+ Nelămuriri ale Părintelui Mihai-Andrei Aldea în legătură cu Părintele Arsenie Boca și… Ortodoxia 2

Conținutul acestei pagini poate fi descărcat sub formă de carte, însoțit cu imagini… lămuritoare, de aici:

Nelamuriri ale Parintelui Mihai-Andrei Aldea legate de Parintele Arsenie Boca si… Ortodoxie

Pr. Mihai-Andrei AldeaParintele-Arsenie-Boca-Sfantul-Ardealului-ColoRostariu

sfinte-moaste-mihai-viteazulPr. Arsenie Boca in pantaloni scurti, cu fular si mainile in buzunare, admirat de Maica Zamfira, in trenci si cu mainile in buzunare

A.  Părintele Arsenie Boca, Francisc de Assisi, Ulfila arianul

  1. „fanii lui Boca nu i-au spus [Părintelui Justin Pârvu] că a pictat [Părintele Arsenie Boca] la Drăgănescu pe ereticii Ulfila și Francisc de Assisi cu aureolă” (Fenomenul… p. 7). Din nou se folosește un limbaj radical, injurios chiar. Și fără acoperire, pentru că nu are cum să știe cineva ce i-au spus sau nu ucenicii Părintelui Justin dacă nu a fost de față.

[sunt martori care spun că după ce Părintele Iustin a aflat adevărul în legătură cu Părintele Arsenie Boca a și început să sfătuiască pe mulți dintre ucenicii sfinției sale, să nu îl mai urmeze, schimbându-și părerea despre el.

În afară de aceasta nu este nevoie să fi de față în preajma Părintelui Iustin, ca să-ți dai seama că dacă sfinția sa ar fi aflat că Părintele Arsenie Boca a pictat niște eretici ca Sfinți, nu l-ar mai fi considerat Sfânt, ci, cel mult, un biet ieromonah aflat în eroare. Mesajul constant și definitoriu al Părintelui Iustin Pârvu este că numai Ortodocșii se pot mântui și cei care nu urmează Sfinților Părinți sunt rătăciți. Și un copil ar putea să înțeleagă de aici că Părintele Iustin a fost amăgit (nu de Părintele Arsenie Boca, pe care nu l-a cunoscut), ci de admiratorii sfinției sale. Numai Părintele Mihai-Andrei Aldea, neavând argumente, se leagă de cuvinte. – n.n.]

Dincolo de aceste aspecte triste rămâne faptul că, într-adevăