I. O pagină interimară, pentru a avea acces rapid la toate informațiile

Această pagină, încă neprelucrată până la capăt, dorim să conțină întregul material pentru a se copia cu ușurință spre tipărire, ca să poată fi citit mai ușor și fără a sta mult în fața ecranului. Dorim, dacă ne ajută Dumnezeu, să ordonăm tot materialul schițat de până acum, după cuprins, ca să fie citit ușor și de pe site.

Este făcută pentru a expune urgent cele studiate, datorită presiunii foarte mari de manipulare din mass-media, la care suntem expuși, pentru cei interesați cu durere de adevărul care face liberi.

Cine dorește să publice cele de mai jos, prin orice mijloace, inclusiv prin carte tipărită, i se cedează dreptul de autor, cu rugămintea de a specifica adresa de internet pentru a fi verificată exactitatea reproducerii.

Vă mulțumim.

Doamne ajută!

POATE FI CANONICĂ CANONIZAREA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA?

I.    Cuprins

  1. Cuprins. 1
  2. Introducere.. 7

III.        Dreptul canonic Ortodox.. 12

  1. Despre: „Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează”. 23
  2. Despre învățăturile și viața preacuvioșiei sale este greu de făcut vreun studiu 23
  3. Concluzia citirii scrierilor preacuvioșiei sale arată că nu stăpânea limbajul teologic Ortodox. 25
  4. Să vedem, așadar, cum a evoluat pregătirea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca. 27
  5. a) La început și Părintele Arsenie Boca avea duhovnic, și primea și sfat de la alții: 27
  6. b) Da… așa a fost până la un punct. Mai apoi, însă, iată ce a pătimit: 28
  7. c) Care a fost punctul de răscruce care i-a schimbat întreaga sa sărmană existență, convertindu-se (prin alegerea de sine în loc de smerita lepădare) din fiu al ascultării în om idioritmic, autonom?. 30
  8. d) Părintele Arsenie Boca a început să fie nemulțumit de duhovnicii săi 47
  9. e) Părintele Arsenie Boca nu știa să se roage și, de aici, i s-au tras toate. 54
  10. f) Cum a evoluat în viața Părintelui Arsenie Boca această amăgire, vizibilă și în modul în care nu asculta de ierarhie, dar și în modul în care primea vedeniile: 57
  11. g) Să urmărim cum, după ani, s-a transformat din primitor de vedenii în făuritor de arătări. 58
  12. h) Pentru a înțelege diferența între manifestările falșilor și adevăraților Sfinți, ca singuri să înțelegem cu ce duh lucra Părintele Arsenie Boca în întâmplările de mai sus, să enumerăm două manifestări opuse, ale lui Babaji și ale Sfântului Serafim de Sarov, pe care unii îl numesc duhovnicul Părintelui Arsenie Boca: 73
  13. i) După ce am citit cu ochii noștri cum se manifestă harul Sfântului Duh și cum agresează robirea înșelării diavolești să redăm și un studiu comparativ între cele două lucrări, făcut de Arhimandritul Mihail Stanciu, 95
  14. j) Iată, așadar, cum din ispitit, Părintele Arsenie Boca devine ispititor. Din victimă în autor al înșelării! Dar ce l-a schimbat atât de mult oare, 100
  15. k) În Sfânta Biserică Ortodoxă iată cine poate fi model, cine urmează această cale: 103
  16. l) La ce mare amăgire va ajunge din cauza neascultării de ierarhia sa, începând cu duhovnicul. Boala răzvrătirii va progresa ca, în final, să se instaleze el însuși, pe un tron imaginar, deasupra celui ce l-a hirotonit, 103
  17. m) Dar nu numai față de mitropolitul său avea această gândire, ci față de mulți din ierarhia bisericească: 104
  18. Dar, ce este mai grav, este ceea ce s-a întâmplat și cu mulți alți amăgiți: i s-a întunecat mintea și rațiunea, nu numai simțirea, atât în viețuire călcând poruncile Ortodoxe, dar și în dogme, susținând multe învățături eretice. 105
  19. a) Învățături împotriva Sfintelor Canoane: 106

(1)     Despre sinucigași: 106

(2)     Alte atitudini necanonice liturgice. 112

(3)     A băgat animale hipnotizate în biserică. 122

(4)     Despre Sfintele Icoane. 124

(a)     Le picta după vedenii: 124

(b)     Se picta pe sine, în locul Mântuitorului și Sfinților: 125

(c)     Încălcarea felului de a picta Ortodox atinge nu numai asemănarea, dau esența, dar și mesajul teologic. 128

(5)     Dar nu numai din neștiință și formarea sa uniată a încălcat Sfintele Canoane ci și prin exemplul negativ personal de comportament (ce atacă moralitatea) a învățat împotriva lor: 132

  1. a) Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca: 146

(1)     Monofizismul 146

(2)     Învățătura nestoriană. 147

(3)     Învățătură ariană, provenită de la Origen. 149

(4)     Învățătura original origenistă. 164

(5)     Pelaghianismul 165

(6)     Chiar și învățătura Sfântului Sinod al 2-lea Ecumenic a contrazis-o, promovând uniatismul (greco-catolicismul și romano-catolicismul), deci, implicit Filioque, învățătura că Sfântul Duh purcede și de la Fiul. 168

(7)     Învățătura greșită despre secte și ecumensim… 168

(8)     Părintele Arsenie Boca a avut, însă, nu numai învățături eretice ci și păgâne, tot din neînțelegerea tainei persoanei. 170

(a)     Despre reîncarnare. 170

(b)     Despre împreunarea trupească. 191

(c)     Despre carne. 247

  1. b) Învățăturile eretice pictate sunt foarte multe, numai ele necesitând un studiu aparte. 249
  2. Am făcut aceste mici dezvăluiri despre amăgirea din lucrarea și viața Părintelui Arsenie Boca, nedorind a-l acuza ci, dimpotrivă, cu scopul de a-l apăra 253
  3. Ce dascăli a avut, sărmanul Părinte Arsenie Boca, de au ajuns învățăturile și faptele sfinției sale atât de controversate? 254
  4. a) Tatăl: 254
  5. b) Mama. 255
  6. c) Mândria din copilărie până la sfârșitul vieții 257
  7. d) Mircea Eliade. 263
  8. e) Hatha Yoga. 272
  9. f) Ignațiu de Loyola: 277
  10. g) Rudolf Steiner: 280
  11. h) Din dragostea preacuvioșiei sale pentru practicarea și însușirea învățăturilor lui Rudolf Steiner i se trage, poate și pictarea arianului Wulfila, cu nimb, în altarul bisericii Drăgănescu: 281
  12. i) Iar în ceea ce privește ghicitul în palmă și falsa știință cultivată de mințile înfierbântate, prin care ocultiștii spun că posedă un simț ‎superior celor obișnuite, și prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor iată ce spun Sfinții Părinți: 283
  13. j) ‎Francisc de Assisi, pictat în biserica Drăgănescu ca „sfânt”. 286
  14. k) Despre stigmate. 299
  15. Viața Părintelui Arsenie Boca arătată de alți oameni duhovnicești sau de către clerici 310
  16. a) Părintele Stavrofor Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. 310

(1)     L-a iubit pe Părintele Arsenie Boca de la început, deci nu poate fi acuzat de invidie: 311

(2)     S-a mâhnit, tot din iubire pentru Părintele Arsenie Boca, în Hristos, din cauza devierii preacuvioșiei sale. 312

  1. b) Arhimandritul Paulin Lecca, Stareț al Sfintei Mănăstiri Arnota, Exarh al Mănăstiririlor din Arhiepiscopiile Dunării de Jos și Bucureștilor – Jurnal duhovnicesc. 320
  2. c) Arhimandriții Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan, Cleopa ilie, – Convorbirea Duhovnicească din chilia Protosinghelului Varsanufie Lipan – 1996. 328
  3. d) Părintele Profesor Doctor Dorin Zosim Oancea. 334
  4. e) Monahul Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa Ilie. 335

(1)     Scrisoare către Babel 335

(2)     De ce a pictat Părintele Arsenie Boca tocmai pe Wulfila și nu pe un alt eretic arian, în altar?. 338

  1. f) Părintele Gheorghe Anițulesei 342
  2. De aceea nu judecăm nicidecum pe autor, încercând a-l îndrăgi ca pe un frate de-al nostru căzut în înșelare și pomenindu-l la rugăciunile pentru morții noștri, 345
  3. Despre: „Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau ‎puteri”. 345
  4. Puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință; 346
  5. Puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credințe pînă la ‎moarte;‎ 346
  6. Puterea de a-și închina eroic viața celei mai desăvîrșite trăiri morale și religioase;‎ 346
  7. Puterea de a săvîrși minuni în viață sau după moarte;‎ 346
  8. Puterea de a apăra sau a sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă 346
  9. Părintele Arsenie Boca are Sfinte Moaște? 351
  10. Rămășițele pământești 351
  11. Falsele minuni 362
  12. Deși se spune că a fost chinuit de securitate, acesta nu este un criteriu de ‎mucenicie. Nu toți cei omorâți pentru Hristos sunt mucenici. Numai dacă au apărat ‎adevărata dreaptă credință în fapte și învățături. 378
  13. Să nu ne mirăm sau să judecăm pe autorii acestor cărți. Nimeni nu este infailibil, 383
  14. Despre: „cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios”. 385
  15. Vedem, așadar, că nu este suficient cultul poporului. 385
  16. Spontaneitatea 385
  17. Manipularea și scopurile ei: 386
  18. Iată mulțimea celor ce merg la Mecca depășește pe cei ce merg la mormântul Părintelui Arsenie Boca. 387
  19. Cauzele mișcării de mase la Prislop 391
  20. Ortodocșii niciodată n-au fost majoritari. 392
  21. Arsenismul se manifestă exact invers. 392
  22. Concluzie. 392
  23. Dreptul canonic latin.. 392
  24. „Canonizarea” în hinduism… 394
  25. Bibliografie.. 397
  26. Generală. 397
  27. Link-uri 402

II.  Introducere

1Ezdra 4:13 Iar al treilea cel ce a zis de muieri şi de adevăr, acesta este Zorovavel, a început a grăi: 14 O bărbaţilor! Au doară nu este mare împăratul, şi mulţi sunt oamenii? Şi vinul nu este tare? 15 Dar cine este cel ce îi stăpâneşte pre ei, sau cine este cel ce-i domneşte pre ei? Au nu sunt muierile? Muierile au născut pre împăratul şi pre tot poporul, care stăpâneşte marea şi pământul. 16 Şi din ele s-au făcut, şi acestea au crescut pre aceia cei ce sădesc viile, din care se face vinul. 17 Şi acestea fac îmbrăcămintele oamenilor, şi acestea fac mărire oamenilor, şi fără de muieri nu pot fi oamenii. 18 Şi de vor aduna aur şi argint şi tot lucrul frumos, au nu iubesc pre o muiere frumoasă la chip şi la frumuseţe? 19 Şi toate acestea lăsându-le, la dânsa caută, şi cu gura căscată se uită la ea, şi toţi pre ea o aleg mai mult decât aurul şi decât argintul şi decât tot lucrul frumos. 20 Lasă omul pre tatăl său, care l-a hrănit pre el, şi ţara sa, şi se lipeşte de femeia sa. 21 Şi cu muierea îşi lasă sufletul, şi nici de tatăl său nu-şi aduce aminte, nici de muma sa, nici de ţară. 22 Şi dintru acestea se cade să ştiţi voi, că muierile vă stăpânesc pre voi. 23 Au nu trudiţi şi osteniţi, şi toate le aduceţi şi le daţi muierilor, şi ia omul sabiea sa, şi iese la căi să tâlhărească şi să fure, şi pre mare umblă şi prin rîuri, 24 Şi pre leu vede, şi întru întunerec merge, şi după ce fură şi răpeşte şi desbracă de haine, la cea iubită aduce. 25 Şi mai mult iubeşte omul pre muierea sa, decât pre tatăl său şi pre muma sa. 26 Şi mulţi s-au fluturat la chipuri pentru muieri, şi robi s-au făcut pentru ele. 27 Şi mulţi au pierit şi au greşit şi au păcătuit pentru muieri. 28 Şi acum nu-mi credeţi mie? Au nu este împăratul mare cu oblăduirea lui? Au nu toate ţările se tem a se atinge de el? 29 Văzutu-l-am pre el şi pre Apamina fata lui Vartac celui minunat, ţiitoarea împăratului şezând de-a dreapta împăratului. 30 Şi luând stema de pe capul împăratului, şi puind-o pre capul său, da palme împăratului cu stânga. 31 Şi la acestea împăratul căscând gura se uita la ea, şi de-i va râde lui, râde; iar de se va mâhni asupra lui, se cucereşte ei, ca să se împace cu el. 32 O bărbaţilor! Cum nu sunt tari muierile, de vreme ce fac aşa? 33 Atunci împăratul şi dregătorii căutau unul la altul. 34 Şi a început a grăi pentru adevăr. O bărbaţilor! Au nu sunt tari muierile? Mare este pământul şi înalt este cerul şi iute la alergat soarele, că într-o zi se întoarce şi înconjură cerul, şi iarăşi aleargă la locul său. 35 Au nu este mare cel ce face acestea? Ci adevărul este mare şi mai tare decât toate. 36 Tot pământul chiamă adevărul, şi cerul pre el bine îl cuvintează, şi toate lucrurile se clătesc şi se cutremură, şi nimic la el nu este strâmb. 37 Nedrept este vinul, nedrept este împăratul, nedrepte sunt muierile, nedrepţi sunt toţi fiii oamenilor şi nedrepte sunt toate lucrurile lor, cele ce sunt ca acestea, şi nu este întru ele adevăr, şi cu nedreptatea lor pier. 38 Iar adevărul rămâne şi este tare în veac, şi trăeşte şi birueşte în veacul veacului. 39 Şi nu este la el privire de feţe, nici osebiri, ci cele drepte face de toate nedreptăţile, şi relele se fereşte, şi la toţi sunt plăcute lucrurile lui. 40 Şi la judecata lui nimic nu este nedrept, şi aceasta este puterea şi împărăţiea şi oblăduirea şi mărimea tuturor veacurilor; bine este cuvântat Dumnezeul adevărului. 41 Şi a încetat a grăi, şi tot poporul atunci a răspuns. 42 Şi atunci a zis: mare este adevărul, şi mai tare este. Atunci împăratul a zis lui: cere ori ce vei vrea, mai mult decât cele scrise, şi voiu da ţie, pentrucă te-ai aflat mai înţelept, şi alăturea cu mine vei şedea, şi rudeniea mea te vei chema. [1]

Greu lucru este a vorbi despre viața și învățăturile altcuiva. Ar trebui să trăiești viața lui cu multă iubire și să-i cuprinzi mintea lui cu mult discernământ pentru ca să înțelegi toate nuanțele ce i-au străbătut preocupările. Aceasta este valabil pentru orice om. Cu atât mai mult când acesta este public și prezentat ca un Sfânt de necontestat atât de puterea politică prin mass-media cât și de unele persoane cu autoritate bisericească. Trebuie mult timp, osteneală cu durerea inimii și multă atenție să nu fi mai mult pe placul oamenilor decât lui Dumnezeu. În afară de aceasta îți abate mintea și absoarbe resursele de la propria mântuire. Nu ne-am fi încumetat la aceasta dacă nu primeam poruncă de la duhovnicul nostru, „pentru a sluji binelui celor mulți, care nu au avut posibilitatea să afle”.

Iată cum gândea dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în situați similare:

Primind eu această listă şi citind-o, mi s-a oprit în loc şi mintea ‎şi auzul şi cugetarea. Drept aceea Te-am rugat să-mi îngădui să refuz acest ‎lucru. Ţi-am spus că aceste locuri de abia pot fi înţelese de cei care au înaintat ‎mult în contemplaţie şi au ajuns la capătul celei mai înalte şi mai neapropiate ‎cunoştinţe, nu însă de mine care mă târăsc pe pământ şi, asemenea şarpelui ‎cel blestemat odinioară, nu am altă hrană afară de pământul patimilor, ‎înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor. Făcând deci aceasta mult ‎şi de multe ori, când am văzut că nu primeşti această rugăminte a mea, ‎temându-mă să nu sufere ceva iubirea care ne uneşte şi ne face să avem un ‎singur suflet, chiar de purtăm două trupuri, putând să-ţi pară refuzul meu un ‎semn de neascultare, am cutezat împotriva voii mele cele mai presus de ‎puterea mea. Am socotit că e mai bine să fiu acuzat de îndrăzneală şi să fiu ‎luat în râs de cei ce voiesc, decât să sufere iubirea vreo clătinare şi vreo ‎micşorare. Căci după Dumnezeu nimic nu e mai de preţ ca ea în ochii celor ce ‎au minte. Mai bine zis nu e mai plăcut lui Dumnezeu ca ea. Căci ea adună la ‎un loc pe cei dezbinaţi şi poate crea în cei mai mulţi sau în toţi o identitate ‎netulburată a voirii [2]

Această dorință a ‎canonizării rapide a Părintelui Arsenie Boca este, acum, o pricină de dezbinare.

Unii susțin sfințenia Părintelui Arsenie Boca având ca argumente mulțimile minunilor și închinătorilor entuziasmați, acuzând pe cei care nu sunt de acord cu ea că ar fi „flașnete”, invidioși și zeloți, alții o contestă exemplificând din viața și învățăturile Părintelui lucrurile neconforme cu Predania, susținând că primii nu ar fi cercetat cu discernământ cazul, sau, dacă l-ar fi cercetat, ar fi ori ecumeniști (acceptând acele abateri) ori contaminați de o lucrare ocultă.

Aceasta nu este de mirare, deoarece, după Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, rațiunile făpturilor pot fi supuse minții (susținând viața spirituală) sau simțirii (susținând prejudecata coborâtă la stricăciune, confuzia, păruta dreptate și învrăjbirea)[3]. Orice argument se poate inversa, dându-i-se un sens opus. Sensul înțelegerii argumentelor provine dintr-o interpretare dependentă de mentalitatea sau credința celui ce le analizează. Alteori pricina neprimirii adevărului poate fi într-unul (sau mai multe) din păcatele minții: neștiința, cunoștința mincinoasă, nebiruirea gândurilor pătimașe sau consimțirea cu păcatul[4].‎

Studiul de față este datorat presiunii (prin întrebări frecvente și insistente, cu mare implicare emoțională, adresate nouă de cei dragi) celor ce doresc să se lămurească în adevăr, fiind tulburați de această agitație nefirească, în jurul cazului Părintelui Arsenie Boca, întreținută de mass-media[5]. Am dori să alăturăm argumentele și contraargumentele, punându-le în lumina dăruită nouă de Sfinții Părinți (ce vine din experiența lor uriașă unită cu harul Sfântului Duh), pentru a ridica rațiunea noastră din chinul șovăielii, la simplitatea adevărului.

Pluralul “aceştia sunt dumnezeii tăi“ e folosit din pricină că păcatul este prin ‎fire împrăştiat şi nestatornic, atotfelurit şi împărţit. Căci dacă binele prin fire ‎uneşte şi susţine la un loc cele dezbinate, răul dezbină şi corupe cele unite‎[6]

Desigur că în această privință Sfântul Sinod prin Sobornicitatea Sa (adunând mulți învățați în ale Ortodoxiei cu felul și experiența lor unică în a înțelege realitatea, dar care se completează reciproc), cu autoritatea Sa și mai ales luminarea dată de Sfântul Duh (dată, însă, numai celor ce caută adevărul, iar nu interesul momentan, de succes exterior) va avea ultimul cuvânt de spus, aducându-ne pacea ascultării de Sfânta Biserică.

Până atunci[7], pentru a ne lămuri și a evita tulburările, discuțiile deșarte și mai ales hâda dezbinare, trebuie să cercetăm învățătura în această privință a Sfintei Biserici Ortodoxe, singura care nu poate greși.

1Ti 3:15 Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului[8].

III.     Dreptul canonic Ortodox

Canonizarea sfinților cu moaște

Pentru a evita o eventuală înșelăciune ‎provocată de cauze naturale (condiții improprii ‎descompunerii trupului, efectul unor ‎medicamente etc), dar și a unor cauze spirituale ‎‎(blestemul părinților, afurisenia arhiereilor, ‎păcate strigătoare la cer etc), Biserica este foarte ‎circumspectă cu privire la proclamarea oficială a ‎canonizării unui sfânt. Există condiții de fond ‎indispensabile pentru a putea proceda în zilele ‎noastre la acte de canonizare[9]:‎

‎[…]

În urma celor arătate pînă aici, a expunerii făcute pe temeiuri doctrinare și documentare cu privire la canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă sîntem îndreptățiți să conchidem că pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare trebuie să fie date următoarele condiții de fond:

  1. a) Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată pînă la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă.
  2. b) Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

Puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință;

— Puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credințe pînă la moarte;

— Puterea de a-și închina eroic viața celei mai desăvîrșite trăiri morale și religioase;

Puterea de a săvîrși minuni în viață sau după moarte; sau în fine,

— Puterea de a apăra sau a sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă.

  1. c) Răspîndirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărîndu-l în rînd cu sfinții. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestîndu-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfînt. De la îndeplinirea acestei cerințe pot face excepții numai mucenicii dreptei credințe.

Existența condițiilor de fond și anume existența neîndoielnică a primei și a celei de a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptățește autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare[10].

Vom alcătui, așadar, acest mic studiu în funcție de condițiile canonice de fond ale canonizării, pentru a vedea dacă Părintele Arsenie Boca le îndeplinește, pentru a putea fi canonizat de Sfânta Biserică Ortodoxă.

Nu vom analiza mântuirea sfinției sale, cum nu putem să o facem pentru nimeni, deoarece acest lucru este cunoscut doar lui Dumnezeu, în funcție de lucrarea de pocăință finală a fiecăruia, deoarece este scris:

Mat 7:1 Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. 2 Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. 3 De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? 4 Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? 5 Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.

Așadar, indiferent dacă este canonizat sau nu, cu adevărat cel ce se mântuiește este Sfânt, dar pentru aceasta este necesar să adoarmă în dreapta credință[11] și nădejdea învierii, cu mărturisirea la duhovnic (și în fața conștiinței sale a propriei păcătoșenii), adică în pocăință.

Acest lucru nu-l putem cunoaște despre nimeni, deci nici despre Părintele Arsenie Boca[12]. Ca orice om, dacă a adormit întru pocăință este Sfânt, indiferent de ce a făcut sau învățat până atunci sau de mulțimea celor ce îl clevetesc, iar dacă nu, indiferent de opinia noastră, a mass-mediei sau a maselor, este într-o mare primejdie și are nevoie de rugăciunile Sfintei Biserici pentru a se mântui, deoarece cinstea dată celui nevrednic îi sporește chinul, după cum citim la Sfântul Cuvios Nil, izvorâtorul de mir:

CAP 25

O povestire înfricoșată cu un duhovnic

într-o chinovie era un tânăr frumos, și era nestăpânit, și viețuia după voia lui, și avea bani ascunși. Și venea Ia duhovnicul chinoviei de își mărturisea gândurile în toate zilele. Iar duhovnicul, pătimaș fiind, văzând frumusețile tânărului, s-a rănit spre dânsul și îi făcea pogorământ la orice vroia. Iar tânărul, văzând pogorământul duhovnicului și că nu-l mustra pentru nici o greșeală, a luat îndrăzneală, și orice îi zicea gândul făcea. Și trăia numai spre pierzarea sufletului. In sfârșit, a murit tânărul, moarte trupească și sufletească, și l-au înmormântat în pământ.

Iar la 40 de zile după moartea lui, i-au făcut pomenire și trapeză bogată, și după sfârșitul trapezei a făcut cuvânt duhovnicul, și-l lauda ca a fost fiu al ascultării (și când zicea acestea, s-a arătat cel mort în trapeză, înaintea tuturor, și asculta cuvintele ce le zicea duhovnicul): că era curat, și altul asemenea ca el nu era în chinovie, smerit, neiubitor de argint, nevoitor și postitor; pe urmă a lăudat și moartea lui, zicând că a dat sfârșit cuvios.

Atunci a răspuns tânărul cel mort și a zis: «Cât sfârșit cuvios am dat eu, să dai și tu acum, care te-ai făcut pierzător sufletului meu!» Și întorcându-se spre ceilalți care erau de față, a zis: «Ascultați voi cuvântul meu, că acest înșelător și mincinos duhovnic, câte laude a zis pentru mine, toate sunt minciuni, fiindcă el avea rea gândire și voire a sodomiei asupra mea, și pentru aceea mă laudă atâta.» Atunci a răspuns duhovnicul și a zis: «Tu, fiul meu, ai murit, și cum acum te-ai aflat aici?» Iar cel mort a zis: «O, înșelatorule, ai gură încă și vorbești? Nu ajunge că m-ai făcut să ard în gheenă? Ce mă mai lauzi Ia acele bunătăți pe care eu n-am făcut? Că făcând voile mele cele spurcate, îți spuneam gândurile mele cele rele și tu nu mă îndreptai, ci m-ai făcut de m-am pierdut, și acum cu laudele tale mă arzi mai mult în mijlocul flăcării sodomitenilor.» Și aceasta zicând cel ce s-a arătat, a năvălit asupra duhovnicului și l-a apucat de grumaz, zicându-i: «Vino și tu, înșelătorule și amăgitorule, să mergem amândoi acolo unde mi-ai gătit tu mie loc de odihnă, ca să cunoști cu lucrul în câte ticăloșii mă aflu eu!»

Și l-a ridicat pe duhovnic pe umerii lui, și au ieșit afara prin poarta cea mare a trapezei, și îndată s-a desfăcut pământul și i-a înghițit pe amândoi, și s-au pogorât în adâncimea pierzării și în pipăitul întuneric, unde este focul cel veșnic gătit sodomitenilor.[13]

Vedem că nu numai cel lăudat cu nevrednicie este osândit cu mai multă durere, dar și lăudătorul este într-o mare primejdie:

  1. Pil 24:23 Şi aceste (proverbe) sunt ale înţelepţilor: Nu e bine ca la judecată să cauţi la faţa oamenilor. 24 Pe cel ce zice celui fără de lege: „Tu eşti drept!”, popoarele îl blestemă şi neamurile îl afurisesc; 25 Dar celor care îl ceartă cum se cuvine le merge bine şi peste ei vine binecuvântarea şi fericirea.

Așadar, bine este chiar și a certa pe cel care este fără de lege, ca să o învețe și să se mântuiască.

Iac 5:19 Fraţilor, de se va rătăci cineva între voi de la adevăr, şi îl va întoarce cineva pre el; 20 Să ştie că cela ce a întors pre păcătos de la rătăcirea căiei lui, va mântui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate.

La acestea se adaugă și primejdia faptului că dacă sunt învățături sau fapte de sminteală în viața noastră, cei ce le vor urma, crezându-le sfinte, se vor putea păgubi sufletește, lucru care ne va spori osânda, știut fiind că noi vom fi judecați și după cele ce am făcut prin pilda bună sau rea prin cei ce ne-au urmat exemplul, acesta fiind rostul Judecății de Apoi:

Iac 3:1 Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua. 2 Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.

Evr 9:27 este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata[14],

2Ti 4:1 Eu te îndemn deci stăruitor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii, la arătarea Lui şi în împărăţia Lui[15];

Deci cei morți de demult vor fi judecați din nou în lumina contribuției lor la ‎realizarea acestui plan, care se va vedea în rezultatul lui final abia la sfârșit, dup ce toți își ‎vor fi adus contribuția bun sau rea în această privință . în fața tuturor vor ieși la iveală faptele ‎și gândurile tuturor, pentru ca fiecare să fie judecat pentru contribuția lui la ele, sau pentru ‎partea ce a avut-o din ele viața omenească în totalitatea ei ajunsă la sfârșit. Cei de demult își ‎vor vedea rodurile gândurilor și faptelor lor în generațiile următoare, cei de la sfârșit vor ‎vedea moștenirile înaintașilor, pe care le-au rodit sau le-au lăsat fără rod. Cei de demult vor ‎fi judecați pentru cele de după ei, cei de la sfârșit vor fi judecați pentru împlinirea sau ‎neîmplinirea celor de dinaintea lor. Vom fi judecați pentru toate chemările bune ce le-au făcut lumii întregi apostolii, mucenicii, sfinții, pentru toate pildele bune neurmate ale ‎‎înaintașilor. Vom vedea intensitatea simțirii lor, peste care noi am așezat stratul nesimțirii ‎noastre, pentru falsa dezvoltare a umanității noastre. Cei de demult vor fi judecați pentru ‎toate semințele rele sădite în lume și vor lua răsplata pentru toate semințele bune sădite în ‎ea, care se vor arăta rodite sau nerodite la sfârșit. Istoria întreagă va fi din nou în fața ‎tuturor, nu numai cu cele ce s-au petrecut pe planul vizibil, ci și cu cele petrecute pe planul ‎invizibil, ba chiar și cu cele ce s-ar fi putut petrece sau s-ar fi putut să nu se petreacă , apăsând sau bucurând pe fiecare, cu totalitatea ei pentru ceea ce a făcut bun sau rău în ea. Se ‎va vedea atunci că trecutul n-a murit. Învățătura creștină despre învierea trupurilor și despre judecata universală ‎are între altele și acest sens că dă o ultimă apreciere, valabil pentru eternitate, a tot ce a fost, că ‎nimic nu este lăsat să se piardă în uitare. Judecata universal este astfel un factor îndemnător ‎la săvârșirea binelui în lume, cum este gândul la moarte pentru viața individuală.‎[16]

De altfel și sfinția sa credea aceasta:

L-am auzit spunând odată la Prislop cum că se cuvine să fim foarte ‎atenţi la cuvintele pe care le rostim, deoarece fiind vii, ne vor însoţi ‎până la Judecată, după cum spune Evanghelia că „din cuvintele tale vei ‎fi mântuit şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12,37) şi cu toţii ‎vom da seama de orice cuvânt nefolositor pe care l-am scos din gura ‎noastră[17].‎

De aceea este necesar, tocmai de dragul Părintelui Arsenie Boca, să analizăm ce a fost bun în viața și învățăturile preacuvioșiei sale, ca să urmăm lui în acestea și a-l bucura în veșnicie, și ce a fost rău în viața și învățăturile sale, ca să ne ferim de ele, pentru a nu-l împovăra cu tristețea neînțelepciunii noastre.

Iată de ce în Ortodoxie, spre deosebire de celelalte (confesiuni care prin dezbinarea din mândrie și-au pierdut echilibrul), Viețile Sfinților nu sunt legendare, ci conțin atât căderile lor, dar și pocăința cea fierbinte din ridicare, ca nimeni din cei ce greșesc sau păcătuiesc să nu fie oprit de la mântuire sau sfințenie, urmându-le pilda pocăinței și învățând din căderile lor cum să le evităm, folosindu-ne, așadar, de uriașa experiență a Sfintei Biserici. Înțelegem din ele că poate deveni oricine Sfânt, numai să vrea, fiindcă sfințenia nu este un eroism imposibil, ci un firesc vindecat. Nici o viață Ortodoxă de Sfânt nu astupă mintea cititorului, amăgindu-l de dragul slavei celui lăudat, ci îi prezintă lucrările rele ca fiind exemple pentru a ne păzi de ele și a înțelege neputința oamenilor (când din neatenție uită de Dumnezeu) și lucrările bune ca fiind vrednice de dorit, arătând grabnicul ajutor atotputernic al lui Dumnezeu de îndată ce omul, prin smerenie, ia aminte golindu-se de sine, pentru a-I face loc în adânc Celui delicat și discret. În aceasta constă schimbarea minții spre Hristos, esența credinței noastre, și pe aceasta ne învață o viață adevărată de Sfânt adevărat, adică model pentru fericirea noastră.

Așadar, sfințenia pe care vom cerceta noi în acest studiu nu este sfințenia cea de mai sus, adică mântuirea Părintelui Arsenie Boca, ci cea de model. De aceea nici nu este vorba de vreo judecată a lui. Noi vom cerceta dacă poate fi pildă de sfințenie, căci aceasta este sfințenia de pus în calendar. De aceea este necesar un așa de mare discernământ la canonizare, ca faptele și învățăturile celui propus să fie în toate un model de Ortodoxie. Astfel cei ce îl vor urma, dacă va fi canonizat, vor putea să se întărească în echilibrul Ortodoxiei lucrătoare și nu vor fi amăgiți prin subtile devieri de părută evlavie spectaculoasă, care ascund un desfrâu sublimat și derutant[18].

Pentru aceasta a rânduit Sfânta Biserică să fie îndeplinite condițiile de mai sus, pentru că cel canonizat devine canon, adică dreptar pentru alții, iar dacă viața și învățăturile lui nu sunt Ortodoxe sau sunt Ortodoxe amestecate cu amăgiri, cei ce îl vor urma nu este sigur că vor avea discernământul să aleagă doar pe cele bune, iar dacă le vor urma pe cele rele se vor dezbina de Sfânta Biserică, pierzându-și sufletele.

‎2046. -“Ocultismul sau esoterismul este falsa știință cultivată de mințile înfierbântate, prin care ‎ocultiștii spun că posedă un simț superior celor obișnuite, și prin care ei ajung să cunoască ‎rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înșelăciune a diavolului, care a înșelat pe ‎oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului și altor practici, pornind de la anumite ‎realități fizice și psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parțial, să ducă la o rătăcire și mai ‎mare a minciunii înșelătoare. Ocultismul se manifestă parțial sub alte nume, osândite de ‎biserică. Orice nume ar purta el, trebuiește demascat și osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu ‎cît conține mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă”[19]

CE ESTE CANONUL?‎

‎Canonul, după Zonara (în tâlcuirea epistolei 39 a marelui Atanasie) chiar cu adevărat este un ‎lemn, obștește numit cot, pe care îl întrebuințează meșterii spre a îndrepta lemnele sau pietrele, ‎ce lucrează ei. Că punând cotul acesta asupra celor ce se lucrează de ei, de sunt acelea ‎strâmbe, înlăuntrul sau în afară, le tocmesc, și le fac drepte. Din aceasta însă, după metaforă, ‎canoane se numesc și pietricelele ori bilele (ce se întrebuințează la balotație) spre alegeri: și ‎hotărârile atât cele ale Apostolilor cât și cele ale sinoadelor ecumenice, și ale celor locale, și ‎ale Sfinților Părinți celor din parte care se cuprind în cartea aceasta. Pentru că, și acestea ca ‎atâția coți drepți și netezi, leapădă cu adevărat de la cei sfințiți cu preoția, și de la clerici, și de ‎la cei lumești, toată nerânduiala și strâmbarea moravurilor. Și pricinuiesc lor toată buna ‎rânduială, și îndreptare Bisericii, și a stării creștinești, și a faptei bune[20].

Dar, oare, o astfel de întreprindere, de cercetare a vieții unui om pentru a vedea dacă este sau nu Sfânt, este un păcat sau este după voia lui Dumnezeu?

După cum citim în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți nu numai că nu este vreun păcat ci este chiar o datorie, nu numai a clericilor ci și a mirenilor:

Luc 12:57 De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?

Ioan 7:23 Dacă omul primeşte tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniaţi pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos? 24 Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă.

Așadar, dacă Mântuitorul îndeamna chiar și pe iudei (care nu aveau lumina Sfântului Botez) să judece chiar și faptele Sale, ale Celui fără de păcat, în funcție de poruncile lui Dumnezeu. Cu cât mai mult suntem noi, creștinii datori să judecăm orice faptă, a oricui, pentru a vedea dacă este sau nu după voia Lui, dacă ne-o luăm ca model sau nu.

Ioan 8:15 Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni.16 Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine.

Aici vedem că nu trebuie judecate persoanele (nimeni), iar când judecăm faptele trebuie avut grijă ca să nu le judecăm prin cunoștința trupească (după trup, părerea proprie, căzută) ci după adevăr (adevărată). El ne pătrunde mintea dacă rămânem în iubire și sfat (nu sunt singur), după învățăturile apostolilor (trimis), pentru a fi cu Dumnezeu Sfânta Treime (Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine).

1Co 5:9 V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; 10 Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. 11 Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. 12 Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? 13 Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă, de dragul virtuții, să judecăm pe cei dinlăuntrul Bisericii, ca nu cumva să apară vreo sminteală (ori pentru alții, ori pentru noi), dacă stăm la masa minții cu pilda lor cea rea. Să scoatem din mintea noastră orice pildă de desfrânare, lăcomie, ocărâre, beție sau răpire, fie că este vorba de cele evidente (trupești datorate senzualității), fie că este vorba de cele subtile (datorate slavei deșarte). Fiindcă dacă vedem pe frați făcând așa (nu pe dușmanii Bisericii, cum ne-am obișnuit în lumea de azi atât de asemănătoare cu păgânismul de atunci), ne înmuiem lupta cu patimile, crezând că și noi putem face așa, că nu e chiar atât de rău, iar, mai apoi, să credem că este chiar foarte bine să facem așa, dogmatisindu-ne păcatul cu pretextul obiceiului.

Iar dacă frații mai sunt numiți și crezuți Sfinți sau învățători-model, primejdia este cu mult mai mare, trecând peste orice proporție, fiindcă atacă frontal Sfânta Evanghelie.

Cu aceștia Sfântul Apostol Pavel era mai necruțător:

Gal 1:6 Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, 7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. 8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 9 Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! 10 Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.

La fel și Sfântul Apostol Petru:

2Pe 2:1 Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; 2 Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; 3 Şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.[…] 10 Şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer),[…] 12 Aceştia însă, ca nişte dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse şi nimicite, hulind cele ce nu cunosc vor pieri în stricăciunea lor; 13 Ei înşişi fiind nedrepţi îşi vor lua plata nedreptăţii, socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi; ei sunt pete şi ocară, făcându-şi plăcere, în rătăcirile lor, să ospăteze cu voi la mesele voastre; 14 Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului.[…] 17 Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, 18 Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. 19 Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. 20 Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. 21 Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. 22 Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.

Atât de grav este acest păcat (al smintelii în învățătură și pildă rea publică, nu numai ca fapte personale, ascunse), încât Sfântul Apostol Pavel le vădește celor se împotrivesc Predaniei curate chiar și numele, atunci când cazul lor este notoriu, cunoscut deja, deși, de obicei, când se vorbește despre osândirea vreunui păcat, se evită numele păcătosului, pentru a nu-l judeca. Aceasta o face pentru a-i feri pe creștini de urmarea celor ce le-ar pune în primejdie învățătura sănătoasă, singura care îi poate duce la Mântuitorul.

2Ti 4:10 Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia;[…] 14 Alexandru arămarul mi-a făcut multe rele; Domnul să-i răsplătească după faptele lui. 15 Păzeşte-te şi tu de el, căci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre.

De aceștia, așadar, ne sfătuiește Sfântul Apostol Pavel să ne ferim, cel puțin cu mintea, dacă nu și în relația personală (evitând prezența lor).

Sfântul Prooroc David ne învață să judecăm chiar de la ivirea amăgirii pe toți cei ce ne îndeamnă la încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, și să-i nimicim din cetatea inimii, în sensul de curăța deplin orice dor, gând, cuvânt ce ne-ar putea abate de la pocăința adevărată:

Psa 100:10 În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea.

Față de cei ce păcătuiesc în ascuns, nici Mântuitorul, nici vreunul din Sfinți nu le vădește păcatele public, iar dacă sunt acuzați le ia apărarea, aici fiind distincția între delicatețea adevăraților văzători cu duhul și grosolănia vadnicilor (celor ce vădesc păcatele altora) care văd cu duhurile sau cu duhul… pitonicesc.

Ioan 8:3 Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, 4 Au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; 5 Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? 6 Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. 7 Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. 8 Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. 9 Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. 10 Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? 11 Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.

Câtă delicatețe a dulcelui Iisus!

Fap 16:16 Dar odată, pe când ne duceam la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. 17 Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga, zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. 18 Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel ceas a ieşit.

Dacă Sfântul Apostol Pavel a oprit pe văzătoarea cu duhul pitonicesc să laude virtutea și să slujească Evanghelia, spunând adevărul, cu atât mai mult nu e de acord Dumnezeu ca astfel de ghicitori, înștiințați de diavol despre păcatele altora, să le vădească public, pentru a se arăta pe ei înșiși prooroci și a face reclamă la păcat[21], ducând, prin rușinare publică, la deznădejde pe bietul păcătos[22] și așa întunecat și slăbit de neputința lui.

Ne întrebăm, atunci, de ce Mântuitorul a vădit pe păcătos, în două cazuri?

  • Iuda:

Mat 26:21 Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde. 22 Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne? 23 Iar El, răspunzând, a zis: Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. 24 Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea. 25 Şi Iuda, cel ce L-a vândut, răspunzând a zis: Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Răspuns-a lui: Tu ai zis.

Jale nespusă a cuprins atunci ceata aceea sfîntă! Evanghelistul Ioan spune: „Ucenicii erau nedumeriți și se uitau unul la altul”8; fiecare din ei se întreba, temîndu-se de el însuși, deși nu se știau cu nimic pe cuget; iar evanghelistul Matei spune:

„Întristîndu-se foarte, au început să-I zică fiecare din ei: „Nu cumva sînt eu, Doamne ?” Iar El, răspunzând, a zis: „Acela este căruia Eu întingînd pîinea i-o voi da”9.

Iată că numai atunci l-a descoperit, cînd a voit să-i scape pe ceilalți de această tulburare. Că ei ar și fi murit de frică. De aceea și stăruiau cu întrebările. Hristos a făcut aceasta nu numai pentru că voia să-i scape pe ceilalți ucenici de neliniște, ci și pentru că voia să-l îndrepte pe vîn- zător. Iuda îl auzise adeseori pe Hristos sfătuindu-l pe departe; dar nu s-a îndreptat, că era nesimțitor. De aceea Hristos, vrînd să-l mustre mai tare, îi smulge masca de pe față.[23]

Vedem că Mântuitorul o face, în acest caz pentru a scăpa ucenicii săi de tulburare și pentru a îndrepta pe vânzătorul Său.

Și în cazul studiului de față dorim a scăpa pe Ortodocșii Români de tulburarea nedumeririlor ideilor contradictorii și de șocul pe care îl au cei ce studiază viața și învățăturile Părintelui Arsenie Boca, comparate cu viața și învățăturile Sfinților Ortodocși, arătând ce este și ce nu conform cu Predania.

De asemenea, am dori ca cei ce prezintă lucrarea Părintelui ca fiind minunată și Sfântă să facă o selecție echilibrată, să renunțe la a lua drept bune cele rele, prezentând niște minuni și învățături în alt duh decât cel Ortodox. În felul acesta se vor îndrepta din a nu vinde lumina lină a Sfântului Duh pentru cei treizeci de arginți ai spectacolului senzațional și ieftin, care nu duce la pocăință, ci la entuziasm.

Al doilea caz de arătare a păcatelor, numind pe păcătos, de către Mântuitorul este în cazul lui:

  • Irod:

Luc 13:31 În ziua aceea s’au apropiat oarecari din Farisei, zicând lui: ieşi şi te du de aici, că Irod va să te omoare. 32 Şi au zis lor: mergând, spuneţi vulpei aceştia: iată, scot draci şi fac vindecări astăzi şi mâine şi a treia zi mă voiu sfârşi. 33 Însă mi se cade astăzi şi maine şi în cealaltă zi a merge; că nu este cu putinţă să piară proroc afară din Ierusalim.

‎De zavistie topindu-se blestemații farisei, se ispitesc să-L sperie pe Domnul, și cu ‎Irod îl înfricoșează pe EL Căci nu voiau ei să-L vadă pe Domnul făcând minuni, ca nu ‎prin mulțimea minunilor să tragă [spre El] noroadele, și cu puterea cuvântului ‎învățându-le, să le întoarcă către Sine. Deci, îl aduc înainte pe Irod, și se prefac că au ‎purtare de grijă de Mântuitorul. Iar El, știind inimile acestora, blând și acoperit ‎‎[tăinuit] – după cum este obiceiul Său – le răspunde lor și zice: „Spuneți vulpii ‎acesteia”. Și se pare că ar numi „vulpe” pe Irod, dar dacă cineva cu de-amănuntul va ‎lua aminte, va pricepe că cu prisosință îi însemnează aici pe farisei. Pentru că Domnul ‎nu a zis „vulpii aceleia”, ci „vulpii acesteia”, oarecare cuvânt de mijloc uneltindu-Și ‎cu înțelepciune. Căci prin a numi numai o singura „vulpe”, le-a dat lor să-l înțeleagă ‎pe Irod, iar prin a zice cu arătare „acesteia”, pe însăși viclenii aceia i-a însemnat ‎‎[arătat], căci cu adevărat vicleșugul și năravul cel rău al vulpii îl aveau fariseii. Și ‎vezi, cum împotriva răutății lor le răspunde lor. Căci de vreme ce aceia pentru ‎vindecări zavistuindu-L, aduc înaintea Lui frica cea de Irod, El, ceea ce știa că îi ‎mâhnește pe dânșii, aceasta grăiește: „Iată, alung demoni și fac vindecări”. Căci ‎precum s-a zis mai sus, pentru aceasta ÎI goneau [alungau] pe Dânsul, ca nu pe ‎arătarea minunilor celor preaslăvite uneltind, să vâneze pe mulți, ca să creadă întru ‎El

După cum citim în tâlcuirea Sfinților Părinți de mai sus, nu este vorba de a-l vădi pe Irod ci de a arăta un păcat, îndemnând la pocăință. Dar dacă cineva, ar înțelege că totuși pe Irod îl mustră public, să vedem care ar fi motivul, în aceeași erminie:

Luc 23:6 Iar Pilat auzind de Galileea, a întrebat, au Galileean este omul? 7 Şi înţelegând că din ţinutul lui Irod este, l-a trimis pre el la Irod, fiind şi el în Ierusalim într’acea zi, 8 Iar Irod văzând pre Iisus, s’a bucurat foarte; că doria de multă vreme să’l vază pre el, pentru că auzia multe de el; şi nădăjduia să vază vreun semn făcându-se de el. 9 Şi l-a întrebat pre el cu cuvinte multe; iar el nimic nu i-au răspuns lui. 10 Şi stau Arhiereii şi Cărturarii cu deadinsul pârându’l pre el. 11 Iar Irod împreună cu ostaşii săi batjocorindu’l şi râzându’şi de el, l-a îmbrăcat într’un veşmant luminat, şi l-a trimis iarăş la Pilat.

[…]

Urmând legea romanilor, Pilat îl trimite pe Domnul la Irod, pentru că acea lege ‎poruncea ca fiecare să fie judecat de stăpânitorul țării sale. Pentru aceasta și pe Iisus, ‎ca pe un galileian, îl trimite la eparhul [stăpânitorul] Galileii. Iar Irod s-a bucurat de ‎aceasta, nu [din pricină] că voia să dobândească ceva de suflet folositor dintru a-L ‎vedea pe Iisus, ci, fiindcă, auzind despre El că este înțelept și făcător de minuni, avea ‎poftă nebună – cu iubirea de deșertăciune bolind și el – ca să-L vadă pe acest ciudat ‎Om și să-L audă ce zice. Au, doară, nu cu unele ca acestea și acum bolim mulți?16‎

‎‎‎Așadar, poftea și el să vază vreun semn de la Iisus, nu ca să creadă, ci ca să-și ‎veselească vederea, precum în priveliști17 îi vedem pe circari că arată năluciri, cum că ‎înghit șerpi și săbii și altele ca acestea, și ne minunăm. Căci mai-mai că socotea [Irod] ‎că și Iisus întru acest fel este. „Și L-a întrebat Irod cu cuvinte multe” pe El, oarecum ‎așa cu luare în râs purtându-se către El, și atotcuprinzător să zic: batjocorindu-L pe El. ‎Pentru aceasta și Iisus nimic nu-I răspunde lui [Irod], căci știa când se cuvine a ‎răspunde Cel Care pe toate cu socotință le-a făcut – și este mărturisită aceasta de ‎David: „își va tocmi cuvintele sale întru judecată” (Psalm 111, 5)18. Căci ce trebuință ‎este a-i răspunde celui care nu întreabă ca să se învețe? Și ce folos este a pune ‎‎„mărgăritare înaintea porcilor”? (Matei 7,6) Ci mai vârtos – precum și mai sus am zis ‎‎- al iubirii de oameni este a tăcea întru unele ca acestea, căci cuvântul cel ce s-a grăit, ‎pe lângă aceea că nu a folosit cu nimic, încă și de mai mare osândă pricinuitor le este ‎celor ce nu iau aminte.‎

Dar, lui Pilat, fiindcă este mai cu cunoștință decât Irod, îi răspunde Domnul, cu ‎toate că nu prea arătat; căci întrebându-L acela: „Tu ești împăratul iudeilor?”, ce îi ‎răspunde Domnul? „Tu zici”. Iar acest grai, de mijloc are oarecum înțelesul, căci ‎poate să se înțeleagă așa: „Cu adevărat. Eu sunt, tu ceea ce este [adevărat] ai zis”, dar ‎poate și în alt chip a se înțelege: „Eu nu zic, tu zici, stăpânire ai, și zici”. Iar lui Irod, ‎nici câtuși decât [puțin] nu-i răspunde Domnul, ca unuia care era întru totul ‎batjocoritor. Căci cu adevărat, după cum zice Isaia: „seminței celei rele, fiilor celor ‎fărădelege” – iudeilor celor de atunci – „și zapcii îi necăjeau, asuprindu-i, și ‎batjocoritori îi stăpâneau pe ei”19. Și că tocmai cu acest țel de a-L batjocori și de a-L lua în râs poftea să-L vadă pe Iisus și să vadă semn de la El, și cu ‎acest fel de socoteală îl întreba pe El, a adeverit sfârșitul lucrului. Căci, după ce L-au ‎batjocorit și au râs de El – și nu numai el, ci și ostașii lui, lucru ce este mai presus decât ‎toată ocara – L-au slobozit. Și, Îmbrăcându-L într-un „veșmânt luminat”, L-au trimis ‎pe El la Pilat.‎‎

Note:

‎15‎     Am putea spune că astăzi, această iubire de deșertăciune este promovată și ‎‎instituționalizată prin toate structurile mass-media. în acest sens, se cuvine să știm ‎și care este ‎încununarea acestei boliri. De la Sfântul Lavrentie al Cernigovului (1868 ‎‎-l950) ne-au rămas ‎aceste cuvinte: „Antihrist va cunoaște toate vicleniile diavolești ‎și va face false minuni. Pe el îl ‎va asculta și îl va vedea, în același timp, întreaga ‎lume. Fericit și preafericit va fi omul care nu va ‎dori și nu va vedea fața spurcată a ‎lui Antihrist. Cine va vedea și va asculta cuvântul hulitor de ‎Dumnezeu a lui ‎Antihrist, făgăduințele pentru toate bunurile pământești, acela va fi ademenit și ‎va ‎merge cu închinăciune înaintea lui și împreună cu el va pieri și va arde în focul cel ‎veșnic„. ‎Arhiepiscopul Simeon, arhiepiscopul Teodosie, episcopul Jacob și ‎arhimandritul Teofan ‎‎(contemporani ai Cuviosului) l-au întrebat pe Sfântul ‎Lavrentie; „Cum vor fi toate acestea?” ‎Starețul le-a răspuns cu lacrimi: „în locurile ‎cele sfinte va fi necurăția pustiirii și se vor arăta ‎mârșavii ademenitori ai lumii, care ‎vor înșela oamenii care s-au lepădat de Dumnezeu și care vor ‎săvârși false minuni. ‎După ci se va arăta Antihrist și toată lumea ÎI va vedea deodată„. Părinții ‎l-au ‎întrebat pe Sfânt: „Unde? în locurile sfinte? în biserică?” Cuviosul a răspuns: „Nu ‎în biserică, ‎ci în fiecare casă. în colțul unde stau acum sfintele icoane vor sta mașini ‎ademenitoare, care vor ‎înșela oamenii. Mulți vor spune: trebuie să vedem și să ‎auzim noutățile. În aceste noutăți se va ‎arăta Antihrist” (Sfântul Lavrentie al ‎Cernigovului – viața, învățăturile, minunile și acatistul, ed. ‎Bunavestire, Galați, ‎‎2003, pp. 157-l58). între cele peste un miliard de pagini care pot fi accesate ‎pe ‎internet, se află și cele ale următoarelor portaluri:

http://www.maitreya-edu.com, ‎‎www.partageinternational.com și http://www.shareinternational.com. Mesajul principal al ‎acestor ‎site-uri este propovăduirea lui Maitreya. în aceste pagini web, exponentul și ‎încununarea‎ gândirii New Age, „Lord Maitreya”, ne este dezvăluit în toată „splendoarea” ‎întunecată a ‎puterilor sale, puteri și lucrări ce urmează să ni se „reveleze” în viitorul ‎apropiat, când el va veni pe pământ. Pentru orice om de bun simț, lucrurile afirmate în site-urile ‎menționate mai sus ‎ridică serioase semne de întrebare. Ni se spune, la un moment ‎dat, că în „Ziua Declarației”, toate ‎televiziunile din lume se vor interconecta pentru ‎a transmite mesajul acestuia. Cei care nu vor ‎privi la televizor îi vor primi mesajul ‎mental, telepatic (adică fie prin nălucire, fie prin insuflare ‎drăcească). Cine este ‎Maitreya, sau mai bine zis cine se va arăta el a fi în exterior, se va vedea ‎atunci când ‎se va arăta întregii lumi și își va spune: „World Teacher” („învățătorul Lumii”). ‎Cine ‎va fi el înlăuntru se va pricepe de către cei care vor să priceapă și să ia aminte. ‎Cei care vor să ‎priceapă vor cere; cine va cere va primi; cine va primi va înțelege ‎întru darul lui Dumnezeu, ‎Adevăratul Dumnezeu – Cela Care ne-a grăit: „Unul este ‎învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți ‎sunteți frați” (Matei 23,8) și „Cerul și ‎pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei ‎‎24, 35; Marcu 13, 31; ‎Luca 21, 33).‎

‎17 Aici cu sensul de spectacole, reprezentații.‎

‎18 în ediția 1988 se găsește: „își rânduiește vorbele sale cu judecată”.‎

‎19 Vezi Isaia 1,4; 3,12.‎[24]

Dar în cazul de față este vorba tocmai de a combate duhul ce îl stăpânea pe Irod, adică a evidenția și scoate din lucrarea Părintelui Arsenie Boca:

lipsa de pocăință, dorința de a-ți veseli privirea cu minuni, a nu lua aminte, a batjocori cuvântul lui Dumnezeu[25], vicleniile diavolești, falsele minuni, înșelarea prin mass-media prin actualități de dragul noului senzațional, arătarea (nălucirea) falșilor prooroci chiar și în baie, sugestiile hipnotice la ucenici sau închinători, propovăduirea hinduismului cu mască Ortodoxă și… celelalte.

⨁⨁⨁

Așadar, nu este contradicție în Sfânta Scriptură, ci, când se spune: „Mat 7:1 Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi‎”, nu trebuie judecată persoana (decât dacă pune în primejdie credința, pentru a ne feri de sminteală), iar când se spune: „Ioan 7:24 ‎ Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă.‎” trebuie judecate faptele și învățăturile ei, cu mult discernământ și multă acrivie, pentru a nu fi înșelați de ea prin părută sfințenie sau dreaptă credință. Trebuie cercetat dacă în lucrarea lăuntrică ne ajută la pocăință, care este esența Ortodoxiei, sau ne derutează atrăgându-ne către alt scop. Aceasta este valabil pentru orice om, dar mai ales când se decide dacă poate sau nu să fie pildă publică în Sfânta Biserică.

Mai mult decât atât, dacă îl iubim pe Părintele Arsenie Boca cu adevărat, trebuie să ne rugăm pentru el, nu la el, din smerenie față de Trupul lui Hristos, nefiind încă hotărârea Sfântului Sinod de a fi canonizat, ca să facem ce face Biserica și să nu hotărâm noi în locul Ei. Prin această lucrare bună de ucenici, va fi și el apreciat ca o pildă și un următor al ascultării Bisericești.

Și, dacă a avut, ca orice om (căci, după credința Ortodoxă, nici un om nu este infailibil, nici măcar papa[26]), fapte sau învățături greșite, trebuie să le urâm din toată inima, pentru a nu-l împovăra și cu păcatul pildei sale rele, care vatămă pe alții. Atunci când duci pe alții în păcat e mai grav decât când păcătuiești personal. Tu ești stăpân pe propria pocăință, dar pe ceilalți nu-i poți sili să se pocăiască pentru păcatul pe care l-au făcut din pilda ta rea. Când induci unui om să păcătuiască (cu știință sau neștiință) păcatul transmis lui devine ireversibil, deci… împotriva Sfântului Duh.

Pe scurt, Fericitul Augustin ne învață să iubim păcătoșii, dar să urâm păcatele cu gândul, cuvântul sau lucrul[27].

A.  Despre: „Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează”

În urma celor arătate pînă aici, a expunerii făcute pe temeiuri doctrinare și ‎documentare cu privire la canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă sîntem ‎îndreptățiți să conchidem că pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte ‎de canonizare trebuie să fie date următoarele condiții de fond:‎

  1. a) Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată pînă la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă[28].

În acest capitol suntem datori a vedea dacă a avut o credință neîndoielnic Ortodoxă, pentru a putea deveni model și canon altora.

Pentru a vedea Ortodoxia unui om trebuie să analizăm întreaga lui filozofie, inclusiv cea practică, adică și învățăturile și viața lui. Este ceea ce ne învață Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:

în aceste trei stă filosofia creştinului: în poruncă, în dogme şi în ‎credinţă. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la ‎cunoştinţa făpturilor; iar credinţa la contemplarea Sfintei Treimi.‎[29]

1.      Despre învățăturile și viața preacuvioșiei sale este greu de făcut vreun studiu

deoarece cărțile scrise despre el sunt de două feluri: rafinate și simpliste și sunt foarte alunecoase, atât între ele, dar și în ele însele.

Cele simple prezintă niște exagerări fabuloase, ca în basmele eline, hinduse și latine („romano-catolice”). Acestea au fost sesizate chiar și de ucenicii rafinați ai sfinției sale și sunt dezavuate ca extremisme și vrăjitorii în cărțile și/sau predicile lor, dându-și seama că defavorizează imaginea publică a Părintelui. De altfel mai toate cărțile rafinate, care caută să fie echilibrate, despre preacuvioșia sa, au în introducere sau la final, și o critică la celelalte cărți, susținând că ele sunt adevărata realitate a Părintelui, sesizând pericolul exagerării pentru curentul generat mass-media (finanțat cu putere) de pro-canonizare. Cu toate acestea la câteva pagini mai jos, autorul, autoproclamat ca exponent al echilibrului, începe cu niște expresii sau relatări exagerate, cu totul contradictorii discernământului lin Ortodox. Unele din cărțile sfinției sale sunt cotestate chiar de el însuși și de ucenicii săi cei mai aprinși (de exemplu Pravila Albă și Sundar Singh), și chiar Cărarea Împărăției (cartea Părintelui cea oficială, mult prelucrată și dens filtrată pentru a nu prezenta fisuri), ar fi vrut chiar el să o ardă.

In acest aşezământ, construit şi organizat cu neîntrecutu-i dar artistic, Părintele şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul 1989, când s-a săvârşit din viaţă. Aici şi-a lăsat într-o rânduială desăvârşită şi predici şi meditaţii şi desene, dar şi ultima ‎dorinţă de a nu-i fi date publicităţii.

Văzând însă câte variante circulă şi mai ales câţi antreprenori sau patroni are, dintre care unii nu l-au mai văzut din anul 1949, care n-au mai vrut să ştie de Sfinţia Sa în vremea de surghiun, ba se mai dau şi ucenici şi calzi apărători, ne-am hotărât să dăm forma definitivă a Cărării împărăţiei, cum a gândit-o şi cum a lăsat-o în 1949, după care vor urma predicile – care şi ele circulă în nu ştiu câte variante -, pe care şi le-a legat singur într-un volum – se pricepea să lege foarte frumos cărţile — după o anumită ordine şi cu o caligrafie unică.

I se atribuie câteva scrieri, între care Pravila Albă, un manuscris care i s-a furat, modificat apoi şi rescris. Circulă pe numele Părintelui, ajungând până în Franţa. Dăm în original caracterizarea pe care o face Părintele pe un asemenea exemplar din Pravila Albă.

I s-a mai atribuit şi aşa-zisa scriere: Sundar Singh vorbeşte globului pământesc. Iată şi caracterizarea făcută de Părintele asupra acestei scrieri:

[30]

Nu ştiu dacă cei de astăzi vor pune în ‎studiul studenţilor teologi şi al seminariştilor ‎Cărarea împărăţiei a Părintelui Arsenie, ca să-i ‎lumineze pe viitorii preoţi, care au atâta ‎nevoie.‎

Căci Părintele Arsenie, văzând că la noi ‎valoarea nu are valoare, a vrut să ardă cartea ‎sa, aşa cum a făcut Sfântul Moise Proorocul ‎cu Tablele Legii de pe Muntele Sinai, date de ‎Dumnezeu însuşi – cu cele zece porunci -, ‎când a văzut păgânâtatea poporului care, la ‎poalele muntelui ‎Sinai, mânca, bea şi juca, uitând cu totul de ‎Dumnezeu[31].‎

Cu toții nădăjduim că nu a fost așa gândirea Părintelui Arsenie Boca, acum că a trecut umbra Vechiului Testament și toți preoții sunt icoana vie a lui Hristos:

Mat 9:12 Iar Iisus auzind au zis lor: n’au trebuinţă cei sănătoşi de doftor, ci cei bolnavi. :13 Deci mergând, învăţaţi-vă ce este: milă voesc, iar nu jertfă ; că n’am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei păcătoşi la pocăinţă.

Evr 10:1

[Jertfa Noului Testament şterge toate păcatele şi covârşeşte fără asemănare pre cea a Vechiului Testament, care nu le putea curăţi.] Pentru că legea având umbra bunătăţilor celor viitoare, iar nu însuş chipul lucrurilor, cu aceleaşi jertfe care în fiecare an aduc pururea, niciodată nu poate pre cei ce vin să’i facă desăvârşit.

Evr 10:1

[Legea este umbra Noului Testament. Lauda credinţei statornice.]

În adevăr, Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată – cu aceleaşi jertfe, aduse neîncetat în fiecare an – să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.

Numitorul comun al cărților simple și al celor rafinate este că învățăturile sale sunt prezentate ambiguu și contradictoriu, putând fi înțelese într-un fel sau altul, după cum este abordată (prin admirație, împotrivire sau prudență) persoana Părintelui, ca toată lumea să fie odihnită. Sfinții Părinți nu au lucrat așa, ci s-au străduit să expună o învățătură limpede, chiar dacă ar fi stârnit împotrivirea întregii lumi, de dragul lui Hristos-Adevărul.

Cea mai mare dificultate este că Părintele combate pe față (ca titluri și categorii) diferitele rătăciri: filozofia, scientismul, hinduismul, spiritismul, magia, astrologia, origenismul, romano-catolicismul, ecumenismul, ereziile, dar, imediat mai apoi, alunecând insesizabil de la forma respinsă la conținutul ei susținut, le expune ideologia ca fiind Ortodoxia cea mai pură (neștiind sau nepomenind că sunt de fapt exact acele rătăciri criticate cu o frază sau două mai înainte), prezentându-le ca fiind învățăturile adevărate și mântuitoare, din lipsa cărora suferă ceilalți preoți contemporani cu el, acuzând tocmai pentru neconformarea cu aceste idei că pastorația Bisericii ar avea mari lacune.

2.      Concluzia citirii scrierilor preacuvioșiei sale arată că nu stăpânea limbajul teologic Ortodox.

Ori nu citise dogmatica Ortodoxă, ori nu o înțelegea, ori nu era de acord cu ea. Face confuzii frecvente între persoană și fire, alunecări majore și grave între dogme, mărturisind credințe mincinoase diametral opuse una alteia (nestoriene[32], monofizite[33], origeniste[34]) și susținând cu o siguranță impresionantă de sine că sunt Ortodoxia cea mai pură. Cea mai favorabilă explicație pentru sfinția sa ar fi că, de fapt, fiind prins de atâta misiune mai înainte de vreme, nu a avut timp să cunoască Ortodoxia. Nădăjduim că nu a fost vorba nici de vreo lipsă de capacitate intelectuală de înțelegere, nici de reavoință, nici vreo consecință a lipsei de sfat sau a neascultării față de profesorii săi de la Facultatea de Teologie (neurmând cursurile de acolo datorită absorbirii intense de către practicarea Hatha Yoga), nici de încrederea în sine mai mult decât în Sfinții Părinți, nici vreo lene în cercetare, nici dorința de a muta hotarul părinților prin vreo inovație, nici de vreo erezie (adică dorința de a se dezbina de Sfânta Biserică pe baza dogmelor greșite în care credea).

Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ‎ne-a descoperit să cunoaștem numai ceea ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce ‎n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând ‎hotarele veșnice și nedepășind dumnezeiasca predanie.‎[35]

Pil 22:28 Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi.

Astfel se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii ‎s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru ‎mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie ‎teoretică.[36]

Am citit cărțile sfinției sale cu o mare dorință de a găsi un mare apologet Ortodox bârfit de invidioși pe nedrept, pentru a ne închina cu dragoste și evlavie lui, dar am avut surpriza neplăcută să constatăm că foarte mare parte din mentalitatea greșită și păgubitoare contemporană ce bântuie lumea de azi este expusă în aceste cărți ca fiind revelația genuină a Domnului nostru Iisus Hristos. Ne întrebăm: oare această mentalitate (ce ne încolțește de peste tot deturnându-ne de la realitate) este consecința misiunii de la Prislop sau învățătura de acolo își are rădăcina în rătăcirile lumii de azi și de ieri?

Practic Părintele combate cu glas înalt doar păcatele grosolane (provenite din plăcerea senzuală, trupească, de sine): beția, preacurvia, crima cu un foarte mare talent demn de urmat (ar trebui însă sărat cu mai multă milă și înțelegere a neputințelor oamenilor), dar despre cele subtile (ce izvorăsc din plăcerea sufletească de sine, a slavei deșarte, a părerii de sine, a falsei smerenii), nu pomenește nimic. Dar tocmai acestea sunt generatoare ale primelor (pe căi ocolite, viclene) și, în plus, declanșatoarele de înșelare, stare mai rea decât căderea de-a stânga. Nu știm dacă nu a cunoscut acest fenomen sau doar nu a avut experiență personală cu discernământ în acest război nevăzut foarte primejdios.

În schimb sunt prezente minuni strălucitoare (care nu au amprenta delicată, lină și cu tâlc ca în Viețile Sfinților) și privirea de sus a celorlalți, fraze cu dublu înțeles în care este evidentă susținerea unei păreri personale inovatoare (nemainîntâlnită în Ortodoxie decât în curentul umanist, combătut în sinoade, și de multe ori contradictorie față de revelația dată prin Sfinții Părinți). Aceste păreri personale sunt prezentate ca fiind dogme revelate și antidotul filozofiilor lumești din turma lui Epicur sau a necredincioșilor, cum îi numește sfinția sa cu ironie pe sărmanii amăgiți de fascinația trupului. Mai apoi, această gândire personală apare însoțită și de o plăcere de sine care ajunge până la a credință fabuloasă că problemele bisericii ar proveni din faptul că preoții n-au aceeași pregătire și mentalitate antropologică cu a sa. Toate acestea susțin alunecarea spre dreapta ca pe o virtute.

Aceasta nu este, însă, de mirare, fiindcă răutatea este ușor de sesizat și combătut, dar falsa bunătate (care duce la cea dintâi pe căi ocolite, amăgind pe dascăl și pe ucenici), cere o experiență a discernământului călită în ascultarea de Biserică, și nu mulți o pot dobândi.

Sfântul Nil izvorâtorul de mir, tâlcuitorul cel ceresc al Sfintelor Scripturi, a ‎zis așa:‎

‎„Psa 90:7 Cădea-va despre laturea ta o mie, și zece mii dea dreapta ta, și ‎spre tine nu se vor apropia.” înseamnă că mai mulți sunt cei ce cad prin ispitele ‎de-a dreapta (exagerările virtuții) decât cei ce cad prin ispitele de-a stânga (pă‎catele împotriva virtuții).‎

În afară de aceasta, sărmanul Părinte n-a avut parte de dascăli cu discernământ, începând cu familia sfinției sale și continuând cu lecturile din cărțile de Hatha Yoga, Mircea Eliade, Rudolf Steiner, filozofi umaniști și romano-catolici care i-au stimulat preocupările sfinției sale de practicare a tehnicilor de performanță din toate religiile. Această experiere a metodelor ce strică firea, preluate din învățăturile demonice, cu părerea că sunt și ele folositoare, i-au pecetluit o anumită mentalitate și o anumită stare lăuntrică, vizibile de-a lungul întregilor sale scrieri și comportamente, ba chiar și în mesajul testamentar al sfinției sale din Biserica Drăgănescu. De la dascălii săi a moștenit convingeri greșite, având o pregătire neconformă cu a Sfinților Părinți, astfel că responsabilitatea sa se diminuează. Rămâne doar întrebarea de ce a ales această cale? Cum de nu s-a lepădat de ea? De ce n-a lucrat discernământul? De ce nu i-a arătat Dumnezeu realitatea? Pentru aceasta, însă, este nevoie de o mare lepădare și de sine și de prejudecățile dobândite, de o căutare a Adevărului mai presus de orice, de o socotire de sine ca fiind cel mai de pe urmă dintre păcătoși, pentru a primi sfatul celor smeriți, în care lucrează Sfântul Duh, lucruri greu de dobândit printr-o strădanie ce uneori durează viața întreagă (de aceea cei înainte-văzători sunt oameni bătrâni, trecuți prin experiența multor suferințe care îi învață realitatea neputinței proprii, ajungând la harismă, numită și „pensie duhovnicească”). În schimb, performanțele înșelătoare se dobândesc în scurt timp și sunt lesne de primit, sădind înlăuntru o mare dulceață de sine, care abate mintea ca un magnet de la atenția spre pocăință, fiind prezente la toți „văzătorii cu duhurile” tineri (care au căutat pensia mai înainte de a absolvi „grădinița duhovnicească”).

M-a acoperit Dumnezeu și m-am temut totdeauna de ‎primejdia aceasta. Cînd eram în mînăstirea de obște, toate ‎le încredințam bătrînului Ava Ioan. Niciodată nu sufeream, ‎cum am spus, să fac ceva fără sfatul lui. Se întîmplă ‎cîteodată că gîndul îmi spunea: «Nu-ți va spune bătrînul ‎aceasta ? De ce să-l mai turburi ?» Și ziceam gîndului: ‎‎«Anatema fie și judecății tale (dreptei tale socoteli) și ‎priceperii tale și înțelepciunii tale și științei tale, căci ceea ‎ce știi, de la diavolul știi» 1083.‎

‎Plecam deci și întrebam pe bătrîn și se întîmpla că uneori ‎îmi spunea tocmai cuvîntul acela la care mă gîndisem și ‎eu. Atunci gîndul îmi spunea: «Ce mai zici ? Iată ți-a spus ‎ceea ce ți-am spus și eu. Nu l-ai turburat degeaba pe Bătrîn ‎‎?» Și ziceam gîndului: «Acum e bine, acum e de la Duhul ‎Sfînt. Ceea ce e al tău e viclean, e de la draci, e dintr-o stare ‎pătimașă» 1084. Și astfel, niciodată nu îngăduiam gîndului să ‎mă facă să mă încred în mine însumi, fără întrebare.‎

‎1083.‎ Tot ce răsare din sfera mărginită a unei gîndiri individualiste, e prin ‎sine ‎lipsit de vederea largă, care ține seama în mod echilibrat de in‎tercondiționarea ‎tuturor. E de la diavolul, care vrea să rupă în bucăți creațiunea și să ‎scufunde pe ‎fiecare într-o existență extrem de redusă, intr-o existență chinuită, de ‎umbră, de ‎mișcare dezordonată, nerațională și contradictorie a umbrelor. Totul e o ‎falsă ‎cunoștință, o cunoștință a fîșiei, care nu e deplin reală, întrucît nu e în ‎țesătura ‎întregului, în comunicare de viață între toate. «Dreapta socoteală», atit de ‎lăudată în ‎scrierile duhovnicești răsăritene, vine și ea dintr-o îndelungată experiență ‎a vieții de comunitate, ‎de împreună-sfătuire cu alții. Ea ține seama de toate laturile ‎realității, de toate ‎punctele de vedere posibile, în judecata ce o dă. De aceea sfatul se ‎cere mai ales de ‎la «bătrîni», care au adunat în cursul anilor îndelungați multă ‎experiență de viață și ‎multe păreri de la foarte mulți.‎[37]

3.      Să vedem, așadar, cum a evoluat pregătirea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca.

A corespuns acestei necesități de smerenie pentru vindecarea minții, ca lucrearea sfinției sale să nu fie amăgitoare?

a)  La început și Părintele Arsenie Boca avea duhovnic, și primea și sfat de la alții:

‎„Scrise cu ajutorul Domnului şi cu al Maicii Sale dimpreună cu ‎blagoslovenia Părintelui meu duhovnic Stareţul Antipa, cât am petrecut ‎în Sfântul Munte: Martie, Aprilie şi Mai 1939, de pe manuscrisele ‎Stareţului. – Dumnezeu să-i primească ostenelile.”[38]

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si statea luni de ‎zile uneori. Dupa aceea s-a facut calugar, a stat in Bucuresti pe la un frate al meu… ‎[39]

După un timp, a venit părintele Arsenie de la Sâmbăta, pentru ‎a scrie după ‎dictatul tatei și l-‎a ajutat astfel câteva săptămâni la ‎munca de traducere.‎

Despre el s-au vorbit multe, bune și mai puțin bune, cu atât mai ‎mult cu cât ‎evoluția lui a fost ‎neobișnuită. Se numea Zian Boca, ‎originar din zona ‎Apusenilor și fusese student la pictură ‎la ‎București, vreme de un an. Apoi s-a ‎hotărât pentru teologie. ‎Cum la București se aciuase și ‎el, ca atâția alții, la ‎unchiul ‎Gheorghe, căruia el i-a dat porecla „Babu”, s-a apropiat și de ‎noi.‎

Dintr-o autentică dorință de trăire spirituală, fără îndoială, ‎și cu multă ‎sinceritate, a început ‎să ducă o viață foarte ascetică. ‎Pleca dimineața la pădure, ‎având cu el o scândurică pe ‎care ‎îngenunchea la rugăciune și medita îndelung.‎

S-a călugărit la Mănăstirea Sâmbăta, luându-și numele de ‎Arsenie. A continuat ‎o vreme să ‎ducă o viață aspră și a căpătat ‎o anumită notorietate. Venea deseori la ‎noi, fiind primit ca ‎un ‎membru al familiei. Discuta mult cu tata, care îi vorbea ‎cu ‎insistență despre dreapta ‎socoteală și despre smerenie, așa cum ‎se menționau ‎ele în Filocalie și care, considera tata, ‎erau două ‎virtuți de bază ale unui monah.‎

îi repeta mereu părintelui Arsenie: „Cel mai mare pericol ‎pentru un călugăr este ‎să se lase ‎smintit de laudele celorlalți.” ‎‎(Trebuie să subliniez că termenul de ‎‎„sminteală”, care ‎apare ‎deseori în scrierile spirituale, nu are semnificația unei ‎anomalii ‎psihice, a unei minți ‎deranjate, ci a ducerii în ispită, a abaterii ‎de pe ‎drumul plin de eforturi și jertfe, care este viața ‎unui ‎călugăr adevărat). „Fugi cât ‎poți atunci când cineva începe să te ‎privească cu admirație, ‎să te laude. Oricât ar ‎părea de ‎nevinovată, faima pe care oamenii o construiesc în jurul ‎tău ‎are ‎consecințe fatale. Știau ei Părinții ce știau atunci când fugeau de ‎lume și se ‎izolau m ‎singurătate… Smerenia e cea mai eficientă ‎armă a monahului, în lupta ‎cu ispitele, cu tentațiile ‎zilnice…” ‎spunea tata.‎

Din păcate, de cuvintele lui de prevenire, constituind un ‎avertisment real, nu s-a ‎ținut seama. ‎Au fost desigur și alte ‎asemenea cazuri. Mulți au eșuat în drumul de ‎ascensiune ‎spirituală ‎pentru că s-au lăsat ademeniți de trufie, de perfidia ‎slavei ‎deșarte. Pe de o parte, se greșește ‎construindu-se idoli și ‎legende, din nevoia de ‎extraordinar și senzațional, care a ‎animat ‎omenirea dintotdeauna. Pe de altă parte, ‎laudele și ‎admirația simt o capcană dulce, căreia îi ‎cad pradă cei ce nu sunt destul ‎de tari pentru a le rezista. Adulația mulțimii le ‎devine necesară, ‎se scaldă în auto ‎admirație, în convingerea că ‎sunt supraoameni care nu pot să greșească, ‎în ‎voluptatea faimei ‎pe care cred că au dobândit-o. Odată deschisă poarta trufiei, ‎prin ‎ea ‎năvălesc toate celelalte păcate. După cum spun Sfinții Părinți, ‎monahii ‎trebuie să lupte ‎continuu împotriva acestor ispite ‎fundamentale, care îi prăvălesc ‎de pe drumul îngust și spinos ‎al ‎ascensiunii spre adâncurile impure.‎

La vremea aceea însă, părintele Arsenie se considera încă ‎ucenicul tatei și vreme ‎de câteva ‎săptămâni a scris după dictat, cu ‎scrisul lui mărunt și ordonat, ceea ce ‎traducea tata din ‎limba ‎greacă.[40]

b)  Da… așa a fost până la un punct. Mai apoi, însă, iată ce a pătimit:

[…]‎Ne-am văzut toți de treburile noastre. Tata traducea Filocalia ‎mai departe, Scria ‎acum ‎singur, căci părintele Arsenie plecase ‎între timp.‎

[…]Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, ‎între timp, ‎părintele Arsenie ‎plecase la Prislop. Tata, căruia îi ‎ceruse sfatul, se împotrivise ‎proiectului de a face acolo ‎o ‎mănăstire de maici.‎

Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în ‎acest scop. Au ‎discutat îndelung ‎amândoi. Tata avea o expresie ‎foarte severă, de puține ori îl ‎văzusem atât de categoric. Nu ‎era ‎de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest ‎lucru ar putea da ‎loc la o sumedenie de ‎ambiguități și neînțelegeri.‎

‎„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită ‎acolo. Adună câțiva ‎tineri buni, ‎serioși, și întemeiați acolo o ‎mănăstire, cu activitate duhovnicească, ‎cu slujbe, predici, ‎educație ‎religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o ‎și ‎de o activitate intelectuală, pe lângă cea ‎pastorală. Sigur se ‎găsesc călugări care ‎vor să se dedice studiului. Se pot face ‎traduceri, mai ‎există atâtea manuscrise ‎neexplorate. Poate lua ‎naștere acolo un centru cu adevărat important ‎de care să-ți ‎legi ‎numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”‎

Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici ‎măcar atunci când ‎mănăstirea de ‎maici a fost desființată și el ‎s-a stabilit împreună cu maica Zamfira ‎la București, în ‎casa ‎părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. ‎Nu ‎mai avea nici rasa albă ‎care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost ‎acel chip cu ‎trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș ‎mai fi ‎recunoscut. Nu mai era părintele ‎Arsenie cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea ‎în zăpadă, pe o scândură ‎îngustă, ‎rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ‎ce-l ‎ascultau ‎cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu ‎păsărește!” ‎Devenise o persoană ‎anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.‎[41]

Părintele Arsenie Papacioc:

Și acum… s-a făcut ‎Mănăstirea Prislop cu stareț… Arsenie. ‎Noi l-am învinuit ‎că: nu ții cont, nu ții legătura cu Biserica, (noi cei de la Antim[42]), și ‎te invităm să iei parte la sfătuire cu noi ‎aicea… uite așa…. N-a primit, pentru că ‎el era… nu putea să-și hrănească antimandarele lui.

Părintele Ioanichie Bălan:

Da, da… scopurile…[43]

Este știut că Părintele Arsenie nu a căutat să se zidească printr-un părinte duhovnicesc, întru Hristos. Care este lauda lui? Lauda lui Hristos este Tatăl, zice: „Eu de la Mine nu am grăit; ci Tatăl cela ce M-a trimes pe Mine, Acela poruncă Mi-a dat, ce voi zice și ce voi grăi” (Ioan 12, 49); și în alt loc: „Eu slava care Mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârşit întru una și ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes” (Ioan 17, 22-23). Cine este Părintele său duhovnicesc? Mitropolitul Nicolae Bălan când a văzut că avea talent la caricaturi, la trimes la școală, la trimes în Sfântul Munte Athos și văzându-l că are priză la popor la hirotonit și avansat. Apoi tot el la dus la Mănăstirea Prislop și tot el la chemat de acolo. Atunci, din păcate, Părintele Arsenie, (cred) nu a făcut ascultare și de aici i-a venit căderea, el l-a rugat pe Mitropolit să-l lase în continuare la Prislop[44]. Atunci neascultându-l nici pe Părintele Dumitru Stăniloae, care dorea ca la Prislop împreună cu Părinții Dometie și Antonie Plămădeală să lucreze la Filocalie, o introduce pe Julieta cu care avea legătură de la Sâmbăta de Sus și îi determină pe aceștia să plece. Într-un an o face stareță pe aceasta și apoi vin problemele. Acest Părinte al său, Mitropolitul Nicolae Bălan, se spovedea la Părintele Cleopa și (cred) se plângea cu privire la el. De asemenea și Mitropolitul Nicolae Mladin, P.S. Andrei Magerul și Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a fugit cu motiv întemeiat de la Prislop la Mănăstirea Slatina, se spovedeau la Părintele Cleopa și (cred) se plângeau cu privire la Părintele Arsenie Boca. Cele auzite de la aceștia (cred) l-au determinat pe Părintele Cleopa să-i scrie acele scrisori, cu smerenie, Părintelui Arsenie, în care îl ruga să vină la Mănăstirea Slatina să-i folosească duhovnicește. Dar Părinte Arsenie nu a venit la Slatina. Apoi, știu din gura Părintelui Cleopa că dus fiind de Sfântul Sinod să pună rânduială în mănăstirile din Ardeal, mai cu seamă la Mănăstirea Arad Gai, l-a întâlnit pe Părintele Arsenie la Episcopia Aradului și a dorit să i-a binecuvântare, să-l îmbrățișeze, dar nu a reușit. Părintele Arsenie i-a zis batjocoritor: „Ce măi moldovene vii tu să ne înveți călugărie!”

Odată Părintele Cleopa mi-a mărturisit de ce nu dădea binecuvântare la oameni să-i citească Acatistul Părintelui Arsenie Boca și băga cuvântul, ca să nu se smintească aceștia: „Nu-i citiți Acatistul căci nu e canonizat!” Înțelegerea sfinției sale cu privire la Părintele Arsenie era precum a majoritatea Părinților duhovnicești, care l-au cunoscut, aceea că: „Împrietenirea cu Julieta i-a adus căderea”.

Iată, este știut, lauda Părintelui Cleopa sunt Părinții lui, în primul rând Duhovnicul Paisie Olaru și Starețul Ioanichie Moroi. Cu Părintele Arsenie nu stau lucrurile la fel, nu a ținut la aceasta, după cum mărturisește el însușii, a căutat să se apropie de Dumnezeu prin „cunoștințele din cât mai multe domenii”, până chiar și din magie. Cine, dintre cei care au fost aproape de Părintele Arsenie Boca și au dorit să rămână întru Hristos, Mântuitorul nostru, nu au mărturisit adevărul? Iată, până și Părintele Teofil Părăian […], zice: „nu am un cult pentru el”[45] [46].

De unde i se trage toată această tragedie?

c)  Care a fost punctul de răscruce care i-a schimbat întreaga sa sărmană existență, convertindu-se (prin alegerea de sine în loc de smerita lepădare) din fiu al ascultării în om idioritmic, autonom?

Iată-l:

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/04/06/o-intamplare-minunata-din-sfantul-munte-athos-povestita-de-parintele-arsenie-boca-pe-atunci-tanarul-diacon-celib-zian-boca/

Părintele Dometie:

– Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo intr-o viroagă era casa unui calugar plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu niste capriori de brad pusi unul langa altul si acoperiti cu pamant batut. Parintele Achim era mic de statura, cam crăcănat si cu o barbă până la genunchi. Avea niste ochi albastri ca marea, asa cum ii are Parintele diacon Zian[47]! [vom vedea că începând de acum convorbirea alunecă pe trei coordonate favorabile înșelării: lucrurile adresate simțurilor, specifice cugetării trupești – de exemplu ochii albaștri; admirația față de Părintele Arsenie Boca[48] și informațiile furnizate din neatenție, prin vorbirea fără pază, necesare duhurilor necurate ca să alcătuiască o ghicire potrivită după preocupările victimelor, pentru a părea prooroci – n.n.]

Părintele Zian:

– Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Parintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a harazit din pântecele ei să mă fac preot [mândria mamei și a fiului ‎– n.n.]‎. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat [mâhnirea ei este specifică celor ce nu au viață duhovnicească autentică, ci vor prin ea să li se împlinească dorințele, este consecința mândriei de a nu lăsa libertate voii lui Dumnezeu și a celorlalți de a lucra ‎– n.n.]‎. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine [cum să-și învețe fiul mama? ‎– n.n.]. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi? [de ce nu cere sfat de la duhovnic? ‎– n.n.]

 

– Nu stiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine [lauda ‎și criteriul lipsit de discernământ al gândirii simplistului Părinte Porfirie care credea că în cele duhovnicești contează școala, iar nu experiența smerită în ascultare– n.n.]‎! Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă .

 

Trimite-i o scrisoare ca se va bucura sa primeasca din Grecia si se va lauda la vecini cu baiatul ei care a ajuns la Sfantul Munte, Gradina Maicii Domnului [răspuns care nu are vreo pricină duhovnicească, ci tot lauda, de unde se vede lipsa de discernământ a Părintelui Dometie – n.n.]!

 

Asa o sa fac, daca zici tu, Dometie.

 

Parintele acela de la noi, Achim, m-a invatat sa citesc si mi-a dat cartile lui sa ma uit prin ele. Cand mergeam cu oile, iesea si el la deal cu traista, ne opream si ma invata. A fost tatal meu duhovnicesc. La el a venit un Parinte de aici de la Sfantul Munte ca sa mearga prin sate sa adune pomeni si pomelnice pentru restaurarea manastirii Zografu unde este steagul lui Stefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Asa am auzit eu de Sfantul Munte pentru prima oara, aveam doar 13 ani. El era roman si traia intre greci. Mai intai a fost la chilia Nasterii Maicii Domnului pe mosia Manastirii Vatoped, si l-a avut duhovnicesc pe Nicodim ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor in lemn si marmura. De la el au ramas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori… a lucrat si doua sculpturi legendare: Rastignirea si A doua venire, vreme de 15 ani [tot admirația pentru cele ale simțurilor, chiar dacă dedicate lui Dumnezeu, iar nu pentru vreo lucrare lăuntrică de pază a minții și cultivare a smeritei cugetări ‎– n.n.]‎.

 

Am auzit si eu de Arsenie acesta dar nu l-am vazut, vorbi si Porfirie! Se spune ca pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie si l-a dus pe varful Athonului ca sa completeze numarul celor 7 pustnici care se roaga pentru pacea lumii si traiesc fara mancare si fara apa, doar cu cuvantul lui Dumnezeu [preocupare pentru minuni spectaculoase. Discuția deja sugerează duhurilor ce fel de înșelare să adopte în funcție de contextul gândirii celor trei personaje ‎– n.n.]‎.

 

Te cred, interveni Dometie, am auzit si eu intr-o zi de hramul Sfantului Munte si de aceasta traditie, pe 6 august, cand am urcat in vârf. Vorbeau niste pustnici care stateau la lumina unui opaiţ chiar sub varf intr-o pestera sa se odihneasca. Era pe la ora 4 dimineata, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisa de Ilie Miniat. Parintele Evghenie avea vreo 80 de ani si s-a suit pe munte pana in varf. El s-a dus la sihastrii care povesteau in pestera si am auzit ca a murit Parintele Hrisogan din cei 7 stalpi neclintiti ai Athosului si ca va fi inlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice ca printre cei 7 stalpi ai Ortodoxiei era si veghetorul Parinte Varnava, dascal al rugaciunii lui Iisus si românii Martinian, Iona si Teofilact care s-au randuit unul pe altul in ceata celor 7. Acestia toti erau sculptori: faceau linguri, faceau căni si doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.

 

Dar de Părintele Iona ai auzit tu, intrebă Porfirie, a fost un om cu scoala multa [iar admirația pentru școală… vedem că în discuție nici nu se aduce vorba de păcătoșenie sau vederea păcatului propriu, esența lucrării călugărești și de mântuire a tuturor, ci de lucrurile admirate de această lume: școală, artă, performanțe, minuni, coordonatele prin care a fost și însăilată faima Părintelui Arsenie Boca‎– n.n.]‎, a tradus doua carti ale Sfantului Nicodim Aghioritul: Războiul nevăzut si Paza celor 5 simturi. Desena si frumos! Am vazut desenat trupul omului si inima scoasa din trup si plamanii. Practică rugăciunea inima, pe respiratie si pe şezutul în scăunel [lucrare lăuntrică da, descrisă însă după metodele simțurilor, exterioare. De pocăința care este obligatoriu să le însoțească pentru ca rugăciunea să fie de taină, fără de care duce la înșelare… nici nu se amintește de ea, ci numai se enumeră doar ca o altă performanță, printre multele înșirate mai sus‎ – n.n.]‎ .

 

Zise Dometie: oamenii din ziua de astazi nu au harul lui Dumnezeu [ce dispreț, dar Sfinții Părinți spun că în vremile din urmă, cei ce vor răbda smintelile fără a se sminti vor avea mai mult har. Rom 5:20 iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul, – n.n.];. Si daca uneori au putin har ei il indeparteaza prin gandurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.

 

Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce ! rosti Porfirie! Nu e bine să amintesti de necuratul, că uite m-am lovit la picior si mi-am spart si bocancul [ce gândire superstițioasă… dar tocmai se spunea un cuvânt duhovnicesc, poate singurul: că harul se îndepărtează de gândurile rele ‎– n.n.]‎. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

 

Eu tăceam, si ascultam pe acesti parinti minunati athoniti [părintele admirându-i, datorită cinstei ce i-o acordau ca unui învățat, își însușește prin simpatie și modul lor simplist de a gândi. De aceea își întinde și sfinția sa admirația peste construcția nălucirii ce urmează, uitând de privegherea smerită pe care ar trebui să o avem la orice vedenie. La primele deschideri ale simțurilor spre lumea nevăzută, omul mai întâi intră în contact cu duhurile necurate. Dacă le respinge prin smerenie și suferință, după o vreme îndelungată, ce se măsoară în zecile de ani, îi apar adevăratele vederi duhovnicești. Să urmărim acum cu își concepe diavolul spectaculoasa intervenție, cum se apropie, în funcție de cele discutate, cu pași de felină ce își încolțește prada ‎– n.n.]‎! Soarele apunea dinspre varful mutelui. In lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea si o figura de om care intra si iesea in acel cuib minunat atarnat de peretele muntelui. Din pozitia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Înspre mare nu aveai ce vedea pentru ca marea aici este foarte nelinistita, sunt curenti marini si vapoarele nu se apropie caci s-ar scufunda. Daca ne imaginam Sfantul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la pestera Sfantului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce si cântat [deja gândurile le erau insuflate orchestrat simfonic de același duh, ca să pară că sunt gândurile la oameni diferiți, iar el le descoperă fiind prooroc ‎– n.n.]‎:

 

Mari si minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu intelepciune le-ai facut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfantul Ioan Evanghelistul purtati de furtuna. In loc sa ajunga in Cipru la Lazăr cel inviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au cazut statuile idolesti si dracii au iesit din ele strigand: A venit Maica Domnului, sa fugim!

 

Doamne, miluieste si ajuta-ne sa terminam treptele, zise Porfirie!

 

Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei cand se rasturnase luntrea in care pescuia si el era inghitit de valuri. Dar sa vedeti cum s-a intamplat : Dorotei era păzitorul si lumânărarul acestei icoane in biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigat din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit si te-am păzit, acum auzi-mă si Tu pe mine că mă prăpădesc in valuri [multe minuni și doar… minuni. Unde este vorbirea despre patimi? Unde sunt pildele de discernământ? Unde este cuvânt de la Sfinții Părinți despre paza minții? Unde este plânsul pentru neputință și recunoașterea propriei păcătoșenii? ‎– n.n.]‎.

 

Se inserase de-a binelea si mai aveam de transportat două lespezi Cand te rogi si vorbesti despre sfinti si mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebanuit. Lucrul sporea ca in povesti. Asa fac toti calugarii athoniti, in timp ce lucreaza la ascultarea pe care le-a randuit-o staretul si vorbesc despre oameni luminati si sfinti [în realitate vorbesc despre viețile dar și despre învățăturile lor despre lucrarea lăuntrică și cum să luptăm cu patimile, nu doar despre latura spectaculoasă a lor ‎– n.n.]‎. Lucrul sporeste cand Dumnezu miluieste.

 

Dometie zise:

Am ajunat toata ziua, mi-i sete cred că am vedenii, vad mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea si stiam ca e părăsită! Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeti? [bună observație: diavolul nu are statornicie în arătările sale, ca în nici una din lucrările sale, schimbându-și înfățișarea năucitor, pentru a impresiona vederea și a o hipnotiza. El apare atunci când starea minții este întunecată printr-o uzură a trupului ce favorizează desfacerea hainelor de piele[49] ‎– n.n.]‎

 

Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără scoală!

 

Da, am intrat si eu in discutie, cei 4 Sfinti evanghelisti au cate o fiintă lângă ei ca simbol si chintesenţă a mesajului din Sfanta Evanghelie pe care a scris-o fiecare! Sfântul Matei, care a fost vameş inainte sa-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Îngerul. Marcul are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul. [iată cum primește deja vedenia, fără a se întreba dacă nu este vreo înșelare ‎– n.n.]‎

 

Se auzi o bubuitură [Cuvântul Poltergeist provine din cuvintele germane Poltern (a face zgomot) și Geist (spirit). Termenul în sine înseamnă, literal, fantomă zgomotoasă ‎– n.n.]‎ ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare [deja se mărturisește prezența duhului necurat, care, atunci când nu mimează printr-o subtilă acedie liniștea diavolească și veselia duhovnicească, pentru a păcăli că este harul, întotdeauna este însoțită de tulburare ‎– n.n.] ‎rosti “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri si o ai pe suflet[50]. Stiu ca esti fecior si că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru ca eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăsire” [pomenește de mândria mică a picturii, dar nu de cea mare a dorinței de vedenii, ca să dea senzația că îndeamnă la pocăință. Se vădește însă din ridicolul canonului că nu dorește lucrare lăuntrică ci trupească, care, după Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, dacă este în exces, întunecă mintea[51]].

Noi tocmai ne opinteam toti trei să impingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role [profită de ocazie ca nu cumva să-și facă semnul Sfintei Cruci[52] ‎– n.n.]‎. Dar să impingi la deal este neasemanat de greu. Am simtit deodata ca se usureaza povara si bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească [Poltergeist este un fenomen paranormal care constă în evenimente care fac aluzie la manifestarea unei entități imperceptibile. De obicei, o astfel de manifestare include obiecte neînsuflețite în mișcare, în levitație, ce par a fi aruncate sau care se autoincendiază, cu prezența zgomotelor simțitoare (cum ar fi ciocănit, bătăi, lovituri)[53] ‎– n.n.]‎!

Dometie sesiza si el ce se intampla si exclama: Nascatoare de Dumnezeu! A venit Sfantul. Intr-adevar langa noi era o faptura parca om, para fiara, cu barba pana la pamant si un par ca o coama de leu [deci, nu era Sfânt ci nălucire diavolească ‎1Pe 5:8 Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, – n.n.]‎. Impingea cu noi la bolovan. El era cel care facea ca bolovanul sa mearga parca tras de cineva de sus. Rosti:

 

Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu… [vom vedea mai jos cum îndrăznește diavolul să spună această rugăciune și să dea și colorlalți să o zică ‎– n.n.]‎

 

Avea o voce ingereasca, nici tipatoare, nici ragusita dar placuta. Mi-am adus aminte de un tenor care canta in corul catedralei mitropolitane din Bucuresti [de aici se vede și pe unde a intrat ispita: în loc să se roage cu umilință la Dumnezeu, avea în minte cântările mirenilor[54] ‎– n.n.]‎. Toti cantam “Cuvine-se cu Adevarat” Vocea mea care nu era exersata la cantat a capatat inflexiuni melodice si scotea sunete placute pe care nici eu nu le cunoasteam pana atunci [primește daruri simțite ca să se poată îndulci de sine – n.n.]. Canta si Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne intrecea pe toti ‎[De regulă, părinții spun că formele, culorile, luminile, ‎melodiile și mirosurile – fie plăcute, fie neplăcute – sunt cu ‎toate înșelăciuni pe care le împletește cel viclean.‎ ‎(în aceeași lucrare, p. 184)”[55]‎– n.n.]‎. Eram ca in rai. Patru fapturi care pe buza unei prapastii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea insa imi zbura in satul meu natal la Vata de Sus [deci, era preacinstire cu buzele, iar nu cu mintea. Mintea era la vicleșugul dorului de mamă pământească, sugerat de același duh mai devreme, dar indus și acum ca să pară prooroc ‎– n.n.]. O vedeam [iată imaginația[56] transmisă de diavol‎– n.n.] ‎pe mama ingenunchiata la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roaga si cum plange cu poza mea in mana. Faptura de langa mine, cu barba lunga imi spuse:

 

Pe mama ta o cheama Creştina si e vaduva! Cand te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului si bisericii.

 

M-am cutremurat, ca aveam langa mine un Sfant, un Prooroc care-mi stie trecutul si numele [de fapt diavolul tocmai reproducea informațiile pe care le auzise puțin mai înainte din gura Părintelui Arsenie Boca, și i le retransmitea acum cu putere prin imaginația acceptată de mintea lui deschisă prin admirația duhului. Aceasta s-a întâmplat deoarece, după cum vom vedea mai jos, înțelegerea preacuvioșiei sale nu era încercată prin experiența unei lucrări lăuntrice cu discernământ. Pe deasupra, diavolul, ca să fie acceptat, îl mai și lingușea că e un ales cu mamă Sfântă‎– n.n.]‎.

 

Parinte, cum te cheamă si cine esti? intreba Porfirie [Sfântul Cuvios Antonie cel Mare așa îndeamnă a întreba duhurile, dar se vede că străinul nu vrea să răspundă, cum ar fi făcut, în mod firesc, orice Sfânt iubitor de oameni, ci îi zăpăcește de la lucrarea reală, ducându-i „cu zăhărelul” spre alte subiecte ‎fascinante– n.n.]‎.

 

Strainul nu raspunse.

 

“Nu va temeti de Parintele Staret Arsenie ca nu va pedepseste pentru ca nu v-ati dus la vecernie. Stiati ca cei noua stalpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Pasti sa slujeasca Sfanta Liturghie in schitul Prodromul [iar îi readuce spre subiectele pe care tocmai le discutaseră, ca să fie sigur de atenția, admirația și convigerea lor că este Sfânt ‎– n.n.] ‎? Unul dintre ei este Parintele Matei din Caracalu, un om foarte smerit care slujeste Liturghia zilnic prin chilii si prin colibe unde este un Sfant Antimis. Va sluji Liturghia pana la ultima lui suflare. Anul acesta de Pasti va ninge pe varful Athonului. O sa ne vedem de Inviere. Frate Zian, nu uita sa-i scrii mamei tale” [vedem că toate răspunsurile diavolești se referă la conversația lor de mai înainte și la imaginile date în mintea lor, ca să îi convingă că este prooroc, proorocind lucruri de nimic. Acestea nu au nici un tâlc duhovnicesc și nici nu îndeamnă sau învață despre vreo lucrare lăuntrică de smerenie, cum ar face-o dacă ar fi un om al lui Dumnezeu trimis ca să-i povățuiască despre lucruri de taină. Banalități și spectacol, îndepărtându-i și de la osteneala din ascultare, folositoare de suflet și de la Vecernie ‎– n.n.]‎.

 

Eu nu ma mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Parintele sau fratele care vorbise s-a facut nevazut dintr-o data. Parca ma atragea ca un magnet sa ma uit dupa el [iată o forțare pe care oamenii lui Dumnezeu nu o exercită, fiindcă ei întăresc libertatea ‎– n.n.] ‎. Era deja noapte. Nu mai puteam sa ma uit dupa el. Porfirie punea uneltele una langa alta, ca sa le avem maine dimineata in ordine. Dometie era cuprins de o placuta emotie si ca intotdeauna, canta un imn. Se auzi vocea fapturii care tocmai plecase, a preabunului Parinte [deja își făcuse o idee preconcepută, că îi este părinte, deci povățuitor. Nici măcar nu și-a pus întrebarea dacă este sau nu de la Dumnezeu, renunțând la porunca Domnului Mat 26:41 Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. ‎– n.n.]‎. Nu stiam cum il chema, dar eram atras inspre in sus si am inceput sa urc repede. Poteca se lumina de o lumina albastruie ca de arc electric [iată caracteristicile luminii diavolești. Lumina necreată în care se arată Sfinții este lină, înțelegătoare și de nedescris, nu are aceste proprietăți ‎– n.n.] , lumina care venea de la faptura minunata ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastra. Dupa mine urca Porfirie gafaind, si apoi Dometie cantand. Sfantul [de la părinte deja îl avansează la Sfânt] nostru ne lumina drumul spre varful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat caci noaptea se lasase si fara lumina ne-am fi pravalit in abis si ne-am fi pierdut vietile. Porfirie zise:

 

Sunt de zece ani pe Sfantul Munte si nu am trait nici o minune pana astazi, dar astazi mi s-a aratat mila lui Dumnezeu prin acest Sfant! Stai Preasfinte, si nu fugi, caci vedem lumina ta ca pe un far calauzitor si putem urca muntele fara sa cadem in prapastie.

 

Minunat este Dumnezeu intru Sfintii sai, vorbi si Dometie in psalmi Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc si cu proorocie, caci ti s-a vorbit tie de sus.[cum îndeamnă diavolul și prin gura oamenilor la mândria cea mai mare! ‎Se vede că ținta lui cea mică erau cei doi monahi, dar ținta cea mare, care avea capacitatea de a prinde la un public numeros, era diaconul Zian, ca să poată vâna la amăgire prin sfinția sa pe cât mai mulți – n.n.]‎

 

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfanta emotie [fără discernământ. Emoțiile nu pot fi sfinte, ele sunt o lucrare a sufletului înfierbântat de plăcerea de sine. Când cercetează harul apare o lucrarea liniștită de umilință, de cunoaștere a nemăsuratei noastre răutăți ce se minunează de mila lui Dumnezeu, cerându-i iertare ‎– n.n.] ‎si de o caldura nemaitraita [Șamanii cu această căldură usucă cearceafurile ude, puse pe ei, spre convingerea privitorilor că au puteri supranaturale, iar starea de lucrare lăuntrică a amăgirii este caracterizată prin această înfierbântare deosebită a trupului[57] ‎– n.n.]‎. Imi facea bine, caci din pricina frigului care se lasase la malul marii, eram inghetat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de dafin. Sfantul nostru se departa dar inca ne lumina cu faptura lui Indumnezeita. Vedeam poteca ce duce catre schitul Prodromul. Sfantul mergea inaintea noastra, dar parca sarea [iar nestatornicia vederilor diavolești ‎– n.n.]‎ ca o roata de foc, ca o pasare inrosita. In spatele meu, Parintele Porfirie se inchina si recita ritmic, gafaind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma” [de ce nu pomenea oare pe mine, păcătosul? ‎– n.n.]‎. Dometie canta: “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati”. Dâra de lumina intra inaintea noastra pe poarta manastirii, si noi dupa ea.

Ajunsi in poarta care tocmai se inchidea, ne trezi din revelatie vocea barbateasca a Parintelui staret Arsenie Mandrea, venit el insusi sa inchida portile manastirii.

 

Cate trepte ati lucrat, parintilor?

 

Unsprezece, raspunse Porfirie!

 

Bine, consemna staretul Arsenie. Puteti merge sa cinati la trapeză. Domnul sa fie cu voi. Sa va treziti cand incepe utrenia cu catismele.

 

Amin, concluziona Dometie.

 

Am alergat la spalator si ne-am spalat cu apa rece, inghitind si cateva guri, dar parca nu mi-era sete, desi nu bausem toata ziua nici o gura de apa. Nu bausem nici din apa sarata, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus in camera mea si m-am intins pe patul tare, athonit, pe burta, ca ciobanii, caci si oasele ma dureau si muschii de efortul zilei.

 

Sufletul insa imi era luminat si fericit. Astazi pe Sfantul Munte al Athosului am trait prima minune, am intalnit un sfant. O para de foc.

Mi-am zis in gand “Tatal nostru”, si mi-am insemnat patul, facand cu mana dreapta semnul sfintei cruci! Apoi m-am cufundat intr-un somn adanc[58].

Vedem că nu i-a povestit această vedenie, duhovnicului său, trimis de Dumnezeu în fața lor, chiar imediat după ea, ca să-i îndemne la smerenie și să-i scape. Entuziasmul dacă ar fi fost copilăresc, fără vicleșug, l-ar fi îndemnat să-i spună toată pățania năzdrăvană ca unui tată. Ar fi fost eliberat de toate urmările acestei capcane răutăcioase ce i-au marcat ireversibil viața, răsucindu-i-o spre panta amăgirii de sine. Nu știm dacă mai apoi s-a spovedit de ea, dar faptul că, deși această nălucire a fost colectivă (deci nu avea pretextul ascunderii tainei pentru a nu se mândri) și neobișnuită, nici unul din participanți nu a spus nimic, ne arată nouă că nu prea aveau așezarea duhovnicească de a-și expune problemele importante ale sufletului lor îndrumătorului, duhovnicului și starețului lor.

Omul cade în înşelare fie din lipsă de experienţă, fie din mândrie. Dacă e din ‎lipsă de experienţă, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, atunci ‎sufletul va suferi multă vreme până când se va fi învăţat smerenia, şi abia atunci îl ‎va tămădui Domnul.‎

Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi ‎decât alţii şi chiar decât duhovnicul nostru. Şi eu am gândit aşa din lipsă de ‎experienţă şi am suferit pentru aceasta şi sunt foarte mulţumitor lui Dumnezeu că ‎prin aceasta m-a smerit şi m-a povăţuit şi nu m-a lipsit de mila Sa. Şi acum gândesc ‎că, dacă nu te mărturiseşti duhovnicului, e cu neputinţă să scapi de înşelare, şi ‎pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor puterea de a lega şi dezlega.‎

Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă ‎împreună cu lumina nu simţi în tine zdrobire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici ‎iubire pentru aproapele; dar nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă ‎vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că dacă ‎este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după ‎gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate înţelege de unde anume vine vedenia. ‎Vrăjmaşul dă sufletului o anumită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după ‎aceasta se recunoaşte înşelarea.‎

Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte ‎tulburare. Dar numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de ‎vedenii simte tulburare sau frică la lucrarea vrăjmaşilor; iar omul mândru şi căzut în ‎slava deşartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă ‎vedenii şi se socoteşte pe sine vrednic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul îl înşeală ‎uşor.‎

Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământeşti prin minte: ‎dar cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e în înşelare, ‎pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.‎

Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi ‎degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” [„stareţul”] căruia ai fost încredinţat. Spune ‎totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşelare. Dar dacă ‎crezi că ştii mai multe în privinţa vieţii duhovniceşti decât duhovnicul tău şi dacă la ‎mărturisire [spovedanie] nu-i spui ce ţi s-a întâmplat, atunci pentru mândria aceasta ‎va fi îngăduit unei înşelări să pună stăpânire pe tine spre povăţuire[59].‎

Din păcate, aceasta s-a întâmplat și cu Părintele Arsenie Boca, după cum ne arată chiar sfinția sa:

Am fost şi la Lacu, şi la Colciu. Dar mai ales am petrecut singur în preajma peşterii Sfântului ‎Athanasie[60]

Redăm mai jos, frumoasa distincție pe care o face Părintele Rodion, în legătură cu aparițiile demonice, pentru a vedea că vedenia de mai sus este tipică lor. Vom îngroșa și sublinia caracteristicile comune cu ispita de mai sus.

Analiza comparativă a contactelor și acțiunilor OZN-urilor și demonilor asupra oamenilor

Făcând un bilanț al tuturor celor expuse mai sus, propunem atenției cititorului nostru un tabel coordonator, în care sunt prezentate, în partea stângă, rezultatele analizei contactelor oamenilor cu OZN- uri și OZN-auți, însumând 10 caracteristici principale, și – în partea dreaptă – rezultatele felurilor de ispite la care demonii i-au supus pe pustnici, însumând, de asemenea 10 caracteristici.

Compartimentele stâng și drept urmează să fie citite paralel, adică mai întâi p. 1 din partea stângă, după care imediat p. 1 din dreapta.

Caracteristicile acțiunilor OZN-auților asupra oamenilor, formele și particularitățile aparițiilor lor: Caracteristicile acțiunilor duhurilor necurate asupra oamenilor, formele și particularitățile aparițiilor lor:
I. OZN-urile, în numeroase cazuri, se comportă agresiv: I. Demonii sunt dușmanii neamului omenesc, sarcinile lor sunt acelea de a-l duce pe om la pieire pe veci. Ei:
a) distrug și accidentează mijloacele tehnice; a) dărâmă chiliile, strică lucrurile oamenilor;
b) rănesc și chiar omoară oamenii (vezi capitolul Apraxin; pieirea căpitanului Mentela, moartea lui Ancensio Bermudes). b) îi bat pe pustnici, pe unii torturându-i până la moarte (vezi viața Prea Cuviosului Serafim, mărturisirile Sfântului Simeon Noul Teolog).[61]
II. Au fost fixate cazuri de răpire violentă a oamenilor (v. cazul cu polițistul din Etland, întâmplarea cu fermierul brazilian). II. Există cazuri de răpire violentă, mai cu seamă a păcătoșilor, neapărați de harul divin (viața Sfântului Nil Sorski, mărturisirile lui S. Nilus).
III. În cazurile de răpire violentă deseori este lezată demnitatea omului: OZN- auții iau în mod forțat probe de sânge, de piele etc., dezbracă oamenii și chiar ar fi intrând în „relații intime” (cum s-a întâmplat cu fermierul din Brazilia). III. Își bat joc în fel și chip de oamenii ademeniți de ei; își pot face apariția în chip de femeie, creând iluzii că s-ar fi produs un contact intim (vezi exemplul din Patericonul Sfântului Ignatie Brianceaninov).[62]
IV. A fost fixată influențarea prin hipnoză, sugestia diferitelor imagini și reprezentări; deseori comunicarea se realizează prin intermediul telepatiei (vezi cazul cu polițistul, contactul cu fermierul din Republica Kabardino- Balkară). IV. Caută să sugereze pustnicului propriile lor gânduri, determinându-l să primească, chipurile, viziunile lor; în timpul comunicării adeseori glasul se aude ca și cum „dinăuntru” (telepatie) (Viața Sfântului Isaachie și a Prea Cuviosului Antonie).
V. Deseori încearcă să intre în contact cu oamenii, invitându-i pe nava lor; dacă sunt tratați cu un refuz categoric, în numeroase cazuri se retrag fără să facă uz de violență. V. Încearcă în fel și chip să intre în contact cu oamenii și să le trezească interesul și consimțământul pentru comunicare cu scopul de a-i supune influenței lor. În cazul unui refuz ferm și rugăciunii, dispar, neputând face nimic în mod forțat (Viața Prea Cuviosului Antonie, mărturisirea Sfântului Ignatie Brianceaninov).[63]
VI. În unele cazuri, după contactarea OZN-urilor, este vindecată o boală sau alta a contactorilor. VI. În povestirile din Viețile Sfinților și în lucrările Sfinților Părinți citim despre capacitatea vrăjitorilor de a vindeca prin putere demonică, aceste însănătoșiri însă nu sunt durabile și duc de regulă la pierzania sufletelor celor care apelează la ajutorul lor (Viața Sfântului Mucenic Ciprian, cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre cei care se vindecă de boli prin magie).
VII. În timpul contactului, mai ales la început, omul este cuprins de sentimente de frică și groază (în toate cazurile evocate mai sus). VII. În momentul apariției duhurilor necurate, omul resimte tulburare, disconfort, groază (Viața Prea Cuviosului Antonie și povestirile din viețile altor sfinți).
VIII. Aspectul exterior al OZN-auților este diferit: uriași și pitici, indivizi frumoși și urâcioși, bărbați și femei (vezi exemplele de contacte expuse mai sus). VIII. Își fac apariția sub diferite chipuri: de uriași și pitici, tineri frumoși și ființe oribile, femei și bărbați, târâtoare și fiare (vezi povestirile din Viețile Sfinților expuse mai sus).[64]
IX. Apariția lor este de cele mai multe ori însoțită de iradiere și alte efecte luminoase (vezi cazul din Republica Kabardino- Balkară, întâmplarea cu fermierul brazilian). IX. Deseori apar în lumină sau după apariția luminii (Viața Sfântului Isaachie, a Prea Cuviosului Antonie etc.).[65]
X. Deseori apar prin surprindere și la fel de repede se dematerializează, dispar. X. Apar prin surprindere și dispar imediat după ce omul începe a se ruga și a-și face cruce[66] (Viața Prea Cuviosului Antonie, cazul din Patericonul Sfântului Ignatie Brianceaninov).

Așadar, după cum vedem, caracterul și esența faimoaselor OZN-uri și ale „extratereștrilor” – „salvatorii și marii prieteni ai omenirii”, coincide întocmai cu metoda demonică a ispitirii creștinilor din toate timpurile și a tuturor popoarelor. Omenirea antică era foarte religioasă și predispusă spre misticism, ateismul fiind un fenomen extrem de rar. De aceea demonilor le era convenabil să-și facă apariția din cer învăluiți de foc și lumină, surprinzând oamenii prin măreția venirii lor. Ei preferau să se supranumească zei[67] și să fie tratați cu onoruri și jertfe.

După cum arată Sfântul Ignatie Brianceaninov, când „…în cele din urmă desfătarea în patimi li s-a părut oamenilor că este fericirea supremă, ei au divinizat păcatul și pe patronul acestuia – diavolul. A apărut idolatria, când fiecare păcat era reprezentat printr-un chip cioplit căruia omenirea pierdută i se închina. Stăpânitorul veacului cucerea oamenii nu numai în mod nevăzut, prin sugestii, ci intra și în legătură deschisă cu ei, făcându-i pe idoli să proorocească și făcând posibilă relația fățișă cu răufăcători înveterați cum au fost Iannes și Iambres și alți magi și vrăjitori. Rătăcirea era alimentată prin false minuni și proorociri demonice” [68].

Să vedem ce ne învață despre vedenii și primirea lor Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov și ceilalți Sfinți Părinți.

Sfinții învățători ai nevoințelor creștine îi povățuiesc ‎pe nevoitorii evlavioși să nu se încreadă în nici o imagine și ‎vedenie dacă apar dintr-o dată, să nu dialogheze cu ele și să ‎nu le dea nici o importanță. Mai spun că atunci când ni se ‎arată o asemenea vedenie, trebuie să ne păzim sufletul ‎facându-ne semnul Crucii, să închidem ochii și cu gândui statornic că suntem nevrednici și nepotriviți pentru a ‎vedea duhurile bune, să ne rugăm la Dumnezeu să ne păzească ‎de mrejele și cursele întinse cu viclenie oamenilor de ‎duhurile cele rele.‎

[…]

Să nu cerem veselie duhovnicească sau vederi. Suntem ‎păcătoși, nevrednici de bucurii duhovnicești și vederi și ‎nepotriviți unora ca acestea, din pricina omului vechi ce se ‎află în noi. închiși în rugăciune, să cerem să ni se întoarcă ‎privirea minții spre sinele nostru, ca să descoperim în noi ‎păcătuirea.‎

Duhuriie bune evită comuniunea cu oamenii care sunt ‎nevrednici acestei comuniuni, iar duhurile pierzătoare, din ‎contră, se amestecă printre noi și ca să ne țină mai ușor în ‎sclavia lor, se luptă ca să nu le putem pricepe, nici pe ele și ‎nici frânghiile lor. Dar și atunci când ni se arată, o fac ca să-‎și întărească stăpânirea asupra noastră.‎

Noi, cei ce ne aflăm în robia păcatului, trebuie să ne ‎dăm seama că comunicarea cu sfinții îngeri nu e ceva normal ‎pentru noi, aceasta datorită înstrăinării noastre de ei din ‎cauza căderii. Din aceiași motiv, ceea ce e normal pentru noi ‎e comunicarea cu duhurile distrugătoare, în categoria cărora ‎aparținem după starea sufletului. Căci duhurile acelea care ‎apar în mod vădit oamenilor ce se găsesc în păcat și în cădere ‎sunt diavoli, în nici un caz îngeri. Sfântul Isaac Șirul spune: ‎‎„Sufletul necurățit nu pătrunde în locul curat și nu se unește ‎cu duhurile cele bune“ (Cuvântul 74). Sfinții îngeri se arată ‎numai oamenilor sfinți care au intrat în comuniune cu ‎Dumnezeu.‎

Întâlnirea cu duhuriie distrugătoare

Diavolii, când se arată oamenilor, iau de obicei chip de ‎îngeri luminoși, ca să-i înșele mai ușor. De asemenea, deseori ‎se luptă să-i asigure că sunt suflete de oameni, și nu diavoli ‎‎(acest fel de amăgire este astăzi „la modă“ printre diavoli, ‎datorită dispoziției deosebite a oamenilor de a-i crede). Iar ‎alteori, apar și prevăd viitorul și descoperă taine. Cu toate ‎acestea, nimeni nu trebuie să se încreadă lor, în nici un fel. ‎La diavoli, adevărul este amestecat cu înșelăciunea și este ‎folosit din când în când numai pentru a-l face pe om să cadă ‎mai ușor în înșelăciune. „Imuși Satana se preface ca înger al ‎luminii.,, și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății ” a spus ‎Apostolul Pavel (II Corinteni 11, 14-l5),‎

O regulă generală valabilă pentru toți oamenii este ca ‎nimeni să nu se încreadă niciodată în duhuri, când acestea ‎apar în chip perceput de simțuri și să nu înceapă convorbire ‎cu ele. Dimpotrivă, să nu ie dea nici o importanță și să ‎socotească apariția lor ca pe o mare și primejdioasă ispită. în ‎vremea aceasta a ispitei trebuie să-și întoarcă mintea și inima ‎la Dumnezeu, rugându-L să-l miluiască și să-l izbăvească de ‎ispită. Dorința pe care o au câțiva de a vedea duhuri și ‎curiozitatea de a afla ceva în legătură cu ele și de la ele sunt ‎semne de mare prostie și deplină necunoaștere a tradițiilor ‎Bisericii Ortodoxe privitoare la viața morală și lucrătoare.‎

Cunoașterea duhurilor se dobândește în mod cu totul ‎diferit față de cel socotit de cei neîncercați și neatenți. ‎Comunicarea deschisă cu duhurile este pentru cei fară ‎experiență cea mai mare catastrofă sau mai bine zis este izvor ‎al celor mai mari dezastre.‎[69]

Această cădere se aseamănă cu o altă lucrare diavolească, făcută unui altui diacon, tot Român, tot la Sfântul Munte, dezvăluită tot de legătura cu mama sa.

Diaconul român

Printre atâția câți spovedea părintele Sava duhovnicul, se afla și un diacon român. A venit în Athos încă de tânăr și s-a așezat Intr-un loc pustiu, nu departe de Schitul „Sfânta Ana“.‎

‎- Părinte duhovnic, îi zice într-o zi diaconul plin de ‎tristețe, nu uita să pomenești mâine la Sfânta Liturghie pe ‎mama mea, de la a cărei moarte se vor împlini trei zile.‎

Cuvintele acestea i-au lovit auzul părintelui Sava, care ‎le-a văzut ca pe un triumf al Diavolului. Părintele,‎ plin de discernământ, s-a cutremurat. „Aici, s-a gândit, ‎vrăjmașul pregătește ceva urât. Blestematul! Cu cât meșteșug ‎amăgește și întunecă pe creaturile lui Dumnezeu!“‎

Fără să-și arate pe față mirarea, s-a hotărât să ‎cerceteze rădăcina răului.‎

‎-‎        ‎ Ia spune-mi mai limpede, fiule! Mama ta are mâine ‎trei zile de când a murit. Adică a murit alaltăieri. A murit în ‎România. Cum ai aflat tu în două zile de moartea ei?‎

S-a lăsat o tăcere scurtă,‎

‎-‎        ‎ Cum? Cum am aflat? a început să spună bâlbâit ‎diaconul. Iată, mi-a spus…‎

‎-‎        ‎ Cine ți-a spus?‎

‎-‎        ‎ Mi-a spus îngerul meu păzitor.‎

‎-‎        ‎ Îngerul tău păzitor? L-ai văzut pe îngerul tău?‎

‎-‎        ‎ M-am învrednicit să-l văd! Nu o dată sau de două ori. ‎Sunt doi ani de când îl văd. Mi se arată și mă însoțește în ‎rugăciune. Spunem împreună acatistul, facem metanii, purtăm ‎discuții duhovnicești…‎

Acel „doi ani“ l-a amărât rău pe părintele Sava. Doi ‎ani de amăgire nu e ceva neînsemnat. Să-l lași pe vrăjmaș să ‎construiască înlăuntrul tău, neîmpiedicat, timp de doi ani, ‎cetatea pierzaniei tale este foarte întristător.‎

‎-‎        ‎ Și de ce, fiul meu, nu mi-ai spus nimic atâta vreme?‎

‎-‎        ‎ Mi-a spus îngerul că nu e necesar.‎

Părintele Sava a înțeles că va avea mare luptă de dat. ‎în primul rând, să-l convingi pe nefericitul diacon că nu e ‎vorba de nici un înger. Apoi sa se pregătească să înfrunte ‎furia Diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui ‎Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi“, se ruga ‎fierbinte în taină.‎

‎-        ‎ Fiul meu, ești sigur că cel care ți se arată este ‎îngerul lui Dumnezeu?‎

‎-‎        ‎ Sigur? Foarte sigur, părinte! Căci ne rugăm ‎împreună, facem în fiecare zi mii de metanii. Discutăm ‎despre viața viitoare, despre noi. Este îngerul meu păzitor.‎

Diaconul părea nezdruncinat în convingerea sa. Ceea ‎ce l-a făcut acum puțin îndoielnic era încrederea pe care o ‎avea în duhovnicul său luminat de Dumnezeu. Dar și așa, ‎zicea, cum poate Diavolul să mă îndemne la rugăciuni? ‎Acesta îi războiește pe cei ce se roagă.‎

După mult timp, au căzut de acord să facă câteva ‎încercări. Să-i încerce pe „îngerul păzitor“.‎

‎-        ‎ Cere-i, i-a zis părintele Sava, imediat ce se ‎întoarce, să spună „Născătoare de Dumnezeu“. Cere-i să-și ‎facă semnul Crucii.‎

Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când de doi ani ‎întregi vicleanul te-a înfășurat în amăgire, atunci și ochii și ‎urechile tale sunt amăgite și ți se pare că auzi „Născătoare de ‎Dumnezeu“ și că îi vezi facându-și semnul crucii[70].‎

În următoarea vizită, diaconul, cu o oarecare ‎satisfacție interioară ascunsă, i-a povestit duhovnicului:‎

‎-‎        ‎ Părinte, lucrurile sunt așa cum îți spuneam. Este ‎îngerul lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus și ‎‎„Născătoare de Dumnezeu“ și și-a făcut și cruce.‎

Părintele Sava își dăduse seama. Doi ani de muncă ‎depusă de neastâmpăratul vrăjmaș nu puteau să fie distruși ‎așa de ușor. Dar dacă Diavolul știe multe metode de amăgire, ‎în cei purtători de Dumnezeu strălucește lumina înțelepciunii ‎lui Dumnezeu, care zădărnicește uneltirile întunecatului.‎

O idee luminoasă a strălucit în mintea înțeleaptă a ‎duhovnicului. Și s-a întors imediat către diacon:‎

‎-‎        ‎ Ascultă la mine, fiule. Fii atent la o ultimă încercare. ‎Cu aceasta, lucrurile se vor limpezi. Îngerii lui Dumnezeu au ‎însușirea de a le ști pe toate, pentru că Dumnezeu le ‎descoperă lor toate. Diavolii, din contră, nu au această ‎putință și multe lucruri ale lor sunt întunecoase. Ești de ‎acord?‎

‎-‎        ‎ Așa este.‎

‎-‎        ‎ Dacă ești de acord, fii atent ce vom face. Eu în clipa ‎asta, exact în clipa asta, voi gândi ceva – și s-a gândit la ceva ‎împotriva Diavolului – și voi lăsa acest gând ascuns și de ‎nepătruns în mine. Tu, diseară, să ceri de la „înger“ să-ți ‎spună gândul meu. Dacă îl va găsi, atunci, fără îndoială, este ‎venit de la Dumnezeu. Și să vii să mă înștiințezi.‎

Întorcându-se diaconul în chilia lui, zăcea în el un fel ‎de neliniște, ca o presimțire neplăcută. Pe de altă parte, se ‎minuna de ideea luminoasă a duhovnicului. Întâmplarea ‎trecea acum prin faza critică.‎

Îndată ce a cerut seara de la înger rezolvarea ‎problemei, o tulburare abia observată s-a întipărit pe fața ‎strălucitoare a acestuia din urmă. Părea că se zăpăcise.‎

‎-‎        ‎ Dar, părinte drag, de ce să te intereseze pe tine, om ‎superior, gândurile unui muritor? Asta nu e bine. Dorințe ‎deșarte. Nu preferi să mergem să-ți arăt în seara asta iadul, ‎raiul și slava Fecioarei Născătoare de Dumnezeu?‎

Diaconul, care începuse să bănuiască ceva, a stăruit.‎

‎-Fac ascultare la duhovnic. Spune-mi ce a gândit.‎

‎„îngerul“, prin câteva manevre îndemânatice, s-a ‎străduit să îndrepte discuția pe alte făgașe. Diaconul însă, cu ‎răbdare, l-a readus la tema începută. De altfel, aceste metode ‎de scăpare nu i-au produs o impresie bună.‎

‎-‎        ‎ Să-mi spui ce a gândit duhovnicul! Problema e ‎simplă. De ce o eviți? Nu cumva nu știi?‎

‎-‎        ‎ Ia seama, diaconule! In felul nedemn în care te porți ‎cu mine, ești în pericol să pierzi bunăvoința mea,‎

‎-‎        ‎ Nu știu. îți cer ceva ușor. Știi sau nu ceea ce a pândit ‎duhovnicul?‎

În momentul acela, fața luminoasă a dispărut, un chip ‎înfricoșător i-a luat locul, câțiva dinți sălbatici au început să ‎tremure și ca din gura unei fiare turbate, s-au auzit aceste ‎vorbe:‎

‎-‎        ‎ Să piei, ticălosule! Mâine, pe vremea asta, vei fi în ‎iad, în foc! O să te ardem!‎

Și diaconul a rămas singur, ruinat. Toată dulceața ‎arătărilor, doi ani întregi, nu putea compensa amărăciunea lui ‎de acum. Dacă nu l-ar fi sprijinit de departe rugăciunile ‎duhovnicului, care priveghea și se ruga pentru el, și-ar fi dat ‎duhul.‎

Au trecut destule ore până ce să-și revină și să se poată ‎țină pe picioare. Chilia lui nu-l mai încăpea. Nicăieri nu-și ‎găsea liniște, decât lângă duhovnic. Pe tot parcursul drumului ‎îi vuia la urechi amenințarea: „Mâine, pe vremea asta, vei fi ‎în iad!“. Frica îi trecea prin tot corpul.‎

A ajuns cum-necum până la chilia Învierii, unde se ‎ostenea părintele Sava. S-a prins de rasa duhovnicului și nu o ‎mai lăsa nici o clipă. Chiar și în ora când acela trebuia să ‎doarmă puțin, diaconul înfricoșat stătea lângă el.‎

‎-Nu-ți fie teamă, fiule! Liniștește-te!‎

‎-‎        ‎ Cum să nu-mi fie teamă, părinte, când se apropie ‎ceasul. Vai! Se apropie ora când mă va lua. Hristoase ‎Dumnezeule, salvează-mă!‎

Și, într-adevăr, la ora stabilită duhurile viclene l-au ‎asaltat. Ce strigăte de durere și disperare erau acelea!‎

‎-‎        ‎ Salvează-mă, părinte! Mă pierd! Mă iau! Salvează-‎mă!‎

A îngenuncheat părintele Sava și plin de durere și ‎lacrimi s-a rugat îa Domnul să-i fie milă de robul Lui și să-i ‎alunge pe demonii vicleni.‎

Rugăciunea lui a fost ascultată și diaconul cel chinuit a ‎fost salvat „din gura leilor“.‎

Așa a luat sfârșit tragedia.‎

‎(Haruri și purtători de har, vol. I, p. 40 – 45, și, de ‎asemenea, Chipuri aghioritice contemporane, Părintele ‎Sava duhovnicul, p. 87 – 92)‎[71]

Din păcate Părintele Arsenie Boca, a fost îndemnat de diavol să plece urgent în România (a stat în Sfântul Munte doar trei luni, insuficient pentru a se forma duhovnicește[72]) prin vechea și mult folosita ispită a mângîierii mamei necăjite[73] (ca să nu-i scape din gheare, în timp, prin ajutorul duhovnicului său). Astfel că nu a mai putut fi salvat.

Dar nu numai atât,

d)  Părintele Arsenie Boca a început să fie nemulțumit de duhovnicii săi

și să caute unii care îi confirmă părerile și dorința extravagantă după minuni și vedenii. De aceea a ajuns într-o și mai mare rătăcire. Și-a acceptat ca duhovnic un drac ce se prefăcea că este un Sfânt mort de 200 de ani.

La Athos Părintele Arsenie s-a rugat stăruitor Domnului Hristos, să-i ‎scoată în cale un duhovnic mare şi iscusit şi care să-l iniţieze în tainele ‎duhovniciei. Acest lucru este recunoscut de toţi, că fără îndrumarea unui mare ‎duhovnic, monahii nu pot înainta în viaţa duhovnicească la fel preoţii şi ‎credincioşii de rând.‎

Odată l-am auzit şi eu, la Brâncoveanu, pe Părintele Arsenie, mărturisind ‎despre iniţierea deosebită pe care a avut-o la Athos. Se ştie că Părintele nu făcea ‎cu uşurinţă mărturisiri despre tainele vieţii sale duhovniceşti.‎

După ce văzu că părea că nu-i ascultată rugăciunea lui către Mântuitorul, ‎s-a rugat Maicii Domnului cu multă stăruinţă şi lacrimi, ca să ceară de la ‎Domnul Hristos, să-i împlinească dorinţa sa. După un timp, i s-ar fi arătat Maica ‎Domnului, care l-a luat de mână şi l-a dus sus, într-un vârf înalt, din Athos, şi ‎acolo l-a dat în mâna unui duhovnic, sârb,‎ care trăise cu 200 de ani mai înainte. Acesta l-a iniţiat, i-a descoperit multe taine ‎adânci ale duhovniciei, şi ar fi primit de la acesta, prin lucrarea Duhului Sfânt, ‎darul „înainte vederii”, pe care-l va folosi, uneori, după ce a devenit duhovnic ‎la Brâncoveanu.‎

Despre acest lucru de taină, mărturiseşte şi ierodiaconul Dometie, de la ‎Brâncoveanu, frate de mănăstire, la început, când era Părintele la Sâmbăta de ‎sus. (Mărgăritare Duhovniceşti, pag. 5-l4)‎[74].

Sunt aici două mari greșeli:

  • fără îndrumarea unui mare ‎duhovnic, monahii nu pot înainta în viaţa duhovnicească la fel preoţii şi ‎credincioşii de rând; concluzia care o tragem de aici ar fi ca nimeni să nu se spovedească la alți preoți decât la marii duhovnici. În felul acesta se anulează duhovnicia tuturor preoților, fiindcă omului păcătos, căruia din start nu-i convine smerenia, va începe prin a fi duhovnicul duhovnicului său, judecătorul care analizează și etichetează care este mare și care nu, decretând că este mare doar cel ce îi împlinește poftele sale de mărire și dezlegare, de minuni și false proorocii. Iar dacă noi căutăm doar duhovnicii mari (după ce metodă fără greșeală?) cum vom mai putea a ne spovedi des, sau cum vor putea supraviețui extenuării acei duhovnici, sau ce vor face duhovnicii „mici” – nu vor mai spovedi pe nimeni? Sau dacă nu găsim duhovnici mari, după criteriile noastre, vom recurge la spiritism, fiindcă vederea duhovnicească nu o avem? Sau ne vom încrede unor false vedenii, după mândria noastră, că am fi vrednici să fim spovediți de sfinții ce au viețuit mai înainte, punând ca duhovnici duhurile viclene, care ne vor pieirea și ne luptă pe față și în ascuns?
  • l-a dat în mâna unui duhovnic, sârb,‎ care trăise cu 200 de ani mai înainte; deci se încurajează spiritismul. Nicăieri în Viețile Sfinților nu există vreun om care să aibă un duhovnic răposat. S-ar anula obiectivitatea duhovniciei, devenind o spovedanie de tip protestant, la un Dumnezeu/Sfânt nevăzut și o nălucire subiectivă plină de îndoială. Chiar și Sfântul Cuvios Nil, izvorâtorul de Mir, îndeamnă pe monahul căruia îi descoperea tainele pocăinței, să se spovedească la un duhovnic viu, chiar dacă era păcătos:

A zis Sfântul: „Nu. Ci spune numai duhovnicului.” El a zis:. „El este întâi potrivnicul ‎meu.” A zis Sfântul: „O știu și eu, însa du-te ș-i spune. Și de nu vor asculta de dânsul, să ‎spui la prois- toșii[75] din mănăstire. Și ce îți vor zice, fă. Să te rogi pentru dânșii la canonul ‎tau, zicând: «Pomenește, Doamne, pe cei ce mă urăsc și pe cei ce ma necăjesc și mă nedreptățesc!»[76]

Alta este calea, dacă nu găsim duhovnici încercați. Nu cerem vedenii ca să ne dăm în mâna trufiei și a celor ce în taină de războiesc pe noi, ca să se prefacă în falși curățitori de păcate ai noștri, ci mergem după sfatul duhovnicilor și al Sfinților Părinți, după cum ne îndeamnă Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov:

Despre viețuirea după sfat

Am dat cândva, numele de „fărâmituri” vieții duhovnicești pe care Dumnezeiasca Pronie a lăsat-o vremii noastre. Ea se întemeiază pe călăuzirea în lucrarea mântuirii prin Sfântă Scriptura și scrierile Sfinților Părinți, cu sfaturile și cuvintele ziditoare împrumutate de la părinții și frații vremurilor noastre. În sensul sau propriu, aceasta este ascultarea vechilor monahi sub un alt chip, potrivit neputinței noastre, care este cu precădere sufleteasca. Vechilor ascultători, povățuitorii lor purtători de Duh le vesteau neîntârziat și de-a dreptul voia lui Dumnezeu: acum, monahii sunt siliți să caute singuri în Scriptura voia lui Dumnezeu, și de aceea sunt supuși unor dese și prelungite nedumeriri și greșeli. Pe atunci, sporirea era grabnica prin însăși firea lucrării: acum ea este zăbavnica, iarăși prin firea lucrării. Aceasta a fost buna voire a Dumnezeului nostru în ceea ce ne privește: datori suntem să ne supunem ei și să ne închinam înaintea ei cu recunoștința.

Viată noastră monahala din vremea de acum, călăuzita după Scriptura și după sfatul părinților și fraților, este consacrata de pilda începătorului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la vreun stareț, ci pe când era începător trăia de sine și lua povața din Scriptura și de la feluriți părinți și frați: de la unul a învățat înfrânarea, de altul blândețea, răbdarea, smerenia; de la altul – luarea-aminte cu dinadinsul la sine și liniștirea, străduindu-se să-și însușească virtutea fiecărui monah virtuos, arătând ascultare față de toți – după putință, smerindu-se înaintea tuturor și rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. (Viețile Sfinților, 17 ianuarie).

Poarta-te și tu, începătorule, în același chip! Arata egumenului și restului conducerii mânăstirești ascultare nefățarnică și nedornică să placa oamenilor, ascultare străină de lingușire și răsfăț, ascultare pentru Dumnezeu. Arata ascultare tuturor părinților și fraților în toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului și așezămintelor mânăstirii, precum și celor rânduite de conducerea mânăstirii. Însa nu fii nicicum ascultător spre cele rele, de ți s-ar și întâmpla să suferi oarecare necaz pentru faptul ca n-ai vrut să placi oamenilor și pentru neclintirea ta.

Sfătuiește-te cu părinții și cu frații virtuoși și pricepuți, dar însușește-ti sfaturile lor cu cea mai mare chibzuință și băgare de seama. Nu te lăsa atras de sfat din prima clipa când începe să lucreze asupra ta! Din pricina împătimirii și orbirii tale, un sfat pătimaș și dăunător poate să-ți placa numai și numai din pricina neștiinței și lipsei tale de experiență, sau pentru ca este pe placul vreunei patimi ascunse, necunoscute ție, care trăiește în tine. Cu plâns și intru suspinarea inimii roagă-L pe Dumnezeu să nu-ți îngăduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia căzută omeneasca, a ta sau a aproapelui tau, sfătuitorul tau. În ceea ce privește gândurile tale, ca și gândurile aproapelui, sfaturile acestuia, sfătuiește-te cu Evanghelia. Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții.

Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugeta ca pot aduce aproapelui o rana de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabila, intru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie sa-l impresioneze pe începător și să si-l subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slava deșartă și trufia. Întemeiată a fost întotdeauna, și mai ales acum, rugăciunea Proorocului: „Mântuiește-mă Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-au împuținat adevărurile de către fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele sau, buze viclene în inima, și în inima au grăit rele” (Ps. 1l, 2, 3). Cuvântul mincinos și fățarnic nu poate să nu fie cuvânt rău și dăunător. Împotriva unei asemenea stări sufletești trebuie luate măsuri de precauție. „Cercetează Dumnezeiasca Scriptură”, spune Simeon, Noul Teolog, „și scrierile Sfinților Părinți, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alăturea de cele învățate și făptuite de învățătorul și starețul tău să le poți vedea și înțelege pe acestea ca într-o oglinda, și pe cele ce conglăsuiesc cu Scriptura să ți le însușești și să le ții în cuget, iar pe cele mincinoase și rele să le cunoști și să le lepezi, ca să nu fii amăgit. Căci să știi ca în zilele acestea s-au arătat mulți amăgitori și dascăli mincinoși”.

Preacuviosul Simeon a trăit în veacul al zecelea după Nașterea lui Hristos, cu noua sute de ani înaintea vremurilor noastre – și iată de atunci, deja, se ridica glasul unui drept în Sfânta Biserica a lui Hristos, tânguindu-se de lipsa adevăraților călăuzitori, purtători de Duh, de mulțimea dascălilor mincinoși. Odată cu scurgerea timpului, s-au împuținat din ce în ce mai mult povățuitorii vrednici în ale monahismului. Atunci, Sfinții Părinți au început tot mai mult să îndrepte spre călăuzirea după Sfântă Scriptura și scrierile Părinților. Preacuviosul Nil Sorski, trimițând la Părinții care scriseseră înaintea lui, spune: „Nu mica nevoința este, au zis aceștia, a afla un învățător neamăgitor pentru aceasta minunata lucrare (adevărata rugăciune monahala a inimii și mintii). Ei au numit neamăgitor pe acela care are lucrare și cugetare mărturisită de Sfintele Scripturi și a dobândit dreapta socoteala duhovniceasca. și aceasta au mai zis Sfinții Părinți, ca și pe atunci abia se putea găsi un învățător neamăgitor pentru asemenea lucruri, iar acum, când acești învățători s-au împuținat peste măsura, ei trebuie căutați cu toata osârdia. Iar daca nu poate fi găsit unul ca acesta, Sfinții Părinți au poruncit a ne învață din Dumnezeiasca Scriptura, ascultând pe Domnul Însuși, care grăiește: „Cercetați Scripturile, și în ele veți afla viată veșnică” (Ioan 5, 39). „Caci toate cate s-au scris mai înainte” în Sfintele Scripturi, „s-au scris spre învățătura noastră” (Rom. 15, 4. Înainte- cuvântare la Tipic sau Predanie).

Preacuviosul Nil a trăit în veacul al XV lea; el a întemeiat un schit nu departe de Bielo-Ozero, unde se și îndeletnicea cu rugăciunea în însingurare adânca. Este foarte folositor pentru stareții ai vremurilor din urma să asculte cu ce smerenie și lepădare de sine vorbește Preacuviosul Nil despre povățuirile pe care le dădea obștii. „Nimeni nu trebuie să tăinuiască din lenevie cuvântul lui Dumnezeu, ci să-și mărturisească neputința și totodată să nu ascundă adevărul lui Dumnezeu, ca să nu ne facem vinovați de încălcarea poruncilor Dumnezeiești. Nu vom tăinui Cuvântul lui Dumnezeu, ci îl vom vesti pe el. Dumnezeieștile Scripturi și cuvintele Sfinților Părinți sunt numeroase ca nisipul marii: cercetând-le fără de lenevire, să învățam din acestea pe cei ce vin la noi și au trebuință de ele (care cer, care întreabă). Ci mai drept spus: nu învățam noi, Căci nevrednici suntem de aceasta, ci învață fericiții Sfinții Părinți din Dumnezeieștile Scripturi” (Predania Preacuviosului Nil Sorski. Nu este de prisos să observam aici ca, deși Preacuviosul Nil Sorski avea harul lui Dumnezeu, însa nu îndrăznea să tâlcuiască Scriptura de la sine, ci urma tâlcuirii făcute de Părinți.

Calea smeritei cugetări este singura cale sigura spre mântuire). Iată ce model exemplar pentru povățuitorii zilelor noastre! El este pe deplin folositor de suflet și pentru povățuitor, și pentru cel povățuit; el este expresia corecta a sporirii cu măsura; el este unit cu lepădarea părerii de sine, a obrăzniciei și îndrăznelii nebunești în care cad cei ce urmează la arătare lui Varsanufie~ cel Mare și altor Părinți purtători de semne, neavând însa harul Părinților. Ceea ce în aceia era semnul îmbelșugatei adăstări în ei a Duhului Sfânt, la acești imitatori lipsiți de judecată și fățarnici slujește ca semn al belșugului de neștiință, de amăgire de sine, de trufie, de îndrăzneală! Să rostim cuvântul lui Dumnezeu înaintea fraților noștri cu cea mai mare smerenie și evlavie cu putință, recunoscându-ne prea mici pentru aceasta slujire și păzindu-ne pe noi înșine de slava deșartă care îmboldește cu putere pe oamenii pătimași, atunci când învață pe frați. Gândiți-vă ca trebuie să dam răspuns pentru fiecare vorba deșartă (Mat. 12, 36) – cu cat oare, este mai greu răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slava deșartă și sub imboldul slavei deșarte? „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea grăitoare de lucruri mari, pe cei ce au zis: limba noastră o vom mari, buzele noastre la noi sunt, cine ne este noua Domn?” (Ps. 1l, 4-5). Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu.

Sa ne înfricoșăm de amenințarea Domnului! Să rostim cuvânt de zidire atunci când o cere trebuință de neînlăturat, nu ca niște povățuitori, ci ca unii care au nevoie de povățuire și sârguiesc a se împărtăși de povățuirea data de Dumnezeu în Cuvântul Său cel Atotsfânt. „După darul pe care l-a primit fiecare”, glăsuiește Sfântul Apostol Petru, „slujiți unii altora, ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. „Daca vorbește cineva, cuvintele sale să fie ca ale lui Dumnezeu”, cu frica de Dumnezeu și cu evlavie către cuvintele Dumnezeiești; iar nu ca rostind cuvintele de la sine; daca slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu”, iar nu ca din puterea sa: „ca intru toate să se slăvească Dumnezeu, Iisus Hristos” (1 Petru 4, 10-l1). Cel ce lucrează de la sine, lucrează pentru slava deșartă, aducându-se pe sine, dimpreună cu cei care îl asculta, jertfa satanei; cel ce lucrează de la Domnul, lucrează intru slava Domnului, săvârșind mântuirea sa și pe a aproapelui prin Domnul, Singurul Mântuitor al oamenilor. Să ne temem a da începătorului vreo povață ne chibzuita, care nu se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe înțelegerea duhovniceasca a Cuvântului lui Dumnezeu.

Mai bine să-ți recunoști neștiința, decât să te împăunezi cu știința vătămătoare de suflet. Să ne păzim de aceasta mare nenorocire – a-l preface pe începătorul lesne-crezător din rob al lui Dumnezeu în rob al omului (1 Cor. 7, 23), atrăgându-l spre a face voia căzută omeneasca în locul Atotsfintei voi a lui Dumnezeu. (Aici se vorbește nu despre ascultarea mânăstireasca în cele de afara, nu despre muncile și ocupațiile mânăstirești rânduite de conducerea mânăstirii, ci despre ascultarea duhovniceasca, tainică, săvârșită în suflet). Atitudinea plina de modestie a sfătuitorului față de cel povățuit este cu totul alta decât cea a starețului față de ascultătorul necondiționat, rob pentru Domnul.

Sfatul nu cuprinde în sine condiția de a fi împlinit neapărat, el poate fi împlinit sau neîmplinit. Asupra sfătuitorului nu atârna nici o răspundere pentru sfatul lui, daca l-a dat cu frica de Dumnezeu și cu smerita cugetare, nu din pornirea sa, ci fiind întrebat și silit. Nici cel ce a primit sfatul nu este legat de el, ci rămâne la voia și la chibzuința lui să împlinească sau nu sfatul primit. E lesne de văzut: calea sfatului și a urmării Sfintei Scripturi este potrivita cu vremurile noastre plăpânde. Să băgam de seama ca Sfinții Părinți ne opresc a da sfaturi aproapelui cu de la sine putere, fără ca acesta să o ceara, a da sfat de voia ta fiind semnul ca îți recunoști știința și vrednicia duhovniceasca, lucru care este vădită trufie și amăgire de sine (Părerea Sfântului mucenic Petru, mitropolitul Damascului și a altor părinți). Nu este vorba aici de egumeni și de mai-marii mânăstirilor, care sunt datori în toata vremea, orice nevoie s-ar întâmpla, chiar nefiind întrebați, să povățuiască obștea pe care o cârmuiesc. (2 Tim. 4, 2). Cercetând alte mânăstiri, însa, ei sunt datori să se călăuzească după sfatul pe care l-a dat Preacuviosul Macarie Alexandrinul, Preacuviosului Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie cu privire la povățuirea obștii și judecarea ei. Avva Macarie a răspuns: „Învață și judeca pe supușii tai, și nu judeca pe nimeni din ceilalți” (Din Pateric și spuse vrednice de pomenire despre avva Macarie Orășeanul, cap.2). Aceasta pravila au păzit-o și o păzesc toți întâi-stătătorii care doresc să placa lui Dumnezeu[77].

Credem că acesta este unul din motivele principale pentru care Părintele Arsenie Boca a fost amăgit și nu poate fi canon în Biserica Ortodoxă: mirenii și diaconii n-ar mai asculta de preoți, preoții n-ar mai asculta de ierarhi, ierarhii n-ar mai asculta de Hristos-Adevărul, dacă l-ar lua pe sfinția ca Sfânt, ca model, urmându-i exemplul. Ar căuta duhovnici morți de 200 de ani, încrezându-se în propriile vedenii, ca într-un spiritism cu mască Ortodoxă.

Deschiderea simțurilor

Oamenii devin în stare de a vedea duhurile printr-o ‎anumită schimbare în simțurile lor, care se realizează Intr-un ‎fel nevăzut și neexplicat. Omul observă doar că dintr-o dată a ‎început să vadă lucruri pe care nu le văzuse niciodată înainte ‎și pe care alții nu sunt în stare să le vadă și să audă cele pe ‎care niciodată înainte nu le auzise. Celor cărora li se ‎întâmplă o astfel de schimbare a simțurilor li se pare că acest ‎fenomen este foarte simplu și firesc, chiar dacă nu poate fi ‎explicat nici de ei și nici de alții.‎

însă, pentru cei cărora nu li s-a întâmplat, aceasta pare ‎ciudat și de neînțeles. în mod asemănător este, de pildă, ‎cunoscut tutiiror că oamenii au putința de a se adânci în ‎somn; însă, ce fel de fenomen este somnul și în ce fel – ‎nevăzut – trecem din starea de veghe în starea de somn și ‎uităm cu totul de noi, aceasta rămâne pentru noi o mare taină.‎

Schimbarea simțurilor prin care îomul poate comunica, ‎în mod sensibil, cu ființe din lumea nevăzută se cheamă în ‎Sfânta Scriptură „deschiderea simțurilor“. Scriptura spune: ‎‎„Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam și acesta a văzut pe ‎îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată ‎în mână “ (Numeri 22, 31). Fe când profetul flie era înconjurat ‎de vrăjmași, ca să-l încurajeze pe supusul său, s-a rugat și a ‎spus: „Doamne, deschide-i ochii ca să vadă! Și a deschis Domnul ‎ochii slujitorului și acesta a văzut că tot muntele era plin de cai și ‎care de foc împrejurul lui Elis ei“ (IV Regi 6, 17; vezi, de ‎asemenea, Luca 24, 16-31).‎

Din fragmentele de mai sus ale Sfintei Scripturi, e ‎limpede că organele de simț ale corpului sunt folosite într-un ‎fel ca niște uși și porți care conduc la sălașurile unde locuiește sufletul; aceste porți se deschid și se închid ‎numai la porunca lui Dumnezeu. In chip preaînțelept și ‎multmilostiv, aceste porți rămân mereu închise oamenilor ‎distrugători, ca să nu tabere pe noi vrăjmașii noștri înfuriați, ‎adică duhurile distrugătoare și să ne nimicească. Această ‎măsură este foarte importantă dacă ne gândim că după cădere ‎ne aflăm în spațiul duhurilor distrugătoare și suntem acum ‎înconjurați și înrobiți de ele. Și întrucât aceste duhuri nu au ‎putința să pătrundă în noi, își fac simțită prezența pe afară, ‎provocându-ne diferite gânduri păcătoase și năluciri, înșelând ‎astfel sufletele naive să vină în contact cu ele. Nu este permis ‎omului să sfideze supravegherea lui Dumnezeu și să înainteze ‎cu mijloacele sale (cu îngăduința lui Dumnezeu, dar nu cu ‎voia Lui) pentru a deschide singur simțurile și a intra în ‎comunicare văzută cu duhurile. Aceasta nu se întâmplă, E ‎limpede că prin mijloacele sale omul poate comunica doar cu ‎duhurile cele viclene, pentru că însușirea sfinților îngeri este ‎de a nu participa ia ceva ce se împotrivește voii lui Dumnezeu, la ‎ceva ce li nemulțumește.‎

Dar ce este aceea care îi îndeamnă pe oameni să intre ‎în comunicare deschisă cu duhurile? Acei ce sunt ușuratici și ‎nu au gustat viețuirea creștină sunt îndemnați de curiozitate, ‎neștiință și necredință, fară să priceapă că prin această ‎comunicare își pot aduce vătămare (p. 13- 14).‎

Părerea că în această comunicare sensibilă cu duhurile ‎există ceva de mare importanță este greșită. Acest fel de ‎comunicare, dacă nu este însoțit și de comunicarea ‎duhovnicească, nu ne ajută să înțelegem corect duhurile, ci ne ‎dă doar o imagine de suprafață. Căci ne produce foarte ușor ‎idei cu totul greșite și asta se întâmplă de obicei celor neîncercați și celor care sunt stăpâniți de slava deșartă și de ‎părerea de sine. Vederea duhovnicească a duhurilor este ‎reușită doar de creștinii adevărați, iar oamenii care umblă pe ‎calea păcatului sunt, din contră, înclinați către vederea prin ‎simțuri a acestora. Foarte puține sunt, de asemenea, și ‎persoanele care au din firea lor această însușire și iarăși la ‎foarte puțini li se arată duhuri datorită vreunei întâmplări ‎deosebite din viața lor. în aceste ultime două cazuri, omul nu ‎este responsabil, dar trebuie să-și dea toată străduința ca să ‎scape de această stare care este foarte primejdioasă.‎

în vremea noastră sunt mulți aceia care se lasă târâți în ‎comunicarea cu duhurile distrugătoare prin mijlocirea ‎spiritismului, unde aceste duhuri apar de obicei în chip de ‎îngeri luminoși și înșală și amăgesc prin diferite povestiri ‎interesante, amestecând adevărul cu minciuna, lăsând mereu ‎în suflet și în minte o dezordine nemăsurată (p. 19).‎

Cei ce văd cu ochii lor duhuri, chiar și când văd îngeri ‎sfinți, nu trebuie să se lase înșelați de aceasta, însușirea asta, ‎de una singură, nu este în nici un fel mărturie a vredniciei ‎oamenilor acestora, căci o astfel de însușire o pot avea și cei ‎desfrânați și chiar și dobitoacele necuvântătoare (Numeri 22, ‎‎23) (p.-21).‎

Primejdia născută din intrarea în contact cu duhurile

Vederea duhurilor cu ochii trupești aduce totdeauna ‎vătămare, mai mare sau mai mică, celor care nu au pricepere ‎duhovnicească. Aici, pe pământ, imaginile adevărului se ‎amestecă cu imaginile minciunii (Sfântul Isaac Șirul, ‎Cuvântul 2), ca într-un ținut în care cele bune se amestecă cu ‎cele viclene, un ținut de exil al îngerilor și al oamenilor ‎distrugători (p. 23).‎

Cel ce vede duhuri cu ochii trupești poate fi cu ‎ușurință înșelat, spre vătămare și nimicire. Dacă atunci când ‎vede duhurile se va încrede repede în ele, va ft cu siguranță ‎înșelat și amăgit, se va însemna în mod sigur cu pecetea ‎înșelăciunii pe care cei neîncercați nu o pot vedea, dar care le ‎lasă în suflet o rană groaznică. Și adeseori pierde chiar și ‎putința pocăinței și a mântuirii. Aceasta s-a întâmplat foarte ‎multor oameni. S-a întâmplat nu numai păgânilor, ai căror ‎preoți se găsesc mereu în comunicare deschisă cu diavolii, nu ‎numai multor creștini care nu au cunoscut tainele ‎Creștinismului și prin diferite evenimente au intrat în ‎comunicare cu duhurile, dar și monahilor ce au văzut cu ochii ‎lor duhurile, fară să fi dobândit mai întâi priceperea ‎duhovnicească.‎[78]

Este evident că o astfel de lucrare (a avea un duhovnic mort, chiar și Sfânt) care este un spiritism mascat ca fiind duhovnicie Ortodoxă, nu a avut-o nici unul din Sfinți. Chiar Sfântul Apostol Pavel, deși învățat de sus, având mintea lui Hristos, darul deplin al Sfântului Duh, se sfătuia cu alții, dintre cei vii, ca să nu apară înșelarea. Nu numai atât, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, deși ar fi putut să îl învețe El Însuși, îl trimite să învețe de la un om viu, ca să ne înțelegem cu toții să ne smerim chiar față de oamenii pământești ca și noi, să nu căutăm duhovnici fără trup, deosebiți, senzaționali, ci să fugim de falsele povățuiri sub forma nălucirilor subiective, pentru a avea ‎și prin concretul simțurilor obiectivitatea adevărului:‎

Fap 9:6 Şi tremurând şi spăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voeşti să fac? Şi Domnul au zis către el: scoată-le şi intră în cetate, şi se va spune ţie ce trebue tu să faci.

Acest om viu este doar confirmat prin vedenie pentru încredințarea începătorului ce nu-l știa. Nu cunoștea la cine să apeleze fiindcă ucenicii se fereau de el:

Fap 9:10 Şi era un ucenic în Damasc, anume Anania; şi au zis către el Domnul în vedenie: Anania. Iar ei a zis: Iată eu, Doamne. 11 Iar Domnul au zis către el: Sculându-te, mergi pre uliţa ce se chiamă Dreaptă, şi caută în casa lui Iuda pre Savlu anume, Tarsenean; că iată, se roagă, 12 Şi a văzut în vedenie pre un bărbat anume Anania intrând, şi puindu’şi pre el mâna, ca iarăş să vază. 13 Şi a răspuns Anania: Doamne, auzit-am de la mulţi pentru bărbatul acesta, câte rele a făcut sfinţilor tăi în Ierusalim; 14 Încă şi aici are putere de la Arhierei să lege pre toţi cari chiamă numele tău. 15 Şi au zis către el Domnul: mergi; că vas ales îmi este mie acesta, ca să poarte numele meu înaintea neamurilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israil; 16 Că eu voiu arăta lui câte i se cade să pătimească el pentru numele meu. 17 Şi a mers Anania, şi a intrat în casă; şi puindu’şi pre el mâinile a zis: Savle frate, Domnul Iisus, care s’au arătat ţie pre calea în care veniai, m’au trimes ca să vezi şi să te umpli de Duh Sfânt. 18 Si îndată a căzut de pre ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut îndată, şi sculându-se, s’a botezat. 19 Şi luând mâncare, s’a întărit. Şi a fost Savlu cu ucenicii cari erau în Damasc câteva zile.

Observăm că și duhovnicul Sfântului Apostol Pavel are o vedenie, pentru a fi ferit ucenicul (pe atunci neexperimentat) de înșelarea numită încredințarea a fi sfătuit doar prin vedenii. Apoi Sfântul Apostol Pavel stă și cu ucenicii din Damasc pentru a se învăța tot mai mult calea credinței. Nu numai atât, dar merge și la Sfinții Apostoli spre a i se confirma învățătura. Se supune sinodului Apostolic, iar în misiune pleacă doar trimis de Biserică:

Deci, din toate cele zise, cunoastem ca nu se va gasi alta cale mai temeinica de mantuire, ca aceasta, adica a descoperi gandurile sale parintilor celor mai cu dreapta socoteala si, de la dansii, a se indruma spre fapta buna, iar nu a urma gandului si judecatii sale. Si nici nu trebuie, de ar da cineva din intamplare, peste vreun batran neiscusit pentru aceasta, sa fuga si sa nu-si marturiseasca gandurile sale parintilor celor mai iscusiti sau sa defaime invatatura stramosilor. Ca si ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu si de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind miscati, au dat urmasilor randuiala de a intreba pe cei ce mai inainte au calatorit pe acest drum. Si din multe alte locuri, care sunt in Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, este cu putinta a ne invata, dar, mai ales, din istoria Sfantului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa si invrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii si gandurilor sale, ci, o data si de doua ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la batranul Eli si prin invatatura lui a fost asezat in randuiala si indrumat, cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Si asa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit sa fie invatat prin punerea in randuiala si prin porunca batranului, fiindca, prin aceasta, avea sa fie povatuit spre smerenie. Inca si pe Pavel, pe care Hristos lisus l-a chemat si Care putea indata sa-i deschida ochii si a-i face cunoscuta si calea desavarsirii, Domnul l-a trimis, totusi, la Anania si i-a poruncit ca, de la dansul, sa afle calea adevarului, zicand: „Scoala-te si intra in cetate si acolo ti se va spune tie ce trebuie sa faci”, (Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne invata sa urmam povatuirea celor buni, ce mai inainte de noi au calatorit pe acest drum. Fiindca fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, sa fie povatuit spre adevar de Dumnezeu, iar nu prin parinti, lar Apostolul cu insusi fapta sa, a aratat, ca acestea, asa sunt, zicand: „Ca m-am suit la Ierusalim ca sa vad pe Petru si pe Iacov si le-am aratat lor Evanghelia pe care o propovaduiesc, ca nu cumva in desert sa alerg sau sa fi alergat”. (Gal. 1, 18), macar ca umbla impreuna cu el darul Duhului Sfant, prin puterea semnelor ce facea.

 Deci, cine este asa de mandru si de trufas, incat cu socoteala si judecata sa sa umble, cand insusi vasul alegerii marturiseste ca are trebuinta de sfatuirea Apostolilor, celor de mai inainte decat dansul? Prea aratat, dar, si prin aceasta, s-a dovedit ca la nimeni Domnul nu descopera calea, desavarsirii, fara numai celor ce sunt povatuiti, spre aceasta, prin parintii duhovnicesti, precum zice si Proorocul: „Intreaba pe Tatal tau si-ti va grai tie, pe cei batrani ai tai, si-ti vor spune tie” (Deut. 32, 7)[79].

Este de înțeles de ce mulți dintre închinătorii Părintelui Arsenie Boca evită să se spovedească la duhovnic și se spovedesc la mormântul său, crezând că prin mijlocirile sfinției sale dobândesc iertare de păcate, deși altora (cel puțin celor „fără voință”[80]) chiar Părintele Arsenie Boca le recomanda să meargă la un preot, socotindu-se pe sine (poate) o excepție:

Obişnuit, oamenii fără voinţă ajung pradă primejdiilor fanteziei (a ‎părerilor, a nălucirilor, fie despre sine, fie despre alţii). Acest domeniu ‎al „gândurilor”, al năzărelilor, e terenul nostru minat. Acesta se curăţă ‎numai cu darea tuturor „gândurilor” pe faţă, duhovnicului sau stareţului. ‎Iar ajutor de alt ordin avem Preasfânt Numele lui Iisus, din rugăciunea ‎‎„Doamne Iisuse …”‎[81]

Această amăgire, a lucra după capul tău, fără sfat, o știa teoretic și Părintele Arsenie Boca. De aceea recomanda tuturor să se ferească de ea, fiind în același timp și cointeresat, căci era duhovnic, și dorea să atragă lumea la el, ca să îi spovedească sau îndrume duhovnicește:

‎10.‎    Calea pierzării sau unde duce neascultarea:‎

Pe calea mântuirii nu poţi merge singur, ci dus de mâna nevăzută ‎a lui Dumnezeu, prin mâna văzută a slujitorilor Săi: preoţii Bisericii = ‎ascultarea din dragoste = smerenie.‎

De îndată ce umbli de capul tău, te faci bucurie dracilor, orice ai ‎face. „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească” – că ‎altfel tu nu poţi deschilini între cele ce-s: 1) de la Dumnezeu; 2) de la ‎fire şi 3) de la diavol. Că diavolul umblă să ţi le bage în minte şi să te ‎facă să le crezi ca ale tale sau chiar ale lui Dumnezeu, ori ele erau ale ‎lui şi tu nu ştiai şi nici pe cine ştie nu te lasă să întrebi; că bagă bucurie ‎necurată în tine şi mândrie cum că tu eşti mai deştept ca alţii, şi aşa să ‎nu întrebi pe cine ştie şi să prinzi tâlharul.‎‎

Iată cum l-a prins pe Saul, căci cu o neascultare de duhovnicul ‎său Samuel, l-a atras desăvârşit în calea pierzării[82].‎

1Re 15:22 A răspuns Samuel: „Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plăcute Domnului, ca şi ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor. 23 Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel”.

De ce oare nu a aplicat această învățătură și pentru el însuși? Este sfinția sa, oare, singura excepție ce confirmă regula sau e mult mai greu să te lepezi de sine decât să-i lepezi pe alții de sinele lor? Adevărul este că interesul personal este ca un paravan ce ne desparte de lumină, astfel că atunci când privim spre noi înșine, din egoism, ne vedem mai buni decât suntem și chiar credem că suntem scăpați de înșelare. De aceea avem cu toții nevoie de un altul să ne dez-subiectivizeze și dez-amăgească, în sensul bun. Altfel o pățim rău, cu un rău nemăsurat și veșnic.

Probabil, însă, că

e)   Părintele Arsenie Boca nu știa să se roage și, de aici, i s-au tras toate

Biruieste-l pe diavol repetand cat mai des numele lui Iisus

Sfântul Macarie spune: „Să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu adevărat este lucrarea Sfântului Duh”. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-l pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetându-l des, cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi, nici în Cer, nici pe Pământ”. Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă. Roagă-te şi gândeşte-te la tot ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune; „roagă-te şi fă ce vrei” şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, numai să te rogi mereu, şi nu te nelinişti de nimic; fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea te va înţelepţi.[83]

Vedem, așadar, că nu a înțeles esențialul rugăciunii lui Iisus: „miluiește-mă pe mine păcătosul” și de aici a uitat că se ruga Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, deci… Celui smerit. Nu a înțeles că nu este suficientă rugăciunea, cu mintea împrăștiată la tot ceea ce vrem adică la ce este mai primejdios pentru noi („roagă-te și gândește-te la tot ce vrei” e deviza înșelării). Fiindcă voia noastră, când nu este dăruită lui Dumnezeu prin voia aproapelui, este cel mai mare dușman al nostru, singurul care ne și poate omorî, dacă ne desparte de Hristos (după cum mărturisește chiar Părintele Arsenie Boca:  ‎„Căci nimic nu foloseşte pe oameni aşa de mult, ca tăierea acestei voi a ‎lor”; iar „voia e propriu-zis, mişcarea unei patimi spre satisfacerea ‎ei”[84]). Mintea nu trebuie lăsată în orice gânduri. Rugăciunea trebuie însoțită neapărat de gânduri smerite, de stăruirea în vederea păcătoșeniei proprii, de vederea de sine în mijlocul iadului, datorită neputinței și răutății noastre neînțelese de noi, poate chiar nesimțită de noi, dar totuși cumplit de prezente și reale:

Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar ‎până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.‎

In primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gândeam: „Domnul mi- a ‎iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie ‎să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa trebuie să ne ‎aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut ‎aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedumerit de ce ‎se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. ‎Cum de-mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat ‎El însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjduit” Şi ‎prin aceasta vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, ‎gândurile rele câştigă din nou putere.‎

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. ‎Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă, şi Domnul îţi ‎dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fi în ‎luptă cu demonii. Astfel sufletul învaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge ‎de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufletul începe să se ‎vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau ‎bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, aşa ‎cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău ‎decât toţi.‎

Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava ‎cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, ‎chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu,‎ Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă ‎plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă ‎mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt ‎pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.‎

Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să ‎plâng toată viaţa. Aceasta este calea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de ‎oamenii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ‎ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.‎

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au ‎învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem ‎răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu ‎pentru că am merita aceasta, ci pentru că El este milostiv şi ne iubeşte.‎

Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.‎[85]

Așadar, nu trebuie să ne rugăm oricum. Aceasta este calea cea mai sigură spre înșelare, fiindcă gustând dulceața rugăciunii, dar fără să știe de amarul gustului propriu, sufletului i se pare că este el însuși dulce și piere în credința că este Sfânt.

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar ‎aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, ‎atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui ‎Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul / Duhului Sfânt. Prin rugăciune se ‎păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu ‎duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cunoaşte sufletul ce se roagă.‎

Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului ‎Duh, sufletul are mare luptă cu vrăjmaşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi ‎aduce dulceaţa sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din ‎experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte apoi harul ‎după gust.‎

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie ‎în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” ‎‎[„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit ‎Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va ‎merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.‎

Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să ‎faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el ‎Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, ‎negreşit, vei cădea în înşelare.‎

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar ‎rugăciunea pe care o săvârşim numai din obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru ‎păcate, nu este plăcută Domnului.‎ [86]

Așadar, nu orice rugăciune este plăcută lui Dumnezeu, ci numai cea smerită. Altminteri se cade în înșelare. Verificarea smereniei și progresul adevărat în rugăciune pentru dobândirea harului autentic al Sfântului Duh se face prin sfătuirea cu alții:

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos şi înţelept şi în toate să ‎întrebe pe părintele său duhovnicesc. întreabă-l chiar dacă el însuşi n-a trecut prin ‎experienţa rugăciunii şi pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine şi te va ‎păzi de orice nedreptate; dar dacă gândeşti: „Duhovnicul este neexperimentat şi ‎prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărţi”, eşti pe o cale primejdioasă ‎şi nu departe de înşelăciune. Cunosc pe mulţi care s-au amăgit aşa în gândurile lor ‎şi, din pricina dispreţului faţă de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat ‎duhovniceşte. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului ‎Duh, care ne şi mântuieşte. Aşa amăgeşte vrăjmaşul pe nevoitori [asceţi], ca să nu ‎mai fie rugători, dar Duhul Sfânt înţelepţeşte sufletele atunci când ascultăm sfaturile ‎păstorilor noştri[87].‎

Sărmanul Părintele Arsenie Boca, neștiind să se roage, a crezut că își este suficient el însuși pentru a se mântui, și a început să nu mai asculte de nimeni. Ba, mai mult, să disprețuiască oamenii. Mai întâi să se vadă pe sine cu un pas mai înainte ca alții, dacă credem:

‎chiar vorba Părintelui, oamenii îţi iartă orice, dar nu şi să ‎le-o iei cu un pas înainte[88].‎

Iar mai apoi să îi vadă pe ceilalți niște proști, care nu pot fi iertați:

‎„In vremea prin care trecem şi pentru vremea şi mai grea ce se ‎arată să vie peste toată lumea, a mai despărţi pe oameni şi a-i învăjbi – şi ‎lucru de mirare în numele lui Dumnezeu – a-i mai învrăjbi zic, a-i sminti ‎de la lucrarea mântuirii, a-i mai ţine în întunerec, e mai mult decât un ‎păcat, mai mult ca o greşală, e o prostie, căci un păcat ţi-1 iartă ‎Dumnezeu dacă te pocăieşti de el; o greşelă ţi-o iartă, că n-ai ştiut. – ‎Prostia însă nu ştim dacă o iartă, căci aceea dovedeşte rea credinţă şi stă ‎împotriva adevărului.‎[89] [ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu știa puțină etimologie: Прости citit prosti înseamnă tocmai a ierta. dar aici sărmanul Părinte contrazice chiar pe Sfânta Scriptură:  Ier 5:4 Şi mi-am zis: „Poate că aceştia sunt nişte bieţi nenorociţi! Sunt nişte proşti, pentru că nu cunosc calea Domnului, legea Dumnezeului lor. Luc 12:47 Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.48 Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.   – n.n.]

Ce păcat că sfinția sa nu făcea ca oamenii lui Dumnezeu, să se acuze pe sine însuși de prostie:

Pil 30:2 Căci sunt tare prost, ca să mă pot socoti ca om şi nu am pricepere (care ar putea să fie vrednică) de un om.:3 Nici n-am învăţat înţelepciunea şi nici ştiinţa celor sfinţi nu o cunosc.

Ci îi acuza pe alții:

Oarecine avea multă dreptate când spunea: ca să-ţi faci ideea ‎infinitului gândeşte-te la prostia omenească: nu mai are margini.‎[90]

Astfel că a ajuns, fără să vrea, să cadă în propriile acuzații:

Actuala scrisoare.‎

Oamenii au, mai toţi, părerea că ei ştiu cum să-şi ducă viaţa şi ‎nimeni nu are dreptul să se amestece în viaţa lor. Asta-i Himalaia ‎prostiei omeneşti, părerea că ei ştiu.‎

Ciuma omului e părerea că ştie.‎

Şi dacă înţeleptul învaţă din păţania altuia, iar prostul nici dintr-a ‎lui, e clar că pentru a găsi un înţelept trebuie să fii tu însuţi un înţelept.‎

Oamenii însă se contaminează unii pe alţii de această ciumă.‎[91]

Iată cum se priveau pe ei înșiși, adevărații Sfinți:

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu dez-nădăjduiesc şi aşa ‎sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de ‎nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, ‎atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi ‎dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul ‎Domnului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i ‎vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei ‎mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici. Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.‎[92]

Acest duh, de încredere în sine și de a privi pe alții de sus, care se vede în toate scrierile, minunile și repricile sfinției sale, a pus stăpânire cu putere pe sfinția sa și, ce dureros… iată

f)   Cum a evoluat în viața Părintelui Arsenie Boca această amăgire, vizibilă și în modul în care nu asculta de ierarhie, dar și în modul în care primea vedeniile:

A venit odată la Drăgănescu un ierarh de la Patriarhie, care i-a poruncit Părintelui Arsenie. să şteargă imaginile neortodoxe pictate in biserică. Părintele Arsenie i-a dat scule să şteargă ce nu-i convine, căci, zicea Părintele: „n-am pictat nimic, decât cu poruncă de Sus, pentru catehizarea poporului, care zace in intuneric”. De aceea, nu l-a putut inţelege intru totul nici Sorin Dumitrescu, un pictor, de altfel, talentat. Dar, pe lângă talent, mai trebuia ceva de Sus, pe care nu-l are oricine. Părintele Arsenie nu a pictat la metru pătrat, după tipare, ci cu descoperire de Sus, nu numai cu documentatie; ci mai ales cu rugăciune si post si, uneori, vorbind cu sfinţii pe, care ii picta.[93]

Iată cum ar fi procedat Părintele Arsenie Boca, dacă vedeniile erau chiar de sus:

Aşa vieţuind sfîntul, auziră de el părinţii din pustie şi s-au minunat de străina lui nevoinţă, că pînă atunci nimeni nu-şi aflase o viaţă ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicînd: „Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stîlp şi urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!” Au mai învăţat Părinţii pustnici pe trimişi că, de s-ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stîlp. Iar de ar asculta şi de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea aşa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a şi făcut.

Deci, ajungînd trimişii şi spunîndu-i cele hotărîte de soborul sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrînd să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: „Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ţi fie ajutător pînă la sfîrşit”.[94]

Așadar, de nu s-ar fi împotrivit, ci imediat s-ar fi urcat pe schele și ar fi început să șteargă, ce bine ar fi fost. Acest gest avea în el o mare sfințenie a pocăinței. S-ar fi lepădat de toate erorile scrise, acum imortalizate și prin picturi și, poate, i s-ar fi socotit ca o pocăință publică pentru ereziile pictate, ceea ce i-ar fi adus mântuirea și, dacă ar fi adormit în lacrimi, poate și canonizarea autentică, vădindu-i-se toată amăgirea de către Sfântul Duh care atunci l-ar fi mângâiat cu adevărul. Dar episcopul i-ar fi dat și sfat să picteze nu după vedenii, ci după canoane și ar fi ieșit, în sfârșit, după atâtea tentative nereușite, din mâinile sfinției sale și o biserică frumos pictată, nemaipictându-se pe sine ci pe Atotsmeritul Hristos. Ascultarea, semnul smereniei, ar fi vădit că era în duhul Sfinților Părinți și episcopul l-ar fi lăsat să continue lucrarea. Dar nu numai duhul Părintelui a reacționat neortodox, ci și mesajul picturilor este eretic, după cum vom vedea mai jos.

Ideea de a picta biserica după vedenii este ne primită de Sfânta Biserică:

CANONUL 91, 87

 A plăcut, ca pretutindenea, prin țarini, și prin vii, altare ca cum spre pomenire de mucenici făcute, întru care nici un trup, ori Moaște (rămășițe) de mucenici, se arată a fi învistierite, de este cu putință, de episcopii cei de loc să se răstoarne. Iar de nu se iartă aceasta pentru gâlcevile publicului, gloatele să se sfătuiască, să nu se adune la locurile acelea. Și acei ce cugetă drept, cu nici o superstiție (credință deșartă) să se lege de acest fel de locuri. Și cu totul nici pomenire de mucenici să se săvârșească, de nu cumva ori vreun trup, ori oarecare rămășițe vor fi, ori din vechime se predanisesc. Iar câte prin visuri, și prin zadarnice descoperiri ale unor oameni, oriunde se află altare așezate, cu tot chipul unele ca acestea se vor netrebnici.

 [Sinod 7, can. 9]

 TÂLCUIRE

 Oarecare ca cum pentru evlavie, ori pentru oarecare vedenii, și zadarnice descoperiri ce le-au văzut în vis zideau case de rugă în nume de mucenici, prin țarini, și prin vii, pentru aceasta canonul acesta rânduiește, că, dacă în acest fel de jertfelnice, nici trup întreg, nici bucăți de trupuri, și rămășițe (Moaște) de mucenici se află învistierite, sau să fie veche predanie, că s-au aflat cândva. Adică, dacă nici cu sfinte mucenicești Moaște s-au sfințit, nici prin obișnuita rugăciune a arhiereului, sau a iereului s-au zidit. Atunci să se risipească, de se va putea. Ori de o popresc aceasta gloatele; atunci pe ele trebuie a le înțelepți și a le sfătui arhiereii, ca să nu se adune într-însele cu evlavie, nici să se amăgească cu disedimonie (credință deșartă) și înșelăciune, că s-ar fi zidit din dumnezeiasca descoperire; [„că diavolul întuneric fiind, de multe ori se închipuiește în îngerul luminii, după dumnezeiescul Pavel, ca să ‎amăgească sufletele oamenilor” (II Corinteni: 11,14)], ci nici pomeniri de ‎mucenici să săvârșească într-însele. Ci dimpotrivă, cu tot chipul să se ‎netrebnicească, și de la evlavie să se scoată.‎[95]

‎160. -“Așijderea, s-a hotărît, ca pretutindenea, altarele, (bisericile) cînd sînt ridicate prin țarini ‎sau vii, ca și cum ar fi întru pomenirea mucenicilor, însă, în ele nu se dovedește a fi așezat ‎vreun tnip și nici moaște ale mucenicilor, de este cu putință, să se distingă de episcopii locului; ‎iar, dacă aceasta nu se poate face din cauza tulburării poporului, totuși oamenii să fie sfătuiți să ‎nu se mai adune acolo și pentru ca cei drept credincioși să nu se lege de aceste”locuri, înșeleți ‎fiind de vreo superstiție, acolo să nu se săvîrșească nicidecum pomenirea mucenicilor, decît ‎numai dacă ar fi vreun tntp sau rămășițe (de ale mucenicilor), sau dacă s-au prcdanisit din ‎vechime, în chip sigur, cum că acolo a fost locuința, moșia, sau locul patimilor vreunui ‎mucenic. Toate altarele (bisericile) care se ridică undeva în urma visurilor și ale falselor ‎descoperiri ale unor oameni de rînd, în tot chipul trebuiesc distruse” -Cart. 83.‎[96]

Ca să înțelegem cum aveau loc vedeniile și cu ce „sfinți” vorbea,

g)  Să urmărim cum, după ani, s-a transformat din primitor de vedenii în făuritor de arătări.

Iată cum, după mărturia ucenicilor sfinției sale:

Ai putea depune mărturie pentru lumea noastră?

‎[Trebuie să știm că orice lucrare de înșelare, fie că este vorba de ‎hipnotizator, fie de spiritist, fie de ghicitor, fie de alba-neagra, fie de ‎manipularea mass-media, are trei etape: 1. nedumerirea minții – de pildă ‎la alba-neagra mișcarea cu rapiditate a capacelor ca să nu poată mintea să ‎observe realitatea, la TV mișcarea rapidă a imaginilor, la ghicitori ‎ciudățenii în exprimare sau arătare – 2. câștigarea încrederii – la alba-‎neagra un prieten al prestidigitatorului câștigă bani, La TV se spun ‎adevăruri cunoscute, la ghicitori duhurile necurate arată lucruri de taină ‎ale victimei – și 3. sugestia ‎- la alba-neagra să joci și tu, la TV să primești ‎informația comandată de cei ce plătesc emisiunile, la ghicitori să devi ‎dependent de ei pentru diferite interese personale, fie bani fie reclamă, ‎depinde de ce dorește hipnotizatorul, ca să faci voia lui– n.n.]‎

Se întâmpla la sfârșitul clasei a VIII-a… Anul 1974. Era puțin după prânz, de sărbătoarea Sf. Ilie. Dorina Arnioni, care terminase școala cu diplomă de merit [se sugerează capacitatea ei intelectuală, pentru a se spori credibilitatea povestirii. Diploma de merit totuși poate fi și un indiciu pentru o înălțare ce face propice primirea duhurilor prin această slăbiciune, considerându-se vrednică a fi aleasă de Dumnezeu pentru vederi cerești. Totuși exprimările și descrierea ispitei de mai jos arată că pregătirile sărmanei victime nu au fost în domeniul învățăturii Ortodoxe, nu numai atunci, când nu se putea, dar nici până la data relatării. De unde se vede că roadele lucrării de mai jos a Părintelui Arsenie Boca nu era spre pocăință, spre schimbarea minții în adevăr, spre întoarcerea la Ortodoxie, ci doar spre propriul cult. De altfel, în general, datorită acestui mod fascinant de a lucra în ucenici, următorii sfinției sale nu au darul discernământului Ortodox, ci iau lucrurile de bune fără a le cerceta, din admirația fără măsură față de persoana celui atât de venerat, încât anulează orice îndrăzneală de a verifica după Sfânta Tradiție dacă sunt adevărate și bune sau nu învățăturile sfinției sale. De aceea putem vedea în cărțile preacuvioșiei sale, și cele despre el, necenzurate, atâtea evidențe despre amăgitoarea lucrare pe care a intreprins-o – n.n.], se întorcea de la cumpărături [deja vedem unul din motivele ispitei. În loc să meargă la Sfânta Biserică, măcar pentru binecuvântarea de la sfârșitul Sfintei Liturghii, care, după cum vedem mai jos, era tocmai spre final, copila era la cumpărături ‎– n.n.]‎, de la singurul magazin din sat. Avusese cu ea 100 de lei. Aceștia erau banii pe care îi lua mereu, când mergea la cumpărături, o dată pe săptămână. După estimările de acasă, suma aceasta ajungea pentru necesarul prevăzut și mai rămânea și rest…

Lumea se întorcea de la biserică. Se umpluse de credincioși poteca dinspre biserică spre sat. Dintr-odată, copilei îi atrag atenția două siluete negre, îmbrăcate foarte ciudat. Nu îți puteai da seama ce sunt, de fapt: bărbați, femei, oameni normali sau nu foarte normali… [conștiința și bunul simț erau alarmate din realitatea ce i se prezenta ‎– n.n.]‎

De aici, totul ține de minune, de pronia lui Dumnezeu…

„Eu locuiam lângă biserică, la numărul 64. Nu era pod atunci, în dreptul nostru, peste pârâu. Intram în sat trecând peste apă. Când am dat să cobor spre albie, am rămas surprinsă de două siluete negre. Erau îmbrăcați tare ciudat [iată nedumerirea minții ‎– n.n.]‎. în haine mai mult femeiești. însă în zona capului emanau lumină! Te simțeai iradiat de lumină! Dar iradiat la modul benefic.

Când am dat să cobor, simțeam că mă ard privirile lor. Am dat Bună ziua. Și întrebarea a venit: „Locuiești acolo sau aici?”„Aici!” Și atunci o lumină așa, neobișnuită, m-a străfulgerat! Ochii persoanei din fața mea, inițial negri, apoi verzi, s-au făcut albaștri! [din nestatornicia culorii ochilor se vede ce lumină subfirească, nălucitoare, emana și lucra prin ei. Este cunoscut că arătările demonice sunt caracterizate prin această ardere a privirii ‎– n.n.]‎,Și mi-a zis atât: Pentru tine am venit! [atac prin laudă, arătându-i interesul deosebit pentru persoana ei, spre a se deschide poarta mândriei ‎– n.n.]‎

Pe atunci, ni se spunea la școală: 0 să mergeți prin oraș, o să. vedeți tot soiul de oameni deghizați! Să n-aveți încredere în ei! L-am mai fixat o dată cu privirea, întrebându-mă: Cum pentru mine? Ce importanță am eu? Sunt un individ oarecare… Sunt așa de neînsemnată/ Cum să vină pentru mine?

Și la început m-am gândit că vor bani. Dumnezeu e deasupra și știe ce-am simțit și ce gândesc… Aveam cumpărăturile în plasă, în mâna stângă și, în rochița cu care eram îmbrăcată, în buzunarul drept, țineam restul de bani ce îl primisem de la cumpărături: o hârtie de zece lei, mov. Surpriza a venit îndată. Pentru tine am venit, a spus Părintele. Era Părintele Arsenie, cu măicuța Zamfira. Una dintre persoane era mai tânără și mai feminină. Iar cealaltă era în haină neagră, dar pe deasupra avea o haină ca de țigancă [sărmana fată. Tensionată între surprinderea unui aspect foarte sugestiv al realității și fascinație. Dacă ar fi știut că lucrarea de hipnoză este comună și magiei negre și celei albe lucrate de țigănci, dar și celor înșelați… ar fi fost scutită de cele ce urmau ‎– n.n.]‎. Eu cu țiganca asta, cu ghilimelele de rigoare, m-am mai întâlnit ulterior și în Deva. Și era fără ciorap în pantof bărbătesc. [din nou ciudățenii spre nedumerirea minții, ca toate amănuntele de până acum. Ce diferență față de arătarea cea smerită a Sfinților… ‎– n.n.]‎. Părintele, deci, m-a întrebat unde locuiesc și a zis că pentru tine am venit, după care a continuat spunând: Am venit să-ți spun prin ce-ai să treci.

Știu că mi-a mai zis: Spune-mi data nașterii. Și am impresia că parcă deschidea o carte cerească, din care, uitându-se prin mine, undeva, îmi spunea… Te cheamă cu A, cu D și cu C. Adică Arnioni Dorina Constanța. [iată câștigarea încrederii ‎– n.n.]‎.

Chiar atunci treceau două femei în drum. Erau niște vecine, care mi-au strigat: Ce stai de vorbă cu străinii ăia! Ce să-ți spună ție? Nu te lăsa influențată! Ce a fost am văzut, ce-o fi om vedea… [ Dumnezeu îi trimitea prin oamenii ce veneau de la Sfânta Biserică sfatul bun spre a se feri de primejdie. Ce bine ar fi fost ca din smerenie copila să asculte de ei și nu de ucigașa curiozitate ‎– n.n.]‎. Dar Părintele zice: Hotărâște-te dacă vrei sau nu să îți spun prin ce ai să treci! Eu am venit pentru tine! Voi da socoteală… în momentul în care a zis voi da socoteală! Eu am venit, e treaba ta dacă vrei, am înțeles că nu mă forțează [iară și iară câștigarea încrederii. Dar nu numai atât. Diavolul are nevoie de consimțământul tău ca să intre în tine și harul să se îndepărteze. El vrea să forțeze, dar, Dumnezeu nu-l lasă și nici el nu are vreun avantaj dacă nu ți-a cucerit voința‎ – n.n.]‎. Și atunci am zis: Sunt de acord să-mi spuneți, dar bani n-am să vă dau… Părintele mi-a răspuns: Nu ți-a cerut nimeni bani! Ți-am cerut doar să mă asculți și să iei aminte [interesul Părintelui nu era pentru bani, ci doar pentru minte, ca să fie ascultat și urmat de cât mai mulți ‎– n.n.]‎! Și am zis: Dar nu pot asculta aici, pentru că mă spun doamnele acelea și se poate afla la școală și am probleme [deja conștiința îi spunea că face lucruri de rușine și că trebuie să se ascundă ‎– n.n.]‎. îmi era teamă nu de școala din sat, ci că m-ar fi putut reclama la liceu. Se făceau multe lucruri de genul acesta pe atunci… Și atunci zice: No, hai unde crezi că nu ne aude nimeni. Și am luat-o pe drum încet. Maica Zamfira s-a despărțit de noi și s-a dus la cineva în sat, să îl aștepte. Pe drum în jos am ajuns la numărul 1. Acolo, era un singur corp de clădire – cel dinspre sat, nu cele două care sunt acum. Corpul de clădire dinspre sat era doar în roșu, construit de un om care avea doi copii și care locuia în Pâran. Pe o holdă a mamei lui, a construit casa pentru al doilea copil. Acolo, erau mărăcinișuri pe dunga apei, și în fața casei aceleia, omul curățase. Erau trei sălcii plantate și Părintele a intrat și s-a așezat pe iarbă, între sălcii. Pe drum, Părintele a dus ușor mâna în buzunarul drept și a scos o iconiță cu Maica Domnului, cu Fiul în brațe [câștigarea încrederii. Este cunoscut că foarte mulți vrăjitori recurg al Sfintele Icoane, la Sfânta Scriptură și la rugăciuni pentru a cuceri pe cei naivi ‎– n.n.]‎. Văzusem una identică, atunci când eram în clasa a Vl-a, în vacanța de Paști, la mănăstirea Neamțului. I-am iubit enorm pe dascălii mei, pentru că ne-au dus în țară două săptămâni și am văzut multe locuri minunate, între care și mănăstirea Neamțului. Și m-a întrebat: «Știi ce am aici?» «Da», am spus. Crezi că există Maica și Fiul? La biserică mergi? S-a așezat sub salcie și a ținut iconița și a zis: Fă cruce cu bani de hârtie [iată un gest ce ar fi trebuit să-i dea de gândit. Este specific ghicitorilor: Părintele Paisie spunea că magia este o împletire între înşelăciune si lucrare demonică. Diavolul se străduieşte ‎întotdeauna să se disimuleze pentru a-i amăgi pe oameni, însă Dumnezeu nu-i îngăduie să se camufleze deplin, căci ‎altfel nimeni nu s-ar mai putea elibera din mrejele lui. întotdeauna vor rămâne expuse vreun „corn” sau vreo ‎‎„codită”, asa încât oamenii să prindă de veste si să se păzească[97].‎ – n.n.]! Am înmărmurit! înainte, zisese că nu vrea bani. Nu știam atunci că-i Părintele… Numai atâta mi-a spus, că a venit pentru mine și că voi da socoteală. Dar acel voi da socoteală m-a hotărât. Fă cruce cu bani de hârtie! Parcă înainte zisese că nu vrea bani! Și am întrebat: «Dar ați zis că nu vreți bani!» «Eu nu vreau. Dar ți-am spus că știu că ai. Ai în buzunarul drept o hârtie de zece lei!» Când am dat să-i scot, o zis: Nu-i nevoie! Acolo unde te duci, tu să ai bine grijă de ei, că vei avea mare nevoie! Ai grijă unde-i pui! O să vină vremuri când o să ai mare nevoie de ei [iar câștigarea încrederii prin ghicirea prin duh pitonicesc, a unor lucruri deșarte și un adevăr general valabil, numit truism ‎– n.n.]‎! Și Părintele a continuat: Acolo unde mă duc eu, nu am ce face cu ei! Iar de la iconiță, m-a întrebat: Mergi la biserică? N-aveți necaz la școală? Cu cine mergi? Și i-am explicat, ca dumneavoastră, că mai veneam la curățenie cu părinții. Și ce icoană te-a impresionat în biserică?, m-a întrebat. Și i-am spus că Botezul din apa Iordanului. Doamne, eram uluită cum Domnul Vieții S-a plecat în fața unui pământean și a acceptat o purtare obișnuită, chit că era Dumnezeu! Niciodată nu am reușit să înțeleg aceasta, până mai acum câțiva ani, când s-a împlinit cuvântul și mi-a fost trimisă copila, care o mers la olimpiadă la religie [iată la ce se rezumau cercetările în domeniul Ortodoxiei a bietei femei: impresii emotive și informații de la copilul ei cu care se mândrea. Unde este cercetarea pe viață și moarte a adevărului care trebuie să caracterizeze orice creștin serios, ce dorește mai presus de orice să știe ce să facă pentru a se mântui? Unde este citirea din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți? Unde este lucrarea de vedere a păcatului propriu și al neputințelor ce avariază firea! ‎– n.n.]‎, ca să mă facă să înțeleg cum atâta Slavă S-a putut smeri atât de mult, încât să Se poarte ca cel mai simplu om! Și Duhul în chip de Porumbel… Deci toată Trinitatea, tot Absolutul adunat într-o imagine! Și-atunci m-a întrebat Părintele ce rugăciuni știu. Știam din rugăciunile de seară; le ziceam cu mama. Am zis Tatăl nostru, am zis Născătoare, am zis Preasfântă Treime și, când am zis împărate Ceresc – urma să zic și îngerașul, atâta știam —, Părintele mi-a luat mâinile și a zis: Nu așa! Mâinile se pun așa, în semnul Crucii. Repet, nu știam că-i preot, nu știam cine este, dar simțeam că este special și deosebit. Ei, în momentul în care s-a rugat smerit și simplu împărate Ceresc, ceva m-a cutremurat! Cine l-a auzit pe Părintele rugându-se nu mai poate să se roage oricum! Vistierul Bunătății…, ziceam eu. Erau, de fapt, niște cuvinte pe care nu le înțelegeam. însă Părintele spunea: Vistier al Bunătăților [iată de ce era așa de special și deosebit: îndrăznea să schimbe conținutul sfintelor rugăciuni insuflate de Sfântul Duh. Noi credem că singurul adevărat Vistier al Bunătăților este Dumnezeu, de aceea spunem VISTIERUL pe când Părintele Arsenie Boca îl devalorizează numindu-L doar un vistier printre alții ‎– n.n.]‎!

Părintele mi-a arătat cum să țin mâinile când mă rog, și în momentul în care Părintele a ridicat mâna, aveam senzația că e mâna Iui Iisus! Aveam senzația că văd urmele cuielor în palme [iată și celebrele stigmate! Lucrarea înșelătoare a diavolului atât de mult avansează în fire că până la urmă pecetluiește chiar și trupul. Ea nu este prezentă, cu mila lui Dumnezeu, la nici un Ortodox, în schimb apare din abundență la falșii sfinți ai romano-catolicismului de după despărțirea de Sfânta Biserică a Apusului, și este evidentă atât în trup dar mai ales în mentalitatea celui atât de mult iubit de Părintele Arsenie Boca încât l-a trecut în ceata Sfinților din Biserica Drăgănescu: Francisc de Assisi. Vom vedea mai jos că, de fapt, stigmatele sunt o lucrare amăgitoare cu care străpunge diavolul trupul celor care vor să îl înlocuiască pe Hristos, numiți de Sfânta Scriptură antihriști: 1Io 2:18 Fiilor, ceasul cel de apoi este; şi precum aţi auzit că antihrist vine, şi acum antihrişti mulţi s’au făcut; dintru aceasta cunoaştem că ceasul cel de apoi este. ‎– n.n.]‎! Și-mi ziceam: Nu poate fi un om obișnuit! Nu poate fi o țigancă! Are o mână fină ca de pictor! Și semn că Părintele știa ce gândeam, zice: Nu mă mai tulbura [cum s-ar putea tulbura un Sfânt? ‎– n.n.]‎! Timpul meu e limitat [iată graba care presează mintea, nelăsându-o să analizeze și să primească în deplină libertate ce i se oferă. Este unul din cei trei de 6 diavolești ce formează pecetea lui antihrist: mintea pripită. După Sfântul Vasile cel Mare, tot lucrul făcut în grabă nu este lucru bun ‎– n.n.]‎! Și-așa mă așteaptă de mult… Lasă-mă să-ți spun de ce am venit!

In momentul în care Părintele a zis împărate Ceresc, repet, am simțit o învăluire [învăluirea nu este dată de Sfinții lui Dumnezeu care aduc o reală pace și o întărire a libertății. Iac 1:6 Iar să ceară cu credinţă, nimic îndoindu-se. Pentru că cel ce se îndoeşte, asemenea este cu valul mărei care de vânturi se aruncă şi se învălueşte. ‎– n.n.] ‎și o liniștire [aceasta este mimată de duhul acediei când vrea să cucerească încrederea prin false simțiri duhovnicești ‎– n.n.] ‎. Apoi, m-a învățat ca, de câte ori voi da de greutăți, să rostesc rugăciunea inimii și inclusiv să am grijă la felul în care respir, la dozarea respirației. Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, până aici te înalți, inspirând, iar la păcătosul ajung la condiția mea de căzut [unde este accentul pe smerenie în rugăciunea lăuntrică? Rugăciunea lui Iisus este prezentată ca tehnică a trupului iar nu ca esență a pocăinței. De ce nu o învață că trebuie a se considera cea mai păcătoasă, dar să păstreze nădejdea în mila lui Dumnezeu, cum ne învață Filocalia? ‎– n.n.]‎.

întrebarea a venit apoi: Ce dorești să faci în viață? Am zis: «Să-L slujesc pe Dumnezeu!» «Cum? Că pe Dumnezeu Îl poți sluji în mai multe forme. Ce crezi tu că vrei să faci?» «Păi, să am grijă de familie. Să am grijă de bătrâni…» [preocupările ei nu erau pentru lucrarea lăuntrică sau pentru slujirea autentică a lui Dumnezeu ci pentru faptele sociale lăudate atât de comuniști și de romano-catolici și atât de apreciate azi. Ele sunt o bună slugă dar un rău stăpân, ca tot ce este nevoință trupească ‎– n.n.] ‎Și zice: Ei bine, dar dacă vei lua această hotărâre, slujirea lui Dumnezeu se face numai în adevăr și în curățenie [ce cuvânt frumos. Mai frumos ar fi fost curăție. Dar de ce o descurajează mai apoi? ‎– n.n.] ‎. Ești sigură că într-o zi n-o să-ți pară rău? Nu ai vrea bani în bănci, mașini luxoase, un soț care să te iubească, o familie încărcată cu tot felul de bunătăți? Luxul mi se părea un apanaj – așa se spunea în școală pe atunci – al burgheziei. Mașini luxoase… Venea Părintele din sat uneori și nu avea o mașină foarte luxoasă. In rest, două-trei mai treceau din când în când. Dorința mea era să fiu de folos, să nu cad din ascultare. Așa fusesem crescută: că suntem trimiși pe pământ să împlinim anumite misiuni, și Dumnezeu n-o să ne lase la greu [iar observăm că nu era lămurită cu scopul vieții, doar era o biată copilă îndoctrinată greșit. Dorința ei era să slujească lui Dumnezeu ca să-i fie bine pe pământ, fără a avea perspectiva universului nevăzut lăuntric și al dezmărginirii ‎– n.n.] ‎. Și am spus, am cerut să facă ce vrea Domnul cu viața mea [iar un cuvânt foarte frumos ‎– n.n.] ‎. Și mereu zicea Părintele: Dar crezi în Cer? Până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții [ce cuvânt diavolesc, specific ateilor! De altfel și copila a reacționat corect – n.n.] ! Și-atunci îmi amintesc că am avut o reacție foarte dură. L-am prins de mâna dreaptă și i-am zis: «Sfinții nu mănâncă pe nimeni! Sfinții sunt vii!» «Dar crezi asta?», mă întreba, și Părintele atunci se lumina și zicea: «Dacă dorești să slujești Cerul [de ce așa de impersonal? De ce nu-i spune să slujească pe Hristos, pe dulcele Iisus? ‎de ce se ferește de numele care leagă atât de tainic pe chemător de Cel chemat? – n.n.] ‎ , vei fi sprijinită! Se cheamă că faci parte din Biserica luptătoare. Te va sprijini oriunde Biserica triumfătoare, dar condiția este să nu abandonezi! Vei putea să faci foarte mult, dar vei apuca și vei spune adevărul și dușmanii te vor împiedica!» «Care?» Aproape zeflemitor întrebam. «Turcii, rușii?» «Mult mai aproape! Să te ferești de persoanele cu nume de Sfânt!» [ce gând hulitor! Mult mai bine ar fi fost să-i spună adevărul: să te ferești de persoanele cu renume de Sfântul ce vor să te stăpânească prin false proorocii și minuni în simțire și imaginație, ca să te abată de la singura lucrare mântuitoare: pocăința ‎– n.n.] ‎

Sunt fericită și astăzi când aflu că li se dau pruncilor nume de Sfinți. Părintele propovăduia asta și lumea creștină spune să încredințăm copiii unui patron spiritual. Dar atunci Părintele mi-a spus: Vei avea mari necazuri cu o persoană cu nume de Sfânt! Apoi, a zis: Conducătorul de acum va cădea [asta o propovăduia și Grig Bivolaru, numit prooroc și Sfânt de adepții lui ‎– n.n.] ‎! Vei avea salcie la poartă: casa asta va fi a ta! Și mi-a arătat casa… [Iată acum prima parte a sugestiei hipnotice: să cumpere acea casă, când va putea, ca să aibă dovada certă că hipnotizatorul este și prooroc ‎– n.n.] Era casa unde m-am întâlnit cu dumneavoastră. Nu puteam să cred – nu că n-aș fi crezut ce-mi spune, dar pe calcul nu mergea nicicum! Omul acela avea doi copii; cum să ajungă casa aceea a mea? Băieții lui erau mici amândoi. Nu puteam, prin căsătorie cu unul dintre ei, să dobândesc casa. Iar noi, de aici, aveam casă cumpărată în Șura Mică, o casă cu etaj. Dăduserăm 50.000 de lei, în banii aceia. Poate cât acum mai bine de 500 de milioane. Și n-aveam cum să mai cumpărăm o casă și nici de ce. Și zice: Dacă vei alege să-L slujești pe Domnul casa asta va fi a ta! Dar să nu te bagi în bănci, mi-a spus, și să te ferești de lipitori!

Credeți-mă că, într-o vară, trecând la holdă, pe aici, pe pârâuașul ăsta, erau lipitori – animăluțe mici, niște viermuleți de apă. Săream peste pârâu, să nu mă atingă. Am înțeles abia după ce — nici nu mai știu cum să formulez – toată vlaga au supt-o din mine unii și alții, care fac lipeala, numai să câștige ei, la ce s-a referit Părintele. Dar îndrăznesc să sper că toate sunt îngăduite de Dumnezeu și de toate a știut Dumnezeu, pentru a ne trece prin probele de foc. [ce ușor este, vorbind în dodii general valabile, ca oamenii creduli să-și lipească mintea de vreo interpretare prin care potrivește vreo întâmplare cu acel cuvânt, dându-i sens de proorocie. Cu adevărat o astfel de lucrare este o lipitoare ce suge de vlagă rațiunea lăsându-o fără discernământ ‎– n.n.] ‎

Deci a spus: Să nu te bagi în bănci! Și eu am zis: Dar eu am fost în bănci, Părinte! [săracul copil naiv. Credea că este vorba de băncuțe ‎– n.n.] ‎Și nu mi s-a întâmplat niciun rău. Acolo, la mesteacăni, ne-au dus dascălii să vedem o școală — la noi erau doi copii într-o bancă — în care băncile erau atât de mari, de lemn, încât încăpeau trei copii într-o bancă! Și zice: Nu mă mai întrerupe! Timpul meu e limitat! De două ori mi-a spus asta. Și-așa m-așteaptă de mult… [un Sfânt ar fi surâs inocenței și ar fi lămurit copila. Ba mai mult, vorbind în Sfântul Duh i-ar fi spus exact acele cuvinte pe înțelesul ei, surprinzându-i atât nedumerirea, cât și starea sufletului cu precizie dându-i și răspunsul exact care să o construiască, fiindcă Dumnezeu –Cuvântul se pogoară la mintea fiecăruia, cunoscându-o și ducându-o la a Îl cunoaște, nu în ai spori neștiința, deci păcatul. 1Co 2:16 Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l înveţe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos.‎ Această patinare în înțelesuri, ghiciturile cum le numește chiar femeia mai jos, sunt specifice lucrării diavolilor care nu ne cunosc ci ne ghicesc, vrând să pună stăpânire pe noi prin informație. Este curiozitatea morbidă demonică ce vrea să afle gândurile și stările noastre lăuntrice ca să ne poată manipula și robi lor – n.n.] ‎

Și dintr-o dată mi-a spus: Acum nu mă atinge!Așteaptă puțin! S-a lăsat ușor pe spate, a dobândit o paloare ca de mort, a vibrat puțin și am crezut că a leșinat. Vibrația respectivă m-a dus cu gândul la faptul că sunt bolnavi pe care trebuie să-i zgâlțâi ca să își revină. [Bună comparație. Este tipică pentru bolnavii de epilepsie și cei posedați: Mar 9:20 Şi l-au adus pre el la dânsul. Şi văzându’l pre dânsul, îndată duhul l-a scuturat pre el, şi căzând la pământ, se tăvălia aspumând.. Așa proorocea și Mahomed: Pentru minciunoProrocul Moamet, și pentru eresul lui[98][99]

  • 1 Când împărățea Iraclie, s-a arătat la Răsărit Moamet cel în toată lumea prihănit, care s-a născut în anul 560 în cetatea Mekke a Arabiei Pustie, nu departe de Marea Roșie, și păscător de cămile fiind a Doamnei sale Kadige[100], s-a făcut și bărbat al ei, cu farmece înduplecându-o pe ea. Iar venind el oare când în Palestina, se întâlnea în adunări cu Iudeii și cu Creștinii, și lua de la dânșii oare care Scripturelnice cuvinte, în sfârșit din feluri de eresuri plăsmuind un noian ciudat l-a întărit.
  • 2 Și având el drac, cădea la pământ, și aspuma[101], de care să mâhnea Doamna și muierea lui. Și văzând el pe muierea sa că se amărăște așa, învățat fiind de un monah Serghie, zicea ei, că Arhanghelul Gavriil din cer vine către el și îl învață oare care taine Dumnezeiești și ascunse, și ca cum nesuferind privirea Îngerului face acest fel de chipuri, căzând la pământ ca un îndrăcit. Și cum că așa era lucrul, mărturisea și pomenitul monah Serghie, care întru răutate îl covârșea, care pentru credința sa cea rea a fost gonit din Vizantia, și acolo era surghiunit. Acesta vrând să încredințeze pe muierea lui Moamet, îi zicea că cu adevărat la toți Prorocii același Gavriil se trimite. Iar ea, crezând cuvintele minciunii prietenului, și lepădând rușinea, și mai ales fălindu-se că împreună locuiește cu prorocul, cuvântul acesta l-a scos către celelalte muieri și a spus celor de o seminție cu dânsa și de la dânsele a ieșit cuvântul către bărbați și așa nume de proroc spurcatul acela a câștigat lângă cei de o seminție cu dânsul, precum scrie Chedrino, Zonara, Pavel Diaconul, Sigivertus Gemblachinsiul, Avva Oursper în cronicile lor din anii lui Iraclie, și mulți alții.‎ De aici mai vedem că avem și o altă asemănare cu Mahomed. Și Părintelui Arsenie Boca i s-a răspândit faima de Sfânt tot de la femei, începând cu Maica Zamfira – n.n.] ‎ A stat așa, o vreme, nemișcat, vibrând, după care a surâs, dintr-o dată, și a zis: Nu e cazul! Am avut puțină treabă! Ce treabă a avut am înțeles după ce ne-am întors cu Părintele, când am ajuns la femeia care cântă la strană aici și care are casa pe colțul spre Prislop, unde, de fapt, o lăsase pe Măicuța Zamfira. Vibrația respectivă sunt absolut convinsă că a fost dorința Măicuței, care trecuse de limita așteptării și probabil se îngrijora de Părintele, că întârziase să ajungă. Sunt absolut convinsă că Părintele stăpânea tehnica tele-portării [iată cum de la mistica mahomedană ajungem la cea din science fiction sau lucrări demonice cu măști științifice ‎– n.n.] ‎. Nu pot s-o demonstrez, dar sunt absolut convinsă, pentru că femeia asta, când ne-am întors, a zis: Dorinuța, unde l-ai dus pe Părintele? Că tot așteptă ălălalt [după Mahomed și Maica Zamfira, poate Arhanghelul Gavriil, dar s-ar fi adresat cu sfială Sfântul acela, spunând însă ălălalt nu se arată doar vorbirea vulgară ci înțelegem că era vorba de celălalt, din echipa adversă: 2Co 11:13 Că unii ca aceia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, închipuindu-se întru apostolii lui Hristos,:14 Şi nu este de minunat; că însuş satana se preface în înger de lumină.:15 Nu este dar lucru mare de se prefac şi slujitorii lui ca slujitorii dreptăţei; cărora va fi sfarşitul după faptele lor. ‎– n.n.] aci și de la o vreme se duse după voi. Deci, după ce Părintele și-a revenit din mini-leșinul acela, în care plecase să o liniștească pe maică, mi-a surâs, și ochii i s-au făcut din nou de Cer. A revenit din paloarea aceea ca de mort, vă spun! Deci eu țineam de mână un trup, în timp ce, îndrăznesc să cred că astralul [săraca femeie, și acum credea în ocultism și învățăturile preluate de la demoni prin spiritism, astrologie și hinduismul mascat în știință cu o supramască de creștinism apusean, numit antroposofie. Iată roadele lucrării înșelătoare pe care a făcut-o Părintele Arsenie Boca asupra ucenicilor sfinției sale, fiindcă, după cum vom vedea mai jos,‎ era un ucenic și mare admirator al lui Rudolf Steiner, fondatorul antroposofiei– n.n.] ‎se dusese și se întorsese [aici ajungem de la mistica science fiction la cea romano-catolică Faimosul sfânt al Italiei, Părintele Pio, şi-a falsificat ‎stigmatele de pe mâini care aduceau aminte de rănile lui Iisus, ‎susţine o carte a unui istoric din Peninsulă, citată de Daily Mail.‎ Biserica a fost convinsă că rănile de pe mâinile Părintelui ‎Pio, care au sângerat timp de 50 de ani, erau autentice. La fel ‎au crezut şi milioanele de adepţi ale fostului călugăr capucin, ‎adepţi care mai credeau că Pio are puteri tămăduitoare şi ‎abilitatea de a fi în două locuri în acelaşi timp[102].‎ ‎– n.n.] ‎‎.

Atunci Părintele mi-a pus o întrebare de genul:

«Crezi în lumea Cerului?» [dar de ce să nu creadă în Hristos ci în astral? ‎– n.n.] ‎ «Da!» «Dar ce te face să crezi că există Rai?» [dar de ce să nu creadă. Ce rost au aceste întrebări care subminează credința introducând șovăiala? ‎– n.n.] ‎-am spus că, atunci când adorm, visez că mă duc în sus și văd Raiul așa cum îl știu descris la biserică, și când mă zgâlțâie părinții să mă trezesc, plâng. Dar visezi urât?, m-a întrebat Părintele. [dacă avea Sfântul Duh ar fi știut ce visează[103]. De ce tot acest interogatoriu ca să pună stăpânire pe mintea ei? ‎– n.n.] ‎«Nu! Visez grădini frumoase, Raiul..,» «Păi și atunci de ce plângi?» «Pentru că mă rupe de vis trezirea…» Și Părintele a râs. [Mar 5:40 Şi-L luau în râs. Iar El, scoţându-i pe toţi afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce îl însoţeau şi a intrat unde era copila. Luc 6:25 Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui.:26 Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor. ‎– n.n.] ‎ Atunci, a venit întrebarea: «Ai putea depune mărturie pentru lumea noastră?» [iată acum pentru ce a venit Părintele Arsenie Boca. Care era interesul lui personal și principala sugestie hipnotică care vedem că a funcționat după atâția ani. De ce era nevoie să vorbească așa cifrat. De ce să nu depună copila mărturie pentru Hristos ci pentru Cer? De ce să nu împlinească porunca Evangheliei: Mat 10:32 Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu cere Mântuitorul să mărturisim cerurile ce pe El. Explicația o găsim tot în Sfânta Scriptură: Efe 6:11 Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împrotiva meşteşugirilor diavolului.12 Căci nu ne este nouă lupta împrotiva trupului şi a sângelui; ci împrotiva începătoriilor şi a domniilor, şi a stăpânitorilor întunerecului veacului acestuia, împrotiva duhurilor răutăţei întru cele cereşti. Copila nu era chemată să mărturisească împărăția Cerurilor ci să depună mărturie ca pentru sfințenie despre stăpânitorii întunericului veacului acestuia, despre duhurile răutății întru cele cerești, sau din văzduh, sau din cer – fiindcă cerul în Sfânta Scriptură are sensul și de aer, și de tărie, și de văzduh, și de împărăția Cerurilor – despre vameșii care vor închinare ca unor zei, la păgâni, ca unor extratereștri de la atei, ca unor sfinți de la creștinii înșelați, de a cărui parte Părintele Arsenie Boca a căutat prin felul lucrării sale amăgite să fie părtaș, suferind o mare rătăcire ‎– n.n.] «Lumea noastră însemnând ce?» [sărmana copilă. Conștiința îi vădea ciudățenia exprimării, doar ea știa de RAI, dar neavând discernământ nu a lucrat până la capăt această alarmă care îi tot suna în minte: nu primi amăgirea, nu este Ortodoxie ce ți se predă ‎– n.n.] ‎«Lumea slujitorilor Cerului» [după cum este prezentată aici seamnă foarte mult cu lumea astralului, de la ocultiști. De altfel, după cum am văzut mai sus, la aceasta duce credința sugerată hipnotic de preacuvioșia sa ‎– n.n.] ‎, a precizat Părintele. «Deci pentru ce să depun mărturie?» «Pentru lucrarea Cerului în lume.» «Asta poate să depună oricine, orice element din creație, de la mugur și până la poarta Cerului, toate vorbesc! Absolut toată rânduiala din Univers vorbește despre Creație, despre Cer…»

«Și atunci poți depune sau nu poți depune mărturie?» «Păi toți spun!» «Care toți?» «Toți oamenii din lume pot depune mărturie despre esența lor divină [vai ce necunoaștere. Nu avem esență divină, ci chip dumnezeiesc. Esența divină este credința panteistă a păgînilor! ‎Iar Părintele necunoscând aceasta sau, mai grav, crezînd aceasta, nu o corectează, cum ar fi făcut orice învățător creștin, mai ales dacă ar fi fost trimis să o ajute pentru mântuire – n.n.], pentru că atâta vreme cât are suflarea lui Dumnezeu în el…» Și atunci, Părintele a spus: Toți pot, dar nu toți vor!

Iar în momentul în care m-a întrebat dacă vreau să aleg să slujesc Cerul și să fac parte din Biserica Luptătoare, a zis: Dar pentru asta trebuie să mănânci ce trimite duhul Bisericii din Efes [Aici Părintele vorbește apocaliptic. Probabil era obișnuit cu astfel de vedenii, fiindcă răstălmăcirea apocalipsei este cea mai frecventă lucrare de înșelare. Dar noi spunem, nu să mînânce biata femeie ce-i trimite duhul înșelător Bisericii din Efes, ci să urmeze ce-I trimite Mântuitorul: Apo 1:10 Fost-am în Duh într’o zi de Duminică, şi am auzit după mine glas mare ca de trâmbiţă,:11 Zicând: eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâiu şi cel de pre urmă, şi ce vezi, scrie în carte, şi o trimite celor şapte biserici ce sunt în Asia: la Efes si la Smirna şi la Pergam şi la Tiatira şi la Sardes şi la Filadelfia şi la Laodichia. […]Apo 2:1 Îngerului bisericei Efesului scrie: acestea zice cel ce ţine cele şapte stele în dreapta sa, cel ce umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur; 2 Ştiu faptele tale, şi osteneala ta, şi răbdarea ta, şi cum că nu poţi suferi pre cei răi; şi ai ispitit pre cei ce se zic pre sine apostoli, şi nu sunt, şi i-ai aflat pre ei mincinoşi; 3 Şi ai purtat, şi ai răbdare, şi pentru numele meu te-ai ostenit şi nu ai încetat. 4 Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. 5 Drept aceea adu’ţi aminte de unde ai căzut, şi te pocăeşte, şi fă faptele cele dintâi; iar de nu, vin la tine curând, şi voiu mişca sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi. 6 Ci aceasta ai, că urăşti faptele Nicolaitenilor, care şi eu le urăsc.. Dacă ar fi făcut așa, ar fi respins lucrarea plină de îndulcire de sine sugestionată de preacuvioșia sa, după cum Biserica din Efes a ispitit mult pe cei ce se numesc apostoli, dar nu sunt ci se află mincinoși, cât și faptele rușinoase ale primilor eretici numiți nicolaiți, ce propovăduiau îndulcirea trupească prin împreunare ca fiind mântuitoare, după cum și Părintele o sugerează în învățăturile sale care folosesc o genetică și fiziologie neînțeleasă și răstălmăcită, că femeia ar avea nevoie de împreunarea cu bărbatul ca să fie sănătoasă ‎– n.n.] ‎. Și întrebarea mea a mai fost, acolo, la poartă: «Bine, dar dacă eu aleg calea asta, se cheamă că voi rămâne singură… De mine cine va avea grijă la bătrânețe?» «îți va fi trimisă o fetiță.» ‎ N-a spus: ai să naști o fetiță. N-a spus: vei avea. Ci: îți va fi trimisă o fetiță. [Specific pentru vorbirea falșilor prooroci este ambiguitatea. Nu a spus se va naște, nici vei avea, ci va fi trimisă ca și de o va naște, și de o va avea, și de o va cunoaște să poată interpreta că i-a fost trimisă. Să poată în orice fată din viața ei a vedea o împlinire a proorociei ‎– n.n.] «Și din ce vom trăi? Voi scrie cărți?…» Că noi făceam compuneri deosebite și mă tot lăudau dascălii că voi ajunge departe cu scrisul. «Vei scrie o singură carte, și asta profesională, pe care ți-o va scrie fetița care îți va fi trimisă…» Mi-a spus inclusiv făptui că fetița va trece două cumpene grele. [Dar ce om nu trece prin cumpene, căreia i se par cele mai grele? ‎– n.n.] ‎ Am vrut iar să spun ceva. Și zice: Nu mă mai întrerupe! [Sfinții Părinți spun că una din formele mândriei este a nu suporta să fi întrerupt când vorbești ‎– n.n.] Mereu îmi spunea: Nu mă mai întrerupe! ‎[este foarte interesantă și prezența acestor repetiții ca de tonomat. Sfântul Duh nu face așa, el nu dă șovăială și bâlbâială ci transmite un mesaj lin, plin de stăpânire dumnezeiască, deci smerit ‎– n.n.] ‎Și eu am întrebat: Și de ea cine va avea grijă? Atunci, a venit răspunsul: O va ajuta copilul născut din… (și aici Părintele a pronunțat un nume, propriu, al unei persoane, omonim cu al unui fruct, n. n.) [măr, păr, banană, cocos, struguraș, pepenel, Florin Piersic sau fructul pomului oprit? ‎– n.n.] ‎

Eu îi tot studiam trăsăturile, mi se părea că are o mână de pictor. Avea niște degete fine, lungi, așa, cum ne învățau la școală sau ne arătau în portrete că le au pictorii. [Această observație, spedific feminină, arată că biata copilă era ca un magnet atrasă de Părintele Arsenie Boca prin simțuri. De altfel mai toate femeile îl iubesc și admiră fiindcă avea ochi albaștri. Se și întreba cineva: dacă Părintele Arsenie Boca ar fi avut ochi căprui, ar mai fi fost socotit Sfânt de atîtea evlavioase? În orice caz, se vede că biata copilă nu era în stare de umilință, cum ar fi fost dacă era în harul Sfântului Duh. Să comparăm cu vedenia lui Motovilov a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov. Ce libertate, ce înțelesuri Ortodoxe autentice, conforme cu toți Sfinții Părinți, ce vedere liniștită, ce schimbare a minții ucenicului atât în timpul cercetării harului dar și prin vederea mai apoi a păcatului și neputinței proprii datorită ispitei venite din bunătatea lui Dumnezeu, deci ce pocăință! ‎– n.n.] ‎ Și mi-a spus: Vei afla răspunsul la toate întrebările pe care ți le pui acum. Cine e omul acesta? De ce are mâna atât de fină, ca de pictor… Și mi-a spus de Arsenie Boca, născut în Vața de Sus. M-a întrebat: Știi unde-i Vața? Eu am spus: Știu Vața de Jos, că e cu băile unde merg bătrânele noastre!

Și a fost foarte clar când mi-a ghicit – poate e impropriu spus [ba de loc. cu adevărat un bun diagnostic. Păcat că nu a luat fata și tratamentul necesar, printr-o spovedanie autentică, în duhul Sfinților Părinți ‎– n.n.] ‎ —, mi-a intuit și mi-a tradus gândul cu mâinile de pictor, spunându-mi: Da, pictez biserica din Drâgănescu în momentul în care a rostit Drăgănescu, m-a întrebat: «La școală v-a spus ceva? Ai auzit de Arsenie?» «Da, am auzit că a fost un preot la mănăstire și le pare râu la oameni de el… Bunica mea îmi vorbește de Părintele…» [iată interesul personal al Părintelui Arsenie Boca: nu să știe biata copiliță despre Hristos ci despre… Părintele Arsenie Boca și biserica pictată de el și închinată lui de la Drăgănescu. Iată esența sugestiei hipnotice din această mare cursă întinsă unui biet suflet aflat la începutul formării sale duhovnicești și care l-a marcat ireversibil pentru toată viața, ducându-l la despărțirea de Ortodoxie, atât cu mintea cât și cu lucrarea. ‎Din păcate aceasta o vedem, fără excepție, la toți ucenicii sfinției sale: un cult în jurul lui, fiind apreciat mai mult decât toți ceilalți Sfinți[104] chiar prin sintagma eretică „Sfântul Ardealului” știut fiind că este numai Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, numai Una Preasfântă Născătoare De Dumnezeu restul, cu toții, sunt sfinți printre și împreună cu alți sfinții. Ce frumos ar fi ca și Părintele Arsenie Boca să fi fost unul din Sfinții Ardealului și nu Sfântul Ardealului ce vrea să îl înlocuiască pe singurul ce poate fi numit SFÂNTUL ARDEALULUI, ca și al întregii lumi IISUS HRISTOS. – n.n.] ‎

Și, când a zis Drăgănescu, a trecut un om pe drum. Era inginerul agronom de la CAP-ul de pe vremea aceea și îl chema neîntâmplător sau întâmplător Drăgănescu, Era numele de familie al omului, ca un document al puterii de pătrundere a Părintelui! Sunt convinsă că avea acces la ce nu putem pătrunde încă sau nu ne facem timp să cercetăm tărâmul acela. Inginerul a spus ceva, s-a legat de Părintele. Eu, când l-am văzut pe inginer, am zis: Nu îmi mai spuneți nimic, că mă vede și mă poate spune la cineva! Părintele era cu spatele la drum și și-a întors țintă, fulgerător, ochii spre stânga, l-a focalizat și a zis: De omul acesta nu are de ce să îți fie frică! Că nu mai are mult de stat pe aici!

Era iulie. Toamna, am auzit că inginerul are cancer, și primăvara următoare a murit. Inginerul a rostit, fără să știe, probabil, o blasfemie când mi-a zis să nu mă las vrăjită de omul acela [ ce sfat bun i-a dat. Dar oare duhul pitonicesc care îi știa desigur și numele, i-a văzut și boala sau i-a și provocat-o ca să-l și omoare cum a făcut chiar și cu unii Sfinții[105], ca să se arate drept prooroc și să atace cuvântul cel adevărat al bietului inginer? Dacă este așa, și domnul inginer s-a mai și spovedit are cunună de mucenic, murind pentru adevăr. Dar acestea sunt taine pe care noi nu le putem ști, fără descoperire dumnezeiască. Le vom afla la judecata înfricoșată, dacă ne va învrednici Dumnezeu. ‎– n.n.] ‎ : și m-ar durea să aud că mai îndrăznește cineva să spună la fel despre Părintele Arsenie. Una este vrăjitoria și alta este transparența [dar aceasta nu este transparență ci o amestecătură foarte opacă ‎– n.n.] ‎cu care Părintele a circulat prin lumea aceasta, ca să poată capta de la Cer absolut tot ce a putut să dea mai benefic celor pe care i-a întâlnit.

Știu că l-am întrebat tot atunci dacă vine de la biserică. [ vedeți dragii noștri? Era sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie și Părintele Arsenie Boca nu mergea la Sfânta Biserică să-și mântuiască sufletul ‎– n.n.] ‎Nu!, a zis. Vin de la Hațeg! Unde e Hațegul, și unde e biserica… Răsăritul și apusul! [cu adevărat venea cu duh apusean, iar nu de la Răsăritul cel de sus, închinat în Sfânta Biserică ‎– n.n.] ‎… Dar de la Hațeg trebuia să veniți pe aici, pe unde duce drumul…, i-am spus. Nu, vin de la Densuș, prin Ștei. Era chiar mai încâlcită treaba! [tipic pentru toate lucrările ce vor să nedumerească mintea. Lucru obișnuit în toate vedeniile și visele diavolești ‎– n.n.] ‎ Densușul mergea ocolit, pe acolo, și Steiul era și mai sus.

Atunci l-am întrebat iar: Dar cu ce ați venit? Mi-a spus: Cu o căruță cu doi cai. Și râdea de i-am văzut dantura [Ce atitudine diferită de a Sfinților Părinți: Nu te feri a face tot lucrul cu smerită cugetare, nici iarăşi de dezbate. Şi de vei fi silit a râde să nu ‎ţi se vadă dinţii tăi. Şi de vei fi silit a vorbi cu femei, întoarce-ţi faţa ta despre vederea lor şi aşa ‎vorbeşte cu dânsele[106] – n.n.]. ‎. Cu o căruță cu doi cai! Iar apoi, când o plecat de acolo, de la noi, de la poartă, ne-am întâlnit cu tanti Dorica, vecina la care rămăsese maica Zamfira (ea între timp se dusese), l-am însoțit pe Părintele și am zis: Lăsați-mă să vă conduc! Dacă vreți să ajungeți la Prislop, lăsați-mă să vă conduc, că eu știu drumul! Că ducă ieșiți în dreapta, iar ajungeți în Hațeg… Și atunci Părintele a zâmbit și mi-a zis: Nu te teme! Să mă apuc numai de ieșit din sat și găsesc eu cărarea! Deci a lăsat să se întrevadă că pe oricare parte, dacă mă apuc de ieșit din sat, eu găsesc cărarea!

Sunt absolut convinsă că Părintele e undeva acolo, unde se spune că: atunci drepții vor străluci ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Sunt absolut convinsă ca numai un cristal foarte puternic, purificat, de talia Părintelui, putea să facă toate aceste lucruri! [într-adevăr, sunt ghiciri cu ghiocul și ghiciri cu cristalul ‎– n.n.] ‎Pentru că el însuși mărturisea: Eu voi da socoteală, pentru că voi fi întrebat: i-ai spus, Arsenie, sau nu i-ai spus? [Cei ce lucrează cu duhurile demonice sunt foarte tare chinuiți dacă nu-și împlinesc misiunea la care sunt obligați prin legământ. Dacă nu-i trimit la lucru la alții, ca să se extindă răul, stau pe capul bietului slujitor al lor și îl chinuiesc. Aceasta o vedem și la Mahomed. El(Mohamed) obișnuia meargă în peștera Hira unde obișnuia se închine lui Allah multe zile și nopți continuu. El obișnuia să ia cu sine mâncare pentru călătorie și apoi se întorcea la soția sa Khadija ca să mai ia mâncare pentru o altă perioadă, până ce deodată adevărul s-a coborât asupra lui în timp ce se afla în peștera Hira. Îngerul a venit la el și i-a spus să citească. Profetul a răspuns: “Eu nu știu citesc.”(Profetul a adăugat) “Îngerul ma înșfăcat atât de tare încât nu mai puteam suporta. Atunci el m-a lăsat și mi-a zis din nou să citesc, și eu am răspuns: “ Eu nu știu să citesc,” el ma înșfăcat cu putere a doua oară, până când eu nu mai puteam suporta. El atunci mi-a dat dat drumul și mi-a spus din nou să citesc, dar eu am răspuns, “Eu nu știu să citesc(sau, ce să citesc?)”. Atunci el ma înșfăcat pentru a treia oară și sufoca cu putere, apoi mi-a dat drumul și a zis, “Citește în Numele Domnului tău, Care a creat(tot ce există). A creat pe om din sânge închegat.

După aceea apostolul lui Allah s-a întors cu inspirația, mușchii de la gâtul său se încordau de frică până ce a ajuns la Khadija și a zis, “Învelește-mă! Învelește-mă!” Ei lau acoperit până ce frica la lăsat și a zis, “O Khadija, ce este greșit cu mine?”. Apoi el a povestit tot ce i se întâmplase și a zis, “Mii frică că ceva se va întâmpla cu mine.” Khadija a spus, “Niciodată![…][107]

Duhul lui Dumnezeu, însă, lucrează cu multă libertate, neforțând ci luând împreună compătimitor pe Sfânt pentru slujirea altora. Foarte rar Sfinții caută pe unii sau pe alții să-i mântuiască, gândindu-se la neputința și păcătoșenie proprie. De obicei sunt ei căutați pentru ca și ucenicul să-și pună voia din libertate în slujba pocăinței proprii ‎– n.n.] ‎ Deci el mărturisea despre întâlnirea cea mare.

Și înainte cu treizeci de ani, deci în 74, Părintele vorbea despre niște oameni nenăscuți atunci sau despre oameni care nu s-au întâlnit si care vor intra hotărâtor în viata mea! Mi s-a descoperit apoi și cine e copilul născut din*..” In continuare, pe acest subiect, Părintele Arsenie a dat amănunte foarte expresive, concrete, care pe atunci erau doar în ghicituri, pentru că se referea inclusiv la persoane care vor intra în viața Dorinei Arnioni mult mai târziu. Multe din acele persoane sunt între noi, iar evenimentele ne sunt contemporane… [ Iată ce ne spune Sfânta Scriptură de proorociile mincinoase (ca învățătură) dar care se împlinesc ca fapte, și ce atitudine să avem față de proorocii care ne aduc învățătură străină de credința dogmele și poruncile Sfintei Bisericie Ortodoxe, deci ale lui Dumnezeu: Deu 13:1 „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, 2 Şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: Să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, 3 Să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. 4 Domnului Dumnezeului vostru să-I urmaţi şi de El să vă temeţi; să păziţi poruncile Lui şi glasul Lui să-l ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi. 5 Iar pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-a scos din pământul Egiptului şi v-a izbăvit din casa robiei, dorind să te abată de la calea pe care ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să mergi; pierde dar răul din mijlocul tău. Nu se pune problema a îl omorî, cum era în Vechiul Testament – pentru că evreii erau trupești – dar a-l scoate din inimă ca pe un mort, pentru a pierde răul din mijlocul nostru, când ne dă învățături sau pilde de viață greșite, suntem datori să o facem. Să îi primim doar învățăturile Ortodoxe și pildele evlavioase și cu bucurie să le aplicăm. ‎– n.n.] ‎

De altfel, cuvintele Părintelui .Arsenie atunci au fost: Toate acestea le vei trăi, dar numai după ce vei trece prin ele ți le vei aduce aminte![108]

‎Iată ce ne învățau pe noi, despre această pățanie, Sfinții Apostoli:

‎1.‎      Dacă vine cineva la voi să vă înveţe acestea toate, pe care le-am ‎spus mai înainte, primiţi-l. 2. Dar dacă învăţătorul însuşi se schimbă şi ‎învaţă altă învăţătură, ca să o distrugă pe aceasta, să nu-l ascultaţi,- iar ‎dacă învaţă pentru sporirea dreptăţii şi cunoştinţei Domnului, primiţi-l ca ‎pe Domnul. […]

  1. Nu ispitiţi şi nici nu criticaţi pe orice profet, care vorbeşte în duh, că ‎‎«orice păcat se va ierta, dar păcatul acesta nu se va ierta». 8. Dar nu ‎oricine grăieşte în duh este profet, ei numai dacă are purtările Domnului. ‎Deci după purtări se va cunoaşte profetul fals şi profetul.[109]

Faptul că a căzut pe spate ar putea spune unii, că a fost uimit de vederea lui Dumnezeu. Dar aceasta se petrece altfel:

Sufletul smerit care poartă în sine din belşug harul Sfântului Duh şi-l păzeşte ‎pe el, are la o vedenie dumnezeiască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are ‎puţin har, o vedenie îl face să cadă cu faţa la pământ, pentru că în el e puţină puterea ‎harului.‎

Aşa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la faţă, Moise ‎şi Ilie stăteau în picioare şi vorbeau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, ‎‎6]; mai apoi, însă, când s-a înmulţit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas şi ei în ‎picioare la arătările Domnului şi au putut vorbi şi ei cu El.‎[110]

Dacă sufletul Părintelui Arsenie Boca ar fi fost smerit și ar fi purtat din belșug harul Sfântului Duh și l-ar fi păzit, cum cred ucenicii, la vedenia dumnezeiască ar fi avut multă putere să o suporte și ar fi rămas în picioare. Dacă ar fi avut măcar puțin har ar fi căzut cu fața la pământ, ca să se smerească, amintindu-și că este pământ și cenușă, cum făceau toți sfinții, uimit de descoperire. Dar fiindcă vedenia era diavolească s-a așezat cu fața în sus, ca la căderea în transă, adică exact în poziția de unde se începe, cu mândrie, respirația pentru tehnicile Hatha-Yoga, cu care era obișnuit. Această tehnică se face așa, tocmai ca practicantul, așezat cu fața spre cer, să se umple de sentimentul umflat de sine că este slujitor al cerului și să se umple de cugetare trupească, nimicindu-și orice gând, ca în final să-și aneantizeze persoana, capodopera creației.

Nici nu știm de ce să ne mirăm mai mult. De faptul că biata fată, deși avertizată de vecini și de bunul simț ce striga din răsputeri prin conștiință, totuși se lasă în mâna unor hipnotizatori? De asemănarea tehnicilor Părintelui Arsenie Boca cu a țigăncilor ce ghicesc cu crucea și Icoana Maicii Domnului? De răzbunarea diavolească asupra inginerului care a îndrăznit să o avertizeze pe biata copilă? De persuasiunea cu care își urmăresc diavolii proorociile lor ca să se împlinească? De forțarea pe care i-o induce preacuvioșia sa prin grăbire, prin falsele rugăciuni denaturate prin părerea proprie, și de vederea schimbătoare a ochilor, ca la orice hipnotizator? De mentalitatea deficitară și ignoranța catastrofală a Ortodoxiei în expresii și conținut, de care suferă biata femeie și acum, după atâția ani, arătând că nu este o mărturisitoare a dreptei credințe, ci a cultului personal al Părintelui Arsenie Boca, ridicat la rang de Hristos?

Și nu este singura ce pătimește aceasta. Iată ce spune o altă victimă:

Părintele Arsenie, când m-a văzut, după ‎ce am intrat, s-a dat jos de pe schelă şi mi-a ‎zis: „Bine ai venit, Petre”. Mi-a zis pe nume! ‎Părintele purta ochelari fumurii. Atunci s-a ‎întâmplat minunea cea mai mare. Am văzut ‎venind, de la ochii Sfinţiei Sale, spre ochii ‎mei, două funii de foc! Eu m-am minunat ‎tare, însă el mi-a reprodus gândul şi mi-a ‎zis: „De ce zici aşa, Petre: Doamne, ce ochi ‎minunaţi are Părintele Arsenie?! Uite, sunt ochi ‎ca şi ochii tăi”. Apoi, şi-a luat ochelarii de la ‎ochi. Luminile cereşti au dispărut, însă eu ‎nu le voi uita niciodată! în ochii Părintelui ‎Arsenie am văzut lumina cea adevărată, pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli pe Tabor, la ‎Schimbarea la Faţă, şi care se arată Ia ‎Ierusalim, aprinzând Sfântul Mormânt al lui ‎Hristos, la Sfânta înviere, în fiecare an. De ‎aceea, după mai mulţi ani, Părintele Arsenie ‎îmi zicea că nu e cazul să merg la Ierusalim, ‎ci să-L rog pe Dumnezeu, pe Maica ‎Domnului, să-Şi facă Ierusalim ceresc în ‎inima mea.‎

Prin darul lui Dumnezeu şi prin ‎milostenia oamenilor, am fost de mai multe ‎ori la Ierusalim. Am fost şi de înviere, la ‎pogorârea Sfintei Lumini, la Sfântul ‎Mormânt de la Ierusalim. însă nu am văzut ‎mai mult Lumina cea adevărată, decât cum am ‎văzut-o venind din ochii Părintelui Arsenie!‎[ semnul de exclamare aparține victimei, dar și noi subscriem la el – n.n.] [111]

Să ne mai minunăm de spectacolul dat simțurilor bietei amăgite? De îndrăgostirea ei evidentă de Părintele Arsenie Boca, sub forma mascată a admirației sfinte? De felul în care primește Părintele „revelația”, comun hindușilor, mahomedanilor și îndrăciților[112]? De lipsa mesajului de pocăință și ieftinătatea specific spiritistă a conținutului transmis prin „ghicituri”? De lumea imaginativă, ireală, nălucitoare, sugerată a „slujitorilor Cerului” diferită de realitatea Sfinților și învățăturilor Bisericii? De stigmatele care îl declară fățiș romano-catolic sau cel puțin greco-catolic? De insuflările demonice asemănătoare cu ale lui Mahomed, Iosif Copertinul și ale lui Babaji?

Dar și ucenicii sfinției sale, alte victime ale hipnozei, recunosc aceasta:

„Ajuns la mănăstire, am văzut, în cele din urmă, grupul mare ‎de tineri, băieţi şi fete, toţi studenţi, care formau un cerc de sute ‎de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon. Pe ‎acela stătea, ca pe un scaun, un bărbat tânăr, extrem de frumos, ‎îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel şi încins cu o curea ‎lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea. ‎Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o ‎figură frumoasă, din care ţâşneau două jeturi ca de laser, din ‎ochii de un albastru ce nu-l puteai privi. Personal, nu aveam ‎intenţia de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi ‎în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, ‎care farmecă sutele de studente din jurul lui [nedumerirea minții ‎– n.n.] ‎. M-am plasat la o ‎distanţă de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în ‎extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din ‎pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios, ce putea ‎spune acest călugăr cu studii universitare, unui grup mare de ‎tineri, studenţi la rândul lor, apreciaţi în mediul lor ca elite. Am ‎fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, ‎recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze ‎Selma Lagerlof, pe care o citisem mai de mult, tradusă în ‎franceză sub denumirea „La flame” (Flacăra). […]

Grupul de sute de studenţi urmărise cu emoţie acea nuvelă, ‎aşteptând cu nerăbdare discuţiile cu Părintele Arsenie. Spre ‎mirarea acestora, el le spuse că vor discuta cu prima ocazie, ‎având ceva de făcut.‎

Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon şi în loc să ‎se ducă pe aleea ce ducea la stăreţie, se îndrepta în direcţia în ‎care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar Părintele Arsenie ‎mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă:‎ Ei, Dane,‎ spune drept, mai crezi că sunt un impostor?” [câștigarea încrederii, prin vădirea numelui și gândului de care știa și diavolul, fiind în duh păcătos. Nu numai diavolul poate cunoaște numele dar orice om care îți citește buletinul, deci e ceva simplu pentru el să-l reproducă. Diavolul nu poate ști gândurile smerite, dar cele insuflate de el, sau gândurile proprii pătimașe, deci însoțite de el, le cunoaște fiindu-le părtaș. Dan era în îndoială, deci păcat Rom 14:23 Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte, fiindcă n-a fost din credinţă. Şi tot ce nu este din credinţă este păcat. ‎– n.n.] ‎Ştiam sigur că ‎nimeni de acolo nu mă cunoaşte, fiind pentru prima dată la ‎Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă şi retrasă, ‎nici nu mai era prin preajmă. M-am întors spre Părintele, ‎privindu-l emoţionat, dar şi jenat, rugându-l să mă ierte, că ‎într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte ‎pe Dumnezeu să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. Părintele a ‎continuat să mă ţie cu mâna de umăr, spunându-mi că ar vrea să ‎stăm puţin de vorbă, mergând prin livada mănăstirii, către ‎biserică [pentru a-l sugestiona hipnotic, ca la vremea potrivită să-i scrie și o carte în interesul faimei sale ‎– n.n.] ‎. Vreau să menţionez că între mine şi părintele Arsenie ‎Boca erau diferenţe mari, atât de vârstă şi de studii, cât şi în ceea ‎ce priveşte comuniunea ce-o avea cu spiritualitatea în Iisus. Afirm cu modestie că de atunci s-a ‎creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deşi conştient de ‎marea superioritate a Părintelui Arsenie, care l-a făcut iubit de o ‎ţară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiţi ‎de soartă aveau atât de multă nevoie.‎ […]

Părintele Arsenie ajunsese încă de tânăr la stadiul de mare ‎evoluţie spirituală, specifică marilor eremiţi, existenţi în lamaseriile tibetane, înainte de ocuparea Tibetului de către ‎comuniştii chinezi ai lui Mao Zedong. Există un număr de ‎martori de mare credibilitate, creştini cu frică de Dumnezeu, ‎care afirmau că, încă din perioada şederii Părintelui Arsenie la ‎Muntele Athos, acesta avea puteri spirituale deosebite, care-i ‎uluiau pe cei care-l cunoşteau de aproape. Printre aceste puteri ‎era şi învingerea gravitaţiei, fiind văzut stând în picioare la altar ‎în timpul liturghiei, cu picioarele la 30-40 cm deasupra podelei.‎”[113]‎.

Sfantul zburator al Euharistiei

 Iosif s-a nascut la Copertino in anul 1603; era fiul unui tamplar sarac.Dupa multe dificultati pe carte le puteti citi aici, el a fost primit in ordinul Sfantului Francisc. Harurile mistice pe care le primea de la Dumnezeu si darul de a face miracole erau atat de neobisnuite incat autotitatile ecleziale l-au luat drept un iluminat periculos. El accepta toate reprosurile, toate acuzatiile, toate batjocurile si chiar izolarea totala la care a fost condamnat cu o rabdare si umilinta iesita din comun. A plecat in casa Tatalui la 18 septembrie 1663, zi in care este sarbatorit ca sfant.Intrand intr-o zi intr-o biserica neglijata,in care nu era aprinsa nici macar lampa de langa Sfantul Sacrament, el spuse insotitorului sau:

 -Crezi ca Sfantul Sfintilor Se afla aici?

-Cine stie?-raspunse fratele.

Dar discernamantul supranatural al lui Iosif nu-l putea insela. El scoate un strigat, se ridica in aer si zbura pana la tabernacolul pe care il imbratisa adorandu-l pe Domnul si Mantuitorul sau. Alta data ,in aceeasi biserica, in noaptea de Craciun, auzind fluierele ciobanilor pe care ii invitase sa vina la celebrarea Nasterii Pruncului Isus, fu inundat de o asemenea bucurie incat incepu sa danseze.Apoi, suspinand profund,scoase un strigat puternic si zbura din mijlogul bisericii, la peste 50 de picioare distanta, pana la altar;si, in incantarea lui, tinu imbratisat tabernacolul mai bine de un sfert de ora fara a face sa cada nici una din nenumaratele lumanari ce ardeau pe altar si fara ca vesmantul sau sa ia foc.

Intr-o Joie Sfanta, seara, in timp ce se ruga cu ceilalti calugari in fata mormantului pregatit in fata altarului impodobit cu numeroase lumanari si ornamente stralucitoare, Iosif zbura dintr-o data pentru a merge sa sarute potirul in care era inchisa Ostia Consacrata, fara sa deranjeze nimic din ornamentele altarului. Apoi , dupa catva timp, chemat de superiori, cobori in locul unde statuse mai inainte.

Intr-o zi din anul 1650,printul german Frederic de Bruncwich, in varsta de 25 de ni, care calatorea pentru a vizita principalele Curti regale ale Europei, se duse din curiozitate la Assisi pentru a-l vedea pe Iosif din Copertino al carui renume ajunsese pana in Germania. Ajuns la manastire,isi manifesta dorinta de a vorbi cu sfantul calugar si de a pleca imediat.Fu sfatuit sa ramana pentru a-l vedea la altar.

A doua zi dimineata, fu condus la biserica de doi conti din suita sa, unul catolic si celalalt luteran.Iosif celebra Sfanta Liturghie. Deodata, in momentul in care trebuia sa rupa Ostia,el scoase un strigat patrunzator, si zbura prin aer inapoi, la o distanta de cinci pasi de altar. Apoi scotand un al doilea strigat, reveni la altar si reusi sa rupa Ostia fara mare efort. Cand la cererea printului superiorul voi sa afle motivul strigatelor scoase de Iosif,acesta ii raspunse superiorului: „Cei pe care i-ati trimis la Liturghia mea in aceasta dimineata au inima dura, ei nu cred tot ceea ce crede Sfanta Biserica , mama noastra. De aceea Mielul lui Dumnezeu S-a intarit astazi in mainile mele incat eu nu-L puteam rupe”.

 Mirat de cele vazute si de raspuns, printul nu se mai gandi la plecare si dori sa stea de vorba cu Iosif.Convorbirea dura mult timp. Printul dori sa asiste le inca o Liturghie. In momentul in care Iosif ridica Sfanta Ostie consacrata, el scoase un strigat si fu ridicat in aer unde ramase vreo zece minute. Pe ostie se vedea o cruce neagra. Printul fu foarte emotionat de acest nou miracol. Dupa Liturghie el primi mai multe sfaturi de la Iosif si le urma.

In anul urmator, printul reveni la Assisi cu totul transformat in credinta sa. Il intalni pe Iosif in fata caruia abjura de la luteranism in prezenta mai multor cardinali si deveni catolic in inima si comportare[114].

h)  Pentru a înțelege diferența între manifestările falșilor și adevăraților Sfinți, ca singuri să înțelegem cu ce duh lucra Părintele Arsenie Boca în întâmplările de mai sus, să enumerăm două manifestări opuse, ale lui Babaji și ale Sfântului Serafim de Sarov, pe care unii îl numesc duhovnicul Părintelui Arsenie Boca:

Cu ani în urmă, în 28 noiembrie, la ‎mormântul Părintelui Arsenie, Părintele ‎Profesor Ilie Moldovan, trecut de curând la ‎Domnul, spunea: „Sfinţi au fost mulţi şi ‎vor mai fi, dar Părintele Arsenie este un ‎Sfânt providenţial, cu o mare misiune în ‎lume, asemenea Sfântului Serafim de ‎Sarov, de la ruşi, pe care Maica Domnului i ‎l-a dat ca duhovnic, prin minune, în Sfântul ‎Munte Athos”[115].‎

Iată cum era și ce făcea Babaji, având parte chiar de mai multă popularitate și venerație decât Părintele Arsenie Boca, fără ajutorul mass-mediei:

La vârsta de 19 ani citisem o carte intitulată „Autobiografia unui yoghin” de Paramahamsa Yogananda, care, printre ‎multele lucruri ciudate pe care le spunea, se referea si la un oarecare Babaji. Acesta era un yoghin atât de sporit încât ‎devenise zeu nemuritor. El îi învăţase pe oameni yoga. El era dascălul dascălilor, „gurul gurusilor”. Lua chipul unui ‎om tânăr si li se arăta din timp în timp, peste secole, unor ucenici marcanţi. Zbura prin aer, trecea prin ziduri, se ‎făcea invizibil, vindeca bolnavi, învia morţi. într-un cuvânt, era una dintre zeităţile hinduismului.‎ […]

Acum, în zilele noastre, se află pe pământ, mi-a explicat Pavis, si a început să-mi vorbească despre cartea ,,Autobiografia unui yoghin”.

Am citit-o, l-am întrerupt eu. în Occident toti am aflat despre Babaji din această carte.

Afirmaţiile lui Pavis erau absolut uimitoare, asa încât am hotărât imediat să merg spre a mă convinge cu ochii mei si a trage concluziile de rigoare, căci pentru aceasta venisem în India, consumându-mă în nesfârşite căutări. îmi era imperios necesar să limpezesc lucrurile.

Cum pot să-l găsesc?

Mi-a indicat drumul, autobuzul, hotelurile, satul, popasurile, si tot ceea ce mai era util de ştiut Ashramul lui Babaji se numea Heracan si se afla sus în Himalaya, departe de orice tinut locuit. Ultimele îndrumări au fost acestea:

Urmează râul, si după aproximativ 7 kilometri o să-l întâlneşti. însă mulţi pornesc si nu reusesc să ajungă. Deşi cunosc drumul, se rătăcesc.

De ce, e dificil?

Nu, dar pur si simplu nu-i doreşte gurul. îsi iau călăuze dintre localnici, si totuşi se încurcă din nou. Nu sunt capabili să ajungă acolo. Pe alţii, îndată ce ajung, îi alungă înapoi. Pe unii îi tine o zi, pe alţii o săptămână, pe alţii luni de zile… în general, pe fiecare după valoarea sa… Trebuie să fie pur cel care vrea să meargă acolo, să aibă o karmă bună, mi-a mai spus. […]

În ziua următoare, N-a venit cu interesul stârnit la maximum. în acelaşi hotel cu noi (dacă se poate numi „hotel” acea ‎mizerabilă incintă!), întâlnise pe cineva care trecuse prin ashramul lui Babaji. Avea chiar o fotografie de-a sa, care s-a ‎dovedit capabilă să o facă si pe N. dornică să-l întâlnească. îmi vorbea deja despre el cu uimire.‎

Când l-am cunoscut pe individul pe care îl întâlnise N., acesta m-a dus în camera sa, unde, în fata fotografiei lui ‎Babaji, ardea o candelă. I se închina ca unui zeu în viată! M-am mirat. Era o haimana, un anarhist, un apusean ‎crescut într-o societate pseudo-crestină si… devenise deja religios? Mă întrebam ce se putuse întâmpla. Ce văzuseră ‎oare aceşti oameni? Pavis voia să se întoarcă în Germania si să întemeieze o comunitate în cinstea lui Babaji, iar ‎celălalt i se închina!‎ […]

Cu toate acestea, călătoria pe care am întreprins-o ca să-l întâlnesc pe Babaji în Himalaya s-a dovedit una foarte ‎lesnicioasă. în ciuda dificultăţilor întâmpinate de-a lungul celor 800 de kilometri, se găsea întotdeauna un om care ‎să ne facă viata „uşoară”. De obicei era câte un discipol de-al lui Babaji.‎ […]

‎„Să fie oare chiar Babaji?”. Nu excludeam deloc această posibilitate. Minunile pe care le văzusem în Sfântul Munte ‎prin bătrânul Paisie, dar si diversele fenomene inexplicabile care mi se întâmplaseră la Mind Control, precum si cele ‎de la cursurile de yoga sau de hipnotiza, instituiseră înlăuntrul meu certitudinea existentei lumii spirituale. Nu mă ‎îndoiam câtuşi de puţin în această privinţă. Totuşi, prezenta unui zeu întrupat, asa cum pretindeau adepţii lui ‎Babaji, nu era un lucru tocmai uşor de acceptat! Pe de o parte, părintele Paisie spunea că în cosmos există două ‎puteri, Dumnezeu si Diavolul; depinde cu cine lucrează fiecare. Pe de altă parte, concepţia hinduismului postula că ‎toate puterile au aceeaşi sorginte, numai forma diferă, sursa fiind unică si comună. Si, bineînţeles, hinduismul si în ‎special yoga ar fi expresia cea mai adecvată, cea mai pură a adevărului. Cum rămânea atunci cu Hristos?‎ […]

Tot de la el am aflat că gurul apăruse de nicăieri în regiune, ca un tânăr în jur de 20 de ani; nimeni nu ştia de unde ‎venise, nimeni nu-l mai văzuse înainte. II descoperiseră nişte ciobani. De 40 de zile si nopţi medita. Când a deschis ‎ochii, o întreagă mulţime se adunase deja în jurul său. L-au întrebat cine este, iar el a răspuns: „Babaji”. Au râs cu ‎totii, fără să-l creadă. S-a retras în munţi, în vechiul templu, si peste puţin timp au început să vină yoghini din ‎diferite zone, gurusi de prestigiu care l-au recunoscut după câteva semne pe care le avea la picioare ca fiind ‎încarnarea lui Babaji, si i s-au închinat.‎

Apoi au început să se strângă primii discipoli, iar astăzi se impusese în toată regiunea, primind mulţi străini care ‎veneau să-l vadă. Mai târziu am stat de vorbă si cu tatăl tânărului, care era un fanatic susţinător al principiilor ‎hinduismului.‎

Mi-a atras atentia faptul că aveau atârnată într-un loc foarte expus privirilor o icoană reprezentând Bunavestire a ‎Maicii Domnului[116]. Era în stil renascentist si îl înfăţişa pe înger oferind crinul Maicii Domnului.‎

Părea straniu! Să fi fost vorba de o simplă politeţe fată de vizitatorii apuseni? Nu cumva încercau să insinueze că, ‎asa precum s-a întrupat Hristos, tot astfel si Babaji este Dumnezeu încarnat? în spatele gestului de a expune această ‎icoană am recunoscut din nou concepţia potrivit căreia toţi suntem una. Babaji, Hristos, sunt de fapt acelaşi lucru! ‎Eu însă nu eram convins în privinţa aceasta. Căutam cu asiduitate…‎ […]Datorită acestui om am găsit camioneta; si el ne-a ajutat tot de dragul gurului.‎

în felul acesta a fost depăşit si ultimul obstacol. Pe toată durata călătoriei, ori de câte ori am întâlnit vreo problemă ‎pe care n-o puteam rezolva si care punea serios în pericol însăsi continuarea călătoriei, s-a găsit mereu câte un ‎discipol al gurului care să ne ajute cu succes. Acest lucru ne impresionase cu adevărat si ne crease o atracţie pozitivă ‎fată de Babaji; se năştea deja un sâmbure de entuziasm si de credinţă în capacităţile „neobişnuite” ale acestui guru.‎ […]

Lângă vale erau zidite o piramidă de 5 metri înălţime, un locaş unde ardea continuu focul, si alte simboluri din ‎piatră. Tot ceea ce citisem în diversele cărţi de ocultism si de magie albă si, în general, toate informaţiile pe care le ‎acumulasem din acest domeniu vast, toate câte le auzisem… aici erau realitate! Am putut recunoaşte diferite ‎simboluri magice si felurite obiecte al căror uz îl cunoşteam din auzite. Mă străbătea un sentiment ciudat. încă de ‎mic copil aveam o înclinaţie către aceste lucruri. La 13 ani, găsisem în biblioteca tatălui meu o carte cu paginile ‎netăiate, pe care citind-o, am rămas foarte impresionat Cuprindea si descrierile unor exerciţii de yoga, pe care le- am ‎practicat frecvent în acea perioadă. Manifestam o atracţie încă neconstientizată către însingurare, către ascetism, si ‎socoteam că mi-ar fi potrivit să devin yoghin. îmi amintesc că pe vremea gimnaziului le spuneam prietenilor mei: ‎‎„Stiti ce vreau eu? 0 cămăruţă în pădure, un blid de mâncare si timp liber să mă ocup de mine însumi”. Ei bine, iată ‎că acum toate acestea aşteptau la picioarele mele. Lucrurile care îmi captaseră dintotdeauna interesul, care mă ‎preocupaseră zi de zi si pe care le considerasem a fi singurele cu adevărat importante în viată, se aflau deodată chiar în fata mea, nu într-un mod fragmentar sau limitat, ci integral si chiar cu supramăsură. ‎Ajunsesem la sursă, găsisem esenţa! Nu cărţi cu caracter descriptiv, ci faptă. Nu teorii, ci trăire!‎

Toate cărţile care circulă în Occident, pornind de Ia Karl Jung, întemeietorul psihiatriei si autorul teoriei ‎subconştientului, continuând apoi cu ideile pe care Ie-a exprimat Herman Hesse, scrierile diverşilor yoghini, precum ‎Vivekananda si alţii mai noi, Yi Jing si textele confucianiste, teoriile diferiţilor „oameni de stiintă”, precum cea a lui ‎Lyall Watson despre „supranatural”, cartea Iui Fritjof Capra „Tao-flzica”, Aldoux Huxley cu „Porţile percepţiei” – ‎‎„Biblia” hipiotilor anilor ’60, textele de magie albă ale Iui Omraam Aivanhov, bizarele lucrări ale Iui Gurdjieffsau ‎ale vrăjitoarei Alice Bailey, cărţile Helenei Blavatsky, întemeietoarea Societăţii Teozofice, toate aceste opere de aici ‎îsi trăgeau seva. Toţi erau influenţaţi de India. India este un centru care emite o anumită frecventă, un anumit ‎sistem de concepţii, iar centrul Indiei este „ashramul”. Dintre toate ashramurile pe care Ie văzusem si de care ‎auzisem, acesta de aici părea diferit. Concentrat, integral! De altfel, Babaji era „gurul gurusilor”, dascălul ‎dascălilor. îl recunoşteau ca atare si alţi yoghini pe care aveam să-i întreb mai târziu, si care îsi mărturisiseră chiar ‎dorinţa de a fi primiţi cândva în ashramul său.‎

Afirm cu absolută certitudine că dacă n-as fi plecat mai întâi în Sfântul Munte si dacă n-as fi avut acele copleşitoare ‎experienţe datorate bătrânului Paisie, as fi rămas definitiv în ashramul lui Babaji si i-as fi devenit discipol.‎

însă acum exista în sufletul meu o oarecare îndoială. Auzisem deja un punct de vedere diferit. Un punct de vedere ‎care avea autoritate si putere duhovnicească, însotit fiind de un mare număr de minuni si de experienţe spirituale ‎distincte de toate cele pe care le traversasem până atunci prin yoga si prin cele asemănătoare ei. Acest punct de ‎vedere era exprimat de părintele Paisie, de întreg Sfântul Munte, de întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos de pe ‎tot cuprinsul pământului.‎

Nu-l puteam subaprecia pe bătrân socotindu-l exponentul unui mod de religiozitate inferior, asa cum încercau să ‎prezinte creştinismul toate cercurile influenţate de concepţii orientale, căci niciodată în viata mea nu întâlnisem pe ‎cineva care să se asemene părintelui Paisie, indiferent cu ce alt etalon l-as fi comparat.‎

Trăirile la care am putut accede prin rugăciunea lui erau cu mult mai pătrunzătoare, mai intense, mai adânci, mai ‎curate decât orice altceva experimentasem cu ceilalţi diverşi gurusi. Si cunoscusem destui. însă nu-i puteam ignora ‎nici pe ei. Ba, mai mult chiar, eram înclinat să mă alătur lor. Am hotărât aşadar să caut moduri de expresie mai ‎apropiate de original. Să vin în India, să trăiesc lucrurile efectiv. Mai mult, pentru a fi cu totul imparţial si ‎neinfluentabil, înainte de a veni mi-am scos cruciuliţa pe care mi-o dăruise bătrânul si i-am dat-o unei bune prietene ‎de-a mea care crezuse de curând în Hristos. A fost un gest simbolic, ca si când as fi spus: „Acum să auzim, să trăim, să ‎ne deschidem glasurilor mamei India”.‎

Ne apropiaserăm de poalele dealului unde se afla ashramul si ne mai despărţea de trepte doar râul, când mulţimea ‎ce căra pietrele a început să se agite. S-au întors cu totii către vârful dealului, izbucnind în strigăte puternice: „Bole ‎baba ke tzei!”, care însemna, precum am aflat mai târziu, „Sfinte părinte, biruitorule!”, strigăt de slavă si de cinstire. ‎Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Babaji. A stat puţin pe vârful dealului. Avea în jur de 30 de ani, păr negru si ‎lung până la umeri, cântărea cam 140 kg si era înalt de aproximativ 1, 70 m. Nu păstra nici o asemănare cu băiatul slăbuţ pe care îl văzusem în vechea fotografie. Intre timp câştigase foarte multe kilograme. Era îmbrăcat în stofe ‎scumpe si purta ghete moi de piele aduse din Occident

Cobora treptele în grabă, cu paşi mari si vioi, primind cu satisfacţie si naturaleţe ovaţiile mulţimii. Ca si când ar fi ‎mărturisit: „Da, sunt exact ceea ce spuneţi! Da, sunt biruitor! Da, sunt sfântl”. Doar nu putea ascunde faptul că era ‎stăpânul absolut.. Nu numai că-l ascultau necondiţionat în orice, dar îl si venerau.‎

Atunci mi s-a întâmplat ceva ciudat, o experienţă ce-mi amintea de şedinţele în care eram hipnotizat Brusc, în timp ce-I priveam ‎coborând treptele, mi-am pierdut pentru câteva minute conştiinţa. Era ca si cum propria mea minte ar fi fost pur si simplu ‎azvârlită departe de mine. Pentru un oarecare interval de timp, îmi pierdusem simţirea sinelui. Nu mai aveam conştiinţa trupului ‎meu, nici a facultăţii mele raţionale. Părea că nici n-as fi existat Un mare gol domnea în memoria mea. în acel scurt răstimp eram ‎efectiv inapt să-mi dau seama ce mi se întâmplă, în ce stare mă aflu, dacă măcar mai exist Primul gând pe care l-am avut după ce ‎mi-am redobândit conştiinţa de sine a fost: „Ce ai, de totzâmbesti ca un cretin?“, realizând că un zâmbet larg mi se întipărise pe ‎fată.‎

M-am simtit.. siluit. Ca si când cineva m-ar fi constrâns să zâmbesc, fără ca eu să am o asemenea dispoziţie. Simţeam ‎că zâmbetul larg de pe chipul meu era fortat, venea în contradicţie cu sentimentele mele. Eram stânjenit de acest ‎eveniment, dar pe de altă parte mi se stârnise curiozitatea.‎

Intre timp Babaji coborâse dealul, în nesfârşite ovaţii, împărţind porunci si binecuvântări, si se apropiase de ‎vizitatori. Ceilalţi i se închinaseră deja, si primiseră consimţământul său de a rămâne în ashram. Rămăsesem eu si ‎cele două prietene ale mele, însă nu schiţam nici o mişcare. încremenisem de uimire. Nu ştiam ce să fac. Babaji se ‎apropiase la cinci metri de mine, si mă simţeam cuprins de un tremur. Năduşisem de nelinişte. Eram acum uluit de ‎fizionomia sa cu totul neomenească. Dacă cineva mi-ar fi spus că ceea ce aveam în fata mea era o iluzie sau un ‎extraterestru, mi-ar fi părut mai credibil si m-ar fi uimit mai puţin.‎

întreaga sa prezentă părea un eveniment supranatural. Privirea lui avea o asemenea intensitate, o asemenea putere, ‎o asemenea energie, încât eram mai degrabă terifiat Dacă mi s-ar fi spus că o entitate supranaturală locuieşte în acel ‎trup, as fi subscris fără rezerve. Mă stăpânea un amestec de spaimă, încordare si confuzie.‎

Atunci, unul din cei patru-cinci yoghini care îl înconjurau îmbrăcaţi în vesminte negre si ţinând câte o lance cu un ‎trident în vârf (simbol al zeului Shiva)[117], s-a apropiat de mine, m-a privit drept în ochi si, dilatându-si pupilele la ‎maximum, mi-a spus pe un ton aspru si poruncitor: „Scoate-ti încălţările si închină-te lui\”. Cunoşteam aceste ‎şiretlicuri de duzină, asa încât, cu toată frica mea, l-am ignorat cu desăvârşire. M-am apropiat de Babaji, însă nu la ‎mai puţin de trei metri… Mi se părea că există un teribil câmp energetic împrejurul lui. „Namaste… i-am şoptit, ‎adresându-i politicosul salut zilnic al indienilor. Mi-a arătat drumul către ashram. Aşadar ne primise. Puteam ‎rămâne.‎

M-am îndepărtat uşurat si am simtit imediat diminuându-se acea tensiune pe care o percepeam în apropierea lui.‎

Mă copleşise uimirea. Acest Babaji cu siguranţă că nu era om. Ce putere colosală! Era Dumnezeu sau demon? Mag sau sfânt? ‎Om sau extraterestru? Aceste întrebări constituiau o uriaşă problemă de conştiinţă pentru mine.‎ […]

S-a împărţit mâncarea, pe care am servit-o împărţiţi pe grupuri, iar apoi am început să ne adunăm într-o construcţie ‎veche cu aspect de hală: avea acoperişul sprijinit pe coloane groase si era deschisă pe trei laturi.‎

Am fost printre primii care au intrat în acest edificiu. M-au atras sunetele a două mici tobe la care cineva cânta ‎kirtan, imnuri religioase hinduse. în scurt timp ne-am adunat cu totii si am umplut întreg spaţiul, stând în picioare ‎unul lângă altul. A venit si Babaji cu grupul său, care părea să fie format întotdeauna din aceiaşi cinci-sase yoghini: ‎un fel de nucleu al celor mai apropiaţi discipoli ai săi. M-a frapat faptul că toti erau occidentali, albi.‎

S-a aşezat la tribună, iar mulţimile au început să treacă prin fata lui, să i se închine si să-i aducă ofrande. Era atât de ‎ieşit din comun încât nu-mi puteam lua ochii de la el. Mă cotropiseră iarăşi aceleaşi sentimente ca si prima dată, ‎numai că acum mă aflam la 15 metri distantă de el. ÎI priveam încercând să înţeleg ce era el în realitate, să-mi ‎conturez o părere clară despre această făptură neobişnuită. Sorbeam fiecare amănunt din mişcările lui si fiecare ‎cuvânt pe care îl rostea. Am recunoscut multe din elementele despre care citisem în cărţile de magie ca fiind utilizate ‎consecvent de către el. De altfel, chiar în spatele lui era atârnat de perete un covor care înfăţişa un munte cu trei ‎creste si un soare de o formă aparte. Mi-am amintit imediat că întâlnisem această reprezentare într-o carte grecească ‎de ocultism. Era simbolul magiei înalte.‎

Adorarea pe care i-o aducea fiecare îmbrăca si forme particulare. Oricum, toti erau complet absorbiţi de persoana sa. ‎Cei din proximitatea lui s-au apropiat în trei rânduri de mine îndemnându-mă să merg si eu să mă închin. N-am ‎făcut-o. Mă străduiam doar să-l privesc drept în ochi.‎

La un moment dat privirile noastre s-au încrucişat Babaji nu mă privea pe mine în mod special. Scrutând insistent ‎sala, ochii săi i-au întâlnit pur si simplu pe ai mei pentru o clipă. Ei bine, în acea clipă am pierdut contactul cu ‎mediul înconjurător, am căzut în „extaz”! Ca si când pieptul mi-ar fi devenit transparent, am văzut prin el propria ‎mea inimă în culori vii, în flăcări.‎

Tot la fel de brusc mi-am si revenit, păstrând însă foarte limpede conştiinţa a ceea ce mi se întâmplase. Am continuat ‎să-l urmăresc, cu atât mai impresionat. A venit apoi iarăşi cineva care mi-a spus să merg si eu înaintea lui.‎

Bine, si ce să fac exact?‎

Păi, tot ceea ce-au făcut si ceilalţi.‎

Cu alte cuvinte, să mă închin lui. Nu m-am dus. Nu ştiam cine este. Mă temeam… De ce trebuia, adică, neapărat să ‎mă închin?‎

în timp ce şedea acolo relaxat, Babaji s-a ridicat deodată si a luat poziţia lotusului concentrându-se cu maximă ‎intensitate, iar ochii săi au devenit pregnant scânteietori, asemenea unui cărbune negru strălucitor. în fata sa se afla ‎un individ care îl venera cu infinită devoţiune, precum o dovedeau mişcările sale, întregul său aspect exterior si ‎închinăciunile repetate pe care i le făcea până la pământ, fără nici o şovăire. îi oferea si nenumărate daruri de mare ‎valoare.‎

Atunci Babaji si-a atintit ochii asupra Iui cu putere. Omul si-a strâns mâinile Ia piept si si-a lipit picioarele, devenind ca un stâlp. ‎în acelaşi timp a început să tremure si să ţopăie pe loc intr-un mod cu totul suprafiresc, lăsând impresia că ar avea arcuri sub ‎picioarele imobile. Mai mult, începuse să scoată nişte mugete năprasnice, asurzitoare, de vacă rănită si înfuriată. Babaji l-a tinut ‎cam un minut în această stare. Apoi l-a lăsat pentru un scurt răstimp, după care, înainte ca omul să-si revină, l-a dezlănţuit din ‎nou, mai tare de această dată. Se mişca în fata mea ca un compresor si mugea înfiorător. Toti rămăseseră fără glas si priveau ‎uluiţi. Mie însumi îmi era greu să-mi cred ochilor în fata acestui spectacol. Apoi individul s-a potolit cu desăvârşire, iar lumea a ‎continuat să treacă prin fata Iui Babaji, care si-a reluat obişnuita poziţie de relaxare, pe jumătate întins. 0 tânără de lângă mine ‎s-a adresat mulţimii explicând că Babaji tocmai îi dăruise „iluminare” acelui om! Eu însă mă confruntam cu o dilemă. Potrivit ‎concepţiei hinduse, pentru ajungerea la „iluminare” – samadhi, cum mai e numită – sunt necesare eforturi îndelungate, precum si ‎parcurgerea mai multor vieţi cayoghin. Babaji i-o „dăruise” acestui om în câteva minute. îi scurtase evoluţia spirituală cu multe ‎cicluri de reîncarnări. Nu constituia aceasta încă o dovadă că Babaji era… Dumnezeu? Nu aceasta reieşea din faptele lui? Astfel se ‎clădea raţionamentul tuturor celor prezenţi în sală.‎

Conform punctului de vedere creştin, gurul poseda într-adevăr însuşiri supranaturale, întrucât era demonizat. Altfel ‎spus, le îngăduise spiritelor demonice să locuiască în sufletul său. Puterea care se manifesta prin el era puterea ‎spirituală a demonilor.‎

Omul care îl venera deci pe Babaji, îi venera practic pe demonii ce locuiau înlăuntrul lui, si astfel le dădea dreptul de ‎a intra si în sufletul său. Aşadar, evenimentul căruia îi fusesem martor era fenomenul cotropirii sufletului său de ‎către demoni. Ceilalţi care i se închinau primeau doar o anumită influentă demonică, a cărei intensitate varia în ‎funcţie de fiecare individ în parte, însă nu erau supusi demonizării, posedării propriu zise a sufletului de către ‎diavoli.‎

Care din aceste două poziţii era cea adevărată? Opoziţia dintre ele se dovedea absolut flagrantă. Ce era în realitate ‎‎„dascălul dascălilor”? Mag sau sfânt? Dumnezeu sau diavol? Trebuia să găsesc un reper pe seama căruia să mă ‎orientez, un criteriu în baza căruia să pot distinge.‎

Peste puţin timp ne-am ridicat cu totii să plecăm. Atunci Babaji a trecut prin fata mea fără ca măcar să-mi dau ‎seama, deşi mă străduisem din răsputeri să ajung în situaţia de a-l privi de aproape. Când m-am dezmeticit, i-am ‎mai putut vedea doar spatele. îmi înlăntuise efectiv mintea, neîngăduindu-mi să-l privesc în momentul în care a ‎trecut pe lângă mine.‎

Plimbându-mă prin ashram, m-am întâlnit cu prietena mea N. Era surprinsă si neliniştită. Mi-a spus că H., cealaltă ‎prietenă a noastră, căzuse la pat bolnavă; deşi se afla în perioada ciclului menstrual, totuşi pierdea o cantitate ‎nefiresc de mare de sânge si nu se putea mişca. N. a adăugat că toate femeile dormeau sub camera Iui Babaji, si a ‎făcut chiar câteva comentarii indecente legate de acest fapt Ne-am despărţit apoi pentru scurtă vreme.‎

Camera în care locuia Babaji era izolată de restul clădirii, avea intrare separată si era ornată pe faţada exterioară cu ‎tot felul de plăcute multicolore strălucitoare. Pentru gusturile mele, avea un aer foarte ţigănesc. La intrare m-a oprit ‎un european: „Aici nu poţi intra”, mi-a spus el, furnizându-mi nesfârşite explicaţii. Omul se simţea extrem de ‎stânjenit, si pe deasupra mai si amorţise. Oferea într-adevăr o privelişte ilară. Ţinea în mână o trestie, purta o scufie ‎caraghioasă si avea drept scut o împletitură de papură. I se încredinţase sarcina de a păzi intrarea lui Babaji. Se ‎simţea prost si căuta să se justifice.‎

Mi-a fost milă de el. Am zăbovit puţin alături de el si mi-a spus povestea lui. îl cunoştea de câţiva ani pe guru. Voia ‎să promoveze în cadrul firmei la care lucra, astfel încât venise să-l roage pe Babaji să-si folosească puterile sale în ‎acest scop. „Bineînţeles; i-as fi putut trimite o simplă scrisoare, dar am preferat să vin eu însumi”, spunea el. Oare de aceea i ‎se distribuise acest rol rizibil? înadins îl batjocoreau? Sau îl obişnuiau astfel cu supunerea totală si îsi impuneau în ‎acest mod stăpânirea asupra lui?…‎

Am dormit peste noapte într-o cameră mare, împreună cu alte zece persoane. Eram de vârste apropiate si păream a ‎avea cu totii cam acelaşi mod de viată si de gândire.‎

Unul dintre ei mi-a spus că îsi câştiga pâinea învătându-i în America pe oameni să respire. Le preda adică ‎exerciţii yoghine de respiraţie. Iată că putea fi si aceasta o meserie! „Încet-încet au să ne înveţe si cum să păşim”, ‎m-am gândit.‎

Dimineaţa m-am trezit la răsăritul soarelui si am urcat pe un deal în afara ashramului, unde am întâlnit-o si pe N., ‎care mi-a spus că ne aflam deja în întârziere si că trebuia să ajungem la slujba de dimineaţă înaintea lui Babaji. Când ‎am sosit, ne-au făcut într-adevăr observaţie pentru întârziere; nu era un lucru permis: dovedea o lipsă de respect ‎fată de persoana gurului.‎

De data aceasta Babaji îsi primea discipolii chiar în antreul său. Am intrat si noi acolo. Era destul de strâmt M-am ‎aşezat mai în spate si urmăream totul cu interes si nedumerire. Cineva mi-a făcut observaţie cu voce tare, căci exact ‎în locul unde şedeam exista un mic templu cu fotografii si picturi de animale antropomorfe si oameni zoomorfi, de ‎fapt zei. Fără intenţie, îi jignisem asezându-mă în interiorul templului.‎

Am avut apoi acelaşi sentiment privindu-l pe Babaji, această creatură atât de stranie. Pe de o parte, constituia o ‎privelişte cu adevărat înspăimântătoare. Pe de alta, era doar un tânăr grăsan. Nu-l slăbeam din ochi, încercând să ‎deslusesc vreun element mai edificator asupra lui. Si acest element a survenit… Cred că în general copiii mici, având ‎sufletul mai curat, dovedesc un instinct mai bun decât cei mari. Detectează cu uşurinţă sentimentele ascunse, tocmai ‎pentru că percep lumea în special prin intermediul inimii. Creierul nu-i deturnează prin diverse raţionamente care ‎pot să nu aibă nici un fel de fundament real.‎

Aşadar, cam pe Ia jumătatea rândului se afla o pereche de australieni. Aveau un copilaş de patru ani. Brusc, Babaji a cerut să-i fie ‎adus copilul. îndată ce l-au apropiat de guru, micuţul a început să plângă, să zbiere si să se agite, încercând să fugă cât mai ‎departe de ei. Plânsetele lui îmi sfâsiau inima. Părinţii săi şedeau fără să schiţeze vreun gest de împotrivire. Gurul l-a luat în braţe, ‎si-a introdus degetul mare în gura copilului iar degetul arătător i l-a pus între sprâncene, si micuţul a adormit instantaneu. Nu-mi ‎puteam da seama dacă era vorba de somn sau de hipnoză, dar cert este că micuţul a rămas în această stare pe aproape tot ‎parcursul slujbei.‎

Frica si refuzul copilului m-au impresionat Mi-am amintit din Evanghelie cu câtă bucurie si încredere îl îmbrăţişau copiii pe ‎Hristos.‎

Câţiva discipoli s-au apropiat iarăşi de noi, adresându-ne acelaşi insistent îndemn de a merge să ne închinăm lui ‎Babaji… Ne-am eschivat din nou, atât eu cât si prietena mea. Cealaltă prietenă a noastră era imobilizată la pat. ‎Hemoragia sa abundentă era o „purificare”, o veritabilă „binecuvântare” a gurului! Aceasta fusese explicaţia dată de ‎yoghinii ashramului…‎

S-au perindat cu totii prin fata lui Babaji, excepţie făcând doar noi, după care ne-am împrăştiat în scurt timp ne-au ‎reperat prin mulţime si ne-au pus în vedere să părăsim ashramul. Nu agreaseră comportamentul nostru, întrucât ‎refuzasem de fiecare dată să ne închinăm lui Babaji! Uşurată si chiar fericită, prietena mea a plecat imediat să-si ‎pregătească bagajele.‎

Eu am căzut pe gânduri. Era oare bine să plec înainte de a trage o concluzie fermă si definitivă? Doar pentru aceasta ‎venisem în India. Merita să mă întorc cu aceleaşi dileme si frământări?‎

Am cerut să-l văd pe guru. S-au dus să-l întrebe, si peste câteva minute s-au întors să mă conducă la el. în timp ce ‎păşeam în antreul său, mi-am făcut cruce si am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Nu ştiu ce-mi făcuse Babaji de la ‎distantă, însă creierul meu deja nu mai funcţiona normal. Parcă mintea mă părăsea într-un anume fel… M-am ‎pomenit înaintând spre el. Când am ajuns la doi metri în fata lui, m-am uitat după vreun scaun, socotind că urma să ‎stăm de vorbă.‎

M-a privit cu o aversiune sălbatică. Si-a unit picioarele si si-a întors capul într-altă parte, ca si când n-ar fi vrut să mă ‎vadă, ca si când se temea de mine, ca si când îi era totodată scârbă de mine, si a zbierat cu putere:‎

Getout (Ieşi afară]!‎

Mă pierdusem complet. L-am privit cu uimire.‎

Getout (Ieşi afară]! a urlat încă si mai tare.‎

Only one question (0 singură întrebare]…, i-am spus.‎

No questions here (Nici un fel de întrebări]! Get out (Ieşi afară]!‎

M-am întors si am plecat debusolat. Eram plin de nedumerire. Ce comportament era acesta?‎

Ieşind afară, m-am întâlnit cu prietenele mele.‎

Noi plecăm oricum, tu ce faci, vii?‎

‎„Hai să plec si, dacă voi simţi nevoia, am să revin”, m-am gândit si am pornit cu ele la drum.‎

Prietenele mele erau feministe. Cu creştinismul aveau mai degrabă relaţii inamicale, manifestând însă o oarecare ‎atitudine pozitivă fată de yoga si magie. De aceea mi-a atras cu atât mai mult atentia constatarea si mărturisirea ‎uneia dintre ele:‎

‎- Frate, ce era cu omul ăsta?„Cazi si închină-te mie!“… în timp ce religia noastră este delicată, plină de blândeţe… Omul ăsta are ‎ceva sălbatic în el.‎

Am privit-o uimit îsi depăşise prejudecăţile ideologice.‎[118]

Să vedem acum ce diferită de manifestările forțate și înrobitoare ale lucrărilor Părintelui Arsenie Boca, ale lui Mahomed, ale lui Babaji, ale lui Iosif Carpetinul și ale celorlalți sărmani amăgiți și amăgiori, este răpirea și dăruirea delicată către ucenici a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov. Să observăm ‎lucrarea plină de libertate și înțelesuri lămuritoare, de îndreptarea evlaviei către ‎Sfânta Treime, iar nu de încâlceli ale minții și robie către faima proprie ca ‎în primul caz. ‎Se vede, după roade, că Părintele Arsenie Boca nu are cum să fie ucenicul Sfântului Cuvios, neavând același fel de lucrare.

Mat 7:15 Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. 16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? 17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. 18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. 19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. 20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. 21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. 22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? 23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

Iată cum este răpirea Sfinților:

Iar odată, în timpul Sfintei Liturghii i s-a dăruit o ‎asemenea descoperire dumnezeiască […] “O ‎dată s-a întâmplat să slujesc ca diacon în Sfânta şi Marea Joi. ‎Dumnezeiasca Liturghie a început la ora două după amiaza şi, ‎ca de obicei, a fost precedată de Vecernie. După vohodul cel ‎mic şi ecteniile respective eu, biet păcătos ce sunt, am ‎exclamat în cadrul uşilor împărăteşti: «O, Doamne, ‎mântuieşte-i pe cei credincioşi şi ne auzi pe noi» şi intrând pe ‎uşile împărăteşti şi ridicând orarul către oameni am încheiat: ‎‎«Şi în vecii vecilor», când deodată am fost izbit de o rază ca ‎lumina soarelui. Uitân- du-mă la această strălucire, L-am văzut ‎pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Ilrisios, sub înfăţişarea ‎Fiului Omului, strălucind în slavă şi lumină de nedescris, ‎înconjurat de Puterile cereşti, îngeri şi arhangheli, heruvimi şi ‎serafimi, ca de un roi de albine şi zburând prin aer prin uşile dinspre apus ale ‎bisericii. Ajungând la amvon, Domnul a ridicat preacuratele ‎Sale mâini şi i-a binecuvântat pe clerici şi întreaga adunare; iar ‎apoi, intrând în icoana Sa care se află în dreapta porţilor ‎împărăteşti, Se schimbă la faţă, înconjurat de cetele îngereşti, ‎care străluceau într-o lumină de nedescris în toată biserica. Iar ‎eu, care sunt praf şi cenuşă, întâlnindu-L pe Domnul Iisus ‎atunci în aer, am primit o binecuvântare specială din partea Sa; ‎imi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa ‎dragostei faţă de Domnul!”‎

Chipul Sfântului Serafim se schimbă şi, izbit de acea ‎dumnezeiască descoperire, nu se putea nici măcar mişca din ‎locul său de lângă porţile împărăteşti. Când părintele Pahomie ‎observă acest lucru, trimise doi alţi ipodiaconi, care îl luară de ‎braţ şi îl duseră în altar. Dar el continuă să stea acolo nemişcat, ‎timp de trei ore în extaz. Şi doar chipul i se schimba ‎permanent; acum era alb ca zăpada, apoi ca un fulger îi lumina ‎întreaga înfăţişare. După slujbă, bătrânii îl întrebară ce s-a ‎întâmplat. Iar părintele Serafim, care nu ascundea nimic faţă ‎de părinţii săi duhovniceşti, le spuse totul. Ei îi porunciră să nu ‎mai vorbească nimic despre aceasta şi să se cufunde într-o şi ‎mai adâncă smerenie, păzindu-se de boldul trufiei după o astfel ‎de descoperire neobişnuită. Sfântul primi poveţele cu toată ‎umilinţa inimii şi păstră tăcerea pentru moment.‎[119]

Vedeți, ce lină, ce plină de umilință, spre slava lui Dumnezeu. Sfântul nu cade pe jos, descoperă duhovnicului său ce a primit și face ascultare, pentru a nu se trufi.

În timp, datorită lucrării smeritei ascultări, Sfântul poate deveni, după mulți ani, povățuitor al altora și dăruitor al adevăratelor vedenii. Dar și atunci își păstrează blândețea, smerenia, vorbind despre Hristos iar nu despre sine, întărind libertatea și înțelegerea ucenicilor, iar nu ducându-i la robia dependentă față de sine și la nedumerirea minții. Nu încearcă să le câștige încrederea, nici să-i sugestioneze în vreun fel. Doar le arată cu simplitate și iubire frumusețea adevărului. Aceasta fiindcă Sfântul este Sfânt tocmai pentru că a ucis interesul personal și toate le face spre și de dragostea lui Hristos. Iar descoperirea nu se face din duh de reclamă ci pentru a ajuta întreaga omenire aflată în impas îndemnându-o spre pocăință. Mesajul conține ceva de spus, nu este gratuit, făcând parte din acel nimic lumesc: Ecc 1:9 Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.

O minunată descoperire făcută lumii

Dar cea mai minunată, mai uimitoare, suprafirească revelaţie ‎dumnezeiască ne-a fost oferită de părintele Serafim în convorbirea sa ‎avută cu N. A. Motovilov (a).‎

Această descoperire, această dumnezeiască revelaţie are ‎neîndoios o semnificaţie cu caracter universal. Cu adevărat nu este ‎nimic nou, fundamental în ea, căci întreaga revelaţie a fost oferită ‎Sfinţilor Apostoli chiar în ziua Cincizecimii. Dar acum când oamenii ‎au uitat adevărurile esenţiale ale religiei creştine şi sunt cufundaţi în ‎întunericul materialismului sau în lucrarea rutinieră şi exterioară a ‎‎“nevoinţelor ascetice”, revelaţia părintelui Serafim este într-adevăr ‎extraordinară, aşa cum a considerat-o şi el cu adevărat. “Nu-ţi este dat ‎numai ţie să înţelegi acest lucru”, spuse părintele Serafim la sfârşitul ‎revelaţiei, “ci prin tine ea este dăruită întregii lumi!”‎

Ca strălucirea fulgerului, această minunată conversaţie a ‎iluminat întreaga lume care se afla deja cufundată în letargie şi moarte ‎duhovnicească, cu mai puţin de un secol înaintea luptei împotriva creştinismului din Rusia şi într-o vreme când credinţa ‎creştină se afla într-un pronunţat declin în Occident.

  1. a) Chiar descoperirea manuscrisului lui Motovilov reprezintă o ‎mare ‎minune. Timp de aproape 70 de ani, acest manuscris extrem de ‎valoros a fost ‎înmormântat intr-o tăcere totală şi a fost în pericol de a se ‎distruge, căci ‎fusese deja aruncat şi zăcea intr-un maldăr de lucruri de ‎nimic, sub un strai de ‎praf Aici a fost descoperit în chip minunat de S. A. ‎Nilus, celebrul autor al ‎cărţii „Multum in Parva”. Cu veneraţie căutând ‎frânturi din viaţa marelui ‎părinte Serafim, Nilus scotocea printre ‎resturile aflate în pod şi tocmai era pe ‎punctul de a şi pierde nădejdea de ‎a afla ceva, când, deodată un caiet cu o ‎scriere foarte ştearsă îi atrase ‎atenţia. Acesta s-a dovedit a cuprinde ‎memoriile lui Motovilov şi în felul ‎acesta ele au ajuns să poată fi oferite ‎omenirii. Memoriile au fost găsite ‎în anul 1902 şi au fost tipărite în “Ştiri ‎moscovite” în anul 1903; aproape ‎in mod simultan a avut loc şi expunerea ‎moaştelor Sfântului Serafim.‎ […]

Conversaţia Sfântului Serafim cu N. A. Motovilov

Era joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se aşternuse cam de 20 de ‎centimetri pe pământ şi fulgi mari de zăpadă cădeau din abundenţă din ‎cer când părintele Serafim a început conversaţia sa cu mine pe un câmp ‎de lângă sihăstria lui din apropiere, în partea opusă râului Sarovka, la ‎poalele dealului care coboară în pantă spre malul râului. îmi spuse să ‎mă aşez pe trunchiul unui copac pe care tocmai îl doborâse, şi el însuşi ‎se aşeză pe vine în faţa mea.‎

‎“Domnul mi-a descoperit”, spuse marele bătrân, “faptul că în ‎copilăria ta ai avut marea dorinţă de a afla scopul vieţii noastre creştine ‎şi că tu mereu ai întrebat numeroase persoane de mare ţinută ‎duhovnicească despre acest lucru” [iată aici o descoperire de la Dumnezeu, pentru nevoia de adevăr a ucenicului. Ucenicul căuta să afle, nu era el căutat, iar Părintele nu șovăia și ghicea ca să-i câștige încrederea, ci dorea să-l ajute, fiindcă nimeni nu a putut, ci era prigonit în pocăința lui. Dacă ar fi putut altcineva l-ar fi trimis la el, din smerenie – n.n.] . Trebuie să spun aici că de la vârsta ‎de 12 ani acest gând mă preocupase mereu. De fapt, cercetasem o ‎mulţime de clerici cu privire la aceasta, dar răspunsurile lor nu-mi ‎dăduseră nici o satisfacţie. Acest lucru nu-i era necunoscut bătrânului. ‎‎“Dar nimeni”, continuă părintele Serafim”, nu ţi-a dat un răspuns ‎exact. Ei ţi-au spus: «Mergi la Biserică, roagă-te la Dumnezeu, ‎păstrează poruncile lui Dumnezeu, fă binele – acesta este scopul vieţii ‎creştine». Unii au fost chiar indignaţi de faptul că eşti preocupat de ‎curiozităţi profane şi îţi spuneau: «Nu căuta lucruri care te depăşesc». ‎Dar aceştia nu vorbeau după cum se cuvenea. Iar acum, bietul Serafim [Când este vorba de sine, cât de micșorat se vede. Atât de mult se sfiește încât nu numai că se numește biet, dar îi și este rușine să zică că îi va spune. Vorbește ca despre un altul. În nici un caz nu se prezintă ca un slujitor al Cerului ‎– n.n.] ‎ ‎îţi va explica în ce constă cu adevărat acest scop. “Rugăciunea, postul, ‎privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele în ‎sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept ‎mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop al vieţii ‎noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. ‎Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună ‎făcută în numele lui Ilristos, ele reprezintă doar mijloace pentru ‎dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în ‎numele lui Hristos [deci nu în numele binelui social, al filantropiei, al moralei lumii, al cerului impersonal, al unor slujitori cerești sau al lui Părintelui Arsenie Boca ‎– n.n.] ‎ ne oferă darurile Sfântului Duh.‎

Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ‎poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viaţa cealaltă şi nici harul lui ‎Dumnezeu în aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: ‎‎“Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca ii: 23). O faptă bună nu ‎poate fi numită altfel, deoarece, chiar dacă nu este făcută în numele ‎Domnului, totuşi ea este bună. Sfânta Scriptură spune: “In orice neam, ‎cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10: 35). ‎‎“După cum vedem din sfânta istorisire, omul care lucrează dreptatea ‎este atât de plăcut lui Dumnezeu încât, de exemplu, îngerul Domnului ‎i-a apărut la ceasul rugăciunii lui Corneliu, sutaşul drept şi temător de ‎Dumnezeu şi a spus: «Trimite bărbaţi la Iope, la Simon tăbăcarul; ‎acolo îl vei afla pe Petru, iar el îţi va spune cuvintele vieţii celei ‎veşnice, prin care tu şi toată casa ta vă veţi mântui» [vedeți, îngerul îl trimite la duhovnicul viu, nu îl învață el, ca duhurile din vedeniile Părintelui Arsenie Boca și a altor înșelați ‎– n.n.] ‎ (a). Astfel, ‎Domnul face uz de toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca răsplată ‎pentru faptele tale bune, ocazia de a nu-ţi pierde răsplata în viaţa ce va ‎să fie. Dar îngăduinţa din partea lui Dumnezeu a faptelor bune ce nu ‎sunt făcute în numele lui Hristos se limitează la aceasta: Creatorul ‎oferă mijloacele de a le face vii (cp. Evr. 6:1). Stă în puterea omului să ‎le facă vii sau nu.‎

De aceea Dumnezeu le-a spus iudeilor: “Dacă aţi fi orbi n-aţi ‎avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne ‎asupra voastră” (ioan 9: 41). Dacă un om precum Corneliu se bucură ‎de atenţia lui Dumnezeu pentru faptele sale, deşi acestea nu sunt făcute ‎în numele lui Hristos, şi apoi crede în EI, astfel de fapte îi vor fi ‎socotite ca fiind făcute din dragoste pentru Hristos, doar prin credinţa ‎în El. Dar în situaţia opusă omul nu are dreptul să se plângă că binele ‎său nu are nici un folos.‎

Nu are într-adevăr niciodată vreun folos, doar cu excepţia când ‎el este făcut în numele Său, întrucât binele făcut pentru El nu numai că merită o cunună a credincioşiei în veacul ce va să ‎fie, dar şi în această viaţă ne umple de harul Duhului Sfânt. în plus, aşa ‎cum se spune: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe ‎Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (loan 3: 34-35). Asta este, excelenţă.‎

în dobândirea acestui Duh a lui Dumnezeu constă adevăratul ţel ‎al vieţii noastre creştine, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, ‎milostenia şi alte virtuţi creştineşti lucrate în numele lui Hristos sunt ‎doar mijloacele pentru dobândirea Duhului lui Dumnezeu”. “Ce ‎înţelegi dumneata prin dobândire?” l-am întrebat eu pe părintele ‎Serafim. “Nu înţeleg întru totul aceasta”. “Dobândirea este acelaşi ‎lucru cu a obţine ceva”, răspunse el. “înţelegi, desigur, ce înseamnă să ‎dobândeşti bani. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este exact acelaşi ‎lucru. Ştii destul de bine ce înseamnă în sens lumesc, excelenţă, a ‎dobândi. Scopul vieţii oamenilor lumeşti obişnuiţi este de a dobândi ‎sau de a face bani, iar pentru nobilime înseamnă în plus de a primi ‎onoruri, distincţii şi alte răsplătiri pentru serviciile aduse de ei ‎guvernului. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este de asemenea un ‎lucru de o importanţă capitală, dar e dătător de har şi veşnic şi este ‎dobândit aproape în aceleaşi moduri ca şi capitalul monetar social şi ‎politic.‎

‎“Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru lisus ‎Hristos compară viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe ‎pământ El o numeşte neguţătorie şi ne spune nouă tuturor: ‎‎“Neguţătoriţi până ce voi veni” (Lc. 19: 13) “răscumpărând vremea, ‎căci zilele rele sunt” (Efes. 5:16). Adică, fă în aşa fel încât să capeţi ‎binecuvântări cereşti în aproape tot timpul vieţii tale prin bunuri ‎pământeşti. Bunurile pământeşti sunt virtuţile lucrate în numele lui ‎Hristos şi revărsarea asupra noastră a harului Atotsfântului Duh. “în ‎parabola fecioarelor celor înţelepte şi a celor neînţelepte, atunci când ‎celor neînţelepte le lipsea ulei, s-a spus: «Mergeţi şi vă cumpăraţi în piaţă». Dar, pe când ele erau duse să cumpere, uşa cămării de ‎nuntă era deja închisă, iar ele nu au mai putut intra”. Unii spun că lipsa ‎untdelemnului din candelele fecioarelor celor neînţelepte semnifică ‎lipsa faptelor bune în viaţa lor. O astfel de interpretare nu este prea ‎bună. De ce să le fi lipsit faptele bune dacă ele sunt numite fecioare, ‎chiar dacă neînţelepte? Fecioară reprezintă suprema virtute, o stare ‎îngerească şi ar putea înlocui toate celelalte virtuţi. Eu cred că ceea ce ‎le lipsea era harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu.‎

Aceste fecioare practicau virtuţile, dar în ignoranţa lor ‎duhovnicească ele presupuneau că viaţa creştină constă doar în lucrarea ‎virtuţilor. Lucrând o faptă bună ele credeau că împlineau voia lui ‎Dumnezeu, dar lor le păsa prea puţin dacă dobândeau prin aceasta harul ‎Duhului Sfânt. Aceste moduri de vieţuire bazate doar pe facerea binelui ‎fără o atentă cercetare dacă ele aduc harul Duhului Sfânt sunt pomenite ‎în cărţile patristice: «Există un alt mod de viaţă care este socotit bun la ‎început, dar el sfârşeşte în fundul iadului».‎ [de aceea o viață centrată pe altcineva, care capătă accente concrete mai prezente decât Adevărul Hristos, chiar plină de fapte bune, duce tot la Iad. Nu se poate spune că venirea mulțimii la Părintele Arsenie Boca este de vreun folos oamenilor sau Bisericii, dacă aceștia nu înțeleg că pentru dobândirea harului Sfântului Duh tot eul lor trebuie (prin adevăr și vederea păcatului propriu) să graviteze mai presus de orice în jurul Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta ne trebuie ca atenția minții și a voinței să nu fie îndeptată mai accentuat spre vreun alt om, cât de bun și Sfânt, ca nu cumva să-L estompeze pe Mire. În El să-i iubim pe toți. Iar prin iubire nu vedem o efuziune sentimentală ci înțelegerea, îndrăgostirea străbătută de rațiune și împreună lucrarea cu voia Lui ‎particulară pentru fiecare din noi ‎– n.n.]

Sfântul Antonie cel Mare în scrisorile sale către monahi spune ‎despre astfel de fecioare: «Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o idee ‎despre diferitele tipuri de voinţă care acţionează în om, şi nu ştiu faptul ‎că noi suntem influenţaţi de trei voinţe: cea dintâi este desăvârşita şi ‎mântuitoarea voinţă a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră ‎voinţă umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici ‎mântuitoare». Iar această a treia voinţă a vrăjmaşului îl învaţă pe om fie ‎să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de ‎dragul virtuţii în sine şi nu de dragul lui Hristos. Cea de-a doua, ‎propria noastră voinţă, ne învaţă să facem totul spre a ne flata patimile, ‎sau ne învaţă, ca şi vrăjmaşul, să facem bine de dragul binelui şi să nu ‎ne îngrijim de harul care este dobândit prin lucrarea binelui. Dar cea ‎dintâi, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui ‎doar pentru dobândirea Sfântului Duh, ca pe o comoară nesecată, veşnică ce ‎nu poate fi corect evaluată. Dobândirea Sfântului Duh este, ca să ‎spunem aşa, untdelemnul care le lipsea fecioarelor neînţelepte. Ele au ‎fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul necesar al virtuţii, harul ‎Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este şi nici nu poate fi mântuit, ‎căci: «Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate şi ‎iluminat mistic de către Unitatea Treimică».‎

Acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte ‎care putea să ardă mult timp şi strălucitor, iar aceste fecioare cu ‎candelele lor aprinse puteau să-L întâmpine pe Mirele Care a venit la ‎miezul nopţii şi puteau intra în cămara de nuntă a bucuriei împreună cu ‎El. Dar cele neînţelepte, deşi s-au dus la piaţă să cumpere untdelemn ‎atunci când au văzut că li se stingeau candelele, nu s-au putut întoarce ‎la timp, căci uşa era deja încuiată.‎

Piaţa este viaţa noastră; uşa cămării de nuntă care a fost închisă ‎şi care a împiedicat drumul Mirelui este moartea omenească; fecioarele ‎cele înţelepte şi cele neînţelepte sunt sufletele creştine; untdelemnul nu ‎reprezintă faptele cele bune ci harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu ‎care este dobândit prin intermediul lor şi care schimbă sufletele de la o ‎stare la alta – adică de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea ‎duhovnicească la viaţa duhovnicească, de la întuneric la lumină, din ‎grajdul vieţii noastre (acolo unde patimile sunt legate precum animalele ‎mute şi fiarele sălbatice) intr-un Templu al Dumnezeirii, în cămara de ‎nuntă strălucitoare a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul ‎nostru, Creatorul, Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre.‎

Cât de mare este compasiunea lui Dumnezeu faţă de mizeria ‎noastră, adică neatenţia noastră faţă de purtarea Sa de grijă pentru noi, ‎atunci când Dumnezeu spune: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc. 3: 20). ‎înţelegând prin “uşă” cursul vieţii noastre, uşă care nu a fost încă închisă de către moarte! O, cât de mult aş ‎dori, excelenţă, ca în această viaţă să te poţi afla mereu în Duhul lui ‎Dumnezeu «în ceea ce vă voi afla, într-aceea vă voi judeca» zice ‎Domnul. Vai nouă dacă El ne va afla plini de necazurile şi grijile ‎acestui veac! Căci cine-I va putea suporta necazul, cine va rezista ‎mâniei de pe chipul Său? De aceea s-a spus: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ‎ca să nu intraţi în ispită” (Marcu 14:38), adică să nu cumva să vă lipsiţi ‎de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul ‎Său.‎

Desigur, orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă ‎harul Sfântului Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice, căci ‎ea ne este întotdeauna la îndemână, ca sa spunem aşa, ca un instrument ‎de dobândire a harului Duhului. De exemplu, ai vrea să mergi la ‎Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape sau slujba s-a terminat; ai ‎vrea să faci milostenii unui cerşetor, dar nu găseşti nici unul, sau nu ai ‎nimic de dat; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, adică să rămâi necăsătorit, ‎dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului, sau din pricina ‎violenţei vicleşugurilor vrăşmaşului cărora nu le poţi face faţă din ‎pricina slăbiciunilor tale omeneşti; ai vrea să faci orice altă faptă bună ‎în numele Domnului, dar fie că îţi lipseşte puterea, fie ocazia de a o ‎face. Acest lucru nu se potriveşte în cazul rugăciunii.‎

Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau ‎sărac, nobili sau oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoşi sau ‎bolnavi, drepţi sau păcătoşi. Puteţi judeca cât de mare este puterea ‎rugăciunii chiar şi în cazul unui om păcătos, atunci când este făcută din ‎toată inima după următorul exemplu din Sfânta Tradiţie. Atunci când la ‎rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul ei fiu, o ‎prostituată pe care ea a avut şansa s-o întâlnească, încă necurată după ‎săvârşirea ultimului ei păcat, fiind adânc mişcată de profunda întristare ‎a mamei, a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului: «Nu pentru o biată păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate ‎după fiul ei şi ai tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire ‎şi în puterea Ta cea nemărginită, Hristoase Dumnezeule, înviază-i ‎fiul, o, Doamne!». Iar Domnul l-a înviat. Vezi, excelenţă! Mare este ‎puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales Duhul lui Dumnezeu ‎şi poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine. Noi vom fi ‎binecuvântaţi dacă Domnul Dumnezeu ne află treji şi plini de darurile ‎Sfântului Său Duh. Atunci noi putem nădăjdui plini de îndrăzneală “că ‎vom fi răpiţi… în nori, ca să întâmpinăm pe Donmul în văzduh” ‎‎(iTesal. 4: 17). “Care vine pe nori, cu putere multă şi cu slavă” (Mc. ‎‎13:26) “pentru a judeca viii şi morţii” (1 PCL 4: 5) şi “va răsplăti ‎fiecăruia după faptele sale” (Matei 16: 27).‎

Excelenţa voastră binevoieşte să creadă că e o mare fericire de a ‎discuta cu bietul Serafim, crezând că el nu e lipsit de harul Domnului. ‎Ce să spunem noi atunci de Domnul însuşi, izvorul nesecat al tuturor ‎binecuvântărilor, atât cereşti cât şi pământeşti? Cu adevărat, în ‎rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de iubire şi de viaţă dătătorul ‎Dumnezeu şi Mântuitor însuşi. Dar chiar şi aici noi trebuie să ne rugăm ‎doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra noastră cu ‎harul Său în măsura pe care numai El o ştie. Şi atunci când El ‎binevoieşte să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ‎ne mai rugăm atunci către El: «Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne ‎curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele ‎noastre», atunci când El deja a venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ‎ne am încredinţat Lui şi cu adevărat chemăm Numele Său cel Sfânt, ca ‎plini de smerenie şi dragoste să-L putem primi pe El, Mângâietorul, în ‎casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm şi însetăm după ‎venirea Lui. îţi voi explica aceasta, excelenţei tale, printr-un exemplu. ‎închipuieşte-ţi că m-ai invitat să-ţi fac o vizită şi că la invitaţia ta eu vin ‎ca să discut cu tine. Dar tu continui să mă inviţi, spunând: «Intră, te ‎rog. Te rog să intri!».‎

Atunci, eu as fi obligat să gândesc: «Ce se întâmplă cu el? Şi-a ‎ieşit din minţi?» La fel se întâmplă şi în cazul Domnului Dumnezeului ‎nostru. Sfântul Duh. De aceea se spune: “Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu ‎sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ” (Ps. 45: 10).‎

Adică, mă voi arăta şi voi continua să fac aceasta oricui crede în ‎Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu el aşa precum cândva am vorbit cu ‎Adam în rai, cu Avraam şi Iacov şi cu alţi slujitori şi robi ai Mei, cu ‎Moise şi Iov şi cu cei asemenea lor. Mulţi explică faptul că această ‎tăcere se referă numai la cele lumeşti. Dar eu îţi voi spune în numele ‎lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morţi faţă de acestea la ‎rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinţei şi rugăciunii, ‎Duhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze şi vine la noi în plinătatea ‎bunătăţii Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morţi şi faţă de ‎rugăciune. Sufletul vorbeşte şi conversează în timpul rugăciunii, dar la ‎coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, ‎pentru a auzi limpede şi inteligibil toate cuvintele vieţii celei veşnice ‎pe care El va binevoi atunci să ni le comunice.‎

Absoluta sobrietate atât a sufletului, cât şi a trupului şi absoluta ‎curăţie trupească este necesară în acelaşi timp. Aceleaşi cerinţe au fost ‎relevate şi pe muntele Horeb, atunci când li s-a spus istraeliţilor ca nici ‎măcar să nu se atingă de soţiile lor timp de trei zile înainte ca ‎Dumnezeu să-şi facă apariţia pe Muntele Sinai. “Căci Dumnezeul ‎nostru este un foc care arde tot ceea ce este necurat şi nimeni dintre cei ‎pângăriţi trupeşte sau sufleteşte nu pot intra în comuniune cu El”. “Da, ‎părinte, dar ce ne poţi spune despre alte fapte bune săvârşite în numele ‎lui Hristos pentru a dobândi Harul Sfântului Duh? Nu ai vorbit decât ‎despre rugăciune!” Să dobândeşti harul Sfântului Duh şi prin ‎practicarea tuturor celorlalte virtuţi în numele lui Hristos: ‎Neguţătoreşte duhovniceşte cu ele şi mai ales cu cele de la care capeţi cel mai mare câştig. Acumulează capital ‎din îmbelşugarea harului dumnezeiesc, depune-l în veşnica bancă a lui ‎Dumnezeu care va aduce profit nematerialnic, nu patru sau şase la ‎sută, ci 100% pentru o rublă duhovnicească şi chiar infinit mai mult ‎decât atât. De exemplu, dacă rugăciunea şi privegherea îţi oferă mai ‎mult har dumnezeiesc, priveghează şi te roagă; dacă postul îţi oferă mai ‎mult har al Duhului, posteşte; dacă milostenia îţi oferă mai mult fă ‎milostenii. Cântăreşte fiecare virtute lucrată în numele lui Hristos în ‎acest fel. Acum îţi voi vorbi despre mine, bietul Serafim.‎

Provin dintr-o familie de negustori din Kursk. Deci, pe când eu ‎nu mă aflam încă în mănăstire obişnuiam să facem negoţ cu bunurile ‎care ne aduceau cel mai mare profit. Procedează în felul acesta, fiul ‎meu. [și când vorbește de sărmanul Serafim nu o face pentru a se lăuda cu performanțele ci pentru a fi de folos printr-un exemplu smerit al său – n.n.] Şi aşa precum în afaceri lucrul de bază nu este doar să faci negoţ, ‎ci să dobândeşti un profit cât mai mare, la fel şi-n afacerea vieţii ‎creştine, lucrul de bază nu este doar să te rogi sau să săvârşeşti orice ‎altă faptă bună. Deşi Apostolul spune: “Rugaţi-vă neîncetat” (iTes. 5: ‎‎17), totuşi, după cum îţi aminteşti, el adaugă: ‘ Dar în Biserică vreau să ‎grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de ‎mii de cuvinte cu limba” (iCor. 14: 19). Iar Domnul spune: “Nu tot cel ‎ce-Mi spune: Doamne, Doamne se va mântui, ci acela care împlineşte ‎voia Tatălui Meu din ceruri”, adică cel ce împlineşte lucrarea lui ‎Dumnezeu şi, în plus, o face cu veneraţie, căci “blestemat este cel ce ‎face lucrarea lui Dumnezeu superficial” (Ier. 48: 10). Iar lucrarea lui ‎Dumnezeu aceasta este: “Credeţi în Dumnezeu şi în Acela pe Care El ‎L-a trimis Iisus Hristos” ‎(in. 6: 29) [deci să cunoaște Ortodoxia iar nu tot felul de idei colecționate din toate religiile, științele și mentalitățile aceste lumi distractive sau distructive prin distracție (în sensul de împrăștiere) ‎– n.n.]. Dacă noi înţelegem poruncile lui ‎Hristos şi ale Apostolilor corect, treaba noastră de creştin constă nu în ‎înmulţirea faptelor bune care sunt doar mijloace de sprijinire a scopului ‎vieţii noastre creştine, ci a scoate din ele maximum de profit, adică în ‎dobândirea celor mai îmbelşugate daruri ale Duhului Sfânt.

Cât aş dori, excelenţă, ca tu însuţi să poţi dobândi izvorul nesecat ‎al harului divin, şi să te poţi întreba întotdeauna: Sunt eu în Duhul lui ‎Dumnezeu sau nu? Iar dacă eşti în Duh, binecuvântat să fie Dumnezeu! ‎Nu ai de ce să te mai întristezi. Eşti gata să te prezinţi dinaintea ‎înfricoşatei Judecăţi a Iui Hristos de îndată. Căci «în ceea ce vă voi ‎afla, în aceea vă voi judeca». Dar dacă noi nu ne aflăm în Duhul, noi ‎trebuie să aflăm de ce şi pentru care motiv Domnul nostru Dumnezeu, ‎Duhul Sfânt a voit să ne părăsească; iar noi trebuie să-L căutăm din ‎nou, şi trebuie să continuăm cercetarea până ce Sfântul nostru Duh va fi ‎aflat din nou şi va fi din nou cu noi prin bunătatea Sa. [lucrarea de pocăință este o permanentă cercetare a noastră în fața poruncilor lui Hristos, iar nu o mulțumire de sine că ne merge bine. Cercetarea aceasta se numește pocăință și la ea ne îndreaptă toți Sfinții și exemplele lor ‎– n.n.] ‎ Iar noi trebuie ‎să-i atacăm pe vrăjmaşii care ne îndepărtează de El până când praful se ‎va alege de ei, aşa cum a spus proorocul David: “Urmări-voi pe ‎vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se ‎vor sfârşi. Zdrobi-i-voi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub ‎picioarele mele” (Ps. 17:41: 42). Asta e, fiul meu. Iată cum trebuie să ‎neguţătoreşti duhovniceşte în virtute.‎

împarte darurile Duhului Sfânt ale harului celor ce au nevoie de ‎ele, aşa precum o candelă aprinsă ce arde cu foc pământesc străluceşte ‎şi aprinde alte candele pentru iluminarea tuturor în alte locuri, fără să i ‎se micşoreze propria sa lumină. Şi dacă astfel se întâmplă cu focul cel ‎pământesc, ce vom spune noi despre focul harului Atotsfântului Duh al ‎lui Dumnezeu? Căci bogăţiile pământeşti scad o dată cu împărţirea lor, ‎dar cu cât comorile cereşti ale harului lui Dumnezeu sunt mai mult ‎împărţite, cu atât mai mult ele se înmulţesc în cel ce le împarte. Astfel, ‎Domnul însuşi s-a bucurat să-i spună femeii samarinence: “Oricine bea ‎din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o ‎voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va ‎face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 13-l4). ‎‎“Părinte”, spusei eu, “vorbeşti tot timpul despre dobândirea‎ harului Sfântului Duh drept scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde îl ‎pot vedea Eu? Lucrările lui Dumnezeu sunt vizibile, dar poate fi văzut ‎Duhul Sfânt? Cum pot şti eu dacă El se află în mine sau nu?” “în ‎momentul de faţă”, răspunse bătrânul, “din pricina răcelii noastre ‎aproape universale de sfânta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus ‎Hristos şi din pricina indiferenţei noastre faţă de lucrarea ‎Dumnezeieştii Sale Providenţe în noi şi a comuniunii omului cu ‎Dumnezeu, noi am mers până acolo încât, se poate spune că aproape că ‎am părăsit adevărata viaţă creştină.‎

Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de ‎exemplu, prin buzele lui Moise Duhul Sfânt grăieşte: «Şi Adam L-a ‎văzut pe Domnul umblând în rai” (Cap. Gen. 3:10), sau atunci când ‎citim cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Ne-am dus în Ahaia şi Duhul lui ‎Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors în Macedonia şi Duhul lui ‎Dumnezeu ne-a însoţit». De mai multe ori în alte pasaje ale Sfintei ‎Scripturi este zugrăvită înfăţişarea lui Dumnezeu oamenilor. De aceea ‎unii oameni spun: «Aceste pasaje sunt de neînţeles. Este oare cu ‎putinţă oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede?» Dar nu-i ‎nimic de neînţeles aici. Această lipsă de înţelegere există cu adevărat ‎din pricină că noi ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine ‎originare. Sub pretextul educaţiei, noi am ajuns la un întuneric atât de ‎mare al ignoranţei încât ceea ce înţelegeau atât de limpede cei de ‎odinioară, nouă ni se pare aproape de neconceput. Chiar şi în dialogul ‎obişnuit, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea un ‎lucru ciudat. Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă ‎lui Dumnezeu, Iov le răspunse: “Cum poate oare să fie aşa când eu ‎simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?” (Cap. iov 27,3). Cu alte ‎cuvinte: «Cum pot eu să-L hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt ‎sălăşluieşte în mine? Dacă L-aş fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi ‎plecat de la mine; dar priviţi, îi simt răsuflarea în nările mele”.‎

În exact acelaşi fel se spune despre Avraam şi Iacov că L-au ‎văzut pe Domnul şi că au discutat cu El, şi că Iacov chiar s-a luptat cu ‎El. Moise şi toţi cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci ‎când i s-a îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe ‎muntele Sinai. Un stâlp de nori şi unul de foc, sau, cu alte cuvinte, ‎harul evident al Sfântului Duh au servit drept călăuze oamenilor lui ‎Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi Harul ‎Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din pricina unei ‎imaginaţii tulburate, ci în adevăr şi în mod deschis. Noi am devenit atât ‎de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi interpretăm greşit ‎şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina faptului că ‎noi nu căutăm harul lui Dumnezeu şi din pricina mândriei minţilor ‎noastre nu-i îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea ‎noi suntem lipsiţi de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o ‎trimite în inimile celor care înfometează şi însetează din toată inima ‎după dreptatea lui Dumnezeu. […]. ‎Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam şi Eva înşişi, precum şi toţi urmaşii lor ‎ar fi putut mereu mânca din roadele pomului vieţii şi în felul acesta şi-ar ‎fi păstrat veşnic puterea nelimitată a harului divin. Ei şi-ar fi putut, de ‎asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale trupului, sufletului ‎şi duhului lor într-o stare de nemurire şi de veşnică tinereţe, putând ‎astfel continua în această stare binecuvântată şi nemuritoare a lor ‎pentru totdeauna. în momentul de faţă, totuşi, ne este greu ca măcar să ‎ne imaginăm un astfel de har. Dar atunci când prin gustarea din pomul ‎cunoaşterii binelui şi a răului – lucru prematur şi împotriva poruncii lui ‎Dumnezeu – ei au aflat diferenţa dintre bine şi rău şi au fost încercaţi ‎prin tot felul de necazuri şi dureri care au urmat după încălcarea ‎poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul acesta de ‎nepreţuit al Duhului lui Dumnezeu aşa încât, până la venirea în lume a ‎Dumnezeu-Omului Iisus Hristos “Duhul încă nu era dat în lume, pentru ‎că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit” (in. 7: 39). Oricum, aceasta ‎nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar ‎prezenţa Sa nu era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al ‎creştinilor ortodocşi. Se manifesta doar în afară; totuşi, semnele ‎prezenţei Sale în lume erau cunoscute în omenire. Astfel, de exemplu, ‎numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane au fost ‎revelate atât lui Adam, cât şi Evei după cădere. Şi în cazul lui Cain, în ‎ciuda impietăţii şi a păcatului său, a fost uşor de înţeles glasul care s-a păstrat milostiv şi ‎dumnezeiesc, deşi într-o discuţie de osândire a sa. Noe a vorbit cu ‎Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat ‎‎(in. 8: 56). Harul Sfântului Duh acţionând înafară s-a reflectat în cazul ‎tuturor profeţilor Vechiului Testament şi al Sfinţilor lui Israel.‎

Mai apoi, iudeii au înfiinţat şcoli de profeţii speciale unde fiii ‎proorocilor erau învăţaţi să recunoască semnele manifestării lui ‎Dumnezeu sau ale îngerilor şi să facă diferenţierea între lucrările ‎Sfântului Duh şi fenomenele naturale obişnuite ale vieţii noastre ‎pământeşti lipsite de har. Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în ‎braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana şi nenumăraţi alţi ‎slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de diferite apariţii ‎dumnezeieşti, voci şi revelaţii care au fost adeverite prin evidente ‎evenimente minunate. Deşi nu cu aceeaşi forţă ca în cazul oamenilor ‎lui Dumnezeu, totuşi, Duhul Sfânt şi-a făcut simţită prezenţa şi în cazul ‎păgânilor care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar ‎printre ei Dumnezeu Şi-a aflat oameni aleşi. Astfel, de exemplu, era ‎cazul proorociţelor – fecioare numite Sibile care au jurat să-şi păstreze ‎fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi Dumnezeu – ‎Creatorul universului, Atotputernicul Stăpân al lumii, aşa cum era el ‎imaginat de păgâni. Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura ‎necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul care este iubit de ‎Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute lui Dumnezeu, ei se ‎puteau împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele ‎păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu “şi care nu au lege, din fire fac ‎ale legii şi fac cele bineplăcute lui Dumnezeu” (Romani 2: 14).‎

Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbeşte El însuşi prin ‎Duhul Sfânt: “Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a ‎privit” (Ps. 84: 12). Aşadar, vezi, excelenţă că atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât ‎şi în cazul păgânilor care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu, se păstra o ‎cunoaştere a lui Dumnezeu – adică, fiul meu, o înţelegere limpede şi ‎raţională a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează ‎în om şi prin mijlocirea căror simţăminte lăuntrice şi exterioare putem fi ‎siguri că aceasta este intr-adevăr acţiunea Domnului Dumnezeului ‎nostru Duhul Sfânt şi nu o înşelare a vrăjmaşului. Aşa a fost de la ‎căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în lume. ‎Fără această înţelegere perceptibilă a acţiunilor Sfântului Duh care a ‎fost mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut şti cu ‎siguranţă dacă rodul seminţei femeii care fusese promisă lui Adam şi ‎Evei venise pe lume pentru a sfărâma capul şarpelui (Gen. 3: 15). în ‎cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe ‎atunci vârsta de 65 de ani, taina conceperii şi naşterii feciorelnice a lui ‎Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria. Mai apoi, trăind prin ‎harul Atotsfântului Duh a lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al ‎‎365-lea an al vieţii sale el a afirmat deschis în Templul Domnului faptul ‎că el ştia cu siguranţă, prin darul Sfântului Duh, că Acesta era cu ‎adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui concepere şi naştere ‎suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un înger cu ‎‎300 de ani mai înainte. […] Dar atunci când ‎Domnul nostru lisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a ‎mântuirii, după învierea Sa, El a suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de viaţă pierdută de către ‎Adam şi le-a dăruit acelaşi har al Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu de ‎care se bucurase Adam mai înainte.‎

Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ‎ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu ‎nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, ‎atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei şi pe ‎toţi cei ce le-au urmat învăţăturile spre tot adevărul şi le va aminti de tot ‎ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume.‎

Ceea ce li s-a promis atunci a fost “har peste har” (loan 1:16). ‎Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt ‎puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra ‎fiecăruia şi a intrat în ei şi i-a umplut de tăria grozavă a harului divin ‎care suflă acolo unde voieşte şi lucrează cu bucurie în sufletele care se ‎împărtăşesc de puterea şi de lucrările Sale (Cap. Fapte 2:1-4).‎

Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit ‎nouă tuturor celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este ‎pecetluit prin taina Mirungerii pe principalele părţi ale trupului nostru ‎aşa cum s-a hotărât de către Sfânta Biserică, veşnica păstrătoare a ‎acestui har. Se spune: «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Pe ce anume ‎ne punem peceţile noastre, excelenţă, dacă nu pe nişte vase ce conţin ‎o prea preţioasă comoară? Dar ce poate fi superior şi mai de preţ decât ‎darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina Sfântului ‎Botez?‎

[…] Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul ‎nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi ‎fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului.‎

Dar necazul este că noi creştem în statură, dar nu creştem şi în ‎har şi în cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum Domnul nostru Iisus ‎Hristos a crescut; ci, dimpotrivă, noi devenim treptat din ce în ce mai ‎ticăloşi şi pierdem harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind ‎păcătoşi în felurite măsuri şi uneori chiar cu totul păcătoşi. Dar dacă ‎omul este mişcat de înţelepciunea lui Dumnezeu care caută să ne ‎mântuiască şi care cuprinde totul şi este hotărât de dragul ei să-şi ‎închine ceasurile dintâi ale vieţii lui Dumnezeu şi să vegheze spre a-şi ‎afla veşnica mântuire, atunci, ascultând de glasul acesteia, el trebuie să ‎se grăbească spre a oferi o adevărată pocăinţă pentru păcatele sale şi ‎trebuie să practice virtuţile ce sunt opuse păcatelor comise. Atunci, prin ‎practicarea virtuţilor în numele lui Hristos, el va dobândi Sfântul Duh ‎Care lucrează înlăuntrul nostru şi aduce în noi împărăţia lui ‎Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este rostit în deşert: “împărăţia ‎lui Dumnezeii se află înlăuntrul vostru” (Luca 17: 21) şi “se ia prin ‎stăruinţă şi cei ce se silesc pun mână pe ea” (Matei li: 12). [deci promisiunea unei vieți cu succese rapide și vindecări instantanee, fără pocăință, doar printr-un pelerinaj pe la vreun mormânt, minuni instantanee, spectaculoase sau slujbe și împărtășanie fără pocăință este o mare, foarte mare înșelătorie, dar nu așa de mare ca ideea că cineva poate ajunge la desăvârșire și să nu mai aibă nevoie de duhovnic pentru a deosebi duhurile și vedeniile doar în 66 de zile de stat în Sfântul Munte, cum spun ucenicii Părintelui Arsenie Boca. Să înțelegem dar, că dacă însuși Sfântul Serafim de Sarov se numără pe sine printre cei ce ce au pierdut harul Sfântului Botez prin păcate și a avut nevoie de a oferi o adevărată pocăință în atâția ani, până să devină îndrumător duhovnicesc, cu atât mai mult cel pe care unii îl numesc ucenic al lui a pătimit aceleași și ar fi avut nevoie de mult mai mult timp să se dumirească ce este cu el, cu cât mai mult și educația sființiei sale a fost vicioasă, neavând o mamă ca a Sfântului Serafim. Pentru aceasta ar fi fost necesar să nu se încreadă în propria părere, în vedenii și în scrierile rătăcite ale celorlalte religii păgâne, antroposofice și romano-catolice, pe care le-a citit și experimentat, ci să urmeze duhovniceștilor părinți. Ideea că a ajuns la desăvârșire și vederea duhovnicească rapid și fără sfătuitori nu este în duhul „bietului Serafim” cum se numea Sfântul pe sine, care de abia la sfârșitul unei vieți plină de suferință, toată în ascultarea de duhovnic și frați, a fost chemat la misiunea stăreției duhovnicești, ca să îndrume fără greșeală și păreri proprii sufletele. Dacă ar fi Părintele Arsenie Boca cu adevărat ucenicul Sfântului Cuvios Serafim ar urma și lucrării lui și pocăinței lui și ascultării lui și felului lui de a cugeta smerit Ioan 15:20 Aduceti-vă aminte de cuvântul care am grăit vouă; nu este sluga mai mare decât domnul său. De m’au gonit pre mine şi pre voi vă vor goni; de au păzit cuvântul meu, şi al vostru vor păzi.‎– n.n.] ‎Aceasta ‎înseamnă că cei care, în ciuda lanţurilor păcatului care-i încătuşează şi ‎care prin tăria lor îi îndeamnă la noi păcate sunt împiedicaţi să ajungă la ‎El, Mântuitorul nostru, totuşi se silesc să rupă lanţurile şi cătuşele ‎păcatului, dispreţuind întreaga forţă a acestor legături – astfel de ‎oameni, în cele din urmă, vor apărea într-adevăr dinaintea feţei lui ‎Dumnezeu înălbiţi mai ceva decât zăpada prin harul Său. “Veniţi, ‎spune Domnul: de vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, le voi face ‎albe ca zăpada” (Is. 1*. 18).‎

Asemenea oameni au fost odată văzuţi de către Sfântul ‎văzător cu duhul, dumnezeiescul Ioan Teologul îmbrăcaţi în veşminte albe (adică în veşmintele îndreptării) şi cu ramuri de finic în ‎mâini (ca semn al biruinţei), cântându-i lui Dumnezeu un cântec ‎minunat: Aliluia. Şi nimeni nu putea să imite frumuseţea cântecului lor. ‎Despre ei un înger al Domnului zicea: “Aceştia sunt cei ce vin din ‎strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe ‎în Sângele Mielului” (Apoc. 7: 9-l4). Ele au fost spălate prin ‎suferinţele lor şi albite prin cuminecarea cu preacuratele şi de viaţă ‎dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui preacuratului şi nepătatului ‎Miel – Hristos – care a fost jertfit mai înainte de toţi vecii din propria Sa ‎voie pentru mântuirea lumii şi Care este mereu jertfit şi împărtăşit până ‎acum, dar niciodată nu se sfârşeşte.‎ [Sfânta Împărtășanie pentru a nu fi osândă ci vindecare și curățire trebuie însoțită de propriile suferințe: înfrânarea de la plăceri, inclusiv plăcerea sufletească de sine, și răbdarea durerilor, ostenelilor și necazurilor pentru Hristos și o judecată hrănită în poruncile, dogmele și credința adevărată ‎– n.n.].

Prin Sfintele Taine ni se oferă mântuirea noastră veşnică ca o ‎asigurare spre viaţa de veci drept un răspuns acceptabil la ‎înfricoşătoarea Sa judecată şi drept un preţios înlocuitor dincolo de ‎înţelegerea noastră pentru rodul copacului vieţii de care vrăjmaşul ‎omenirii, Lucifer, care a căzut din cer ar fi dorit să ne lipsească pe noi ‎toţi, întrega omenire. Deşi vrăjmaşul şi diavolul a ispitit-o pe Eva, şi ‎Adam a căzut împreună cu ea, totuşi Dumnezeu nu numai că le-a dăruit ‎un Răscumpărător prin Cel care a călcat cu moartea pe moarte dar ne-a ‎şi dăruit-o nouă tuturor pe Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, ‎care striveşte capul şarpelui spre mântuirea întregii omeniri, o ‎permanentă mijlocitoare către Fiul Său şi Dumnezeul nostru, precum şi ‎o rugătoare neîncetată şi de nebiruit chiar şi în cazul păcătoşilor celor ‎mai deznădăjduiţi. De aceea, Maica Domnului este numită şi ‎‎“izgonitoarea demonilor, căci nu se poate ca vreun demon să-l distrugă ‎pe om atâta timp cât omul însuşi recurge la ajutorul Maicii Domnului.‎

Trebuie să explic în continuare, excelenţă, diferenţa dintre ‎lucrările Sfântului Duh care sălăşluieşte în chip mistic în inimile celor ‎care cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos şi ‎lucrările întunericului păcatului care,‎ la şoapta şi ispitirea celui rău, acţionează distrugător în noi. Duhul lui ‎Dumnezeu ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos ‎şi pururea acţionează biruitor dimpreună cu el, veselindu-ne inimile şi ‎îndreptându-ne paşii pe cărările păcii, în timp ce raţiunile cele greşite ‎ale duhului celui râu sunt pline de răzvrătire şi de încăpăţânare, precum ‎şi de dorinţe trupeşti, pofta ochilor şi de trufia vieţii.‎

‎“Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan ii: ‎‎26). Cel ce are harul Duhului Sfânt drept răsplată pentru dreapta ‎credinţă în Hristos, chiar dacă din pricina slăbiciunii omeneşti sufletul ‎său ar fi ameninţat cu moartea din pricina păcatelor, totuşi el nu va muri ‎în veac, şi el va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel ‎Care “ridică păcatul lumii” (ioanl: 29) şi în mod gratuit ne dă har peste ‎har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi prin Dumnezeu – ‎Omul Iisus Hristos, se spune în Evanghelii: “întru El era viaţă şi viaţa ‎era lumina oamenilor” (Ioan l: 4) şi mai departe: “Şi lumina luminează ‎în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1: 5).‎

Aceasta înseamnă că harul Duhului Sfânt care este dăruit la ‎Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în ciuda ‎căderilor în păcat ale oamenilor sau a întumecimii care înconjoară ‎sufletul nostru, străluceşte totuşi în inimă prin dumnezeiască lumină ‎‎(care a existat de la începuturile vremurilor) a lui Hristos. în cazul în ‎care un păcătos nu se pocăieşte, această lumina a lui Hristos strigă ‎către Tatăl: «Avva, Părinte! Să nu te mâhneşti din pricina acestei lipse ‎de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii păcătosului)». însă, în cazul în care ‎păcătosul se converteşte pe calea pocăinţei, aceasta îi şterge cu totul ‎toată urma vechilor păcate şi îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai ‎întâi atât de păcătos în veşmântul nestricăciunii ţesut din harul ‎Sfântului Duh, despre a cărui dobândire ca fiind ţelul vieţii creştine, ‎ţi-am vorbit atât de mult,‎ excelenţă. îţi voi spune altceva, aşa încât să poţi înţelege şi mai ‎limpede ce se înţelege prin harul lui Dumnezeu, cum să-l recunoşti şi ‎cum se manifestă acţiunea sa, mai ales în cazul celor ce sunt iluminaţi ‎de către el. Harul Sfântului Duh este lumina care-l luminează pe om. ‎Sfânta Scriptură în întregime vorbeşte despre acest lucru. Astfel, ‎sfântul nostru părinte David spunea: “Făclie picioarelor mele este legea ‎Ta şi lumina cărărilor mele” (Ps. 118: 105), şi liDe n-ar fi fost legea Ta ‎gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu” (Ps. 118: 92).‎

Cu alte cuvinte, harul Sfântului Duh care este exprimat în Lege ‎prin cuvintele poruncilor Domnului este făclie şi lumină. Şi dacă acest ‎har al Sfântului Duh (pe care eu încerc să-1 dobândesc cu atâta grijă şi ‎râvnă încât meditez la judecăţile Tale de şapte ori pe zi) nu m-ar lumina ‎în mijlocul întunecimii grijilor de care nu mă pot libera din pricina ‎înaltei chemări a rangului meu împărătesc, de unde să dobândesc o ‎scânteie de lumină care să-mi lumineze calea pe cărarea vieţii care este ‎întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei? Şi, de fapt, Domnul a ‎arătat adesea înaintea, multor martori felul în care harul Sfântului Duh ‎lucrează asupra celor pe care EI i-a sfinţit şi iluminat prin marea Sa ‎bunăvoinţă. Aminteşte-ţi de Moise după discuţia sa cu Dumnezeu de ‎pe muntele Sinai. El strălucea într-o lumină atât de grozavă încât ‎oamenii nu îl puteau privi. El a fost chiar obligat să poarte un văl atunci ‎când a apărut în public.‎

Amintiţi-va de Schimbarea la Față a Domnului pe muntele ‎Tabor. O lumină mare L-a înconjurat: “şi veşmintele Lui s-au făcut ‎strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9; 3) I-au apărut în acea ‎lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului ‎dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor. Astfel, harul Atotsfântului ‎Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora ‎Dumnezeu le descoperă lucrarea sa”. “Dar cum”, îl întrebai eu pe ‎părintele Serafim “pot şti eu că mă aflu umbrit de harul Sfântului Duh?” “Este ‎foarte simplu, excelenţă”, răspunse el. “De aceea Domnul spune: ‎‎«Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află cunoştinţa)». Necazul ‎este că noi nu căutăm această cunoaştere divină care este smerită, căci ‎nu aparţine acestei lumi. Această cunoaştere care este plină de dragoste ‎faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru zideşte orice om spre ‎mântuirea sa. [Ce simplă și smerită este cunoașterea lui Dumnezeu pe care ne-o dăruiește și Sfântul Cuvios Serafim aici și ce complicate erau învățăturile Părintelui Arsenie Boca din acea vedenie. Cum construiau pe Motovilov și pe tot cititorul Cuvintele Sfântului Duh spuse prin Cuvios și cum bâlbâielile Părintelui Arsenie Boca nu numai că nu o zideau pe biata fată ci îi dărâmau bunul simț, o tulburau și o încâlceau cu totul, lucru care se vede și din roadele gândirii ei de peste ani. De altfel și învățăturile sfinției sale scrise, după cum vom vedea, sunt spuse de sus, par savante prin complicații și atotștiutoare, dar sunt contradictorii, pline de neclarități, înțesate cu erezii neînțelese de autor și nu duc la o pocăință limpede și clară ca acest cuvânt al Sfântului Serafim. Ucenicii care le învață și le practică suferă o înnourare a conștiinței și nu-și dau seama de lucrurile atât de evidente care nu sunt Ortodoxe, prefăcânt cu entuziasm ridicolul în sublim. Iar despre învățăturile pictate… ce putem spune? Dacă lăsăm prejudecățile izvorâte din faima mincinoasă că ar fi proorocii date de Dumnezeu și din analizele pompoase ce le periază și vor să le dea o strălucire academică, dacă ne simplificăm mintea să le privească cu ochii credinciosului ce-L iubește pe Domnul, întreaga ființă se revoltă și se cutremură de urâciunea lor vizuală ce ucide evlavia și nu ne putem abține a nu gândi câtă îngăduință arată Dumnezeu și ierarhia noastră lăsând să rămâie neștearsă această pictură, doar pentru a ne lămuri de gradul avansat de înșelare a celui înmormântat la Prislop – n.n.] Despre această cunoaştere Domnul spunea că Dumnezeu ‎‎“voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ‎vină” (îTim. 2: 4). Iar despre lipsa acestei cunoaşteri El le spunea ‎Apostolilor Săi: “Acum şi voi sunteţi nepricepuţi” (Matei 15; 16)? Cu ‎privire la această înţelegere se spune în Evanghelie despre Apostoli: ‎‎“Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24: 45), ‎iar Apostolii îşi dădeau întotdeauna seama dacă Duhul lui Dumnezeu ‎sălăşluia în ei sau nu; şi fiind plini de înţelegere, ei observau prezenţa ‎Sfântului Duh şi afirmau că lucrarea lor era sfântă şi întru totul ‎bineplăcută Domnului Dumnezeu.‎

Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în Epistolele ‎lor: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte, 15: 28). Doar pe ‎aceste temeiuri şi-au oferit ei epistolele ca un adevăr de ‎nestrămutat spre folosinţa tuturor credincioşilor. Astfel, Sfinţii ‎Apostoli erau pe deplin conştienţi de prezenţa în ei înşişi a ‎Duhului lui Dumnezeu! Aşadar, înţelegi, excelenţă cât de ‎simplu este!” “Oricum”, spusei eu, “nu înţeleg cum oare pot fi ‎eu sigur că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu. Cum oare pot eu ‎observa în mine însumi adevărata Sa manifestare?”‎ [de acum începe minunea la care participă și simțurile, dar nu pentru a-l impresiona pe ucenic ci pentru a-l lămuri prin experiență cele de neînțeles prin cuvinte, pentru a elibera mintea din cușca neștiinței. Așadar, ca toate minunile lui Dumnezeu, nu sunt spre reclamă ci spre folos duhovnicesc. În vedeniile înșelătoare totul este pe dos. Minunile se dau pentru a cuceri mintea spre slava personală, spre a o robi nedumeririlor și pentru ca rațiunea să capituleze din respingerea sănătoasă a anormalul, reacția ei firească, din cauza silirii ce se face de către minunea mincinoasă. Numai și din aceasta (prezența limpezimii eliberatoare a Adevărului sau a încâlcelii înrobitoare a minciunii) se poate observa că vedenia Părintelui Arsenie Boca era diavolească, iar cea de mai jos dumnezeiască. ‎– n.n.] ‎

Părintele Serafim răspunse: “Ţi-am spus deja, excelenţă, că este ‎foarte simplu şi am povestit în amănunt cum se pot afla oamenii în ‎Duhul lui Dumnezeu şi cum putem noi recunoaşte prezenţa sa în noi. ‎Aşadar, ce doreşti, fiul meu?”. “Vreau s-o înţeleg bine”, spusei eu. ‎[ucenicul o cere, nu dascălul i-o dă ca să îl atragă la voința lui ‎– n.n.] ‎Atunci părintele Serafim mă apucă bine de umeri şi zise: “Noi ne aflăm ‎amândoi acum în Duhul lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiţi la mine?”. Răspunsei: “Nu te pot ‎privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul [ce diferență între fulgerele hipnotice ale ochilor schimbători spre albastru Luc 10:18 Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. și această lumină ca la Schimbarea la Față Luc 17:23 Şi vor zice vouă: Iată este acolo; iată, aici; nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei.:24 Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa. ‎– n.n.]. Chipul tău e acum ‎mai strălucitor decât soarele şi mă dor ochii privindu-te”. Părintele ‎Serafim zise: “Să nu te alarmezi, excelenţă! Acum tu însuţi ai devenit ‎la fel de strălucitor ca mine [vedeți smerenia lucrării dumnezeiști? Nu numai dascălul dar și ucenicul era la fel de luminos, fiindcă slava era a lui Hristos. În vedeniile amăgitoare înșelătorul pare luminos ca un zeu pentru a-l complexa și robi pe ucenic, ca unul mai inferior ‎– n.n.] ‎

Acum te afli în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, altminteri n-ai putea ‎să mă vezi aşa cum sunt”. Apoi, aplecându-şi capul spre mine, îmi ‎şopti în ureche: “Să-I mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit ‎faţă de noi [pecetea creștinului, mulțumirea lui Dumnezeu. Nu se consideră pe sine merituos ‎– n.n.] ‎! Ai observat că nici măcar nu m-am închinat, ci doar cu ‎mintea m-am rugat în inimă lui Dumnezeu şi am spus aşa lui ‎Dumnezeu: «Doamne, fă-l să vadă limpede cu ochii săi trupeşti ‎pogorârea Duhului Tău pe care Tu îl dai slujitorilor Tăi atunci când Tu ‎binevoieşti să Te arăţi în lumina slavei Tale măreţe». Şi, iată, fiul meu, ‎că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a bietului Serafim. ‎Cum oare să nu-I mulţumim pentru acest dar de negrăit ce ni l-a făcut ‎amândurora? Chiar şi celor mai mari pustnici, fiule, Domnul ‎Dumnezeu nu-Si arată întotdeauna mila Sa în acest fel. Acest har al lui Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat ‎să-ţi mângâie inima ta întristată la înseşi rugăciunile Maicii Domnului. ‎Dar de ce, fiule, nu mă priveşti în ochi? Priveşte-mă doar şi nu te ‎teme! Domnul este cu noi [spre deosebire de vedeniile diavolești ce vor să te robească și să-ți sporească spaima pentru a te domina, cele dumnezeiești alungă frica spre a spori libertatea dragostei ‎– n.n.] ‎!”‎

După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul şi am simţit şi o ‎mai mare evlavie faţă de el. închipuiţi-vă că vedeţi în centrul soarelui, ‎în lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbeşte. îi vezi ‎mişcarea buzelor şi schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simţi ‎că cineva te ţine de umeri; totuşi nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici ‎măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se ‎răspândeşte pe o suprafaţă de câţiva metri şi care străluceşte atât peste ‎stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât şi peste fulgii de ‎zăpadă ce cădeau peste mine şi marele bătrân. Vă puteţi închipui ‎starea în care mă aflam! “Cum te simţi acum?” mă întrebă părintele ‎Serafim. “Extraordinar de bine”, spusei. “Dar în ce fel? Ce anume ‎simţi?” Am răspuns: “Simt o pace şi un sentiment de linişte în sufletul ‎meu încât nici un cuvânt nu Ie poate exprima”. “Aceasta, excelenţă”, ‎spuse părintele Serafim, “este pacea despre care Domnul le vorbea ‎ucenicilor Săi: «Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu» (ioan 14: 27). «Dacă aţi fi ‎din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din ‎lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (ioan ‎‎15:19). «Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (ioan 16: 33). Iar acelora ‎pe care lumea îi urăşte, dar care sunt aleşi de Domnul, aceştia primesc ‎de la Domnul această pace pe care tu o simţi acum înlăuntrul tău, ‎pacea care, după cuvintele Apostolului “întrece orice înţelegere” [așadar nu la cei pe care lumea îi iubește, făcându-le reclamă prin mass-media fiindcă învățăturile lor acceptă și întăresc goana nebună a ei după plăcere și slava deșartă ‎– n.n.] ‎ (Filip ‎‎4:7). Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi ‎în cuvinte bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în ‎inimile cărora Domnul Dumnezeu a insuflat-o. Mântuitorul Hristos o ‎numeşte pace care vine din propria Sa bunătate şi generozitate şi nu ‎aparţine acestei lumi, căci nici un fel de bunăstare pământească ‎trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este dăruită de Sus de ‎însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea ca se numeşte pacea lui ‎Dumnezeu. Ce altceva mai simţi?”, mă întrebă părintele Serafim.‎

‎“O extraordinară desfătare”, răspunsei. Iar el continuă: “Aceasta ‎este dulceaţa şi desfătarea de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: ‎‎“Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, şi din izvorul desfătării Tale îi ‎vei adăpa pe ei” (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceaţă, această ‎desfătare ne copleşeşte inimile şi curge prin vinele noastre cu o ‎bucurie de negrăit.‎

Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare şi pline de o ‎asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce. Ce altceva mai ‎simţi?” “O bucurie extraordinară în toată inima mea”. Iar părintele ‎Serafim continuă: “Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară peste ‎om şi îl umbreşte cu plinătatea bunătăţii Sale, atunci sufletul omenesc ‎este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple ‎de bucurie tot ceea ce atinge. Aceasta este bucuria de care Domnul ‎vorbeşte în Evanghelia Sa: “Femeia, când e să nască, se întristează, ‎fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. ‎Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura ‎inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (loan 16: ‎‎21-22). Totuşi, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care ‎o simţi acum în inima ta, ea nu înseamnă nimic în comparaţie cu cea ‎de care vorbeşte Domnul însuşi prin gura Apostolului Său: “Cele ce ‎ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, ‎pe acestea lc-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (icor. 2:9) [îndemn spre smerenia că toate ce le avem de la Dumnezeu sunt deabia începutul și nu suntem cineva că le-am dobândit ‎– n.n.] ‎.‎

O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum şi dacă ‎ea ne umple sufletele cu atâta desfătare, bunăstare şi fericire, ce să ‎spunem despre bucuria care le-a fost pregătită în ceruri celor care ‎plâng aici pe pământ? Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viaţa ta; şi ‎vezi cu câtă bucurie te mângâie Domnul chiar în această viaţă! Acum, ‎e de datoria noastră, fiule, să adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru ‎a merge “din putere în putere” (Ps. 83: 7) [ îndeamnă la mai multă umilință, pocăință și osteneală echilibrată, iar nu la moleșală și mulțumire de sine sau extenuare de sine cum o fac vedeniile diavolești ‎– n.n.] ‎şi să ajungem “la starea ‎bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. ‎‎4:13), aşa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului: “Dar ‎cei ce-L aşteaptă pe Domnul îşi vor înnoi puterile; lor le vor creşte ‎aripi ca ale vulturului; şi vor alerga şi nu vor obosi” (îs. 40: 31); ‎‎“Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor ‎în Sion” (Ps. 83: 8) care este Sionul înţelegerii şi al descoperirilor ‎cereşti. Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru ‎puţin timp şi arareori) va fi resimţită în plinătatea ei, şi nimeni n-o va ‎lua de la noi, căci vom fi plini de nemaipomenite desfătări cereşti. Ce ‎altceva mai simţi, excelenţă?”‎

Am răspuns: “O extraordinară căldură”. “Cum poţi tu să simţi ‎căldură, fiule? Priveşte, stăm în pădure. E iarnă, zăpada scârţâie sub ‎picioare şi uite cum cad fulgii de zăpadă peste noi. Ce fel de căldură ‎poate fi aceasta?”. Răspunsei: “Aşa cum e la baie atunci când se ‎toarnă apa şi aburii se ridică în aer precum norii”. “Dar mirosul?” mă întrebă el. “Este acelaşi ca la baie?” ‎‎“Nu”, răspunsei. “Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu acea ‎mireasmă. Atunci când trăia draga mea mamă îmi plăcea să dansez şi ‎obişnuiam să mă duc la baluri şi petreceri, mama mă stropea cu ‎parfumul pe care ea îl cumpăra de la cele mai bune parfumerii din ‎Kazan. Dar parfumurile acelea nu răspândeau o asemenea mireasmă”. ‎Iar părintele Serafim, zâmbind frumos, zise: “Ştiu şi eu aceleaşi ‎lucruri la fel de bine ca tine, fiule, dar te întreb să văd dacă şi tu simţi ‎ceea ce simt eu. Este absolut adevărat, excelenţă!‎

Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu se poate compara cu ‎mireasma pe care o simţim acum, căci acum noi suntem învăluiţi în ‎mireasma Sfântului Duh. Ce poate fi oare pe pământ asemănător cu ‎această mireasmă? Ai observat excelenţă, după cum ai spus, că în ‎jurul nostru e la fel de cald ca într-o baie; dar, priveşte, nici pe tine şi ‎nici pe mine nu s-a topit zăpada şi nici sub picioarele noastre; prin ‎urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi. [de unde se vede că topirea zăpezii[120] pe mormântul Părintelui Arsenie Boca este tot un semn de înșelare, iar nu de la Sfântul Duh ‎– n.n.] ‎Este chiar căldura ‎aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele rugăciunii ne face să ‎strigăm către Domnul: «încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău Celui ‎Sfânt!”. în această căldură pustnicii se desfătau şi nu se temeau de ‎gerul iernii, fiind îmbrăcaţi, precum în haine de blană, în veşmintele ‎harului ţesute de Duhul Sfânt. Şi la fel se întâmplă şi acum, căci harul ‎lui Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul nostru, în inima noastră, ‎precum a spus Domnul: “împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul ‎vostru” (Luca 17: 21). Prin împărăţia lui Dumnezeu, Domnul înţelege ‎harul Sfântului Duh.‎

Această împărăţie a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar ‎harul Sfântului Duh străluceşte asupra noastră şi ne încălzeşte şi din ‎afară. El umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ‎ne îndulceşte simţurile cu o cerească desfătare şi ne inundă inimile de ‎o negrăită bucurie. Starea noastră actuală este aceea de care ne vorbeşte Apostolul: ‎‎“Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci ‎dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17). ‎Credinţa noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale ‎înţelepciunii omeneşti [deci nu lucrează cu trunchieri de genetică ca și cum ar fi susținute de Sfântul Prooroc Moise, ci prin înțelesurile duhovnicești ale omului lăuntric – n.n.] , ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I ‎Cor. 2:4). Aceasta este exact starea în care ne aflăm noi acum [o putere lină și smerită ce lărgește înțelesurile, nu spectaculoasă și populară ‎ce atrage masele – n.n.] ‎. ‎Despre această stare Domnul a spus: “Adevărat grăiesc vouă că ‎sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, ‎până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru ‎putere” (Marcu 9: 1).‎

Vezi, fiule, ce bucurie de negrăit ne-a dăruit nouă Domnul ‎Dumnezeu acum! Aceasta înseamnă să te afli în plinătatea ‎Sfântului Duh despre care Sfântul Macarie al Egiptului scrie: ‎‎«Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh». Cu ‎această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi, ‎nişte biete creaturi [omul cu adevărat smerit mulțumește în toate lui Dumnezeu, Lui dându-i lauda și siești recunoscându-și neputința și micimea. Omul diavolului, chiar dacă folosește cuvinte smerite are în vocabular subliniat pe eu, văzându-se centrul acțiunii, sau măcar al meritului lucrării lui Dumnezeu. Aici este locul de răscruce între cele două lucrări ‎– n.n.] ‎ . Aşadar, nu mai e nevoie de acum, să întrebi ‎cum ajung oamenii să se afle în plinătatea harului Sfântului ‎Duh. îţi vei aminti tu oare mereu de această manifestare a ‎negrăitei mile dumnezeieşti care a venit asupra noastră?” “Nu ‎ştiu părinte”, spusei, “dacă Domnul îmi va dărui mereu ‎aducerea aminte de această milă a Sa la fel de viu şi de ‎limpede aşa cum o simt acum” [smerenia și liniștea neforțată a ucenicului ‎– n.n.] ‎. “Cred”, îmi răspunse părintele ‎Serafim, “că Domnul te va ajuta s-o păstrezi în minte pentru ‎totdeauna, altminteri bunătatea Sa n-ar fi fost înduplecată ‎imediat în acest mod la smerita mea rugăciune, anticipând atât ‎de iute cererea bietului Serafim; cu atât mai mult cu cât ea nu ‎îţi este dată ţie spre a o înţelege, ci prin tine ea este dăruită ‎întregii lumi şi pentru ca tu însuţi să poţi fi întărit în lucrarea ‎lui Dumnezeu şi să poţi fi de folos şi altora.‎

Faptul că eu sunt monah, iar tu eşti mirean este cu totul ‎lipsit de importanţă. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o ‎adevărată credinţă în El şi în Unul născut Fiul Său. Drept ‎răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belşug de sus harul ‎Sfântului Duh. Domnul caută o inimă plină de dragoste faţă de ‎Dumnezeu şi de aproapele nostru; acesta este tronul pe care ‎Lui îi place să stea şi pe care El apare în plinătatea slavei Sale ‎cereşti. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «şi toate celelalte se ‎vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăţia lui Dumnezeu ‎poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ‎ucenicilor Săi: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi ‎toate acestea se vor adăuga vouă; căci ştie doar Tatăl vostru ‎Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6: 32, 33).‎

Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor ‎pământeşti, căci El însuşi spune că, datorită condiţiilor vieţii ‎noastre pământeşti noi avem nevoie de toate aceste lucruri; ‎adică toate lucrurile care ne fac viaţa mai liniştită şi drumul ‎nostru către locuinţa noastră cea cerească mai luminos şi mai ‎uşor. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa ‎nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia şi îndestularea în ‎toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Cor. 9: 8; I Tim. 6: 6). ‎Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de ‎Domnul Dumnezeu, şi deşi necazurile, strâmtorările şi ‎feluritele nevoi sunt nelipsite din viaţa noastră de pe pământ, ‎totuşi Domnul Dumnezeu nici nu a dorit şi nici nu doreşte ca ‎noi să avem parte doar de necazuri şi împotriviri. De aceea, El ‎ne porunceşte prin Apostolii Săi: “Purtaţi-vă sarcinile unii ‎altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Cal. 6: 2).‎

Domnul lisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe ‎alţii, aşa încât, prin a ne mângâia unii pe alţii cu dragoste ‎frăţească, să ne putem uşura calea cea strâmtă şi plină de ‎necazuri către patria cerească. De ce a pogorât El din cer la ‎noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră şi de a ‎ne îmbogăţi pe noi cu bogăţiile bunătăţii Sale şi cu negrăita Sa ‎generozitate? El nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i ‎sluji El însuşi şi pentru a-Şi da viaţa pentru mântuirea multora. ‎Fă acelaşi lucru, excelenţă şi după ce ai văzut mila lui Dumnezeu în chip evident dăruită ţie, vorbeşte despre ea ‎tuturor celor ce doresc mântuirea. “Secerişul este mult – zice ‎Domnul – dar lucrătorii sunt puţini” (Luca IO: 2).‎

Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru şi ne-a umplut de ‎darurile harului Său astfel încât, culegând spicele mântuirii ‎semenilor noştri şi aducându-i pe cât mai mulţi cu putinţă în ‎împărăţia lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă – unii 30, alţii ‎‎60 şi unii însutit. Să fim veghetori, fiule, spre a nu fi osândiţi ‎dimpreună cu sluga cea leneşă şi vicleană care şi-a ascuns ‎talantul în pământ, ci să imităm pe toţi acei slujitori buni şi ‎credincioşi ai Domnului care au adus Stăpânului lor patru ‎talanţi în loc de doi şi zece în loc de cinci (Matei 25:14-30). ‎Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de ‎îndoială. Te-ai convins singur, excelenţă, că toate cuvintele ‎Domnului rostite prin gura profetului s-au împlinit în noi ‎înşine: “Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu ‎apropiat vouă, la îndemâna voastră” (leremia 23:33), iar ‎‎“mântuirea ta se află pe limba ta” (Deut. 30:12-l4; Rom. ‎‎10:8-l3). Nu am avut timp nici măcar să mă închin, ci doar ‎mi-am dorit în inimă ca Domnul să-ţi dăruiască să-I vezi ‎bunătatea în toată plinătatea ei şi El S-a bucurat să Se ‎grăbească spre a-mi împlini dorinţa. Nu mă laud spunând ‎acestea, nici nu le spun spre a-mi da importanţă şi a deveni ‎invidios pe mine sau să te fac să crezi că eu sunt monah, iar tu ‎doar un mirean. Nu, nu, excelenţă!‎ [lăudând harul lui Dumnezeu se smerește pe sine și arată adevărul: toți suntem miluiți de Domnul și curajul de a cere nu trebuie să lipsească nimănui, dar nu pentru a ajunge la vreo performanță, ci pentru a avea iubire și cinste față de toți, indiferent pe ce treaptă a urcușului s-ar afla. Ideea unui om de performanță duhovnicească mai mare ca ceilalți, neobișnuit și senzațional, care să le absoarbă preocupările nu este plăcută Domnului. Sfântul este un om ce se vede și se arată mic, dacă nu poate să se ascundă cu totul, dar face orice ca ceilalți să-L iubească cu totul pe Hristos ‎– n.n.] ‎

‎“Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de ‎toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144: 18), “şi că la ‎El nu încape părtinire” (Efes. 6: 9). Fiindcă “Tatăl iubeşte pe ‎Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (loan 3: 35). Dacă măcar noi ‎înşine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca nişte ‎adevăraţi fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal şi pe ‎călugăr, şi pe simplul mirean creştin cu condiţia ca amândoi să ‎fie credincioşi Ortodocşi, să-L iubească pe Dumnezeu din ‎adâncul inimilor şi să aibă credinţă în El, măcar cât un grăunte ‎de muştar; şi atunci amândoi vor muta munţii din loc. [vedeți că minunile sfinților încurajează întărind și nu fascinează complexând ‎– n.n.] ‎ «Unul va muta ‎mii şi douăzeci de mii» (Deut. 32: 30). Domnul însuşi spune: ‎‎“De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9: ‎‎23).‎

Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: “Toate le ‎pot întru IHristos Cel care mă întăreşte” (Fii. 4:13). Dar nu ‎vorbeşte oare Domnul nostru Iisus Hristos încă şi mai frumos ‎decât aici despre cei care cred în El: “Cel ce crede în Mine va ‎face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea ‎va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi Eu Mă voi ruga ‎pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi ‎cerut nimic în numele Meu. Dar acum cereţi şi veţi primi…” ‎‎(Ioan 14: 12, 16; 16: 24).‎

Aşadar, fiul meu, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei ‎primi, dacă ceea ce ai este spre slava lui Dumnezeu sau spre ‎binele aproapelui nostru, căci tot ceea ce facem spre binele ‎aproapelui nostru El îl primeşte întru slava Sa. [deci, atenție! Nu spre slava și binele nostru personal! ‎– n.n.] ‎Şi, prin urmare, ‎El spune: “întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea ‎mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25: 40). Aşadar, să nu vă îndoiţi ‎că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai dacă ele ‎sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele şi zidirea ‎aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre ‎folosul sau în avantajul vostru, la fel de iute şi cu dragoste se ‎va bucura Domnul să vă trimită chiar şi acel lucru, cu condiţia ‎ca să fie de extremă nevoie sau necesitate. [nu este necesar ca să fim admirați de oameni, nici să vedem vise sau vedenii, nici să fim originali impresionând prin tot felul de minuni ‎– n.n.] ‎ Căci Domnul îi ‎iubeşte pe cei ce-L iubesc. Domnul este bun cu toţi oamenii; El ‎oferă din belşug tuturor celor ce-L cheamă întru ajutor şi ‎mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va împlini ‎dorinţa celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile şi le ‎va împlini toate dorinţele: “Voia celor ce se tem de El o va ‎face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii” (Ps. ‎‎144:19). Numai să iei aminte, excelenţă, să nu-i ceri Domnului ‎ceva pentru care nu există o nevoie urgentă. Dumnezeu nu te ‎va refuza nici în acest caz ca recompensă pentru credinţa ta Ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Că nu va lăsa ‎Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi ‎întindă drepţii întru fărădelege mâinile lor” (Ps. 124: 3), iar El ‎va împlini imediat voia robului Său David; dar El îl va chema ‎spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără ca acesta să ‎aibă vreo nevoie anume şi de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar ‎fi putut descurca foarte bine. în felul acesta, excelenţă, ţi-am ‎spus acum şi ţi-am oferit o demonstraţie practică cu privire la ‎tot ceea ce Domnul şi Maica Domnului au dorit să-ţi spună şi ‎să-ţi arate prin mine, bietul Serafim.‎

Acum, mergi în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie ‎cu tine întotdeauna, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin. ‎Acum, mergi în pace”. Iar în tot acest timp, din momentul în ‎care chipul părintelui Serafim s-a luminat, această iluminare ‎s-a continuat şi tot ceea ce mi-a spus el de la începutul ‎povestirii până acum, mi le-a spus rămânând într una şi aceeaşi ‎poziţie [cât de lucid a fost în această lucrare a harului. Nu a căzut pe spate, tremurând, ca Părintele Arsenie Boca, cum fac și bieții bolnavi de epilepsie. Mintea Sfântului era liberă și într-o uriașă dragoste împreună-lucrătoare cu harul Sfântului Duh. Răpirea pe care a avut-o Sfântul Serafim când era diacon, a fost și ea liniștită, fără tremur demonic, dar nu când trebuia să vorbească altuia, ce rațiune ar fi avut ca să pornească un cuvânt și apoi să-l blocheze, ci când avea el nevoie spre a înțelege tainele cele neajunse prin simțuri. Căderea în transă a Părintelui Arsenie Boca a fost un puternic semnal de alarmă pentru biata copilă să se trezească și să se smulgă din gura celui ce voia să-i înghită pe amândoi. Din păcate rațiunea și a lui și a ei a ales să rămână în această lucrare amăgitoare care hrănește un sentiment bolnăvicios: că sunt mai speciali. Mila lui Dumnezeu să îndepărteze de la toată făptura această dorință pentru a ajunge la fericita micșorătate ce-L cuprinde pe El. ‎– n.n.] ‎. Strălucirea inefabilă a luminii care emana din el am ‎văzut-o cu proprii mei ochi. Şi sunt gata oricând să depun ‎jurământ pentru aceasta.‎[121]

i)    După ce am citit cu ochii noștri cum se manifestă harul Sfântului Duh și cum agresează robirea înșelării diavolești să redăm și un studiu comparativ între cele două lucrări, făcut de Arhimandritul Mihail Stanciu,

starețul Sfintei Mănăstiri Antim Ivireanul. Vom îngroșa, ca de obicei, cele evident prezente în lucrarea Părintelui Arenie Boca.

‎3.‎      Înşelăciunea demonică

Ca o cauză şi ca o consecinţă clară a decăderii morale şi spirituale a ‎‎„omului modern”, închis în propria suficienţă ce nu mai lasă loc lui Dumnezeu, ‎boala aproape molipsitoare a societăţii secularizate de astăzi este, precum bine ‎se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist poate ‎ajunge treptat să fie posedat de duhul diavolului şi, uneori, chiar fără să-şi dea ‎seama. Ucenicii (şi proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmează pe ‎diavol în viaţa lor, copiind de la începătorul răutăţii şi al hulei mândria şi ‎închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufleteşte tot mai mult şi îmbolnăvindu-i ‎şi pe alţii. Or, neopăgânismul şi autolatría omului contemporan sunt plăgi ‎nevindecabile fără smerenia creştină şi fără harul lui Dumnezeu. Iată cum ‎descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor ‎noastre: ,În zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de ‎sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, ‎ne mulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, ‎neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, ‎iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea ‎adevăratei credinţe, dar făgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceştia. ” (2 ‎Timotei 3, 1-5).‎

Supus la un flux divers de informaţii, omul contemporan nu mai ştie să ‎aleagă binele de rău, adevărul de minciună, esenţialul de neesenţial, deseori ‎realităţile şi valorile fiindu-i prezentate răsturnat. Astfel, în această confuzie ‎informaţională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimându-i ‎omului în suflet o pecete pătimaşă care îi afectează serios viaţa întreagă. Aşa că ‎omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu şi-şi face dumnezei după chipul ‎lui. Azi, religia şi morala creştină sunt tot mai mult exilate într-o periferie a ‎existenţei şi sunt chiar înlocuite cu noi „căi spirituale” de tip demonic. Asta ‎este, de fapt, strategia diavolului: să strice şi să răstoarne ierarhia valorilor în ‎mintea omului, aşa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de ‎diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea- Hristos) în ‎labirintul de „spiritisme” ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ‎ascetică, dogmatică şi mistică, pe linia Sfinţilor Părinţi, pentru a scăpa din plasa ‎‎„religiei viitorului”7. „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii ‎se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile ‎demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. ‎Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a ‎făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei care au ‎cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic ‎nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui ‎Dumnezeu şi prin rugăciune.” (1 Timotei 4.1-‎

Aproape toate formele de „medicină complementară” aduc în doctrina ‎lor erezii contrare Adevărului creştin trăit şi mărturisit de Biserică, precum: ‎antropocentrismul, preexistenţa sufletului, reîncarnarea şi predestinaţia lui ‎astrală, energetismul reducţionist dualist (yin – yang) necunoscut şi ‎nerecunoscut de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun onest om de ‎ştiinţă, alienarea conştiinţei morale a omului, relativizarea valorilor infinite a ‎omului şi a libertăţii lui, impersonalizarea harului divin şi chiar a lui Dumnezeu, ‎promovarea „iluminaţilor” păgâni ş.a.‎

Sunt unii „terapeuţi” care apelează şi la remedii naturale (acceptate de ‎Biserică) şi la întortocheate explicaţii ştiinţifice; dar, ce este foarte grav, ‎introduc şi răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din ‎Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice şi magice de vindecare ‎duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii creştine, apoi ‎la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practici eterodoxe. ‎Promotorii unor asemenea „sacroterapii” sunt certaţi cu învăţătura şi legea ‎bisericească, nefiind sub ascultarea nici a unui episcop al Bisericii şi prezentând, ‎în multe puncte esenţiale ale doctrinei, grave confuzii dogmatice, iar în viaţa lor ‎duhovnicească având serioase rătăciri morale8 şi mistice (unele chiar ‎psihopatologice) . în general, aceşti impostori se declară profund religioşi, ‎întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiţi de la care fură câte o ‎binecuvântare „ca să poată face oamenilor cât mai mult bine” (zic ei), dar nu le ‎spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari creştini, tipărind cărţi ‎ortodoxe (cu note şi interpretări personale clar eterodoxe) şi instalându-se fie în ‎biserici, fie pe lângă sfinte moaşte, arătând celorlalţi că sunt preocupaţi de ‎rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr- un cuptor …‎

Foarte mulţi vindecători au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de ‎‎„îngeri”, de păsări, de lumini colorate sau de flăcări, etc. Aceştia ascultă numai ‎de ce le zice „duhul” prin vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar ‎declarată) faţă de Ierarhia sacramentală a Bisericii. Chiar şi unii monahi şi ‎clerici pot cădea în această înşelare demonică, inventând teorii şi practici noi, ‎neortodoxe, promovându-le printre adepţi şi creând dezbinare între creştini9. ‎Faptul că ies din Tradiţia şi cuminţenia Ortodoxiei, din buna rânduială şi ‎ascultare ierahică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască ‎decisiv cape nişte falşi prooroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al ‎unităţii şi al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile ‎întunericului care nu suportă pocăinţa (smerenia) şi ascultarea în Hristos.‎

‎„Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca nişte ‎vicleni cele viitoare şi ni le vestesc mai dinainte. Implinindu-se vedeniile ne ‎minunăm şi ne înălţăm cu gândul ca şi cum am avea darul preştiinţei. In cei ce ‎ascultă de dracul acesta, el s-a făcut adeseori prooroc. Iar faţă de cei ce-l ‎dispreţuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele din lăuntrul aerului ‎acesta şi cunoscând pe cineva că moare, prooroceşte prin visuri celor mai uşurei ‎la minte.‎

Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai înainte. ‎Ei se prefac adeseori în îngeri de lumină şi în chipuri de mucenici şi ne arată pe ‎aceia venind la noi, în visuri. Iar când ne deşteptăm, ne scufundă în mândrie şi ‎în bucurie. Dar acesta să-ţi fie semnul înşelăciunii, căci îngerii ne artă osânde, ‎judecăţi şi despărţiri. Iar odată treziţi ne fac să tremurăm şi să ne întristăm.‎

Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când ‎suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici ‎unora e înţelept.”10‎

Vrăjmaşul diavol, în Rai întâi a ameţit-o pe Eva, apoi a sugestionat-o ‎‎(negându-i cuvântul lui Dumnezeu) stimulându-i imaginaţia (că va fi ca ‎Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut şi ‎face victime printre oameni mereu. Insă, şi toţi proorocii diavolului, adică ‎oamenii ce-i slujesc lui cu acelaşi scop ca şi el (înşelarea şi pierzarea oamenilor), ‎folosesc aceleaşi metode ca şi el.‎

Hipnotizarea clientului rezidă într-un „joc de scenă” şi are ca scop ‎adormirea (sau ameţirea) mintii folosind anumite mişcări,‎ gesturi, cuvinte şi muzică impresionante11 (unele sunt invocări satanice clare) ‎care îi fură atenţia omului din realitate şi i-o mută intr-o lume virtuală falsă şi îi ‎induc omului o stare de somn al raţiunii, stare receptivă influenţelor demonice ‎‎(de exemplu: unele vrăjitoare, îmbrăcate într-un anumit fel, folosesc cărţile de ‎joc ca să-l atragă pe om cu mintea într-un spaţiu de gânduri ireal; ocultiştii cu iz ‎asiatic te ameţesc cu termeni în sanscrită ca să-ţi devieze atenţia şi să-ţi ‎inoculeze ideea că ei sunt nişte „superiori” de care trebuie să asculţi). Cu alte ‎cuvinte, hipnoza este una din metodele de „spălare şi întunecare a minţii” şi de ‎pregătire a ei pentru implantul sugestiilor şi duhurilor demonice. „Toţi dracii se ‎luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă ‎mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui.”12‎

Aşadar, nedespărţită de hipnoză este sugestionarea victimei, care ‎înseamnă inducerea de idei prin cuvinte şi gesturi „atrăgătoare”, idei care se ‎înfig în mintea omului şi pot rămâne foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul ‎‎(hipnotizat, cu conştiinţa adormită, dar cu mintea aflată într-o stare de mare ‎receptivitate la nivelul subconştientului) preia uşor aceste sugestii din afară, le ‎păstrează în sine auto-alimentându-le; acum, ele îi devin autosugestii, apoi ‎treptat îi ajung obsesii, generându-i angoase interioare şi chiar psihoze. Diavolul ‎îşi dă tot concursul ca omul să-şi amintească ce i-a zis „proorocul mincinos”, ‎aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat acela. Din ‎această pricină „de ce ţi-e frică, nu scapi”.‎

Astfel, în imaginaţia (pe care Sfinţii Părinţi au numit-o puntea dracilor) ‎mult decăzută sub povara patimilor şi a educaţiei imorale a omului de astăzi, ‎sub ameţeala hipnozei şi a sugestiei repetate, diavolul sau „vindecătorul” ‎inoculează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realităţi şi-l ispiteşte pe om să o ‎accepte ca adevărată13. Imaginaţia pervertită prin păcate păstrează şi amplifică ‎astfel sugestiile şi inducţiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută ‎a adevărului creştin şi amestecând valorile autentice ale dreptei credinţe creştine ‎cu alte „valori” anticreştine. In gândirea omului pătimaş apare ideea că „toate ‎sunt relative şi subiective”, deci n-ar mai fi nimic absolut şi obiectiv; astfel, ‎percepţia Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre ‎nălucirile minciunilor (sugestiilor) demonice, iar bine şi răul îşi pierd consistenţa ‎lor absolută şi ontologic-personală, sunt răsturnate şi amestecate între ele. Cea ‎mai mare viclenie a diavolului -s», este să-i facă ne oameni să nu se angajeze în lupta contra lui, crezând că „cel rău” este ceva impersonal, chiar ‎ceva necesar. Mulţi oameni, chiar printre creştinii ortodocşi, au această idee şi, ‎datorită acestei viclenii demonice strecurate în concepţia lor, cad foarte uşor în ‎mrejele satanei.‎

Performanţele impostorilor stau, deci, nu atât în măiestria lor, cât în ‎ignoranţa şi în credulitatea victimelor lor. După „reuşita” unei şedinţe de terapie ‎‎(de fapt, de orice „consiliere”) ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o ‎parte, impostorul rămâne în înşelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o ‎dată), pe de altă parte victima cade şi ea în înşelare, şi, pe de alta, mulţi alţii ‎care văd „reuşita” sunt atraşi să încerce şi ei metoda ocultistă. Aceasta este şi ‎voia diavolului, ca să fie înşelaţi cât mai mulţi oameni [deplângem așadar și pe Părintele Arsenie Boca și pe propovăduitorii sfinției sale și pe bieții oameni adunați cu mintea în jurul mormântului lui, plângându-ne și pe noi înșine că nu am pus început bun de pocăință ca să vie Dumnezeu și să vindece tot ‎– n.n.] ‎. „Iar oamenii răi şi ‎amăgitori vor merge spre rău tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei ‎înşişi.” (2 Timotei 3, 3)‎

De aceea, pe aceşti prooroci mincinoşi diavolul îi ajută din plin, mimând ‎deseori vindecări şi intervenind chiar la nivel fizic cu „semne şi minuni”, cu ‎senzaţii şi năluciri, forţând libertatea omului să-i accepte şi să-i recunoască că ar ‎fi de la Dumnezeu. In „terapiile complementare”, unii pot proba o reală ‎îmbunătăţire a stării de boală datorită remediilor naturale amestecate printre ‎practicile oculte (şi nicidecum paselor demono- energetice), deşi diavolul, care ‎le-a inspirat, intervine nevăzut şi el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci ‎camuflând senzaţiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat ‎boala) în imaginaţia omului. Diavolul ştie să nălucească arătări şi senzaţii, dar ‎nu poate restaura firea bolnavă a omului păcătos [însă poate vindeca bolile care el însuși le-a făcut, având posibilitatea de a mima orice modificare anatomică și fiziologică, clinică și paraclinică, iar mai apoi retrăgându-se și renormalizând analizele omul crede, cu dovezi, că a fost vindecat. În realitate nălucirile bolilor sunt înlocuite cu boala cea mai gravă: afectarea mentalității care este tunelul întortocheat ce duce la iad ‎– n.n.] ‎. Căci cum l-ar vindeca el pe ‎om, pe care-l urăşte de moarte? Dacă diavolul l-a scos pe om din Rai dorindu-i ‎moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau doar mimează binele ca să îl înşele ‎încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin chiar şi fizic în trupul omului, ‎pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat şi ‎sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire şi în mândrie (tot mai ‎mare), neglijându-şi pe mai departe datoriile sale de creştin, iar diavolul îl duce ‎pe om pe toate „căile”, numai pe calea pocăinţei nu.‎

După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se ‎retrage din imaginaţia omului, boala şi durerea revenindu-i acestuia în toată ‎amploarea. [ce ne facem însă cu cei care, prin mândrie, resping harul, par sănătoși dar mor bolnavi crezându-se vindecați? Amarul acestora, când dau de realitatea cruntă, după moarte, nu poate fi descris, de aceea nici Părintele Arhimandrit nu îi pomenește, ca să nu provoace prea multă durere conștiinței. Însă, mai jos, amintește în treacăt de ei ‎– n.n.] ‎ Abia ajunşi aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferinţă spre pocăinţă şi spre Biserică); însă, alţii cad în necredinţă şi deznădejde (spre ‎bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin ‎Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenţie!) şi rămânând chiar cu sechele ‎psiho-patologice, uneori toată viaţa. Alteori, când boala este cauzată de ‎prezenţa unui duh necurat, în timpul şedinţei paramedicale, cu a sa viclenie ‎caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, iarăşi înşelându-i şi pe ‎vindecător şi pe pacient. Căci „dracii se depărtează şi ne părăsesc pe noi de ‎bunăvoie, făcând să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine ‎a noastră.”14 In locul unor patimi minore, diavolii fac să se instaleze, aşadar, o ‎patimă dominantă mult mai păguboasă, mândria şi închipuirea de sine. ‎Dumnezeu totuşi îngăduie aceste ispitiri omului întrucât îi protejează libertatea ‎şi respectă voia acestuia. „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi ‎pământul: viaţă şi moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare şi ‎blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi(Deuteronom 30, 19)‎.

Omul este zidit de Dumnezeul Cel personal şi iubitor de oameni. Bolile ‎ne vin cu voia şi cu ştirea lui Dumnezeu Care ni le îngăduie spre mântuirea ‎noastră şi, deci, şi vindecarea noastră se face tot cu voia şi cu ştirea Lui. Orice ‎tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu în Hristos este o iluzie, o ‎minciună, o falsă vindecare. De aceea, trebuie conştientizată în primul rând ‎relaţia de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul şi Unicul Doctor şi ‎Tămăduitor, şi de unire cu Biserica Lui Dreptmăritoare.‎

Este clar că hipnoza este un procedeu ocult, satanic, neacceptat de ‎Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a ‎efectuat o şedinţă de hipnoză, a intrat în transă şi a început să vorbească în ‎engleză (el neînvăţând-o la şcoală) zicând că: „într-o viaţă anterioară am trăit în ‎Anglia, în satul X; mă numeam Y, părinţii mei erau Z, fraţii mei erau T, locuiam ‎într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare …” şi alte detalii de ‎viaţă adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. întrucât ‎Ortodoxia mărturiseşte că reîncarnarea este o erezie total neacceptabilă, reiese ‎de aici că duhurile care intervin în experienţele de hipnoză nu sunt de partea ‎Mântuitorului Hristos. Apoi, diavolul (sau chiar mai mulţi diavoli), care l-a(u) ‎ispitit pe Y în viaţa lui, în şedinţa de hipnoză l-a(u) luat în posesie pe A şi a(u) ‎grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y, ca să înşele pe oameni, ‎‎„mărturisind”,despre reîncarnare.‎

O femeie vrăjitoare a fost arestată de poliţie pe motivul înşelăciunii ‎‎(cazul a fost dat şi la TVR 1). Întrebată cum a reuşit să păcălească atâţia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: „Păi dacă e ‎proşti şi crede ce le zic!” Fără alte comentarii.‎

Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atât de uşor de păcălit? Şi ‎ne răspundem singuri: pentru că mulţi nu-L mai caută pe Dumnezeu – Dătătorul ‎înţelepciunii şi se complac în superficialitatea păcatelor. Aceştia au pierdut ‎simţul şi educaţia comuniunii creştine şi nu mai trăiesc deplin Adevărul şi Viaţa ‎Bisericii, nu mai percep corect înţelesurile dreptei credinţe şi, deci, îi tăgăduiesc ‎puterea. Mulţi creştini ortodocşi înşişi nu mai trăiesc creştineşte, nu mai cunosc ‎adevărurile credinţei sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau păgânii ‎închinători la idoli? Pe bună dreptate, ne întrebăm şi noi: „Dar Fiul Omului, ‎când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8).‎

‎4.‎      Sfinţenie sau şarlatanie?‎

Între sfinţenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa ‎sfinţenie, simulată de toţi impostorii, apar limpede, aşadar, trei deosebiri ‎radicale15:‎

a)‎      Sfinţenia încoronează strădaniile îndelungate şi statornice ale unei vieţi ‎întregi, pe când faima falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după un timp scurt de ‎exhibiţii bine puse în scenă.‎ [vârsta de 31 de ani, cât avea Părintele Arsenie Boca, când s-a apucat să facă duhovnicie fără a fi preot[122], nu este suficientă pentru a dobândi starea de stăreție duhovnicească ‎– n.n.] ‎

b)‎      Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile ‎sufleteşti şi trupeşti, mai ales de mândrie şi slavă deşartă. Falsa sfinţenie, însă, ‎caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia şi iubirea pentru a-şi ‎atrage admiraţia. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, ‎pentru că are alte bucurii şi nu are nevoie de hrana laudelor omeneşti. Peste tot ‎el caută să treacă un om neînsemnat. Pe sfinţii adevăraţi îi descoperă Dumnezeu ‎fără voia lor, şi, de cele mai multe ori, numai după moartea lor.‎

c)‎      Sfinţenia adevărată este semnul prezenţei şi lucrării mântuitoare a ‎Domnului Iisus Hristos în om şi prin om, de aceea întreaga viaţă şi gândire a ‎unui sfânt este o iradiere senină a Evangheliei şi a învierii lui Hristos. în schimb, ‎şarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de tot felul de întortocheli atât în ‎învăţătura cât şi în viaţa lor morală.‎

‎5.‎      Concluzie

In Occident, procesul galopant de dizolvare a valorilor Creştinismului în ‎sincretismul masonic „New Age” este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în ţară ‎de aproape 10 ani. Dacă vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului ‎românesc nu ni se arată deloc mai bun sau mai luminos, întrucât va fi iminent ‎pericolul degradării şi al dezbinării noastre religioase şi morale. Căci prin ‎‎„religia viitorului”, prin practicile orientale şi prin „terapiile complementare” ‎ancorate bine în New Age, diavolul încearcă să fure Adevărul creştin din ‎minţile oamenilor şi chiar să facă accesibile omului modern iniţieri satanice ‎chiar fără ca omul să vrea sau să ştie (manipularea se face insistent prin ‎mass-media) şi, prin ele, să-i impună un mod de viaţă antihristic. Trăim ‎vremuri foarte tulburi astăzi, căci diavolul ştie că mai are puţină vreme şi caută ‎să înşele cât mai mulţi oameni prin tot mai subtile vicleşuguri.‎

Noi, creştinii ortodocşi, care am primit harul dumnezeiesc şi-l primim ‎neîncetat în Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, aşa cum ‎l-au primit toţi Sfinţii, nu trebuie să căutăm „semne şi minuni” exterioare, care ‎pot fi uşor simulate de duhurile rele, „ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem ‎întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni 4,15). Să nu ieşim din ‎hotarele Părinţilor noştri, din cuminţenia Ortodoxiei, în care milioane de Sfinţi ‎au primit făgăduinţele mântuirii lui Dumnezeu, ci „având deci aceste ‎făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a ‎duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1).‎

Pentru o mai bună documentare şi lămurire puteţi citi:‎

‎1.‎      Sfântul Ignatie Briancianino v, Despre înşelare, Schitul românesc Lacu, ‎Sfântul Munte Athos, 1999‎

‎2.‎      Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Cartea ‎Moldovei, Chişinău, 1995‎

‎3.‎      Mitropolitul Hristodulos Paraskevaidis, Războiul contra satanei, Editura ‎Anastasia, Bucureşti, 1998‎

‎4.‎      Părintele Rodion, Oameni şi demoni, Editura Schimbarea la Faţă, 1999‎

‎5.‎      Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura învierea, ‎Timişoara, 1999‎

‎6.‎      Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997‎

‎7.‎      Diacon Petre I. David, Invazia -> „T J sectelor, Editura Crist, Bucureşti, 1997‎ […]

‎‎7‎       ‎„Spiritualitatea” NewAge, cu totul opusă faţă de cea ortodoxă.‎

‎8‎       Ca de exemplu: marele „învăţător isihast” Vasile Andru se plângea în paginile ‎revistei Interval (nr. 3/1995) că prietena sa „mistică” nu vrea să întreţină relaţii sexuale ‎cu el, considerând că este păcat.‎

‎9‎       Vezi cazurile Vladimireşti, Noul Ierusalim – Pucioasa, Visarioniştii [acum… arseniștii, propagați de mass-media cu fonduri masive și cei mai periculoși ‎– n.n.] ‎.‎

‎10‎     Sfântul Ioan Scărarul, Capetele 39-44 din Cuvântul III, Despre înstrăinare, din Scara, ‎traducere, introducere şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului ‎Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 76.‎

‎11‎     Chiar şi droguri uneori.‎

‎12‎     Sfântul Ioan Scărarul, Capul 77 din Cuvântul XV Despre curăţia şi neprihănirea ‎nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi prin osteneli şi dureri, în Op. cit., p. 246.‎

‎13‎     Vezi şi paragraful 2.2. din prima parte a lucrării (partea despre spiritism).‎

‎14‎     Sfântul Ioan Scărarul, Capul 62 din Op. cit., p. 238.‎

‎15‎     Vezi şi la Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 269[123].‎

j)    Iată, așadar, cum din ispitit, Părintele Arsenie Boca devine ispititor. Din victimă în autor al înșelării! Dar ce l-a schimbat atât de mult oare,

ca să înceapă să facă atâta de rău și la alții?

După cum dacă omul având descoperire dumnezeiască se smerește și ascultă (asemenea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov), nădăjduind în Dumnezeu iar nu în sine și înțelegerea sa, prin lucrarea duhovnicului și a celorlalți din Sfânta Biserică, devine purtător de descopeiri duhovnicești și Sfânt, tot așa, dar invers, cel care primește o apariție demonică, dacă nu se smerește și nu se spovedește, părându-i-se că este Sfânt, bizuindu-se pe sine și izolându-se de învățăturile, duhovnicii și ceilalți din Sfânta Biserică, se amăgește ireversibil și devine un maestru al amăgirilor.

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie ‎în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” ‎‎[„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit ‎Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va ‎merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.‎

Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să ‎faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el ‎Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, ‎negreşit, vei cădea în înşelare.‎[124]

Că aceasta s-a petrecut și cu bietul Părinte Arsenie Boca o recunosc, fără să vrea, chiar ucenicii sfinției sale:

Astăzi sunt în posesia copiilor după documente ‎originale privind plecarea Părintelui la Muntele ‎Athos, aflate în arhiva Mitropoliei Ardealului, şi pot ‎spune că Părintele Arsenie Boca a fost la Sfântul ‎Munte în anul 1939, după 12 martie şi până în 8 ‎Iunie, când era ziua naţională a Regatului României.‎

Din notiţele Părintelui pe care le-am citit, ‎putem spune că Părintele a vizitat toate mănăstirile ‎mari, şi Prodromul – schitul românesc de pe moşia mănăstirii Marea Lavră. Apoi, după ce a ‎făcut acest tur al mănăstirilor, făcându-şi ‎însemnări, şi copiind prin desenare multe modele ‎de icoane, mai ales ale Maicii Domnului, pe care le ‎va folosi în arta sa picturală. Părintele a vieţuit la ‎chilia cu hramul Sfântul Ipatie, unde locuiau vreo ‎patru călugări români, în frunte cu Părintele ‎schimonah, Antipa Dinescu.‎

După cum relatează în cartea sa Ioan Gînscă, ‎citându-l pe Părintele Teofil Pârâian, Părintele ‎Antipa Dinescu l-ar fi pus la încercare pe Părintele ‎Arsenie, dându-i să împlinească nişte munci ‎minore, pe care Părintele, pe atunci tânăr pictor şi diacon, nu le-ar fi împlinit.‎

Atunci Părintele Antipa Dinescu ar fi exclamat: ‎‎„Măi, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la mătură nu ‎eşti bun!.‎

Episodul este şi melodramatic şi serios şi ‎hazliu. Desigur că poate fi adevărat, dacă ţinem cont ‎că stareţii sau bătrânii puneau la încercare dură, dar ‎nu de neîndeplinit, pe tinerii novici care voiau să ‎intre în călugărie. Aducem prin analogie exemplul ‎Părintelui Cleopa, pe care bătrânul stareţ l-a pus să ‎bată cu băţul un buştean, la poarta mănăstirii ‎Sihăstria, timp de trei zile.

Dacă s-ar fi plictisit, tânărul nu ar mai fi ajuns ‎marele Părinte Cleopa. ‎[…]

Trebuie să precizam că marele duhovnic ‎Arhimandritul Antipa Dinescu, era un sfânt în‎ viață, un „gheronta” Român, recunoscut de toți grecii și românii de pe Sfântul Munte. El a fost stareț al schitului Prodromu, între 9 mai 1900 și 4 septembrie 1914[…] Din chemare Sfântă, la vârsta de 21 de ani, în 1880 s-a dus la Sfântul Munte. […] Când în 1939 diaconul Zian Boca merge la Athos, Părintele Antipa era de 80 de ani.[125]

Din câte citim mai sus, Părintele Arsenie Boca a stat doar 87 de zile în Sfântul Munte. Din ele, cel puțin 21 de zile (cele 20 de Sfinte Mănăstiri mari și Sfântul Schit Prodromu) le-a petrecut pe drum, fiindcă pe atunci nu erau microbuze. Au mai rămas doar 66 de zile pentru formarea duhovnicească, și nici în acelea nu a putut împlini nici măcar ascultările minore. Experimentatul stareț și-a dat seama cu cine are de a face și l-a avertizat, cu dragoste, să se schimbe. Din păcate, s-a simțit jignit și s-a izolat în idioritmie:

Am fost şi la Lacu, şi la Colciu. Dar mai ales am petrecut singur în preajma peşterii Sfântului Athanasie[126]

La scurt timp, fiind amăgit de o vedenie înșelătoare, a plecat în țară ca să poată conduce pe alții și să nu fie, cumva, condus, pentru a scăpa de amăgitorul ce i se arăta ca Sfânt, duhovnic sârb, mort de 200 de ani, ba chiar și ca Maica Domnului, îmbrăcată în negru, după cum e venerată fals de romano-catolici[127]:

Părintele Arsenie i-a spus cândva Maicii ‎Pahomia — care acum are vreo optzeci şi ‎şapte de ani – că, atunci când era în chilia lui ‎din Sfântul Munte, i s-a arătat Preacurata, ‎îmbrăcată în negru, strălucind de har, ‎asigurându-l că îl va urma în Grădina ei din ‎România, arătându-i munţii Făgăraşului[128].‎

Observăm sugestia insistentă de a pleca în România, ca din smerita așezare de ‎ucenic și posibilitatea dezînșelării, să devină misionar și conducător de suflete, cu ‎imposibilitatea de a mai fi corectat.‎.. cine ar îndrăzni să facă vreo observație vreunui duhovnic, mai ales dacă este liderul unei mari mulțimi de oameni încântați de vedenii și false minuni, de fraze iscusit alcătuite și părut științifice, de fulgere țâșnite din ochi albaștri care devin, cu timpul, o sursă de mari venituri? Nu pare acesta un mare succes incontestabil, ce pare a aduce mase largi la Sfânta Biserică? Cum să crezi că ar trebui schimbat, darămite să mai și încerci să o faci?

Cine, iubind bârfelile, poate câştiga minte curată? Sau agonisind slava cea de la oameni, poate să ‎câştige gânduri smerite. Smeritei cugetări îi urmează înfrânarea şi sfiala, iar slava deşartă este ‎slujitoarea curviei şi lucru al mândriei. Smerita cugetare, pentru sfiala ei cea de pururea, întru ‎vedenie ajunge şi împodobeşte sufletul cu întreaga înţelepciune. Iar slava deşartă, pentru ‎tulburarea cea de-a pururea şi amestecarea gândurilor din întâmplările lucrurilor, adună visterii ‎pângărite şi spurcă inima. Să nu asemeni pe cei ce fac semne şi minuni şi puteri în lume cu cei ce ‎se liniştesc cu înţelegere. Iubeşte nelucrarea liniştii mai mult decât a sătura pe cei flămânzi în ‎lume şi a întoarce multe neamuri la închinăciunea lui Dumnezeu. Că mai bine-ţi este a te dezlega ‎de legătura păcatului, decât a slobozi robi din robie. Mai bine-ţi este a te împăca cu sufletul tău ‎întru unirea treimei întru tine (a trupului, a sufletului şi a duhului), decât a împăca cu învăţătura ta ‎pe cei dezbinaţi. Că Sf. Grigore zice: „Bine este a slobozi pentru Dumnezeu, dar mai bine este a te ‎curăţi pe sineţi lui Dumnezeu[129]„.

Nu a fost, așadar, în Sfântul Munte nici vreme îndestulată, nici în duhul potrivit formării duhovnicești, în duhul Sfânt al locului:

‎21.‎    Zis-a un bătrân: „Dacă va petrece cineva într-un loc și nu se va asemăna locului, însuși ‎locul îl gonește pe acesta, căci nu face fapta locului”.‎[130]

Dar, ceea ce este mai grav, s-a ales și cu o scârbă care l-a însoțit, mai apoi, toată viața: cu marea vătămare a amăgirii, care nu l-a lăsat să-și conducă cu adevărat sufletul, ci să fie condus, înlănțuit de părerea de sine, însoțită de duhurile lipite de ea.

Vedeniile sfinției sale la Sfântul Munte, după primirea primei ispite ca fiind cerească, s-au înmulțit cu o mare frecvență, cum nu se petrece în cazul adevăratelor descoperiri, ca să fie din ce în ce mai încrezător în ele și mai puțin ascultător de duhovnic:

Şi monahul cărturar Alexandru – care a ‎peregrinat prin Sfântul Munte şi în multe ‎alte locuri, iar acum este la Mănăstirea ‎Sâmbăta — a spus că sunt unele locuri ‎cunoscute şi marcate cu pietre unde i s-a arătat Maica Domnului însăsi Părintelui Arsenie, în momentele grele, îmbărbătându-l şi luminându-l[131].‎

Bietul Părinte Arsenie Boca… dacă nu a ales smerenia lui Hristos, s-a ales cu falsa smerenie sau cu robia.

Să ne ferească mila Domnului ca o asemnea înșelare să fie ridicată la rang de canon și model în Sfânta Biserică Ortodoxă!

k)  În Sfânta Biserică Ortodoxă iată cine poate fi model, cine urmează această cale:

Mare putere au rugăciunile unui duhovnic. Am suferit mult din partea ‎demonilor din pricina mândriei mele, dar Domnul m-a smerit şi m-a miluit pentru ‎rugăciunile părintelui meu duhovnicesc, şi acum Domnul mi-a descoperit că peste ei ‎odihneşte Duhul Sfânt şi de aceea îi cinstesc mult pe duhovnici.‎

Pentru rugăciunile lor primim harul Sfântului Duh şi bucurie de la Domnul Care ne ‎iubeşte şi ne-a dat tot ce ne e de trebuinţă pentru mântuirea sufletelor.‎

Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa e întortocheată şi nu duce la ‎mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în împărăţia cerurilor.‎

Un monah m-a întrebat: „Spune-mi, ce să fac să-mi îndrept viaţa mea?” îi ‎plăcea să mănânce mult şi în afara soroacelor rânduite. I-am spus: „Scrie în fiecare ‎zi cât ai mâncat şi ce ai gândit, iar seara citeşte ce ai scris duhovnicului”. El însă ‎mi-a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Şi aşa el n-a putut trece peste mica ruşine de a-şi ‎mărturisi neputinţa şi de aceea nu s-a îndreptat şi a murit de dambla. Domnul să-i ‎dea iertare fratelui nostru şi să ne păzească de asemenea moarte.‎

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos şi înţelept şi în toate să ‎întrebe pe părintele său duhovnicesc. întreabă-l chiar dacă el însuşi n-a trecut prin ‎experienţa rugăciunii şi pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine şi te va ‎păzi de orice nedreptate; dar dacă gândeşti: „Duhovnicul este neexperimentat şi ‎prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărţi”, eşti pe o cale primejdioasă ‎şi nu departe de înşelăciune. Cunosc pe mulţi care s-au amăgit aşa în gândurile lor ‎şi, din pricina dispreţului faţă de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat ‎duhovniceşte. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului ‎Duh, care ne şi mântuieşte.[132]

Acum să vedem și

l)   La ce mare amăgire va ajunge din cauza neascultării de ierarhia sa, începând cu duhovnicul. Boala răzvrătirii va progresa ca, în final, să se instaleze el însuși, pe un tron imaginar, deasupra celui ce l-a hirotonit,

față de care ar fi trebuit să aibă cea mai mare recunoștință și supunere fiască. Dar nu numai atât, se va face în cugetul său un substituent al Bisericii și chiar al Dreptului Judecător:

Slujbă specială de făcut

Tot din perioada aceea, a lucrării Părintelui Arsenie la ‎Sâmbăta de Sus, din ceea ce Rudi le povestea copiilor săi, ‎doamna Marioara ne istoriseşte:‎

‎„într-o duminică a zis Părintele Arsenie:‎

‎-‎        Mă, Rudi, bine că ai venit. Că azi avem o slujbă ‎specială de făcut.‎

‎-‎        Părinte, ce slujbă specială, că azi nu e sărbătoare, nu e ‎nimic?!‎

‎-‎        Da, mă, Rudi, azi trebuie să fac o slujbă specială, că îl ‎scot pe mitropolitul Nicolae Bălan din iad, că îi ajung ‎25 de ani, cât o stat acolo. Că l-o dezbrăcat de hainele ‎preoţeşti pe Părintele Iosif Trifa, de la Sibiu, cel cu Oastea ‎Domnului, chiar înainte de a-l duce la mormânt.‎

Şi a făcut slujba, atunci…”‎[133]

m) Dar nu numai față de mitropolitul său avea această gândire, ci față de mulți din ierarhia bisericească:

Pe Părintele Arsenie n-au putut să-l ‎înfrângă nici plăcerile tinereţii, nici bogăţia ‎şi banii lumii acesteia şi nici slava cea ‎deşartă a funcţiilor bisericeşti şi lumeşti.‎

Mi-a spus odată, când eram numai eu cu ‎el, că a venit unul mare cu propunerea de ‎a-l pune chiar mitropolit al Bisericii. Asta, ‎pentru că, desigur, „voiau să joace după ‎cum îi cântau ei”. Aşa L-a ispitit şi pe Iisus, ‎în Carantania, când postea, zi- cându-I ‎satana: „Toate Ţi Ie voi da Ţie, dacă Te vei ‎închina mie” [dar oare a fi mitropolit e totuna cu a te închina satanei, după Părintele Arsenie Boca și ucenicii sfinției sale? ‎– n.n.], cum scrie în Sfânta ‎Evanghelie. Astăzi, ispitele pentru plăceri, ‎pentru averi şi pentru funcţiile şi ‎conducerile deşarte ale lumii sunt din ce în ‎ce mai puternice şi mai viclene, şi cei ce ne ‎conduc, cum zice Hristos, „se cred a fi mari ‎binefăcători ai noştri”, cu toate că mulţi ‎sunt vicleni. Zicea Părintele Arsenie că, mai ‎la urmă, aşa se vor strica oamenii, că nu ‎vom avea ce alege din ei!‎ [ce dispreț față de oameni și față de ierarhi! Dacă va fi canonizat ca Sfânt nu vor face și adepții sfinției sale la fel? ‎– n.n.] [134]

Să vedem cum privea un Sfânt adevărat ierarhia bisericească:

Domnul a dat Sfintei Biserici păstori şi ei slujesc în chipul lui Hristos şi lor ‎le-a fost dată puterea de a ierta păcatele prin Duhul Sfânt.‎

Dar poate că vei gândi: cum poate cutare episcop sau duhovnic sau preot să ‎aibă Duhul Sfânt, când îi place să mănânce şi are atâtea slăbiciuni? Dar eu îţi spun: e ‎cu putinţă, dacă nu primeşte gânduri rele; aşa încât, chiar dacă are unele defecte, ‎acestea nu împiedică harul să vieze în sufletul lui, aşa cum un pom verde poate avea ‎şi ramuri uscate fără ca acestea să-l vatăme, şi el aduce roadă; sau, într-o holdă de ‎grâu, chiar dacă grâul este amestecat cu neghină, aceasta nu-1 împiedică să crească.‎ […]

Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ‎ar cădea la pământ; şi dacă preotul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi ‎săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu ‎nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.‎

Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea ‎Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem ‎însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a ‎spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ‎ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi ‎Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în ‎inima credincioşilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini ‎poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât ‎omul se face asemenea Domnului.‎

Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea ‎sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că ‎dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: ‎‎„Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia      cerurilor”,‎ iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după bine cuvântarea duhovnicului, ‎pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este‎[135]

Canonul Sinodului al 4-lea ecumenic, luat din Molitfelnic:‎

‎„Al soborului al 4-lea “Omului mirean nu se cade a ocărî, a bate sau a defă-‎ima pre preot, sau a-l cleveti, sau a-l mustra în față, de ar fi și adevărate cele zise ‎asupra lui. Iar de va îndrăzni mireanul a face aceasta, să se dea anatemei și să se ‎lepede de la biserică, că unul ca acela este despărțit de Sfânta Treime și se va trimite la un loc cu Iuda, că scris este: pre mai marele norodului tău să nu-l grăiești ‎de rău, așijderea și cel ce necinstește pre mai marele său.”[136].‎ [cu cât mai grav este ca un preot și călugăr să vorbească de rău pe arhierei?

4.      Dar, ce este mai grav, este ceea ce s-a întâmplat și cu mulți alți amăgiți: i s-a întunecat mintea și rațiunea, nu numai simțirea, atât în viețuire călcând poruncile Ortodoxe, dar și în dogme, susținând multe învățături eretice.

Să comparăm o altă întâmplare din Pateric, cu cele din viața Părintelui Arsenie Boca:

‎3. Era un sihastru iscusit ce trăia în pustie și care se închisese într-o peșteră petrecând în înfrânare, post, priveghere, întru rugăciuni, nevoințe și osteneli, întrecând și covârșind pe ‎alții. Dar nepăzindu-se și nesocotind înșelăciunea vicleanului diavol, fu batjocorit de ‎vrăjmașul și a căzut în cumplită ispită căci amăgindu-l vrăjmașul, îi arăta lui în vis feluri și ‎feluri de vedenii și cele ce vedea el în vis se petreceau apoi aievea, până s-a încredințat ‎visurilor. După ce s-a încrezut bine visurilor, într-o noapte i-a arătat lui diavolul neamul ‎și soborul creștinesc cu apostolii și cu mucenicii, fiind la un loc întunecat, ponegrit și pe-‎depsit, de tot binele lipsit, plin de toată rușinea și necurăția și erau toți mâhniți și scârbiți. Iar în într-o parte era neamul jidovesc, cu Moise și cu toți proorocii, într-un loc luminat, liniștit, plin de lumină, de toată mângâierea, bucuria și veselia. Și îl sfătuia înșelă‎torul, zicând: „Iată, acum vezi neamul vostru creștinesc în ce loc și în ce chip este și ‎neamul jidovesc cum se află. Deci, de vei vrea să fii însoțit și împărtășit fericirii și bucuriei neamului jidovesc, te sfătuiesc să mergi și să primești tăierea împrejur, legea și credin-‎ța jidovească. Iar el, după cum am zis, fiind foarte încredințat visurilor, a făcut așa pre-‎cum l-a sfătuit vrăjmașul. Ieșind din peștera lui și lăsând pustia și viața pustnicească, a ‎venit în lume deși erau șaizeci de ani de când nu ieșise din pustie și mergând la școala și ‎soborul jidovilor le-a spus cum a văzut în vis neamul creștinesc în loc întunecat și pedep‎sit, iar neamul jidovesc la loc luminat, plin de bucurie și de veselie. Jidovii auzind aceas‎ta, s-au bucurat și l-au îndemnat să primească legea lor. Iar el cu mare bucuria a primit ‎tăierea împrejur pe trupul său și toată legea lor și așa a pierit. Aceasta i s-a întâmplat ‎pentru că n-a câștigat dreapta socoteală și s-a deprins din tinerețile sale numai voii și ‎sfaturilor gândurilor sale a se supune, iar sfatul cel bun și folositor al părinților și al frați‎lor, niciodată nu l-a încercat.16-31‎[137]

Tot așa, prin încrederea sfinției sale în arătările demonice, și-a pierdut dinscernământul ajungând la încălcarea sfintelor canoane și răstălmăcirea învățăturilor de credință, biruindu-se de păreri eretice, atât în scris cât și în pictat:

a)  Învățături împotriva Sfintelor Canoane:

(1) Despre sinucigași:

Despre cei care se sinucid, spunea a-i ‎păcat de neiertat împotriva Duhului ‎Sfânt, ‎cum zice Hristos, în Sf. Evanghelie, despre ‎Iuda: „Mai bine era să nu se fi ‎născut”. ‎Zicea Părintele că, celor ce se sinucid, nici ‎mormântul să nu-l pecetluim ‎cu Sfânta ‎Cruce, nici parastas, nici Sfântă Liturghie să ‎nu le facem. Doar când pomenim morţii din neamul celor sinucişi, ‎când zicem cu tot neamul, acolo au şi ei ‎un ‎pic de parte. Singura zi în care îi putem ‎pomeni – şi atunci, în taină – este ‎la ‎proscomidia Sfintei Liturghii de la Rusalii. ‎Aşa scrie şi Sfântul Episcop al ‎ruşilor, ‎Ignatie Briancianinov. însă milostenie se ‎poate face oricând pentru ‎sufletele lor[138]. ‎

Iată 4 încălcări de canoane și tot atâtea neînțelegeri grave ale Ortodoxiei. După cum vom citi mai jos, după învățătura revelată de Sfântul Duh în Sfânta Biserică Ortodoxă:

  • niciodată nu se poate pomeni la Sfânta Liturghie sinucigașul de „bună” voie. Rugăciunea pentru neamul celor sinuciși este o mângâiere pentru rudele necredincioase nici decum vreo parte pentru cel sinucis, după cum dacă mănâncă bunicul nostru noi nu ne putem sătura.
  • să pomenim pe cel ce singur s-a hotărât să se despartă de Dumnezeu, este un mare păcat și față de Sfintele Taine, dar și față de voia celui sinucis. Dacă Dumnezeu din iubire pentru el nu trece peste voia lui și nu-l duce la rai cu forța, de ce să trecem noi? Iubirea silită se cheamă și este viol, este cea mai mare nefericire, chiar dacă cel siluit este mort și chiar dacă nu este implicat trupul. Obligându-l să se unească fără voia lui, prin miridă, cu Cel pe care nu-L iubește îi sporim chinul.
  • proscomidia de Rusalii nu este o altfel de proscomidie, după cum nici Liturghia săvârșită atunci. Un Domn, o credință, un botez și desigur o Sfântă Liturghie. Este o silire a conștiinței a accepta că de Rusalii cineva se poate simți mai insuflat de Sfântul Duh decât Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, inventând o altfel de Taină. Dar oare un astfel de duh, care te pune deasupra Bisericii, ca pe un alt papă, mai poate fi numit Sfânt?
  • bine ar fi fost să fi citit pe Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, mai ales cartea Despre Înșelare, atât Părintele Arsenie Boca cât și ucenicul sfinției sale cel entuziasmat. Dacă ar fi citit-o și împlinit-o în viețile sfințiilor lor, nu ar mai fi fost nevoie de cartea de aici, atât de chinuitoare fiindcă este datoare să arate neputințele omenești ale unor preoți Ortodocși. Și niciodată n-ar fi apărut dacă nu se prezentau aceste neputințe ca însăși sfințenia. Bătălia cea mare este a face pe oameni să creadă că se îndumnezeiesc lucrându-și pieirea. Datoria noastră și dragostea ne îndeamnă să renunțăm la dulcea tăcere mântuitoare de suflet ca să nu sufere frații noștri cei iubiți de Hristos. În nici un caz Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov nu a trecut vreodată peste canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe. De altfel toată cartea Părintelui Petru Vamvulescu este plină de păreri personale și de tot felul de idei culese de cine știe unde nesusținute de realitate, dintr-o forțare a minții și silire a conștiinței să accepte legende (ilogice chiar în argumentele lor, de multe ori pe parcursul aceleiași fraze fiind evidente și irealul și contradictoriul). Din această modalitate superficială de abordare a adevărului se vede că și minunile Părintelui Arsenie Boca pot fi tot atâtea minciuni. Ar fi trebuit, pentru a introduce o astfel de inovație, sau măcar pentru a fi credibil, să prezinte citatul și cartea în care l-a găsit. Numai că un astfel de citat nu există, ci doar se face abuz de autoritatea unui Sfânt (la fel ca și atunci când se pomenește de vedeniile Părintelui Arsenie Boca cu Maica Domnului sau Sfântul Serafim de Sarov sau duhovnici morți de 200 de ani, sau despre descoperiri în nălucire de Sfinte Moaște la lumina lunii și a lumânărilor sau de băut de zeamă de morți în loc de aghiazmă[139]).

Iată ce ne învață Sfânta Biserică Ortodoxă despre:

Ce se întâmplă cu:

  • cei care îl refuză pe Dumnezeu, în veșnicie:

Căci nu posedă firea raţiunile celor mai presus de fire, precum ‎nici legile celor contrare firii. Mai presus de fire numim plăcerea ‎dumnezeiească şi înţeleasă, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se după ‎har cu cei vrednici. Iar contrară firii este durerea negrăită ce se naşte din lipsa ‎acelei plăceri, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se în afară de har cu ‎cei nevrednici. Căci Dumnezeu unindu-se cu toţi, după calitatea dispoziţiei aflătoare în fiecare, dă fiecăruia, ‎precum ştie El, simţirea potrivită, după cum s-a pregătit fiecare prin sine ‎însuşi spre primirea Celui ce se va uni cu toţi la sfârşitul veacurilor[140].‎

Așadar, pricina suferințelor din veșnicie nu este Dumnezeu. El cu toți se unește, face totul pentru existența lor veșnică. Existența fericită însă ține de voința omului, dacă a ales a se uni cu voia lui Dumnezeu sau nu. Deci, nu depinde de Dumnezeu chinul sau fericirea omului. De aceea rugăciunile pentru cei adormiți lucrează pentru el în funcție de starea lui în clipa morții. Dacă toată viața lui a stăruit în a se uni cu Dumnezeu poate primi acum fericirea și sporește în ea lucrând în el dragostea celorlalți fiindcă și el iubește. Dacă toată viața L-a respins pe Dumnezeu, dar la sfârșit s-a căit, își deschide inima, și dragostea Bisericii poate lucra în el ca să îl facă să simtă din ce în ce mai accentuat dragostea lui Dumnezeu, deci să devină fericit. Dar dacă (Doamne ferește!), chiar întreaga viață a căutat unirea cu Hristos, dar la sfârșit a luat decizia de a se despărți de El, nimeni nu-l mai poate face fericit, fiindcă nimeni, cu nici o metodă, nu-l mai poate răzgândi. Aceasta este taina libertății noastre, chip creat al atotputerniciei lui Dumnezeu: nimeni și nimic nu ne poate obliga a ne uni voința cu a sa, nici satana cu tot iadul (chiar dacă vrea cu tot dinadinsul să ne robească), dar nici Însuși Bunul Dumnezeu (nu poate fiindcă nu vrea, iubindu-ne și întărindu-ne în tot chipul libertatea).

În afară de acestea ea străbate prin toate fără să se amestece, dar prin ea nu trece nimic. Mai ‎mult, ea cunoaște totul printr-o cunoștință simplă. Vede totul în chip simplu cu ochiul său ‎dumnezeiesc atoatevăzător și imaterial, atât pe cele prezente cât și pe cele trecute și pe cele ce ‎au să fie, înainte de facerea lor. Este fără de păcat, iartă păcatele și mântuiește. Poate să facă pe ‎toate câte le voiește; dar nu voiește să facă pe toate câte le poate, căci poate să piardă lumea, ‎dar nu vrea.‎[141]

Dar trebuie să se știe că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea ‎pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici ‎oamenii după moarte.‎[142]

Pentru sinucigași, care au ales chiar la moarte să se despartă de Dumnezeu și Sfânta Biserică, mișcarea lor statornică este spre chinurile nălucitoare și veșnice ale egoismului, deci ale izolării din iad, și chiar dacă i-ar sili cineva prin pomenirea la Sfânta Liturghie să se schimbe, ei nu s-ar învoi. Dar Sfânta Biserică, urmând iubirea neînțeleasă a Mirelui Său, nu-i pomenește, pentru a nu le spori osânda refuzului.

Cu adevărat creştineşte a mântui este cu putinţă numai prin ‎iubire, adică atrăgând; nici o silnicie nu-şi are aci locul. Căutând ‎mântuirea tuturor, dragostea este atrasă a merge până în sfârşit, ‎drept care ea îmbrăţişează nu numai lumea celor ce trăiesc acum ‎pe pământ, dar şi pe cei ce au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei ce ‎încă au a se naşte, adică întregul Adam. Şi dacă dragostea ‎dănţuieşte şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, ea plânge şi se ‎roagă văzând pierzania lor.‎

L-am întrebat pe Stareţ: Cum poate cineva să iubească pe toţi? ‎Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi?‎

‎Stareţul ‎a ‎răspuns:‎

‎- ‎Spre a ‎deveni ‎una cu ‎toţi, ‎precum ‎spune ‎Domnul, «ca ‎toţi una ‎să fie» ‎‎(Io. 17: ‎‎21), nu ‎avem ‎nevoie ‎să ‎născocim ‎nimic: ‎toţi ‎avem ‎una şi ‎aceeaşi ‎fire, şi ‎deci ‎firesc ‎ne-ar fi ‎să ‎iubim ‎pe toţi; ‎iar ‎puterea ‎de a ‎iubi o ‎dă ‎Duhul ‎Sfânt.‎

Puterea ‎iubirii ‎este ‎mare şi ‎biruitoare, dar ‎nu până ‎în ‎sfârşit. ‎Î n fiinţa ‎omului ‎este un ‎anume ‎domeniu unde ‎până şi ‎iubirii i ‎se pune ‎hotar, ‎unde ‎nici ea ‎nu-şi ‎atinge ‎deplinătatea ‎stăpânirii. Ce ‎poate fi ‎aceasta‎?‎

Libertatea.‎

Libertatea ‎omului ‎este cu ‎adevărat reală, ‎şi atât ‎de ‎mare, ‎încât ‎nici ‎jertfa ‎lui ‎Hristos ‎însuşi, ‎nici ‎jertfa ‎tuturor ‎celor ce ‎au păşit ‎pe ‎urmele ‎lui ‎Hristos ‎nu ‎poate ‎duce ‎neapărat la ‎biruinţă‎.‎

Domnul a ‎zis: «Şi ‎Eu, de ‎Mă voi ‎înălţa ‎de pre ‎pământ ‎‎(adică ‎răstignit pe ‎cruce), ‎pre toţi ‎voi ‎trage la ‎Mine» ‎‎(Io. 12: ‎‎32-33). ‎Astfel, ‎dragostea lui ‎Hristos ‎nădăjduieşte să ‎atragă ‎pe toţi ‎la sine, ‎drept ‎care ‎înaintează până ‎la iadul ‎cel mai ‎de jos. ‎Dar ‎până şi ‎acestei ‎desăvârşite ‎iubiri şi ‎desăvârşite ‎jertfe ‎cineva – ‎nu se ‎ştie ‎cine, şi ‎de vor ‎fi ‎aceştia ‎mulţi ‎sau ‎puţini ‎iarăşi ‎nu se ‎ştie -‎poate ‎răspunde prin ‎respingere ‎până şi ‎în ‎planul ‎veciniciei, şi ‎poate ‎spune: ‎Eu însă ‎‎- nu ‎vreau.‎

Tocmai ‎această ‎înfricoşătoare ‎posibilitate a ‎libertăţii, ‎cunoscută în ‎experienţa ‎duhovnicească ‎a ‎Bisericii, a dus ‎la ‎respingerea ‎ideii ‎origeniste[143].‎ [dar și a rugăciunii pentru sinucigași – n.n.]

Nu ‎este ‎nici o ‎îndoială ‎că din ‎conştiinţa ‎origenistă nu se ‎poate ‎naşte o ‎astfel ‎de ‎rugăciune ‎precum ‎vedem ‎la ‎Stareţ.‎

Ceea ce a ‎cunoscut ‎Stareţul ‎când i ‎S-a ‎arătat ‎Hristos ‎a fost ‎pentru ‎el mai ‎presus ‎de orice ‎îndoială ‎sau ‎clătinare. El a ‎ştiut că ‎Cel ce i ‎se ‎arătase ‎era ‎Domnul ‎Atotţiitorul. A ‎ştiut că ‎smerenia lui ‎Hristos ‎pe care ‎o ‎cunoscuse, şi ‎acea ‎dragoste de ‎care se ‎umpluse ‎până la ‎limita ‎puterii ‎de a ‎mai ‎purta ‎este ‎lucrarea ‎Sfântului Duh ‎‎- ‎Dumnezeu. A ‎cunoscut că ‎Dumnezeu ‎este ‎neţărmurită ‎dragoste şi ‎nesfârşită ‎milosârdie, şi ‎totuşi ‎cunoaşterea ‎acestui ‎adevăr ‎nu 1-a ‎dus la a ‎gândi ‎că ‎‎«oricu‎m toţi ‎se vor ‎mântui‎». ‎Conştiinţa ‎putinţei ‎vecinicei ‎pierzanii a ‎rămas ‎adânc ‎în ‎duhul ‎lui, iar ‎aceasta ‎pentru ‎că, în ‎starea ‎harului, ‎sufletului i se ‎descoperă ‎măsura ‎libertăţii ‎omului.‎

Esenţa ‎absolutei ‎libertăţi ‎constă ‎în ‎aceea ‎ca ‎singur ‎întru ‎toate, ‎în afara ‎oricărei ‎dependenţe ‎sau ‎constrângeri, ‎în afara ‎oricărei ‎ţărmuriri, să îţi ‎determini ‎fiinţa. ‎Aceasta este ‎libertatea lui ‎Dumnezeu; ‎omul ‎nu are ‎o astfel ‎de ‎libertate.‎

Ispita ‎făpturii ‎slobode‎, care ‎este ‎chipul ‎lui ‎Dumnezeu, ‎este ‎aceea ‎de a-şi ‎zidi ‎singură ‎fiinţa, ‎singură ‎a se ‎determina întru ‎toate, ‎singură ‎a se ‎face ‎dumnezeu – iar ‎nu de a ‎primi ‎numai ‎ceea ce ‎i se dă, ‎căci în ‎aceasta ‎se află ‎un ‎simţământ al ‎dependenţei.‎

Fericitul ‎Stareţ ‎spunea ‎că şi ‎această ‎ispită, ‎precum ‎şi toate ‎celelalte, se ‎biruieşte prin ‎credinţa în ‎Dumnezeu. ‎Credinţa în ‎Dumnezeul cel ‎bun şi ‎milostiv, ‎credinţa că El ‎este ‎mai ‎presus ‎de ‎toată ‎desăvârşirea, ‎atrage ‎în ‎suflet ‎harul, ‎iar ‎atunci ‎nu se ‎mai ‎află ‎simţământul ‎dependenţei, ‎şi ‎sufletul ‎iubeşte ‎pe ‎Dumnezeu ca ‎fiind ‎cel mai ‎adevărat Tată ‎şi ‎trăieşte ‎prin El.‎ [144]

  • cei pentru care se scot miride, fără a fi vrednici:

‎ 1201. -“Miridele sau părticelele sînt în locul și reprezintă fața celor ce aduc ‎prescurile în ‎Biserică pentru a li se face împreunare cu Hristos. Drept aceea, câți ‎fac păcate la arătare și nu se ‎pocăiesc, nu trebuie a le primi prescurile niciunuia. ‎Nici ale femeilor care au bărbați eretici sau ‎păgâni, măcar că ar fi și ‎credincioase și pravoslavnice, iar lumânări de ceară și untdelemn, cînd ‎aduc ‎aceste femei, se primesc întru nădejdea mântuirii lor. Se fac paraclise și ‎rugăciuni pentru ‎ele și li se poruncește să dea și milostenii, iar liturghii pentru ‎ele Să nu se facă, nici miride să se ‎scoată și nici să se împărtășească cu sfintele ‎taine decît numai la sfârșitul vieții lor, cînd vor ‎muri să se facă maslu și alte ‎slujbe. In vremea vieții lor să le dea numai aghiasmă și anaforă, ‎încă și acestea ‎să le ia în anumite timpuri, ca să mărturisească că sînt credincioase și iau ‎acelea ‎pentru nădejdea mântuirii lor și mai ales să nu cadă întru deznădejde și ‎să se întoarcă la sfințire ‎și credință și să nu meargă de tot la pieirea sufletească ‎și lepădare de lege” -ILT, 161 (S. Tes. ‎IX, 47).‎

Dacă pentru cei care încă mai au șansa a se pocăi, nu se primesc nici măcar prescurile, dar pentru sinucigași, ce au ales să încremenească în nepocăință, ce putem spune. Cum s-ar putea scoate miride?

‎ 1211. -“Însă miridele nu se schimbă nici în Trupul Stăpânului, nici în trupul ‎sfinților, ci sînt ‎numai (simboale) daruri, prinoase și jertfe prin sine după ‎urmarea Stăpânului, pe numele ‎acestora duse Lui și cu lucrarea de sfințire a ‎tainelor, cu unirea și împreunarea sfințită, dau ‎sfințenia și celor pentru care se ‎aduc” (Iloan 15,14-l5; 17,8-l2). s. Tes. IV,‎‎ 94.‎)

Cum să se dea sfințenia celui ce n-a iubit-o și nu o vrea? Căci sfințenia este unirea cu Cel Sfânt.

‎ 1213. –Prescurile care se aduc pentru jertfă de către credincioșii care ‎păcătuiesc la arătare, nu li ‎se cade, fie cum, a le primi de către preoți. Ci mai ‎întîi să se ceară de la dânșii pocăință, că cu ‎mirida ce se aduce se face ‎împărtășire și pe cei ce sînt nevrednici, nu trebuie a-i împărtăși ‎jertfei. Știu că și ‎într-aceasta vor murmura unii zicînd: “Cum zicem să iasă cei chemați, ‎nefiind ‎cei chemați în Biserică?” “Deci precum într-altele se înșală neștiind ‎Scripturile și nici tainele ‎Bisericii, ci și întru aceasta de asemenea rătăcesc. ‎Plinirea sînt cei chemați în Biserică, – întîi ‎pruncii credincioșilor cei nebotezați, ‎care născându-se și citindu-se sfintele rugăciuni, ‎nefăcându-se încă credincioși, ‎nici desăvârșiți cu botezul, cei chemați se numesc”. “Pentru ‎dânșii pururea ne ‎rugăm. Iar și la sfintele păresimi, pentru cei pregătiți pentru sfânta ‎luminare, ‎cerere și rugăciuni facem. Iar a doua avem pe cei ținuți de păgâni care ‎țin credința în mâinile ‎lor, iar cuget au ca să se îndepărteze de la păgâni și să ‎vină către Biserică. Cei chemați sînt și ‎cei ce au venit și nu s-au pecetluit cu ‎dumnezeiescul mir. Iar al treilea cei chemați avem pe cei ‎ce au căzut în păcate ‎sau într-alt oarecare păcat mare, pe care nu se cade a-i împănași ‎cu ‎dumnezeieștile taine, ci pot să asculte numai dumnezeieștile cuvinte. Aceasta ‎s-a făcut mai pe ‎urmă cu iubirea de oameni a părinților. Că mai înainte precum ‎zic canoanele se scoteau afară și ‎aceștia” -S.Tes. p. 261.

‎Cum să mai ceară pocăință de la cei sinuciși? Cum să împărtășească pe cei ce nu au vrut la moarte, deci nu vor, părtășia cu Domnul?

‎ 1214. -“Apoi se aduc lui Dumnezeu și miride, una întru cinstea Maicii ‎Domnului iar celelalte ‎pentru sfinți și altele pentru credincioșii cei vii și cei ‎adormiți. Deci este întrebarea: ce putere ‎au miridele? Și care se schimbă în ‎Trupul Stăpânului? Și la ce folosesc acelora pentru care se ‎aduc? Deși este ‎cuvântul de la părinți care a ajuns și pînă la noi: cum că miridele care se ‎aduc, ‎fac multă folosință, căci reprezintă fața acelora pentru care se aduc și este ‎jertfa adusă lui ‎Dumnezeu pentru dânșii precum zice preotul cînd ele se aduc ‎‎“Primește Doamne jertfa ‎aceasta…”. -S. Tes. VII, p. 268.‎

‎ 1215. -“Unele miride sînt aduse întru cinstea și slava sfinților înălțarea ‎vredniciei și ‎dumnezeieștii lumini, iar cele pentru credincioși, adică pentru cei ‎adormiți, pentru iertarea ‎păcatelor și întru unirea dumnezeiescului dar. Iar celor ‎vii numai dacă își vor îndrepta viața cu ‎pocăință le este spre izbăvirea de răutăți, ‎spre iertarea păcatelor și întru nădejdea vieții de veci, ‎pentru că și sfinților li se ‎face înălțare prin sfânta liturghie și credincioșilor pentru că s-a zis că ‎li se dă în ‎dar dumnezeiasca milă” -S.Tes.VII, p. 268.‎

Cum să li se ierte păcatele și să se unească cu dumnezeiescul dar cei sinuciși, care au adormit în necredință?

‎ 1216. -“Cu cît este de mare folosul miridelor cînd se aduc pentru cei ‎vrednici, cu atît este mai ‎păgubitor cînd se aduc pentru cei nevrednici încît e cu ‎neputință oamenilor a avea deplină ‎vrednicie. Căci mirida care se aduce pentru ‎cineva punându-se aproape de dumnezeiescul agneț, ‎cînd se slujește acela îndată ‎se face trupul lui Hristos, dar și dânsa se împărtășește sfințirii… Iar ‎punîndu-se ‎în potir se unește cu sfintele. Drept aceea și sufetul aceluia pentru care s-a adus ‎îi dă ‎dar, deci se face împărtășire gânditoare și dacă este pentru cei ce petrec în ‎cucernicie sau pentru ‎cei ce au făcut păcate și s-au pocăit precum am zis, omul ‎primește cu sufetul nevăzut ‎împărtășirea Duhului Sfânt. De multe ori ‎credinciosul află și folosul cel trupesc precum am ‎înțeles. Iar dacă este cineva ‎care lucrează păcatul și de la dânsul nu se depanează nicidecum, ‎fund nevrednic ‎de cuminecătură, jertfa cea pentru dânsul i se va întoarce întru osândă” -s. ‎Tes. ‎VII, p. 268.‎

Să nu scoatem așadar, pentru sinuciși, miride ca să nu li se întoarcă spre osândă. Neștiință sau răutate are cel ce scoate miride pentru cei sinuciși, făcându-le cel mai mare rău și arătând că nu are deloc iubire adevărată, chiar dacă o face odată pe an, de Rusalii. Ba este chiar mai rău, că știind vătămarea, pentru care se și ferește să-i pomenească în restul anului, o face înadins de Rusalii. Dacă nu este păcat de ce n-o face tot timpul, iar de este păcat de ce îl face vreodată?

‎ 1217. -“Drept aceea trebuie a se gândi preotul, a nu lua prescura de la ‎fiecare, nici să aducă ‎miridă pentru unii ca aceștia, care lucrează păcatul fără ‎rușine, ca nu cumva și el împreună cu ‎dânșii să se osândească. Dintr-aceasta ‎urmează și ispitele și scârbele căci pentru aceasta zice: ‎‎“Mulți sînt între voi ‎neputincioși și bolnavi și mulți mor” (I Cor. 11, 30). “Facă-se rugăciunea ‎lui ‎întru păcat… Pomenească-se fărădelegea părinților lui înaintea Domnului și ‎păcatul maicii ‎lui să nu se șteargă” (Ps. 108,13-l4). -s.TES.VII, p. 269.’‎

Atenție, așadar, că cel ce aduce pomelnic cu cei sinuciși la preot, ca și preotul ce le scoate miride, se osândește. Este posibil ca ispitele și scârbele ce le-a avut Părintele Arsenie Boca, să provină și de aici, dacă într-adevăr a scos miride pentru sinucigași de Rusalii.

‎ 1220. -“Iar liturghii să se facă numai după ce se va părăsi păcătosul de ‎păcate și se va pocăi cu ‎osârdie, căci mirida va fi întru osândă, cînd se va duce ‎pentru cel ce face păcatul; precum și cel ‎ce se cuminecă cu nevrednicie întru ‎osândă lui și mănâncă și bea, precum zice Pavel, astfel va ‎avea osândă și acela ‎pentru care se aduce mirida fără de vrednicie, cînd nu se părăsește de ‎păcate sau ‎de face praznic lui Dumnezeu și sfinților Lui” .-s. Tes. IX, 72.‎

‎Când se va spovedi și se va lăsa de păcatul său cel sinucis? De ce să-i dăm osândă aducând mirida fără de vrednicie? ‎

‎ 1223. -“Preacurvind și care va face curvie pe față, de nu se va părăsi să nu se ‎primească în ‎Sfânta Biserică și nici să scoală preotul la sfânta proscomidie ‎miridă pentru dânsul, că osândă ‎este lui aceasta”. Molitfelnic.‎[145]

Dacă pentru cel ce curvește pe față (de pildă cel necununat cu soția sa) nu se poate scoate miridă, darămite pentru sinucigaș – preacurvarul mistic (cel ce a smintit toată lumea prin adulterul cu voia sa urmând marelui meșter și preadesfrânat al deznădejdii, diavolul, împotriva voii lui Dumnezeu – Mirele cel legiuit)? Acesta este și unul din motivele pentru care Sfânta Biserică arată public că cel sinucis nu va avea parte de Împărăția Cerurilor, prin faptul că nu-l primește în locașurile sale, icoana Împărăției Cerurilor, ca toată lumea să afle cât de mult se păgubește dacă se sinucide. Nu este aceasta, oare cea mai mare iubire de oameni? A nu pomeni la Sfânta Liturghie și a nu îngropa pe cel sinucis, ca toți să se teamă de consecințele acestui păcat și să fugă din răsputeri de el, pentru a se pocăi? În afară de asta Sfânta Biserică întotdeauna scoate miride pentru toți cei adormiți în buna credință și nădejdea învierii, care nu au parte de pomelnice. Dacă cel sinucis a fost înșelat și a făcut-o fără să vrea (sunt asemenea cazuri) și a adormit în buna credință și nădejdea învierii, el este pomenit și în plus, având asupra sa ocara oamenilor și nepomenirea oficială a lui, i se mai iartă și o mare mulțime de păcate, având parte și de o fericire:

Mat 5:10 Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.:11 Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.:12 Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Cu această cunoaștere, grijă și dragoste Sfânta Biserică ne-a dăruit Sfintele ei Canoane în legătură cu

  • cei ce se sinucid

SINUCIDEREA

‎ 1849. -Sinuciderea este curmarea vieții proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au un ‎trup încredințat spre păstrarea unei rațiuni, adică un suflet conștient de misiunea față de trupul ‎în care trăiește și de rostul său în această lume și în viața viitoare. Sinuciderea este cel mai mare ‎păcat față de sine, căci prin ea omul își închide definitiv calea spre pocăință. Sinucigașul dă ‎dovadă de necredință sau o credință bolnavă (Jud. 9 ,54-57; I Regi 31, 4-6; F. Ap. 1, 28); ‎păcătuiește contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (i. Cor. 6,19; Matei 27, 5; Rom. ‎‎14, 8-l2), și deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, și nici în cea viitoare, de aceea, ‎sinucigașului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă, și nici nu se îngroapă în cimitir cu cei ‎credincioși (V. Miridele).‎

‎ 1850. -“î. Dacă cineva fiind ieșit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie se poate face ‎liturghie pentru el sau nu? -R: Cu privire la sinucigași clericul trebuie să se lămurească dacă s-a ‎sinucis fiind cu adevărat ieșit din minte (adică nu a avut intențiunea, sau întâmplarea l-a dus la ‎moarte). Rudele celui sinucis, mint și spun că era ieșit din minți, ca să se obțină pomenirea lui ‎la rugăciune și jertfa miridelor. Însa uneori sinucigașii fac aceasta din pricina persecuției ‎oamenilor, sau necaz mare, și astfel, nu trebuie să se aducă jertfa (miridelor), căci își este ‎sinucigaș. Deci, clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă” ( ‎aruncării mărgăritarelor înaintea porcilor). (Matei, 7,7) Timotei 14.-‎

‎ 1851. -“Sinucigașul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci și-a dat ‎sufletul satanei ca și Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav și ieșit din minți, poate fi ‎slujit. Sinucigașul care s-a omorât din împuținarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de ‎persecuții, sau de boală, care nu-i atinge mintea, acela nu poate fi pomenit”. -ILT, 250.‎

Vedeți? În toate se cercetează voința și mintea omului nu ziua liturgică…

‎ 1852. -“Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu se cânte nici să i se facă pomenirea ‎lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, și se va ucide, și va muri, acestuia să i se cânte și să i ‎se facă pomeniri”. -PBG, 40; Trebnic p. 527.‎

Deci, nici de Rusalii.

‎ 1853. -” Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un țărmure jos și va muri, sau într-o ‎apă, sau dintr-o piatră sau se va junghia pe sine însuși, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie ‎se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creștin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede ‎pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruțe, fiindcă ‎niște bunătăți ca acelea și fel de moarte n-a învățat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut ‎lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte și să-l îngroape și pomeniri să-i facă ca și la tot ‎creștinul”. PBG, 143.‎

Dacă nici sinucigașul pentru Dumnezeu nu se pomenește, ca să nu aibă nimeni un astfel de pretext, ce putem spune de orice alt fel de sinucigași?

‎ 1854. – Unii sînt de părere, că s-ar putea face o slujbă sumară cu aprobarea episcopului, numai ‎la mormînt, fără a fi dus în biserică, preotul fiind îmbrăcat numai cu epitrahilul, a celor ‎sinucigași a căror moarte ar avea motive de îngăduință, cu condiția, ca preotul să nu facă ‎necrologul, ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral și pastoral (Sirah 30,17; ‎Filip. 1, 2l-30; II Regi 1,l-27).[146]

Nici după acest canon dezlegător nu se poate primi în Biserică, darămite să se scoată miridă, ci totul este spre pilda și învățarea oamenilor să facă voia lui Dumnezeu și să lase păcatul fiindcă orice păcat, cât de mic, începe de la treapta întâi (a face fapta bună fără scopul de a plăcea lui Dumnezeu) și se sfârșește la treapta a douăsprăzecea care este sinuciderea, cel mai grav păcat, fiindcă este cel de pe urmă și nu te mai poți pocăi de el.

Așadar, nici din punct de vedere liturgic, Părintele Arsenie Boca nu poate fi vreun model Ortodox, deci nu poate fi canonizat.

Dar avea și

(2) Alte atitudini necanonice liturgice

La început, a încercat să păstreze linia Ortodoxă, a neamestecului luminii cu întunericul (2Co 6:14 Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?:15 Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?), deși datorită educației sale uniate, considera că și greco-catolicii și catolicii au biserică și preoție, la care se poate merge, ne arătându-le oamenilor că își pierd sufletele dacă nu se convertesc, cum ar fi făcut orice Sfânt autentic, chiar dacă ar fi fost persecutat, cu atât mai mult dacă era îndrăgit.

Aici în Copăcel, copăcenii noştri nu ştiu mai nimic despre ‎Părintele ‎Arsenie. ‎în vremea aceea Copăcelul era în marea majoritate greco-catolici ‎şi ‎Părintele nu ‎primea pe greco-catolici şi pe catolici. Zicea: „Mergeţi la Voila, ‎la ‎biserica voastră, ‎la preoţii voştri’’, chiar dacă oamenii se duceau de dragul ‎lui. ‎Părintelui nu puteai ‎să-i spui că eşti altceva decât eşti, că te ştia cine eşti.‎[147]

De aici, înconjurat de mulţimi, s-a îndreptat spre Deva şi Orăştie, ajungând apoi la ‎Săliştea Sibiului. Pretutindeni era întâmpinat de mii de credincioşi, se trăgeau clopotele ‎bisericilor din satele prin care trecea. Iar prin cuvintele sale mobiliza pe ascultători, ‎întărindu-i în credinţa strămoşească. Efectul predicilor sale a fost uluitor, încât episcopul unit ‎Inonchetie Micu relata: „La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la biserică, ‎nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără mângâierile ‎duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne şi se întâmplă şi alte pagube duhovniceşti ‎de felul acesta”.‎

A rămas câteva zile la Sălişte, unde a izbutit să întărească în legea străbună pe ‎credincioşii din Mărginimea Sibiului, care au devenit apoi cei mai înflăcăraţi apărători ai ‎ortodoxiei. Pe locul unde a propovăduit la Sălişte s-a ridicat mai târziu schitul numit „de la ‎Fântâna Foiţii”, cu hramul Izvorul Maicii Domnului.‎

Şi-a continuat drumul spre Sibiu, dar autorităţile – informate de succesul predicilor ‎sale – au dispus arestarea lui şi a celor trei negustori care îl însoţeau, închişi la Sibiu, lui Visarion i s-a luat un lung interogatoriu, din care se desprind şi câteva din datele biografice pe ‎care le-am notat aici. La întrebările puse în legătură cu predica sa împotriva uniaţiei – ‎principala acuză ce i se aducea – a refuzat să răspundă. Cu aceasta, misiunea lui Visarion ‎poate fi socotită ca încheiată. Ea a declanşat însă o adevărată mişcare de rezistenţă în faţa ‎uniaţiei în toată Transilvania, care a durat mai bine de 15 ani şi în cursul căreia nenumăraţi ‎preoţi şi credincioşi au îndurat suferinţe fizice şi morale, iar unii au primit cununile ‎muceniciei pentru apărarea dreptei credinţe.‎

Din Sibiu, Visarion a fost trimis în închisoarea din Deva, de acolo la Timişoara, Osiek ‎‎(în Croaţia) şi Raab (azi Gyor, în Ungaria), ca, în cele din urmă, să fie închis în fioroasa ‎temniţă de la Kufstein, în Munţii Tirolului. Aici se crede că a şi murit, ca sfânt mărturisitor ‎pentru Ortodoxie. Cei trei însoţitori ai săi au fost închişi la Sibiu şi Timişoara, fiind eliberaţi ‎numai după un an.‎

Marele cărturar Samuil Micu scria că lui Visarion „îi ieşise vestea că e sfânt”. ‎Poporul dreptcredincios din Transilvania aşa l-a socotit întotdeauna. A dobândit sfinţenie prin ‎moartea lui mucenicească la Kufstein. Drept aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre în ‎şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât ca ieromonahul Visarion să se numească cu sfinţii ‎şi să se cinstească după toată pravila sa ca sfânt mărturisitor, alături de cuviosul ieromonah ‎Sofronie de la Cioara şi credinciosul ţăran Oprea Miclăuş din Sălişte. Canonizarea lor ‎solemnă s-a făcut în Catredala din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955; de atunci, ei sunt cinstiţi ‎după cuviinţă în această zi, ca oricare din sfinţii şi mucenicii bine plăcuţi lui Dumnezeu, căci ‎prin jertfa vieţii lor, ca şi mulţi alţi preoţi şi credincioşi transilvăneni, a supravieţuit Biserica ‎Ortodoxă românească.‎

‎„Izvor de lumină şi de dreaptă credinţă te-ai arătat, Cuvioase Visarioane, şi facerile ‎tale de bine peste tot. s-au revărsat; iar noi laudă aducem Atotputernicului Dumnezeu şi ‎cântăm: Aliluia”[148]

Mai apoi a început să se amestece cu ei, trecând cu vederea Sfintele Canoane, sub pretextul misiunii, care însă nu atingea esențialul adică convertirea la Ortodoxie ci, dimpotrivă, le spunea că e bine să rămână în credința lor, având chiar și Sfinte Taine valide, care nu e diferită de a noastră decât prin cuvinte, doar să facă drăgălașele de fapte bune, și confirma aceasta prin prezența sa în mijlocul lor. Ba, mai mult, chiar ținea slujbe în bisericile lor.

Aşa au început să vină pentru Părintele Arsenie la Sâmbăta de Sus şi credincioşi greco-catolici, pe care Părintele ñ primea cu aceeaşi ‎dragoste şi ‎răbdare ca şi pe cei ortodocşi, arătându-le că şi unii şi alţii ‎au aceiaşi origine, ca ‎neam, ca limbă şi credinţă şi că deosebirile sunt ‎minime, numai prin cuvinte şi ‎că înaintea lui Dumnezeu contează ‎credinţa în Fiul Său Iisus Hristos, în Maica ‎Domnului şi în Sfintele ‎Taine, dar mai ales în viaţa creştină şi schimbarea ei.‎

Aşa s-a făcut că, chiar înainte de 1948, anul în care majoritatea ‎parohiilor ‎greco-catolice cu credincioşii lor s-au întors la Ortodoxie, ‎Părintele Arsenie era ‎invitat nu numai să slujească ci şi să predice şi în ‎parohii greco-catolice. Mergea ‎acolo şi era primit cu toată cinstea ce se ‎putea da unui om al lui Dumnezeu, din ‎ale cărui învăţături şi sfaturi se ‎foloseau şi aceia.‎

Nu vorbesc de satul meu, din care chiar o familie de greco-‎catolici, ‎familia lui Gianii Bica, au fost cei dintâi care au alergat la ‎Mănăstire şi au ‎răspândit vestea despre Părintele Arsenie şi apoi au ‎alergat acolo împreună ‎ortodocşi şi greco-catolici; cunosc însă bine ‎cazul unei parohii greco-catolice, ‎Bărcut, dincolo de Olt către Cincu ‎Mare, distanţă de mănăstire de peste 30 de ‎km. De acolo îşi avea ‎originea cumnatul meu Ioan şi care avea acolo moştenite ‎nişte pământuri ‎la care ne duceam în acele vremuri să le lucrăm şi uneori se ‎întâmpla să ‎rămânem acolo şi Dumineca, după cum se întâmpla, şi mergeam ‎la ‎biserica greco-catolică de acolo la Sfânta Liturghie.‎

Am cunoscut acolo şi familia preotului gréco-catolic şi ‎rudeniile ‎cumnatului meu. între acestea era Achim, văr cu cumnatul meu, ‎care mergea la ‎mănăstirea Brâncoveanu şi având doi cai buni, ducea cu ‎căruţa sa şi pe alţi ‎credincioşi din sat. Aşa au cunoscut pe Părintele ‎Arsenie bine şi odată l-au ‎invitat să meargă la Bărcut, cu acordul ‎preotului lor; Părintele a acceptat şi ‎într-o duminecă, după ce s-a ‎terminat programul la mănăstire, a plecat cu ‎Achim cu căruţa lui şi cu ‎vreo 10 credincioşi – avea o căruţă mare şi cai buni – la ‎Bărcut. Pe ‎drumul până acolo vă puteţi închipui cât a vorbit Părintele Arsenie ‎cu ‎acei credincioşi şi spre seară au ajuns acasă şi tot satul s-a strâns la ‎biserica ‎greco-catolică, cu preotul lor, unde Părintele a predicat şi i-a ‎învăţat să fie buni ‎credincioşi creştini, să se spovedească şi împărtăşască ‎regulat, să postească, să-şi ‎schimbe viaţa în bine, să păzească poruncile ‎lui Dumnezeu. Poate că atunci va fi ‎şi spovedit pe unii, nu ştiu sigur.‎[149]

Iată ce ne învață Sfinții Apostoli despre aceasta:

CANONUL 45‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se ‎afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. ‎‎65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Canonul acesta rânduiește, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai împreună s-ar ‎ruga, dar nu și împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă ‎cu afurisiții (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi și el, după canonul 10 al ‎acestorași Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca și clerici, să se ‎caterisească. Fiindcă oricare cleric va și liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum ‎unii ca aceștia sunt și ereticii, după canonul 2 și 4 al soborului 3) împreună se caterisește și el, ‎după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm și să ne întoarcem fețele despre ‎ei, dar nu cândva și să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire ‎bisericească, ori ca niște clerici, ori ca niște ierei‎[150]

Apogeul, însă, l-a atins când a dat Sfintele Taine ereticilor.

‎•‎        Erau greco-catolici atunci, dar care simţeau ortodox. Foarte ‎multă ‎lume din sat de aici mergea acolo la mănăstire pentru că era ‎ortodoxă. La ‎început nu i-a primit la împărtăşanie pe greco-catolici, dar ‎le-a dat ‎binecuvântare ca să meargă să ceară aprobare de la vlădică, de ‎la episcop, ca ‎să fie împărtăşiţi. Şi a venit Mitropolitul Bălan şi a spus că ‎se pot spovedi şi ‎împărtăşi. (Greavu Tonta, 55 ani)‎[151]

‎ 35. -…”Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pâinea ‎binecuvântată) la masă, închinătorilor armeni, noi zicem să le dați lor și anafora, căci sînt ‎creștini și pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deși sînt ‎schismatici și, din pricina unor învățături greșite, sînt eterodocși, dar sînt creștini cu credința și ‎cer cu evlavie sfințire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . “Căci” a nu da cele sfinte câinilor ‎se înțelege despre cei fără credință, cum sînt iudeii, mahomedanii și maniheii și alții, care se ‎fățărnicesc a fi creștini, fără a fi cu adevărat creștini, de aceea și urmează: “ca nu cândva, ‎întorcându-se, să calce în picioare cele sfinte și să ne rupă și pe noi, căci sînt porci, iar cei ce ‎caută cele sfinte cu credință și le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor”.‎

‎ Ascultați și pe Domnul, care zice: “Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; și pre cel ce ‎vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Taina cea mare a împărtășirii să nu le-o dați; Iar, dacă ‎vreunul s-ar îmbolnăvi și ar voi să rămână în mânăstire și s-ar lepăda de învățătura lor, ‎mărturisind credința ortodoxă, să fie învrednicit și de Sfânta Împărtășanie. Aceasta este credința ‎Bisericii sobornicești… “Voi să nu luați sfințire de la ei, pentru că sînt eterodocși…”- Scris. ‎Patr. Ghenadie ‎ II, ( + 1456)[152].‎

Decizia Sinodului BOR privind comportamentul sacramental si liturgic al clerului si credinciosilor ortodocsi

In sedinta de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a luat in discutie impartasirea Inaltpreasfintitului Parinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolica si concelebrarea Preasfintitului Parinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfintire a Aghiazmei Mari.

Sfantul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare in Biserica. Apoi, Sfantul Sinod a luat act de regretul si pocainta acestora, pe care le-a primit ca prim semn de indreptare.

In legatura cu comportamentul sacramental si liturgic al ierarhilor, preotilor, diaconilor, monahilor, monahiilor si credinciosilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Romane in relatie cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane si al invataturii de credinta ortodoxa, Sfantul Sinod a hotarat ca nu este ingaduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxa Romana sa se impartaseasca euharistic in alta Biserica crestina. De asemenea, nu este ingaduit niciunui cleric ortodox sa concelebreze Sfintele Taine si Ierurgii cu slujitori ai altor culte.

Cei ce nu se supun acestei hotarari pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxa si, in consecinta, vor suporta sanctiuni canonice corespunzatoare starii pe care o ocupa in Biserica: depunerea din treapta sau caterisirea, in cazul clericilor, si oprirea de la impartasanie a credinciosilor mireni.

BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE
Sursa: basilica.ro[153]

Nu este aceasta de mirare, fiindcă despre eretici avea tot concepții necanonice:

Deși avem acest cuvânt scris pe seama sfinției sale:

– Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi, ale celor 7 sinoade ecumenice, altfel, la iad – cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu.[154]

Din păcate, această carte, poate cea cu învățăturile cele mai apropiate de Ortodoxie (deși tonul și acuzele la adresa ierarhiei sunt de factură zelotă, care provoacă dezbinare), este dezavuată chiar de Părintele Arsenie Boca, după cum susține (cu un facsimil autograf al Părintelui) Maica Zamfira. Oare nu cumva se leapădă de ea tocmai pentru frazele ce evidențiază esența ecumenismului, atât de mult îndrăgit și propovăduit în scrieri, în picturi, în toate vedeniile de tip catolic, în toate trăirile și modul de a lucra și gândi al sfinției sale?

I se atribuie cdteva scrieri, intre care Pravila Alba, un manuscris care i s-a furat modificat apoi și rescris. Circulă pe numele Parintelui, ajungând până în Franța. Dăm in original caracterizareape care o face Părintele pe un asemenea exemplar din Pravila Alba:

„Pravila Albă – model de strâmbare a unui original furat”[155].

Chiar dacă ar fi fost împotriva unirii cu ereticii, totuși avea o concepție necanonică despre cine sunt ei:

Ereticii

E bine să precizăm aci că sunt și „Hristoși mincinoși” după cum însuși ne-a prevenit.‎

Pe ce-i cunoaștem ? Este cineva meșter în falsuri, care se va arăta mai către urmă. îi cunoaștem pe aceea că toți hristoșii ‎mincinoși nu sunt fiii Tatălui, întrucât nu-și lasă adepții să spună sau să se roage cu rugăciunea „Tatăl nostru”; nu sunt fiii ‎Maicii Domnului, întrucât spun rele de Maica Domnului; nu-i lasă să-și facă semnul Crucii, că-i unealtă de ocară; nu-i nici ‎icoană care să-L arate, că acestea ar fi „chipuri cioplite”, idoli; nu-i nici întemeietorul Bisericii, întrucât „ei” sunt biserică, ‎apăruți ca ciupercile după Reformă (cca. 2000 în U.S.A., 1000 în Franța) și prolifică în progresie, neavând nici unii vechimea ‎primei Cincizecimi a Pogorârii Sfântului Duh, ziua întemeierii Bisericii creștine.‎

Deci ereticii, sectarii, numai sunt creștini, au căzut din creștinism.‎

Primul eretic a fost Cerint, în veacul apostolic pe care l-a combătut Sfântul evanghelist Ioan. Altul, însemnat, Arie, combătut ‎și lepădat de Biserică la Sinodul I ecumenic. Apare în pictură de două ori.‎

Ereticii au fost cauza principală a convocării Sinoadelor ecumenice pentru stabilirea dogmatică a doctrinei creștine. Au fost și ‎ierarhi eretici; de pildă Nestorie, condamnat de Sinodul din Efes, la 431, cum arată reprezentarea Maicii Domnului din stânga ‎tâmplei[156]

După cum vedem mai sus, Părintele Arsenie Boca nu considera eretici decât pe protestanți și cei rupți din ei. Ecumenismul său era așadar de factură uniată, considerând, după cum vom vedea mai jos, că romano-catolicii și greco-catolicii au credința dreaptă, ca și toți ereticii care spun Tatăl nostru, cinstesc pe Maica Domnului, Sfânta Cruce și Sfintele Icoane, nu sunt dați anatema direct prin enumerare concretă de Sfintele Sinoade Ecumenice, au apărut după Reformă. Deși combate pe Arie și Nestorie ca persoane, totuși în scrierile lui propovăduiește arianismul și nestorianismul, iar pe Wulfila episcopul arian îl pictează ca Sfânt, cu nimb, tocmai în Sfântul Altar. Toată această ignoranță, ce l-a dus să slujească uniatismul toată viața, lăsându-l ca un testament pictat în Biserica Drăgănescu (unde apare de două ori Vaticanul ca „Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică”), i s trage de la necunoaștera Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici Ortodoxe, care iată ce zic:

CANONUL 1‎ al Sfântului ierarh Vasile cel Mare

Că ‎botezul acela a judecat cei vechi a se primi, care nimic iese afară de credință. Drept aceea pe ‎unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; și pe altele parasinagoguri (nelegiuite ‎adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădați și după însuși credința sunt înstrăinați. Iar ‎schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericești și întrebări putincioase de a se vindeca, ‎între cei despărțiți. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupușii prezbiteri, sau ‎episcopi, și de ne învățatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greșeală, s-a ‎dezbinat de la slujbă (Liturghie), și nu s-a supus canoanelor, ci luiși și-a răzbunat proiestoșia ‎și slujirea, și s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca ‎aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăință de cum sunt cei ‎în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, și al valentinienilor, și al ‎marchioniștilor, și al înșiși pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăși ‎credința cea întru Dumnezeu.‎[157]

Ce simplu ar fi fost să creadă și să propovăduiască despre eretici că sunt cei despărțiți de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit datorită unei credințe greșite în Dumnezeu. Iar Romano-catolicii și greco-catolicii, în afară de multe alte erezii, primesc credința că Sfântul Duh purcede și de la Fiul sau adaosul Filioque la Crez. Această credință este dezvăluită drept eretică de un sinod de pe vremea Sfântului ierarh Fotie cel Mare, aprobat chiar de papa Ortodox al Romei din acea vreme, înainte de căderea lor de la Sfânta Biserică Ortodoxă din anul… 1009:

Sinodul din 879-880 d.Hr. de la Constantinopol, care a avut loc pe când Patriarh al Constantinopolului era Sfântul Fotie cel Mare – această mare personalitate patristică –, a prezentat din toate punctele de vedere o importanţă foarte mare şi un interes excepţional, cu atât mai mult cu cât acest mare Sinod a avut loc înainte de ocuparea tronului Vechii Rome de către franci şi de introducerea oficială a lui Filioque şi, desigur, înainte de întreruperea comuniunii euharistice pe care Patriarhul Constantinopolului a impus-o Papei Romei în 1009. Acesta este motivul pentru care vom analiza câteva puncte caracteristice ale Sinodului, considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, puncte de un interes deosebit mai ales pentru zilele noastre. În cercetarea acestei teme am citit în primul rând Actele Sinodului, atât cât s-a păstrat din ele, precum şi diferite studii teologice asupra Sinodului.[158]

Nu numai atât, dar iată ce spun Sfinții Părinți despre acest eres latin, sau romano-catolic cum este numit mai modern, într-o sinteză de o mare limpezime a Marelui Sfânt Cuvios Nicodim Aghioritul, comentând canonul 46 al Sfinților Apostoli:

CANONUL 46‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce ‎conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?‎

‎ [Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 1, 6, 15; Vasilie, can. ‎‎1, 20, 47, 2]‎

‎62 PIDALION

‎ TÂLCUIRE

‎ Dreptslăvitorii creștini se cuvine a se feri de eretici, și slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuși ‎ereticii se cuvine a se mustra și a se înțelepți de către episcopi și prezbiteri, doar cumva vor ‎înțelege și se vor întoarce, din rătăcirea lor. Pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, ‎oricare episcop, sau prezbiter, ar primi ca de drept și adevărat botezul ereticilor79 sau jertfa ceea ‎ce se proaduce de dânșii, unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire ‎are Hristos cu diavolul? Sau ‎ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc ‎cele de către ‎eretici, sau și ei au aceleași socoteli ale acelora, sau cel puțin nu au osârdie spre a-‎i ‎scoate pe dânșii din cacodoxia lor. Că cei ce binevoiesc (adică se învoiesc) la ‎slujbele acelora, ‎cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox și ‎rătăcit.‎

‎ 79 Pentru aceasta și Sfântul Ieromartirul Chiprian care a stătut episcop al Calcedonului, și tot ‎soborul cel dimprejurul său, cel de optzeci și patru de episcopi, ce s-au adunat în Calcedon, ‎urmând apostolescului acestuia canon care leapădă botezul ereticilor de obște, încă și ‎apostolescului canon 68 celui ce zice, că cei de eretici botezați sau hirotonisiți, este cu neputință, ‎a fi ori creștini, ori clerici. Urmând ei zic, canoanelor acestora, au așezat canon prin care leapădă ‎botezul ereticilor, și al schismaticilor împreună. Dovedindu-o aceasta, și din alte multe ‎scripturilnice ziceri, iar mai ales din acea apostolească: „Un Domn, o credință, un Botez” ‎‎(Efeseni: 4). Că dacă, zic ei, una este soborniceasca Biserică, și unul este Botezul cel adevărat, ‎cum poate fi adevărat botezul ereticilor, și al schismaticilor, de vreme ce ei nu sunt înlăuntru în ‎Biserica cea sobornicească ci s-au rupt dintr-însa prin eres? Iar de este adevărat botezul ereticilor ‎și al schismaticilor, și este adevărat și cel al drept slăvitoarei și al soborniceștii Biserici, apoi nu ‎este un Botez, precum Pavel strigă, ci două. Care este prea cu necuviință. Adaugă însă ei și ‎aceasta, că socoteala aceasta, de a nu primi botezul ereticilor, ne este nouă și proaspătă a lor, ci ‎veche, și de cei mai dinainte ai lor cercată, canonul acestui sobor și sfântul a toată lumea al 6-lea ‎sobor (cu canonul al doilea) l-au pecetluit. Și de unde mai-nainte era canon de localnic și ‎particularnic sobor, acum este canon de a toată lumea sobor, ca unul ce de acesta s-a pecetluit. ‎Într-un glas cu Sfântul Chiprian și cu soborul cel de lângă el, și Firmilian cel ce a stătut exarh al ‎soborului celui din Iconia (pe care marele Vasilie în întâiul său canon, îl numește al său, ca pe ‎unul ce era episcop al Chesariei), strică și leapădă botezul ereticilor. Că scriind către Sfântul ‎Chiprian, zice acestea, dar cine, măcar de ar fi ajuns și la vârful săvârșirii și al înțelepciunii, ‎poate a se întări, și a crede, că singură suprachemarea celor trei nume ale Sfintei Treimi, este ‎destulă spre iertarea păcatelor, și spre sfințenia Botezului, de nu este adică drept slăvitori, și ‎acela ce botează? Citește toată epistolia acestuia, care se află în cartea cea pentru cei ce au ‎patriarhisit în Ierusalim (cartea 1, cap 16, paragraf 4) de nevoie fiind la această pricină. Să unește ‎la această socoteală și marele Vasilie, pe ale cărui canoane așijderea le-a pecetluit cel al 6-lea ‎sobor a toată lumea (în canonul 2) că adăugând în întâiul său canon a zice, care Botezuri sunt ‎primite, și care neprimite, în două le împarte pe acestea, zicând: Că, botezul ereticilor: adică al ‎celor cu totul despărțiți de Biserică, și care după însăși credință sunt osebiți de cei drept ‎slăvitori, și a cărora osebire privește dea dreptul la credința cea întru Dumnezeu, s-au părut bine ‎cuvântată pricină celor din început cu totul a se lepăda. Iar botezul schismaticilor, sau socotit ‎adică a fi de cuviință de către soborul cel de lângă Chiprian, și Firmilian al nostru, să se lepede ‎și acesta; fiindcă schismaticii cei ce se numesc curați zic, și înfrânați, și de sac purtători, și ‎idroparastații (adică cei ce săvârșesc Liturghia numai cu apă), și alții, sau despărțit la început de ‎Biserică, și despărțindu-se numai aveau în sineși darului Duhului Sfânt, fiindcă darea acestuia se ‎tăiase. Pentru aceea ca niște mireni făcându-se, nici dar duhovnicesc aveau, nici stăpânire de a ‎boteza, sau a hirotonisi; Și după urmare cei ce se botezau de dânșii, ca de mireni botezându-se, ‎au poruncit să se boteze cu adevăratul Botez al Bisericii cei sobornicești, dar însă fiindcă s-au ‎socotit de cuviință de către oarecare părinți ai Asiei, să fie primit botezul schismaticilor, pentru ‎oarecare iconomie a multora, fie primit. Însă însemnează, că botezul schismaticilor, care în ‎întâiul său canon îl primește marele Vasilie, în cel 47 al său îl leapădă, zicând, noi cu un cuvânt, ‎pe cei curați, și înfrânatici, și de sac purtători, pe toți îi botezăm. Iar de este la voi oprit Botezul ‎al doilea, pentru oarecare iconomie, precum este și la Romani, cuvântul nostru însă să aibă ‎putere de a strica adică pe botezul acestora. Drept aceea dacă pe botezul schismaticilor îl strică ‎marele Vasilie, pentru că le lipseau săvârșitul, dar, de prisos este de a mai întreba cineva de se ‎cuvine să boteze pe eretici. Iar în canonul al 20 al său hotărâtor zice, că pe eretici nu-i primește ‎Biserica, fără a-i boteza. Aceastași socotință o are și marele Atanasie, și pe ale acestuia cuvinte ‎le-a pecetluit soborul al 6-lea că zice, întru al treilea cuvânt asupra arienilor: „Arienii se ‎primejduiesc și întru însăși plinirea tainei, a Botezului zic. Căci, dacă deplinirea prin Botez se dă în numele Tatălui, și al Fiului, iar arienii nu zic Tată adevărat, fiindcă tăgăduiesc pe ‎întocmai ființa cea dintr-însul, tăgăduiesc însă și pe adevăratul Fiu, și pe altul din nou ‎plăsmuindu-l cu nălucirea lor zidit din cele ce nu au fost, pe acesta îl numesc Fiu, cum dar ‎Botezul cel ce se dă de dânșii, nu este cu totul nefolositor, și zadarnic? Și se vede adică după ‎mască, că este Botez, dar cu adevărul nici un ajutor are către credință, și către buna cinstire. Că ‎nu cel ce zice Doamne, acela dă și pe adevăratul Botez, ci cel ce zice și cheamă numele, și care ‎are și credință dreaptă. Pentru aceasta dar și Mântuitorul nu a poruncit Apostolilor să boteze ‎chiar numai, ci mai întâi le-a zis să învețe pe cei ce vor să se boteze, și așa să-i boteze în numele ‎Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, pentru ca să se facă credința dreaptă din învățătură, și ‎cu dreaptă credință să se adauge săvârșirea botezului. Pentru aceasta și multe alte eresuri, zic ‎numai numele Sfintei Treimi, dar fiindcă nu le cugetă acestea drept, nici credința o au sănătoasă, ‎și nefolositor au și pe Botezul cel dat de dânșii, fiind lipsiți de buna cinstire. Drept aceea ‎urmează, că cel ce se stropește de dânșii, mai mult se spurcă cu păgânătatea, decât se izbăvește ‎de ea. Deci și cei ce cugetă cele al arienilor, măcar de și citesc cele scrise, și zic numirile Sfintei ‎Treimi la Botez, însă amăgesc pe cei ce iau Botez de la dânșii, fiindcă sunt mai necinstitori de ‎Dumnezeu decât ceilalți eretici. Dar și Teologul Grigorie întru un glas, cu sfinții cei mai-nainte ‎ziși, zice în cuvântul cel la Sfântul Botez, către arieni, sau și către macedonieni întinzându-se, ‎care se catehiseau. Iar de șchiopătezi încă, și nu primești deplinirea dumnezeirii Fiului și a ‎Duhului, caută pe altul să te boteze, sau mai bine zice, să te înece în apa botezului, fiindcă eu nu ‎am voie a despărți dumnezeirea Fiului, și a Duhului, de dumnezeirea Tatălui, și a te face mort, ‎în vreme ce se cuvine a doua oară a te naște prin Botez. Încât nici darul Botezului să-l aibă, nici ‎pe nădejdea care se naște prin Botez, pierzând în puținele slăviri ale celui de o ființă și de ‎asemenea ființă mântuirea ta. De vreme ce pe oricare din cele trei ipostasuri o ai pogorî din ‎vrednicia dumnezeirii pe toată Sfânta Treime o pogorî din aceasta, și pe sineți te lipsești de ‎deplinirea cea prin Botez. Zice încă și dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început, era ‎Cuvântul) „Nu te amăgească pe tine o ascultătorule adunările ereticilor, că au Botez dar nu ‎luminare. Și se botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează.” Ci și Sfântul Leon în ‎epistolia cea către Nichita zice: „Nici un eretic dă sfințenie prin Taine.” Iar Ambrosie în ‎cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rău cinstitori de Dumnezeu, nu ‎sfințește.” Acestea așa zicându-se, cu dreptate s-ar nedumeri cineva, pentru ce sfântul a toată ‎lumea sobor al 2-lea și al 7-lea canon al său, încă și cel al 6 a toată lumea sobor în canonul 95 al ‎său, nu a lepădat botezul tuturor ereticilor, după apostoleștile canoanele acestea și după soborul ‎cel de lângă Sfântul Ciprian, și după toți ceilalți mari de Dumnezeu înțelepțiți Părinți mai sus ‎pomeniți, ale cărora conscripturi, însuși acest al 6-lea a toată lumea sobor, precum am zis, în al ‎‎2-lea canon al său, l-a pecetluit, ci al altor eretici le-au primit botezul, iar al altora nu? Pentru ca ‎să se facă dar lesne de înțeles dezlegarea nedumeririi acesteia, este trebuință a ști cineva mai-‎nainte, că două feluri de chivernisire, și de îndreptare, se păzesc în Biserica lui Hristos. Un fel se ‎numește scumpătatea, iar celălalt, se numește iconomie și pogorământ. Cu care chivernisesc ‎mântuirea sufletelor iconomii Sfântului Duh, uneori cu unul alteori cu altul. Deci Sfinții ‎Apostoli în canoanele lor cel mai-nainte zice, și toți pomeniții Sfinți, au întrebuințat ‎scumpătatea, și pentru aceasta desăvârșit leapădă botezul ereticilor; Iar soboarele acestea două de ‎toată lumea, au întrebuințat iconomia, și botezul arienilor și al macedonenilor l-au primit, și al ‎altora. Iar pe al evnomianilor, și al altora încă, nu l-au primit. Pentru că, mai ales în vremea ‎soborului al 2-lea arienii și macedonenii erau în putere, și nu numai că erau mulți întru mulțime, ‎ci aveau și mari puteri lângă împărați, și pe lângă stăpânitori, se aflau și la senat. Drept aceea, ‎întâi pentru ca să-i tragă la dreapta slăvire, și să-i îndepărteze mai cu lesnire, și alta pentru ca să ‎nu se întâmple mai mult să-i sălbăticească asupra Bisericii, și asupra creștinilor, și răul mai rău ‎să se facă, au iconomisit lucrul așa, dumnezeieștii Părinți aceia iconomisindu-și cuvintele lor cu ‎judecată (Psalm 111,5). Și s-au pogorât a primi botezul lor. Iar cum că, acestea nu le zicem de la ‎sine-ne, și cu cuvinte goale, mărturii sunt la aceasta la acești doi mari Părinți, Vasilie zic, și ‎Grigorie. Că marele Vasilie, temându-se de împărăteștile și dregătoreștile puteri, ale luptătorilor ‎Duhului, și îngrijindu-se ca nu cumva să năvălească, asupra Bisericii Chesariei, care atunci era ‎Finix singur înființat al Ortodoxiei, au întrebuințat iconomia, și până la destulă vreme nu nume ‎arătat Dumnezeu pe Duhul cel Sfânt. Iar marele Grigorie vrând a arăta puterile și sălbăticia ‎arienilor, și macedonienilor, în însuși recomenduitorul cuvânt ce îl face către cei‎ 150 episcopi ai acestui 2 a toată lumea sobor, zice, pentru dânșii acestea: „Cu adevărat fiare ‎cumplite au căzut asupra Bisericii, care nici după însemnarea noastră cruțându-ne, ci ‎nerușinându-se a fi decât vremea mai puternici”. Unde arată, că și cu toate că împăratul era drept ‎slăvitor, și cu toate că drept slăvirea s-a înfățișat, și sobor de toată lumea asupra lor s-a făcut, ‎însă ei încă erau grei și sălbatici asupra dreptei slăviri, și mai puternici decât creștinii. Au zis ‎însă și mai sus marele Vasilie, că, Botezul celor curați (adică al navatianilor) pe care l-au primit ‎și al 2-lea și al 6-lea sobor (l-au primit pentru iconomia celor mulți) căci de nu ar fi fost cuvântul ‎acesta al iconomiei, cu soborul al 6-lea ne s-ar fi împotrivit și luiși, și soborului al 2-lea de toată ‎lumea, primind el botezul oarecăror eretici, și canoanele lui Vasilie pecetluindu-se (adică ‎întărindu-se), care în canonul 1 și în cel 47 desăvârșit strică botezul ereticilor? Au doară nu citea ‎aceste canoane lui Vasilie? Sau pentru ce să nu facă osebire, și să zică, că pecetluiește pe toate ‎celelalte canoane ale lui, afară numai de cel 1 și 47? Arătat este dar, că, au lăsat să înțelegem ‎noi, că marele Vasilie întrebuințează scumpătatea, iar el, și cel al 2 a toată lumea au întrebuințat ‎iconomia, și așa nu se vede vreo împotrivă zicere, sau împotrivire între dânșii, și cuvântul acesta ‎al iconomiei este pricina cea mai întâi și domnitoare, pentru care soboarele acestea, botezul altor ‎eretici l-a primit, și al altora nu. Însă pe lângă cuvântul iconomiei au stătut și a doua pricină, ‎pentru care a făcut așa. Iar aceasta este, căci, ereticii aceia al căror botez le-au primit soboarele ‎acestea, păzeau neschimbat felul, și materia Botezului ortodocșilor, și se botezau după forma ‎soborniceștii Biserici; Iar ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, au schimbat săvârșirea ‎Botezului și o au stricat, adică chipul felului, să zicem așa, chemarea, sau întrebuințarea ‎materiei, adică a afundărilor și a ieșirilor din apă. Și cum că aceasta a stătut pricina, martori ‎vrednici de credință sunt, mai întâi însuși cuvintele canonului al 7 al soborului 2. Că pentru ce ‎alta, botezul evnomianilor, și al savelianilor nu l-au primit, iar pe al arienilor și al ‎macedonenilor l-au primit, de vreme ce de o potrivă, și evnomianii, și arienii, și macedonenii ‎sunt cu totul cumpliți eretici? (fiindcă Evnomie asemenea ca Arie hulea asupra dumnezeirii a ‎Unuia Născut Fiului Tatălui, zicându-L pe El zidire a Tatălui, și slujitor precum se vede în ‎cuvântul al 2-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie; Și asemenea că Macedonie hulea ‎asupra dumnezeirii Duhului, zicându-L pe El că este al treilea cu firea după Tatăl, precum se ‎vede aceasta în cuvântul al 3-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie). Și savelianii, și ‎arianii, sunt întocmai după eresuri, precum zice Teologul Grigorie.” Întocmai este spre ‎păgânătate, și savelianește a împreuna, și arienește a despărți, cea întâi adică cu fața, iar cea a ‎doua, cu firile. Și iarăși, că răul în amândouă este de-o potrivă, măcar deși se află în cele ‎potrivnice. Și socoteala lui Savelie introduce iudaismul, după sfințitul Fotie, iar cea a lui Arie, ‎bagă elinismu? Pentru ce dar cei ce sunt deopotrivă după eresuri, nu s-au primit deopotrivă de ‎către sobor? Arătat este, că arienii, și macedonieni se botezau fără schimbare, ca și ‎dreptslăvitorii, în trei afundări, și în trei scoateri, și în trei chemări ale Sfintei Treimi, fără a ‎schimba nici felul chemărilor nici materia apei (că măcar deși arianul Ualie a pus lege ca botezul ‎să se facă întru o afundare, precum zice Dositei la Dodecavivlion foaia 86 însă legea aceasta nu ‎s-a ascultat, nici s-a întărit, ci a rămas nelucrătoare la arieni. Fiindcă nici pomenire de aceasta cât ‎de puțin canonul nu face, întru cele ce pomenește botezul ereticilor, nici Zonara, sau Valsamon, ‎sau Aristin, sau Anonimul (cel nenumit). Tâlcuitorii canoanelor o zic aceasta. Și măcar de au ‎schimbat arianii și chemările Botezului după Chedrino, și după acestași Dositei, zicând în ‎numele Tatălui celui mai mare, și al Fiului celui mai mic, și al Sfântului Duh celui și mai mic; ‎Dar nu au făcut schimbarea aceasta înaintea soborului al 2-lea ci în urmă, precum acestași ‎Dositei zice). Iar evnomianii schimbând chipul materiei Botezului, numai într-o afundare se ‎botezau; precum însăși cuvintele ce le are canonul arată anume: „Că pe evnomiani, zice, care ‎întru o afundare se botează și cel precum și savelianii chipul materiei botezului, adică pe cele ‎trei chemări stricându-le, învăța, că Tatăl, și Fiul, și Duhul sunt o față. Iar cum că se boteza după ‎chipul Botezului Bisericii ereticii aceia al cărora Botez soborul l-a primit, martor este și Zonara ‎tâlcuitorului canoanelor. Că citind canonul al 7-lea al soborului 2 acestea zice anume: „Nu se ‎botează dar de al doilea aceștia, căci despre Sfântul Botez la nimic se osebesc de noi, ci întocmai ‎ca și creștinii, se botează”. Și cum că dimpotrivă, nu după forma Botezului Bisericii, se botezau ‎ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, martor este iarăși acestași Zonara zicând: „Aceștia ‎dar, și toți ceilalți eretici a se boteza Sfinții Părinți au legiuit. Că ori nu s-au norocit de ‎dumnezeiescul Botez, sau norocindu-se, nu drept nici după chipul dreptslăvitoarei Biserici, s-au ‎norocit de el”. Deci pentru că‎ ereticii aceea păzeau chipul apostolescului Botez, canoanele acelor două soboare, i-au primit ca ‎botezați. Și nu numai pentru aceasta, ci și pentru iconomie, precum am zis. Că de le-ar fi lipsit ‎iconomia, negreșit nu ar fi stătut împotriva apostoleștilor canoane, care poruncesc dimpotrivă, ‎adică să nu primim botezul ereticilor. Toată teoria, care până acum o am făcut aici, nu este aici ‎de prisos, mai ales este și prea de nevoie, de obște adică pentru toată vremea, iar mai ales pentru ‎ziua de astăzi, pentru gâlceava cea mare, și prigonirea cea multă, ce se face pentru botezul ‎latinilor, nu numai între noi și latini, ci și între noi, și între cei de o cugetare cu latinii. Deci ‎urmând celor zise fiindcă locul apostolescului canon o cere, zicem că botezul latinilor este ‎minciunonumit botez. Și pentru aceasta, nici după cuvântul amărunțimei este primit, nici după ‎cuvântul iconomiei. Nu este primit după cuvântul amărunțimei, întâi pentru că sunt eretici. Și ‎cum că latinii sunt eretici, nici o trebuință este acum să arătăm vreo dovadă. Că însuși aceasta, ‎că avem atâta ură și atât întoarcere, iată atâtea veacuri despre dânșii, este arătată dovadă, căci ca ‎pe niște eretici îi urâm, adică precum și pe arieni, sau pe savelieni, sau pe macedonienii cei ‎luptători de Duh. Dar de ar pofti cineva a înțelege și din cărți eresurile lor, acestea le va afla ‎toate, în cărțile preasfântului patriarh al Ierusalimului Chir Dositei biciul papistașilor, cu prea ‎înțeleptele lor surpări. Însă în destulă știință poate să ia și din cărticica înțeleptului Miniat cea ‎numită piatra smintelii. Ajungă însă câte despre dânșii Sfântul Marcu al Efesului (în adunarea ‎‎25 cea în Florenția) de față a zis așa: Noi pentru nimic alta ne-am dezbinat de latini, decât pentru ‎că sunt, nu numai shismatici, ci și eretici, pentru aceasta nici se cuvine măcar a ne uni cu dânșii. ‎Încă și marele eclesiarh Silvestru zicea (cart 9 cap 5): „Osebirea latinilor, este eres, și așa o au ‎avut cei mai-nainte de noi. Deci mărturisit fiind, că latinii sunt prea vechi eretici, mai întâi ‎îndată din aceasta sunt nebotezați, după marele Vasilie de mai sus și după Chiprian și Firmilian ‎sfințiții cei mai-nainte de el; pentru că mireni făcându-se ei, fiindcă s-au rupt din ‎dreptslăvitoarea Biserică, nu mai au cu sineși pe darul Sfântului Duh, prin care dreptslăvitorii ‎ierei săvârșesc Tainele. Aceasta este o dovadă, care este atât de mare și ne împotrivă zisă, cât ‎sunt mari, și cărora nu li se poate zice împotrivă, și canoanele marelui Vasilie, și ale ‎Ieromartirului Ciprian, fiindcă au luat, și mai ales au întărire de la Sfântul a toată lumea al 6-lea ‎sobor. Al doilea latinii sunt nebotezați, pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează, ‎precum din început au primit de la Sfinții Apostoli dreptslăvitoarea Biserică. Latinii cei mai-‎dinainte mai întâi stricând apostolescul Botez, cu pravățul și cu nădejdea întoarcerii acelora și a ‎cunoștinței, pentru ca să nu se facă fiară mai sălbatică asupra Bisericii, fiindcă era mulțime prea ‎multă, și puternici întru lucrările cele din afară. Și au nimerit pravățul acesta și nădejdea. Pentru ‎că cu iconomia aceasta și mai blânzi sau făcut aceia către cei dreptslăvitori, și atâția s-au întors ‎la buna cinstire, încât, în puțin, ori desăvârșit au lipsit, ori prea puțini au rămas. Deci și cei mai-‎nainte de noi asemenea au iconomisit, și au primit botezul latinilor, mai ales după chipul cel al ‎doilea. Pentru că papismosul atunci era îndricul său, și toate puterile împăraților Europei le avea ‎în mâinile sale, iar împărăția noastră își da duhul. Drept aceea de nevoie era, că de nu s-ar fi ‎făcut iconomia aceasta, papa, ar fi ridicat neamurile cele apusenești asupra celor răsăritenești, și ‎ar fi robit, și ar fi ucis, și alte nenumărate răutăți le-ar fi făcut. Dar acum când relele cele de acest ‎fel nu ni le pot face, fiindcă au pus asupra noastră dumnezeiască pronie, acest fel de păzitori care ‎și însăși trufașilor acelora desăvârșit le-au smerit sprânceana. Acum zic, când nimic asupra ‎noastră poate turbarea papismosului, ce mai trebuie iconomie? Că iconomia are măsuri și hotare, ‎și nu este veșnică și nehotărâtă. Pentru aceasta și Teofilact al Bulgariei zice: „cel ce face ceva ‎după iconomie, nu chiar ca un lucru bun, face aceasta: Ci ca un lucru trebuincios la o vreme ‎‎(tâlcuirea la cap 5 stih 11 către Galateni). În destul am iconomisit, zice Teologul Grigorie în ‎lauda cea către Atanasie: „Nici (socoteala) cea străină primindu-o, nici pe a noastră stricându-o, ‎care cu adevărat ar fi rea iconomie. Așa zic și eu. Cu adevărat întrebuințau turnare, adică puțină ‎apă pe creștetul copilului turnând. Care încă și acum pe la oarecare locuri se lucrează. Iar cei mai ‎mulți cu o legătură de peri de porc, de trei ori aruncă puține picături de apă pe fruntea pruncului. ‎Iar între alte locuri, precum au vestit nouă de acolo întorcându-se la noi oarecine, că puțin ‎bumbac (care fieștecine poate ști câtă apă au ridicat bumbacul) zice, împlântându-l în apă, ung ‎cu acela pe copil, și așa îl botează. Deci, nebotezați sunt latinii, pentru că nu fac cele trei ‎afundări și scoateri, după apostoleasca predanisire. Pentru aceste trei afundări, cât sunt de nevoie ‎și de neapărate, spre deplinirea Botezului, nu zicem. Cel ce poftește, cetească, ci după toată ‎nevoia, cetească cartea prea mult ‎ învățatului, și preaînțeleptului Evstratie Arghentios. Ci și noi ‎la apostolescul ‎canonul al 50-lea vom zice, câtă trebuință de acum cere. Iar dacă oarecare ‎dintre ‎însuși latinii și dintre cei ce cugetă latinește, ar propune cele trei chemări ale ‎Sfintei ‎Treimi, nu trebuie a se face că au uitat cele ce au auzit mai sus de la Sfințitul ‎Firmilian, ‎și de la marele Atanasie; cum că sunt adică nelucrătoare dumnezeieștile ‎numele acelea din gura ‎ereticilor scoțându-se. Pentru că de nu ar fi aceasta, ‎negreșit ar trebui să credem, că și babornițile ‎fac minuni, fiindcă descântă cu ‎dumnezeieștile nume; deci când latinii, și ca niște eretici botez ‎nu pot da, pentru că ‎au pierdut darul cel începător desăvârșirii, și pe lângă aceasta, au răsturnat ‎și ‎apostolescul Botezul acelor trei afundări. Deci, zic, cei ce primesc stropirea ‎latinilor, ‎socotească ce au să răspundă, la stăpânirea acestui apostolesc canon, încă și la a ‎celui ‎după acesta adică al 47-lea! Știu ce propun nenumiții apărători ai latinescului ‎minciunobotez. Că ‎propun că obișnuia Biserica noastră a-i primi cu ungerea ‎Sfântului Mir pe cei ce din latini se ‎întorceau. Și că se află și oarecare rânduială ‎tipărită, care arată în ce chip să-i primim. Și către ‎acestea chiar și cu dreptate ‎răspundem acestea. Cum că ajunge că mărturisești, că cu Mir îi ‎primeau; apoi, ‎eretici sunt. Că pentru ce cu Mir dacă nu ereau eretici? Deci eretici fiind ‎mărturisiți, ‎nu este de crezut, că dreptslăvitoarea și apostoleasca Biserică, ar fi vrut cu ‎dinadinsul ‎să strice apostoleștile și soborniceștile canoanele acestea, ce mai sus le-‎am însemnat. Ci precum ‎se vede, și precum de cuviință este a crede, că oarecare ‎mare iconomie au vrut să întrebuințeze ‎pentru latini Biserica, având și pilda ‎pravățului său, pe acel mare și Sfânt al doilea de toată ‎lumea sobor. Că au ‎iconomisit soborul al 2-lea precum am zis, și a primit botezul arianilor, și ‎al ‎macedonienilor, rea iconomie este aceasta, când printr-însa, nici pe latini putem ai ‎întoarce, și ‎noi călcăm scumpătatea sfințitelor canoane, și primim minciunobotezul ‎ereticilor.” Că a ‎iconomisi se cuvine unde nu se face călcare de lege, zice ‎dumnezeiescul Hrisostom. Iar cum că ‎cu iconomie s-au făcut închipuirea aceea, ‎dintru aceasta este arătat, că până atunci răsăritenii ‎botezau pe apusenii cei ce se ‎întorceau. Precum o mărturisește aceasta localnicul sobor cel din ‎Laterano Romei; ‎Care s-a făcut la anul de la Hristos 1215 că zice acesta în canonul 4 că ‎răsăritenii nu ‎liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi făcut mai-‎‎nainte Apă Sfântă, spre curățire. Și apoi zice, că răsăritenii al doilea boteza pe ‎apusenii cei ce ‎veneau la Biserica răsăritului, adică ca pe unii ce nu aveau Botez ‎Sfânt și apostolesc ‎‎(dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24). Deci, când până atunci, ‎după mărturia a însuși ‎vrăjmașilor, răsăritenii îi botezau, arătat este, că în urmă ‎pentru mare iconomie au întrebuințat ‎chipul mirului, fiindcă nu folosea slăbiciunii ‎cei mai de pe urmă a neamului nostru, să ațâțe mai ‎mult mânia papismosului, și cu ‎aceasta încă, fiindcă atunci surpaseră și stricaseră toate cele rău ‎făcute în Florența, ‎și multă latinească mânie era pentru acestea. Drept aceea, și după ce au ‎trecut ‎iconomia trebuie să-și aibă locul lor amărunțimea și apostoleștile canoane.[159]

(3) A băgat animale hipnotizate în biserică

Achim din Bărcut – care era atunci, înainte de 1948, o parohie gre- ‎co-catolică – cu aprobarea părintelui paroh Mihai – l-a invitat pe Părintele să ‎meargă la Bărcut, călătorie relatată mai înainte.‎

Dar iată ce s-a întâmplat, în timp ce mergeau prin pădurea de stejari, ‎dintre Cincul Mare şi Bărcut: când au intrat cu căruţa prin pădure, pe deasupra ‎căruţei a apărut un stol de păsărele, care zburau şi ele, pe sus, în direcţia căruţei, ‎adică spre sat. Părintele Arsenie, când a văzut stolul de păsărele, în uimirea celor din căruţă, a început să vorbească cu ele, ba ‎le mai şi fluiera frumos – se ştie că Părintele avea o voce frumoasă şi cânta la ‎flaut şi de aici uşurinţa cu care fluiera foarte plăcut. Aşa au mers păsărelele în ‎stol, pe deasupra căruţei, prin pădure, până la ieşirea din pădure, spre sat, şi ‎Părintele văzând că se sfârşeşte pădurea s-a adresat şi le-a zis:‎

‎-‎        Acum, întoarceţi-vă în pădure, unde vă puteţi ascunde în ramuri, că se ‎termină pădurea şi nu aveţi unde să vă ascundeţi. Stolul de păsărele a făcut în ‎zbor ocolul căruţei de trei ori şi s-au întors în pădure.‎

Acel Achim era un bărbat căsătorit, un om de ispravă şi demn de toată ‎încrederea că mărturisirea lui e adevărată.‎

Al doilea caz este întâmplarea pe carie am trăit-o eu şi soţia, presbitera ‎Elena, când am fost, odată, să-l vedem pe Părintele Arsenie, la Drăgănescu.‎

Am ajuns cu bine de la Târgu Mureş; când am intrat în bisericuţa în care ‎Părintele pictay am văzut în biserică un grup de 7-8 găini, albe, frumoase, care ‎ciuguleau de pe jos resturi de pâine de la parastasele care tocmai se terminaseră. ‎Era într-o zi de sâmbătă şi credincioşii părintelui paroh Savian Bunescu veneau ‎cu parastase la biserică şi apoi, după slujbă, le împărţeau între ei, încât pe jos ‎erau numai firimituri de la parastas.‎

Când am intrat şi am văzut acest lucru am rămas puţin uimiţi.‎

Părintele Arsenie, coborât de pe schelă, privea cu oarecare satisfacţie cum ‎găinile acelea, fără să facă vreo murdărie pe covoarele de pe jos din biserică, ‎ciuguleau fărâmiturile căzute; când găinile au terminat, fără să ridice tonul, ‎liniştit le-a zis:‎

‎-‎        Acum aţi terminat de ciugulit, ieşiţi afară din biserică, că nu mai aveţi ce ‎ciuguli.‎

Atunci, spre uimirea şi mai mare a noastră, acele găini, curat de albe, s-au ‎aşezat intr-un şir indian cu cea mai mare dintre ele în frunte şi aşa, ‎legănându-se, fără să se împingă sau alerge una înaintea celeilalte au ieşit ‎liniştite din biserică.‎

Apoi, privindu-ne pe noi, uimiţi de cele ce văzuserăm, ne-a zis:‎

‎-‎        Ce vă miraţi atâta? Oare nu este mai bine ca ele să adune firimiturile ‎căzute de la parastase pe jos, în loc să le luaţi voi pe tălpile picioarelor şi să le ‎duceţi pe dne ştie unde?‎

‎-‎        Da, Părinte! Dar „tulai”, Părintele nostru drag şi scump! Cum au ‎ascultat de Sfinţia voastră şi au ieşit aşa de frumos şi liniştite, fără zgomot, fără să ‎fi murdărit covoarele, afară! a răspuns presbitera Elena. Că şi noi avem găini la Târgu Mureş şi am mult de lucru cu ele, că dau năvală din ‎curte la bucătărie şi fac murdărie şi deşi le alung şi le zburătăcesc, iarăşi vin ‎înapoi, la uşa bucătăriei!‎

Părintele, zâmbind la nod, n-a mai spus nimica, dar ne-a dat o lecţie de ‎puterea de influenţă a Sfinţiei sale şi asupra păsărilor, devenite atât de ‎ascultătoare de glasul său.‎[160]

‎ 156. -“Nimeni să nu bage în Biserică (pridvor, etc.) vreun fel de animal, afară de împrejurarea ‎că cineva ar fi în călătorie și ar fi lovit de vreo primejdie neașteptată și negăsind adăpost la vreo ‎casă, s-ar adăposti la Biserică. în caz de vreo mare grindină, dacă animalul n-ar fi adăpostit ar ‎muri și astfel, omul n-ar mai putea urma călătoria, ajungînd în primejdie de moarte. Am învățat ‎că sîmbăta pentru om s-a făcut (Marcu 2, 27), deoarece noi prețuim atît de mult mîntuirea și ‎folosul omului. Iar, dacă cineva ar face aceasta, fără de sila primejdiei după cum am zis, băgînd ‎animal în Biserică, dacă va fi cleric să se caterisească, iar mireanul să se afurisească” VI ec. 88.‎

‎ 2050. -“Cei ce se duc la vrăjitori, sau la așa numiții șutași precum și la alții asemenea, spre a ‎învăța de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de șase ani, potrivit ‎cu cele hotărite de părinți în privințele lor. Sub aceeași pedeapsă trebuie să cadă însă, cei ce ‎poartă urși sau alte animale ca să joace, înșelînd pe cei mai neștiutori și prezicînd norocul, ‎soarta sau spița neamului, și multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciți, precum și cei ce ‎spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii și fermecătorii. Insă dacă vor rămîne în aceasta și nu ‎se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri minatoare și păgînești, hotărîm să se ‎îndepărteze cu totul de la biserică precum pomncesc sfintele canoane”.-“Căci, ce părtășie are ‎lumina cu întunericul”- cum spune apostolul-sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu și ‎idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înțelegere poale fi între Hristos și ‎Beliar”. – ( I. Cor. 6,15, l6),VIec.61.‎[161]

Cel mai probabil, prezuma specialistii, hipnoza in cazul animalelor reprezinta un atavism, o stare catatonica indusa sau autoindusa prin care animalul sa se fereasca de posibilii atacatori. Si totusi, teoria este una pur speculativa. Misterele hipnozei animale raman iar scenele in care pasari sau chiar crocodili uriasi intra in transa pot fi de-a dreptul infricoasatoare…[162]

Așadar, se învață despre Krishna că a întreținut relații sexuale cu 16.000 de femei si a dobândit 180.000 de fii. în ‎fotografia alăturată este înfățișat făcând curte fiicelor de păstori dintr-un sat. Cu fluierul său dulce le vrăjea pe ‎femeile care, lăsându-si în urmă familiile si rușinea, alergau să-l întâlnească. Vrând să le mulțumească pe toate, ‎Krishna le-a hipnotizat în grup, făcând-o pe fiecare dintre ele să creadă că dansează împreună cu el. Krishna a ‎dansat însă numai cu o favorită a sa, pe nume Rada, care era căsătorită. Când gelosul ei sot s-a apropiat cu intenția ‎de a-i prinde în flagrant, Krishna a luat forma zeiței Kali si astfel bărbatul, în loc să asiste la o scenă de adulter, a ‎văzut-o pur si simplu pe soția lui rugându-se zeiței Kali!‎

Deci zeul, în timp ce îi învață pe oameni ascetismul, yoga, devotamentul fată de el, fată de virtute, în viata ‎personală se dovedește obsedat sexual, iubitor de plăcere, adulter, viclean, ipocrit, mincinos, gata oricând să însele, ‎să destrame familii si să calce în picioare cinstea soților. Acestea sunt relatările „istoriei sfinte”.‎[163]

O cunoscuta legenda spune ca, in 1284, orasul german Hamelin fusese napadit de soareci. In plina disperare a locuitorilor sai, aici ajunge, intr-o zi, un om imbracat cu o manta multicolora; el le propune sa-i scape de soareci, in schimbul unei sume de bani. Asa ca scoate un fluier si, pe masura ce canta, soarecii vrajiti ies din case aliniindu-se pana la o apa in care se ineaca. Misiunea fiind indeplinita, omul isi cere plata dar, scapati de soareci, locuitorii il refuza. Un pic mai tarziu, pe 26 iunie, imbracat in costum de vanator, omul se-ntoarce si-ncepe sa cante iarasi pe strazi. De data aceasta, copiii, 130 la numar, il urmeaza vrajiti, pana pe muntele Koppelberg, unde dispar, cu totii, pentru totdeauna…

Mi s-a intamplat sa aud de doua ori intr-o singura zi, la Sighisoara, aceasta poveste dramatica, dar, careia, localnicii i-au adaptat un final fericit: Da!, spun ei, acei copii au disparut, intr-adevar, la Ha­melin, dar numai ca s-apara, mai tarziu… la Sighisoara, unde-au zidit cetatea de pe deal.[164]

Cînd a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie şi alergînd la ea, a cuprins-o şi o săruta, zicînd: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Şi cum a zis tînărul cuvîntul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputînd nici numele Iustinei să-l rabde, iar tînărul s-a înspăimîntat foarte tare şi, alergînd la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întîmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dînsul chip de pasăre şi făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei şi voia să se aşeze pe casă. S-a întîmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră şi văzînd-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid şi a fugit. Şi a pierit de la Aglaid şi acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre şi puţin a lipsit de a nu muri căzînd jos, căci cu mîinile s-a apucat de vîrful casei şi, ţinîndu-se, a rămas spînzurat. De nu ar fi fost coborît de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul şi ar fi murit. Şi aşa, nereuşind nimic, s-a întors tînărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzîndu-se înfrînt şi s-a hotărît ca singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întîi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; şi încă nu se apropia de uşile casei ei, iar nălucirea şi înşelătoarea asemănare cu cea de femeie şi cu cea de pasăre au pierit de la dînsul şi s-a întors ruşinat.[165]

(4) Despre Sfintele Icoane
(a)      Le picta după vedenii:

A venit odată la Drăgănescu un ierarh de la Patriarhie, care i-a poruncit Părintelui Arsenie. să şteargă imaginile neortodoxe pictate in biserică. Părintele Arsenie i-a dat scule să şteargă ce nu-i convine, căci, zicea Părintele: „n-am pictat nimic, decât cu poruncă de Sus, pentru catehizarea poporului, care zace in intuneric”. De aceea, nu l-a putut inţelege intru totul nici Sorin Dumitrescu, un pictor, de altfel, talentat. Dar, pe lângă talent, mai trebuia ceva de Sus, pe care nu-l are oricine. Părintele Arsenie nu a pictat la metru pătrat, după tipare, ci cu descoperire de Sus, nu numai cu documentatie; ci mai ales cu rugăciune si post si, uneori, vorbind cu sfinţii pe, care ii picta.[166]

Ideea de a picta biserica după vedenii este ne primită de Sfânta Biserică:

CANONUL 91, 87

 A plăcut, ca pretutindenea, prin țarini, și prin vii, altare ca cum spre pomenire de mucenici făcute, întru care nici un trup, ori Moaște (rămășițe) de mucenici, se arată a fi învistierite, de este cu putință, de episcopii cei de loc să se răstoarne. Iar de nu se iartă aceasta pentru gâlcevile publicului, gloatele să se sfătuiască, să nu se adune la locurile acelea. Și acei ce cugetă drept, cu nici o superstiție (credință deșartă) să se lege de acest fel de locuri. Și cu totul nici pomenire de mucenici să se săvârșească, de nu cumva ori vreun trup, ori oarecare rămășițe vor fi, ori din vechime se predanisesc. Iar câte prin visuri, și prin zadarnice descoperiri ale unor oameni, oriunde se află altare așezate, cu tot chipul unele ca acestea se vor netrebnici.

 [Sinod 7, can. 9]

 TÂLCUIRE

 Oarecare ca cum pentru evlavie, ori pentru oarecare vedenii, și zadarnice descoperiri ce le-au văzut în vis zideau case de rugă în nume de mucenici, prin țarini, și prin vii, pentru aceasta canonul acesta rânduiește, că, dacă în acest fel de jertfelnice, nici trup întreg, nici bucăți de trupuri, și rămășițe (Moaște) de mucenici se află învistierite, sau să fie veche predanie, că s-au aflat cândva. Adică, dacă nici cu sfinte mucenicești Moaște s-au sfințit, nici prin obișnuita rugăciune a arhiereului, sau a iereului s-au zidit. Atunci să se risipească, de se va putea. Ori de o popresc aceasta gloatele; atunci pe ele trebuie a le înțelepți și a le sfătui arhiereii, ca să nu se adune într-însele cu evlavie, nici să se amăgească cu disedimonie (credință deșartă) și înșelăciune, că s-ar fi zidit din dumnezeiasca descoperire; [„că diavolul întuneric fiind, de multe ori se închipuiește în îngerul luminii, după dumnezeiescul Pavel, ca să ‎amăgească sufletele oamenilor” (II Corinteni: 11,14)], ci nici pomeniri de ‎mucenici să săvârșească într-însele. Ci dimpotrivă, cu tot chipul să se ‎netrebnicească, și de la evlavie să se scoată.‎[167]

‎160. -“Așijderea, s-a hotărît, ca pretutindenea, altarele, (bisericile) cînd sînt ridicate prin țarini ‎sau vii, ca și cum ar fi întru pomenirea mucenicilor, însă, în ele nu se dovedește a fi așezat ‎vreun tnip și nici moaște ale mucenicilor, de este cu putință, să se distingă de episcopii locului; ‎iar, dacă aceasta nu se poate face din cauza tulburării poporului, totuși oamenii să fie sfătuiți să ‎nu se mai adune acolo și pentru ca cei drept credincioși să nu se lege de aceste”locuri, înșeleți ‎fiind de vreo superstiție, acolo să nu se săvîrșească nicidecum pomenirea mucenicilor, decît ‎numai dacă ar fi vreun tntp sau rămășițe (de ale mucenicilor), sau dacă s-au prcdanisit din ‎vechime, în chip sigur, cum că acolo a fost locuința, moșia, sau locul patimilor vreunui ‎mucenic. Toate altarele (bisericile) care se ridică undeva în urma visurilor și ale falselor ‎descoperiri ale unor oameni de rînd, în tot chipul trebuiesc distruse” -Cart. 83.‎[168]

(b)Se picta pe sine, în locul Mântuitorului și Sfinților:

Această asemănarea a picturii cu autorul ei corespunde cu ideologia pictorului Bisericii Drăgănescu[169]:

O greutate a chipului Domnului Hristos o mai constituia şi etnicitatea pictorilor. Grecii puneau, în mod reflex, ceva din etnicul şi clasicitatea artei lor; ceea ce caracterizează stilul bizantin până astăzi. Perioada Renaşterii chiar a pus preţ pe această etnicitate a pictorilor în reprezentarea chipului Domnului Hristos. Domnul Hristos seamănă cu pictorul şi cu naţionalitatea lui. Exemplul cel mai izbitor al genului l-a dat un pictor ungur, Muncaci: Iisus înaintea răstignirii, privind pe cei doi tâlhari răstigniţi deja. Operă de mare valoare cu subiect religios. Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile. Toate neamurile, toţi oamenii să-‎şi recunoască în El chipul lor de obârşie, chipul devenirii lor eternitate. Grea temă şi poate cea  mai grea a picturii. Leonardo da Vinci a prins această notă în Cina cea de Taină, într-un desen,‎ dar în pictură n-a mai prins îndeajuns această rezolvare. Michelangelo a izbutit acest chip universal al omului, în chipul lui Adam, la creaţie.‎[170]

Însă este contrară învățăturii Ortodoxe:

Iar închinăciunea cea cu atârnare și cu ținere, de mijloc fiind, între cea slujitorească și între cea ‎fără împărtășire, aceasta chiar se dă Sfintelor Icoane, se zice însă cu atârnare, fiindcă Icoana ‎‎(adică chipul), nu se zice de sineși, ci către oarece, și cu atârnare; că chipul este chip al celui ce se ‎închipuiește. Drept aceea pentru atârnarea aceasta și ținerea ce are către cel ce se închipuiește ‎după asemănarea ipostasului adică, și după numele cel scris pe ea, împreună se cinstește și ‎împreună se închină cu cel închipuit, cu o închinăciune adică, de același nume însă și ‎împărtășitoare, și aceasta nu după toate și fără schimbare, precum zice Teodor Studitul în ‎epistolia cea către Atanasie. Că lui Hristos celui închipuit slujitorește precum am zis ne închinăm, ‎iar chipului Lui cu atârnare pentru ținerea cea către Acela; asemeni și însuși Sfinților și trupurilor ‎lor, ca unor slujitori și robi ai lui Hristos ne închinăm cu închinăciune cuviincioasă slugii, pentru ‎apropierea lor cea către Hristos, iar Icoanelor lor cu atârnare ne închinăm pentru ținerea ce au ‎ele către dânșii, din asemănarea ipostasului lor, și din numele lor cel scris pe ele, precum sinodul ‎cel mai de sus din vremea lui Nicolae patriarhul au rânduit;[…]

Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel ‎închipuit pe ele. Drept aceea Părinții acestui sfânt sinod în oarecare voroave a lor, au zis, că ‎lemnele închipuirii Crucii, când se vor strica se ard. Și zugrăveala Icoanelor și chipul când se va ‎strica desăvârșit, scândura se arde ca un lemn prost; unii însă pentru evlavie le îngroapă. Sfintele ‎Icoane nu trebuie a se unge cu Sfântul Mir, […]

Pentru că noi ‎nu ne închinăm lor pentru că sunt miruite, sau pentru că sunt sfințite cu rugăciuni, ci îndată ce ‎vedem chip Sfânt, fără a cerceta măcar despre Mir și rugăciune, ne închinăm lui, și pentru ‎numele Sfântului, și pentru asemănarea ce are cu acela a căruia este chipul.[…] Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci ‎îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, să ‎aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul sinod acesta, și nu ‎a fi oarecare grozăvii neasemănate.‎‎[171]

Analizând, așadar, cum este pictura Părintelui Arsenie Boca, vom descoperi și de unde proveneau vedeniile sfinției sale și cine erau „sfinții” pe care îi picta și cu care vorbea. Mai mult, va fi pentru noi evident și dacă celelalte învățături (scrise) ale sfinției sale au fost sau nu Ortodoxe, dacă putem sau nu a le urma, fiind insuflate de același duh și având același mesaj ca și cele pictate, doar că cele din urmă au fost prelucrate printr-o experiență și meditație stăruitoare în ele de toată viața:

Pentru că pictura bisericii de la Drăgănescu are o desăvârşită asemănare cu Părintele ‎nostru Arsenie, suntem deplin îndreptăţiţi să credem că aceasta ne vorbeşte şi ne va vorbi de acum ‎înainte, pentru totdeauna în locul Sfinţiei Sale[172].‎

După cum vedem, biserica de la Drăgănescu nu seamănă cu Maica Domnului, cum ar trebui, ci cu Părintele Arsenie Boca. Prin ea nu ne vorbește Hristos, ci acela care s-a pictat pe sine în locul Mântuitorului.

Aceasta nu este o frază metaforică, nu este o figură de stil, ci surprinde esența ‎picturii de la Drăgănescu. Pentru aceasta vă recomandăm să priviți fără prejudecată ‎sudiul de mai jos, să vă convingeți că biserica de la Drăgănescu este pictată de ‎autorul ei cu diferite fotografii despre sine ale sfinției sale din diferite etape ale ‎vieții. Este impresionant că nici o fotografie ce ne-a rămas cu sfinția sa nu lipsește ‎de pe pereții bisericii. Se pictează ca Sfântul Vasile cel Mare, ca Sfântul Paisie de la ‎Neamț, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ca Sfântul ‎Mucenic Nestorie și în foarte multe locuri ca Mântuitorul lumii. Mesajul este cam ‎așa: eu (autorul picturii) țin locul Atotțiitorului. ‎

Așadar, dacă vrem să-l cunoaștem cu adevărat pe preacuvioșia sa, să studiem tablourile din ea, să le comparăm cu Sfintele Icoane (cu teologia și canoanele lor insuflate de Sfântul Duh). Dacă vor fi la fel să le cinstim, dacă cele dintâi vor fi doar altfel (din neștiință) să le dezvăluim greșelile și să nu le repetăm, ca să nu cădem din har, însă, dacă cumva… se vor împotrivi Adevărului… să înțelegem că și Părintele și duhul ce l-a inspirat nu sunt după voia lui Dumnezeu și, cu milă înțelegătoare, dar și cu tărie, să le respingem fățiș, ca să nu ne pierdem mântuirea.

Pentru a vedea ce duh le insufla, ne rugăm Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul să ne descopere:

Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aici două persoane ‎și două case, pe care le desființează secera. Căci se zice: “Și va intra în casa ‎furului și în casa celui ce jură strâmb în numele Meu“. Prin cele două ‎persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavolești, care le ‎cuprind pe toate celelalte, sau cele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două ‎dispoziții generale ale omului, favorabile rătăcirii, care le conțin pe toate ‎celelalte. De pildă când cel rău răpește prin vicleșugul amăgirii cunoștiința ‎înnăscută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e “fur“, întrucât ‎încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte ‎cuvinte abate vederea mintală a sufletului de la rațiunile duhovnicești din ‎făpturi și circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfățișării din afară a ‎lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mișcările firești, atrăgând puterea de ‎activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii și prin cele părute ‎bune ispitește prin plăcere dorința sufletului spre cele rele, “jură strâmb“ pe ‎numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele ‎făgăduite. Deci este “fur“ fiindcă răpește la sine cunoștința firii, având drept ‎casă dispoziția iubitoare de neștiință a celor amăgiți. Și “jură strâmb“, fiindcă ‎înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele ‎contrare firii, având drept casă dispoziția iubitoare de păcat a voii celor care îl ‎ascultă (22).‎[173]

Am văzut că Biserica de la Drăgănescu suferă, de la izvor, de o concepție eretică despre Sfintele Icoane și anume că Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile și Domnul Hristos seamănă cu pictorul şi cu naţionalitatea lui (spre deosebire de dogma Ortodoxă a Sfintelor Icoane care ne învață că Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel ‎închipuit pe ele). De aici esența egoistă a lucrării, pe care o recunosc, fără să înțeleagă, chiar ucenicii preacuvioșiei sale:

Călugărul pictat la intrare, pe peretele ‎din stânga al bisericii din Drăgănescu – ‎răstignit pe cruce, către care strigau ‎potrivnicii: „Rabzi ca un prost!” este o ‎imagine a Părintelui Arsenie[174].‎

(c)Încălcarea felului de a picta Ortodox atinge nu numai asemănarea, dau esența, dar și mesajul teologic

În afară de aceasta sunt multe alte încălcări ale Sfintelor Canoane pictate (avem chiar un tablou dedicat Maicii Domnului în care i se vede părul, fiind acoperită cu basma, această reprezentare fiind numită în Erminia picturii bizantine ca fiind eretică, iar modul de îmbrăcare și reprezentare al Preasfintei aduce mult cu vedeniile romano-catolice și cu madonele celebre ale lor), dar aceasta face obiectul de studiu al capitolului Învățături eretice pictate, care, datorită necesității inserării fotografiilor reprezentative, va fi completat (dacă ne ajută Bunul Dumnezeu) de un fișier separat în care vor fi prezentate Sfintele Icoane autentice, tablourile de la Drăgănescu și sursele lor de inspirație demonică și din alte religii, în special din romano-catolicism. Lucrul acesta este mărturisit, fără să vrea, chiar de ucenicii sfinției sale, chiar atunci când vor să dovedească Ortodoxia pictării sale:

Adaug aici că pictura în tempera a Bisericii ‎din Drăgănescu, după rânduiala ortodoxă, ‎este mai de preţ decât Capela Sixtină din ‎Roma[175].‎

‎†PS Daniil STOENESCU, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la ‎Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ‎ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005.‎

Acest lucru este, însă, împotriva Sfintei Tradiții:

Este greșit faptul că mulți dintre zografi fac chipul Maicii Domnului cu ‎părul ‎despletit ca o doamnă, și învelișul capului numai cu o basma; pentru că ‎într-însa n-a fost ‎prihană și nici mândrie, ca să se împodobească cu haine de mult ‎preț și să-și arate ‎împletiturile părului. Așadar, nu trebuie să ne luăm după ‎proba ereticilor, ci să păzim ‎legea și portul locului neschimbat, căci în alt chip nu ‎este primit de Biserică, ci sunt ‎lucruri eretice.‎[176]

Se pictează ca biserică Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserica basilica San Pietro, unde se aleg papii, se pictează ca Sfinți romano-catolicul Francisc de Assisi și arianul Wulfila de care Părintele Arsenie Boca este profund îndrăgostit, mesajul sfinției sale principal fiind reproducerea credințelor lor.

Stilul picturii este unul pătrat, muncitoresc, mimând arătările fantomatice ale demonilor, producând tulburare și expunând goliciunea unor trupuri carnale, caricaturale, după stilul apusean și sovietic modern, departe de a surprinde frumusețea teofanică delicată, ascetică, profundă de mare stabilitate în realitate a Sfintelor Icoane Ortodoxe. Nu numai că nu le-a surprins ci le-a subminat, parcă pictând împotrivă.

Despre felul în care pictează sfinția sa, iată ce spune Sfânta Biserică Ortodoxă:‎

ANEXA 1‎

La sfârșitul secolului al XlX-lea, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, membri ai ‎Sfântului Sinod, văzând degradarea și dispariția tradiției picturale românești – ‎dispariție care ducea la transformarea unor biserici într-un soi de hibrid, ‎arhitectura tradițională ortodoxă fiind îmbrăcată într-o haină picturală apuseană, ‎catolică -, s-au întrunit într-un sinod, hotărând interzicerea unor astfel de picturi:‎

Deciziunea Sântului Sinod al Sântei nostre Biserici autocefale drept măritore de ‎răsărit

Privitore ia iconele, arhitectura, pictura și ornamentațiunea bisericilor din țara, ‎cum să se urmeze pe viitor

Sânta nostră Biserică drept măritore de răsărit, gelosă de învățătura ‎Dumnedzeescului său fondator, cum și de tradițiunile și aședzămintele sale, a ‎lucrat în tot chipul la întărirea sentimentului religios printre popore și la mântuirea ‎sufletelor lor.‎

Dorind a ține pironită vederea și simțul fiilor săi asupra Dumnedzeirei și Sânților, ‎ea a deschis artelor frumose porțile sale, a transmis posteritațăi icona vie a tuturor ‎personelor Sânte, cari sunt în adorațiune și venerațiune la popoarele creștine.‎

Sub-semnații,‎

Considerând pictura bizantină și împreună cu dănsa și pe ce-l-alte arte frumose, ‎ca fiind singurele întru a reprezenta cu splendore, magnificență și cuvioșie ‎personele cele mari și Sânte ale religiunei creștine, și a întreține în popor ‎adevăratul sentiment religios;‎

Având în vedere ca artele frumose bizantine au fost introduse în Biserica nostră ‎Română încă din cele dintâi timpuri ale aparițiunii lor și prin aceasta, deprinderea ‎poporului nostru cu ele și apropierea lor de către artiștii și artizanii noștri români;‎

Vëdzând cu durere gôna tacită ce së dă acestor arte spre a le scôte de prin ‎biserici și a le înlocui cu altele noul și necunoscute poporului nostru;‎

Vëdzând marea afluență de tot felul de icône străine, cari au inundat țara din toate ‎părțile ;‎

Vëdzând ca prin unele biserici se fac zugrăveli și se întrebuințăză arhitectură, iar ‎prin casele românilor creștini se introduc icône cari sunt departe de a înfățișa după ‎cum se cade imaginea Dumnedzeirei și chipurile Sânților din vechea și păzită de ‎Dumnedzeu Biserică a Românilor;‎

Vëdzând că ornamentațiunea bisericei în genere ce sê introduce de cât-va timp ‎este lipsită aprôpe și de cerințele artistice și de cele liturgice ale ritualului nôstru, și ‎prin urmare departe de a ajuta geniul cultural al poporului român întru desvoltarea ‎sentimentului sëu religios și național ;‎

Și dară, temându-ne ca nu cum-va prin introducere de noul arte în Biserică și prin ‎casele creștinilor să së struncine dreapta credință în popor și în el însuși;‎

Sântul Sinod ia disposițiunile urmàtôre:‎

1.‎      Prea Sânțiții Episcopi eparhioți să supravegheze cu dinadinsul în jurisdicțiunea lor ‎ca pictura și ornamentațiunea care se va introduce de acum înainte, fie prin ‎bisericele cele vechi fie prin cele noi sau reînnoite – să fie conform stilului ‎bizantin deja în us în Biserica ndstră Română autocefală drept màritôre de răsărit.‎ [deci Părintele Arsenie Boca ar fi trebuit să asculte și aici de episcopul ce l-a oprit de a picta erezii ‎– n.n.]‎

2.‎      Să pună îndatorire preoților și epitropilor tuturor bisericilor ca înainte de a ‎se contracta zugrăvirea unei biserici să së presinte la aprobarea prealabilă a ‎Chiriarchiei tablourile ce aû a së introduce în biserică, cu modelurile lor de ‎zugràvélà.‎ [și cumnatul Maicii Zamfira, preotul care l-a pus pe Părintele Arsenie Boca să-și picteze ideile inovatoare și necanonice, ar fi trebuit să se sfătuiască cu episcopul locului, prezentând schițele, mai înainte de a fi pictate, ceea ce ar fi înlesnit refuzul lor și l-ar fi scăpat și pe sfinția sa și pe preacuvioșia sa de marele păcat al lepădării de Ortodoxie prin imagine. Pe de altă parte, însă, este o îngăduință a lui Dumnezeu, ca să putem vedea mai limpede ce gândea cel îngropat la Prislop, și așa, să putem să ne lămurim asupra credinței sfinției sale și a ne feri de întreaga-i învățătură tot atât de încâlcită și primejdioasă, pe cât este de ascunsă și îmbrăcate în veșminte de părută Ortodoxie.

3.‎      Să oblige pe preoți a nu primi în biserica spre sânțire decât numai icône cari ‎sunt aprobate și recomandate de Chiriarchie sau eșite din atelierele pictorilor ‎noștri români cunoscuți și aprobați cel puțin de doi sau trei Chiriarchl al țării.‎

‎4.‎      ‎ Icoanele cele nesânțite după ritualul sântei nôstre Biserici së vor scôte cu ‎încetul de prin casele creștinilor prin influența morală a preoților și în locul lor să li ‎së recomande cele autorizate de Chiriarchie.‎

‎5.‎      Să cérà autorităților județelor ca să îndatoreze pe primari a respecta și el ‎din partele disposițiunile de mal sus și a nu îngădui vândzarea de icône și obiecte ‎sacre în cuprinsul administrațiunii lor, rëmâind ca aceste objecte creștine să li së ‎procure numai prin biserica parohială.‎

‎6.‎      Prescurile se vor fabrica numai de femei creștine, piôse sau numai de ‎creștini.‎

‎7.‎      Abaterea de la disposițiunea a doua de mai sus va atrage pentru Preoți ‎caterisirea și pentru Epitropi distituirea și darea lor în judecată, spre a despăgubi ‎parochia de suma cheltuită cu pictura, arhitectura și ornamentațiunea ce contrazice ‎disposițiunile Bisericii nôstre Române autocefale drept màritôre de răsărit.‎

‎8 Biserica a cărei pictură, arhitectură șl ornamentațlune s-a făcut contra ‎acestor dlsposițiuni este și rămâne închisă (s.n.) [cam acesta ar fi și leacul cu biserica Drăgănescu, să fie păstrată ca un muzeu, în care un ghid să explice tuturor unde s-a abătut Părintele Arsenie Boca de la Ortodoxie, până se va stinge arsenismul, după cum s-a stins și tatăl lui origenismul (deși acesta mai bântuie, chiar dacă mascat, și acum, cu multă agresivitate, mai în toate mediile teologice moderne, deși Origen este numit tatăl tuturor ereziilor, și înveșmântarea în haină creștină a păgânismului de către Sfântul și Marele Ierarh Epifanie al Salaminei, numire confirmată și de Sfântul, a toată lumea Sinod al 5-lea, prin faptul că l-a dat anatemei pe Origen cu toate învățăturile lui eretice). În acest timp să nu se slujească acolo pentru a se arăta că duhul picturii este străin de Sfântul Duh al Adevărului. Apoi, după încetarea primejdiei, s-ar putea repicta canonic și resfinți, pentru a fi dedicată în sfârșit lui Dumnezeu, iar nu persoanei celui ce s-a pictat pe sine în locul Lui ‎– n.n.]‎

9. Abaterea de la disposițiunea a treia se va pedepsi întâi cu oprire pe trei ‎luni, al doilea cu oprirea pe un an, și al treilea cu caterisirea

‎1889, Noembrie, 22‎

‎(Semnează): I.P.S. losif Mitropolit Primat

P.S. Episcop Ghenadie al Râmnicului

P.S. Episcop Inocentie         Budzeu

P.S. Episcop Silvestru al Hușilor

P.S. Episcop Ghenadie al Argeșului

P.S. Episcop Parthenie al Dunărei de-jos

P.S. Arhiereu leremia Gălătzenu

P.S. Arhiereu Valerian        Romnicenu

P.S. Arhiereu           Calistrat Bârlădenu

P.S. Arhiereu Innocentie M. Ploeștenu P.S. Arhiereu Gherasim Piteștenu

P.S. Arhiereu Dositeiu Botoșanânu1‎

‎Revista Biserica Ortodoxă Română, 1890-1891; prezentul decret a mai fost publicat ‎și în Vestitorul Ortodoxiei din 15 ian. 1998, în cadrul paginii realizate de ASCOR, în ‎încheierea căreia, personal, am scris și câteva rânduri referitoare la pericolul confundării ‎tabloului cu icoana.‎

EXTRAS DIN

REGULAMENTUL PENTRU

ZUGRĂVIREA BISERICILOR

Carol I,‎

Prin grația iui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,‎

La toți cei de față și viitori sănătate:‎

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat ad interim la Departamentul cultelor ‎și instrucțiunii sub No. 15.942;‎

Având în vedere votul Sfântului Sinod din ședința sa dela 18 Maiu 1898,‎

Am decretat și decretăm:‎

REGULAMENTUL

pentru zugrăvirea bisericilor

CAP. I

Prescripțiuni generale.‎

Art. 1. La zugrăvirea oricărei biserici și la reînnoirea picturei învechite și șterse din ‎Bisericile cele vechi, este admis numai stilul bizantin, întrebuințat în Biserica ‎Ortodoxă (s.n.) și cu deosebire la Muntele Athos.‎ [după cum vedem Părintele Arsenie Boca a fost nemulțumit și de stilul bizantin și de Muntele Athos introducând cel de la Belle Arte și cel al madonnelor atât de îndrăgite de sfinția sa, prin educația primită de la tatăl lui greco-catolic. Dar a introdus și un stil propriu, numit poate sugestiv, vedenist (de la vedeniile duhurilor necurate care i s-au arătat, după cum observăm în tablourile sale prin volatilizarea picioarelor îngerilor și fantomizarea Mântuitorului de după înviere), dar poate și mai sugestiv egoist (de la prezentarea înfățișării sfinției sale în locul Sfinților și al Mântuitorului) ‎– n.n.]‎

Art. 2. Icoanele sculptate în relief, în orice materie, fiind contra uzului ortodox din ‎vechime, nu sunt admise în biserici (s.n.).‎

Art. 3. Nu sunt primite în biserici tablouri sau icoane care la vedere ar înfățișa pe ‎Sfinți în mărimi nenaturale sau cu figuri diforme (s.n.).‎

Art. 4. Tablourile sau icoanele care ar înfățișa pe sfintele martire sau cuvioase în costumul ‎și în ținute moderne lumești, în chipuri care n’ar inspira respect, nu se admit în biserici.‎

Costumul trebuie a fi pe cât posibil al timpului și al țării în care a viețuit sfântul.‎

Art. 5. Icoana aceluiaș sfânt în expresiunea fizionomiei, în trăsăturile caracteristice trebuo ‎să fie identică în toate bisericile țării. Icoana Domnului Iisus Hristos, a Maicii Domnului, icoanele Sfinților în orice mărime, în orice loc, în orice biserică, trebue să fie ‎desăvârșit uniforme, spre a fi cunoscute de toată lumea ortodoxă, chiar și când n’ar avea ‎inscripțiune.‎ [iată cum cade ideea eretică după care a fost picatată biserica din Drăgănescu: Mântuitorul trebuie să semene cu altcineva, un alt om universal, cu autorul picturii ‎– n.n.]‎

Art. 6. Nu este permis sub nici un cuvânt a zugrăvi pe evangheliști fără simbolul respectiv, ‎cu atât mai puțin nu este permis a zugrăvi simbolul singur, fără icoana ‎evanghelistului (s.n.).‎ [iată cum vedenia treptelor de la începutul înșelării din Sfântul Munte a Părintelui Arsenie Boca, este dezvăluită ca mincinoasă, fiindcă au apărut doar simboalele singure ale evangheliștilor ‎– n.n.]‎

Art. 7. Cultul ortodox având semnificație determinată și precisă și răspunzând la ‎un scop bine știut, icoanele și tablourile de pictură în biserici trebuie să ocupe locul ‎anumit, spre a fi în armonie cu ideea specială, avută la întocmirea cultului și la ‎alcătuirea planului pentru clădirea bisericilor (s.n.).‎ [iată cum este greșită și inovația tuturor temelor moderne cu sateliți și bule introduse de Părintele Arsenie Boca, împotriva minunatei alcătuiri teologice tradiționale ale Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit ‎– n.n.]‎

Art. 8. Tablourile de pictură și icoanele zugrăvite pe pereți și pe bolți trebue să fie ‎executate lămurit, spre a se da predicatorului putința ca, la serbarea respectivă a ‎praznicului, să întoarcă privirea ascultătorilor la cele înfățișate și despre care vorbește în ‎panegiricul sau discursul său.‎ [nu să fie false proorocii care pun în derută și pe predicator și pe privitor: „proorocea oare Părintele Arsenie Boca ecumenismul sau era ecumenist?” ‎– n.n.]‎

Cap. II

Locul destinat fiecărei icoane

‎(Urmează prezentarea programului iconografic al bisericii, cu indicarea locului fiecărei ‎teme majore.)‎

Cap. III

Facerea zugrăvelii și primirea lucrării îndeplinite

Cap. IV

Dispozițiuni diverse

Dispozifiuni transitorii

Art. 27. Nici o biserică nu se va putea desființa fără încuviințarea Sfântului Sinod.‎

Art. 28. Icoanele tip, ce vor fi trimise de pictori, se vor judeca de o comisiune numită de Sf. ‎Sinod. Icoanele alese și aprobate vor rămâne modele de iconografie în Biserica Română ‎Ortodoxă. După ce Sf. Sinod se va rosti asupra acestor icoane, în caz de aprobare, ele se ‎vor înapoia Chiriarhului respectiv, spre a le păstra la Episcopie.‎

Art. 29. Sub nici un motiv nu se va permite zugrăvirea de icoane depărtate de ‎uniformitatea tipurilor admise, nici chiar a icoanelor mici, pentru trebuințele fiecărui ‎creștin (s.n.).‎

Art. 30. Orice abatere delà dispozițiunile acestui regulament va atrage după sine ‎nulitatea lucrării (s.n.).‎

Președinte: Iosif Mitropolit Primat Dat la Castelul Peleș, la 11 octombrie 1912.1‎

‎1 Publicat în BOR, an. XXXVI, nr. 7, oct. 1912.‎‎[177]

Experiența lăuntrică a sfinției sale, din păcate, nu este comună cu a Sfinților Părinți, astfel că roadele ei sunt învățături în scris și pictate diferite de cele ale Sfintei noastre Biserici. Iată încă un motiv pentru care nu poate fi model Ortodox, deci nu poate fi canonizat ca Sfânt.

(5) Dar nu numai din neștiință și formarea sa uniată a încălcat Sfintele Canoane ci și prin exemplul negativ personal de comportament (ce atacă moralitatea) a învățat împotriva lor:

A stat împreună cu Maicia Zamfira, mai întâi în casa mamei ei, apoi, în casa lor comună, cumpărată ca de o adevărată familie de gospodari, doar că nu erau cununați la Sfânta Biserică. Aveau o atitudine de mare apropiere, de căsătoriți unul față de altul, mergând împreună chiar și la filme, sugerând tuturor că sunt soț și soție.

Dar să lăsăm pe unul din cei mai mari admiratori ai Părintelui Arsenie Boca, Florin Duțu[178], să ne spună mai multe:

In perioada respectivă, au început să circule ‎diverse zvonuri legate de o relație de căsătorie a ‎Părintelui Arsenie cu Maica Zamfira, după alungarea din ‎Mănăstire, însă documentele de arhivă, cum ar fi nota ‎informativă a Securității, din 6 iunie 1965, arată că erau ‎doar zvonuri: „în urma aplicării Decretului 410/1959, ‎când Boca Zian s-a retras din mănăstire [a fost alungat ‎din Mănăstire cu ajutorul miliției înainte de aplicare ‎Decretului 410, după cum am arătat în capitolul ‎precedent, n.n.], a plecat împreună cu Constantinescu ‎Julieta în București și au rămas împreună până în ‎prezent. Prin anul 1963 și-au cumpărat o casă din contribuția la amândoi [pe strada ‎Gh. Paloș nr. 24, n.n.]. Din această cauză printre ‎cunoștințele lor din biserică se consideră că sunt căsătoriți, ‎lucru ce nu este însă adevărat, fiindcă nu au forme legale ‎de căsătorie (s.n.) [dar nu în aceasta stă posibilitatea sau nu a căderii în împreunare. Nu formele legale arată dacă sunt sau nu cei doi un trup, ci gesturile, cuvintele, privirile lor scot în evidență această unire, lucruri ușor de observat de vecini – n.n.] ‎. Mărturiile oamenilor de valoare, ‎duhovnicești, cum este cazul colegului de la atelierul de ‎pictură, Părintele Sofian Boghiu, care „a spus că Arsenie ‎Boca nu este căsătorit”, arată că era vorba despre o ‎legătură de paternitate duhovnicească [nicidecum, ci arată că nu are forme legale de căsătorie, fiindcă nu a spus că nu a căzut cu ea sau cu vreo alta și că e fecior ci doar că „nu este căsătorit”. Părintele Arsenie Papacioc mărturisește, însă, că erau de mult, de la Sâmbăta de sus, „în mare intimitate ‎‎[accentuează A. Papacioc, n.n.] Plecau în pădure împreună… Și, Julieta, a ‎reușit să-l ‎ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate” ba, chiar a încercat să-l avertizeze pe Părintele Arsenie Boca (care susținea, vorbind de căderea maicii Veronica cu Gigel[179], că ar fi vreo tactică între ei), că „‎-‎        Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne ‎păcălim. Lasă-ne, nu ne mai ‎jucăm cu astea, știți?![180]”. Din păcate, ca de obicei, Părintele Arsenie Boca nu a luat aminte și nu a ascultat, bizuindu-se pe părerea de sine și o falsă nepătimire de care se credea în stare. ‎– n.n.], Maica Zamfira ‎mărturisindu-i stările sufletești Părintelui Arsenie, după ‎cum Sf. Grigorie de Nazianz le îndemna pe fecioare: ‎‎„întâi de toate slujește-L pe Dumnezeu, apoi cinstește-l pe ‎preot,‎ Hristosul văzut, care-ți arată viața.‎ Spre el să zbori zorită; de el să asculți fără murmur, Prin el să ‎urci bucuroasă; lui să-i spui căderile tale, Pentru ca, după ce ‎te-ai clătinat puțin, să pleci din nou spre înălțimi. Moartă să fii pentru toți ceilalți…”.‎

În plus, aflăm, de la informatorul cu numele ‎conspirativ „Neacșu”, dintr-o notă din 16 aprilie 1963, ‎că Părintele nu locuia doar cu Maica Zamfira care, „la ‎domiciliu are o comportare bună fiind caracterizată ca o ‎persoană liniștită și serioasă”, ci „locuiește împreună ‎cu două femei, fiica și mama sa [Ecaterina ‎Constantinescu, n.n.]”.‎

Zvonul respectiv circula pe baza faptului că cei ‎doi mergeau împreună în haine civile, dar acest lucru se ‎petrecea din ordinul Securității Statului, din 14 mai ‎‎1959, încuviințat de mai marii Bisericii, în care se ‎menționa să-și lepede hainele monahale și să îmbrace ‎costume civile, despre care oamenii nu știau și nici măcar ‎cei recrutați ca agenți informatori nu luaseră cunoștință ‎și habar nu aveau ce înseamnă monahismul, afirmând în ‎notele de început ale urmăririi, când făceau referire la ‎cei doi: ,Boca Arsen[i]e împreună cu soția sa Julieta ‎Constantinescu [19 iulie 1963, n.n.]”. Dar, într-o ‎adresă a Securității, din 22 iunie 1963, deci cu o lună ‎înainte, se spunea că „Boca Zian Arsen[i]e nu este ‎căsătorit”, precum și peste doi ani, la 6 iunie 1965, ‎când, un maior de Securitate, după verificări la starea ‎civilă, menționa că „printre cunoștințele lor din biserică se ‎consideră că sunt căsătoriți, lucru ce nu este însă adevărat, ‎fiindcă nu au forme legale de căsătorie (s.n.)”. ‎Presupunerea că ar fi căsătoriți apare în contextul în care ‎Securitatea, „în scopul pătrunderii mai concrete pe lângă Boca Arsen[i]e în ‎vederea obținerii de informații cu privire la concepțiile, ‎legăturile ce le are și atitudinea prezentă a celui urmărit ‎cât și a soției sale Julieta Constantinescu, fost[ă] stareță ‎a mânăstiri Prislop și semnalată că a activat în ‎organizația legionară‎

[…]

Rezultatele urmăririi sunt prezentate în tabelul ‎alăturat. Spionii Securității au notat fiecare mișcare a ‎Părintelui: taxarea biletelor de tramvai; o excursie la ‎Sinaia; cumpărarea a Vi pâine neagră; shopping-ul de la ‎magazinul de vopseluri și produse chimice și de la ‎magazinul Victoria, la raionul de parfumerie de unde a ‎achiziționat o pastă de ras Palmier; cumpărarea de ‎gheață și a două pachețele de bicarbonat de sodiu; ‎înghețata de la Cofetăria Scala; vizionarea filmului ‎Acord Final la cinema Republica; schimbarea buteliei; ‎vizitele la Biserica Boteanu; participarea la hirotonia ‎episcopului Visarion; privitul în vitrinele unui anticariat ‎etc.‎

[…]

‎20:35 — la Cofetăria Scala au mâncat câte o porție de înghețată și au discutat 20:57 – ‎merg la cinematograful Republica de pe B-dul Magheru, unde, alături de „2 individe ‎care locuiesc la aceeași adresă cu «BRATU», au intrat în sala de spectacol la balcon și au ‎ocupat locuri în loje unde au vizionat filmul «Acord Final»‎[181]

‎23:15 – filmul se termină și toți merg spre casă, unde ajung la 23:45.‎[182]

Ne gândim că, totuși, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul, nu mergea nici la film, nici la teatru, nici ‎la hipodrom cu fecioarele pe care le îndruma, cu atât mai puțin să stea în aceeași casă cu ele. Sfântul Ierarh recomanda fecioarelor ‎să asculte de duhovnic, ‎dar nu să viețuiască cu el.

Să vedem ce spune despre această problemă marii noștri duhovnici, cei care prin multele lor suferințe și lupta pentru adevăr pot fi cu adevărat model de sfințenie, pe care, dacă va hotărî și Sfântul Sinod, după trecerea vremii, pentru a nu mai fi în viață cei care i-au cunoscut și pot influența prin mijloace trupești opinia publică, după verificarea vieții și învățăturilor sfințiilor lor, vor putea fi și canonizați, pentru a fi urmați ca pilde de toți dreptmăritorii creștini:

Părintele Arsenie Papacioc:

  • Făcuse Belle-Arte, pe lângă teologie…

Și… împreună cu Julieta. Cine este Julieta? Era un curent ‎foarte puternic în România, cu arsenismul, mai ales la București. El era la Sâmbăta. Când te duceai ‎acolo era cel mai mare har dar să-ți întrebi privirea cu el. Îți dai seama…

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Doar cu privirea…

Părintele Arsenie Papacioc:

  • Julieta era o studentă ambițioasă ‎pe care am cunoscut-o când am plecat la mănăstire. ‎

Părintele Ioanichie Bălan:

  • Bucureșteancă?‎

Părintele Arsenie Papacioc:

  • Era studentă la Teologie, colegă cu Antonie (Plămădeală). Nu știu de unde e ea. Eu ‎m-am dus la facultatea de Teologie, acolo. Și am vorbit cu studenți. S-au bucurat când le-am spus că plec ‎la mănăstire. Și m-au condus până la poartă Antonie Plămădeală, care era și el student, și Julieta. N-am ‎primit nicio alintare, nu nimic: Domnilor, am venit să vă văd. Așa am cunoscut-o eu pe Julieta… Acum, când s-a ivit arsenismul și astea toate… s-a dus și ‎Julieta la Sâmbăta. Dar, cum era în interior voluptoasă și să i se dea atenție, plină de ea… nu i-a dat ‎nimeni nicio atenție acolo. Era lume multă, studențime care era deja în grațiile lui Arsenie. Arsenie, alintat, trecea de colo până acolo… privit. Și asta ce a făcut?… S-a aruncat în apa care era acolo. Era apa adâncă, putea ‎să se înece, săraca. ‎

Părintele Ioanichie Bălan:

  • Un act de sinucidere?‎

Părintele Arsenie Papacioc:

  • E… a simulat că… [sinuciderea, n.n.] A sărit lumea, că era lume multă… a scos-o… Sigur, Părintele ‎Arsenie, la astfel de‎ ‎caz, a intervenit, [a întrebat-o, n.n.]: «Ce-ai făcut?… ». Și așa, dăscălind-o, au rămas în ‎intimidate, în mare intimitate ‎‎[accentuează A. Papacioc, n.n.] … Plecau în pădure împreună… Și, Julieta, a ‎reușit să-l ‎ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate, adică… hai…

Părintele Ioanichie Bălan:

  • Păi da, că e…

Părintele Arsenie Papacioc:

  • Și acum… s-a făcut ‎Mănăstirea Prislop cu stareț… Arsenie. ‎Noi l-am învinuit ‎că: nu ții cont, nu ții legătura cu Biserica, (noi cei de la Antim[183]), și ‎te invităm să iei parte la sfătuire cu noi ‎aicea… uite așa…. N-a primit, pentru că ‎el era… nu putea să-și hrănească antimandarele lui.

Părintele Ioanichie Bălan:

  • Da, da… scopurile…

Părintele Arsenie Papacioc:

  • Credea în metempsihoză, adică în reîncarnare, ‎lucruri dovedite, nu se punea problema. Eu personal sunt convins de asta, adică… așa cum cu multe lucruri l-am prins… Și… a ‎rămas mare prieten cu Julieta… Când s-a făcut mănăstirea Prislop, pentru ca să-l aducă Biserica și pe el într-o ‎oficializare, într-o apropeiere de unitate, l-au numit stareț la Prislop. El cu Antonie, care era diacon, absolvenți de teologie amândoi, și cel care a murit… ‎Dometie, care a fost până la urmă la Râmeț. Acela era preot de mir și s-a călugărit la Prislop, cu stareț Arsenie… Julieta, care acum era într-o fază nouă, din punct de ‎vedere al Bisericii…

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Teoloagă…
  • Teoloagă… s-a dus acolo, că erau nedespărțiți: ,,Antonie, tu ce cauți aici. Aici suntem noi acum. Lasă că te aranjez eu…” [cuvintele ‎Julietei către Antonie Plămădeală, n.n.]. Părintele Antonie a început să fie urmărit. A dispărut…

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • A mers la Slatina…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • A intrat în „diaspora”. A dispărut… Justiția îl ‎căuta. Pe Antonie îl chema Leonida Plămădeală, dar el acum călugărit era Antonie și…

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Securitatea n-a știut, n-a știut și l-a lăsat în pace.

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • L-am ‎primit eu la Slatina, că eu eram egumen la Slatina. I-am făcut și eu o fițuică să stea aici, l-am ocrotit și l-am folosit ca diacon.

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Da, capabil, bun de condei…, l-am apucat și eu, eram aici, că am venit și eu atunci…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Eram prieteni, în sfârșit… L-am trimis la Râșca să conducă, fiindcă noi aveam vreo 6-7 mănăstiri sub control…

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Trebuia să ții inventare…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Noi am scos Sihăstria din starea de schit de sub Secu-Neamț, era și Sihla, aveam și Putna, aveam multe sub control… în sfârșit.

Când ‎mă duceam la Iași, trimis de mănăstire fiindcă eram egumen, cu ocazia hramului, mergea cu mine un însoțitor și mănăstirea mi ‎l-a dat pe Antonie, de data aceea…Antonie fiind cu mine acolo, umbla și el, eu îmi vedeam de treaba mea, eram la capul Sfintei Paraschiva și părintele Eftimie, starețul de la ‎Bistrița…

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Acum e episcopul de la Roman…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Da, e episcop acum… stătea la picioarele sfintei Parascheva și așa ne-am împrietenit. Eu la un capăt, el la un capăt. Un părinte liniștit și bun… Da… l-a-a ‎descoperit cineva pe Antonie acolo, cât eram la Iași, și l-au arestat. L-au depistat pe Antonie acolo…

Julieta l-a scos și pe ‎Dometie și a rămas cu Arsenie acolo. Și așa s-a făcut de maici [Mănăstire, n.n.]

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Cu Sfânta în familie…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Cu Julieta stareță. ‎Și e normal acum să facă o serie întreagă de greșeli…

Se duc la mormântul lui și se roagă, și el se lăsase ‎și de preoție și de călugărie…

M-am întâlnit cu el, odată. Eram stareț la Cheia. Și m-am dus pe la București pe la consilierul acesta, să iau cruciulițe și alt material de colportaj. La Institutul Biblic, m-am întâlnit cu Arsenie. El era la ‎consilieri. Când a ieșit el de acolo, el m-a luat:

  • Aaa, Ce faci, părinte Arsenie?
  • Vino la noi la Mănăstire…
  • N-am nevoie, (zice), lasă că-mi ții sfinția ta ‎locul, știi…tot Arsenie.
  • Zic: Părinte eu țin locul meu, nu țin locul nimănui, să știți…

A fost ultima mea întâlnire ‎cu el.

Dar, după ce m-am eliberat din închisoare, am mai avut o întâlnire cu el, înainte de asta mult, înainte de asta care v-am spus-o acum, tot acolo la București. ‎Se căsătorise Veronica și m-a întrebat ce zic:

  • Zic: un prunc la anul, blând și mic, să crească mare și ‎voinic, și noi să mai vorbim un pic… și la botez… Asta e Veronica cu Gigel, un prunc la anul. Știți…după Coșbuc[184].
  • Nu, zice. Nu ‎cred. Cred că face din tactică.
  • Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne păcălim. Lasă-ne, nu ne mai ‎jucăm cu astea, știți?!

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Doar patimile…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Și a dovedit.

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Deci nu v-ați mai vorbit cu Părintele Arsenie?

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Părintele…poate Dumnezeu l-a luat din vreme să nu facă greșeli mai ‎mari. Că aia e nebună, Părinte. Voia să schimbe culionul la maici, să facă altul, și l-a cam schimbat într-un fel. ‎Să facă un culion așa… cu părul pe spate, ca ciobănițele.

Părintele Ioanichie Bălan:

  • Ce să faci, dacă a ajuns monahismul în mâna lor…‎

Părintele Arsenie Papacioc:

  • Părinte dragă, a fost și părintele Arsenie o mică problemă în Biserica noastră. Nu vrei să stai în unitate, ‎domnule, să te dezvolți, să vorbești,

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • De unul singur, permanent…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Să trăiești, să primești observația de corectare, că ești om și poți ‎să greșești. Să ai un duhovnic cu care, fără discuție, să poți să comunici cu el, și poți să ai zece… nu te oprea ‎nimeni. S-a izolat și a rămas așa… cu Julieta. ‎

Părintele Ioanichie Bălan:

A stat în București cu ea, tot timpul, da…”[185]

Foarte interesant este că informațiile de mai sus sunt mărturisite chiar de ucenicii Părintelui Arsenie Boca, desigur cu o altă interpretare… hipnotizată de prejudecata că și sfinția sa și Maica Zamfira sunt sfinți mai mari ca alții, astfel că ei pot face excepție de la turma lui Hristos putând să încalce canoanele Bisericii, fără a fi vătămați:

  1. Secretul lui Arsenie Boca: femeia care a stat 40 de ani lângă el. Cutremurătoarea poveste a Zamfirei, tânăra pe care duhovnicul nu a lăsat-o să se omoare 

11

1 Jun 2015 02:25:40

Autor: Daniel Guţă

Arsenie Boca şi Zamfira, în 1962. FOTO: marturisitorii.ro.

Ucenica lui Arsenie Boca, maica Zamfira îşi are locul de veci la Mănăstirea Prislop, alături de mormântul părintelui. I-a fost alături timp de peste 40 de ani, din primele zile în care a ajuns la mănăstire şi până la moartea duhovnicului. Povestea ei de viaţă este cutremurătoare. Potrivit unor mărturii, a fost salvată de la moarte de părintele Arsenie Boca şi, la rândul ei, a fost ucenica şi “îngerul păzitor” al acestuia.

Măicuţa Zamfira, pe numele ei Julieta Constantinescu, a fost unul dintre puţinii oameni care i-au stat alături părintelui Arsenie Boca pentru aproape toată viaţa. Relatările foştilor apropiaţi ai duhovnicului şi mărturiile prezentate în documentele şi în notele informative păstrate până în prezent îi dezvăluie o poveste de viaţă tulburătoare. Măicuţa Zamfira a fost “singurul ucenic” al părintelui Arsenie Boca, omul care i-ar fi salvat viaţa în tinereţe. Zamfira îşi are locul de veci la Mănăstirea Prislop, alături de mormântul părintelui Arsenie, pe care l-a urmat în ultimele patru decenii din viaţa acestuia. S-a născut în 1925, în Ialomiţa, şi până la 24 de ani, când a fost tunsă în monahism, a purtat numele de Julieta. Provenea dintr-o familie săracă şi avea doi fraţi şi o soră, totuşi a reuşit să finalizaze cursurile unei facultăţi de Teologie. La doar 25 de ani, maica Zamfira a devenit stareţă a mănăstirii Prislop, în momentul în care locul fusese transformat în aşezământ de maici.

  1. SALVATĂ DE LA MOARTE

Julieta Constantinescu l-a cunoscut pe părinte în 1946, iar trei ani mai târziu a ajuns la mănăstirea Prislop, unde a fost tunsă în monahism şi a devenit apoi stareţă. Mărturiile unor apropiaţi ai săi din acei ani o prezentau ca fiind o tânără cu o personalitate complexă, foarte hotărâtă, însă în unele cazuri cu o atitudine dusă la extrem. Ar fi încercat de mai multe ori să se sinucidă, iar cel care a salvat-o a fost părintele Arsenie Boca, potrivit unor mărturii prezentate în dosarele de urmărire a părintelui. „Până în septembrie 1950, Maica Zamfira “încercase în nenumărate rânduri să se sinucidă, luând pastile în cantitate mare, iar cu o lamă de ras a încercat să-şi taie vinele de la mână. Urmele se văd şi azi, cauza ar fi fost o dragoste neîmpărtăşită. Stareţul (n.n. Părintele Arsenie) căuta să-i satisfacă toate dorinţele, încât în ultimul timp a devenit conducătoarea mănăstirii” (din vol. al II-lea al cărţii „Părintele Arsenie Boca în arhivele securităţii. Opis de documente)”, informează site-ul anomismia.wordpress.com, dedicat vieţii părintelui Arsenie Boca.

  1. A DEVENIT STAREŢĂ LA 25 DE ANI

Această fată care venise din Bucureşti să viziteze Mănăstirea Prislop nu a mai voit să plece de la mănăstire, deşi eu şi colegul meu i-am arătat călugărului B.A. şi ei personal, că şederea unei fete între călugări şi între noi care eram mai tineri, atâta timp (două – trei luni), nu este potrivită şi deci am cerut călugărului să îi spună să plece de la mănăstire. Din această cauză s-au iscat certuri între noi, fapt pentru care B.A. mi-a pus în vedere mie şi colegului să ne căutăm alt loc dacă nu ne place acela, iar până la urmă a plecat această fată, Constantinescu Julieta; pe urmă am plecat şi eu, din cauza că mereu m-am certat cu călugărul B.A. pentru plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist şi supărat. Menţionez că nu am nici o bănuială de ordin moral asupra prieteniei ce s-a legat între B.A. şi Constantinescu J. La fel am auzit că după plecarea mea de la mănăstire la Mitropolia Olteniei, această fată s-ar fi întors din nou la Prislop şi că ar fi devenit stareţă. La auzul celor spuse de noi, că ea ar fi bine să părăsească mănăstirea, s-a supărat pe mine şi pe colegul meu şi nu a mai vorbit cu noi, decât cu călugărul B.A., cu care studiau împreună toată ziua. Totodată disperată că va pleca din mănăstire, i-a spus călugărului B.A. că dacă o va alungă se va sinucide, fapt pentru care B.A. motiva faţă de noi reţinerea ei în mănăstire”, se arată în declaraţia călugărului Antonie, prezentată în cartea biografică.

  • A ÎNCERCAT SĂ ÎL SCOATĂ DIN AREST

În ianuarie 1951, duhovnicul a fost ridicat de Miliţie de Mănăstirea Prislop şi arestat apoi. Stareţa Zamfira a reacţionat la scurt timp, trimiţând o scrisoare patriarhului Justinian, prin care solicita ajutorul pentru a-l elibera pe preot. De asemenea, a mers de mai multe ori la Ministerul Cultelor, pentru a cere ajutor în demersul ei pentru a-i reda libertatea călugărului de la Prislop.

Într-o scrisoare adresată episcopului Andrei Magieru, în 26 ianuarie 1951, maica Zamfira relata următoarele: „Cu strângere de inimă vă aducem la cunoştinţă şi în scris, precum ni s-a spus, ridicarea părintelui nostru stareţ şi duhovnic, Arsenie, de către autorităţi. O facem din ascultare. Pentru noi stă mereu prezent în formarea creştină pe care ne-a dat-o. Şi o mai facem cu nădejdea că cel pe care-l socotim ca pe părintele nostru mai mare, ca pe episcopul nostru [este foarte interesant că  pentru sfințiile lor Părintele Arsenie Boca era deja episcop, remarcă făcută tocmai atunci când trebuia să fie mai smerite ca să poată primi ajutorul. Ne întrebăm cum îl priveau când era în culmea gloriei și popularității bine finanțate ce părea de o stabilitate de nezdruncinat n.n.] în mentalitatea de creştinism primar cu care ne-a desprins părintele Arsenie, Prea Sfinţia Voastră, veţi sprijini tânăra obşte a Prislopului, încercând, personal sau prin delegat, să arătaţi IPS patriarhului activitatea părintelui Arsenie în această mănăstire şi, prin ea, în această regiune. Cunoaşteţi caracterul pur religios al activităţii părintelui Arsenie încadrată în întregime în spiritul curat al Bisericii. Cunoaşteţi inflorirea pe care a luat-o mănăstirea noastră sub ocârmuirea Sfinţiei Sale”, scria aceasta.

În aceeaşi perioadă, Mănăstirea Prislop şi stareţa Zamfira erau puse sub supraveghere informativă de organele Securităţii. Informatorii care ajungeau la Prislop vorbeau despre faptul că în perioada în care părintele a fost dus în unitatea de muncă forţată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, stareţa l-a vizitat de mai multe ori. De asemenea, alte mărturii păstrate în dosarele CNSAS, arătau că i-a fost alături şi a încercat să îi ofere ajutorul şi în anii următori, în care duhovnicul a fost arestat şi trimis în mai multe închisori.

Un moment de cumpănă în viaţa stareţei de la Prislop s-a petrecut în anul toamna anului 1955, când părintele Arsenie a fost arestat din nou şi condamnat la şase luni de detenţie, pentru „omisiunea de denunţ” a legionarului Nicolae Bordaşiu, căutat de autorităţi. Maica Zamfira a fost anchetată în perioada 20 – 29 septembrie 1955, de Procuratura Timişoara, potrivit documentelor din arhivele CNSAS, prezentate în studiul „Părintele Arsenie Boca în Dosarele Siguranţei şi Securităţii”, publicat pe site-ul marturisitorii.ro.

  • PRIETENIE STRÂNSĂ

Patru ani mai târziu, maica Zamfira şi părintele Arsenie au fost îndepărtaţi din mănăstirea Prislop şi li s-a interzis să mai poarte veştmântul monahal, lui pentru toată viaţa, iar ei până în 1964, când a avut loc amnistia preoţilor anticomunişti. Preotul a fost angajat la atelierul de pictură al Patriahiei, iar potrivit unor mărturii, cei doi au locuit împreună pentru o perioasă, într-o casă în Bucureşti.

„Din anul 1959 a venit în Bucureşti dimpreună cu fosta stareţă de la Prislop Julieta Constantinescu. Unii spuneau chiar că Arsenie Boca este căsătorit cu aceasta. În momentul de faţă, Boca este angajat la atelierul de pictură de la Patriarhie. Nu are încă buletin de Bucureşti. Acum a fost trecut pe tabel pentru a i se elibera buletin. El nu mai umblă în haine clericale şi nici nu mai poartă barbă. Participă cu regularitate la slujbele religioase de la Patriarhie, în sărbători. Se fereşte însă că să mai aibă legături cu diferiţi credincioşi şi credincioase, care îl admiră şi ar vrea să stea de vorba cu el”, se arată într-o notă informativă semnată „Florica”, prezentată în cercetarea „Părintele Arsenie Boca în Dosarele Siguranţei şi Securităţii – Un studiu de Adrian Nicolae Petcu”, publicat de marturisitorii.ro.

O altă notă informativă din 1965, întocmită de locotenentul major Ştefan Băjenariu, arăta că Julieta Zamfira Constantinescu, „din dosarul informativ ce îl avem asupra lui Boca, după izgonirea din mănăstire, trăieşte cu acesta într-o casă cumpărată de amândoi în Bucureşti, dar nu sunt căsătoriţi”, informau autorii cercetării.


  1. L-A ÎNGRIJIT ÎN ULLTIMII ANI DE VIAŢĂ

Fosta stareţă rămăsese în atenţia Securităţii, datorită legăturilor strânse cu Arsenie Boca, păstrate şi în anii următori când ea s-a mutat la Sinaia, iar Arsenie Boca rămăsese în Bucureşti.

În 1968, părintele Arsenie Boca a fost găzduit de familia surorii maicii Zamfira, în satul Drăgănescu, de lângă Bucureşti, unde a început pictarea bisericii, la care paroh era preotul Savin Bunescu, soţul surorii Zamfirei [deci, biserica din Drăgănescu este o afacere de familie – n.n.].

Din anul 1977, duhovnicul Arsenie Boca s-a mutat la Sinaia, mai aproape de ucenica sa. În ultimii ani ai vieţii lui, ea a fost cea care l-a îngrijit.

Maica Zamfira Constantinescu s-a ocupat de organizarea funeraliilor părintelui, înmormântat la Prislop, fiind apoi cea care a făcut posibilă publicarea unei părţi a lucrărilor acestuia. A murit în 2005 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Prislop, unde a slujit alături de părintele Arsenie Boca.

Deși acum e un mare interes pe acest subiect obsedant, noi nu l-am fi abordat dacă era vorba de ceva concret, fiindcă prin pocăință toate se pot curăți și nu vrem să cădem în osânda clevetirii vreunui preot. Nu putem să nu înțelegem cu durere condițiile grele de alungare a monahilor, din acea perioadă. Săracii… au pătimit multe suferințe. Dar căderile lor nu trebuie ridicate la rangul de sfințenie ci numai prigoana și pocăința, dacă a avut loc. Desigur că Părinții Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan, Cleopa Ilie, fiind preocupați de binele Bisericii, ca duhovnici, știau multe și puteau vădi în chip binecuvântat acest păcat notoriu pentru a ne feri pe noi de primejdia înșelării.

Din punctul de vedere al abordării noastre, prin prisma amăgirii, însă, cunoaștem că de multe ori satana dă poruncă demonilor desfrânării să se apropie de inima celor ispitiți, bărbat și femeie, mai ales dacă sunt călugări, să-i atragă unul de altul prin admirație și fascinație, cu pretext duhovnicesc, și să-i facă să desfrâneze în taină, fără ca să o simtă, printr-o poftă mascată de „iubirea duhovnicească”. Tot el le poruncește cu strășnicie duhurilor trimise ca în nici un caz să nu-i facă să cadă trupește unul cu altul, fiindcă vederea necurăției adusă până la faptă le dezvăluie amăgirea mascată de până atunci și îi ridică la pocăință făcându-i să-i scape din gheare, arzându-l pe satana prin vederea păcatului propriu și smerenia ce apare după aceea. Mântuitorul ne previne despre aceasta arătându-ne cumplita slăbiciune și dându-ne și antidotul pentru a ști cum să ne ferim de ea:

Mat 5:27 Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârşeşti ‎adulter”.  28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-‎o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.  29 Iar dacă ochiul tău cel ‎drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos ‎îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat ‎în gheenă.  30 Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi ‎o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din ‎mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.‎

În afară de asta cetele diavolești, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare sunt de două feluri: ai poftelor (care acționează la cei robiți de plăcerile trupești) și ai îngâmfării (ce acționează la vrăjitori și eretici) și înclinăm să credem că, după manifestări, diavolul n-ar fi vrut să scape ocazia unei așa grandioase subtile înșelări de-a dreapta, prin îngâmfare, ce putea amăgi așa de mulți, datorită marilor capacități cu care a fost înzestrat fascinantul întemeietor de mișcare de mase de la Prislop. Astfel că e posibil să-l fi ferit chiar el însuși de căderea cu trupul pe Părintele Arsenie Boca pentru ca să aibă impresia că a ajuns la nepătimire și încredințat de aceasta să se propovăduiască pe sine ca cel mai bun exemplu de urmat:

Odată mi-a spus:,, Măi, să nu cumva să judecaţi pe preoţi, căci cei ce judecă pe ‎preoţi ajung la judecata lui Dumnezeu. Şi ei greşesc, şi ei sunt oameni. Dacă ‎zice cineva ceva rău de preoţi, să mă dai exemplu pe mine…‎ [De ce nu pe Hristos, pe Sfântul Ieromonah Visarion Serai, pe dascălul dascălilor și cel mai mare teolog al secolului XX Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, măcar din recunoștință că el l-a promovat de a ajuns celebru la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus, sau pe vreun alt contemporan evlavios al Părintelui. În opinia sfinției sale nu mai era vreun alt exemplu pozitiv atunci? – n.n.][186]

Nu te feri a face tot lucrul cu smerită cugetare, nici iarăşi de dezbate. Şi de vei fi silit a râde să nu ‎ţi se vadă dinţii tăi. Şi de vei fi silit a vorbi cu femei, întoarce-ţi faţa ta despre vederea lor şi aşa ‎vorbeşte cu dânsele, Iar de monahii depărtează-te ca de foc şi ca de cursa diavolului, precum şi de ‎întâlnirea şi de împreună vorbirea şi vederea lor, ca să nu se răcească inima ta din dragostea lui ‎Dumnezeu, şi ca să nu-ţi pângăreşti inima cu noroiul patimilor; măcar de ar fi şi surori ale tale ‎după trup, ca şi de cele străine fereşte-ta. De amestecarea cu ai tăi fereşte-te ca să nu se răcească ‎inima ta din dragostea lui Dumnezeu.[187]

Dar diavolul, uneori, mai aplică și un alt truc. Dacă totuși cei doi cad, din neatenție, în împreunare trupească, după o pocăință scurtă, la care se face și el părtaș în sensul sădirii unor sentimente ce mimează umilința fierbinte, ce merge pe aceleași cărări ale senzațiilor înșelate (vezi celebrul caz al lui Francisc de Assisi), le retrage iar pofta trupească sesizabilă și îi convige că, acum, odată căzuți, sunt cu experiență și nu mai pot cădea altădată, și iar îi aduce în starea dinainte, dar agravată prin faptul că au ignorat evidența la care i-a chemat Dumnezeu.

Sau, iar este posibil, dacă mentalitatea se strică foare mult prin practicarea credinței păgâne, cum a fost și cazul Părintelui Arsenie Boca, după cum vom vedea mai jos, să amestece în cap ideea că păcatul desfrânării nu-i păcat ci dătător de sănătate sau chiar îndumnezeitor, după cum citim în Cărarea Împărăției și în toate scrierile hinduse, mai ales în cele tantrice, dar nu numai. Atunci se practică și desfrânarea fățișă și se păstrează și ideea că s-a ajuns la desăvârșire.

Mai bine-ţi este a mânca venin de moarte, decât a mânca cu femeie, măcar de ar fi şi maica sau ‎sora ta.[188]

Ca bărbatul să poată sta împreună cu femeia în aceeași locuință și să nu desfrâneze nici măcar în duh, trebuie să fi ajuns amândoi la nepătimire:

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva – aceasta e întâia ‎iubire. Cineva are mintea curată de gânduri – aceasta e cea de-a doua iubire, mai ‎mare decât prima. Cineva are în chip simţit harul în sufletul său – aceasta e a treia ‎iubire, încă mai mare. Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci ‎când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se ‎sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi ‎mucenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de ‎iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un ‎fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care ‎este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru ‎că dulceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi-l învaţă să iubească pe Dumnezeu ‎în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de ‎lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru ‎Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din ‎pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte sufletul, şi ‎sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după ‎Domnul”.‎[189]

După cum ați înțeles deja, având acest fel de ispită continuă prin mândria că este mai deosebit și nu trebuie să asculte de vreun povățuitor, Părintele Arsenie Boca nu putea să fi ajuns la nepătimire. Dar nu numai atât, după cum vom vedea mai jos, trupul sfinției sale nu s-a prefăcut în Sfinte Moaște ci are un aspect negru și respingător, ca o mare și ultimă dovadă că nu trebuie să-l urmăm în nimic, nici în a fi în neascultare, dar nici în sta în aceeași casă cu o femeie care nu ne este soție, soră sau fiică, nici măcar cu pretextul misiunii creștine.

Cum că nu se cade ca întâlnirile femeilor ‎să se facă fără de pază

Pentru stăpânirea gândurilor şi înfrânarea patimilor, din destul am zis mai sus. Dar trebuie nu ‎numai de acestea să ne păzim, ci şi de întâlnirile cu femeile pe cât este cu putinţă să fugim, de nu ‎vreo nevoie oarecare netrecută ne-ar sili spre întâlnire. Încă şi vreo nevoie de ne va ajunge, ca de ‎foc trebuie să ne ferim şi prea iute şi grabnică despăţirea să o facem, căci iată ce zice pentru ‎aceasta Înţelepciunea lui Solomon (Pilde 26, 27): „Va lega cineva foc în sân şi hainele lui nu le va ‎arde? Sau va călca cineva peste cărbuni de foc şi picioarele lui nu le va arde?”. Iar de va zice ‎careva că dintru a se întâlni cu femeile şi de a petrece împreună multă vreme, nu se vatămă, apoi ‎să ştiţi că unul ca acesta sau nu se împărtăşeşte firii bărbăteşti, în mijlocul amândurora firilor stând ‎‎- precum spun că sunt famenii cei din naştere, de vom zice că aceia au nepătimire către femei, ‎uităm ce zice înţeleptul că pofta famenului este stricând fecioria fetei – sau deşi s-au împărtăşit ‎firii bărbăteşti , dar unul ca acesta fiind înecat de patimi nu mai simte că pătimeşte, întocmai fiind ‎cu oamenii beţi sau cu cei ieşiţi din minte cari cele mai cumplite pătimind, socotesc că sunt afară ‎de pătimire.‎

Dar cum să zicem (ceea ce nu este de zis) că este cineva care nu se îmboldeşte de patimă ‎bărbătească; deşi el nu pătimeşte, nu îi va ameninţa însă pe alţii că adică, nu pătimeşte? Căci deşi unul ca acesta n-ar avea sminteală, întâlnindu-se des cu femeile şi vorbind, dar oare puţină pagubă ‎pricinuieşte celor cari îl văd întru asemenea întâlniri?‎

Să nu se înşele unul ca acesta, căci oricum ar fi se primejduieşte. La asemenea întâlniri pătimeşte ‎vătămare în gânduri; dar cum ne va încredinţa pe noi că şi femeia este fără pătimire? Căci adeseori ‎aceea fiind mai slabă cu firea, pătimeşte sminteală în cuget din pricina celui care face întâlnirile ‎fără de pază. El adică nu s-a rănit, dar a pricinuit rănire fără ca să cunoască … De multe ori femeia, ‎ca şi cum din dragoste duhovnicească, venind la călugăr începe cu ochii a se umple de păcat; căci ‎prin căutături obraznice se vânează de chipul aproapelui şi pe fecioria cea dinăuntru (pe care ‎Mirele Hristos o iubeşte mai ales) a sufletului cu gânduri necurate o strică.‎

Pentru ca să înţelegi mai bine, frate ori soră, cât de multă pază se cuvine să avem a nu da pricină ‎smintelii, voi aminti o pildă de la Sfântul Macarie:‎

În vremea când se făcea prigoană pentru credinţa creştinească, unul dintre creştini suferise multe ‎chinuri grozave din partea tiranului, fusese spânzurat pe lemn şi tot trupul lui era rănit, apoi a fost ‎aruncat în temniţă în stare jalnică. Acolo îi slujea la cele de nevoie o călugăriţă. Dar pentru că ‎nefericita de ea petrecea adesea cu el fără de pază, a căzut la urmă în păcatul curviei acolo în ‎închisoare. O cădere jalnică şi vrednică de plâns. Prin urmare iată că nici sângele acestui mucenic ‎pe care l-a vărsat pentru Hristos, nici rănile cele grozave, nici strâmtoarea temniţei, şi nici măcar ‎evlavia cea multă a călugăriţei, n-au putut să le ajute spre a nu cădea în păcat, pentru că nu s-au ‎păzit de pricinile păcatului.‎

Ce-ţi ajută ţie iscusinţa la vorbă şi bărbăţia sufletului, dacă nu vei fi cu pază şi mai ales de nu vei ‎fugi de pricinile smintelilor şi de întâlnirile zăbavnice cu femeile. Căci Sfântul Apostol Pavel nu ‎ne îndeamnă să stăm de vorbă şi să ne luptăm (când este vorba de sminteala trupească), ci mai ‎vârtos ne porunceşte: fugiţi de curvie (I Cor, cap.6.18). Deci ca nimic din cele zise să nu se ‎întâmple trebuie să fugim, de este cu putinţă, cu desăvârşire de întâlnirile cu femeile, iar de nu este ‎cu putinţă cu desăvârşire cel puţin să ne ferim de întâlnirile cele dese şi cu zăbavă (adică lungi) cu ‎femeile; nu pentru că urâm neamul lor, să nu fie! Nici nu ne lepădăm de rudenia lor. Ci mai ales le ‎povăţuim şi cu pilde voim a le folosi după putinţă pe cele care cu adevărat voiesc a-şi păzi cinstea, ‎dar mai ales pe cele cari au îmbrăţişat cinul monahicesc şi au intrat în stadiul luptelor pentru ‎curăţenie, de vreme ce acestea se nevoiesc asemenea cu noi pentru acelaşi scop. Iar de întâlniri ‎dese şi vorbiri lungi să ne ferim, ca nu cumva să se facă aducere aminte a patimii pe care am ‎lepădat-o şi pe care am oprit-o, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin [190].‎

Având în vedere aceste realități dureroase ale firii căzute, descrise mai sus, chiar dacă am închide ochii la evidențe și am admite că ei ar fi ajuns amândoi la nepătimire, și așa au păcătuit împotriva Sfintei Învățături Ortodoxe. Pentru aceasta, ca de obicei, să vedem:

Ce spun despre aceasta, Sfinții Părinți?

‎ CANONUL 3‎ (Sinodul I ecumenic)

‎ A oprit desăvârșit marele sinod, nici episcopului, nici prezbiterului, nici diaconului, nici măcar ‎vreunuia din cei ce sunt din cler, a-i fi cu putință să aibă împreună locuitoare muiere; afară ‎numai decât maică, sau soră, sau mătușă, sau de singure fețele acele cu care ar putea scăpa de ‎tot prepusul.‎

‎ [Sinod 6, can. 5; Sinod 7, can. 22, 23; Ancira, can. 19; Cartagina, can. 45; Vasilie, can. 88]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Cei ierosiți (adică sfințiți), și clericii nu se cuvine a pricinui vreo pricină de presupus, și de ‎sminteală poporului, pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, marele sinodul acesta, cel ‎întâi adică, desăvârșit a oprit, a nu avea stăpânire și voie, nici episcopul, nici prezbiterul, nici ‎diaconul, nici altcineva din clerici să aibă muiere străină în casa sa, și a locui împreună cu dânsa, ‎afară numai maică, sau soră, sau mătușă, sau singure fețele acelea care nu dau presupus.‎[191]

 

Așadar, nu numai împreunarea trupească cu Maica Zamfira e un păcat grav, ci și locuirea celor doi, fiindcă dau bănuială de aceasta. Canonul nu spune că ar putea fi vreo excepție în cazul celor nepătimitori, fiindcă cei răniți sunt și toți ceilalți din preajma lor. Nu putem avea lipsa de minte să credem că ar putea fi toți oamenii dintr-o localitate, sau toți cei ce cunosc pe cei nepătimitori, și ei nepătimitori. Iar dacă nu sunt nepătimitori sunt împinși de vedere la judecată și astfel să îi părăsește harul Sfântului Duh și își pierd pacea:

Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea. Paisie cel ‎Mare s-a mâniat şi l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a ‎arătat şi i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, ‎nu urî pe nimeni, şi nu te vei mai mânia”[192].‎

Nu putem avea ca pretext că încălcarea canoanelor a dus la ceva bun. Dacă ar fi avut credință curată în Dumnezeu, s-ar fi lăsat în grija Lui și i-ar fi ajutat, să trăiască în lume, cu sfiala cuvenită cinului îngeresc, împlinindu-și vocația de singurătate monahală. Dacă apare vreo nevoie de a se încălca Sfintele Canoane (ceea ce nu este cazul nostru) trebuie după aceea, dar chiar și în timpul acela pocăință reală, însemnând căutarea unei soluții duhovnicești. 40 de ani nu au găsit? Este exclus ca Dumnezeu să nu le fi ajutat dacă ar fi vrut. Dacă erau așa de mult primite rugăciunile sfințiilor lor, fiindcă ucenicii îi consideră sfinți, oare nu au fost ascultați ca să se supună rânduielilor Sfintei Biserici? Aceasta înseamnă că ori nu au dorit să viețuiască după Sfintele Canoane, ori nu s-au rugat, ori nu au fost primite rugăciunile lor. Dar toate aceste variante arată, indirect, modelul lor nu numai că nu este unul de sfințenie, dar nici de pocăință reală. Să ne rugăm așadar fraților, cu toții, dacă se poate cu lacrimi, ca să ierte Dumnezeu neputințele și păcătoșenia noastră, să ierte neputința aceasta a sfințiilor lor și să nu îngăduie ca exemplul lor negativ să fie urmat ca un model de sfințenie.

Ideea că se poate face binele amestecat cu răul este greșită și Sfinții Părinți ne descoperă că este o mare capcană, prin care vrăjmașul mântuirii noastre vrea să ne ducă prin vicleșug la rău:

DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI

Stareţul socotea că aşa cum pentru a cerceta adevărul căii ‎noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a ‎doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul ‎sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine,‎ oricât de sfântă şi înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele ‎alese pentru atingere acelui scop.‎

Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine ‎însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea ‎dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care ‎răul în stare pură nu există şi nu poate exista. Tot răul săvârşit de ‎către făpturile slobode trăieşte neapărat ca parazit pe trupul ‎binelui; el neapărat trebuie să-şi afle o îndreptăţire, să se ‎înfăţişeze învestmântat în haina binelui, şi nu arareori în cea a ‎binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna şi neapărat se va împleti ‎într-o oarecare măsură cu o căutare aparent pozitivă, şi aceasta ‎este latura sa care «ademeneşte» omul. El încearcă să înfăţişeze ‎aspectul său pozitiv omului ca pe o valoare atât de însemnată ‎încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele sânt îngăduite.‎

În viaţa empirică a omului nu este cu putinţă a ajunge la binele ‎absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare ‎nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc pe de-o ‎parte şi, pe de altă parte, neapărata prezenţă a aparentului bine pe ‎care şi-1 atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât ‎se poate de anevoioasă.‎

Stareţul socotea că răul întotdeauna lucrează ca «înşelare», ‎ascunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se ‎înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea răului. Drept aceea, ‎acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, ‎şi altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. ‎Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptăţeşte ‎mijloacele. «Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un ‎bine» – iată legământul lăsat nouă de către Apostoli şi Sfinţii ‎Părinţi. Dacă binele nu arareori biruieşte, şi prin prezenţa sa ‎îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi ‎adus binele, că binele ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu ‎neputinţă. însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se iveşte totul să se tămăduiască fără urmă căci ‎Dumnezeu este plinătatea vieţii şi făureşte viaţa dintru nimic.‎

De aceea, ca de obicei, nu am spus acestea spre a-i judeca (dacă au căzut sau nu în adulterul cel mai grav – ca al ereticilor – adică în împreunarea trupească între un monah și o monahie), ci pentru a ne ruga pentru sfințiile lor și pentru a împreună-înțelege că nu pot fi canon în Sfânta Biserică Ortodoxă, fiindcă pilda lor ar duce la lepădarea Sfintei Predanii. Chiar dacă ei ar fi nepătimitori, ceilalți pătimitori le-ar urma exemplul și ar cădea într-o mare înșelare amestecată cu desfrânare, dogmatisită ca sfințenie.

Deci, încă o dată, vă rugăm din toată inima, urmați cuvântul Sfântului Siluan Athonitul, nu-i judecați, ci rugați-vă lui Dumnezeu ca să-i ierte pentru cumplita amăgire în care au trăit:

inimii care a învăţat să iubească îi este milă pentru orice făptură. Dar omul e făptura cea mare. De aceea, ‎dacă vezi că s-a rătăcit şi se pierde, roagă-te pentru el şi plângi dacă poţi; iar dacă nu ‎poţi, atunci suspină cel puţin pentru el înaintea lui Dumnezeu. Domnul iubeşte ‎sufletul care face aşa, pentru că atunci el se aseamănă Lui.‎

Aşa se ruga Cuviosul Paisie cel Mare pentru ucenicul lui care se lepădase de ‎Hristos şi se căsătorise cu o evreică, ca Domnul să-l ierte. Şi Domnul a fost atât de ‎bucuros de această rugăciune, că a vrut să-l mângâie El însuşi pe robul Său şi i S-a ‎arătat şi i-a zis: „Paisie, de ce te rogi pentru acesta, care s-a lepădat de Mine?” Dar ‎Paisie a zis: „Doamne, Tu eşti milostiv, iartă-l!” Atunci Domnul i-a zis: „O, Paisie, ‎prin iubirea ta te-ai asemănat Mie!” Atât de plăcută e Domnului rugăciunea pentru ‎vrăjmaşi.‎

Eu însumi sunt un mare păcătos, dar scriu despre milostivirea lui Dumnezeu, ‎pe care sufletul meu a cunoscut-o pe pământ prin Duhul Sfânt.‎ [193]

a)  Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca:

Se înțelege că neurmând Sfintele Canoane și neavând o așezare cu frică și luare aminte în învățăturile Sfinților Părinți, pornind la multa predică înainte de a se întări în pocăință, bizuindu-se pe gândirea proprie a deviat în multele sale cuvinte și în învățături eretice scrise și pictate:

‎. De multa cuvântare păzeşte-te, că aceasta stinge din inimă pornirile cele gândite cari se nasc de ‎la Dumnezeu. Fugi de a dogmatisi ca un leu fără rânduială; nici cu hrănitorii bisericii să nu intri la ‎aceasta, nici cu cei străini[194].‎

(1) Monofizismul

Misterul creştinismului este misterul unităţii în dualitate, găsindu-şi soluţia în ‎Unitatea-Trinitate. lată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a ‎naturii teandrice a Fiului şi dogma trinitară.[195]

Iată că Părintele Arsenie Boca propovăduia monofizismul dat anatema la Sfântul Sinod Ecumenic al 4-lea.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin, numit de Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic: „Luminătoriu carele luminează în lume, cuvânt al vieții țiind”[196]:

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe şi fără să se prefacă. Firea ‎dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-‎a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă şi nici din cele două firi ‎nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deofiinţă cu nici una ‎din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva ‎deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune ‎că este deofiinţă cu focul, nici nu se numeşte foc, nici aer, nici apă, nici pământ şi nici ‎nu este deofiinţă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar ‎fi fost dup ă unire dintr-o singură fire compusă, atunci s-a schimbat dintr-o fire simplă ‎într-o fire compusă şi în realitate ei nu mai este deofiinţă nici cu firea simplă a Tatălui ‎nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire şi omenire, ‎nici nu este în Dumnezeire şi omenire şi nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ‎ci numai Hristos. Iar cuvântul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei ‎gândesc, al unei singure firi.‎[197]

Deci în nici un caz nu este vorba de o fire (natură) teandrică, cum susținea Părintele Arsenie Boca. Această învățătură a fost dată anatema la Sfântul Sinodul al 4-lea Ecumenic.

Activitatea însă se numește teandrică, păstrând, însă, neatinsă, deosebirea activităților și celor două naturi dumnezeiască și omenească:

Când fericitul Dionisie spune că Hristos a trăit printre oameni cu o activitate nouă, ‎teandrică373, nu suprimăm activitățile firești ale celor două firi, în sensul că ar spune că ‎a rezultat o singură activitate din cea dumnezeiască şi cea omenească — căci dacă ar ‎fi așa, am fi spus şi o singură fire nouă, rezultată din cea omenească şi cea ‎dumnezeiască. Căci, după cum spun Sfinţii Părinţi, cele care au o singur ă activitate ‎acelea au şi o singură ființă —, ci fericitul Dionisie a numit cele două activități astfel, ‎voind să arate modul nou şi inexprimabil de manifestare al activităților firești ale lui ‎Hristos, mod înrudit cu modul inexprimabil al întrepătrunderii reciproce a firilor lui ‎Hristos, traiul lui ca om, străin şi minunat şi necunoscut firii existențelor, ca şi felul ‎comunicării însușirilor care rezultă din unirea inexprimabilă a firilor. Nu spunem că ‎activitățile sunt despărțite şi nici că firile activează despărțit, ci fiecare lucrează în ‎chip unit ceea ce are propriu cu participarea celeilalte. Nici pe cele omenești nu le-a ‎lucrat în chip omenesc, căci n-a fost simplu om, şi nici pe cele dumnezeiești numai ca ‎simplu Dumnezeu, pentru că n-a fost simplu om, ci El a fost în același timp şi ‎Dumnezeu şi om. Căci după cum cunoaștem unirea şi deosebirea firească a firilor, tot ‎astfel cunoaștem unirea şi deosebirea voințelor şi activităților firești.‎ […]

Prin urmare, termenul „activitate teandrică“ arată aceasta, anume că ‎Dumnezeu s-a făcut bărbat, adică s-a înomenit şi activitatea Lui omenească a fost ‎dumnezeiască, adică îndumnezeită; activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de ‎activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită de ‎activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată împreună cu cealaltă. Felul ‎acesta se numește perifrază, anume când cineva cuprinde printr-un singur cuvânt două ‎lucruri. După cum spunem că este una atât arderea care taie, cât şi tăierea care arde a ‎cuțitului înroșit în foc; dar spunem că altă lucrare este tăierea şi alta arderea, şi că ‎arderea focului şi tăierea cuțitului sunt activitățile unor firi deosebite, tot astfel şi când ‎vorbim de o singură activitate teandrică a lui Hristos, înțelegem pe cele două activități ‎ale celor două firi ale Lui, a Dumnezeirii Lui, activitatea dumnezeiască, iar a omenirii ‎Lui, activitatea omenească[198].‎

(2) Învățătura nestoriană

Părintele Arsenie Boca avea, însă, și învățătura nestoriană, opusă celei monofizite (cum de a reușit să le acumuleze pe amânduouă laolaltă? Poate prin înclinarea sfinției sale la uniație și ecumenism de tip catolic. Deși mai devreme dezavua pe Nestorie, iată că îi propovăduiește învățătura ca fiind Ortodoxă) dată anatema la Sfântul Sinod al 3-lea Ecumenic:

El personal, întrupat în persoană omenească‎ a venit la noi să ‎ne ‎spună toate despre soarta noastră[199]. ‎

Să vedem ce spune învățătura Ortodoxă despre această problemă (persoana fiind totuna cu ipostasul, atunci când se vorbește despre cei ce au libertatea alegerii în fire):

Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singură ‎fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ ‎‎(om) de o singură fire compusă din trup şi suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu ‎este un individ şi nici nu există specia Hristos, după cum există specia om. Pentru ‎aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvârşite, din cea omenească şi cea ‎dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, ‎după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur284, Eutihie285 şi Sever286 şi ceata lor ‎blestemată; şi nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire ‎de demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bunăvoinţă, după cum au ‎spus urâtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor287, Teodor al Mopsuestiei288 şi adunarea ‎lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără ‎confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare. Mărturisim o singură ‎ipostasă în două firi desăvârşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că ‎Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează ‎în el cele două firi.[200] ‎[…]

Dumnezeirea și omenirea au aceeași ipostasă, adică persoana a 2-a a Sfintei Treimi, Persoană Dumnezeiească, iar nu omenească. De aceea Maica Domnului se numește Născătoare de Dumnezeu iar nu născătoare de om (cum s-ar fi numit dacă Mântuitorul s-ar fi întrupat în persoană omenească, cum susține sărmanul Părinte Arsenie Boca).

Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu şi real Născătoare de ‎Dumnezeu. Prin faptul că cel născut din ea este Dumnezeu adev ărat, este adevărată ‎Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeul adevărat, întrupat din ea. ‎Spunem că Dumnezeu s-a născut din ea, nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a ‎luat din ea începutul existenţei, ci în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cel n‎ăscut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început şi veşnic ‎împreună cu Tatăl şi cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastr‎ă, s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat şi s-a născut din ea fără să se schimbe.‎

Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat: şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu şi-a pogorât din cer ‎corpul, care să fi trecut prin ea ca printr-un tub, ci a luat din ea un trup de o fiinţă cu ‎noi pe care l-a ipostasiat în El însuşi. Căci dacă şi-ar fi adus corpul din cer şi n-ar fi ‎luat firea noastră, la ce mai foloseşte înomenirea? înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul ‎pentru aceasta s-a făcut ca însăşi firea, care a păcătuit, care a căzut şi care s-a corupt, ‎să învingă pe tiranul, care a înşelat-o şi astfel să se elibereze de stricăciune, după cum ‎spune dumnezeiescul apostol: „Pentru că prin om moartea, tot prin om învierea ‎morţilor”318. Dacă prima este adevărată, este adevărată şi a doua.‎[…]

Şi iarăşi spune apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul- Născut, care ‎s-a făcut din femeie”320. N-a spus „prin femeie“, ci „din femeie“. A arătat aşadar ‎dumnezeiescul apostol că însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu este ‎cel făcut om din Fecioară şi că însuşi cel născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu şi ‎Dumnezeu. Căci s-a născut în chip corporal, întrucât s-a făcut om. N-a locuit într-un ‎om mai dinainte făcut, ca în profeţi, ci însuşi s-a făcut om în chip substanţial şi real, ‎adică în ipostasa Lui exist ă un trup insufleţit cu suflet raţional şi gânditor şi El însuşi ‎s-a făcut ipostasa trupului. Aceasta înseamnă cuvintele: „s-a făcut din femeie“. Căci ‎cum ar fi fost sub lege însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost om deofiinţă cu ‎noi?‎

Pentru aceea pe bună dreptate şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe ‎Sfânta Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă aceea care a născut ‎este Născătoare de Dumnezeu, negreşit şi cel născut din ea este Dumnezeu şi, negreşit, ‎este şi om. Căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu, care are existenţa înainte de ‎veci, dacă nu sar fi făcut om? Este evident că Fiul omului este om. Iar dacă cel născut ‎din femeie este Dumnezeu, este evident că este unul şi acelaşi atât cel născut din ‎Dumnezeu Tatăl, potrivit fiinţei dumnezeieşti şi fără de început, cât şi cel care în ‎vremurile din urmă s-a născut din Fecioară, potrivit fiinţei care are început şi cade ‎sub timp, adică fiinţei omeneşti. Acest fapt indică o singură ipostasă, două firi şi două ‎naşteri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Nu numim deloc pe Sfânta Fecioară ‎Născătoare de Hristos. Această denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, ‎cel cu cuget iudeu,‎ vasul necurăţiei, pentru a desfiinţa termenul: „Născătoare de Dumnezeu“, ca supărător ‎şi spre a necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, pe ‎Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu Satan, tatăl său.‎[201]

Deci vedem că Domnul nostru Iisus Hristos este numit Dumnezeu deoarece are firea Dumnezeiască, din nașterea mai înainte de veci. Este numit și om, fiindcă are, prin întrupare, și firea omenească din zămislirea din Fecioară. Dar aceeași Persoană Dumnezeiască, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut și Fiu al Fecioarei, păstrând modul lui de a fi Fiu. Așadar, luând firea omenească, a rămas Același Ipostas.

Tatăl este Tată şi nu Fiu; Fiul este Fiu şi nu Tată; Duhul este Sfântul Duh şi nu ‎Tată şi nici Fiu. Căci însuşirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămână însuşire, ‎dacă este mobilă şi se schimbă? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ‎ca să rămână imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, ‎întrupându-se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însuşirea de a fi ‎Fiu.[202]

Așadar Persoana a 2-a a Sfintei Treimi, a rămas Aceeași după întrupare, fiind Fiul lui Dumnezeu, și nu S-a întrupat într-o persoană omenească, cum susține Nestorie și Părintele Arsenie Boca.

(3) Învățătură ariană, provenită de la Origen[203]

Datorită necunoașterii teologiei persoanei avea și învățătura ariană, dată anatema la Sfântul Sinod 1 Ecumenic:

A-I scrie o carte, chiar bună, a rămas şi rămâne o neputinţă; ‎pentru că Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia ‎divină. Iar a scrie o „Viaţă” a lui Dumnezeu, nici a îndrăzni nu se poate. ‎Singura „carte” pe care o scriem – şi o scriem şi fără să vrem – e cartea ‎vieţii noastre, cu care mergem înaintea Lui. Şi mergem nu odată, la ‎sfârşitul vieţii, ci în fiecare zi şi în tot ceasul, pentru că El e atotprezent ‎şi în categoriile vieţii noastre[204].‎

Tema obârșiei divine a omului este larg dezbătută de Părintele Arsenie Boca. Mărturisim că acest termen, puțin folosit azi, dar de o semnificație uimitor de frumoasă, l-am descoperit cu multă bucurie tocmai datorită acestui studiu, lucru pentru care trebuie să-i mulțumim Părintelui Arsenie Boca. Din nefericire sfinția sa îi dă un sens eretic, datorită nelămuririlor sale dogmatice. Cu mila lui Dumnezeu și ajutorul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, datorită ostenelilor Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, am reușit să desțelenim hățișurile gândite ale folosirii sale în opera scriitorului de la Prislop și… ne-am cam îngrozit. Deși recunoaște că Domnul nostru Iisus Hristos este și Dumnezeu[205], (după cum și Arie a declarat în chip viclean aceasta, fiind constrâns), deși îl dezavuează în scris, după cum am citit mai sus, pe Arie, pictând (datorită antroposofiei pe care o iubea atât de mult), pe arianul Wulfila, în altar, cu nimb în biserica Drăgănescu, preacuvioșia sa se face părtaș din plin arianismului, atrăgând asupra sa anatemele Sfântului Sinod 1 Ecumenic, repetate de toate celelalte 6. Dar nu numai atât, chiar și această teorie a obârșiei divine a omului răstălmăcită de preacuvioșia sa arată o mare necunoaștere antropologică și teologică (datorită căreia, de-alungul întregilor sale scrieri, tot îi patinează cuvântul între termeni și noțiuni făcându-i învățăturile încâlcite și păgubitoare[206]– cum or fi putut unii să-l compare cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae?), dezvăluindu-i întunericul de tip arian.

Spunând că Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia ‎divină face o un amestec eretic între obârșiile oamenilor și obârșia lui Hristos.

Ce oare vrea să spună sfinția sa cu aceasta? Ori în ce fel am tâlcui-o tot erezie iese.

Mai întâi să vedem ce înseamnă cuvântul obărșie. La început credeam că este vorba numai de:

OBÂRȘIE, obârșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). 3. Locul de unde începe să se formeze albia unui râu; izvor. 4. Culme, muchie, vârf. – Din sl. obrŭšije.

După aceea, observând că Părintele Nicodim Sachelarie îl folosește cu sensul de săvârșirea Sfintei Liturghii, am căutat nedumeriți semnificația lui mai adâncă:

obârșí, obârșésc, vb. IV (pop.) 1. a scotoci, a căuta rostul, începutul unui lucru, originea; a se trage din, a proveni din. 2. a sfârși, a termina. 3. a trăi. 4. a izvorî. 5. a succeda.[207]

Așadar nu este vorba numai de începutul cuiva ci și de finalul lui, dar și de căutarea cu sete a împliniri. Cu alte cuvinte este vorba tocmai de rostul nostru în creație, de a ne uni cu Dumnezeu. Este vorba de îndumnezeire și mântuire.

Iar mântuirea “sufletelor“ este sfârșitul credinței. Sfârșitul credinței este ‎descoperirea adevărată a Celui crezut. Iar descoperirea adevărată a celui crezut ‎este pătrunderea (perihoreza) negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după ‎măsura credinței fiecăruia. Această pătrundere, la rândul ei, este întoarcerea ‎finală a celor ce cred la principiul propriu, este împlinirea dorinței. ‎împlinirea dorinței este odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorință, în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururea mobilă a celor plini de ‎dorință în jurul Celui dorit este bucuria veșnică și neîncetată a Celui dorit. ‎Bucuria veșnică și neîntreruptă e împărtășirea de bunurile dumnezeiești mai ‎presus de fire. Iar împărtășirea de bunurile dumnezeiești mai presus de fire, ‎este asemenea celor ce se împărtășesc. Asemănarea celor ce se împărtășesc cu ‎Cel de care se împărtășesc, înseamnă identitatea actualizată prin asemănare a ‎celor ce se împărtășesc cu Cel de care se împărtășesc, atât cât este cu putință. ‎Iar identitatea actualizată prin asemănarea celor ce se împărtășesc cu Cel de ‎care se împărtășesc, este îndumnezeirea celor ce se învrednicesc de îndumnezeire. ‎îndumnezeirea, ca să spun sumar, este concentrarea tuturor timpurilor și ‎veacurilor și a celor din timp și din veac. Iar concentrarea și sfârșitul ‎timpurilor și veacurilor și a celor din ele este unirea nedespărțită a începutului ‎adevărat și propriu în cei mântuiți. Unirea nedespărțită a începutului și ‎sfârșitului adevărat în cei mântuiți este ieșirea cea bună din cele naturale a ‎celor hotărniciți ființial între început și sfârșit. Iar ieșirea cea bună din cele ‎naturale a celor mărginiți între început și sfârșit, este o lucrare atotviguroasă ‎și supra puternică, nemijlocită și infinită a lui Dumnezeu ce lucrează la infinit ‎în cei învredniciți de acea ieșire bună din cele naturale. în sfârșit lucrarea ‎aceasta nemijlocită, atotviguroasă și supra puternică a lui Dumnezeu, ce ‎lucrează la infinit, este o plăcere și o bucurie tainică, și supra tainică a celor ‎stăpâniți de ea în temeiul unei uniri negrăite și mai presus de înțelegere; o ‎bucurie pe măsura căreia nu se poate afla minte sau rațiune, înțelegere sau ‎cuvânt în lumea celor create.[208]

De aceea tema nu este secundară ci de cea mai mare importanță. Trebuie să vedem ce înseamnă obârșia lui Hristos, obârșia în Hristos, care sunt obârșiile noastre, și ce a vrut să spună preacuvioșia sa prin obârșia divină comună oamenilor și Fiului Omului?

Și Mântuitorul are două nașteri, noi, trei obârșii. El are nașterea Dumnezeiască și cea omenească, iar noi obârșiile din creație, din Adam cel vechi și cea mai uimitoare nașterea de sus, Sfântul Botez, îmbrăcarea în Hristos, Adam cel nou.

  1. Nașterile lui Hristos:
    1. Despre nașterea Dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu:

Nașterea din Tată fără de mamă, mai înainte de toți vecii, nu o putem numi cu adevărat obârșie deoarece nu are început, fiind nezidit. O putem numi obârșie numai dacă numim cauzarea obârșie.

Este clar că oamenii nu pot avea acest fel de obârșie divină, fiind zidiți. Adică și ei sunt cauzați de Dumnezeu, dar nu prin naștere ci prin facere în timp. Unicul Fiu al lui Dumnezeu născut, iar nu făcut este Domnul nostru Iisus Hristos.

Așadar, dacă Părintele Arsenie Boca numește obârșia divină faptul de a fi cauzați de Dumnezeu, ea nu este comună între oameni și Dumnezeu Cuvântul ci diferită. El ca Dumnezeu Își are cauza prin nașterea din Dumnezeu Tatăl, iar ca om își are obârșia din Fecioară, prin întruparea Celui născut din Tatăl. Firea Sa omenească este într-adevăr creată ca și a noastră de Dumnezeu și luată din Fecioară, dar Persoana Sa care a luat această fire nu este creată ci este cauzată prin naștere din Tatăl. La noi, oamenii, și firea omenească ne este creată și persoanele. Comparația Părintelui Arsenie Boca este făcută între persoane, căci spusa Iisus este singurul om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia divină se referă la Persoană, altminteri ar fi zis Iisus este singurul Dumnezeu-om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia divină a firii sale omenești.

Această frază strâmbă îl arată pe Iisus Hristos iar ca fiind o persoană omenească creată precum noi, ceea ce este un arianism mascat (având cauzarea de Tatăl prin facere ca și noi, iar nu prin naștere din El) sau, prin punerea în comun cu noi prin cuvântul „singurul om” ne face și pe noi oamenii născuți din Dumnezeu, iar nu făcuți, ceea ce ar fi panteism, atingând origenismul (sau păgânismul mascat – lucru vizibil mai jos, când vom discuta despre credința eretică a sfinției sale în preexistența sufletelor prin care l-a copiat pe Origen, deși îl dezavua cu numele, ca și pe ceilalți eretici, când vorbea despre ei), declarând că oamenii sunt dumnezei după fire.

Vom vedea mai jos că până și obârșia omenească a oamenilor este diferită de cea a Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai obârșia divină.

  1. Despre naștera omenească a Domnului nostru Iisus Hristos:

Nașterea din Maică fără de tată la plinirea vremii (deci are început, poate fi numită obârșie), a fost fără de plăcerea împreunării, feciorelnică, dar de dragostea noastră Hristos și-a asumat stricăiunea firii ca să o repare, să o restaureze.

Aceasta nu a avut-o nici Adam, căci a fost creat, iar nu născut, și nici Eva, care a fost purceasă din Adam, iar nu născută. Nu o avem nici ceilalți oameni prin fire, căci toți ne-am născut din plăcerea împreunării, în plus avem și tată și mamă oameni, iar Hristos are ca Tată pe Dumnezeu pentru nașterea Sa Dumnezeiască și ca Maică pe Fecioara pentru nașterea Sa omenească. Așadar nici această obârșie nu poate fi valabilă ca o origine comună a omului cu Hristos.

Această obârșie omenească o primim noi prin har, în Sfântul Botez, îmbrăcându-ne în Hristos, dar nu este divină ci omenească și nu a noastră ci primită în dar de noi.

Dacă aceasta o crede Părintele Arsenie Boca ca fiind obârșia divină, ca un fel stâlcit de a spune obârșia omenească îndumnezeită, hulește pe Maica Domnului și pe toți Sfinții că și-ar fi dezmințit-o ca și cum s-ar fi lepădat de darul Sfântului Botez.

  1. Despre obârșia dintâi, din creația făcută de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh:

Adam a fost creat, iar nu născut, Eva, a fost purceasă din Adam, iar nu ‎născută, Hristos și-a construit din sângiurile feciorelnice ale Maici Sale trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător.

Obârșia lui Adam:

Fac 2:4 Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Fac 2:7 Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.

Obârșia Evei:

Fac 2:21 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.:22 Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.:23 Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”

Obârșia omenească a lui Hristos:

Luc 1:34 Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?:35 Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Vedem limpede, așadar, chiar dacă sunt toate trei obârșii omenești (Atenție! nu divine!), cauzate prin creație, cât de diferite sunt.

Adam și Eva, tot mai au în comun ceva: originea fără păcat și fără stricăciune, dar se deosebesc cu mult mai mult de cea a lui a lui Hristos a cărui fire este fără de păcat, neprovenind din plăcerea împreunării dar, din iubirea lui de oameni, Își ia aspra Sa stricăciunea cauzată de obârșia a doua omenească provenită din Adam, ca să ne vindece de ea și să ne despartă de cauza ei: plăcerea de sine.

Cu cât mai mult este, deci diferită obârșia lui Hristos de a celorlalți oameni, care se nasc din păcatul strămoșesc?

  1. Despre obârșia din Adam a omului, prin păcatul strămoșesc:‎

Toți oamenii au obârșia în împreunarea din plăcerea trupească a două persoane omenești, născându-se astfel cu firea stricată, supusă morții, în care stăpânește ca un tiran păcatul.

Nici aceasta nu poate fi comună cu a lui Hristos.

Dacă pe aceasta o consideră obârșie comună Părintele Arsenie Boca va cădea mai jos de nestorianism și arianism (acuzând că firea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos are păcatul strămoșesc).

  1. Despre obârșia din Hristos a omului, sau Dumnezeiescul Botez:

Omul botezându-se, se naște de sus, primind prin har obârșia omenească a lui Hristos (nicidecum cea divină), și deși firea îi rămâne stricăcioasă (asemănându-se Domnului care Și-a asumat stricăciunea noastră ca să o strice cu putere), dar crește lăuntric din putere în putere, lăsând pe Domnul se întrupeze în el și să-l facă dumnezeu după har, pe măsura în care și el îl lasă pe Hristos să se facă Om în sine prin virtuți.

După cum vedem în nici un chip omul nu are obârșie divină decât că este cauzat prin facere de Dumnezeu, ceea ce nu-i totuna cu obârșia divină a Domnului nostru Iisus Hristos care este născut din Dumnezeu ca Persoană, neavând obârșie în înțelesul de început (cum a declarat Arie și poate și Părintele Arsenie Boca prin această frază, sperăm nu intenționat ci doar fără să înțeleagă) decât a firii Sale omenești și nu a Sa.

Dacă totuși am accepta că aceasta este o metaforă și aceasta duce la o mare hulă. Metafora este nepermisă în învățătura de credință, dar dacă totuși forțăm nota și o acceptăm de dragul Părintelui Arsenie Boca, dorindu-l cu tot dinadinsul Sfânt, că așa ar fi vrut să vorbească, în chip ermetic, ca un filozof, să ne impresioneze pentru Hristos, ce ar fi vrut oare el să spună ca să îl scuzăm? Hai să zicem cam așa:

Obârșia omenească după noul Adam (fiindcă firea omenească a Sa este îndumnezeită prin unirea neamestecată, neîmpărțită, nedespărțită, neschimbată, cu firea dumnezeiască în Persoana Fiului lui Dumnezeu) ar fi această mult trâmbițată obârșie divină comună a lui Hristos și a omului. Este ca și cum am spune, prin pogorământ, că este o obârșie omenească îndumnezeită (chiar dacă divin nu este totuna cu îndumnezeit, ci mai degrabă susține credința în divinități sau mulți zei după fire, adică păgînismul, și divinația adică vrăjitoria cu mască duhovnicească). Dar și așa, dacă obârșia divină ar însemna obârșia omenească din Sfântul Botez, îndumnezeită, tot hulă se propovăduiește:

Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia ‎divină.

Cu alte cuvinte Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul și toți sfinții s-au lepădat de Sfântul lor Botez, l-au dezmințit?

Dacă Sfântul Cuvios Serafim de Sarov zice:

Acest har al Botezului este atât de mare şi de indispensabil, atât ‎de vital pentru om, încât chiar şi un eretic nu este lipsit de el până la ‎moartea sa; adică până la sfârşitul perioadei desemnate lui de sus prin ‎Pronia dumnezeiască ca o încercare lungă de o viaţă a omului pe ‎pământ, ca să se poată vedea ce va fi el capabil să realizeze (pe timpul ‎acestei perioade dăruite lui de către Dumnezeu) cu ajutorul puterii harului dăruit ‎lui de sus. Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul ‎nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi ‎fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului.‎[209]

Cu alte cuvinte, chiar dacă omul după Sfântul Botez, ar cădea în cel mai mare păcat, al dezbinării de Sfânta Biserică prin erezie, tot nu pierde definitiv harul acestei obârșii, decât la moarte, ca să aibă șansa pocăinței. Dar câți oare nu au rămas Sfinți ai lui Dumnezeu curați, nevinovați și fără vreo necurăție a trupului și a duhului? Nu știa oare Părintele Arsenie Boca de preanevinovata Fecioară Maria, fără păcat personal? Și-a dezmințit oare obârșia din Hristos Cea care este obârșia acestei obârșii, sau, mai degrabă, este ispitit Părintele Arsenie Boca de a o înjosi ca ereticii de tip protestant, neoprotestant și sectar?

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele ‎sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai ‎mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit ‎niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea ‎au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost ‎nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât ‎chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai ‎mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a ‎întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, ‎după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi ‎noului popor creştin.‎ […]

Intr-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: ‎‎„Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica ‎Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima ‎mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a ‎păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în ‎inima mea curăţiei ei[210]. ‎

Dar sunt și Sfinți care nu și-au dezmințit obârșia din Hristos:

De altfel Scriptura afirmă limpede că bărbații drepți și sfinți nu sînt în afara putinței de a greși : «De șapte ori cade cel drept și se ridica ». Și ce este a cădea, dacă nu a păcătui? Totuși, cînd se spune că de șapte ori cade cel drept, nu însemnează că șubrezenia omenească îi pune sub semnul întrebării dreptatea, fiindcă este mare deosebire între căderea omului drept și a celui păcătos. 2. Una este a săvârși un păcat de moarte și alta a-l prevesti prin gând, care nu este lipsit de păcat, a greși din neștiință și uitare, sau dintr-o vorbă spusă cu ușurință, a șovăi în problemele lăuntrice ale credinței, a simți mângâierea gloriei deșarte, a cădea de pe înălțimile desăvârșirii, tras în jos de poruncile firii. Acestea sînt cele șapte feluri de cădere, în care chiar dacă cel înțelept alunecă, totuși, el nu încetează de a fi drept. Acestea, oricât ar părea de ușoare și de mici totuși îl fac să nu poată fi fără păcat. Căci are pentru ce să se căiască zilnic, să-și ceara iertare și să se roage fără încetare pentru păcatele sale zicînd : «Și ne iartă nouă greșelile noastre »… [211].

Oare numește Părintele Arsenie Boca aceste mici alunecări dezmințirea Sfântului Botez? Dar cum poate fi asta, căci iată care sfinți greșeau așa:

Aceia sînt adevărați și nestricați feciori ai lui Hristos, aceia sînt socotiți minunați și străluciți fameni, nu cei ce se tem și cărora nu le place să desfrâneze, nici cei ce înfrânează nerușinarea, ci cei ce au învins chiar cea mai mică ispită a minții și cele mai slabe ațâțări ale poftei și pînă într-atît și-au redus acel simț al trupului, ca să zic așa, încît nu sînt atinși nu numai de nici o plăcere, dar nici măcar de cel mai mic fior al trupului.[212]

Se vede, însă, că neexperimentând în sine starea dreptului, a crezut că nimeni nu o poate avea. Mai mult, neavând adevărate vedenii cu și despre Maica Domnului nici nu o putea cunoaște că este fără de păcat, fiindcă duhurile ce se arătau lui (convingându-l prin nălucire și îndulcire că sunt Preasfânta) erau izvorul necurăției a toată lumea.

După cum vom vedea, însă, în realitate, omul nu are obârșie divină ci numai omenească, cauzată de Dumnezeu, primind, însă, fără vreun merit, dacă vrea viața dumnezeiască după har, pe care nici un Sfânt și nici un păcătos pocăit (deci ajuns Sfânt) nu și-a dezmințit-o, rămânând cu ea în veșnicie, când se vor odihni cu toții de lucrarea firii omenești, odihnind pe Dumnezeu care va lucra în ei dumnezeiește. Și nu numai atât, nici cei mai mari păcătoși nu dezmint obârșia tuturor în Hristos (cum ar putea să-L biruie chiar pe Cel Biruitor și Atotputernic) ci se dezmint de ei înșiși, punându-se în dezacord cu ea.

Părintele Arsenie Boca nu a priceput acestea (nici măcar din Filocalie, pe care probabil că a doar a dactilografiat-o sau conspectat-o fără să o pătrundă cu mintea în înțelesurile ei mai adânci, fiindcă citatele de mai jos, în mare parte, sunt tocmai de acolo).

Și dacă nu le-a priceput nici măcar cu mintea cum să le fi trăit?

Să vedem, însă, ce ne învață despre Nașterile Domnului și obârșiile omului Sfinții Părinți:

Nașterea fără de început, dar având ca principiu (în ceea ce privește cauza) pe Tatăl:

Dacă spunem că Tatăl este principiul Fiului și mai mare decât Fiul, nu susținem că El precede ‎pe Fiul în timp sau în fire, căci prin El a făcut veacurile. Și întru nimic altceva nu se deosebește ‎decât numai în ceea ce privește cauza, adică Fiul a fost născut din Tatăl și nu Tatăl din Fiul, și ‎că Tatăl, în chip natural, este cauza Fiului după cum spunem că nu provine focul din lumină, ‎ci mai degrabă lumina din foc. Prin urmare, când auzim că Tatăl este principiul Fiului și mai ‎mare decât Fiul să înțelegem aceasta cu privire la cauză. Și după cum nu spunem că focul are o ‎altă ființă și lumina alta, tot astfel nu este cu putin ță să spunem că Tatăl are altă ființă și Fiul ‎alta, ci una și aceeași. Și după cum spunem că focul luminează prin lumina care iese din el, și ‎nu susținem că lumina din el este un organ slujitor al focului, ci mai degrab ă o putere naturală, ‎tot astfel spunem că toate câte le face Tatăl le face prin Fiul Său Unul-Născut, nu ca printr-un ‎organ slujitor, ci prin o putere naturală și enipostatică. Și după cum spunem că focul luminează ‎și iarăși spunem că lumina focului luminează, tot astfel „toate câte face Tatăl, de asemenea ‎face și Fiul”73[213]. Dar lumina nu are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa focului. Fiul, însă, ‎este o ipostasă desăvârșită, nedespărțită de ipostasa Tatălui, după cum am arătat mai sus. Este ‎cu neputință să se găsească în lume o imagine care să exemplifice în ea însăși în chip exact ‎modul de existență al Sfintei Treimi. ‎22‎ Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care ‎există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturora.‎

Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul ‎nostru Iisus Hristos și purcedătorul prea Sfântului Duh. Credem și într-unul Fiul lui Dumnezeu, ‎Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toți vecii, ‎lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu ‎Tatăl, prin care toate s-au făcut[214]. Când spunem că Fiul este mai înainte de toți vecii, arătăm că ‎nașterea Lui este în afară de timp și fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, „strălucirea ‎slavei, chipul ipostasei Tatălui”74, înțelepciunea și puterea cea vie75, Cuvântul lui cel ‎enipostatic, icoana substanțială, desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu76, nu a fost adus din ‎neexistență la existență, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl, născut din el din ‎veșnicie și fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl și ‎Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi ‎fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, ‎nefiind înainte de aceasta Tată, și astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru ‎mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputință să spunem că Dumnezeu este lipsit de ‎facultatea firească de a naște. Iar facultatea de a naște constă în a naște din El, adică din ‎propria Sa ființă ceva asemenea cu El după fire.‎

Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că ‎existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din ‎El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din ‎care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru ‎început Tată a devenit pe urmă Tată. In adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-‎a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la ‎neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se ‎scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, ‎însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care ‎zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.‎

La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil și totdeauna la fel, atât nașterea cât și ‎crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil și nestricăcios, deoarece este simplu și ‎necompus, nu este supus patimii și nici stricăciunii, atât în naștere cât și în creare, și nici nu are ‎nevoie de ajutorul cuiva. Pentru ca cel care naște să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu ‎întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și ‎veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din ființa Lui. Crearea la Dumnezeu este opera ‎voinței și nu este coeternă cu Dumnezeu, căci ceea ce se aduce de la neexistență la existență ‎nu poate să fie coetern cu cel fără de început și cu cel care există pururea. Omul și Dumnezeu ‎nu lucrează la fel. Omul nu aduce nimic de la neexistență la existentă, ci ceea ce face o execută ‎din materia pe care o are mai dinainte; el nu voiește numai, ci și cugetă mai întâi și-și ‎imaginează în minte ceea ce are să facă și apoi lucrează cu mâinile, suferă trudă și osteneală, ‎ba de multe ori nu reușește, prin faptul că lucrul nu se face cum voiește. Dumnezeu, însă, ‎voind numai, a adus toate de la neexistență la existență. Tot astfel nici nu naște Dumnezeu la ‎fel cu omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, ‎necorporal, unic, fără de sfârsit, naște în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil ‎și fără de împreunare. Nașterea lui incomprehensibilă nu are nici început, nici sfârșit. La ‎Dumnezeu nașterea este în afară de timp, pentru că este imuabil; este nestricăcioasă, pentru că ‎este impasibil și necorporal; este fără de împreunare, tot din pricină că este incorporal și din ‎pricină că numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fără de sfârșit și fără de ‎încetare, din cauză că este fără de început și în afară de timp, fără de sfârșit și există totdeauna ‎în același mod. Căci ceea ce este fără de început este și fără de sfârșit. Dar ceea ce este fără de ‎sfârșit prin har, negreșit, nu este și fără de început, după cum sunt îngerii.‎

Prin urmare Dumnezeu, care există totdeauna, naște pe Cuvântul Său, care este desăvârșit, ‎fără de început și fără de sfârșit, pentru ca Dumnezeu să nu nască în timp, El, care are firea și ‎existența mai presus de timp. Omul, însă, evident, naște într-un chip contrar, deoarece el se află ‎sub legea nașterii, a distrugerii, a stricăciunii, a înmulțirii, este îmbrăcat cu trup și posedă în ‎firea sa partea bărbătească și femeiască. Și aceasta din urmă pentru motivul că partea ‎bărbătească are nevoie de ajutorul părții femeiești. Dar milostiv să fie cel care este mai presus ‎de toate și care depășește orice gândire și înțelegere.‎

Sfînta sobornică și apostolică Biserică învață că Tatăl există deodată cu Fiul lui Unul-Născut, ‎care din El s-a născut, în afară de timp, fără de stricăciune, impasibil și incomprehensibil. Cum, ‎numai Dumnezeul tuturor lucrurilor știe. După cum focul există deodată cu lumina din el și nu ‎este mai întâi focul și pe urmă lumina, ci deodată; și după cum lumina se naște totdeauna din ‎foc și este totdeauna în el fără să se despartă deloc de el, tot astfel și Fiul se naște din Tatăl, ‎fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El. Dar cu toate că lumina se naște în chip ‎nedespărțit din foc și rămâne totdeauna cu el, totuși nu are o ipostasă proprie deosebită de ‎ipostasa focului, deoarece lumina este o calitate naturală a focului. Fiul, Unul-Născut al lui ‎Dumnezeu, însă, deși este născut din Tatăl în chip nedespărțit și neîndepărtat și rămâne pururea ‎cu El, totuși are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa Tatălui.‎

Cuvântul se numește și „strălucire”77, din cauză că s-a născut din Tatăl fără împreunare și în ‎chip impasibil, în afară de timp, nestricăcios și nedespărțit. Se numește Fiu și „chip al ipostasei ‎părintești”78, din pricină că este desăvârșit, enipostatic și întru totul asemenea Tatălui, afară de ‎nenaștere. Se numește „Unul-Născut”79, pentru că singur El s-a născut într- un chip unic din ‎unicul Tată. Căci nici o altă naștere nu se aseamănă cu nașterea Fiului lui Dumnezeu și nici nu ‎este alt Fiu al lui Dumnezeu. Chiar dacă Sfântul Duh purcede din Tatăl, nu însă în chip de ‎naștere, ci în chip de purcedere. Acesta este alt mod de existență necuprins de minte și ‎necunoscut ca și na șterea Fiului. Pentru aceasta, toate câte are Tatăl, ale lui sunt, afară de ‎nenaștere, care nu indică deosebire de ființă, nici de dregătorie, ci mod de existență. Spre ‎exemplu: Adam este nenăscut, căci este plăsmuit de Dumnezeu; Set este născut, căci este fiul ‎lui Adam; Eva, însă, este purcesă din coasta lui Adam, căci ea nu a fost născută. Toți aceștia ‎nu se deosebesc unii de alții prin fire, căci sunt oameni, ci numai prin modul existenței.‎ ‎22‎

Trebuie să se știe că vorba αγενητον scris cu un singur v înseamnă ceea ce este nezidit, sau ‎ceea ce nu s-a făcut; iar cuvîntul αγεννητον, scris cu doi ν, indică ceea ce nu s-a născut. ‎Potrivit primei însemnări ființa se deosebește de ființă, pentru că alta este ființa nezidită, adică ‎αγενητοσ, scrisă cu un singur ν și alta cea făcută sau zidită. Potrivit celei de a doua însemnări, ‎nu se deosebește ființa de ființă, căci prima ipostasă a oricărui fel de vietate este αγεννητοσ ‎‎(nenăscută), dar nu αγενητοσ (nezidită), căci ele au fost zidite de creator și aduse la existență ‎prin cuvîntul Lui. Nu s-au născut, pentru că nu era înaintea lor o altă vietate de același fel din care să se nască.‎

Cele trei ipostase supradumnezeiești ale Sfintei Dumnezeiri participă primei însemnări, ‎αγενητοσ, căci sunt de aceeași ființă și nezidite. Celei de a doua însemnări nu participă deloc, ‎deoarece numai Tatăl este nenăscut αγενιτοσ, căci nu are existența de la o altă ipostasă. Numai ‎Fiul este născut, căci s-a născut fără de început și în afară de timp din ființa Tatălui. Numai ‎Duhul Sfânt purcede din ființa Tatălui, nu prin naștere ci prin purcedere. Astfel ne învață Sfânta ‎Scriptură. Dar modul nașterii și al purcederii este nepătruns de minte.‎

Trebuie să se știe și aceasta că fericitei Dumnezeiri nu i-a fost dat de noi numele de ‎paternitate, de fiime și de purcedere, ci din contră, ni s-au împărtășit noua de acolo, după cum ‎spune dumnezeiescul apostol: „Pentru aceasta îmi plec genunchii în fața Tatălui, de la care ‎orice paternitate în cer și pe pământ”80[215] […]

‎ Căci prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, ‎cel care este în sânul lui Dumnezeu și al Tatălui267, cel deoființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh, cel ‎mai înainte de veci, cel fără de început, cel care era dintru început și era cu Dumnezeu și cu ‎Tatăl și era Dumnezeu268 și există în chipul lui Dumnezeu269, se pogoară aplecând cerurile, ‎adică smerind fără să smerească înălțimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui printr-o ‎pogorâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Și fiind ‎Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate ‎noutățile, singurul nou sub soare270, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce ‎poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare ‎trup271 din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Și ‎singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu272, fiind zămislit în ‎preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească273[216] sau ‎din naștere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam[217]. Și se ‎face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se ‎pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuire.‎

CAPITOLUL II Despre modul zămislirii Cuvântului și a întrupării lui dumnezeiești

‎Îngerul Domnului a fost trimis la Sfânta Fecioară, care se trage din seminția lui David274: ‎‎„Căci este evident că Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminție nimeni nu s-a apropiat ‎de altar”275, după cum a spus dumnezeiescul apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai ‎pe urmă. Acesteia binevestindu-i îngerul i-a zis: „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu ‎tine”276. Ea s-a înspăimântat din pricina cuvântului, iar îngerul a zis către ea: Nu te teme, ‎Marie, căci ai găsit har la Domnul și vei naște Fiu și îi vei pune numele Iisus”277. „Căci el va ‎mântui pe poporul lui de păcatele sale”278. Pentru aceea cuvântul Iisus se tălmăcește mântuitor. ‎Iar ea nedumerindu-se a zis: Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?”279. Iarăși ‎zice îngerul către ea: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui prea înalt te va ‎umbri. Pentru aceea și Sfântul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”280. Iar ea a zis ‎către el: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”281[218].‎

Deci după asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit ‎cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în același timp și puterea ‎de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște. Atunci a umbrit-o înțelepciunea ‎enipostatică și puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deofiinţă cu ‎Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască și și-a alcătuit Lui din sângiurile ei sfinte și prea curate, trup ‎însuflețit cu suflet rațional și cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu și-a alcătuit corpul pe ‎cale seminală, ci pe cale creaționistă, prin Duhul Sfânt. Nu și-a alcătuit forma trupului treptat ‎prin adăugiri, ci a fost desăvârșit dintr-o dată. însuși Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă ‎trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci ‎locuind în pântecele Sfintei Fecioare, și-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, ‎din sângiurile curate ale pururea Fecioarei, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, luând ‎pârga frământăturii omenești, și însuși Cuvântul s-a făcut ipostasă trupului. în chipul acesta ‎este simultan și trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu și trup însuflețit, rațional și cugetător. ‎Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire ‎Dumnezeu desăvârșit, același s-a făcut prin fire om desăvârșit. Nu și-a schimbat firea, nici nu ‎avem o iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat,‎ ‎neschimbat și neîmpărțit cu trup însuflețit, rațional și cugetător, care are în el însuși existența, ‎pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în ființa ‎trupului și fără ca să se schimbe ființa trupului în firea Dumnezeirii Lui și fără ca să rezulte o ‎singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască și din firea omenească pe care a luat-o.‎[219].‎

După ce am văzut mai sus și cum au fost oamenii zidiți, ce înseamnă nenăscut și nezidit, cum S-a întrupat Hristos, să vedem mai jos care sunt obârșiile omului și cum nu e dezmințită obârșia din Hristos de către nimeni, nici măcar în iad, ci doar unii oamenii se dezmint de ei înșiși devenind nefericiți.

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici ‎plăcerea nici durerea din simțire (din simțuri), ci a dat minții ei o anumită ‎capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această ‎capacitate (care e dorința naturală a minții lui Dumnezeu), lipind-o primul om ‎de simțire îndată ce a fost creat, și-a văzut plăcerea mișcându-se potrivnic firii, ‎spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simțurilor (1). Dar Cel ce se îngrijește ‎de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere, ca pe un ‎mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înțelept în firea trupului ‎legea morții, ca să limiteze nebunia minții, care și mișcă, potrivnic firii, ‎dorința spre lucrurile sensibile (2).‎

Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ‎ca un antidot, și durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e mijlocită de multe ‎pătimiri, între care și din care este și moartea, și are rostul să înlăture plăcerea ‎potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeiești în minte (3). Căci toată durerea având ‎drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe ‎care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității, toți cei ce ‎sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în ‎chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii ‎fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost ‎urmarea unei dureri premergătoare.‎

Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a ‎venirii lor pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. ‎De aceea toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie și ca pe o datorie ‎suportau moartea de pe urma lor, și nu se afla chip de scăpare pentru cei ‎tiranizați silnic de plăcerea nejustificată (4) și stăpâniți în mod natural de ‎durerile justificate și de moartea cea atotjustificată de pe urma lor.516 (‎516 Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă și durerea sau moartea ‎dreaptă. ‎Sau plăcerea necuvenită și durerea și moartea cuvenită.‎) Căci ‎pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile ‎atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-și avea ‎începutul facerii în stricăciunea plăcerii și sfârșitul în stricăciunea morții). Iar ‎pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere și o ‎moarte în același timp și necuvenită și necauzată; necauzată (nevinovată) prin ‎faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul ‎de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru că durerea și moartea ‎atotnecuvenită, așezându-se la, mijloc între plăcere necuvenită și moartea ‎atotcuvenită, să desființeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere și ‎sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea ‎limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în ‎firea celor supuși nefericirii și stricăciunii (5).‎

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârșit după ‎fire, se face om desăvârșit, constatator din suflet mintal și trup pătimitor după ‎fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuși de puțin plăcerea ‎răsărită din neascultare, ca anticipație a nașterii Sale în timp din femeie, dar ‎însușindu-și, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, ‎care este sfârșitul firii (6). Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să ‎desființeze obârșia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci ‎moartea Domnului n-a fost o datorie plătită pentru această obârșie din plăcere, ‎ca la ceilalți oameni, ci mai degrabă o putere opusă acestei obârșii. De ‎asemenea ca să înlăture cuvenitul sfârșit al firii prin moarte, întrucât acesta ‎‎(7) nu avea la El ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns (acest ‎sfârșit în fire) și, care era pedepsită prin el după dreptate.

Căci Domnul fiind înțelept, drept și puternic după fire, se cădea ca înțelept ‎să nu ignore modul tămăduirii, ca drept să nu înfăptuiască în chip silnic ‎mântuirea omului stăpânit de păcat cu voia lui, iar ca atotputernic să nu se ‎arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecării.‎

Înțelepciunea și-a arătat-o în modul tămăduirii,‎ făcându-se om fără vreo schimbare sau știrbire. Cumpăna dreptății a arătat-o ‎în mărimea pogorârii, luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura ‎pătimitoare518 a firii Sale și făcând din această trăsătură o armă spre ‎desființarea păcatului și a morții de pe urma lui, adică a plăcerii și a durerii de ‎pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare (8) stătea puterea păcatului și a ‎morții, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere și stăpânirea morții prin ‎durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii și a ‎durerii. Pentru că vrând să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne luăm ‎refugiul la plăcere, încercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile ‎durerii. Dar grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim și ‎mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere ‎eliberată de durere și de osteneli (9).‎

Iar tăria puterii atotcovârșitoare și-a arătat-o dăruind firii neschimbabilitatea ‎prin toate cele contrare suferite de El (10). Căci dăruind firii prin patimi ‎nepătimirea, prin osteneli odihna și prin moarte viața veșnică, a restabilit-o ‎iarăși, înnoind prin privațiunile Sale trupești deprinderile firii și dăruindu-i acesteia prin, întruparea Sa harul mai presus ‎de fire, adică dumnezeirea.‎

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat și a dat firii o altă obârșie[220] pentru ‎o a doua naștere, obârșie care o duce prin osteneală și durere spre plăcerea ‎viitoare.519 Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie ‎decât cea dintâi[221], constatatoare din plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere[222]; ‎și a născocit, la sfatul șarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai ‎înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe ‎cei toți născuți din el după trup, împreună cu sine la sfârșitul morții prin ‎durere, datorită obârșiei lor nedrepte prin plăcere. Dar tot așa Domnul, ‎făcându-Se om și dând o altă obârșie firii, pentru o a doua naștere din Duhul ‎Sfânt, și primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în EL ‎atotnecuvenită, întrucât nu-și avea ca obârșie a nașterii Sale plăcerea ‎atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desființarea ‎ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitului făpturii omenești după chipul lui ‎Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Și așa a făcut ‎pe toți cei renăscuți în El duhovnicește, liberi de vina ce apăsa asupra lor. ‎Drept urmare aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din ‎pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru ‎păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înțelepte dintr-‎o necesitate naturală (11). Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care ‎o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieții ‎veșnice.520 Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții și ‎a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de ‎plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieții veșnice.‎

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum proveniența ‎din Adam prin plăcere, punându-și pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta ‎hrană morții ce s-a ivit din pricina ei, și cum nașterea Domnului după trup a ‎adus desființarea amândurora, adică a plăcerii din Adam și a morții din pricina ‎lui Adam, ștergând odată cu păcatul lui Adam și pedeapsa lui Adam. Căci nu ‎era cu putință să fie predat la sfârșit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume ‎neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârșit moartea (12). Dar dacă-i așa, ‎potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit silnic peste fire, în ce privește ‎începutul și sfârșitul, adică nașterea și stricăciunea, numai stricăciunile lui ‎Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. ‎Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup și s-a făcut om desăvârșit, ‎afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam ‎numai pedeapsa, și a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel ‎drept pentru cei drepți, și a răsturnat rostul morții; prefăcând-o în osândă a ‎păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru ‎osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morții.‎

Dar să lămuresc și mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe ‎Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând ființă ‎plăcerii, iar prin plăcere sălășluindu-se pe sine în însuși adâncul (sânul) firii,‎ a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create ‎spre destrămare prin moarte (13). Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, ‎semănătorul păcatului și tatăl răutății, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine ‎de slava dumnezeiască, iară din invidie față de noi și față de Dumnezeu, l-a ‎scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu și să împrăștie ‎cele ce au fost aduse la existență. Fiindcă ne pizmuiește păcatul nu numai pe ‎noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuții, ci și pentru ‎Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noștri din pricina ‎mântuirii (14).‎

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar ‎motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul dintr-o neascultare, ‎se menține de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei ‎plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om ‎și neprimind ca anticipație a nașterii sale după trup plăcerea necuvenită, ‎pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu ‎voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a ‎răsturnat rostul (întrebuințarea) morții, nemaiavând aceea în El rostul de ‎osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a luat ‎nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut ‎rostul să desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste ‎toată firea frica morții.‎

Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta și-a luat ca ‎obârșie a nașterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit ‎osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă de ‎plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost ‎vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a ‎fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte și să fie vremea în ‎care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de ‎fire, care a lepădat în Hristos cu totul nașterea din plăcere, prin, care se ‎întinsese peste toți cu necesitate osânda morții ca o datorie. Deci aceeași ‎moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o ‎osândă a păcatului de pe urma dreptății. Căci cel ce suferă moartea ca o ‎osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o ‎suferă de pe urma păcatului său, primește de bunăvoie moartea adusă în lume ‎de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ‎ca un har spre osândirea păcatului.‎

Deci precum din pricina lui. Adam, care a înființat prin neascultare legea ‎nașterii din plăcere și drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toți cei ‎ce aveau existență din Adam, după legea nașterii din plăcere, aveau în chip ‎necesar și fără să vrea, împreunată virtual cu nașterea, și moartea ca osândă a ‎firii și deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât ‎stăpânea peste fire legea nașterii prin plăcere, tot așa din pricina lui Hristos, ‎care a smuls din fire cu totul legea nașterii prin plăcere și prin urmare rostul ‎morții ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca osândă a păcatului, ‎toți cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renașterii în duh și au ‎lepădat prin har nașterea de mai înainte prin plăcere din Adam și păzesc harul ‎nepăcătuirii de la Botez și puterea nemicșorată și neîntinată a înfierii tainice ‎în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviință moartea ‎‎(întrebuințarea morții) ce se lucrează spre osânda păcatului[223].522 Ei au apucat vremea în care se osândește prin har păcatul în ‎trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a ‎înomenirii, chiar din vremea întrupării; iar în special, după plecarea prin har, ‎din vremea când primește fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, ‎lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor,523 având la ‎început numai nașterea în duh suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea ‎‎(întrebuințarea morții) spre osânda păcatului[224] (5).‎

Pentru că cel ce a fost botezat și primește Botezul, întărindu-1 prin porunci, ‎nu mai plătește moartea ca o datorie pentru păcat, ci primește întrebuințarea ‎morții ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viața ‎dumnezeiască și fără de sfârșit. Căci Sfinții[225], care au străbătut calea vieții de ‎aici trecând prin multe pătimiri, pe care le-au purtat cu bărbăție pentru adevăr ‎și dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat, și arma ‎morții, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, ‎după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă dacă păcatul se slujea de ‎moarte ca de-o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârșeau păcatul ‎asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de o armă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvârșesc dreptatea prin credință.‎

Drept aceea, când s-a înfăptuit taina întrupării și Dumnezeu cel întrupat a ‎desființat cu totul în cei născuți cu duhul din El, nașterea firii după legea ‎plăcerii “a venit vremea să se înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu“, ‎adică să fie osândit păcatul, începând să fie osândit prin pătimiri de la cei ce ‎cred și au cunoscut adevărul și au cunoscut prin Botez nașterea din plăcere. ‎Căci pe aceștia i-a numit Petru “casa lui Dumnezeu“, precum mărturisește ‎dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: “Iar Hristos în casa Sa, a cărui casă ‎suntem noi“.524 (‎524 Evr. 3. 6.‎) Dar și Petru însuși, corifeul Apostolilor, arată aceasta prin ‎cuvântul următor: “Iar dacă (începe) întâi de la noi (se înțelege judecata), care ‎va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu“? E ca și cum ‎am zice: “Dacă noi, care am fost învredniciți să devenim, din darul Domnului, ‎casa lui Dumnezeu prin Duh, suntem datori să arătăm o așa de mare răbdare ‎în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului și să primim cu dragă ‎inimă moartea de ocară ca niște răufăcători, măcar că suntem buni, “care va fi ‎sfârșitul celor ce nu ascultă de cuvântul Evangheliei“? Cu alte cuvinte, care ‎va fi sfârșitul sau judecata celor ce nu numai că țin cu toată silința, până la ‎sfârșit, vie și lucrătoare în suflet și în trup, în aplecarea voii și în fire, nașterea ‎lor de la Adam prin plăcere, ce stăpânește peste fire, dar nu primesc nici pe ‎Dumnezeu și Tatăl Fiului celui întrupat, care ne cheamă, nici pe însuși ‎Mijlocitorul și Fiul, trimis al Tatălui, care a primit, cu voia Tatălui de ‎bunăvoie, moartea pentru noi, ca să ne împace cu Tatăl? Iar aceasta a făcut-o ‎ca să ne slăvească pentru Sine de pe urma faptei Sale, luminându-ne cu ‎frumusețea dumnezeirii proprii atât de mult, cât a primit El să fie necinstit pentru noi, ‎prin pătimirile noastre. Căci aceasta socotesc că este “Evanghelia Lui ‎Dumnezeu“: solie și îndemn a lui Dumnezeu către oameni, trimisă prin Fiul ‎Său, care s-a întrupat și a dăruit ca răsplată a împăcării cu Tatăl, celor ce ‎ascultă de El, îndumnezeirea nenăscută (sau necreată) (16).‎

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei, neascultători în cele ce ‎urmează, zicând: “Iar dacă dreptul abia se mântuiește, unde se va arăta ‎necredinciosul și păcătosul? “Drept“ numește pe cel credincios și pe cel ce ‎păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă din el ‎înfierea prin Duhul. Iar “mântuire“, harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va ‎da Dumnezeu celor vrednici și pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată ‎puterea în toate cele dumnezeiești, în sfârșit “necredincios“ și “păcătos“ ‎numește pe cel străin de harul Evangheliei; “necredincios“ pentru necredință ‎în Hristos, iar “păcătos“, pentru făptura cea veche, care se menține vie în el ‎prin stricăciunea patimilor. Sau poate “necredincios“ a numit Scriptura pe cel ‎lipsit cu totul numai de cunoștința cea întru Hristos, iar “păcătos“ pe cel ce ‎crede, dar calcă poruncile evanghelice, care păstrează curată cămașa ‎nestricăciunii primită prin Sfântul Botez. […]

‎19.‎    ‎ Dumnezeu prin una și aceeași voință nesfârșit de puternică a ‎bunătății va cuprinde pe toți îngerii și oamenii, fie buni, fie răi. Dar nu toți ‎aceștia se vor împărtăși la fel de Dumnezeu, care se află în toți în chip nesilit (άσχέτως), [ci cei ce și-au făcut în toate voința – n.n.] în conformitate ‎cu firea, și au făcut-o în stare să primească în mod actual rațiunile firii, ‎conform cu rațiunea întreagă a fericirii veșnice, se împărtășesc, pentru ‎consimțirea voii lor cu voia dumnezeiască, în întregime de bunătate, prin viața ‎dumnezeiască ce luminează în ei ca în îngeri, sau ca în oameni. Iar cei ce și-au ‎făcut în toate voința neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire a ‎rațiunilor firii, în opoziție cu rațiunea fericirii, vor cădea din întreaga bunătate ‎dumnezeiască din pricina dezbinării voii lor de voia dumnezeiască prin ‎împrietenirea acestei voi cu o existență ticăloasă. Făcând așa, aceștia pun o ‎distanță între ei și Dumnezeu, neavând rațiunea fericirii fecundată de voință ‎prin lucrarea binelui, prin care obișnuiește să se arate viața dumnezeiască. Deci ‎rațiunea firii este acul balanței, care dă pe față mișcarea voinței fiecăruia, dacă ‎aceasta se apleacă spre rău sau spre bine, urmând ca în conformitate cu această ‎mișcare să se împărtășească de viața dumnezeiască, sau să nu se împărtășească. ‎Căci sub raportul existenței și al existenței veșnice, Dumnezeu va cuprinde pe ‎toți, fiind în toți prezent; dar sub raportul fericirii veșnice, va cuprinde în chip ‎deosebit numai pe îngerii și pe oamenii sfinți, lăsând celor ce nu sunt așa ‎nefericirea veșnică, ca rod al voinței lor.‎[226]

Ce diferență între scrierile Sfinților Părinți și scrierile Părintelui Arsenie Boca! Atât intelectuală cât și duhovnicească. Numai aceasta înțelegându-o vom vedea că sfinția sa a fost superficial toată viața și că nu erau insuflate de același duh, sfința sa nefiind într-un duh cu Sfinții.

Să nădăjduim că Părintele Arsenie Boca a folosit expresia Iisus Hristos, care pentru noi oamenii, Dumnezeu fiind s-a făcut Om[227] (de ce n-a folosit oare majuscula dumnezeiască S-a făcut?) ca o dezmințire [și nu ca o mascare (cum a făcut Arie) a tuturor celorlalte afirmații eretice pe care le-a emis prin scrierile și picturile sale], și a mărturisit cu adevărat că Fiul lui Dumnezeu este născut iar nu făcut, Dumnezeu după fire. Să nădăjduim că sensul eretic al afirmațiilor sfinției sale[228] [că Fiul lui Dumnezeu are obârșia identică cu a noastră, ceea ce înseamnă indirect că ori a fost Dumnezeu doar prin har, fiind făcut iar nu născut (cum susțineau Origen[229] și, după el, Arie) ori că noi suntem născuți iar nu făcuți, prin preexistența sufletului (cum susținea Origen)] nici măcar el nu-l înțelegea și nu-l credea. Deși, iar se contrazice pe sine adăugând la propoziția de mai sus, imediat, următorul paragraf:

Ştiam şi până la HI [de ce oare scrie preadulcele Nume al Mântuitorului, care ar fi trebuit să-l aibă ca o pomenire neîncetată, cu lene, ca pe o onomatopee HI. Iar dacă tot dorește să-L prescurteze, de ce nu o face ca toți Ortodocșii IS HS? – n.n.] că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori ‎cu sufletul, că este un singur Dumnezeu, spiritual, nevăzut – ştiau acestea ‎şi dacii lui Zalmoxis, de pe meleagurile noastre – dar cu venirea lui Iisus ‎Hristos, ca Om între oameni, în istorie, se repară structural firea ‎omenească.[230]

Prin aceasta arată că nu se referea la obârșia din Hristos, prin Sfântul Botez, ci la cauza firii, astfel că Părintele Arsenie Boca reintră în confuzia ce patinează între origenism și arianism, mai mult înclinând acum, ca de obicei, spre origenism prin fraza că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori ‎cu sufletul, cu alte cuvinte legând realitatea nemuririi sufletelor de erezia obârșiei lor divine. În contextul de aici această frază sugerează că sufletele se trag din firea dumnezeiască. Iar aceasta este exact panteismul sau credința tuturor păgânilor, din care făceau parte chiar și dacii până la încreștinarea lor (deși erau pregătiți mai intens spre primirea lui Hristos ca alte neamuri). Se întărește și mai mult evidența că sfinția sa credea în preexistența sufletului, de care vom vorbi mai jos.

Să nădăjduim, iarăși și iarăși, de dragul Părintelui că toate ereziile debitate prolific aproape în fiecare pagină (fiindcă am ales a analiza doar câteva din frazele încâlcite, neavând rost să facem o analiză completă la niște scrieri anoste) nu le înțelegea și nu le credea, fiindcă altfel ar fi un eretic mascat în piele de păstor Ortodox.

Dar dacă el nu le înțelegea cum să le înțeleagă alții, care se chinuiesc să-i citească opera, având senzația că se sfințesc citind cuvintele unui Sfânt?

Și dacă (Doamne ferește!) le înțeleg și devin, după ele, eretici, ce va fi cu sufletul lor?

Și chiar dacă nu se iau după ereziile lui, fiindcă nu le înțeleg, tot se vatămă deprinzând o neclaritate în gândire și un gust îndoielnic care îi va despărți de posibilitatea de a dori, studia cu râvnă și înțelege limpezimea de suflet mântuitoare a Sfinților Părinți. Se vor mulțumi doar cu starea de dulceață putredă a mulțumirii de sine, atât de evidentă, pregnantă, fascinantă și hipnotizantă, ce înrobește cu putere sufletul cititorului, făcându-l după felul autorului.

Înțelegându-le acestea sau neînțelegându-le noi, cu toții trebuie să înțelegem, însă, un lucru foarte important… ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu a citit, sau nu a înțeles Dogmatica Ortodoxă… ce păcat că ne-a lăsat astfel de învățături, în contrast atât de evident cu limpezimea și pacea înțeleaptă a Sfintei Predanii… .

Iată un alt motiv pentru care nu poate fi canonizat Ortodox.

(4) Învățătura original origenistă

Tot în legătură cu neînțelegerea obârșiei Părintele Arsenie Boca a avut și învățătura origenistă despre preexistența sufletelor, dată anatema la Sfântul Sinodul al 5-lea Ecumenic, arătând permanent că teoria sa personală cu obârșia divină a oamenilor nu este doar o figură de stil ci o gravă mentalitate eretică:‎

‎242. Înainte de a exista ca persoane pământeşti, existăm ca gând, ca ‎intenţie a lui Dumnezeu.‎

‎243. De faptul că suntem oarecumva anteriori faţă de forma noastră ‎pământească, Dumnezeu ne spune, învăţându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ: „Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc printre popoare[231]” (Ieremia 1, 5) [iată și un citat denaturat de Părintele Arsenie Boca în sens origenist. Cuvântul autentic din Sfânta Scriptură este acesta: Ier 1:5 Mai -nainte de a te zămisli tu în pântece te ştiu, şi mai -nainte de ce ai ieşit tu din mitras te-am sfinţit, Proroc spre neamuri te-am pus. Sensul acestui cuvânt este preștiința lui Dumnezeu despre toți oamenii mai înainte de zămislirea lor, dar sfințirea li se face după zămislire, în cazul de față mai înainte de naștere. Aceasta pentru că sfințirea se dăruiește omului existent, nu doar preștiut, adică gata zămislit, având de la începutul existenței sale și suflet și trup unite negrăit. Nu se sfințește o idee ci o persoană. Persoana există din momentul zămislirii, chiar dacă era preștiută de Dumnezeu mai înainte de a exista – n.n.]

‎244. Cine ştie, dacă nu El are de adus în viaţa pământească, în ‎fluviul timpului, atâtea feţe omeneşti, încât numărul lor să

împlineacă toate posibilităţile de configuraţie câte le oferă structura ‎noastră genetică? (Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24‎ de perechi de cromozomi, se ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilităţi.)‎[…]

‎250. Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, ‎trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, ‎slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎[232]

Iată și învățătura Ortodoxă despre cele susținute mai sus de Părintele Arsenie Boca:

Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susţinut preexistenţa ‎sufletelor. […]

Trupul şi sufletul au fost făcute simultan şi nu numai întâi unul şi apoi celălalt, ‎după cum în chip prostesc afirmă Origen.[233]

(5) Pelaghianismul

Părintele Arsenie Boca propovăduia pelaghianismul, dat anatema la Sfintele Sinoade 4, 6 și 7 Ecumenice[234]:

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul trebuie să treacă prin nevoinţe fără de voie, neatâmătoare ‎de el, care însă îi vin prin dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a supus prin nevoinţe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoinţele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii şi le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată dobândită această convertire şi armonie lăuntrică a puterilor, vine şi ‎lucrarea cea mai presus de fire şi ajută creşterea şi rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.[235]

Să vedem ce ne învață despre această erezie Sfânta Biserică Ortodoxă:

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste. Căci virtuţile ‎le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. De la cei ce voiesc numai ‎intenţia, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuţilor.‎ […]

Aşadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea ‎conformă Providenţei. Ea înfăptuieşte prin har îndumnezeirea mai presus de ‎fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la ‎care nu se va putea ridica după fire nici o raţiune a făpturilor. Iar la stânga stă ‎taina patimii de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească ‎după trup. Ea este conformă Judecăţii şi pricinuieşte pe de o parte desfiinţarea ‎desăvârşită a tuturor însuşirilor şi mişcărilor, care au pătruns în fire împotriva ‎firii prin neascultare, şi înfăptuieşte pe de alta restaurarea deplină a tuturor ‎însuşirilor şi mişcărilor conforme cu firea de la început . în urma acestei restaurări nu se va mai ‎afla în făpturi nici o raţiune ştirbită şi falsificată. ‎[236]

‎ 310 Asupra lui Pelaghie întâi s-a adunat sinod în Ierusalim de patriarhul Ioan, ‎după monahul ‎Orosie. Al 2-lea în Lida (care și Diospoli se numește) de 14 episcopi, ‎în anul 515 de față fiind ‎Ioan al Ierusalimului. Că pâra pe Pelaghie la sinod doi ‎episcopi din Gallia Nepor și Lazar. Iar ce ‎s-a isprăvit la acest sinod, povestește ‎dumnezeiescul Augustin. Că fățărnicindu-se Pelaghie, a ‎anatematisit în sinod ‎capetele cel 12 ale eresurilor lui, și ca cum s-ar fi pocăit s-a iertat. Ci tot ‎eresiarh ‎precum a fost, a rămas. Deci fiindcă după puțină vreme, iar și-a arătat eresul care ‎a ‎început a se lăți în Africa, pentru aceasta adunându-se sinodul acesta a anatematisit ‎socotelile ‎lui cele ereticești în 8 canoane de la 120 până la 127 și vezi acolo. Cu ‎dânsul a anatematisit și pe ‎Chelestie ucenicul lui, iar socoteala lor era, ca să zicem ‎pe scurt, că de sineși stăpânirea omului ‎este mai mult decât darul, și voia omului ‎ajunge spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.‎ […]

‎ CANONUL 122, 116‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice că darul lui Dumnezeu, cu care cineva se îndreptează prin Iisus ‎Hristos Domnul nostru, are putere numai spre singură lăsarea păcatelor celor ce până acum s-‎au greșit, și că nu dă încă și ajutor spre a nu mai greși altele, anatema fie.‎

‎ [Cartagina, can. 120, 121, 123, 124, 125, 126, 127]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ În trei protasuri (înainte puneri) cuprindeau pelaghienii ereticeștile lor cugetări. În una, că ‎omul întrebuințând numai puterile cele firești, poate să păzească toată legea și să se ‎îndrepteze, și să rămână întru dreptate, și să dobândească viața cea veșnică. Iar într-alta că ‎omul nu are trebuință de nici un dar al lui Dumnezeu din lăuntru, care să-l deștepte spre bine, ‎ori să-l ajute, sau să-l îndrepteze. Ci îi ajunge lui spre mântuire, numai stăpânirea de sine, ‎legea, învățătura, și pilda. Și în a treia, că deși se dă darul de‎ la Dumnezeu, însă se dă pentru vrednicia stăpânirii de sineși. Deci de aceste 2 a lor protasuri ‎‎(înainte puneri), atârnă și aceasta ce rânduiește canonul acesta. Adică, cum că, darul lui ‎Dumnezeu, cel ce prin Iisus Hristos îndreptează pe om în Botez, numai iertarea păcatelor celor ‎făcute dăruiește, dar nu și ajutor de a nu păcătui și altădată. Pentru aceea și anatematisește pe ‎cei ce o zic aceasta. Că Biserica cea sobornicească crede cu totul din potrivă, adică, că Darul ‎cel ce se dă prin Iisus Hristos întru Botez, și iertare de păcatele cele mai dinainte dă, și putere ‎și ajutor spre a nu mai păcătui, dacă nu din lenevire noi ne vom da pe sine la păcate. Pentru ‎aceea și David, zice: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, spre a ajuta mie ‎grăbește” (Psalm: 69,1). Și, „Ajutorul meu de la Domnul” (Psalm: 120,2), și celelalte. Și ‎Pavel: „Așișderea și Duhul împreună ajutorează nouă. Și el se roagă pentru noi, întru ‎slăbiciunile noastre” (Romani: 8,26). Și altele ca acestea zeci de mii se află întru ‎dumnezeieștile Scripturi.‎

‎ CANONUL 123, 116‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice, că acestași dar al lui Dumnezeu, cel prin Iisus Hristos Domnul ‎nostru, întru aceasta numai ajută nouă, spre a nu păcătui, că prin el nouă se descoperă și se ‎arată cunoștința păcatelor, spre a ști ce să cerem, și de care se cade a ne feri; dar nu și că prin ‎ele se dă nouă, ca ceea ce vom cunoaște a fi de făcut, că încă și a o face vom iubi și vom putea, ‎anatema fie. Că Apostolul zicând: „Că cunoștința face semeț, iar dragostea zidește” (I ‎Corinteni: 8,1). Foarte păgânesc lucru este a crede, că spre a ne îngâmfa noi avem darul lui ‎Hristos, iar spre a ne zidi, nu-l avem. Când, amândouă sunt dar al lui Dumnezeu, și a ști ce se ‎cade a face, și a iubi ceea ce se cade a face. Că dragostea zidind, să nu poată cunoștința a ‎mândri, precum de la Dumnezeu s-a scris: „Cel ce învață pe om minte” (Psalm: 93,10); așa s-a ‎scris încă: „Dragostea de la Dumnezeu este” (I Ioan: 4,7).‎

‎ [Cartagina, can. 120, 121, 122, 124, 125, 126, 127]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Și prin acest canon, anatematisește sinodul pe pelaghieni, și pe kelestieni, care ziceau, că ‎darul lui Dumnezeu numai întru aceasta ne ajută întru a nu păcătui, fiindcă printr-însul ‎cunoaștem, care trebuie a cere, și a face, adică pe cele bune; și de care trebuie a ne feri, adică ‎cele rele. Și nu că ne dăruiește, și pe a iubi, și pe a ne împuternici spre a face bunătățile acelea, ‎pe care le vom cunoaște. Că întocmai amândouă darurile sunt ale lui Dumnezeu, și cunoștința, ‎și dragostea. Căci, pentru cunoștință, zice David: „Cel ce învață pe om nu minte”. Iar pentru ‎dragoste, zice iubitul ucenic, că este din Dumnezeu. Și după alt chip încă, este păgânesc lucru a ‎crede, că darul lui Dumnezeu, ne dă cunoștință, care singură fiind, precum zice Pavel, umflă, ‎adică pricinuiește mândrie, dar nu dă și dragoste, care zidește, și ne împuternicește spre a ‎lucra bunătate. Drept aceea precum este dumnezeiescul dar dăruire, a cunoaște ce trebuie a ‎face; așa întocmai este, și a iubi ce trebuie să facem. Deci cunoștința, se dă în minte, iar ‎dragostea, în voință, pe amândouă puterile sufletului cele întâi și mai domnitoare.‎

‎ CANONUL 124, 117‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice, că pentru aceasta se dă nouă darul dreptății, ca, ceea ce putem ‎face prin stăpânirea de sine, mai cu lesnire să împlinim prin dar. Ca cum că și de nu ni s-ar fi ‎dat darul, nu cu lesnire adică, dar însă am fi putut și fără de acela încă a împlini ‎dumnezeieștile porunci, anatema fie. Că pentru rodurile poruncilor Domnul grăia, unde nu a ‎zis fără de mine cu anevoie, puteți face, ci a zis: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan: ‎‎15,5).‎

‎ [Cartagina, can. 120, 121, 122, 123, 125, 126, 127]‎

‎ ‎ TÂLCUIRE

‎ Și acesta anatematisește pe pelaghieni și pe celestinieni, pentru căci învățau ei, că de vreme ‎ce Dumnezeu pe noi ne-a făcut de sine stăpânitori, putem cu adevărata și fără de ‎dumnezeiescul dar să împlinim poruncile lui, măcar deși nu cu lesnire, ci cu anevoie, iar prin ‎ajutorul dumnezeiescului dar, mai lesne (zic ei) putem să isprăvim poruncile. Fiindcă și ‎Domnul nu întru alt chip a zis vorbind pentru împlinirea dumnezeieștilor porunci, ci așa zis: ‎‎„Fără de Mine, nu puteți face nimic”. Drept aceea totul este dumnezeiescul dar, și fără de el ‎nimic putem isprăvi.341‎

‎[…]

‎341 Fiindcă osebite daruri au pomenit trecutele canoane, am socotit să dăm o cuprinzătoare ‎știință pentru dânsele. Deci lăsând pe felurile de despărțiri a scolasticilor cele pentru dar, ‎zicem cele obștești, și de toți teologii mărturisite acestea: darul, altul adică se zice începător, și ‎luminător: care se dă tuturor oamenilor, fără de împreună lucrarea a însăși stăpânirii, că ‎merge înainte de acesta. Ca să cunoască omul pe adevărul dumnezeieștilor porunci, și cu ‎slobozenie să se învoiască. (Pentru darul acesta începător zice Teofilact al Bulgariei tâlcuind ‎zicerea: „Nu vor învăța fiecare pe aproapele său, zicând; cunoaște pe Domnul” (Evrei: 8,11). ‎Dumnezeu pe firea noastră prin în omenirea Sa îndumnezeindu-o, au strălucit în sufletele ‎tuturor pe lumina adevăratei cunoștinței de Dumnezeu, și ca oarecare îndemânare s-au pus în ‎firea omenească de către dar, spre a cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat. Iar altul se zice dar ‎întăritor, care întărește pe omeneasca voință spre a iubi binele, nu silind, ci cu dulceață pe ea ‎înduplecându-o. Altul împreună lucrător, care împreună lucrează cu cel ce lucrează binele, ca ‎să aducă la ispravă și la sfârșit pe lucrarea binelui. Altul se zice rămâitor, și îndreptător, care ‎face pe om să rămână în bunătate până în sfârșit, care se sortește singuri celor mai înainte ‎hotărâți (proorisiți). Altul se zice deprinzător, și după deprindere; care pentru adânc este lipit ‎în om și rămâne, atât când lucrează binele, cât și când nu îl lucrează. Și acesta numai celor ‎proorisiți (mai înainte sortiți) se dă, dragoste a lui Dumnezeu, și arvună, și hărăzire numindu-‎se în Sfintele Scripturi de către marele Vasilie în cele pentru Sfântul Duh (cap 26); și de Sfântul ‎Kiril al Alexandriei (cartea 4 la Isaia), cu meșteșugul asemănat. Care pururea se află după ‎deprindere în meșter, dar nu pururea, nici neîncetat pe lucrări le pune înainte; deci darurile ‎cele trei de mai întâi, cel începător zic, cel întăritor, și cel împreună lucrător (sau ajutător), se ‎dau și către cei ce până la o vreme se află întru fapta bună, și în har, iar la urmă căzând dintr- ‎însa se dau muncilor de veci. Iar cele două, adică cel rămâitor, și cel deprinzători, numai ‎singuri celor proorisiți, a cărora de sineși stăpânirea rămâne întărită și temeinică întru ‎bunătate, și în fapta bună; pentru aceea și singure acestea pecetluiesc proorismosul, și ‎lucrurile lui, și se zic chiar isprăvi (efecturi). Iar cele trei mai de sus, după rea întrebuințare ‎să ‎numesc lucruri a proorismosului, fiindcă înlesnesc celui ce se mântuiește ‎mântuirea. (după ‎teologia lui Coresie.)‎[237]

Dar, din păcate,

(6) Chiar și învățătura Sfântului Sinod al 2-lea Ecumenic a contrazis-o, promovând uniatismul (greco-catolicismul și romano-catolicismul), deci, implicit Filioque, învățătura că Sfântul Duh purcede și de la Fiul.

Crezul, finalizat la Sfântul Sinod al 2-lea Ecumenic, are cuvintele „Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care de la Tatăl purcede”. Cine modifică în vreun fel crezul, chiar pentru a adăuga ceva Ortodox este anatematizat de toate Sfintele Sinoade Ecumenice de după Sinodul al 2-lea. Ce va păți atunci cineva dacă susține că cei ce l-au modificat în chip eretic au învățătura aproape fără de greșeală și fac parte din Sfânta Biserică, împărtășindu-i și tratându-i ca pe Ortodocși?

‎Catolici

‎•‎        Cu privire la Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, Părintele zicea că ‎sunt două strane ale aceleeaşi Biserici; mai spunea despre biserici şi ‎mănăstiri, că în vremurile din urmă se vor construi multe, dar nu se vor ‎termina. (Sora Aurica Ţinea, Sf. Mănăstire Sâmbăta)‎

‎•‎        Despre catolici a spus: „Biserica Catolică este aproape fără ‎greşeală”. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus)‎

‎•‎        Eu eram catolică, dar Părintele Arsenie avea un chip, o înfăţişare, ‎ceva aparte de lume şi mi-a intrat la inimă. Nu pot sta fără fotografia lui. Nu ‎m-am spovedit la Părintele Arsenie, nu i-am cerut ajutorul niciodată, dar ‎odată am vrut să fac un lucru rău şi el m-a oprit. Când spunea predica părea că imi spune numai mie. Ziceam: ‎‎“Doamne, oare ştie ce am eu in gând să fac?!Am venit acasă plângând. ‎Aveam de gând să fac o prostie, dar n-am mai facut-o. Mă tot întrebam cine ‎i-a spus şi de unde ştia ce am eu în gând să fac? (Murar Maria, 77 ani, ‎Arpaşu de Sus)‎[238]

De ce nu i-o fi spus oare, să se facă Ortodoxă. Orice prostie ar fi vrut să facă era mai mică decât viețuirea în afara Sfintei Biserici.

(7) Învățătura greșită despre secte și ecumensim

Sectele. Ecumenismul

– Sectarii au provocat o libertate catehetică care duce la erezie.

– Nu da cu bâta în viespile sectare.

– Se vorbeşte de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate [adică Sfânta Biserică Ortodoxă, care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească nu are mărturisirea Ei, confesiunea Ei? Trebuie să renunțe la credința Ei ca să devină cu adevărat sobornicească? Dar acesta este însuși ecumenismul de tip protestant, care spune că să ne unim într-un sobor să facem fapte bune, indiferent de confesiune, că nimeni nu are cu adevărat deplinătatea credinței, suntem numai ramuri. Ecumenismul de tip catolic zice că nu contează ce credință ai, numai să pomenești pe papă ca și cap al Bisericii, iar ca un pas intermediar să-l pomenești măcar ca pe unul dintre patriarhii Ortodocși. Ori aceasta o propovăduiește Părintele Arsenie Boca în picturile sfinției sale testamentare și prin tot mesajul său uniat. Singura ecumenicitate plăcută lui Dumnezeu este cea a Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, și constă tocmai în aceasta: unirea prin dreapta credință sau confesiune, conducând soborul celor hirotoniți prin succesiune apostolică, ce poate fi dată oricui prin hirotonie dacă se convertește mai întâi la dreapta credință. Dacă se renunță la confesionalitate de fapt se pierde și sobornicitatea și unitatea și apostolicitatea și, deci, desigur și sfințenia – n.n.] …Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos. [problema este că vrea acum să o facă în staulul de la Constantinopol ‎– n.n.]‎

– Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi, ale celor 7 sinoade ecumenice, altfel, la iad – cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu.[239]

Din păcate, această carte, tocmai care dezavuează atât de violent ecumenismul, deși mascat îl propovăduiește cu o frază mai sus, este dezavuată chiar de Părintele Arsenie Boca, după cum susține (cu un facsimil autograf al Părintelui) Maica Zamfira. Oare nu cumva tocmai pentru frazele ce arată tocmai esența ecumenismului, ca fiind erezia tuturor ereziilor?

I se atribuie câteva scrieri, intre care Pravila Alba, un manuscris care i s-a furat modificat apoi și rescris. Circulând pe numele Parintelui, ajungând pana in Franța. Dăm in original caracterizarea pe care o face Părintele pe un asemenea exemplar din Pravila Alba:

„Pravila Albă – model de strâmbare a unui original furat”[240].

De unde concluzia aceasta? Fiindcă cea mai perversă frază întâlnită de noi în legătură cu ecumenismul, îi aparține… Părintelui Arsenie Boca:

Trinitatea este un număr sacru, divin, un număr care simplifică, plenitudinea, victoria asupra luptei şi diviziunii, ecumenismul şi societatea perfectă, în care nu este opoziţie între personalităţi, între ipoteze şi fiinţa unică.

Misterul creştinismului este misterul unităţii, în dualitate găsindu-şi soluţia în Unitate – Trinitate. Iată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului şi dogma Trinitară.[241]

Cu alte cuvinte modelul ecumenismului este tocmai… Sfânta Treime!!!

Din fericire [dar de fapt mai mare durere despre rătăcirea Părintelui Arsenie Boca ‎– n.n.]‎ completarea de apoi arată că Trinitatea în înțelesul preacuvioșiei sale nu este totuna cu Sfânta Treime, în care nu încape dualitate, fiindcă Dumnezeu este simplu iar nu compus. După cum observăm iarăși repetiția obsedantă monofizită a naturii teandrice.

Este clar că Părintele Arsenie Boca poate fi numit, după învățătură și manifestări: și zelot, și protestant, și origenist, și nestorian, și monofizit, și arian, și romano-catolic, și greco-catolic sau uniat, sau și mai bine un amestec ciudat din toate acestea, adică ecumenist în toată regula, deși se dă pe sine tuturor de exemplul cel mai bun de păstor Ortodox model.

Odată mi-a spus:,, Măi, să nu cumva să judecaţi pe preoţi, căci cei ce judecă pe ‎preoţi ajung la judecata lui Dumnezeu. Şi ei greşesc, şi ei sunt oameni. Dacă ‎zice cineva ceva rău de preoţi, să mă dai exemplu pe mine…‎[242]

Un Ortodox autentic mai bine s-ar lăsa de bună-voie zdrobit prin toate morțile decât să mărturisească ceva care l-ar despărți și printr-o iotă de dreapta credință, care este adevărata înțelegere a firii, mântuirea noastră sau cunoașterea autentică a lui Hristos Dumnezeu-Omul nostru Cel Viu.

Din câte observăm învățăturile sfinției sale sunt date anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice. De aceea nu are cum să fie model de sfințenie în Ortodoxie.

(8) Părintele Arsenie Boca a avut, însă, nu numai învățături eretice ci și păgâne, tot din neînțelegerea tainei persoanei.
(a)      Despre reîncarnare

TAINA LUI ILIE SI IOAN

Unii din ucenici totuşi au reţinut cuvântul lui Iisus despre înviere, care ‎i-a scăpat lui Petru, şi se întrebau între ei: „ce poate să însemneze a învia din ‎morţi?” Şi nu găseau cu ce să se dumirească decât cu ce auziseră de pe la ‎cărturari; deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să ‎vie mai întâi Ilie ?” – Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor ‎întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească Scripturile cu ‎deadinsul. Ei aşteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi 3,1, care să le ‎confirme pe Mesia. Şi a răspuns Iisus: „Adevărat, Ilie venind întâi, va rândui ‎toate… Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi au făcut cu el ce-au vrut – după cum e ‎scris pentru dânsul.”1‎

îngerul Gavriil, vestindu-i Zahariei naşterea unui prunc – pe care-l ‎cerea în rugăciune – preciza: „El va merge înaintea Domnului, cu duhul şi ‎puterea lui Ilie” (Luca 1,17). Fiul Zahariei ştim că a fost Ioan Botezătorul. ‎‎(Cine ştie, dacă tatăl său ar fi ştiut că pentru copilul acesta va avea să moară ‎ucis între templu şi altar, oare l-ar mai fi cerut ? – E o rânduială că noi nu ştim ‎viitorul: am zădărnici rânduieli providenţiale.)‎

Dar Ioan era reîntruparea lui Ilie ? „Cu duhul şi puterea lui Ilie” n-ar ‎putea merge şi altcineva, de pildă Ioan ? A fost un singur suflet, o dată în Ilie, a ‎doua oară în Ioan ? Ar fi prin urmare vieţi succesive ? „Reîncarnarea” ar avea ‎baze în Revelaţie ?‎

Astea-s întrebările si misterul.‎

‎Când Ioan a trimis din temniţă o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta ‎Iisus a mai precizat despre Ioan: „Ce-aţi ieşit să vedeţi ? – un prooroc ? Da, zic ‎vouă, şi mai mult decât un prooroc. Căci el este acela de care s-a scris: «Iată eu ‎trimit înaintea feţii tale pe îngerul meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta»”. ‎Deci Ioan era Ilie sau era înger; sau Ilie era înger ?

Dacă după înviere toţi vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la Cer să ‎fi fost cauza transformării (strămutării – deşi nu corespunde nici cuvântul ‎acesta -) unui om în înger?‎ [până acum doar întrebări, frământări, pe care orice om nelămurit în dreapta credință și le poate pune. Nu și cel ce o trăiește, cum ar fi un Sfânt, iar dacă și le-ar și pune, ar primi răspunsuri Ortodoxe:

Intr-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: ‎‎„Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica ‎Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima ‎mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a ‎păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în ‎inima mea curăţiei ei.‎[243]  ‎– n.n.]‎

Îngerii şi oamenii sunt ordine distincte. Dogmatic.‎ [deci, cunoștea. De ce o contrazicea? Oare credea că dogmatica Ortodoxă este o părere omenească precum a sfinției sale, nu știa că este descoperită de Sfântul Duh și întărită prin vărsarea sângelui mucenicesc pentru fiecare literă a ei? Sau punea, poate, descoperirile prin vedenii ale sfinției sale, mai presus de întreaga descoperire a Bisericii întregi? ‎– n.n.]‎

Dar dacă Dumnezeu poate şi din pietre să facă fii lui Avraam, sau pe ‎măgăriţa lui Balaam să vorbească omeneşte ? – Cine-I poate pune hotare?

[a face din pietre fii lui Avraam, este un lucru minunat, nu prin schimbarea firii ci a voirii inimilor împietrite, dar a face din Avraam Iacov sau din Iacov Ismail, aceasta nu o face Dumnezeu datorită dragostei veșnice față de persoană, peste a cărui libertate niciodată nu vrea Să treacă. Pe cine să anuleze pe Ilie sau să nu-l creeze pe Ioan? ‎– n.n.]‎ Că ‎nu putea să fie înger mai înainte de aceea ne stau mărturie şi cuvintele lui ‎Iacov: „Ilie, om păcătos asemenea nouă a fost, dar cu rugăciune s-a rugat…” ‎‎(Iacov 5,17). Dar ce mai înţelegem atunci prin „înger” ?‎

întâi înţelegem făpturile cereşti, cetele îngerilor. Al doilea înţeles e cel ‎de „trimis” al lui Dumnezeu – cu o misiune.[deci… știa.  Luc 12:47 Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.:48 Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. Joh 9:41 Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.  ‎– n.n.]‎ Pentru acest al doilea înţeles găsim ‎la Maleahi că şi preoţii sunt numiţi îngeri, când zice: „Buzele preotului cuprind ‎ştiinţa şi din gura lui căutăm să iasă învăţătura, căci el îngerul Domnului Savaot ‎este (Maleahi 2,7).‎

Dar în ce priveşte pe Ioan Botezătorul, echivalenţa înger = trimis, ‎începe să nu mai fie mulţumitoare. Cuvintele; „Iată Eu trimit pe îngerul Meu ‎înaintea feţei Tale”, ar fi ştirbite din înţeles. [aceasta cine o decretează, cu ce o susține Părintele Arsenie Boca, cu vreo vedenie personală? Dar și Sfânta Biserică Ortodoxă îl pictează cu aripi ca de înger, arătând proorocia, vestirea și lucrarea ca a unuia fără de trup, cu atât mai mult că are trup, a Sfântului Ioan Botezătorul. Unde e știrbirea? Părintele nostru drag de ce nu-ți expui până la capăt ideile, de ce nu iei sfat de la Sfinții Părinți?! ‎– n.n.]‎ Apoi, la Schimbarea la Fată a ‎Domnului, vin de fată si vorbesc cu Iisus, Moise si cu Ilie. Moise din iad. Ilie – ‎din Raiu sau din iad? [ de ce nu a citit Sfinții Părinți ca să afle că Ilie a fost luat cu trupul la cer, nu a murit încă, ci va veni la a doua venire a Mântuitorului și va fi omorât atunci.  Apo 11:3 Şi voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile. 4 Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului. 5 Şi dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor; şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. 6 Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. 7 Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî. 8 Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor. 9 Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile lor trei zile şi jumătate şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. 10 Iar locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ. 11 Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. 12 Şi din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer, în nori, şi au privit la ei duşmanii lor. Până atunci, însă, Sfântul Prooroc Ilie stă în rai. Dar se vede că nici acatistul Sfântului Prooroc Ilie nu l-a citit ‎– n.n.]‎ Dacă considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a ‎venit din Rai. Dacă Ioan era Ilie, atunci ştim din Predanie că Ioan a fost ‎înaintemergător al Domnului şi în iad; în cazul acesta si Ilie a venit din iad. [dacă ascultă de Sfânta Predanie că Sfântul Ioan este înainte mergător în iad, de ce îl consideră pe Ioan ca fiind Ilie, cum fac toți yoghinii ca să demonstreze reîncarnarea, când Sfânta Tradiție spune foarte clar prin toate dogmatică, hronografie, viețile Sfinților, acatiste, și toți predicatorii și Sfinții Părinți – mai puțin Părintele Arsenie Boca excepția excepțională a tuturor excepțiilor, după cum se prezintă pe sine și cum îl prezintă ucenicii sfinției sale? ‎– n.n.]‎

Că Ioan a fost înger, sau era Ilie transformat de Rai în înger [de unde această idee eretică? Îngerii sunt minți pure, Ilie are încă trup, și chiar Sfântul Ioan deși încă nu este înviat cu trupul, mintea sa este de om, în legătură cu Sfintele sale Moaște și însăși mintea omului, prin creație, este făcută a fi în legătură cu un trup, pentru a unii și cele văzute și simțite cu Făcătorul lor, acesta fiind scopul tuturor scopurilor. Mântuitorul nu spune că vom fi îngeri, ci ca ei:  Luc 20:34 Şi răspunzând Iisus, au zis lor: fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită,  35 Iar cei ce se învrednicesc a dobândi acel veac şi învierea din morţi, nici se însoară, nici se mărită; 36 Că nici să moară nu mai pot; ci asemenea cu îngerii sunt, şi fii lui Dumnezeu sunt, fiind fii ai învierei. Aceasta are semnificația că nu se vom mai împreuna trupește soții cu soțiile lor, sau mai tainic, că ne vom bucura prin trupurile duhovnicești, cuvântătoare sau înviate fiind fii ai învierii printr-o lucrare mai presus de trup (dar care nu va fi desființat), de Dumnezeu, asemenea cu îngerii (prin har și lucrarea de luminare și slavoslovire, fără îndulcirea nebunească din simțire) dar totuși diferit și mai presus de ei fiind fiii lui Dumnezeu (prin fire, deoarece firea noastră a fost luată în Persoana lui Dumnezeu – enipostaziată – fiind în perihoreză – întrepătrundere – cu firea Dumnezeiască și așezată pe tronul Sfintei Treimi prin Împăratul tuturor ca și prin Împărăteasca care este mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, fiind stăpânitoare și peste soborul îngeresc) ‎– n.n.]‎, rămâne ‎iarăşi o întrebare: de ce Ioan e reprezentat în icoane de Biserica veche, îndată ‎după tăierea capului (şi cu el pe tava Irodiadei) printr-un Ioan cu aripi: – ‎semnele firii îngereşti ?‎

Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământeşti, ori de câte ori ‎sunt trimişi ? Reîncarnarea lor (deşi numai unul, Ilie sau Ioan pune „problema” ‎aşa, – ca să nu generalizăm), nu mai e propriu-zis doctrina indiană a ‎reîncarnării. [după cum vedem Părintele Arsenie nu propovăduia reîncarnarea indiană, cel puțin la arătare fiind preot Ortodox, ci doctrina arseniană a reîncarnării lui Ilie ca o excepție și a întrupării îngerilor, înățătură ce iar aduce aminte de Origen. Sărmanul Părinte Arsenie Boca, devine astfel, din cal troian al ecumenismului și cal troian al hinduismului, poate fără să vrea. De unde oare o asemenea rătăcire, ce duce mintea la iad cu deznădejde? ‎– n.n.]‎ Reîncarnarea se referă la oameni, – si deosebirea dintre om şi ‎înger e o deosebire de natură, nu numai de desăvârşire -, deci oamenii, forţaţi ‎de karma, trebuie să se renască în vieţi succesive, să-şi ispăşească, fără să ştie, ‎vinovăţii din vieţile trecute, pânâ când, învăţând să se dezlipească de dorinţa ‎vieţii, nu mai contractă legături care să-i reclame, prin karma, la ispăşiri. ‎Purificarea aceasta, această „mântuire” indiană se face automat şi necesită ‎pentru un suflet perioade de zeci de mii de ani. E o teorie a „mântuirii”, dar nu e mântuirea.‎

Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii ‎omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea era automată. ‎însăsi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.‎

Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii ‎omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelaţie. ‎Mai spune ceva şi sfântul Pavel – deci tot Revelaţia este rânduit oamenilor o ‎dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27), deci nu e rânduit să ‎fie vieţi succesive întrerupte de moarte.‎ [ce frumos combate reîncarnarea… numai că nu până la capăt, deoarece pleacă de la un principiu greșit. Sfinția sa vede greșeala reîncarnării doar în diferența că sufletul omului trece prin trupuri succesive, pierzându-și memoria și deci pocăința devenind ineficientă. Dar problema cea mai gravă a reîncarnării este că depersonalizează pe om dorind ca atmanul să se topească în impersonalul brahman. Dar, și din acest punct de vedere, doctrina arsenistă a reîncarnării nu numai că păstrează erezia dar o agravează. Nu numai că persoana lui Ilie se preface în Ioan, ca mai apoi să se prefacă în Părintele Arsenie Boca, după credința celui din urmă alimentată de vedenii, cum vom vedea mai jos, dar și persoanele îngerești, nemai ținând Dumnezeu cont de firea lor se prefac în persoane omenești. Implică în hulele sfinției sale și pe Dumnezeu pe care îl face din Ziditor în distrugător al persoanelor și al firilor, tot cum propovăduiesc hindușii, mahomedanii, mormonii și… mulți alții, că adică Dumnezeu ar fi și autorul răului și al distrugerii. Deci, în arsenism, pe lângă anularea persoanelor avem de a face și cu anularea firilor, transmigrația sau cum o numește chiar Părintele Arsenie Boca, promotorul acestei erezii transformarea sau strămutarea ‎lor. Dar acest lucru pe care îl vedem și în hinduism, jainism, budism și elenism prin credința în metempsihoză, care susține că un individ se încarnează nu numai în trupuri omenești ci și în animale sau vegetale, idee prezentă și la filozofii elini și la Mircea Eliade, mentorul atât de iubit al Părintelui Arsenie Boca. Strămutarea îngerilor își găsește, însă, echivalent în hinduism în erezia avatarurilor ‎– n.n.]‎

Cu Ilie încă nu s-a terminat. [ așa de mult își dorește sfinția sa, să fie reîncarnarea lui Ilie, să nu se fi terminat cu metempsihoza lui, încât toate limitele îngăduitului, ale bunului simț și hotarele cele veșnice ale Sfintei Tradiții le încalcă, nevăzând că Ilie va veni ca înaintemergător al zilei celei înfricoșate a Domnului, în trupul său, deci nu a murit (deci nu s-ar fi putut reîncarna, chiar dacă ar fi existat excepția inventată de sfinția sa la metempsihoză), și va fi omorât, după cum am citit mai sus în Apocalipsă. Iar o altă dovadă, poate cea mai pertinentă că nu există reincarnare, este tocmai Schimbarea la Față. Sfinții Apostoli, care îl cunoșteau personal pe Sfântul Ioan Botezătorul, au văzut cu ochii lor că nu este același cu Ilie, pe care l-au cunoscut din cele ce le vorbea cu Mântuitorul. Și-au dat seama, în felul acesta, după înfățișare și cuvânt că Sfântul Prooroc Ilie este o altă persoană și față de Hristos, dar și față de Sfântul Ioan Botezătorul. Față de Cel dintâi fiind chiar lângă El, pentru a se alunga credința superstițioasă că Mântuitorul ar fi Ilie  Mat 16:13 Iar venind Iisus în părţile Chesariei lui Filip, au întrebat pre ucenicii săi zicând: cine’mi zic Oamenii ca sunt eu, Fiul Omului?14 Iar ei au zis: unii, Ioan Botezătorul; alţii Ilie; iar alţii Ieremia, sau unul din proroci. Iar față de cel de-al doilea, adică față de Sfântul Prooroc Ioan având Sfântul Prooroc Ilie o altă înfățișare și un alt fel de a fi, care definește persoana chiar mai mult decât trupul. Astfel că nu au spus că este Sfântul Ioan, cum ar fi fost logic dacă era el, fiindu-le cunoștința mai apropiată prin experiență, ci  Mat 17:4 răspunzând Petru a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă a fi aici; de voieşti, să facem aici trei colibi: ţie una şi lui Moisi una şi una lui Ilie, diferit, așadar, de Ioan ‎– n.n.]‎. El e prevăzut, ca Ilie, înaintemergător, dar ‎al zilei celei înfricoşate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului: „Iată Eu ‎vă trimit pe Ilie proorocul înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi ‎înfricoşată” (Matei 3,23).‎

Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei si să-şi dovedească zădărnicia, izbindu-se de limitele îngăduitului.‎

Dincolo este împărăţia marilor taine ale existenţii.‎

Dumnezeu ţine ascunse în mister rânduieli neştiute de îngeri şi oameni.‎ [numai că creștinismul nu este esoteric ca și arsenismul și celelalte științe oculte, ci vorbește foarte mult de taina persoanei și a nestrămutării firii, putându-se schimba doar voirea. Noi nu știm, cu adevărat, decât cele pe care ni le-a descoperit Dumnezeu, dar aceasta ne-a descoperit-o cu siguranță Dumnezeu: Ilie nu poate fi Ioan nici Părintele Arsenie, fiindcă persoanele nu sunt interschimbabile, îngerii și ei persoane, nu se prefac în alții, dar nici nu pot deveni oameni, fiindcă firile sunt, prin Dumnezeu, în hotarele pe care El le-a zidit, și tot el le păzește ca să nu se piardă, nu fiindcă nu ar putea ci pentru că nu o vrea. Cine crede altfel se osândește, chiar de ar fi numai din îndoială, darămite să o mai și sădești unor oameni și așa atacați de ideile la modă ale hinduismului propovăduit cu putere de New Age.  Rom 14:23 Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte, fiindcă n-a fost din ‎credinţă. Şi tot ce nu este din credinţă este păcat. ‎ Sfinții Părinți, fiind insuflați de Sfântul Duh, când puneau întrebări de acest gen le și dădeau răspunsul, fiind în armonie cu ceilalți Sfinți, deoarece nu se conduceau după mintea proprie, ci cercetau ce a descoperit Sfânta Biserică. Și, dacă nu aflau la alți părinți purtători de duh, se rugau și rugăciunea lor le era ascultată, dând răspunsul adevărat:

Oarecari frați au venit la avva Antonie și i-au pus o întrebare din Levitic. Deci a ieșit bătrânul în pustie și a ‎mers avva Ammona pe urma lui în ascuns, știind obiceiul lui și după ce s-a depărtat bătrânul, stând la rugăciu-‎ne a strigat cu glas mare: “Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă învețe cuvântul acesta!” Și a venit glas ‎vorbind cu dânsul. Deci a zis avva Ammona: “Glasul care vorbea, l-am auzit, dar puterea cuvântului n-am înțe-‎les-o”.‎

Sf. BĂTRÂNI, m. P., Sf. †Grigorie DASCĂLUL et alii, Patericul, PENTRU AVVA ANTONIE, 28, (ed. cit, p. 9).‎

Zisu-ne-a nouă sfântul Antonie dându-ne cuvânt de folos: „Un an am săvârșit, rugându-mă lui Dumne-‎zeu să-mi descopere locul drepților și al păcătoșilor, iar într-o noapte m-a strigat un glas de sus, zicându-mi: ‎‎«Antonie, scoală și vin-o!» Știind eu pe cine mi se cade să ascult, am ieșit și uitându-mă, am văzut un uriaș, ‎întunecat și înfricoșător, care ajungea până la nori, având mâinile întinse în văzduh, sub care era o mare de ‎flăcări întinsă. Am văzut apoi suflete zburând ca niște păsări și acelea care treceau de mâinile aceluia erau ‎mântuite, iar cele lovite de el cădeau în marea cea de foc. Și groaznic mai scrâșnea din dinți pentru cei ce ‎reușeau să scape, însă pentru cei ce cădeau, mult se bucura. Am auzit apoi iar glasul acela: «Înțelege ceea ce ‎vezi; căci cei pe care i-ai văzut că au trecut în sus, sunt sufletele drepților care nu s-au supus fiarei acesteia și ‎acum merg în Rai. Iar acesta este vrăjmașul care apucându-i pe cei vinovați, îi oprește surpându-i în iad căci au ‎urmat voii lui și au fost stăpâniți de ținerea de minte a răului»”.‎

Sf. BĂTRÂNI et alii, Patericul, PENTRU AVVA ANTONIE, 3, (ed. cit, p. 6).‎

Și din acest motiv Părintele Arsenie Boca nu poate fi un model în Ortodoxie. Dacă sfinția sa ar fi avut trecere la Dumnezeu și ar fi avut adevărate vedenii pentru folosul lumii, ar fi aflat ceea ce căuta. Dar probabil că cele pe care le susține aici sunt tot rodul unor vedenii, care, însă, l-au înșelat, despărțindu-l de învățătura Sfintei Biserici ‎– n.n.]‎

Poate că, gândindu-Se la aceste taine ale Tatălui, şi vorbindu-le foarte ‎de departe cu câţiva ucenici, Iisus s-a transfigurat şi transpus în mister până la ‎aşa măsură că, venind apoi la ceilalţi ucenici şi la mulţime, pe care i-a găsit ‎aproape certându-se, „toţi s-au înfiorat şi au alergat să I se închine.‎ [poate se înfiora mulțimea hipnotizată de la Prislop (sau ne înfiorăm cu toții cu durere și nespusă umilință a minții față de neputința neamului omenesc cum a putut să decadă atât de mult logica și credința unui om al bisericii, și pe deasupra și ieromonah), însă în Sfânta Scriptură este scris așa  Mar 9:15 Şi îndată toată mulţimea, văzându-L, s-a spăimântat şi, alergând, I se închina. Se vede că Părintele Arsenie Boca nu citea sau nu credea în Biblia Ortodoxă. ‎– n.n.]‎

Despre aşa ceva nu avem ştire să se mai fi întâmplat.‎ [dar nici această reincarnare nu s-a întâmplat decât în mintea nedumerită a celor ca sfinția sa, ce nu știau Tîlcuirile date de sus, prin Sfinții Părinți, la Sfânta Scriptură, ‎– n.n.]‎

Poate că ei au dezlegat „înfiorându-se si închinându-se” cel mai bun răspuns, vrednic de împărăţia marilor Taine.‎ [nicidecum. Înfiorarea este diavolească, iar împărăția următoarele roade  Gal 5:22 Iar roadă Duhului este dragostea, bucuriea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blandeţele, înfranarea poftelor. ‎– n.n.]‎

Prislop. Joi XXX

‎14.‎    XII.949 Marcu 9,10-16.‎[244]

Din analiza după Sfinții Părinți a cuvântului de mai sus vedem că toate textele din Sfânta Evanghelie le-a înțeles Părintele Arsenie Boca după literă. Aceasta este o dovadă evidentă că nu a putut ajunge la desăvârșire, neavând astfel cu nici un chip harul Sfântului Duh simțit în trup și în duh, deci nici Sfinte Moaște.

Însuși Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul ne arată că întemeietorul arsenismului, după cum se prezintă pe sine în gândirea sfinției sale, nu poate fi model de sfințenie în Sfânta Biserică Ortodoxă, îndreptându-se în fiecare zi spre moartea păcatului, neputând să trăiască viața cea fericită în duh:

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste ‎fire simțirea (percepția), prin care se manifestă afecțiunea sufletului față de ‎trup. Căci litera, dacă nu e înțeleasă duhovnicește, e mărginită în conținutul ‎ei de simțire, care nu îngăduie să străbată înțelesul celor scrise până la minte. ‎Iar dacă litera se adresează numai simțirii, tot cel ce primește litera în chip ‎iudaic numai ca istorie, trăiește după trup, suportând în fiecare zi prin ‎aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simțirii celei vii, neputând, să ‎omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viața cea fericiiă în duh. “Căci ‎de viețuiți după trup, veți muri“, zice dumnezeiescul apostol, „iară de omorîți ‎cu duhul faptele trupului, veți trăi“. Drept aceea, aprinzând făclia, adică ‎rațiunea care aduce lumina cunoștinței prin contemplație și fapte, să nu o ‎punem sub obroc, ca să nu fim osândiți, ca unii ce mărginim la literă puterea ‎necuprinsă de minte a înțelepciunii, ci în sfeșnic, adică în Sf. Biserică, pe ‎culmea contemplației adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina ‎dumnezeieștilor dogme.‎[245]

Iată cum vede Părintele Arsenie Boca pe Sfinții Prooroci Ilie și Ioan:

Iată cum vede Sfânta Biserică Ortodoxă pe Sfinții Înaintemergători ai venirilor lui Hristos:

Nu se vede, oare, cu ochiul liber că sunt persoane diferite? Ce bine ar fi fost ca Părintele Arsenie Boca să fi studiat Erminia picturii bizantine, iar nu Bele-Arte, iar cât a stat la Sfântul Munte să fi văzut cu luare aminte Sfintele Icoane Ortodoxe și să fi respins vedeniile. Astfel ar fi crezut în Dogmatica Ortodoxă și nu în mintea proprie, sau în învățăturile descoperite de jos.

Să vedem cum tâlcuiesc Sfinții Părinți Taina Persoanei și Tainele Sfinților Prooroci Ilie și Ioan ca fiind persoane diferite și Tainele Îngerilor ca fiind ipostase diferite, și, cu atât mai mult, față de oameni, având și firi diferite. Dacă ne va ajuta Dumnezeu vom putea înțelege mai apoi de ce ținea morțiș Părintele Arsenie Boca la această excepție (că Ilie ar fi fost prefăcut în înger, apoi reîncarnat în Ioan, apoi prefăcut în înger, din nou).

Sfântul Ilie, Proorocul lui Dumnezeu, a fost răpit cu trupul într-un car de foc şi este viu până acum, păzit de Dumnezeu în locaşurile raiului. A fost văzut în trup de cei trei Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor şi iarăşi va fi văzut în trup de oamenii cei muritori înaintea Venirii celei de-a Doua pe pământ a Domnului. In acea vreme, cel care odinioară a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist, nu numai ca Prooroc, ci şi ca Mucenic, şi va fi găsit vrednic de mai mare slavă de la Dătătorul de plată, Dumnezeu“[246]

Dacă este încă în trup, cum s-ar putea reîncarna? Să adauge alt trup peste al său, să se facă iar mic să între în pântecele Sfintei Elisabeta? Dar toate acestea ar fi împotriva unei cugetări izvorâte dintr-o minte sănătoasă. Acest mod de a inventa pe tema credinței tot felul de păreri ce aduc aminte de hinduism sau alte gândiri deșarte este oprit de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură: 1Ti 4:7 Iar de basmele cele spurcate şi băbeşti te fereşte şi te nevoeşte pre tine spre buna credinţă.

Trebuie să se știe că altceva este examinarea reală și altceva examinarea logică și altceva ‎examinarea abstractă. La toate făpturile deosebirea ipostaselor se examinează real. Căci se ‎examinează real Petru deosebit de Pavel. Dar se examinează logic și abstract ceea ce este ‎comun între ei, ceea ce îi unește, ceea ce îi face unul. Căci gândim cu mintea că Petru și Pavel ‎sunt de aceeași natură și au o natură comună, deoarece fiecare din ei este animal (ființă) ‎rațional și muritor și fiecare este trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător. Această natură ‎comună, deci, este examinată logic. Căci ipostasele nu sunt unele în altele. Fiecare are ceva ‎special și particular, adică este despărțită în sine și are multe lucruri care o deosebesc de ‎cealaltă ipostasă. Sunt depărtate în spațiu, se despart în timp, se deosebesc în felul de a gândi, ‎în putere, în figură, adică înfățișare, în capacitate, în temperament, în vrednicie, în ocupație și ‎în toate însușirile caracteristice, dar mai presus de toate în aceea că ipostasele nu sunt unele în ‎altele, ci despărțite. Pentru aceea se zice: doi, trei și mai mulți oameni. Acest lucru se poate ‎vedea la orice făptură. [deci nici îngerii nici oamenii nu pot fi confundați ca persoane, unele cu altele, ci se unesc, după fire, doar în chip abstract ‎– n.n.]‎ Cu totul dimpotrivă la Sfânta Treime cea mai presus de ființă, deasupra ‎tuturor și incomprehensibilă. Căci cu privire la Sfânta Treime ceea ce o unește și o face una ‎este examinat real din pricina coeternității și din pricina identității ființei, activității și voinței, ‎din pricina acordului felului de a gândi și din pricina identității stăpânirii, puterii și bunătății. ‎Nu am spus asemănare, ci identitate și unitate de mișcare, căci este vorba de o singură ființă, o ‎singură bunătate, o singură putere, o singură voință, o singură activitate, o singură stăpânire, ‎una și aceeași, nu trei asemenea unele cu altele, ci una și aceeași mișcare a celor trei ipostase. ‎Căci fiecare dintre ele nu are mai puțină unitate față de altă ipostasă ca față de sine însăși, în ‎sensul că în toate privințele Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt unul, afară de nenaștere, naștere și ‎purcedere. Iar deosebirea aceasta se înțelege numai pe cale abstractă. Căci cunoaștem un ‎singur Dumnezeu; iar deosebirea o înțelegem numai în însușirile paternității, fiimii și ‎purcederii, potrivit cauzei, cauzatului și desăvârșirii ipostasei, adică modului de existență. Cu privire la Dumnezeirea cea infinită nu ‎putem vorbi ca despre noi de o depărtare spațială, deoarece ipostasele sunt unele în altele, nu în ‎sensul că ele se amestecă, ci în sensul că sunt unite, potrivit cuvântului Domnului, care zice: ‎‎„Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine”83, între ipostasele Dumnezeirii nu există deosebire de voință ‎sau de gândire sau de activitate sau de putere sau de altceva din acelea care dau naștere în noi ‎la deosebire complet reală. Pentru aceea nu spunem că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt trei ‎Dumnezei, ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, Fiul și Duhul se ‎raportează la o singură cauză; nu sunt nici alcătuiți, nici contractați în sensul contopirii lui ‎Sabelie84 [dacă nici în cazul lui Dumnezeu, Care este Unul, Persoanele care au o asemenea întrepătrundere încât se deosebesc doar pe cale abstractă, Ele totuși nu se confundă, nici nu se amestecă, și, deci nu este vorba de aceeași Persoană ci de Trei, ce excepție ar putea fi la făpturi care toate se deosebesc real? Cum ar putea Gavriil să fie Mihail, sau Ilie să fie Ioan, sau, cu atât mai mult, cum ar putea să fie Gavriil Ilie, și Mihai să fie Ioan când se deosebesc și cu firile, primii fiind serafimi și ultimii fiind oameni? ‎– n.n.]‎ . Căci, după cum am spus, ipostasele Sfintei Treimi se unesc, nu în sensul că ele se ‎amestecă, ci în sensul că ele există unele în altele; iar întrepătrunderea reciprocă a ipostaselor ‎este fără contractare și fără amestecare. Ele nu sunt depărtate unele de altele, și nici împărțite în ‎ce privește ființa, în sensul împărțirii lui Arie85. Căci dacă trebuie să spunem pe scurt, ‎Dumnezeirea este neîmpărțită în cele ce se împart, după cum în trei corpuri solare, care exist ă ‎unul în altul și sunt nedespărțite, avem o singură unire și apropiere a luminii. Așadar, când ‎privim la Dumnezeire, la prima cauză, la singura stăpânire și la una și la aceeași, ca să spun ‎așa, mișcare și voință a Dumnezeirii, la identitatea ființei, a puterii, a activității, a domniei, ‎atunci avem în mintea noastră o unitate. Dar când privim la acelea, în care este Dumnezeirea, ‎sau ca să spun mai precis, care sunt acelea din care este Dumnezeirea și care sunt de acolo din ‎prima cauză în afară de timp, de aceeași slavă și nedespărțite, adică ipostasele Fiului și ‎Duhului, atunci trei sunt acelea la care trebuie să ne închinăm. Un Tată, Tatăl, care este fără de ‎început, în sensul că este necauzat. Căci nu este din cineva. Un Fiu, Fiul, care nu este fără de ‎început, în sensul că nu este necauzat. Căci este din Tatăl. Dar dacă ai raporta termenul de ‎‎„început“ la timp, atunci și Fiul este fără de început, căci el este făcătorul timpurilor și prin ‎urmare nu cade sub timp. Un Duh, Sfântul Duh, care este din Tatăl, nu în chip firesc, ci purces. ‎Tatăl nu este lipsit de nenaștere, pentru că a născut, nici Fiul de naștere, pentru că a fost născut ‎din cel nenăscut — dar cum? — și nici Duhul nu se schimbă în Tatăl sau în Fiul, pentru că ‎purcede și este Dumnezeu, însușirea este ceva netransmisibil; cum ar putea s ă rămână însușire ‎ceea ce se transmite sau se preface? Căci dacă Tatăl este Fiul, atunci nu este cu adevărat Tată, ‎căci unul este cu adevărat Tatăl. Și dacă Fiul este Tatăl, atunci nu este cu adevărat Fiu, căci unul este cu adevărat Fiu și unul Duhul Sfânt.‎ […]

Am spus în repetate rânduri că altceva este ființa și altceva este ipostasa, și că ființa indică ‎specia comună și cuprinzătoare a ipostaselor de aceeași specie, spre exemplu: Dumnezeu, ‎omul, iar ipostasa arată individul (persoana) adică Tatăl, Fiul, Sf. Duh, Petru, Pavel. […]

‎„Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru slăbiciune, înviază ‎întru putere; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă trup sufletesc“ — adică ‎gros și muritor — „înviază trup duhovnicesc”808, ca și trupul Domnului după înviere, care a ‎trecut prin ușile încuiate, care nu simțea oboseala și nu avea nevoie de mâncare, somn și ‎băutură. „Căci vor fi, spune Domnul, ca îngerii lui Dumnezeu. Nu mai este căsătorie, nici ‎naștere de copii”809. Căci spune dumnezeiescul apostol: „Petrecerea noastră este în ceruri, de ‎unde și așteptăm pe Mântuitorul, pe Domnul Iisus, care va schimba trupul smereniei noastre ca ‎să fie la fel cu trupul slavei Lui”810. Nu vorbesc de o schimbare în altă formă — departe cu ‎acest gând! — ci mai degrabă de o schimbare din stricăciune în nestricăciune.‎ [așadar, și după înviere, vom păstra trupurile noastre, nu vom fi îngeri fără de trup. Comparația cu îngerii se referă la faptul că vom trece prin ușile încuiate, nu vom obosi, nu vom avea nevoie de mâncare și celelalte. Vom avea trup înviat întru slavă ca a îngerilor, dar nu vom fi fără trupuri ca ei. – n.n.] […]

Lucrurile, care au o existență contrară, acelea au contrar și felul de a exista, adică însușirile. Și ‎cine nu va cădea de acord cu noi că toate existențele, toate cele care cad sub simțirea noastră, ‎chiar și îngerii, se schimbă, se prefac și se mișcă în multe feluri! Cele spirituale, adică îngerii, ‎sufletele și demonii, se schimbă potrivit voinței libere, care crește sau se micșorează, fie în ‎progresul în bine, fie în îndepărtarea de bine. Celelalte se schimbă prin naștere și distrugere, ‎prin creștere și micșorare, prin schimbarea însușirilor și mișcarea de la un loc la altul. [lucrurile spirituale se schimbă potrivit voirii, dar nu își schimbă firea ‎ – n.n.] ‎[…]

Așadar, îngerul este o ființă spirituală, veșnic mișcătoare, liberă, necorporală; slujește lui ‎Dumnezeu și a primit în firea lui nemurirea în har. Care este, însă, natura și definiția ființei lui, ‎numai ziditorul o știe. ‎[în nici un caz nu este om, care este legat de trup ‎ – n.n.] ‎

Așadar, îngerul are o fire rațională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de ‎a voi [dar nu cu firea ci cu voirea ‎ – n.n.] ‎, căci tot ceea ce este creat este schimbător.‎

Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este rațional este și liber. Așadar, ‎pentru că îngerul are o fire rațională și spirituală, este liber; iar pentru că este creat și ‎schimbător, are facultatea de a rămâne și a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău (cazul ‎îngerilor căzuți n.n.).‎

Îngerul este incapabil de pocăință, pentru că este necorporal. Omul, însă, din pricina ‎slăbiciunii corpului are parte de pocăință.‎ [vedem că, deoarece îngerii sunt raționali și liberi sunt persoane, iar fiindcă sunt incapabili de pocăință și sunt minți pure, nu pot fi minte omenească, capabilă de pocăință tocmai pentru că a fost făcută să se unească cu trupul care are slăbiciuni. Deci îngerii nu pot primi trup, nu se pot întrupa, nu se pot încarna. ‎ – n.n.] ‎

Îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, [deci, nu poate muri, ca să nu mai fie înger ci să se facă om ‎ – n.n.] ‎căci tot ceea ce are început are și sfârșit potrivit ‎naturii lui. Numai Dumnezeu este veșnic, dar mai degrabă este mai presus de veșnicie. Căci cel ‎care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului.‎ ‎[…]

Dar noi spunem că sfinții părinți au numit mișcarea omenească în multe feluri, potrivit ‎problemelor pe care le discutau. Au numit-o putere, activitate, deosebire, mișcare, însușire, calitate ‎și patimă. Au numit-o putere, nu în opoziție cu cea dumnezeiască, ci pentru că este o putere care ‎își are cauza în ea însăși și pentru că este neschimbătoare. Au numit-o activitate, pentru că este ‎ceva caracteristic, care scoate la iveal ă ceea ce este asemenea în toate cele de aceea și specie. Au ‎numit-o deosebire, pentru că ea face deosebirea între specii. Au numit-o mișcare, pentru că ea ‎indică specia. Au numit-o însușire, pentru că ea constituie specia și se află numai în ea și nu în ‎alta. Au numit-o calitate, pentru că ea este specifică speciei. [deci, pocăința fiind caracteristică numai omului, îngerul nu se poate face om ‎ – n.n.] ‎ Au numit-o patimă, pentru că se ‎mișcă — căci toate cele ce sunt din Dumnezeu și după Dumnezeu, prin faptul că se mișcă, suferă, ‎pentru că ele nu sunt prin ele mi șcătoare și prin sine puternice. […]

Firea se înțelege sau abstract — căci nu există prin sine îns ăși — sau comun în toate ‎ipostasele de aceeași specie, unindu-le [deci, îngerii nu pot fi oameni, fiindcă n-ar mai fi îngeri ‎ – n.n.] ‎ și se numește fire considerată în specie, sau integral ‎prin adăugarea accidentelor, așa cum există într-o ipostasă [ipostasa sau persoana este firea + accidentele, deci persoana îngerului nu se poate face persoană omenească, neputându-i lua nici firea nici accidentele ‎ – n.n.] ‎, și se numește fire considerată în ‎individ; ea este aceeași cu cea considerată în specie […]

Mai mult: în toți oamenii există voința și nu la unii există, iar la alții nu există; dar ceea ce ‎se observă în chip obștesc la toți caracterizează firea care este în indivizii de sub ea; prin ‎urmare, omul este prin natur ă volițional.‎ [tot așa este și cu pocăința. Îngerul neavând pocăință și nici trup, în veac nu va putea fi om ‎ – n.n.] ‎

Cele comune și universale sunt atribuite și celor particulare care sunt sub ele. Comun este ‎ființa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are ‎o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin ‎num ăr și nu prin fire. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa este desăvârșită în ‎fiecare din ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ‎ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privește accidentele, care sunt însușiri caracteristice, însu‎șirile caracteristice, însă, aparțin ipostaselor și nu firii. Ipostasa se definește: ființa împreună cu ‎accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul și existența în ‎sine. [deci ipostasele îngerești nu pot fi ipostase omenești, atât datorită diferenței între firi, cât și datorită diferenței între însușirile caracteristice, care deosebesc și ipostasele aceleiași firi între ele. Pe cine să nedreptățească Dumnezeu desființându-l pe ipostasul care se preface în altul sau pe cel în care s-a prefăcut cel dintâi. Pe cine să distrugă Dumnezeu pe Ilie care se face Ioan sau pe Ioan care nu mai este fiindcă de fapt este Ilie. Vai nouă, de o astfel de logică ilogică. ‎ – n.n.] ‎ Ființa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noțiunea de fire și ipostasă. ‎Când spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se știe că nu spunem aceasta referindu-ne ‎la definiția sufletului și a corpului, căci este cu neputință să spunem că sufletul și corpul ‎comparate unul cu altul sunt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sunt foarte multe, toți ‎primesc aceeași definiție a firii, căci toți sunt compuși din suflet și corp, toți participă firii ‎sufletului și posedă ființa corpului și o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor ‎celor multe și diferite. Cu toate acestea fiecare ipostasă are două firi, este compusă din două ‎firi, adică din suflet și corp.‎ [așadar îngerul fiind dintr-o singură fire nu poate fi ipostas omenesc. Ce păcat că Părintele Arsenie Boca a stat să se uite în oglindă cât a fost în facultatea de Teologie, în loc să învețe Dogmatica Ortodoxă, care l-ar fi scutit neînțelegerea noțiunilor de fire și de ipostas, cât și de înșelare ‎ – n.n.] […]

Dumnezeu l-a pus pe Adam în paradis, care era atât spiritual cât și sensibil. în cel sensibil ‎sălăsluia cu trupul pe pământ, dar cu sufletul trăia împreună cu îngerii, cultivând gânduri ‎dumnezeiești și hrănindu-se cu ele. Era gol din pricina simplității sale și a vieții lui naturale; ‎se urca numai către creator cu ajutorul făpturilor, bucurându-se și veselindu-se de contemplarea ‎Lui.‎

Pentru că Dumnezeu a împodobit pe om în chip natural cu voință liberă, i-a dat poruncă să nu ‎mănânce din pomul cunoștinței254. Dar despre pom am‎ ‎vorbit după puterea noastră destul în capitolul despre paradis255. Dumnezeu i-a dat această ‎poruncă făgăduindu-i că dacă va păzi vrednicia sufletului, dând victorie rațiunii, cunoscând pe ‎creator și păzind porunca Lui, va participa fericirii veșnice, va trăi în veci, ajungând mai ‎presus de moarte. Dar dacă va supune sufletul corpului, dacă va prefera plăcerile corpului, ‎neținând seamă de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînțelegătoare256, scuturând jugul creatorului și neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi ‎responsabil de moarte și va fi supus stricăciunii și ostenelii, ducând o viață nenorocită. Căci nu ‎era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie încă ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și ‎condamnarea diavolului257. Diavolul din pricina nemuririi sale, după căderea lui de bunăvoie, ‎s-a fixat în rău în chip neschimbat și fără posibilitate de pocăință. După cum iarăși și îngerii, ‎după alegerea de bunăvoie a virtuții, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat în bine. [ce diferențe mari, de netrecut, între îngeri, demoni și oameni. Ei comunică prin rațiune și voință, dar diferă prin trup și pocăință. ‎După înviere se vor asemăna mai mult, prin pierderea posibilității pocăinței, prin har, și prin spiritualizarea trupului, dar nici atunci, nu vor fi desființate diferențele între firi, cu atât mai puțin între persoane  – n.n.] ‎

Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci un bărbat neispitit și neîncercat nu ‎este vrednic de nimic. Și în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să ‎primească nemurirea drept răsplată a virtuții. Căci omul, fiind la mijloc între Dumnezeu și ‎materie, prin păzirea poruncii, după ce se libera de legătura firească cu existențele, avea să se ‎fixeze în chip nestrămutat în bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stări sufletești ‎speciale. [nici aceasta nu o poate face îngerul, neavând trup ‎ – n.n.] ‎ Prin călcarea poruncii, însă, îndreptându-se mai mult spre materie și smulgându-și ‎spiritul său de la cauza lui, adică de la Dumnezeu, și-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns ‎pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, are nevoie de legături trupești și de ‎naștere seminală, s-a lipit, prin dragostea de viață, de plăceri, ca și când ele ar fi elementele ‎constitutive vieții, și urăște fără nici o teamă pe cei care se sârguiesc să-l lipsească de ele, și a ‎schimbat dragostea de Dumnezeu în dragoste față de materie, iar mânia contra adevăratului ‎dușman al mântuirii a prefăcut-o în mânie față de ceilalți oameni. Așadar, prin invidia ‎diavolului, omul a fost biruit. Căci diavolul invidios și urâtor de bine nu suferea, el, care a ‎căzut din pricina mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momește pe ‎nefericitul Adam cu nădejdea Dumnezeirii și după ce îl urcă la aceeași înălțime a mândriei, îl ‎pogoară spre aceeași prăpastie a căderii.‎ [iată războiul vechi și nou. Să nu-l judecăm pe Părintele Arsenie Boca. Și noi putem oricând cădea într-o mai rea înșelare. ‎ – n.n.] ‎ […]

Trebuie să se știe că îngerii, fiind ființe raționale, sunt înzestrați cu liberul arbitru. Și pentru că ‎sunt creați sunt și schimbători. Acest lucru l-a arătat diavolul. El a fost creat bun de creator, ‎dar, în virtutea liberului arbitru, el și cu puterile care au apostaziat împreună cu el, adică ‎demonii, a ajuns descoperitorul răutății, în timp ce celelalte cete ale îngerilor au persistat în ‎bine.‎ [și diavolul este deci, persoană, având voie liberă. Nici el nu se poate întrupa. ‎ – n.n.] ‎[…]

Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de ‎Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul cu Iov123 și după cum este scris în Evanghelii ‎despre porci124. Dar o dată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă și iau forma pe ‎care o vor după fantezia lor.‎

Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea proorocesc, ‎îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le revelează și le poruncește să proorocească. Pentru ‎aceea se realizează toate câte spun ei. Dar și demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce ‎se întâmplă departe, alteori prin conjectură. Pentru aceea de multe ori mint și nu trebuiesc ‎crezuți, chiar dacă uneori spun adevărul, în chipul în care am arătat. Ei cunosc și Scripturile.‎

Toată răutatea și patimile necurate au fost născocite de ci. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, ‎dar nu au putere să forțeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o ‎primi. Pentru acest motiv s -a pregătit diavolului și demonilor lui și celor care îl urmeaz ă, focul ‎nestins și pedeapsa veșnică125.‎

Dar trebuie să se știe că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. ‎După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici oamenii după moarte.‎ ‎[247]

Să stăm și să plângem fraților cum s-au despărțit făpturile de Făcător, pierzându-și pocăința. Să ne umilim cu inimile și să-l rugăm pe Hristos să ne păstreze în smerenia Sa. Cu lacrimi să ne tânguim pentru rătăcirea Părintelui Arsenie Boca și să-L implorăm pe Domnul să oprească extinderea ei.

Iată cum ne explică atât de frumos, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, de care, din păcate, Părintele Arsenie Boca, deși a avut ocazia, nu a vrut să îl asculte, distincția de netrecut între îngeri și oameni, tocmai în ceea ce au comun, adică mintea, pentru a nu se spune că ar putea vreodată o persoană îngerească, să devină persoană omenească, prin întruparea minții ei:

Numai împreună, lumea sensibilă, având drept coroană omul, şi lumea inteligibilă a ‎îngerilor sunt un receptacol deplin al revelării lui Dumnezeu şi al valorificării ei. ‎Numai împreună, îngerii şi oamenii, pot înălţa o slavoslovie mai completă lui ‎Dumnezeu [de ce să o descompleteze chiar Dumnezeu prefăcând un înger în om, în loc să creeze un alt om. După Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu s-a epuizat în creativitate tocmai la facerea celui mai mare bărbat și a avut nevoie să-l trimeată pe Ilie. Dar nu ar fi spus Domnul că Ilie este cel mai mare bărbat și că s-a reîncarnat, sau că Ioan este cel mai mare dar la fel cu Ilie, și chiar este Ilie. Sau că Ioan nu e născut dintre femei, ci înger întrupat? Pe cine să credem pe Părintele Arsenie Boca sau pe Mântuitorul ce ne spune:  Mat 11:11 Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; ‎ totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el. ‎Se nasc oare îngerii din femei? – n.n.] ‎. Aşa trebuie să înţelegem că îngerii sunt creaţi pe de o parte pentru a-L ‎lăuda pe Dumnezeu, pe de alta pentru a sluji lui Dumnezeu în solicitudinea Lui pentru ‎oameni, pentru a fi trimişii lui Dumnezeu la oameni, pentru a fi „vestitorii” Lui şi, prin ‎aceasta, pentru a ajuta la ridicarea oamenilor la o lăudare comună a Lui cu ei; iar prin ‎aceasta, a sluji la mântuirea lor. Dar aceasta înseamnă şi o capacitate a îngerilor de a ‎conduce pe oameni spre Dumnezeu. în acelaşi timp prin aceasta chiar îngerii îşi sporesc ‎cunoaşterea de Dumnezeu şi slavoslovia lor, asociind-o şi pe a oamenilor. Corul ‎îngeresc-uman e mai măreţ decât corul simplu uman sau simplu îngeresc. [corul Ilie Ioan Gavriil Mihail este mai măreț decât unul din ei care îi înlocuiește pe toți prin metempsihoză ‎– n.n.] ‎ Partea ‎îngerească şi cea omenească a corului se completează şi se înfrumuseţează reciproc. ‎Fiecare din cele două părţi câştigă, în elanul slavosloviei, de la cealaltă.‎

Unii Părinţi au subliniat superioritatea îngerilor faţă de oameni, prin faptul că sunt ‎‎”minţi pure”, neîmpreunate cu trupul şi cu afectele care rezultă din aceasta. Dar alţii, ‎cum am văzut, au afirmat că mai mult omul e după chipul lui Dumnezeu, întrucât omul ‎prin trup este şi devine un „stăpân” al lumii ca şi Dumnezeu, câtă vreme îngerii nu au ‎această calitate.‎

Dar nevoia de lume pe care o au oamenii şi capacitatea de a dispune de ea ‎reprezintă şi o ispită pentru ei de a se ataşa de ea şi de a se încrede în puterile lor ‎creatoare. în calitatea de spirite întrupate stă şi măreţia, dar şi primejdia căderii lor. în ‎dominarea afectelor se poate actualiza o nouă forţă a spiritelor. Dar aceste afecte pot să ‎şi închidă infinitele orizonturi spre care e chemat spiritul omenesc.‎

Greutăţile de care e legată viaţa în trup pot dezvolta în om o responsabilitate proprie şi ‎nobila pornire de ajutorare cu fapta a semenilor săi, responsabilitate şi capacitate de ‎care e lipsit îngerul, dar pot dezvolta şi egoismul şi grija lumească exagerată.‎

în orice caz, omului i s-a dat măreaţa misiune de a stăpâni materia prin spirit, de a ‎o face transparentă pentru ordinea spirituală şi dumnezeiască, de a actualiza moduri ‎noi de revelare a spiritului şi de ajutorare a semenilor, în primul rând modurile etice şi ‎estetice.‎

în schimb, spiritul pur, sau îngerul are claritatea gândirii şi un „amor intellec- ‎tualis”, greu de închipuit de fiinţa noastră. Dar până nu a fost consolidat în bine, a fost ‎pândit şi el de o altă formă de egoism, nefiind legat prin sânge de alte fiinţe, care pun o ‎frână acestui egoism. A fost pândit de egoismul nelimitat al orgoliului cunoaşterii şi ‎existenţei prin sine, al libertăţii de grijile trupului.‎ […]

Nesepararea minţii de omul total în cunoaşterea lui Dumnezeu se datoreşte şi ‎faptului că cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu e în acelaşi timp o unire cu Dumnezeu ‎a celui ce cunoaşte. Dar de unirea aceasta nu are parte numai mintea înţeleasă ca parte ‎pur spirituală a sufletului, ci sufletul întreg şi chiar omul întreg. „Toate cele ce se mişcă ‎îşi primesc stabilitatea în infinitatea lui Dumnezeu”. Toate se unifică în Dumnezeu şi în ‎înţelegerea trăită a omului, fără să dispară nici una32.‎

Sfântul Grigorie Palama respinge teoria lui Varlaam că mintea care se întâlneşte cu ‎Dumnezeu este o minte abstractă, detaşata de persoana integrală. Ea este mintea în care ‎se concentrează sau în care vibrează întreaga persoană alcătuită din suflet şi trup, cu ‎rezultatele experienţelor acumulate în ea, dar purificate, făcute curate. El condamnă ‎teoria lui Varlaam zicând: „Cea mai mare rătăcire elină şi izvorul a toată necredinţa… ‎este a ridica mintea nu din cugetarea carnală, ci din trupul însuşi, pentru a o face să se ‎întâlnească acolo sus cu vederile mintale„33. „Nu ni s-a spus „trupurile noastre sunt ‎templul Duhului Sfânt care locuieşte în noi”? (1 Cor. 6, 19). De ce a aşezat Dumnezeu la ‎început mintea (νους) în trup? A săvârşit prin aceasta un rău? Noi socotim că e un rău ‎ca mintea să fie în cugetări rele, dar nu e un rău să fie în trup, pentru că nici trupul nu e râu”34. Sfântul Grigorie Palama nu vorbeşte de un trup golit de senzaţii, ci de un trup ‎ale cărui senzaţii au fost purificate, îndreptate spre Dumnezeu. El socoteşte „inima”, în ‎care trebuie să se adune mintea (νους), ca să experieze acolo harul lui Dumnezeu, cel ‎mai lăuntric organ al trupului, dar în acelaşi timp ca centrul de întâlnire dintre trup şi ‎suflet şi ca organul conducător (ήγεμονικόν οργανον). Dar aceasta înseamnă că nu ‎inteligenţa pură conduce pe om şi nu ea întâlneşte pe Dumnezeu, ci omul total în care ‎înţelegerea şi simţirea fac un tot. De abia acesta realizează raţiunea integrală a omului. ‎Interpretând cuvântul Sfântului Macarie Egipteanul: „Acolo, deci, trebuie privit dacă şi-‎a înscris harul legile Duhului”, Sfântul Grigorie Palama zice: „Unde, adică, a colo? în ‎organul conducător, în tronul harului, unde e mintea şi toate gândurile sufletului, în ‎inimă adică. Vezi că celor ce şi-au ales să fie atenţi la ei înşişi în isihie (linişte) le e cu ‎totul necesar să-şi readucă mintea şi sa o închidă în trup, şi mai ales în partea cea mai ‎din lăuntru a trupului, pe care o numim inimă”33.‎

După Sfântul Grigorie Palama, a lăsa mintea în cugetări abstracte dezlegate de ‎fiinţa integrală a omului e o adevărată rătăcire. Omul acela e departe de sine, de ‎realitate şi de Dumnezeu.‎

Faţă de Varlaam, care cerea omorârea totală a părţii pasionale a sufletului, Sfântul ‎Grigorie Palama nu cere o anulare a acesteia, care se leagă de trup (iuţime şi dorinţă), ci ‎punerea ei în slujba binelui şi a iubirii. „Dar noi am învăţat că nepătimirea nu e aceasta, ‎adică omorârea părţii pasionale, ci mutarea lucrării de la cele mai rele spre cele mai ‎bune şi dumnezeieşti prin deprindere… E a celui ce s-a îmbogăţit cu virtuţi ca cei ‎pătimaşi de plăcerile lor, a celui ce şi-a supus iuţimea şi pofta, care sunt partea ‎pasională, părţii cunoscătoare şi raţionale a sufletului”3^.‎

Inserarea intimă a spiritului în trup şi calificarea lui începând din primul moment ‎al existenţei lui ca spirit întrupat, sau ca suflet, nu înseamnă că sufletul nu poate exista ‎după moarte şi înainte de învierea trupului, prin faptul că nu mai este în trup. El duce ‎cu el calificarea sa ca suflet al trupului, cu rădăcinile trupului adâncite în el în cursul ‎vieţii. Faptul acesta arată şi el că sufletul e un factor deosebit de trup, fără ca să fie un ‎spirit pur, necalificat prin trup, cu care a trăit într-un anumit loc şi timp.‎ [aici e surprinsă nu numai distincția dintre mintea îngerească și cea omenească, dar se arată că și atunci când este desprinsă de trup mintea omenească are în ea adâncite rădăcinile trupului. Așadar, nici măcar fără trup, mintea omenească nu poate fi înger, ca persoanele îngerești să se poată întrupa. ‎– n.n.] ‎[248]

Să vedem cum tâlcuiesc Sfinții Părinți textele din Evanghelie pe care le răstălmăcesc hindușii și sărmanul Părinte Arsenie Boca:

Luc_1:17 Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie,

Şi precum a lucrat darul [dumnezeiesc] cu duhul lui Ilie, aşa şi întru Ioan, ‎pentru că şi Ilie este înaintemergâtor al Venirii celei de a Doua, iar Ioan al celei ‎Dintâi. încă şi „cu puterea lui Ilie”, că aceleaşi pot venirile amândurora şi a lui ‎Ilie şi a Iui Ioan, căci la Hristos aduc. Dar şi în alt chip a venit Ioan „cu duhul şi ‎cu puterea lui Ilie”, pentru că şi el era pustnic şi înfrânat la viaţă şi mustrător ‎asemeni lui Ilie.‎ [vedeți că sunt doi, nu unul reîncarnat? Duhul lui Ilie nu înseamnă că a trecut sufletul lui Ilie în trupul lui Ioan, ci că erau într-un fel asemănător, în aceeași lucrare, având același har sau duh de la Sfântul Duh.‎– n.n.][249]

Mat_17:3 Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

Șii pentru ce Moise și Ilie s-au arătat? Ca să se arate cd El este Domn și al Legii gi al Proorocilor, al viilor, dar și al morților. Ci Ilie este Prooroc și încă este viu (4 Regi2,l1), iar Moise este detător de Lege, și a murit (Deuteronom 34,5-6). […] [dacă Ilie e viu, cum s-a reîncarnat, având încă trupul său? ‎– n.n.] ‎

Dar, de unde au cunoscut ucenicii că erau aceștia Moise și Ilie? Cu adevărat, nu din icoane, de vreme ce atunci a face icoane se părea oamenilor a fi lucru păgânesc. Se vede că din cuvintele lor i-au cunoscut pe ei, ci poate Moise va fi zis: ,,Tu ești Acela a Cărui Patimă am inchipuit-o mai inainte, injunghiind mielul și Paștele săvârșind” (Ieșir cap. 12). Iar llie: ,,Tu ești Acela a Cărui Inviere mai inainte am inchipuit-o inviind pe fiul văduvei” (3 Regi 17,22), și altele ca acestea.[250] [dacă ar fi fost același Ioan cu Ilie, l-ar fi recunoscut după înfățișare, că au fost ucenicii lui. Se vede clar că este vorba de o altă persoană, necunoscută lor decât prin cuvintele lui din Sfânta Scriptură ‎– n.n.] ‎

Mar_9:12 Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat? 13 Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.

Zicând că Ilie ,,va veni”, arată că incă n-a venit, dar va veni ca inaintemergător al Venirii celei de a doua și ,,va așeza la loc toate”, adică va intoarce la credința lui Hristos pe toți iudeii care se vor afla atunci ascultători, ca și cum așezându-i pe ei – care erau căzuți – intru moștenirea părintească. Iar zicând că ,,Ilie a și venit”, il arată pe inaintemergatorul Ioan. Și zice: ,,au făcut cu el câte au voit”, omorându-l, căci pentru că l-au lăsat ei [iudeii] pe Irod să-l omoare deși l-ar fi putut opri, [pentru aceea] ei l-au omorât. Deci atunci, mai străbătători [iscusiți la minte] făcându-se ucenicii, au ințeles că pe Ioan l-a numit ,,Ilie”, fiindcă el a fost inaintemergător al Venirii celei dintâi, precum Ilie va fi [inaintemergitor] al Venirii celei de a doua.[251] [deci sunt doi, nu unul – n.n.]

Exprimarea „Ilie a și venit” pentru desemna pe Ioan, adică a vorbi despre o persoană, folosindu-se de numele și pilda alteia care o preînchipuia, este specifică Sfintelor Scripturi și se cheamă alegorie, unul din cele patru modalități Ortodoxe de a tâlcui și înțelege Biblia (istoric, tropologic, alegoric și anagogic). Dar acest mod de înțelegere nu este accesibil decât celor care studiază Sfinții Părinți și nu celor ce își formează credința după părerea proprie, vedenii sau știință. Sfinții Părinți recurgeau întotdeauna la Sfânta Tradiție și numai când nu găseau răspuns acolo, se rugau lui Dumnezeu să le descopere direct.

Vedem că Însuși Mântuitorul ne arată cum să abordăm corect Sfânta Scriptură tocmai în legătură cu înțelegerea lui Ilie ca preînchipuire al lui Ioan sau Ioan ca prototip al lui Ilie, deși Hristos este Marele Prototip al tuturor:

Mat 11:13 Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan.  Mat 11:14 Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină. 15 Cine are urechi de auzit să audă.

,,”De voiți si primiti”, adici si judecați cu dreaptă socoteală și nu cu pizmuire, acesta este Ilie despre care a zis Proorocul Maleahi că va să vie (Maleahi 3, 23), pentrtu că și Înaintemergătorul și Ilie au aceeași slujire. Ioan a venit mai inainte de Venirea cea dintai, iar Ilie va veni mai inainte de Venirea ce va să fie„. După aceea, arătând că aceasta este vorbă umbrită și ascunsă [deci nu-l judecăm pe bietul părinte că nu a înțeles-o. Nu era iscusit la astfel de cuvinte umbrite ale Sfintelor Scripturi. Ne pare însă rău că nu s-a smerit să întrebe, deși l-a cunoscut chiar și pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care precis l-ar fi lămurit, ci s-a luat după mintea sfinției sale și după scrierile hinduse în care s-a format și a dat un răspuns șovăielnic, care întunecă pe cititori ‎– n.n.]‎ – anume că Ioan este Ilie – și că este trebuință de pricepcre [înțelepciune] spre a o ințelege, zice [Iisus]: 11:15; Cine are urechi de auzit să audă îndemnându-i pe ei spre a intreba și [astfel] a învăța. [Așadar este nevoie de înțelepciune duhovnicească, deci smerită și a întreba, desigur pe Sfinții Părinți ‎– n.n.][252]

Păcatului interpretării hinduse a Sfintelor Scripturi se adaugă ca o circumstanță agravantă că tâlcuirile de mai sus sunt recomandate în toată Sfânta noastră Biserică, fiind o sinteză după toți Sfinții Părinți, și erau publicate și pe vremea Părintelui Arsenie Boca. Sfinția sa ori nu le-a citit, neglijându-le, ori le-a citit disprețuindu-le. Cu câtă durere trebuie să înțelegem noi acestea și să ne ferim de o astfel de primejdie, rugându-ne bunului Dumnezeu să-l ierte și să ne ierte și să ne miluiască și pe noi, acoperindu-ne cu purtarea Lui de grijă.

Mat 3:9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.

Prin ,,pietre” ințelegem și neamurile, dintru care mulți au crezut. Dar chiar și in inlelesul acesta zice Ioan, că și din pietre poate să facă Dumnezeu ,,fii lui Avraam” , căci ,,piatră” era pântecele Sarrei din pricina sterpiciunii. Dar ea a născut (Facere 11, 12; 21,1-2) Si iarăși a ridicat Domnul fii lui Avraam ,,din pietre”. Când? Atunci când răstignindu-Se El, văzând mulți pietrele despicându-se, au crezut (Matei 27, 51).[ Din pietre poate face fii ai lui Avraam, dar dintr-o persoană alta nu, fiindcă ar ‎desființa libertatea celei transformate, și nu numai libertatea ci chiar ceea ce este esențial într-o persoană: modul unic de a fi, prefăcându-o în alta. Dar și cea în care se transformă ar fi jignită, că nu ar fi putut ea de la sine, să descopere pe Dumnezeu ci a avut nevoie de o alta. Și această jignire să fie adresată tocmai Sfântului Ioan, cel ce șade și mijlocește de-a stânga Mântuitorului. De ce să nu fie două bogății infinite, două feluri de a lăuda pe Dumnezeu și iubi, fiind două persoane, ci să se reducă la numai una. De ce să acuzăm pe Dumnezeu de faptul că e constrâns tocmai în bogăția cea mare a creării chipurilor Lui persoanele? Transformarea unei persoane în alta care nu se face nici în iad cu nimeni, ‎nicidecum pe pământ, cu atât mai puțin a face din îngeri oameni. Dar, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, vedem că Dumnezeu nici măcar materia impersonală și amorfă nu o preface în persoane, adică nici pietrele nu le face fii ai lui Avraam, decât în sens tropologic, adică de îndreptare a moravurilor în sensul despietririi inimii iudeilor și în sens alegoric, ca vindecarea de sterpiciune a Sarrei. ‎Înnoirea cerului și pământului este prefacerea lor în duhovnicești pentru a fi potrivite cu trupurile noastre înviate, și astfel vor fi spiritualizate pentru și prin persoanele noastre în Hristos. Nicidecum nu se va preface vreo piatră în vreun fiu al lui Avraam, Dumnezeu netrecând peste raționalitatea firii pe care El însuși ne-a dăruit-o prin creație ‎– n.n.]‎.[253]

 

Dar ce ne spune Sfânta Scriptură:

Evr 9:27 Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata,

Cum așadar să moară cineva, chiar și Ilie, de două ori, dacă se reîncarnează în Ioan, și pentru cine ar fi judecat pentru Ilie sau pentru Ioan?

Surprindem însă în această întunecată răstălmăcire pe care o face Părintele Arenie Boca Sfintelor Scripturi un păcat mai grav, specific celor ce nu au înțeles și trăit cum dorește Hristos Ortodoxia:

Dar cel ce vrea să înţeleagă Sf. Scriptură în lumina cunoştinţei ‎lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebuie să se exercite cu toată sârguinţa ‎şi în tălmăcirea numelor, care poate să lămurească tot înţelesul celor scrise. E ‎nevoie să facă aceasta dacă vrea să ajungă la înţelegerea întocmai a celor ‎scrise şi să nu coboare în chip iudaic înălţimea Duhului la pământ spre trup, ‎închizând (circumscriind) făgăduinţele dumnezeieşti şi nestricăcioase ale ‎bunurilor spirituale în stricăciunea bunurilor trecătoare, precum o fac unii ‎dintre aşa zişii creştini. Aceştia poartă în chip mincinos numele care derivă de ‎la Hristos, dovedindu-se că tăgăduiesc prin faptele lor înţelesul lui şi ‎umblând pe o cale contrară lui Hristos, cum va arăta pe scurt cuvântul ‎nostru.‎

Căci Dumnezeu a venit la noi făcându-se om, pe lângă alte ‎pricini tainice pe care nu le poate pătrunde nici o raţiune, şi pentru ca să ‎plinească legea duhovniceşte, prin înlăturarea literei, şi să înalţe şi să facă ‎arătată puterea ei de viaţă făcătoare, depărtând partea care omoară. Iar partea ‎legii care omoară este, după dumnezeiescul Apostol, litera, precum puterea de ‎viaţă făcătoare a ei este duhul. Căci zice: “litera omoară, iar duhul face ‎viu“.331 (331 II Cor. 3, 6) Dar dacă-i aşa, creştinii mincinoşi de care vorbeam, au ales făţiş ‎partea contrară a lui Hristos şi au ignorat toată taina întrupării. [dar așa face Părintele Arsenie Boca nu numai la răstălmăcirea spre metempsihoză a Sfintelor Scripturi ci și când pune în gura lui Moise și a Sfintei Biserici înțelesuri genetice care îl vor duce la niște aberații științifice și antropologice devastatoare pentru el și pentru contemporani, după cum vom vedea mai jos la răstălmăcirea de tip hindus și orgonomic a împreunării trupești cu mască endocrină ‎– n.n.]‎ Ei nu numai că şi-au ‎îngropat prin literă toată puterea înţelegerii şi n-au voit să fie după chipul şi ‎asemănarea lui Dumnezeu (3), ci au ales mai bine să fie pământ, potrivit ‎ameninţării, şi să se întoarcă la pământ, prin afecţiunea lor faţă de literă, ca ‎faţă de pământ, în loc să aleagă legătura cu cerul, adică cu duhul, şi să fie ‎răpiţi în văzduh, adică în lumina spirituală, întru întâmpinarea Domnului, în ‎nori, adică în contemplaţiile înalte, şi astfel să fie totdeauna împreună cu El ‎prin cunoştinţă [ce păcat că Părintele Arsenie Boca a ales vedeniile superficiale și ieftine, refuzând contemplațiile înalte duhovnicești descoperite prin Sfinții Părinți, refuzând a fi prin cunoștință cu Hristos ‎– n.n.]. De aceea cu drept cuvânt se cade să ne scârbim de aceştia, ‎întrucât se aleg cu o pagubă insuportabilă din pricina neştiinţei, dar şi ne ‎întristăm, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întărirea în necredinţă. ‎Dar noi lăsânau-i pe aceia să fie aşa cum vor, să ne întoarcem la noi înşine şi ‎la Scriptură, începând cercetarea duhovnicească a capitolului de faţă cu ‎tălmăcirea numelor.‎

[…]

Aşa am înţeles eu locul, după Puterea mea. Dacă poate cineva ‎să vadă în cele spuse un înţeles mai înalt, [mai înalt nu mai josnic, mistic iar nu mistificator, tainic iar nu esoteric, mai de preț, adică după Sfinții Părinți iar nu contradictoriu Sfintei Predanii ‎– n.n.]‎ ne va face şi nouă şi lui bucurie, ‎arătând acest înţeles mai de preţ al celor scrise. Căci am spus mai înainte ‎despre cuvântul Scripturii dumnezeieşti, că rămâne totdeauna fără hotar ‎‎(necircumscris), hotărnicind (circumscriind) pe toţi cei ce-l grăesc, dar el ‎însuşi neputând fi hotărnicit de cei care-l‎ grăiesc. Deci chiar de am spus ceva după puterea mea, şi aceasta luându-mi o ‎mare îndrăzneală, nu am îmbrăţişat tot înţelesul celor scrise, acesta aflându-‎se infinit mai presus de puterea mea.‎

Scolii

‎1.‎      ‎ Precum Dumnezeu după fiinţă nu e supus cunoaşterii, la ‎fel nici cuvântul lui nu poate fi cuprins prin cunoştinţa noastră.‎

‎2.‎      ‎ Cei ce îşi lipesc cugetarea în chip iudaic numai de literă, ‎aşteaptă făgăduinţele bunurilor neprihănite în veacul acesta, necunoscând ‎bunurile fireşti ale sufletului.‎

‎3.‎      ‎ Cel ce poartă “chipul celui ceresc“,336 se sârguieşte să ‎urmeze în toate duhului Sf. Scripturi, care conservă sufletul prin virtute şi ‎cunoştinţă. Iar cel ce poartă “chipul celui pământesc“, cultivă numai litera, ‎care susţine slujirea trupească prin simţuri, ce dă naştere patimilor.‎

[…]

Cuvântul Sf. Scripturi, deşi are margini (e circumscris) după ‎literă, sfârşindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, ‎după duh, în înţelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar ‎‎(necircumscris). Şi nimeni să nu spună că nu poate crede aceasta, ştiind că ‎Dumnezeu care a vorbit e fără hotar (necircumscris) după natură. Căci cei ce ‎voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că şi ‎cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui.330[254] Fiindcă dacă Dumnezeu ‎este cel ce a grăit, iar El este după fiinţă nehotărnicit, e vădit că şi cuvântul ‎grăit de El e nehotărnicit (1).‎

Aşadar, chiar dacă cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia ‎au luat sfârşit, contemplând duhovniceşte întâmplările istorisite care s-au ‎sfârşit atunci, să admirăm înţelepciunea Duhului Sfânt care le-a scris. Căci în ‎fiecare dintre cei ce se împărtăşesc de firea omenească a aşezat putinţa ca să realizeze în sine aşa cum trebuie şi cum se cuvine înţelesul ‎celor scrise. Astfel oricine vrea să se facă învăţăcel al cuvântului ‎dumnezeiesc şi să nu socotească nimic din cele prezente şi trecătoare ‎deopotrivă cu virtutea, poate deveni un alt Ezechia în duh. Ba şi un alt Isaia, ‎neîmpiedecat de nimic să se roage, să strige la cer, să fie auzit şi să obţină de ‎la Dumnezeu, printr-un înger, distrugerea şi pieirea celor ce îl războiesc ‎spiritual.‎

[…]

‎15.‎    ‎ Ermonti şi Memfivoste sunt materia şi forma, iar cei cinci ‎fii ai Merobei, încincita rea întrebuinţare a simţurilor, împreunându-le pe ‎acestea laolaltă, adică ‎împletind simţurile cu materia şi forma, în urma înţelegerii trupeşti a legii, ‎cel ce mărgineşte înţelesul la literă pe de-o parte dă naştere patimei trupeşti, ‎iar pe de alta, corupe raţiunile naturale.‎

16.‎    ‎ Patima şi firea, după raţiunea existenţei lor, niciodată nu ‎există împreună.‎

‎17.‎    ‎ Cel ce nu crede că Scriptura este duhovnicească, nu-şi ‎simte puţinătatea cunoştinţei.‎

‎18.‎    ‎ Când David e înţeles ca lege, în sens iudaic, se tălmăceşte ‎‎“dispreţuire“, pentru tradiţia interpretării trupeşti a celor dumnezeieşti, iar ‎când înseamnă în sens creştin duhul, se tălmăceşte “cel tare la vedere“, ‎pentru contemplaţia cunoştinţei ce se petrece în minte.‎

‎19.‎    ‎ Prin sufletul Scripturii a înţeles duhul ei, iar prin trup ‎litera.‎

Cei trei ani sunt cele trei legi, cea scrisă, cea naturală şi cea a ‎harului, care vin una după alta. Deci cel ce înţelege legea scrisă trupeşte, nu ‎hrăneşte sufletul cu virtuţi; la fel cel ce nu sesizează raţiunile lucrurilor, nu-şi ‎nutreşte mintea din belşug cu înţelepciunea variată a lui Dumnezeu; iar cel ce ‎nu cunoaşte marea taină a harului celui nou, nu se veseleşte cu nădejdea ‎viitoarei îndumnezeiri. Aşadar lipsa contemplaţiei duhovniceşti sub regimul ‎legii scrise e urmată de lipsa înţelepciunii variate a lui Dumnezeu ce se poate ‎primi prin legea naturală, iar aceasta e urmată la rândul ei de ignorarea ‎îndumnezeirii ce se va da prin har în temeiul tainei celei noi. 656‎[255]

‎‎21.‎    ‎ Cel ce nu înţelege legea duhovniceşte, chiar dacă legea a ‎murit pentru el, dat fiind că nu-i mai serveşte trupeşte, dar mai păstrează ‎înţelesurile coborîte ale legii, mai cruţă încă pe copiii şi pe nepoţii lui Saul. ‎De aceea e chinuit de foamea cunoştinţei.‎

‎22.‎    ‎ Precum faţa e pecetea caracteristică pentru fiecare, la fel ‎cunoştinţa duhovnicească caracterizează şi revelează dumnezeiescul. De aceea ‎cel ce o caută pe aceasta, caută faţa Domnului.‎

‎23.‎    ‎ David se mai tălmăceşte “cel tare la vedere“ şi “minte ‎străvăzătoare“.‎

‎24.‎    ‎ Cel devenit în întregime trup prin jertfele sângeroase ‎aduse după litera legii, iubeşte neştiinţa, socotind că porunca e numai spre ‎plăcerea trupului.‎

‎25.‎    ‎ Cel ce slujeşte, zice, legii trupeşte, naşte păcatul cu fapta ‎ca materie şi modelează consimţirea minţii cu păcatul ca formă, prin plăcerile ‎corespunzătoare simţurilor. Iar cel ce primeşte Scriptura duhovniceşte, ‎omoară prin cugetările naturale pe înălţimea contemplaţiei lucrarea păcatului ‎ca materie şi consimţirea cu păcatul ca formă, împreună cu modurile ‎întrebuinţării abuzive a simţurilor, în vederea plăcerii, ca pe nişte fii şi nepoţi ‎ai legii scrise.‎

‎26.‎    ‎ Fără contemplaţia naturală nimeni nu cunoaşte deosebirea ‎simbolurilor legii de lucrurile dumnezeieşti.‎

‎27.‎    ‎ Prin spânzurare a înţeles scoaterea la iveală a literii ‎omorâte a legii pe înălţimea contemplaţiei, prin cunoştinţa în duh.‎

‎28.‎    ‎ Prin “hotarul lui Israel“ a înţeles toată raţiunea şi tot ‎modul contemplaţiei, în care nu se poate menţine deloc predania înţelegerii trupeşti a legii.‎

‎29.‎    ‎ Duhul zice, e dătătorul vieţii, iar legea omorîtoarea vieţii. ‎Prin urmare nu poate lucra deodată şi litera şi duhul, precum nu există ‎împreună ceea ce e făcător de viaţă cu ceea ce e făcător de stricăciune.‎

‎30.‎    ‎ Părticica ce se taie împrejur (prepuţul), e ceva natural şi ‎tot ce e natural e o faptă a creaţiunii dumnezeieşti. Iar fapta creaţiunii ‎dumnezeieşti este “bună foarte“, după cuvântul care zice: “A văzut ‎Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune foarte“. Legea însă, ‎poruncind înlăturarea acelei părticele, prin tăierea împrejur, înfăţişează pe ‎Dumnezeu ca pe unul ce şi-ar corecta în chip artificial propriul Său lucru, ‎ceea ce chiar şi numai a gândi constituie culmea împietăţii. De aceea cel ce ‎înţelege în mod natural657 simbolurile legii, ştie că Dumnezeu nu urmăreşte ‎să corecteze firea în chip artificial, ci porunceşte să fie tăiată pasionalitatea ‎adăugată la raţiunea (constituţia) sufletului şi indicată tipic prin acea ‎părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoştinţa prin bărbăţia voinţei ‎arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuieşte cunoş‎tinţa ce mânuieşte, ca pe un cuţit împotriva patimii, bărbăţia raţiunii arătată ‎în fapte. Aşa e desfiinţată predania trupească a legii, când duhul covârşeşte ‎litera.‎

‎[…]

Deci cel ce se ţine numai de litera Scripturii ca Saul, pe de o ‎parte respinge raţiunile cele după fire, iar pe de alta, nu crede în chemarea ‎neamurilor anunţată tainic de mai înainte, căutând în lege, aşa cum o ‎înţelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpâneşte această ‎dispoziţie trupească peste cei ce, înţelegând astfel legea, trăiesc numai după ‎simţuri, nu se iveşte în ea foamea cunoştinţei duhovniceşti (17). Pentru că ‎foamea este absenţa bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experienţa ‎însăşi şi lipsa totală a mâncărurilor duhovniceşti care întreţin sufletul. Căci ‎cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă absenţa celor pe care nu le-a ‎cunoscut niciodată? De aceea, cât trăieşte Saul nu se iveşte foametea, pentru ‎că nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti cât trăia litera legii şi ‎împărăţea peste Iudeii cei pământeşti cu înţelegerea. Când însă începe să ‎strălucească raza harului evanghelic şi ia David împărăţia peste cei ‎duhovniceşti cu înţelegerea, cu alte cuvinte legea înţeleasă duhovniceşte, ‎lucru care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârşitul literii (căci ‎David se tălmăceşte “dispreţuire“ şi “cel tare la vedere“, primul înţeles ‎potrivindu-i-se din punctul de vedere al Iudeilor, întrucât litera copleşeşte ‎duhul, iar al doilea din punctul de vedere al creştinilor, întrucât duhul ‎biruieşte litera) (18), atunci se simte foametea cunoştinţei duhovniceşti. Şi ‎anume o simte poporul credincios îndeobşte şi sufletul fiecăruia îndeosebi, ‎când alege învelişul de dinafară al literii în locul contemplaţiei tainice în duh ‎şi socoteşte, aşa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei ‎‎(19). Căci cu adevărat flămânzeşte poporul celor ce cred şi au cunoscut ‎adevărul, ca şi sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplaţia ‎duhovnicească prin har şi ajunge în robia formelor şi chipurilor literei, care nu hrăneşte mintea cu ‎înţelesurile măreţe, ci umple simţirea cu năluciri pătimaşe prin figurile ‎trupeşti ale simbolurilor Scripturii. Din această pricină se spune că foametea ‎de cunoştinţa lui Dumnezeu se prelungeşte “trei ani unul după altul“. Căci ‎tot cel ce nu-şi însuşeşte înţelegerea duhovnicească a dumnezeieştii Scripturi, ‎leapădă pe de o parte, deodată cu ea, asemenea Iudeilor, şi legea naturală, iar ‎pe de altă parte nu cunoaşte nici legea harului, prin care li se dă celor ‎călăuziţi de ea îndumnezeirea.‎

Prin urmare foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoştinţă ‎care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă şi din cea a ‎harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplaţie ‎înţelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva câtuşi de puţin ştiinţa ‎Scripturilor acela care leapădă raţiunile naturale ale lucrurilor în ‎contemplarea sa şi dă atenţie numai simbolurilor materiale, negândindu-se la ‎nici un înţeles duhovnicesc mai înalt (20). Pentru că atâta timp cât ‎stăpâneşte numai latura istorică a Scripturii încă n-a încetat stăpânirea celor ‎trecătoare şi vremelnice asupra înţelegerii, ci chiar dacă a murit Saul, mai ‎trăiesc copiii şi nepoţii lui, care sunt şapte la număr. Cu alte cuvinte din ‎slujirea trupească şi vremelnică a legii obişnuieşte să se nască în cei iubitori ‎de trup, pentru pricina amintită, o dispoziţie pătimaşă, ce-şi are ca încurajare ‎în rătăcire porunca arătată în simboluri (21). Pentru această pricină socotesc ‎că nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simţea lipsa cunoştinţei ‎duhovniceşti în vremea slujirii după trup a legii, ci în vremea harului ‎evanghelic. Căci abia acum după ce a trecut împărăţia literii, flămânzim când ‎nu înţelegem duhovniceşte toată Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din ‎slujirea cea tainică în duh, aşa cum se cuvine creştinilor. Iar când ne trezim la simţire asemenea lui David şi ‎căutăm în faţa Domnului (22), înţelegem limpede că harul cunoştinţei s-a ‎luat de la noi din pricină că n-am primit raţiunile cele după fire, pentru a ‎intra la contemplaţia tainică în duh, ci suntem lipiţi încă de, gândurile ‎trupeşti din litera legii.‎[…]

‎4.‎      ‎ Precum cel se se împreună cu o ţiitoare nu are căsătoria ‎legiuită, la fel cel ce se îndeletniceşte cu învăţarea legii trupeşte, nu are cu ea ‎o convieţuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, care se strică odată ‎cu viaţa trupului.‎

‎5.‎      ‎ Cel ce-şi însuşeşte Scriptura trupeşte, învaţă din ea ‎păcatul cu fapta, iar mintea i se deprinde să cugete la păcat. Acela învaţă din ‎litera legii despre dezmierdări, împreunări desfrânate şi ucideri, şi se deprinde ‎să socotească spurcată toată zidirea lui Dumnezeu.‎ […]

‎11.‎    ‎ Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se ‎arată că cel ce înţelege legea trupeşte are învăţătura despre ea ca pe o ţiitoare, ‎din care naşte deprinderea şi lucrarea patimilor, şi-şi aduce în casă lăcomia ‎pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiească, dând naştere modurilor care ‎întinează prin rea întrebuinţare simţurile, ca prin ele să stârpească raţiunile şi ‎seminţele naturale din lucruri.‎[256]

După ce am înțeles de unde provine rătăcirea Părintelui Arsenie Boca și receptarea lui entuziastă de către cei ce vor să găsească în Ortodoxia tâlcuită de sfinția sa trupește prilejuri de a-și adormi conștiința pentru a-și satisface plăcerile având pretext că sunt sfințenie, să răspundem, dacă ne va ajuta Dumnezeu și la a doua întrebare:

De ce respinge reîncarnarea ca principiu general, dar o primește ca pe o excepție?

O respinge ca principiu general să nu fie vădit ca practicant și propovăduitor al hinduismului.

O primește ca pe o excepție deoarece este convins că și el este reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, gândim noi că în urma unor vedenii ca aceasta:

După ce a terminat liceul la Brad, ‎Părintele Arsenie dorea să meargă la aviaţie. ‎Dar s-a mâhnit mult şi a plâns, că, ne‎având bani să plătească garanţia cerută, a ‎trebuit să renunţe. Atunci, rugându-se înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului, ‎ca Samuel Proorocul, a auzit un glas din cer, ‎care i-a zis: „Nu mai plânge, Ziane, că te ‎voi înălţa eu cu mult mai mult decât ‎avioanele”. Această mărturie mi-a spus-o ‎călugărul nevăzător Sebastian, de la ‎Mănăstirea Sâmbăta de Sus (Braşov).‎ [Poate de aici, comparând cu Sfânta Scriptură:  4Re 2:10 Răspuns-a Ilie: „Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi”.11 Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer.  să fi înțeles sfinția sa că este reîncarnarea lui Ilie, dar este posibil să fi avut și alte vedenii înșelătoare, după cum citim mai jos, care să îi fi spus aceasta direct ‎– n.n.]‎

[…]

Ce taine minunate i-a descoperit ‎Părintelui Arsenie Maica Domnului în ‎Sfântul Munte Athos, prin Sfântul Serafim ‎de Sarov, cum a auzit monahul Sebastian, ‎cei nevăzător, de la Sâmbăta! Multe nu le-a ‎putut mărturisi Părintele la nimeni.[257]

Nu ar fi de mirare, deoarece acesta este un atac clasic al celui vechi de răutăți, pe care îl îndrăznește chiar și la cei ce resping arătările demonice, darămite la cei ce le iubesc, crezându-le cerești:

‎7.‎      Ne spunea nouă avva Or: „Eu fiilor, știu un om oarecare în pustia aceasta, care zece ani ‎mâncare pământească n-a mâncat ci îngerul lui Dumnezeu îi aducea lui odată la trei zile ‎mâncarea cerească și-i da în gură și aceea îi era în loc de mâncare și de băutură. Și știu ‎că au venit la acela un pâlc de diavoli luminați, strălucind în chipul unei cete de îngeri și ‎o căruță de foc, cu cai de foc cu mulțime de ostași înarmați întocmai cum ar veni un îm-‎părat. Apropiindu-se de dânsul, i-au zis: «Omule, tu ai isprăvit toate faptele cele bune, ‎vino acum și te închină mie și te voi lua în căruța aceasta și înălțându-te de pe pământ la ‎cer ca pe Ilie Tesviteanul și te voi așeza la un loc împreună cu dânsul!» El auzind aces-‎tea, zicea în gândul său: «Eu în toate zilele și nopțile mă închin Împăratului și Dumneze-‎ului meu, deci cine este acesta de-mi zice să mă închin lui?» Acestea socotindu-le în ‎gândul său, a răspuns aceluia: «Eu îl am pe Domnul Iisus Hristos, Împăratul, Dumnezeul ‎și Mântuitorul meu, căruia pururea mă închin ziua și noaptea. Iar ție ți se închină cei ce ‎sunt cu tine!» Acestea auzind diavolul, îndată a pierit și s-a făcut nevăzut cu căruța cu ‎cai și cu toate oștile lui. Acestea le spunea bătrânul ca despre altcineva, tăinuindu-și via-‎ța sa. Iar părinții care erau cu dânsul, ne-au spus nouă, că el însuși era acela, căruia i s-au ‎întâmplat acestea.31‎[258]

Că sfinția sa se credea Ilie, avem multe mărturii:

Una o face chiar Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, cuprinzând în ea credința multor fani ai Părintelui Arsenie Boca:

Mulți se simțeau atrași de fenomenul religios mai ales ‎pentru o anumi-‎tă ‎spectaculozitate, pe care o vedeau într-însul, ‎lucru foarte dăunător, după ‎cum ‎spunea tata. De pildă, într-o ‎vară, cu câteva zile înainte de Sfântul Ilie, fiind ‎la ‎Vlădeni, am ‎întâlnit într-o după-amiază, pe când ne plimbam pe șosea-‎ua ‎de ‎deasupra gării, un grup de oameni. Erau bărbați și femei, vreo ‎cinci, șase, ‎care ‎veneau din sus, de către varnițe.‎

S-au oprit, au salutat și văzând că au în față un preot au cerut ‎să ‎fie ‎binecuvântați. Tata i-a întrebat încotro se duc. „Ne ducem ‎la Mănăstire ‎la ‎Sâmbăta”, a răspuns cel mai în vârstă. Parcă-l ‎văd și acum: era negricios, cu ‎o ‎barbă lungă, pe jumătate ‎căruntă. „Pe jos? Doar e foarte departe”, a spus ta-‎ta ‎mirat. ‎‎„Trebuie să fie vreo optzeci de kilometri.” „Da, părinte, dar ‎trenurile ‎sunt ‎scumpe. Și vrem neapărat să fim acolo de Sfântul ‎Ilie, fiindcă părintele Arse-‎nie ‎începe să vorbească păsărește și ‎apoi se urcă cu căruța de foc la cer.”‎

Nu ne-a venit să credem. Omul vorbea cu un entuziasm de ‎nedescris. Au ple-‎cat ‎grăbiți ca s-ajungă la timp.‎

‎„Săracii oameni”, spunea tata. „Sunt naivi și dornici ‎de ‎extraordinar. ‎Interpretează fiece cuvânt așa cum vor ei. Ar trebui ‎să fim mai ‎atenți la felul în ‎care ne exprimăm în fața lor și; să ‎mai renunțăm la spectaculozi-‎tăți ieftine.”‎

A fost foarte abătut, ca de multe alte ori. „Așa se nasc rătăciri ‎periculoase ‎în ‎popor”, spunea.‎ […]

După moartea tatei, într-o emisiune la Europa Liberă, ‎dedicată personalității ‎lui, ‎pe lângă contribuții serioase, de un ‎înalt nivel teologic, cum ar fi cea a părin-‎telui ‎Viorel Mehedințu ‎de la Heidelberg, am auzit, spre surprinderea noas-‎tră, ‎cuvintele ‎unui monah bucureștean, paroh la o bisericuță centra-‎lă, ‎Stavropoleos, ‎care îl declara pe Stăniloae drept „ucenicul ‎părintelui Arsenie”.‎

Abstracție făcând de faptul că, din punct de vedere ‎cronologic, afirmația ‎e ‎neverosimilă, că de obicei studentul e ‎ucenicul profesorului și nu invers, ni-‎meni ‎nu cunoaște lucrări ‎teoretice fundamentale ale părintelui Arsenie care să-‎l ‎fi ‎determinat pe Stăniloae, oricum unul dintre marii dogmatiști ai ‎lumii, de a ‎se ‎înrola în rândurile „ucenicilor” sus-numitului. Las ‎deoparte faptul că tata nu ‎avea ‎suficientă „imaginație” pentru a ‎admira pe cineva care „vorbea păsărește”, ‎sau ‎intenționa să „se ‎ridice la cer cu căruța de foc a Sfântului Ilie”. Da-‎că ‎preacuviosul ‎monah, de mai sus, numit paie-mi-se, Marchiș (sau Mar-‎chiș), ‎este ‎susceptibil la asemenea „fapte de credință”, este treaba lui. ‎Dar simpa-‎tiile pe care ‎le are nu-i dau dreptul de a strâmba ‎adevărul. Ar fi mai de grabă de ‎dorit să ‎încerce a citi câteva ‎pagini din opera lui Stăniloae ca să se lămureas-‎că ‎asupra ‎disponibilităților acestuia de a adera sau nu la anumi-‎te ‎atitudini ‎extravagante, câtuși de puțin în spiritul dreptei-credințe. Cine l-‎‎a ‎cunoscut sau îi cunoaște cât de cât opera, știe că el nu a fost ‎niciodată ‎o ‎persoană gata să se aflameze pentru spectaculozități ‎ieftine și exaltări discutabi-‎le. ‎S-a menținut ferm în cadrul ‎învățăturii Bisericii și a pledat, dar de câte ‎ori, ‎pentru modestie, ‎dreaptă socoteală, severitate a vieții monahale, conți-‎nut ‎teologic ‎al propovăduirii celor care, îmbrăcând haina călugărească, ‎îmbracă ‎odată ‎cu ea și niște îndatoriri de viață aspră, ascetică, ‎riguroasă, în spiritul bunei ‎tradiții ‎a Sfinților Părinți.‎

Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una ‎care am fost de fa-‎ță ‎la aceste împrejurări, că tata a ținut mult la ‎părintele Arsenie, atâta vreme ‎cât ‎acesta s-a menținut în limitele ‎îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict ‎în ‎concepțiile și ‎prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale.‎

Și a așteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări ‎a ‎religiozității ‎populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la ‎un anumit mo-‎ment, când ‎părintele Arsenie a adoptat alt mod de ‎a vedea lucrurile, relațiile dintre ‎ei s-au ‎răcit, tata nu i-a mai ‎aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut ‎să ‎accepte ‎critica și observațiile tatei. Și sentimentele lui Stăniloae în ur-‎ma ‎acestei ‎îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: ‎dezamăgire profun‎dă.‎ [259]

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca s-a pierdut renunțând la linia Sfinților Părinți și apucându-o pe calea spectaculozității ieftine… cu multă durere să înțelegem aceasta și să plângem, dacă putem, pentru mântuirea lui.

Dar și Părintele Arsenie Papacioc mărturisește că a auzit aceasta chiar de la Părintele Arsenie Boca care o striga în gura mare, să o audă cât mai mulți, să-l laude, să-l iubească și să i se închine ca unui prooroc sfânt aflat în viață:

Părintele Arsenie Papacioc nu mințea când ne spunea (scriu din cele ce îmi aduc ‎aminte): „Eu care l-am cunoscut pe Arsenie, acum când sunt întrebat de ‎credincioși dacă este bine să-i citească Acatistul vreau nu vreau trebuie să le spun ‎câte ceva, ca să nu se smintească, să nu-și pervertească credința. Eram odată mai ‎mulți tineri la el, la Sâmbăta de Sus, și ne-a spus, printre alte: „Vedeți locurile ‎acestea, pe aici am fost acum 300 de ani cu duhul lui Ilie”. Pentru că am văzut și ‎auzit atâtea lucruri neortodoxe de la el când am fost călugărit și mi s-a pus numele ‎Arsenie m-am întristat, înțelegând că mulți mă vor lua drept ucenicul lui. Apoi ‎când m-am întâlnit cu el în București, când era dat afară din mănăstire, și mi-a ‎spus:‎

‎„- Acum tu rămâi în locul meu!” Eu i-am răspuns:‎

‎„- Nu! fiecare cu locul lui”.‎[260]

Vedem că pentru Părintele Arsenie Boca nu este o problemă ca o persoană să fie în locul alteia, dacă se cheamă Arsenie, indiferent dacă are sau nu cu totul altă lucrare. Și ce frumoasă, ce sobră este, ce dor după adevăr a avut lucrarea Părintelui Arsenie Papacioc. Cu cât mai grav este însă că Părintele Arsenie Boca credea că poate fi înlocuit Ioan sau Arsenie cu Ilie, prin reincarnare.

Nici Părintele Arsenie Papacioc nu poate substitui pe Părintele Arsenie Boca, nici Sfântul și Marele Prooroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului pe Sfântul și Marele Prooroc Ilie Înaintemergătorul celei de a doua veniri, prin reincarnare. În schimb Părintele Arsenie Boca înlocuiește, dar nu prin reincarnare, ci prin repetarea vechii ispite, un protestant rătăcit de la Sfântul Munte:

A mers odinioară la Sf. Munte un Protestant din Germania şi căuta să ia în bătae de joc simplitatea ‎călugărilor.‎

A declarat în faţa Epitropilor din Careia că el este Proorocul Ilie. Proestoşii au început a râde, crezând că ‎au de-a face cu un nebun. Dar când a început el să le vorbească, au văzut că nu este nebun ci este o ‎undinţă primejdioasă pentru Ortodoxie.‎

Deci nepricepându-se ei cum să-i răspundă s-au sfătuit ca să găsească pe cineva dintre călugări cari să ‎dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptură că Protestantul este mincinos (iar nu prooroc cum zicea el). ‎Atunci şi-au adus aminte bătrânii de smeritul Dascăl Nicodim, care trăia la vremea ceea la o chilie, ‎aproape de Careia. Cuv. Nicodim s-a prezentat ca de obiceiu îmbrăcat în nişte zdrenţe şi încălţat cu ‎opinci de porc. Când l-a văzut Protestantul a început a râde cu hohote. Atunci Bătrânii Proestoşi i-au ‎lămurit Cuviosului pentru ce este chemat, adică să dea răspunsul cuvenit proorocului mincinos.‎

Pricepând Cuviosul că ereticul îşi bate joc de călugări i-a zis:‎

‎”Va să zică eşti Proorocul Ilie, Domnule”.‎

‎”Desigur (a răspuns neamţul)!”. Atunci Cuviosul i-a zis iarăşi:‎

‎”Proorocul Ilie a avut tăierea împrejur, dar Dumneavoastră?” (o aveţi?)‎

La întrebarea aceasta a rămas Proorocul cu gura căscată şi a plecat fără să mai stea de vorbă cu ‎opincarii din Sf. Munte. Toţi carii veneau să ispitească pentru tainele credinţii dacă se întâmpla ca să ‎vorbească cu Dascălul cel flenduros, nu mai avea poftă să râdă, ci plecau îndată ruşinaţi.‎

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viată lui întreagă a fost o întreagă ‎minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea. Învăţăturile lui au luminat norodul creştinesc şi au ‎întărit Biserica Ortodoxă în vremurile cele mai grele.‎

După mărturisirile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea minunilor ci din viaţa cea ‎îmbunătăţită. Minunile sunt lucrurile lui Dumnezeu şi se fac mai mult pentru luminarea celor ‎necredincioşi şi pentru întărirea celor slabi în credinţă, iar faptele cele îmbunătăţite sunt roadele prin cari ‎se cunosc sfinţii.‎[261]

Ce bine ar fi fost ca Părintele Arsenie Boca să-i fi urmat exemplul Sfântului Ioan Iacob de la Neamț sau al Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul și să propovăduiască Ortodoxia și smerenia… n-ar fi făcut minuni, dar ar fi avut, poate, și Sfinte Moaște. Dar chiar de nu ar fi avut, s-ar fi mântuit cu siguranță. Și ce poate fi mai minunat decât aceasta? Durere mare este în sufletul nostru că Părintele se află într-o astfel de primejdie ce îi atinge veșnicia. Cum să nu doară că un preot Ortodox și călugăr s-a îndepărtat atâta de nădejdea noastră – dreapta credință? Un om cu o așa capacitate, ce ar fi putut aduce la adevăr atâția oameni să fie deturnat spre terenul mlăștinos al amăgirii de sine… și, dacă pe noi ne doare atât, cât trebuie să Îl doară pe Hristos, iubirea cea răstignită?

(b)Despre împreunarea trupească

Înainte de a trata acest subiect gingaș, am dori să citim și să urmăm un cuvânt al Avei Dorotei, pentru a parcurge acest capitol cu ochii duhovnicești ai milei și nu cu asprime (nici măcar față de sărmanul autor al rătăcirii de la Prislop):

‎1094. Sfinții urăsc păcatul, dar nu pe păcătos. Ura lor față de păcat se arată în ‎faptul că se feresc ei înșiși de păcat și ajută și pe ceilalți, prin iubire, să-l biruiască. ‎Ei văd în persoană o taină atît de adîncă și de minunată, că intuiesc în ea posibilități ‎de depășire a oricărei stări de păcat, a oricărei ispite. Dar aceste posibilități trebuie ‎actualizate prin puterea ce le-o dă iubirea față de ea. Legătura între persoană și ‎persoană e în mod real o legătură de comunicare asemenea celei între mădularele ‎trupului. Nu se poate însănătoși un mădular bolnav, dacă nu i se comunică sîngele ‎mădularelor sănătoase. Aceasta se face între oameni prin iubire‎[262]

Vom vedea mai jos cum Părintele Arsenie Boca, studiind anatomia și antropologia pentru disecția cadavrelor și însușirea meșteșugului picturii, a căpătat o siguranță de sine că ar fi mare cunoscător al științelor medicale (endocrinologie, genetică care nici măcar nu erau surprinse în programa de studiu urmată, fiind alte domenii decât cele de mai sus necesare picturii). Nu numai atât dar și acele studii făcute au fost nesatisfăcătoare datorită întreruperilor cauzate de grevele studențești, după cum mărturisește chiar preacuvioșia sa:

Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de ‎la ‎Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor ‎și ‎grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele ‎de ‎anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-‎și țină ‎cursul.[263]

De aici (aplicând superficialitatea cu care ne-am obișnuit – văzând înțelesurile sfinției sale precare despre Dogmatica Ortodoxă – și la medicină) pleacă și fundamentează (cu o perversiune teologică de mare răsunet și o ignoranță grosolană medicală) o doctrină eronată a faptului că toate bolile sunt cauzate de păcat, că toate păcatele duc la modificarea genelor, care devin judecata noastră, că împreunarea trupească este vitamina vieții etc.

Cu patos retoric sub formă filozofic-dialogală crează o antropologie în care plăcerea sexuală este o sursă de sănătate, atacând în felul acesta (indirect) fecioria și furnizând argumente (părut sfinte) pentru desfrânarea în căsnicie. Deși el nu propovăduia direct contracepția, unii preoți de azi, și majoritatea mirenilor ucenici ai sfinției sale, chiar dintre monahi și monahii, propovăduiesc porunca sa ca toți să învețe, să predea și să practice această antropologie stricată și stricătoare. Ei zic așa: „pentru a nu ne îmbolnăvi, să ne împreunăm trupește cât mai des, că așa zice Sfântul Ardealului”. Dar, cum aceasta nu se poate face fără a avea mulți copii, iar doctrina sfinției sale nepropovăduind lăsarea în voia lui Dumnezeu ci că sănătatea femeii constă în doar 3-4 copii, nu în câți hotărăște Dumnezeu, au găsit ca soluții contracepția. Aceasta Părintele Arsenie Boca o respingea (ca și pe celelelalte învățături eretice) doar la arătare, dar o sădea în ascuns ca mesaj, ca învățătura sfinției sale otrăvite să fie ambalată într-o părută sfințenie.

Mai mult preacuvioșia sa critică fățiș înfrânarea în căsătorie, care este drumul legiuit de Sfinții Părinți al unei cununii creștine, zicând că duce la îmbolnăvirea femeii și stricarea genetică. Astfel deschide, poate fără să vrea, larg porțile celor care se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos dar își otrăvesc trupul și sângele luând anticoncepționale (deci ucigând copii) și au ca scop al vieții plăcerea neînfrânată a împreunării trupești (sub acoperișul Sfintei Cununii pe care nu o înțeleg), sub pretextul că nu vor să se îmbolnăvească… Dar tocmai aceasta îi duce la boală și la moarte:

1Co 11:26 Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.   27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.   28 Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.   29 Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.   30 De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.   31 Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi.   32 Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.

‎ MALAHIA

‎ ‎ 1279. -Malahia (să nu se confunde cu onania sau cu scurgerea) este păcatul pe ‎care-l face ‎cineva singur, artificial, împins fiind de poftele trupești ațâțate de o ‎imaginație neînfrânată, ‎excitată de gândurile rele, cultivate cu lecturi din romane ‎pornografice și lipsă de educație. Unii ‎ca aceștia pierd memoria, devin nervoși, le ‎tremură corpul, iar în căsătorie obțin copii slăbănogi ‎și la trup și la suflet. Pentru ‎vindecare se cere stăpânire de sine, înlăturarea cauzelor păcătoase, ‎ocupația ‎necontenită a timpului și deasa spovedanie (Lev. 15, l-30).‎

‎ 1280. -“Câți vin la acest lucru de fac malahie, aceia să mănânce sec 40 de zile ‎și să facă în toate ‎zilele cîte o sută de metanii, iar de nu vor putea să mănânce sec ‎atunci să nu se pricestuiască un ‎an și să facă în toate zilele cîte o sută de metanii ‎sau cincizeci”. -ILT, 329.‎

‎ 1281. -“Iar de se va face malahia între mai mulți, atunci fiecare să mănânce sec ‎‎80 de zile sau ‎să nu se pricestuiască doi ani și să facă în toate zilele metanii cîte ‎cincizeci”. -UT. 329.‎

‎ 1282. -“Iar de va fi cineva din partea și rindul celor sfințiți și mai înainte de luarea preoției va ‎cădea într-acel păcat al malahiei, acela întîi să se canonisească, după aceea să se hirotonisească. ‎Iar de se va face preot și va face qcest păcat fără de minte să fie lipsii de preoție un an, iar de îl ‎va face cu mintea întreagă după aceea, atuncii să fie lipsit de preoția lui de tot”. -ILT, 329.‎

‎ 1283. -“Iar de va face aceasta călugărul, canonul este să mănînce sec 60 de zile și să facă ‎metanii în zi cîte 80”. -UT, 329.‎

‎ 1284. -“Cine-și face slobozenie cu mîna și aceasta este curvie și să aibă pocanie trei ani și ‎metanii cîte 24 pe zi… Este și malahie muierească că ele lucrează una cu alta și aceasta se cade ‎‎‘ duhovnicului foarte să întrebe și să le dea lor pocăință de un an”.‎ ‎ -PBG, 25.‎

‎ 1285. -“Cel ce se va slobozi cu mîna, acela aduce sămînța lui ca slujbă dracului, drept aceea să ‎nu se împărtășească niciodată cu sfîntă taină, iar de se va părăsi să se pocăiască doi ani sau trei ‎ani, după aceea să se împărtășească”. -PBG. 142.‎

‎ 1286. -“Dacă nu poți să te desfaci de deprinderea pătimașă a curgerii de sămînță din pricina ‎obișnuinței îndelungate, cum cutezi nenorocitule să te apropii de cele pe care nici îngerii nu le ‎ating? Deci sau tremură și stai de departe de aici înainte de slujba dumnezeiască și așa vei ‎cîștiga îndurarea lui Dumnezeu, sau așteaptă să cazi în urgie, ca un nesimțit și neîndreptat, în ‎mîinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruța cu iubirea de oameni, ci te va pedepsi fară ‎milă fiindcă ai cutezat fără nerușinare să intri la nunta împărătească cu sufletul și cu haina ‎întinată deși nu ești vrednic nici măcar de intrare, dar încă de așezare”. (Matei 22, li). -Filoc. IV, ‎p. 267,54‎

ONANIA

‎ 1455. -Onania (să nu se confunde cu malahia) este păcatul care-l fac doi soți ‎căsătoriți care ‎întrebuințează mijloace de a nu face copii: “Onan… vărsa sămânța ‎jos ori de cîte ori se culcă cu ‎soția fratelui său (mort dar acum era a lui prin ‎căsătorie de levirat) CA SĂ NU SE NASCĂ ‎copiii fratelui său din dușmănie. Ce ‎a făcut el n-a plăcut Domnului, de aceea l-a omorât” care ‎era dușman al legilor ‎naturale (Fac 38, 9-10). Acest păcat se canoniseşte ca și avortul și malahia ‎pînă la ‎vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.‎[264]

Așadar Sfânta Împărtășanie luată concomitent cu practicarea planning-ului familial, duce la boală, moarte și osândă.

Nu numai atât, dar chiar și  împreunarea trupească propriu-zisă, fără a te împărtășii cu Sfintele Taine, nu aduce sănătate ci boală, după cum ne spune chiar Sfânta Scriptură:

1Co 7:28 Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi.

Așadar, chiar plăcerea împreunării trupești este sursa a toată stricăciunea urmașilor lui Adam, deci a suferințelor și a bolii, și în final chiar și a morții, după cum ne descoperă Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici ‎plăcerea nici durerea din simțire (din simțuri), ci a dat minții ei o anumită ‎capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această ‎capacitate (care e dorința naturală a minții lui Dumnezeu), lipind-o primul om ‎de simțire îndată ce a fost creat, și-a văzut plăcerea mișcându-se potrivnic firii, ‎spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simțurilor (1). Dar Cel ce se îngrijește ‎de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere, ca pe un ‎mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înțelept în firea trupului ‎legea morții, ca să limiteze nebunia minții, care și mișcă, potrivnic firii, ‎dorința spre lucrurile sensibile (2).‎

Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ‎ca un antidot, și durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e mijlocită de multe ‎pătimiri, între care și din care este și moartea, și are rostul să înlăture plăcerea ‎potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeiești în minte (3). Căci toată durerea având ‎drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe ‎care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității, toți cei ce ‎sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în ‎chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii ‎fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost ‎urmarea unei dureri premergătoare.‎

Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a ‎venirii lor pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. ‎De aceea toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie și ca pe o datorie ‎suportau moartea de pe urma lor, și nu se afla chip de scăpare pentru cei ‎tiranizați silnic de plăcerea nejustificată (4) și stăpâniți în mod natural de ‎durerile justificate și de moartea cea atotjustificată de pe urma lor.516 (‎516 Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă și durerea sau moartea ‎dreaptă. ‎Sau plăcerea necuvenită și durerea și moartea cuvenită.‎) Căci ‎pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile ‎atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-și avea ‎începutul facerii în stricăciunea plăcerii și sfârșitul în stricăciunea morții). Iar ‎pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere și o ‎moarte în același timp și necuvenită și necauzată; necauzată (nevinovată) prin ‎faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul ‎de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru că durerea și moartea ‎atotnecuvenită, așezându-se la, mijloc între plăcere necuvenită și moartea ‎atotcuvenită, să desființeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere și ‎sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea ‎limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în ‎firea celor supuși nefericirii și stricăciunii (5).‎ [Vedem că sursa tuturor durerilor, bolilor și morții se află în plăcerea prin simțuri, din care plăcerea împreunării este cea mai intensă. Iar lucrarea lui Hristos este limpezirea firii prin eliberarea finală de dureri și moarte după biruința prin înfrânare și răbdare care duce la eliberarea de plăceri și convertirea durerilor în arme de zdrobire ale plăcerilor. De aceea vârful vieții în Hristos este fecioria și cu trupul și cu mintea și drumul până la ea este Sfânta Cununie petrecută cu o înfrânare și răbdare din ce în ce mai intense până ajunge și ea la vârf – n.n.]

[…]

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat și a dat firii o altă obârșie pentru ‎o a doua naștere, obârșie care o duce prin osteneală și durere spre plăcerea ‎viitoare.519 Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie ‎decât cea dintâi, constatatoare din plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere; ‎și a născocit, la sfatul șarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai ‎înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe ‎cei toți născuți din el după trup, împreună cu sine la sfârșitul morții prin ‎durere, datorită obârșiei lor nedrepte prin plăcere. Dar tot așa Domnul, ‎făcându-Se om și dând o altă obârșie firii, pentru o a doua naștere din Duhul ‎Sfânt, și primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în EL ‎atotnecuvenită, întrucât nu-și avea ca obârșie a nașterii Sale plăcerea ‎atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desființarea ‎ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitului făpturii omenești după chipul lui ‎Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Și așa a făcut ‎pe toți cei renăscuți în El duhovnicește, liberi de vina ce apăsa asupra lor. ‎Drept urmare aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din ‎pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru ‎păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înțelepte dintr-‎o necesitate naturală (11). Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care ‎o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieții ‎veșnice.520 Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții și ‎a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de ‎plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieții veșnice.‎

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum proveniența ‎din Adam prin plăcere, punându-și pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta ‎hrană morții ce s-a ivit din pricina ei, și cum nașterea Domnului după trup a ‎adus desființarea amândurora, adică a plăcerii din Adam și a morții din pricina ‎lui Adam, ștergând odată cu păcatul lui Adam și pedeapsa lui Adam. Căci nu ‎era cu putință să fie predat la sfârșit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume ‎neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârșit moartea (12). Dar dacă-i așa, ‎potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit silnic peste fire, în ce privește ‎începutul și sfârșitul, adică nașterea și stricăciunea, numai stricăciunile lui ‎Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. ‎Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup și s-a făcut om desăvârșit, ‎afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam ‎numai pedeapsa, și a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel ‎drept pentru cei drepți, și a răsturnat rostul morții; prefăcând-o în osândă a ‎păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru ‎osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morții.‎

Dar să lămuresc și mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe ‎Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând ființă ‎plăcerii, iar prin plăcere sălășluindu-se pe sine în însuși adâncul (sânul) firii,‎ a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create ‎spre destrămare prin moarte (13). Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, ‎semănătorul păcatului și tatăl răutății, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine ‎de slava dumnezeiască, iară din invidie față de noi și față de Dumnezeu, l-a ‎scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu și să împrăștie ‎cele ce au fost aduse la existență. [de unde se vede că învățătura aceasta a plăcerii ca sursă de sănătate, propagată de Părintele Arsenie Boca, are ca origine insuflarea demonică – n.n.] Fiindcă ne pizmuiește păcatul nu numai pe ‎noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuții, ci și pentru ‎Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noștri din pricina ‎mântuirii (14).‎

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar ‎motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul dintr-o neascultare, ‎se menține de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei ‎plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om ‎și neprimind ca anticipație a nașterii sale după trup plăcerea necuvenită, ‎pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu ‎voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a ‎răsturnat rostul (întrebuințarea) morții, nemaiavând aceea în El rostul de ‎osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a luat ‎nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut ‎rostul să desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste ‎toată firea frica morții.‎

Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta și-a luat ‎ca ‎obârșie a nașterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a deve‎nit ‎osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă ‎de ‎plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la strică‎ciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost ‎vremea în care firea era osândită la ‎moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a ‎fost cu dreptate ca firea să osândească ‎păcatul prin moarte și să fie vremea în ‎care să înceapă a fi osândit păcatul la ‎moarte, pentru dreptatea dobândită de ‎fire, care a lepădat în Hristos cu totul ‎nașterea din plăcere, prin, care se ‎întinsese peste toți cu necesitate osânda morții ‎ca o datorie. Deci aceeași ‎moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o ‎osândă a păcatului de pe urma dreptății.‎[265]

Care dreptate? Dreptatea dobândită de ‎fire, care a lepădat în Hristos cu totul ‎nașterea din plăcere. Așadar este vorba chiar de dreptatea înfrânării de la împreunarea trupească, pe care și soții ar trebui să o cucerească de la început sau în timp.

Nu numai atât, dar plăcerea împreunării nu numai că este sursa moștenirii unei firi stricăcioase, ci cu cât o practicăm mai des, ne vine mai multă suferință, mai multă stricăciune, mai multă boală și ne apropiem, așadar, mai repede de moartea cea rea:

Pentru că vrând să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne luăm ‎refugiul la plăcere, în‎cercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile ‎durerii. Dar grăbindu-ne să tocim îm‎punsăturile durerii prin plăcere, întărim și ‎mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, nepu‎tând ajunge la o plăcere ‎eliberată de durere și de osteneli[266]

Acum să abordăm, după Sfinții Părinți, problema împreunării trupești, pentru a ne vindeca de ideile eronate, strecurate cu atâta perfidie în mentalitatea contemporană și datorită contribuției renumitului misionar de la Prislop.

Dezlegare ortodoxă despre relația cuviincioasă dintre soți.

Vom vedea, că, după Sfinții Părinți, Sfânta Cununie este mica Biserică, în care se dezleagă unirea trupurilor pentru a ajunge (pe o cale a neputinței înfrânării de plăcerea trupească și sufletească de sine) la unirea în gând între persoanele soților, ca între Hristos și Mireasa Sa, deci la o unire finală feciorelnică: Efe 5:31 De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. 32 Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.

A rămâne doar la împreunarea trupească este specifică desfrânării. Nu este nevoie de Sfânta Cununie pentru a deveni cei doi un trup: 1Co 6:15 Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! 16 Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? „Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup”. A avea copii pot și cei însoțiți în alte religii, iar pentru a-ți aranja social problemele este suficientă căsătoria la primărie, după cum a petrece e nevoie doar de bani și restaurant.

Sfânta Cununie aduce singurul lucru pe care nu-l pot aduce celelalte: unirea în și pentru Hristos. Dezlegarea unirii trupești, după cum vom vedea, ‎nu este o dependență, atârnare, necesitate sau binefacere pentru sănătatea ‎trupului și/sau a sufletului, ci o neputință îngăduită de Dumnezeu tocmai pentru a dobândi smerenia văzând că  Psa 48:12 omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Și, apoi, după multe suferințe, înțelegându-și omul neputința, aleargă la Dumnezeu, cu lacrimi de pocăință, pentru a dobândi ajutorul necesar spre împreună lucrare a înfrânării și a răbdării. Așa se vindecă (într-un final mai îndepărtat decât prin feciorie) firea de nebunia minții care aleargă aproape numai după plăcerea de sine. Și astfel chipul lui Dumnezeu căzut revine la plăcerea naturală de Dumnezeu și suspină nemângâiat de dorul lui Hristos. Atunci Mirele de Taină îndrăgostit de zidirea Sa coboară și nuntește cu amândoi mirii, făcându-i mădulare sfinte ale Lui.

Iată de ce Cununia se numește și este Sfântă. Ea este o cunună a biruinței peste patimi și o lucrare împărătească (deci încoronată) de nuntire tainică cu Mirele nevăzut, în care omul (din experiența unirii sale cu trupul și cu gândul cu mireasa sa) învață din simțuri ca din niște simboale raționale adânci, cele nevăzute ale dragostei veșnice.

Așadar Sfânta Cununie este o biruință a trufiei trupului:

Din cele spuse de Pavel rezultă că fecioria este un dar al lui Dumnezeu; de ‎aceea, el respinge pe cei necumpătați, care îmbrățișează această stare numai ‎pentru că sînt împinși de slava deșartă, și-i îndeamnă să se căsătorească, de ‎teamă ca nu cumva vigoarea trupului să provoace în ei pasiuni arzătoare și la ‎imboldul acestora să dezonoreze sufletul. Iată ce ne învață el: «Dacă socotește ‎cineva că este rușinos pentru fiica sa să treacă de floarea vârstei și așa trebuie ‎să fie, să facă ce vrea; nu păcătuiește ; să se mărite» (I Cor. 7, 36). El preferă, ‎deci, în chip firesc, căsătoria vieții destrăbălate. Aceasta în legătură cu cei ‎care îmbrățișează fecioria, dar cu greu suportă urmările ei și se descurajează; ‎de rușine față de oameni afirmă că perseverează în ea, în realitate ei sînt ‎incapabili de această stăruință. Cînd, însă, cineva în perfectă libertate de ‎voință se hotărăște să-și păstreze trupul feciorelnic și nu încearcă nici o ‎constrângere — prin constrângere (Pavel) înțelege pofta ce împinge coapsele ‎la împreunare, pentru că trupurile se deosebesc între ele, — cînd luptă și ‎perseverează energic în promisiunea făcută și o ține pînă la capăt, pe unul ca ‎acela Apostolul îl îndeamnă să stăruie (în hotărârea sa) și îl dăruiește cu ‎premiul fecioriei. Căci, zice el, cel ce poate și se ambiționează să-și păstreze ‎trupul feciorelnic foarte bine face, pe cînd cel ce nu poate și (de aceea) se ‎căsătorește legal și nu se mânjește prin legături clandestine, de asemenea, bine ‎face.[267]

Aceasta deoarece mândria este amestecul a două neștiințe:

Căci patima mândriei constă în două neștiințe. Iar aceste două neștiințe ‎împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai acela este mândru, care ‎ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât și neputința omenească. Deci mândria ‎este lipsa cunoștinței de Dumnezeu și de om. Căci prin negarea celor două ‎extreme ia ființă o afirmare mincinoasă.‎[268]

 

Dar să vedem ce spun despre Sfânta Cununie, mai amănunțit, Sfinții Părinți:

A)‎      DIN HRONOGRAF

A treia pricină că întru întregimea minții și în curăție se păzeau pe sineși, nu degrab ‎împărtășindu-se nunții și păzindu-și curată însoțirea lor și nu adeseori amestecîndu-se, ‎neatingîndu-se de femeia ce zămislea în pîntece. Că știau bine că nu spre curvie și trupească ‎dulceață, ci numai spre nașterea de fii s-a rînduit de la Dumnezeu însoțirea. Deci cu curăție și ‎cu cinste își făceau însoțirile. Precum și după aceea pe tînărul Tobie l-a învățat îngerul (Tobie ‎‎8): „Vei lua o fecioară cu frica Domnului, mai mult pentru roadă decît pentru curvie”. Iar cei ce ‎în însoțire cu neînfrînare trăiesc și la curvia lor năvălesc „ca și calul și catîrul la care nu este ‎pricepere” aceia își vatămă întru sineși sănătatea trupească și își împuținează zilele vieții lor, și ‎‎(precum în cartea lui Tobie se scrie) pe Dumnezeu de la sineși și de la mintea lor Îl gonesc, iar ‎înfrînarea de la trupeasca împreunare păzește sănătatea omului și-i lungește zilele vieții lui. […]

Iar noua nu fara de mirare ne este aceasta, ca ,in anii cei sterpi nu și-a pierdut Sarra ‎floarea frumuseții tinerețelor sale, că acum de 90 de ani era ea de la nastere a sa. Pentru ce ‎ea in anii cei bătrâni fiind se arata la față a fi tânără și frumoasă? Tâlcuitorii Dumnezeieștii ‎Scripturi spun pricinile acelea: Ca fireste avea buna intocmire frumuseții a trupului și ca nu ‎nastea nici nu apleca (alăpta). Insă înfrânată era in mîncare și in bautura și nu imbuibindu-‎se și totdeauna era treaza. Ca din vremea in care s-a cunoscut ca era stearpa și însoțise pe ‎slujnica cu barbatul sau, nu se mai amestecase cu impreunare barbateasca, .până ce li s-a ‎aratat lor Dumnezeu in trei fete ingerești s . fagaduindu-le să le dezlege sterpiciunea. Acele ‎pricini au pazit frumusetea Sarei pâna la batrinete neveștejită.‎‎[269]

B)‎      SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR Despre FECIORIE:‎

‎‎2.‎      Dar aș putea fi întrebat:‎

‎- Dacă nu e bine pentru om să se atingă de femeie, pentru ce a mai lăsat Dumnezeu căsătoria? Ce trebuință ‎mai avem de femei, dacă nu ne sunt de folos nici pentru căsătorie, nici pentru nașterea de copii? Cine va ‎împiedica pieirea întregului neam omenesc, dacă moartea paște și taie în fiecare zi pe cei din viață, și nu se ‎mai pot ridica alții în locul celor căzuți? Dacă toți am îmbrățișa acest bine, fecioria, dacă nu ne-am mai ‎atinge de femei, toate se vor prăbuși: orașe, case și ogoare, meserii și arte, plante și animale. După cum ‎atunci când cade generalul pe câmpul de bătălie, se strică toată buna rânduială a trupei, tot astfel, dacă ‎dispare, datorită desființării căsătoriei, omul, împăratul tuturor celor de pe pământ, nu va mai rămâne în ‎picioare și în bună rânduială nimic din tot ce se vede pe pământ. Prin urmare, acest sfat bun al tău va ‎umple lumea de nenumărate nenorociri.‎

Dacă aceste cuvinte ar fi rostite numai de dușmanii creștinismului și de necredincioși, nici n-aș ține seamă ‎de ele. Sunt însă mulți oameni care în aparență aparțin Bisericii și care rostesc aceleași cuvinte; din pricina ‎slăbiciunii voinței au părăsit sudorile și ostenelile pentru păzirea fecioriei; osândesc fecioria, declară că e ‎de prisos, cu intenția de a-și acoperi propria lor trândăvie, pentru a părea în ochii lumii că nu îndepărtează ‎de la ei aceste nevoințe din pricina nepăsării lor, ci din pricina unei drepte judecăți.‎

Să lăsăm deci la o parte pe dușmanii declarați ai creștinismului – căci “omul firesc nu primește pe cele ale ‎Duhului, căci sunt nebunie pentru el” (51) – și să-i învățăm pe cei care în aparentă sunt alături de noi două ‎lucruri: întâi, că fecioria nu este de prisos, ci, dimpotrivă, este foarte folositoare și foarte necesară; al doilea, ‎că învinuirea ce-o aduc fecioriei este spre paguba lor și aduce pe capetele lor tot atâta primejdie câtă răsplată ‎și laudă aduce celor ce trăiesc în feciorie.‎

După ce a fost creată toată lumea aceasta (52) și au fost pregătite toate cele ce trebuiau pentru tihna și ‎folosul nostru, Dumnezeu a făcut și pe om (53)[270], pentru care a creat și lumea.‎

După ce omul a fost plăsmuit, a rămas în rai (54). Nici n-a fost vorba de căsătorie. Omul avea nevoie de un ‎ajutor, și i s-a dat (55). Nici după ce i s-a dat omului un ajutor nu părea necesară căsătoria. De fapt, nici nu ‎exista căsătoria; Adam și Eva trăiau fără căsătorie.‎

Trăiau în rai ca în cer și se desfătau de prietenia Iui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorința de ‎împreunare, zămislirea, durerile nașterii, nașterea de copii, orice fel de stricăciune. Ca un curs de apă ‎limpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viata lor în rai, împodobită cu fecioria. Tot pământul, pe vremea ‎aceea, era lipsit de oameni. Era, prin urmare, aceeași situație de care se tem acum acești purtători de grijă ai ‎neamului omenesc, care se îngrijesc cu deosebită râvnă de treburile altora, dar nu suferă nicidecum să se ‎gândească la ale lor; tremură de teama ca nu cumva să piară tot neamul omenesc din pricina fecioriei, dar le ‎pasă tot atât de puțin de pierderea propriului lor suflet ca și de sufletul altuia; și fac aceasta știind bine că au ‎să fie chemați să dea socoteală amănunțită de sufletul lor, chiar pentru cele mai mici greșeli, pe când pentru ‎împuținarea omenilor de pe pământ nu-i va trage nimeni la răspundere. Pe vremea lui Adam și Eva, pe când ‎erau în rai și trăiau în feciorie, nu erau orașe, arte, meserii, nici case – căci de ele ne doare cumplit inima! -; ‎pe atunci nu existau toate acestea și, totuși, lipsa lor n-a împiedicat, nici n-a curmat existența acelei fericite ‎vieți, cu mult mai bune decât cea dusă de noi acum. Dar Adam și Eva n-au ascultat de porunca lui Dumnezeu ‎‎(56)[271]; din pricina aceasta au ajuns pământ și cenușă. Au pierdut o dată cu traiul acela fericit și fecioria; o dată ‎cu Dumnezeu a plecat de la ei și fecioria, i-a părăsit și ea.‎‎

Atâta vreme cât nu fuseseră biruiți de diavol, atâta vreme îl cinsteau pe Dumnezeu, Stăpânul lor, a rămas cu ‎ei și fecioria, împodobindu-i mai mult decât împodobesc hainele cele de aur și diadema pe împărați. Când au ‎ajuns însă în robia diavolului, au fost dezbrăcați de această haină împărătească, li s-a luat podoaba cea ‎cerească; au venit peste ei stricăciunea morții, blestemul, durerea și o viață grea și chinuită. O dată cu ‎acestea a apărut în viața omului și căsătoria, acest veșmânt muritor, această haină de rob. “Cel însurat spune ‎Pavel, se îngrijește de cele ale lumii” (57)[272]. Ai văzut de unde-și are început căsătoria? Ai văzut din ce pricină a ‎ajuns necesară? Din pricina călcării poruncii, din pricina blestemului, din pricina morții. Unde e moarte, ‎acolo e și căsătorie; dacă nu există moarte, nu urmează nici căsătorie. Fecioria nu are aceste urmări; e ‎totdeauna folositoare, totdeauna bună, totdeauna fericită; și înainte de moarte, și după moarte; și înainte de ‎a exista pe lume căsătorie, și după ce a venit pe lume căsătoria.‎‎

‎- Spune-mi, te rog, Adam a fost născut prin căsătorie? Eva a fost născută prin durerile de naștere ale unei ‎alte femei? Nu poți să-mi spui! Atunci pentru ce tremuri, pentru ce te temi degeaba că va dispărea neamul ‎omenesc, dacă dispare căsătoria? Milioane de milioane de îngeri slujesc lui Dumnezeu, mii de mii de ‎arhangheli stau înaintea Lui; și nici unul dintre ei nu există datorită căsătoriei, nașterilor, durerilor nașterii și ‎zămislirii. Prin urmare, Dumnezeu ar fi înmulțit cu atât mai mult pe oameni, fără să fi fost nevoie de ‎căsătorie, așa cum a făcut și pe cei dintâi oameni, din care se trag toți oamenii.‎

‎3.‎      În vremea noastră chiar, nu puterea căsătoriei menține neamul omenesc, ci cuvântul Domnului spus la ‎început: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”(58)[273].‎

Spune-mi, te rog, i-a fost de vreun folos lui Avraam căsătoria pentru nașterea de copii? Nu! A fost ‎căsătorit atât amar de ani, și la urmă a strigat către Dumnezeu: “Ce vei face cu mine.‎

Stăpâne, Doamne? Iată, mor și n-am copii!” (59)[274]. După cum atunci, cu Avraam, Dumnezeu a făcut ca niște ‎trupuri moarte să ajungă rădăcina și pricina nașterii unui popor atât de numeros ca poporul evreu, tot astfel și ‎la începutul lumii, Dumnezeu ar fi găsit o cale prin care să se înmulțească neamul omenesc, dacă Adam și Eva ‎ar fi ascultat de poruncile Lui și nu i-ar fi biruit dorința de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. ‎Când nu vrea Dumnezeu, căsătoria nu poate înmulți numărul existent al oamenilor, dar nici fecioria nu poate ‎împuțina numărul lor când Dumnezeu voiește ca numărul oamenilor să fie mare.‎‎

Mi s-ar putea însă obiecta:‎

‎-‎        ‎ Dar a fost voința lui Dumnezeu ca să ne înmulțim prin căsătorie, tocmai din pricina noastră și a ‎neascultării noastre.‎

‎-‎        ‎ Pentru ce n-a existat căsătoria înainte de înșelăciunea omului? Pentru ce n-a trăit Adam cu Eva în ‎rai? Pentru ce n-au existat durerile nașterii înainte de blestem? Pentru ce? Pentru că toate acestea erau pe ‎atunci de prisos; au ajuns în urmă de neapărată trebuință din pricina slăbiciunii noastre. Și nu numai ele, ci și ‎toate celelalte: orașele, artele, meseriile, hainele și tot roiul de nevoi. Pe toate acestea le-a târât moartea cu ‎ea, când a intrat în lume. Nu prefera deci în locul fecioriei căsătoria, îngăduită de Dumnezeu din pricina ‎slăbiciunii tale, nici nu le pune pe picior de egalitate! Dacă ai judeca așa, ar trebui să speri că este mai bine să ‎ai două femei decât să te mulțumești cu una, deoarece legea lui Moise îngăduie să ții două femei (60)[275].‎

‎Mai mult, urmând acestui chip de gândire, ar trebui să preferi bogăția în locul sărăciei de bunăvoie, chefurile ‎și mesele bogate, în locul unei mese cumpătate, răzbunarea, în locul răbdării cu a nedreptăților.‎

‎4.‎      ‎- Dar, atunci, le osândești pe toate acestea? – Nu le osândesc deloc! Dumnezeu le-a îngăduit și au fost de ‎folos la timpul lor. Afirm însă că sunt lucruri de puțină însemnătate, mai degrabă fapte de copii decât de ‎oameni mari. Hristos, voind să ne facă desăvârșiți, a poruncit să le lepădăm pe toate acestea, ca pe niște ‎haine de copil, care nu sunt în stare să îmbrace pe un om desăvârșit nici să împodobească vârsta omului ‎duhovnicesc dorit de Hristos. Hristos a poruncit să îmbrace niște haine mai frumoase și superioare celorlalte; ‎a poruncit să nu dăm alte legiuiri decât cele date de El, ci să urmăm cu strășnicie legile Lui. Legile date de ‎Hristos sunt superioare într- adevăr legilor lui Moise; dar scopul legiuitorului este același. Care este scopul? Să ‎curme răutatea din sufletul nostru și să ne ridice spre o virtute desăvârșită. Dacă Dumnezeu, în urmărirea ‎acestui scop, n-ar fi dat legi mai bune decât cele de mai înainte, ci ar fi lăsat mereu aceleași legi și n-ar fi ‎căutat să ne izbăvească de josnicia în care eram, ar fi însemnat că El este în contradicție cu Sine Însuși. După ‎cum dacă, la început, când neamul omenesc se găsea în vârsta copilăriei sale, Dumnezeu ar fi legiuit această ‎viețuire superioară, oamenii n-ar fi dus nici viață pe măsura vârstei lor, ba, dimpotrivă, și-ar fi pierdut propria ‎lor mântuire din pricina viețuirii superioare ce le-ar fi fost impusă, tot astfel, dacă, după trecerea epocii ‎copilăriei omenirii, după ce lumea a fost călăuzită de lege, dacă atunci când timpul cerea filosofia cerească a ‎Evangheliei,‎ Dumnezeu ar fi lăsat să rămână în picioare tot legiuirea de pe timpul copilăriei omenirii, n-am mai fi avut nici ‎un folos de pe urma întrupării lui Hristos, pentru că nu ne-ar fi adus desăvârșirea în vederea căreia El S-a ‎întrupat.‎

‎5.‎      Dumnezeu S-a purtat cu omenirea cum se poartă păsările cu puii lor. Când mama le aduce de mâncare îi ‎face să iasă din cuib; dacă vede că puii ei sunt plăpânzi, că nu se pot ține pe picioare și mai au încă nevoie să ‎stea în cuib, îi lasă înlăuntru mai multe zile; nu face asta cu gândul de a-i lăsa pe vecie în cuib, ci ca să li se ‎întărească bine aripile, să se înzdrăvenească, spre a-și putea lua zborul fără vreo primejdie. Așa a făcut și ‎Dumnezeu cu noi. Dintru început ne-a atras spre cer și ne-a arătat calea care duce acolo; Dumnezeu știa, știa ‎foarte bine că nu vom avea destulă putere să ne luăm zborul spre cer; a vrut însă să ne arate că prăbușirea ‎noastră se datorește propriei noastre slăbiciuni, și nu voinței Lui. După ce ne-a făcut această dovadă, ne-a ‎lăsat multă vreme, ca într-un cuib, în lumea aceasta, ne-a lăsat să ne căsătorim. Dar după ce ne-au crescut ‎aripile virtuții în această mare scurgere de vreme, a venit Domnul, ne-a scos cu binișorul și încetul cu încetul ‎din locuința aceasta de aici și ne-a învățat să zburăm spre înălțime.‎

Oamenii care sunt și acum mai trândavi, oamenii care dorm adânc, stau încă cu plăcere în cuib, lipiți de ‎lucrurile din lumea aceasta; dar cei cu adevărat viteji, îndrăgostiți de lumină, părăsesc cuibul cu ușurință, ‎zboară spre înălțime, aung în ceruri, părăsind toate cele de pe pământ: nunta, averile, grijile, într-un cuvânt ‎toate cele câte de obicei ne atrag spre pământ.‎

Să nu socotim, deci, îngăduința dată la început omenirii de a se căsători drept o necesitate și pentru ‎vremurile de mai târziu, necesitate care ne împiedică de a trăi necăsătoriți. Hristos dorește îndepărtarea ‎noastră de căsătorie. Ascultă ce spune: “Cel care poate să o primească, să o primească”61[276].‎

‎Nu te minuna dacă Dumnezeu n-a poruncit asta de la început! Nici doctorii nu prescriu aceeași dietă ‎bolnavilor tot timpul cât stau la pat; când au febră mare, le interzic mâncărurile grele; dar când le-a scăzut ‎febra și i-a lăsat slăbiciunea trupului, le îngăduie să mănânce mâncăruri obișnuite în locul mâncărurilor ‎acelora neplăcute. După cum în trup lupta elementelor care alcătuiesc trupul ‎‎62. (Fac. 1, 28).‎

Timpul cerea ca Dumnezeu să dea o astfel de poruncă; pe vremea aceea trupul omenesc era cuprins de ‎nebunie, nu putea suporta furia patimilor și nici nu avea în tuIburarea aceea un alt liman decât căsătoria, în ‎care să se refugieze omul. Ce poruncă trebuia să-i dea Dumnezeu? Trebuia să-i poruncească să trăiască în ‎înfrânare, în feciorie? Dar o astfel de poruncă ar fi făcut și mai mare căderea mai puternică flacăra. Singura ‎hrană potrivită pruncilor este laptele; dacă nu le-ai da această hrană și i-ai sili să mănânce mâncărurile ‎oamenilor în vârstă, apoi nai face altceva decât să-i omori. Tot atât de mare rău pricinuiești chiar când dai ‎hrana la timp nepotrivit. Pentru această pricină n-a fost dată de la început fecioria. Mai bine spus însă, ‎fecioria a fost dată de la început și este mai veche decât căsătoria. Pentru această pricină, deci, a intrat mai  ‎târziu pe lume căsătoria și a fost socotită ca ceva necesar. Dacă Adam ar fi ascultat de porunca lui ‎Dumnezeu, n-ar mai fi fost nevoie de căsătorie.‎

‎- Dar cum s-ar mai fi înmulțit oamenii, cum ar mai fi ajuns atât de numeroși?‎

‎-‎        ‎ Te întreb și eu din nou, pentru că teama aceasta te tulbură stăruitor: Cum au venit pe lume ‎Adam și Eva? Prin căsătorie?‎

‎-‎        ‎ Ce vrei să spui? Toți oamenii aveau să vină pe pământ așa cum au venit primii oameni?‎

‎-‎        ‎ Nu pot să spun dacă așa sau în alt chip. Răspunsul  la întrebarea aceasta e următorul: ‎Dumnezeu n-avea nevoie de căsătorie ca să se înmulțească oamenii pe pământ.‎

‎6.‎      ‎ Potopul de pe timpul lui Noe, care a făcut să dispară de pe fața pământului oameni și animale și, ‎într-un cuvânt, toate viețuitoarele (63), ne-a dovedit că păcatul, împreunările rușinoase, și nu fecioria, au ‎dus la pieirea neamului omenesc. Pustiirea aceea grozavă n-ar fi venit peste oameni dacă fiii lui Dumnezeu ‎ar fi pus frâu poftelor lor rușinoase, dacă ar fi păzit fecioria și dacă nu s-ar fi uitat cu priviri pofticioase la ‎fiicele oamenilor (64)[277]. Să nu-ți închipui însă că spun că din pricină că se căsătoreau oamenii a venit peste ei ‎nenorocirea aceea. Nu spun aceasta; deocamdată spun atât, că a pierit și a dispărut atunci neamul ‎omenesc din pricina păcatului, și nu din pricina fecioriei. Păcatul duce la desființarea neamului omenesc, nu ‎fecioria.‎

‎‎7.‎      Într-adevăr, căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru nașterea de copii. Dar a fost lăsată de ‎Dumnezeu și pentru o altă pricină, cu mult mai mare, anume ca să stingă aprinderile firii noastre. Martor ‎îmi este Pavel care spune: “iar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa” 65. Prin urmare, căsătoria ‎n-a fost lăsată pentru nașterea de fii. Mai mult: Pavel poruncește credincioșilor să se căsătorească, dar nu ‎cu scopul principal de a da naștere la copii.‎

‎-‎        ‎ Atunci pentru ce să se căsătorească?‎

‎-‎        ‎ ”Ca să nu vă ispitească Satana”66 răspunde Pavel. Mai departe, Pavel nu le spune credincioșilor: ‎Dacă doresc să aibă copii, să se căsătorească!‎

‎-‎        ‎ Dar ce le spune?‎

‎-‎        ‎ Le spune: “Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească!”67‎[278]

La început, după cum am spus mai sus, căsătoria avea ceste două pricini: nașterea de copii și potolirea ‎poftelor. In urmă însă, după ce s-au umplut de oameni pământul, marea și toată lumea, căsătoria nu mai ‎are decât o pricină pentru a exista: îndepărtarea desfrâului și a desfrânării. Căsătoria este de mare folos ‎pentru cei care și acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc ‎să ducă o viață asemănătoare porcilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-și strica trupul și sufletul în ‎locașurile de desfrâu. Pentru aceștia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăție, îi scapă de umblatul din femeie în ‎femeie și le dă putința să trăiască în sfințenie și castitate.‎

Dar până când mă voi lupta cu umbrele? Chiar voi, care-mi faceți aceste obiecții, sunteți convinși tot atât de ‎bine ca și mine de superioritatea fecioriei. Obiecțiile voastre nu sunt decât scuze și pretexte ca să vă ‎acoperiți neînfrânarea voastră.‎[279]

††Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

CAPITOLUL XIII Despre plăceri

Dintre plăceri, unele sunt sufletești, altele trupești. Sufletești sunt acelea care aparțin sufletului ‎în sine, cum este plăcerea spre studiu și spre contemplație. Trupești sunt acelea la care ‎participă și sufletul și trupul. Pentru aceasta se numesc trupe ști toate cele care se raportează la ‎hrană, la legături sexuale și cele asemenea. Dar nimeni nu va găsi plăceri proprii numai ‎corpului.‎

Iarăși, dintre plăceri, unele sunt adevărate, altele false. Plăcerile curat sufletești sunt plăcerile ‎științei și ale contemplației; iar plăcerile la care participă și corpul sunt plăcerile senzitive. ‎Dintre plăcerile la care participă și corpul, unele sunt în acela și timp și naturale și necesare; ‎fără de ele nu este cu putință de trăit, cum sunt mâncărurile, care satisfac trebuința naturii, și ‎hainele cele necesare. Alte plăceri sunt naturale, dar nu și necesare, cum sunt raporturile ‎sexuale fire ști și legitime. Ele contribuie la conservarea întregului neam. Este însă cu putință ‎să trăiești în feciorie fără ele. Alte plăceri nu sunt nici necesare, nici naturale, cum este beția, ‎desfrânarea, îmbuibările care depășesc trebuința, căci acestea nu contribuie nici la menținerea ‎vieții noastre și nici la continuarea neamului. Din contră, ele mai degrabă vătăma. Pentru aceea ‎cel care trăiește după Dumnezeu trebuie să le urmeze pe acelea care sunt în acela și timp și ‎necesare și firești și să pună în al doilea rând pe cele fire ști dar necesare, săvârșindu-le la ‎timpul, modul și măsura potrivită. Celelalte trebuie îndepărtate cu totul.‎

Trebuie să se socotească plăceri bune acelea care nu sunt însoțite de durere, care nu ‎pricinuiesc căință, care nu nasc altă vătămare, care nu trec dincolo de măsură, care nu ne ‎sustrag mult timp de la lucrările noastre importante și care nu ne robesc.‎[280]

C)‎     Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

‎90.‎    ‎ Dracii războiesc pe cei ce se ridică pe cea mai înaltă treaptă a ‎rugăciunii, ca să nu primească simple înţelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; ‎pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, ca să zăbovească în ei gândurile pătimaşe; iar pe cei ce se nevoiesc cu făptuirea,‎ ca să-i înduplece să păcătuiască cu lucrul. În tot felul îi războiesc pe toţi, ‎ca să îi despartă, nemernicii pe oameni de Dumnezeu.‎

‎91.‎    ‎ Cei ce se nevoiesc în viaţa aceasta spre evlavie sub îndrumarea ‎Providenţei dumnezeieşti sunt probaţi prin aceste trei ispite: sau li se dăruiesc ‎cele plăcute, ca sănătate, frumuseţe, belşug de prunci, bogăţie, slavă şi cele ‎asemenea; sau vin asupra lor pricini de întristare, ca lipsa de prunci, de avuţie şi ‎de slavă; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri şi cele asemenea ‎‎(20). Către cei dintâi zice Domnul: «De nu se va lepăda cineva de toate câte le ‎are, nu va putea să fie ucenicul Meu».209 Iar către‎ cei de-al doilea şi de-al treilea: «întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre» .‎ [deci, nu este adevărat ce spune Părintele Arsenie Boca: Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma ‎greșelilor sau a ‎păcatelor.[281] – n.n.]

‎92.‎    ‎ Acestea patru zic unii că schimbă starea organică a trupului şi dau ‎minţii prin ea gânduri, fie pătimaşe, fie fără patimi: îngerii, dracii, aerul şi hrana. ‎îngerii, zic, o schimbă prin cuvânt (raţiune); dracii prin atingere; aerul prin ‎ardere (metabolism); iar hrana, prin felurile mâncărilor şi băuturilor, prin ‎înmulţirea sau împuţinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbările care se ivesc prin ‎amintire, auz şi vedere, când pătimeşte întâi sufletul din pricina unor lucruri de ‎întristare sau de bucurie. Pătimind din pricina acestora mai întâi sufletul, ‎schimbă starea organică a trupului. Cele mai înainte înşirate, însă, schimbă întâi ‎starea organică, iar acestea insuflă apoi minţii gândurile.‎[282] ††  de adăugat cu suferința fără cârtire cele 4 feluri de iertări veacul de acum și cel ce va să vie, înfrânare și răbdare

întrebarea 26 Ce înseamnă hula ‎împotriva Duhului şi cum: «Tot păcatul se va ierta oamenilor, dar ‎celor ce vor huli nu li se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ‎viitor»? 550‎

Răspuns

Intrebarea cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt îşi are ‎dezlegarea aceasta: Domnul făcând multe vindecări, iudeii puneau ‎lucrările Duhului în socoteala stăpânitorului dracilor. Iar cuvântul ‎că nici aici, nici în veacul viitor nu

‎54/ Ioan 8,15; 12, 48.‎

‎548 Fapte 1, 1. Dumnezeu în calitate de fiinţă superioară nu judecă pe

om, ca fiinţă inferioară, aşa cum nici omul nu judecă animalele. Pentru

că a judeca înseamnă a te lua pe tine ca măsură. Dar Dumnezeu nu se ‎poate lua ca măsură pentru om.‎

‎549 Matei 12, 31; Luca 12, 10.‎

‎550 Matei 7, 1.‎

‎270‎

Sfântul Maxim Mărturisitorul

vor avea iertare cei ce hulesc, trebuie înţeles precum urmează: Zic ‎unii dintre cei ce au cercetat acestea prin Duhul, că sunt patru ‎feluri de iertare a păcatelor: două aici şi două în veacul viitor. ‎Fiindcă memoria nu e în stare să- şi amintească greşelile timpului ‎întreg, ca omul să se pocăiască aici pentru ele, Stăpânul firii, în ‎iubirea Sa de oameni, a rânduit, cum s-a zis, şi pentru noi cei ce nu ‎ne pocăim două moduri de pocăinţă în veacul viitor. Astfel, când ‎unul păcătuieşte aici cu indiferenţă, dar apoi face bine tot cu ‎indiferenţă, fie mişcat de milă sau simpatie faţă de aproapele, fie de ‎alte motive filantropice, faptele lui vor fi cântărite în veacul viitor ‎la vremea judecăţii şi, văzându- se înclinarea lui spre cele din ‎urmă, va dobândi iertare. Acesta este un mod. Iar al doilea e ‎următorul: Când vreunul e vinovat de păcate, dar auzind cuvântul ‎Domnului: «Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi»551 se teme şi nu ‎judecă pe nimeni când cercetează cele făptuite, nu va fi judecat, ca ‎unul ce a păzit porunca. Căci nu uită de făgăduinţa dată prin ‎porunca Sa Cel atotnemincinos.‎

Iar celelalte două moduri se referă la iertarea de aici, când ‎cineva, aflându-se în păcate, e lăsat de Providenţă cu bun rost în ‎neajunsuri, în nevoi, în boli. Căci fără să ştie acela, Dumnezeu îl ‎curăţeşte prin unele ca acestea. Şi dacă acela, încercat în felul ‎acesta, mulţumeşte, ia plată pentru mulţumire. Iar de nu ‎mulţumeşte pentru certările de pe urma păcatelor sale, de păcate se ‎curăţeşte, dar încasează pedeapsa pentru nemulţumire. Pe urmă, ‎pentru tot ce păcătuieşte cineva faţă de oameni i se dau prilejuri de ‎iertare, cum a arătat cuvântul. Căci păcătuind cineva faţă de un om, ‎dar făcând bine altui om, aceeaşi fire faţă de

‎552‎

care a păcătuit îl şi apără.‎

‎551 Un alt loc din Sf Maxim, care arată concepţia lui despre unitatea ‎concretă a firii omeneşti.‎

‎552 Proverbe 25, 21.‎

‎271‎

Filocalia

Dar hula faţă de Duhul, sau necredinţa, nefiind iertată pentru ‎nici o altă pricină, fără numai dacă se face cel ce a păcătuit ‎credincios, pe drept cuvânt nu va fi iertat cel ce-şi încheie viaţa în ‎necredinţă, pentru păcatul necredinţei.‎[283]

Un mare rol deține în concepția Sf. Maxim plăcerea și durerea. Căutarea ‎plăcerii naște un șir de patimi, fuga de durere alt șir.22 Dar între plăcere și ‎durere este și o cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed ca într-un cerc ‎vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, ‎durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în brațele plăcerii, ca să dea ‎dincolo de ea de o durere și mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier ‎al plăcerii și al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă ‎de durere, cine fuge de durere dă prin plăcere tot de durere.23 Dar de aici nu ‎rezultă un fatalism. Această înlănțuire poate fi biruită. Și nu treptat printr-o ‎îmblânzire în cursul multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară de cercul ‎plăcerii și durerii. E necesar să stai neclintit și la ispita plăcerii și la ‎amenințarea durerii, ca un ac de balanță imobilizat. Aceasta e starea de ‎nepătimire, starea omului nepătimaș.24 Ea nu e însă o nesimțire de cadavru, în ‎sensul apatiei budiste.‎

Pentru a înțelege acest lucru trebuie să vedem însă de unde a apărut plăcerea ‎și durerea trupească.‎

Plăcerea și durerea trupească s-au putut naște prin faptul că omul ca făptură ‎mărginită a fost dotat de Dumnezeu, cum arătam mai sus, cu capacitatea de-a ‎se bucura de ceea ce-l întregește pe planul esențial sau spiritual

‎21 Intr. 10; P. G. 90, 256 C.‎

‎22 Ibid.‎

‎23 Introd. 9; P. G. 90, 253.‎

‎24 “Deci cel ce nu dorește plăcerea trupească și nu se teme de durere, a

ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, ‎care le-a născut, a omorît toate patimile ce cresc prin aceasta și prin acelea“, ‎Introd. 14; P. G. 90, 260-261.‎

‎13‎

Filocalia

al ființei sale, adică de Dumnezeu, și de a se îndurera de împuținarea vieții ‎sale spirituale prin îndepărtarea ei de izvorul adevăratei sale existențe. Numai ‎lui Dumnezeu nu-I e dat de-a alterna bucuria cu durerea, sau măcar de-a ‎încerca o bucurie nouă, printr-un plus de viață ce I-ar veni din afară, odată ce ‎e nesfârșit.‎

Dar omul având și o latură trupească, capacitatea de bucurie sau de întristare ‎ce-o are în totalitatea ființei sale, s-a obișnuit să se actualizeze ca plăcere ‎pentru ceea ce-i sporește viața trupească – părându-i-se că aceasta e o sporire a ‎ființei sale integrale – și ca o neplăcere pentru ceea ce-i restrânge prosperitatea ‎trupească – confundând iarăși trupul cu totalitatea ființei sale. Iar cele ce-i ‎sporesc sau împuținează viața trupească sunt lucrurile sensibile. Astfel prin ‎cădere, binele și răul pentru om s-au limitat la ceea ce-i bine și rău pentru ‎trup, adică la lumea sensibilă; aceasta-i cunoștința, sau falsa cunoștință la care ‎a ajuns prin cădere, cunoștința pe care i-a dat-o lumea ca pom al cunoștinței ‎unui astfel de bine și astfel de rău. Astfel omul n-a mai socotit că binele stă în ‎planul spiritual și n-a mai socotit nici răul ca lipsă a bunurilor spirituale.25‎

[…]

Dar precum cunoaște Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaște două ‎feluri de ispite (5). Unul cu voie și unul fără de voie, unul creator de plăceri ‎voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă ființă plăcerilor ‎voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie.464 Una este cauza ‎întristării din suflet, iar cealaltă a

‎462 Bucuria duhovnicească înseamnă o comprimare a plăcerilor senzuale, ‎precum plăcerile senzuale produc întristare în suflet.‎

‎463 Patimile de bună voie sunt cele păcătoase. Ele produc întristare sufletului. ‎Patimile fără de voie sunt durerile, strâmtorările. Ele produc întristarea ‎simțurilor.‎

‎464 Ispita fără de voie, care e o suferință, un necaz, o osteneală, e mai potrivit ‎să se numească încercare. E și ea o ispită, întrucât suferința îl face și ea pe om ‎adeseori să păcătuiască pentru a scăpa de ea. Dar pe când ispita plăcerii (ispita ‎în sens strâns) trebuie respinsă, ispita durerii (încercarea) trebuie acceptat ă. ‎Deci atitudinile față de ele trebuie să fie

‎332‎

Sfântul Maxim Mărturisitorul

întristării după simțuri (6).‎

De aceea socotesc că Domnul și Dumnezeul nostru, învățând pe ucenicii săi ‎cum trebuie, să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu ‎voia: “Și nu ne duce pe noi în ispită“,465 adică îi învață pe ucenicii Săi să se ‎roage să nu fie lăsați să facă experiența ispitelor plăcerii, adică a celor voite și ‎poftite. Iar marele lacob, zis fratele Domnului, învățând pe cei ce luptă

pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: “Mare ‎bucurie să socotiți frații mei când cădeți în felurite ispite“,466 adică în ‎încercările, care nu sunt voite și poftite și produc dureri (7). Și Domnul o ‎arată aceasta limpede adăugând: “ci ne izbăvește de cel rău“, iar marele lacob ‎zicând: “Știind că cercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-‎și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, fără nici o lipsă“. ‎‎“Desăvârșit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, și cele ‎fără de voie stăruiește cu răbdare (8), iar “întreg“ este cel ce-și însoțește ‎făptuirea cu cunoștința și a cărui

direct opuse. Rău ar fi când s-ar respinge amândouă (indiferența, apatie), dar ‎și mai rău când s-ar accepta ispita plăcerii și s-ar respinge a durerii. Ispita ‎‎(plăcerii) aduce plăcere simțirii și întristare sufletului, iar încerca-ea (durerii) ‎aduce întristare sim țirii și bucurie sufletului. Nu te poți bucura cu sufletul și ‎totodată desfăta cu simțurile, adică nu poți primi deodată și ispita și încercarea. ‎Deci beția și desfătarea pe care o simțim în vremea unei volupt ăți deși ni se ‎pare că ne-a pătruns toată ființa, e numai o plăcere a simțurilor, nu și a ‎sufletului. Sufletul a putut să se scufunde, în acele clipe, dacă nu simțim în ‎mijlocul acelei voluptăți o întristare, internă ca semn al prezenței lui. Am ‎devenit cu alte cuvinte în acele clipe întregi ai sim țurilor, în nici un caz ‎voluptatea nu e și a sufletului.‎

‎465‎   ‎ Mt. 6, 13.‎

‎466‎   ‎ Iacob 1, 2.‎

‎333‎

Filocalia

contemplație nu este lipsită de fapte (9).467‎

Această suferință care însoțește nașterea ca o consecință a plăcerii ce însoțește zămislirea este și înțelesul mânturii prin nașterea de copii, fiindcă plăcerea zămislirii este păcat:

Psa 50:6 Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

Așadar nu împreunarea cu plăcere, care duce la naștere, este mântuirea femeii, ci durerea trupească și sufletească care însoțește nașterea o ajută să se mântuiască:

Fac 3:16 Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.

Când Sfânta Scriptură scriptură ne spune că sarcina este însoțită de necazuri și nașterea de dureri, cum poate spune cineva că împreunarea care duce la acestea este sursă de sănătate? Iar stăpânirea de către bărbat nu este o atârnare ci o robie, de care poate fi eliberată ceea ce se înfrânează de la atracție, fiindcă nu spune Sfânta Scriptură că bărbatul tău te va însănătoși.

Și ce dureri pot fi mai mari ca cele ale nașterii? Iată Sfânta Scriptură arată înțelesul și scopul acestor dureri. Cei ce doresc mult plăcerea împreunării ajung să aibă dureri în naștere și astfel sunt îndemnați măcar de frica durerilor la înfrânare. Aceasta este un simbol cu care toți ne întâlnim, prezent în experiența simțită a oamenilor. El vrea să ne spună că avem două căi: a fi împărați ai pământului (adică având slavă deșartă și plăceri pământești) sau să fim în stăpânirea Împăratului celui Mare (care întemeiază cetatea Sa pe slava Sa și bucuria bine înrădăcinată, adică având ca surse bune înfrânarea și răbdarea). Cine nu Îl vrea ca Împărat al său se miră, căci nu înțelege, se tulbură, căci nu are pace, se clătește, fiindcă pururea este în șovăială, este cuprins de cutremur, deoarece este permanent înspăimântat că va muri și are dureri ca ale celei ce naște (fiindcă durerile sale sunt consecința directă a plăcerilor lui, ca și cele ale nașterii) și va pătimi sfărâmarea corăbiilor, adică a tot ceea ce i se pare că a adunat, dar nu-l poate duce dincolo de pământul mormântului. Iar cine primește stăpânirea Împăratului celui Mare este ca muntele Sionului în veselie și ca fecioarele Iudeii în bucurie, desfătându-se cu mintea de judecățile lui Dumnezeu, adică având o viață condusă de rațiune iar nu de poftă și mânie (și astfel scapă de tulburarea și cutremurul șovăitor al neștiinței generate de îngroparea minții în pământ, pe care o avea cel dintâi). Mai mult, la bucuria celor ca el participă toată făptura și este veșnică, netrecătoare.

Psa 47:1 Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al lui. 2 Cu bucurie bine înrădăcinată a tot pământul, munţii Sionului, coastele crivăţului, cetatea Împăratului celui mare. 3 Dumnezeu, în palaturile ei se cunoaşte, când o sprijineşte pre ea. 4 Că iată împăraţii pământului s-au adunat, strânsu-s-au împreună. 5 Aceştia văzând aşa, s-au mirat, s-au turburat, s-au clătit, cutremur i-a cuprins pre ei.  6 Acolo sunt dureri ca ale celeea ce naşte; cu duh silnic va sfărâma corăbiile Tarsisului. 7 Precum am auzit, aşa am şi văzut, în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru. […]10 Veselească-se muntele Sionului şi să se bucure fetele Iudeii, pentru judecăţile tale Doamne. […]13 Că acesta este Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului, acesta ne va paşte pre noi în veci.

Mântuitorul ne arată că suferințele datorate plăcerii împreunării nu sunt numai trupești ci și sufletești, fiincă și mintea a părăsit pe Ziditorul și s-a scufundat în trup în ceasul acelei plăceri:

Ioan 16:21 Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.

Vedem că vindecarea tristeții și a durerii nașterii este tocmai bucuria aflării în lume a unei persoane omenești, care este chipul lui Dumnezeu, deci o bucurie duhovnicească.

Așadar nașterea e o mare bucurie, dar nu pentru plăcerea care i-a premers, ci pentru rodul ei duhovnicesc. Este ceea ce vedem și mai jos, că dacă suferința nașterii este împreună lucrată cu Dumnezeu poate duce și la mântuire, vindecând plăcerea care a generat-o și ducând la o înțelepciune a înțelegerii atât a consecințelor plăcerii cât și a rostului durerii.

1Ti 2:13 Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. 14 Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. 15 Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.

Vedem că nașterea de fii nu aduce automat mântuirea, ci doar dacă este însoțită de stăruința cu discernământ în sfințenie, stăruința indicând răbdarea în ispitele fără voie și sfințenia arătând înfrânarea de ispitele cu voia care duce la asemănarea minții cu Domnul.

Dar nu numai fecioarele sunt protejate de suferințe dacă nu se împreunează, fiindcă ar avea vreo altă fire. Toate femeile sunt așa. De aceea chiar și văduvele sunt îndemnate, dacă nu ard de poftă, să rămână în curăție. Dacă s-ar fi îmbolnăvit din această cauză, a atârnării de bărbat, Sfântul Apostol Pavel nu le-ar fi îndemnat să se căsătorească pentru a se împreuna cu noul bărbat și să rămână sănătoase. Poate îndemna Sfânta Scriptură la ceva bolnăvicios și îmbolnăvitor? Și nu numai văduvele, care ar fi marcate de durerea morții soților lor, ci și celor divorțați:

1Co 7:8 Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine.

1Co 7:9 Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă. […]

1Co 7:27 Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie.

Nu numai atât, dar și celor căsătoriți le dă sfat să se înfrâneze de la împreunarea trupească:

1Co 7:29 Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea.

Tinerii căsătoriți, însă, să aibă ca măsură pentru durata trăirii în curăție, pentru intervalul între unirile trupești, tot neputința arderii de către pofta împreunării, a celui mai slab dintre ei, ca să nu cadă în adulter sau în alte ispite:

1Co 7:1 Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. 2 Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. 3 Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. 4 Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. 5 Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.

Nicăieri nu vorbește de sănătate, ci doar de ispită și poftă. Vedeți, nu se spune niciunde că împreunarea trupească ar da sau ar conserva sănătatea. Dimpotrivă se spune clar:  1Co 7:28 Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi. Să nu fi știut Sfântul Duh care umplut de cunoștință și a dat mintea lui Hristos Sfântului Apostol Pavel, insuflând Sfânta Scriptură? Să fi mințit Duhul Adevărului pentru a ne îndemna la virtuți care îmbolnăvesc? Sau să îmbolnăvească înfrânarea? Să nu știe toate acestea tocmai Cel ce ne-a zidit și ne dă toate darurile, inclusiv pe cel al sănătății și să știe Părintele Arsenie Boca prin studiul științei? Astfel de hule să nu fie în mintea nici unui om, darămite la vreun Ortodox sau preot!!!

Iată o sinteză din Sfinții Părinți despre această problemă:

B.‎      ASCEZA FAMILIALA

Desi parintii filocalici au dat prioritate vietii feciorelnice totusi ei nu a neglijat intru nimic ‎si nu au pus mai prejos viata familiala. Atat monahii, cat si credinciosii laici sunt chemati, ‎fara nici o deosebire, la acelasi ideal al desavarsirii in Hristos. Sunt vrednice de retinut in ‎acest sens cuvintele Sfantul Ioan Gura de Aur, care arata clar ca

‎”Sfintele Scripturi nu stiu nimic de o astfel de impartire (intre monahi si laici); ele vor ca ‎toti sa duca viata monahilor chiar daca sunt casatoriti”.‎

De aici rezulta interesul si importanta ascezei in viata familiala. Sfantul Ioan Gura de Aur a ‎elaborat o adevarata spiritualitate conjugala si a descris frumusetea caminului crestin cu un ‎entuziasm egal cu acela al elogiilor pe care le-a inchinat fecioriei. A defaima casatoria, ‎spune acelasi Sfant Parinte, ar insemna in acelasi timp a micsora slava fecioriei, fiindca, fata ‎de casatorie fecioria reprezinta desavarsirea ei ultima, eshatologica, spiritualizarea ei, ‎implinea ei intr-o casatorie duhovniceasca.‎

Motivand importanta casatoriei, marele antiohian arata ca Dumnezeu a creat diviziunea ‎dintre barbat si femeie .pentru a realiza o unitate superioara celei date prin natura: unitatea ‎iubirii dintre persoane libere dupa chipul unitatii care exista in Treime si care e de acest fel.‎

Creatorul a instituit casatoria pe pamant ca unitate de iubire ce trebuie traita dupa chipul ‎iubirii dumnezeiesti.‎

Castitatea familiala va reprezenta o noua mentalitate a vietii morale crestine, avand origine ‎apostolica. Sfantul Apostol Pavel randuind viata spirituala a familiei crestine (I Corinteni 7, ‎‎17) da indemnul sotilor sa se abtina de la viata sexuala atunci cand se indeletnicesc cu postul ‎si cu rugaciunea. (I Corinteni 7, 5).‎

In perioada postapostolica se stabilise regula ca sotul sa nu se atinga de sotia sa nici in ‎timpul sarcinii, nici al alaptarii.‎

Atenagora Atenianul scria in secolul II ca de dragul nadejdii in viata vesnica noi suntem in ‎stare sa dispretuim nu numai bunurile vietii pamantesti, ci chiar si unele placeri ingaduite ale ‎sufletului, intrucat si cu femeia cu care ne-am insotit in casatorie, potrivit randuielilor ‎casatoriei, noi nu ne ingaduim alte raporturi decat cele legate de gandul de a naste copii. ‎‎”Asa cum agricultorul asteapta cu rabdare recoltarea semintei aruncata in pamant, fara sa se ‎grabeasca sa mai semene din nou, asa este si viata de familie cu sotiile noastre. Poti gasi la ‎noi multi barbati si femei, care, de dragul nadejdii ca pentru o astfel de jertfa mai mare vor ‎ajunge sa fie cu Dumnezeu, au imbatranit fara sa se casatoreasca”.‎

Daca starea de feciorie si de necasatorie ne apropie de Dumnezeu, in timp ce chiar si un ‎singur gand sau macar pofta dupa o placere oarecare ne departeaza de El, atunci e usor de ‎inteles de ce nu savarsim astfel de fapte, la care nici macar sa ne gandim nu vrem, caci, in ‎definitiv viata noastra crestina se intemeiaza nu atat pe grija de a cuvanta frumos, cat mai ‎ales pe puterea de convingere a faptelor bune. Aceasta insemneaza ori ca ramanem singuri, ‎asa cum ne-am nascut, ori ca ne marginim numai la o singura casatorie, ca pe cea de-a doua ‎o socotim adevarat adulter, dupa cum zice Scriptura: „Oricine va lasa pe femeia sa si se va ‎insura cu alta, savarseste adulter” (Matei 19, 9; Marcu 10, 11).‎

Faptul ca aceasta noua mentalitate s-a statornicit ca o regula de viata crestina a familiei, o ‎dovedesc scrierile lui Clement Alexandrinul din secolul urmator, devenite adevarate manuale ‎de morala crestina.‎

In Stromatele, Clement arata ca „prin Fiul Sau, Dumnezeu este cu cei care, fiind casatoriti, ‎traiesc cu cumpatare si fac copii, si, de asemeni, acelasi Dumnezeu este si cu cei care, in ‎chip rational, traiesc in infranare” (III, XI, 4, p. 216). Referindu-se la Legea Veche, Clement ‎arata in continuare ca aceasta „voia ca barbatii sa se foloseasca cu cumpatare de sotiile lor, ‎numai pentru facerea de copii” (III, XI, 71, 4, p. 218) „nu se poate dovedi cu texte din ‎Scriptura ca cineva din cei din vechime s-a apropiat de sotia lui cand era insarcinata, ci ‎s-a apropiat mai tarziu, dupa ce a nascut si dupa ce a alaptat copilul” (III, XI, 72, 1, p. ‎‎218).‎

Dascalul din Alexandria motiveaza afirmatia aceasta printr-o referire concreta la „plugarul ‎care seamana intr-un ogor insufletit nu trebuie sa-si risipeasca samanta pentru un lucru ‎contra ratiunilor firii, deoarece in laboratorul firii mamei, samanta se transforma in embrion” ‎‎(III,‎

XII, 83.2, p. 224).‎

In Pedagogul, Clement arata ca „a avea legaturi sexuale nu cu scopul de a avea copii, ‎inseamna a batjocori natura. Casatoria inseamna dorinta de a face copii, nu secretarea fara ‎randuiala a samantei, secretare nelegiuita si irationala” (II, X, 95, 3, p. 284). Marele ‎alexandrin conchide ca „cel desfranat a murit pentru Dumnezeu, este parasit de Logosul- ‎Hristos, ca si de Duhul. Ca sfintenia, precum e si firesc, are oroare de intinaciune, totdeauna ‎a fost ingaduit ca numai cel curat sa se atinga de cel curat. Cand ne dezbracam de haina sa ‎nu ne dezbracam in acelasi timp si de simtul rusinii, pentru ca nu-i ingaduit niciodata omului ‎drept sa se dezbrace de castitate. Iata, trupul acesta stricacios se va imbraca in nestricaciune ‎‎(I Corinteni 15, 53), cand pofta cea nesatioasa, care duce la desfrau, fiind calauzita de ‎infranare nu va mai dori stricaciunea; atunci va duce pe om spre castitate vesnica. „In veacul ‎acesta se insoara si se marita” (Luca 20, 34); dar dupa ce am nimicit faptele trupului ‎‎(Galateni 5, 19) si am imbracat cu nestricaciune trupul nostru curat, atunci vom ajunge la ‎masura ingerilor (Luca 20, 36). (II, XII, 100, 1-3, p. 287).‎

Prin urmare, numai prin castitatea familiala din viata de aici si de acum, se dobandeste ‎castitatea vesnica a comuniunii de simtire cu Dumnezeu.‎

Entuziasmul pentru feciorie si pentru castitatea familiala creste tot mai mult in secolele ‎urmatoare, incat Sfantul Ambrozie, acest „magister virginitatis”, echivala placerea ‎voluptoasa din cadrul casatoriei cu adulterul. Tema adulterului in cadrul casatoriei a devenit ‎in acele timpuri la ordinea zilei, incat Fericitul Augustin sustinea ca dorinta de a simti ‎placerea in actul sexual era o confirmare a pacatului originar, la care a fost osandita ‎umanitatea, si o dovada a incapacitatii fatale a vointei de a controla trupul. Unicul scop ‎recunoscut al raportului sexual era procrearea, scop ce dispare odata cu atingerea numarului ‎de copii dorit. Daca se vorbea totusi de „relatiile sexuale de urgenta” acestea puteau fi doar ‎tolerate atunci cand unul din soti era in situatia de a comite adulter. Pentru a intelege mai ‎bine interesul crestinismului primar pentru virginitas in defavoarea placerii instinctive, e ‎suficient sa ne gandim ca celibatul clerului a constituit una din problemele intrate pe ordinea ‎de zi a Sinodului I ecumenic. Aceasta inseamna ca era o preocupare „de varf”, discutata in ‎contradictoriu in lumea crestina de atunci.‎[284]

Sfinții arată că omul poate avea și relații trupești și să se sfințească, dar să nu fie plăcerea ca scop sau gândul (eretic) că acestea le-ar aduce sănătate:

SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL

Odată, cuviosul rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi ‎zise: ‎‎”Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună ‎în ‎cetatea cea de aproape”. Deci, auzind de aceasta bătrînul, și-a luat toiagul și ‎a ‎mers la cetatea zisă, și găsind casa lor, a bătut în ușă. Atunci, odată a ieșit ‎una ‎dintre ele și l-a primit cu mare bucurie.‎

Apoi, bătrînul pe amîndouă chemîndu-le, le-a zis astfel: „Pentru voi am ‎suferit ‎atîta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile ‎voastre, pe ‎care să mi le spuneți, netăinuindu-le”. Femeile i-au răspuns bătrînului: ‎‎”Crede-ne, ‎sfinte părinte, că noi sîntem păcătoase și trăim cu bărbații noștri, deci ‎ce fel de ‎lucruri cauți de la noi?” Iar bătrînul stăruia rugîndu-le, să-i arate ‎rînduiala vieții ‎lor.‎

Ele fiind silite, au zis: „Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi și s-‎a ‎întîmplat de s-au însoțit cu noi doi frați, și cu dînșii petrecînd împreună 15 ani ‎într-‎o casă, cuvînt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cîndva; ‎ci ‎în pace pînă acum viețuim și ne sfătuim cu un gînd, ca lăsînd pe soții cei ‎trupești, ‎să mergem în ceata sfinților feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am ‎putut să ‎înduplecăm pe bărbații noștri să ne lase, deși i-am rugat cu foarte multe ‎lacrimi. ‎Drept aceea, necîștigîndu-ne dorirea, am pus așezămînt între Dumnezeu și ‎între ‎noi, ca nici un fel de cuvînt deșert să nu zicem deloc pînă la moartea noastră”.‎

Acestea auzind Sfîntul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici ‎femei ‎măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărîrea cea bună o caută ‎Dumnezeu, ‎primind-o ca pe însăși fapta și după alegere, trimite fiecăruia pe Sfîntul ‎Duh, care ‎lucrează și îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mîntuiască”.‎

Viețile Sfinților, V, 19.01, (ed. cit., p. 363).‎

Dar și Sfinții contemporani, spun același lucru:

E.‎      PĂRINTELE PAISIE AGHIORITUL

‎4. – Părinte, citeam mai demult, că dragostea este un lucru bun și cu cât face cineva mai ‎des, cu atât este mai bine; căci cei care nu fac, dobândesc probleme psihologice; căci ‎atunci când cineva este tânăr trebuie să facă de două-trei ori pe zi, pentru ca apoi la ‎bătrânețe să poată face o singură dată.‎

‎- Ce sunt acestea, bre fiule? Cine le spune? Măi, măi! A venit aici un medic străin, care ‎merge la con­ferințe mondiale și spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru organism. ‎Sămânța este foarte întă­ritoare. «Tinerii care au multe legături, și pe unii ca aceștia îi ‎cunoaștem ușor, îmi spuse, dacă își rup vreun os nu se vindecă ușor pentru că nu au ‎măduvă, deoarece aceasta s-a făcut ca apa». Când vin tineri aici la mine, eu îi cunosc. ‎Ochii lor devin ca… (și mi-a arătat cum), memoria le slăbește mult și ajung mai rău decât ‎bătrânii. Vezi că li se strică și mintea? Este ca și brânza, să spunem, care se face ca iaurtul, ‎apoi ca laptele acru, după aceea ca laptele, și dacă stăruiesc așa, ajunge ca apa.‎

‎- Această dorință trupească, Părinte, este o dorință firească, care izvorăște din trup, ‎precum foamea, setea sau este patimă? Excesul ei este vătămător (precum de exemplu nu ‎mâncarea ci lăcomia este rea)? Această dorință în sine este rea? Au avut-o și protopărinții ‎noștri în rai?‎

‎- Este PATIMĂ! Ce altceva să fie? PATIMĂ… Izvorăște din cugetarea trupească a ‎omului. Dacă cine­va este om duhovnicesc nu are astfel de dorințe. Nu din neputință, nu ‎că nu ar putea pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruiește pofta.‎

Toți oamenii au cugetare trupească. Iar aceasta se moștenește de la părinți. Vezi, dacă ‎vreun copilaș s-a născut din părinți trupești, încă copil fiind, el are astfel de dorințe. Aceasta ‎însă nu este nimic. Se vindecă. Pofta este fragedă ca și urzica, încă nu s-a „înăsprit ca să ‎devină spin, și se vindecă repede cu un duhovnic bun, care să aibă însă discernământ și să ‎înțeleagă ce se întâmplă, pentru că la început toate răsadurile au numai două frunzulițe.‎

Toți oamenii, unul mai mult, altul mai puțin, au cugetare trupească. Unul este 30%, să ‎spunem, duhovnicesc, altul 40, altul 60, iar cel mai mult care l-am întâlnit era 75%. Numai ‎Ioachim și Ana au fost cu desăvârșire oameni duhovnicești și după rugăciune s-a născut cea ‎mai nepătimașă creatură, adică Maica Domnului. Aceasta am trăit-o, când eram la Sinai.‎

‎- în vedenie, Părinte?‎

‎- … (a tăcut).‎

‎- Adică Ioachim și Ana au devenit cu totul desă­vârșiți prin nevoință sau așa au fost de la ‎început?‎

‎- Gândul îmi spune că așa au fost de la început… Omul fără mâncare sau fără apă moare. ‎însă fără cele trupești nu pățește nimic, ci numai se chinuiește sufletește. Altfel este chinuit și ‎de alte patimi: mânia, egoismul, slava deșartă, prefăcătoria. După cununie omului îi sunt ‎iertate cele trupești numai pentru nașterea de fii, sau din iconomie.‎[285]

D)‎     PĂRINTELE CLEOPA

CUM S-AR FI ÎNMULŢIT NEAMUL OMENESC ŞI CE SOARTĂ AR FI AVUT ‎DACĂ NU GREŞEA ADAM ÎN RAI? ‎

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ” scopul de mai înainte al lui ‎Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunţii, din stricăciune ” . Dar ‎călcarea poruncii a făcut ca oamenii să se înmulţească prin nuntă, întrucât Adam ‎a nesocotit legea dată de Dumnezeu. Deci, toţi cei ce se nasc din Adam ” se ‎zămislesc întru fărădelegi ” , căzând sub osânda protopărintelui. Aceasta o spune ‎proorocul David zicând : ” în păcate m-a nascut maica mea ” . Deci Eva, maica ‎noastră, a tuturor, a născut în păcat, adică din plăcere. De aceea, şi noi cazând ‎sub osânda maicii noastre Eva, zicem că ne naştem în pacate ( Filocalia, vol. II, ‎pag. 210 ) .‎

‎    Unii Sfinţi Părinţi afirmă că, dacă Adam nu ar fi greşit, neamul omenesc ‎s-ar fi înmulţit prin cuvânt. În această privinţă spune Sfântul Vasile cel Mare : ” Ce ‎zici, omule ? Este oare vreun lucru cu neputinţă la Dumnezeu ? Oare Dumnezeu, ‎Care înmulţeşte neamul multor feluri de păsări fără împreunare, nu putea face ‎acest lucru şi cu neamul omenesc ?… ” ( Exaimeron, Cuvântul 8 ) .‎

‎   ‎

Părintele Ilie Cleopa.‎

‎<http://episcopia-ungheni.md/index.php/main/article/7101/ro&gt;, joi, 12 ‎decembrie 2013.‎

E)‎      Dar chiar Părintele Arsenie Boca, pe vremea când era ucenic al Părintelui ‎Profesor Dumitru Stăniloae și nu se lua după propriile păreri false din știința cu ‎nume mincinos gândea așa, mai apoi, din păcate, dezicându-se și de sine și de Sfinții Părinți:‎

‎1.‎      CĂDEREA ÎNTRE TÂLHARI

‎ este căderea firii omenești din Rai în lumea aceasta. Este „căderea de ‎la desăvârșire…, ‎căci, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om ‎străvezie și arătată asemănarea lui cu ‎dobitoacele necuvântătoare, ‎deoarece trebuia, după ce a acoperit strălucirea minții, ca ‎firea ‎oamenilor să fie chinuită, pe dreptate, de însușirile dobitocești… ‎până ce omul își va veni ‎întru conștiința de sine și la simțirea măreției ‎sale de făptură rațională” (Sf. Maxim ‎Mărturisitorul; Scoliile – ‎Răspunsuri către Talasie, Răspuns la Întrebarea 1).‎

Astfel, o însușire prin care omul se aseamănă dobitoacelor este ‎înmulțirea. Chipul ‎cunoscut al nașterii trupurilor a venit omului tocmai ‎din pricina căderii în neascultare, ‎căci ar fi fost cu putință și un alt chip ‎de înmulțire, nepătimaș și nepăcătos. Când însă a ‎păcătuit, Adam urma ‎să moară și să se stingă omul din zidire. Dumnezeu văzând însă ‎peste ‎veacurile toate, că mulți au să se întoarcă din dobitocie, l-a osândit ‎pe calea nașterii ‎trupești, care constă din pătimire [poftă] și păcat – ‎păcatul avându-și porneala în poftă, iar ‎pofta fiind dată pentru acest ‎scop de naștere (Sf. Maxim Mărturisitorul; Scoliile – ‎Răspunsuri către ‎Talasie, Răspuns la Întrebarea 21). Astfel, ca într-o lege de pedeapsă ‎dată ‎firii, firea și voința au fost legate într-o înlănțuire rea, căci cu cât se ‎silea firea să ‎dăinuiască în viața aceasta, prin naștere, cu atât se ‎strângea pe sine mai mult în lanțul legii ‎păcatului, sporindu-se și ‎moartea. I s-a dat deci omului, ca pedeapsă, să se lupte cu moartea, ‎de ‎care se atinsese cu voia sa.‎

Dorul după Dumnezeu s-a întors în pofta pătimașă după trup. Mintea, ‎întorcându-se de la ‎vederea lui Dumnezeu, a căzut în hățișul simțurilor, ‎care se lipesc de plăcere ca de bine și ‎fug de durere ca de rău. Iar ‎plăcerea este momeala cu care “hoțul” amăgea pe om să se ‎pogoare din ‎Ierusalim la Ierihon.‎

Pe drumul acestei pogorâri, toate începătoriile și stăpâniile cele din ‎văzduhuri, ca un ‎puhoi, se sileau să intre, pe întrecute, în partea ‎pătimitoare a firii (adică în poftă și în ‎iuțime) și să le povârnească ‎contra firii (Col.2, 15). Voința l-a împins pe om ca să vrea ‎numai ispita ‎vicleanului (plăcerea) și să ocolească povara nașterii de fii (ca pe o ‎durere), ‎căci a fost pândit omul și în latura minții și a liberei voințe. ‎Mintea, care odinioară avea și ‎vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e ‎‎„templu al idolilor, având, în loc de un singur ‎Dumnezeu, multe chipuri ‎ale patimilor necurate” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 9 ‎după ‎răspunsul la întrebarea 55). Mintea, nemaidepănând în sine ‎vederea lui Dumnezeu, ‎stăpânitorul lumii acesteia [satana] a încâlcit-o ‎în înfățișările celor supuse simțurilor. Ea ‎fiind o putere arzătoare, ca ‎una ce avea să sălășluiască pe Dumnezeu într-însa, care este și ‎El tot foc, ‎acum „născocește și aprinde plăcerile trupului, ea însăși fiind reținută ‎astfel în ‎legătură pătimașă cu simțurile” (Sf. Maxim Mărturisitorul, ‎Scolia 18 după răspunsul la ‎întrebarea 58). Și, iată așa, legea păcatului ‎‎(care este plăcerea simțurilor și pentru care s-a ‎hotărât moartea ‎trupului) s-a furișat în sfatul minții și de atunci mintea dă trupului ‎numai ‎sfaturi contra firii sau sfatul fărădelegii.‎

‎„Foc de ocară este legea trupului, iar îmboldirea spre deprinderea ‎patimilor este lumina ‎lui și pară de ocară este arderea cu care lucrează ‎patimile. Sau, pe scurt: focul de ocară este ‎păcatul; lumina de ocară – ‎deprinderea păcatului, iar flacăra – lucrarea păcatului. Prin ‎urmare, nu ‎se cade minții să se încălzească la focul acesta, nici să se lumineze cu ‎lumina ‎aceasta, nici să ardă în această flacără. Căci ceea ce pentru ‎simțuri este lumină și plăcere, ‎pentru minte este adânc de întuneric” (Sf. ‎Maxim Mărturisitorul, Scolia 20 după răspunsul la ‎întrebarea 54).‎

Iar viața curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:‎

‎1. Binecuvântată este numai rodirea de copii. Iar tot ce-i în afară de ‎rostul acesta, în ‎privința trupească, este desfrânare și păcat și să nu se ‎mai facă;‎

‎2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între ‎posturi, însă numai ‎dacă soții amândoi sunt învoiți la rostul rodirii de ‎copii;‎

‎3. Vremi oprite sunt acestea:‎

  1. a) Cele patru posturi mari;‎
  2. b) Cele trei zile de post pe săptămână (miercuri și vineri, iar luni ‎numai dacă este voință);‎
  3. c) Sărbătorile și zilele asupra sărbătorilor [inclusiv duminica – ziua ‎Domnului și sâmbăta];‎
  4. d) Vremea necurăției;‎
  5. e) Vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soți;‎
  6. f) Vremile de tulburări și războaie precum și oarecare vreme după ‎acestea, pentru cei ce au ‎luat parte la ele;‎
  7. g) Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum ‎și vremea alăptării.‎

‎4. Cei ce se dovedesc neroditori, să se înțeleagă la petrecerea ‎frățească, evitând păcatul;‎

‎5. De la încetarea semnelor femeii, încetează și datoria căsătoriei, a ‎chemării de copii.‎

‎6. Urmând așa, nu se mai întâmplă:‎

  1. a) Crime de avort;‎
  2. b) Blestemăția ferelii;‎
  3. c) Fărădelegea desfrânării;‎
  4. d) Și alte spurcăciuni.‎

Iată cu ce rânduială să fie soții de un înțeles.‎[286]

Însăși Sfânta Scriptură ne îndeamnă la evitarea împreunării și la păstrarea ei numai pentru a evita desfrânarea și a rodi prin prunci, ca o icoană a înveșnicirii prin alții:

F)‎      SFÂNTA SCRIPTURĂ ‎

Tob 8:1 ‎

Căsătoria lui Tovie cu Sara; rugăciunea lor, ospăţul nunţei şi înzestrarea.‎

‎ Iar după ce a săvârşit cina, a băgat pre Tovie la ea.  ‎

Tob 8:2 Şi intrând el şi-a adus aminte de cuvintele lui Rafail şi a luat spuză ‎de tămâeturi şi a pus deasupra inima peştelui şi ficatul, şi a făcut fum, şi mirosind ‎dracul mirosul a fugit la cele mai din sus ale Eghipetului, şi l-a legat pre el îngerul.  ‎3 Iar după ce s-au închis amândoi, s-a sculat Tovie din pat, şi a zis: ‎scoală soro şi să ne rugăm, ca să se milostivească spre noi Domnul. ‎4 Şi a început Tovie a zice: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor ‎noştri şi bine este cuvântat numele tău cel sfânt şi slăvit în veci. ‎5 Bine să te cuvinteze cerurile şi toate lucrurile tale. ‎6 Tu ai făcut pre Adam şi i-ai dat lui ajutor pre Eva întărire pre ‎femeia lui; dintr-aceştiea s-a făcut sămânţă oamenilor. ‎7 Tu ai zis: nu este bine să fie omul singur, să-i facem lui ajutor ‎asemenea lui. ‎8 Şi acum Doamne! Nu pentru curvie iau eu pre sora mea aceasta ci ‎întru adevăr. ‎9 Porunceşte milostivindu-te spre mine ca să îmbătrânesc împreună ‎cu ea. ‎10 Şi ea a zis cu el: amin. Şi au dormit amândoi în noaptea aceea. ‎11 Şi sculându-se Raguil s-a dus de a săpat groapă, zicând: au nu şi ‎acesta va muri? ‎12 Şi venind Raguil la casa sa, a zis Ednii femeii sale: trimite o ‎slujnică să vază oare trăeşte; iar de nu, să-l îngrop pre el şi nimenea să nu ştie. ‎13 Şi a intrat slujnica, şi deschizând uşa i-a aflat pre amândoi ‎dormind. ‎14 Şi ieşind a spus lor că trăeşte, şi bine a cuvântat Raguil pre ‎Dumnezeu zicând: ‎15 Bine eşti cuvântat Dumnezeule cu toată binecuvântarea curată şi ‎sfântă. ‎16 Şi bine să te cuvinteze pre tine sfinţii tăi, şi toate făpturile tale şi ‎toţi îngerii tăi, şi cei aleşi ai tăi, bine să te cuvinteze pre tine întru toţi vecii. ‎17 Bine eşti cuvântat, pentrucă m-ai veselit pre mine şi nu s-a făcut ‎mie precum gândeam, ci după mila ta cea multă ai făcut cu noi. ‎18 Bine eşti cuvântat, că ai miluit pre amândoi unii născuţi. ‎19 Fă cu ei Doamne milă, săvârşeşte vieaţa lor cu sănătate, cu ‎veselie şi cu milă. ‎20 Şi a poruncit slugilor să astupe groapa, şi le-a făcut lor nuntă în ‎patrusprezece zile. ‎21 Şi a zis Raguil lui, mai -nainte de a se săvârşi zilele nunţei cu ‎jurământ, ca să nu iasă el, până ce se vor plini patrusprezece zile de nuntă. ‎22 Şi atunci luând jumătate dintru averea lui să meargă sănătos la ‎tatăl său; şi celelalte când voiu muri eu şi femeia mea. ‎

Deci scopul Sfintei Cununii nu este plăcerea, numită aici curvie, ci ‎însoțirea în veșnicie în Domnul…‎

‎ 1Co 7:1 ‎Despre căsătorie, necăsătorie şi văduvie. ‎Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de ‎femeie. ‎‎2 Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare ‎femeie să-şi aibă bărbatul său. ‎‎3 Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia ‎bărbatului. ‎‎4 Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici ‎bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. ‎‎5 Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un ‎timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi ‎împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. ‎‎6 Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. ‎‎7 Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare ‎are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel. ‎‎8 Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei ‎să rămână ca şi mine. ‎‎9 Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai ‎bine este să se căsătorească, decât să ardă. ‎‎10 Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: ‎Femeia să nu se despartă de bărbat! ‎‎11 Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace ‎cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. ‎‎12 Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie ‎necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. ‎‎13 Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să ‎locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. ‎‎14 Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi ‎femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii ‎voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi. ‎‎15 Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel ‎de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre ‎pace. ‎‎16 Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, ‎bărbate, dacă îţi vei mântui femeia? ‎‎17 Numai că, aşa cum a dat Domnul fiecăruia, aşa cum l-a chemat ‎Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble. Şi aşa rânduiesc în toate Bisericile. ‎‎18 A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A ‎fost cineva chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur. ‎‎19 Tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este ‎nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. ‎‎20 Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână. ‎‎21 Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai ‎mult foloseşte-te! ‎‎22 Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al ‎Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos. ‎‎23 Cu preţ aţi fost cumpăraţi. Nu vă faceţi robi oamenilor. ‎‎24 Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să ‎rămână înaintea lui Dumnezeu. ‎‎25 Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă ‎sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. ‎‎26 Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: ‎Bine este pentru om să fie aşa. ‎‎27 Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de ‎femeie? Nu căuta femeie. ‎‎28 Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va ‎mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. ‎Eu însă vă cruţ pe voi. ‎‎29 Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, ‎aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. ‎‎30 Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca ‎şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; ‎‎31 Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi ‎deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. ‎‎32 Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se ‎îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. ‎‎33 Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă ‎femeii. ‎‎34 Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă ‎de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a ‎măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. ‎‎35 Şi aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o ‎cursă, ci spre bunul chip şi alipirea de Domnul, fără clintire. ‎‎36 Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru ‎fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce ‎voieşte. Nu păcătuieşte; căsătorească-se. ‎‎37 Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire ‎peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va ‎face. ‎‎38 Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi ‎mai bine face. ‎‎39 Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. ‎Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru ‎Domnul. ‎‎40 Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea. Şi ‎socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu. ‎

Dar și Sfântul Vasile cel Mare, are o scriere despre feciorie, pe care unii, din cei moderni, din păcate, fiind influențați de cei din apus, o socotesc a fi a ereticiului Vasile din Ancira:

Aşadar fecioara, nevoindu-se pentru a fi sub orice ‎aspect după chipul lui Dumnezeu, asemenea unei ‎icoane130 dumnezeieşti, după cum s-ar putea spune, se ‎va despovăra de grija lumii; îşi va îndepărta sufletul de ‎plăcerile trupului şi, prin încordarea minţii spre ‎dragostea celor cereşti131, va lăsa în urmă toate cele de ‎pe pământ care oferă desfătare: mai mult, decât să ‎primească desfătarea celor socotite preafrumoase, se ‎va considera demnă de compătimit din cauza ‎suferinţelor la care [acestea] o târăsc în viaţă.‎

‎^ O Iar dacă ar pune la socoteală, prin com- paraţia ‎cu sine, după cum s-ar părea, diversele nefericiri ale ‎celei nuntite, de care are parte din viaţa de aici, va ‎consimţi pe deplin, în sinea ei, la scopul [pe care şi l-a] ‎propus.‎

Căci cea prinsă în nunta muritoare, primind pe ‎lângă grija de sine încă una în plus, pe cea a ‎bărbatului, are de purtat dinlăuntrul unui singur suflet ‎o povară şi o grijă oarecum îndoită, a trupului ‎‎[propriu şi a celui] unit cu sine: nemai-‎

‎130‎   In sens original, yAvppa înseamnă ‎basorelief.‎

‎131‎   Comp. „dragostea cerească” (cap. 1).‎

‎133‎

VASILE AL ANCYREI

suferind pentru un singur trup, ci pătimind în- tr-un ‎singur suflet şi pentru trupul ei, şi pentru cel al ‎bărbatului şi pururi fiind asaltată de necazuri. Apoi, ‎de aici [din unirea aceasta] rodind mlădiţele ‎pruncilor, se împarte cu sufletul la fiecare dintre cei ‎născuţi, asuinându-şi grija şi pentru cel venit mai pe ‎urmă, ca sporire a supărărilor deja existente.‎

Şi chiar dacă are parte de un soţ bun, necontenit, ‎prin frica de moarte, are de înfruntat răul văduviei, ‎resimţind în suflet o necruţătoare sfârşire, fie că este ‎prezent, fie că este absent, din cauza unor întâmplări ‎nefericite neprevăzute. Dimpotrivă, dacă s-a căsătorit ‎cu un soţ aspru, toată viaţa ei este un iad, neputând ‎prefera nici un alt [bărbat] – din cauza cumpătării, nici ‎moartea bărbatului – din cauza amărăciunii văduviei, ‎nici viaţa – din cauza dezgustului faţă de [nefericita] ‎convieţuire, iar sufletul i se sfâşie pururi prin răul ‎inevitabil cauzat de lipsuri.‎

Apoi, prin naşterea de prunci, fie văzându-i că ‎ajung buni, are de suportat pe viaţă o şi mai mare ‎durere decât durerile naşterii din cauza pierderii lor; ‎fie, văzându-i că ajung răi, are de purtat un oprobriu ‎pentru aducerea lor la viaţă mai greu decât cel pentru ‎nerodnicie. Sau, mai înainte de a avea parte de astfel ‎de rele, încă în veşmânt de mireasă [fiind], a intrat în ‎văduvie.132‎

‎132‎   O abordare identică, exprimată în termeni similari, ‎este prezentă şi la Sfântul Grigorie de Nyssa (De virginitate III, ‎‎3, 24-41, SC 119, pp. 280-282).‎

‎134‎

DESPRE ADEVĂRATA NESTRICĂCIUNE

Iar cea fără copii care a ajuns la starea de văduvie ‎nici femeie, nici fecioară, nici mamă nu este, ci, ‎căzând deodată din toate cele socotite desfătătoare ale ‎căsătoriei, s-a păgubit pentru mărunta plăcere de ‎frumuseţea fecioriei şi într-atât a încercat căsătoria, cât ‎să poată cunoaşte amarul văduviei. Sau, crescându-i ‎orfani pe copii în văduvie nu-i vede pe aceştia decât ca ‎pe o amintire a durerii rămasă de la bărbat; pururea în ‎lacrimi, pururea în suspine, pururea în necazuri, ‎îngrijorată de educaţia lor, nu numai fără nici o ‎mângâiere pentru răul petrecut, ci şi la cheremul ‎rudelor, slugilor şi tutorilor copiilor ei, şi, adeseori, ‎chiar şi al copiilor înşişi, după ce s-au făcut mari, şi, în ‎general, al tuturor celor care vor s-o chinuiască ca pe ‎o pradă vrednică de milă, îşi descoperă lumii propria ‎viaţă, ca pe o dramă a tristeţii şi doliului.133‎

Şi ce-ar fi de spus mai mult? Cumpărându-şi ‎femeia un bărbat cu propria sa zestre, îşi ia, de fapt, ‎un stăpân, şi în loc de a fi liberă este roabă, întrucât ‎prin nuntă îşi jertfeşte libertatea firească pentru o ‎scurtă plăcere şi deschide pentru sine uşa unor ‎nenumărate dureri şi suferinţe. Nedezlegat răsună în ‎orice nuntire blestemul împotriva ei, asemenea unui ‎epitalam134: „în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi ‎către bărbatul tău şi el te va stăpâni”135.‎

‎’“„Agapa Au7it]<; Kai nevBow(717B).‎

‎134‎   Poem liric nupţial.‎

‎135‎   Fac. 3,16.‎

‎135‎

VASILE AL ANCYREI

însă fecioara, respingând jugul faţă de bărbat şi ‎alergând din toate puterile către Domnul, s-a scuturat ‎odată cu jugul şi de durerea cea din blestem. Căci a ‎fugit de durerile naşterii, de robia faţă de bărbatul cel ‎muritor şi, în general, de toate relele căsătoriei. ‎împreună cu celelalte s-a ferit şi de prea-viclenele ‎curse ale păcatului celui de multe feluri al vieţii ‎prezente. Şi, înainte de toate, păzindu-se de această ‎stricăciune, următoare împreunării trupurilor, ‎nestricată pe de-a-ntregul, în suflet netrupesc, se ‎nunteşte cu Domnul; şi, curmând atracţia faţă de ‎bărbatul ei muritor, cu o viaţă cumpătată, se ‎înfăţişează de aproape Domnului în simplitate134 * 136.‎

Aceea care a înţeles îndeaproape că materia137 138 ‎căsătoriei este stricăciunea şi necuviinţa133, cu ‎chibzuinţă a cugetat şi la întreaga zbatere ce urmează ‎din aceasta şi, evitând materia dintâi a celor ‎neplăcute, a stat deoparte totodată şi de răutatea ce se ‎naşte din această materie. „Căci

‎134 Vezi acelaşi concept („aùxàçKeia” – în sensul de a trăi

simplu) şi la Sfântul loan Gură de Aur (De virginitate, 72,3-10,‎

SC 125, p. 348).‎

‎137‎   ‎„Tnôoxaoiç”- în sensul categoriei filosofice care ‎defineşte substanţa individuală, suportul realităţii imediate, ‎supusă simţurilor, şi nu în sensul de substanţă, de realitate ‎ultimă, pentru care a optat traducătorul latin, folosind termenul ‎‎„substans” (717D). Termenul a jucat un rol extrem de important ‎în definitivarea terminologiei trinitare. (Pentru compararea ‎terminologiei trinitare referitoare la traducerea acesteia din ‎limba greacă în limba latină, vezi studiul lui Jean Daniélou, ‎L’être et le temps chez Grégoire de Nysse, Brill, Leyde, 1970).‎

‎138‎   ‎,/Ypoiç” – tema centrală a tragediei antice.‎

‎136‎

DESPRE ADEVĂRATA NESTRICĂCIUNE

cea necăsătorită se îngrijeşte de cele ale Domnului, ‎cum să placă Domnului; pe când ceea ce s-a căsătorit ‎se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă bărbatului, ‎şi astfel între femeia [măritată] şi fecioară este ‎împărţire; prin urmare, fecioara poartă de grijă de cele ‎ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul, şi cu ‎duhul”139.‎

Din cele îngroșate se vede că înfrânarea este superioară împreunării și cei ‎cununați sunt chemați la aceeași, dar mai după măsura neputinței, însă sunt datori să aibă lucrare lăuntrică de luptă împotiva plăcerii și cârtirii pentru a primi suferințele slăvind pe Dumnezeu. Pe de altă ‎parte suferința din trup vine mai ales din plăcerea împreunării. Dar acesta este sfat iar ‎nu poruncă, în sensul că cei doi trebuie să-și măsoare neputința și să se meargă ‎după cel mai neputincios. Însă mintea e bine să fie la Domnul și în momentul ‎unirii trupești, cei care au femei să fie ca și cum nu ar avea, măcar în minte, dacă ‎nu se poate și cu trupul, prin luarea minții de la plăcere la rugăciune, în timpul ‎acela. Așa se transmite, cu încetul, dorința de curăție atât inimii rugătorului cât ‎și inimii soțului care nu se roagă ci se îndulcește cutremurându-se de senzațiile puternice trupești, atât de sorbitoare ale minții în trup că sunt numite de Clement Alexandrinul „mica epilepsie”. Dar trebuie atenție și înfrânare și de la dorința de înfrânare, ca nu ‎cumva să intre o tensiune între dorințele celor doi și să apară certuri sau ‎neîmpliniri. Trebuie multă milă și îngăduință, cu foarte multă delicatețe și ‎dragoste‎.

Părintele Arsenie Boca, după cum vom vedea, predică însă plăcerea ca sursă de sănătate și mântuire. Unii, poate ar crede, că datorită puținelor elemente științifice studiate, a ajuns la o astfel de cugetare semeață și îndreptată în taină împotriva Sfintei Predanii, deși se credea mare misionar Ortodox. Și în acest caz este o abatere de la învățătura Apostolică:

‎1Ti 6:20 O, Timotei, păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile ‎deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase,‎ 21 Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință. Harul fie cu tine! Amin.‎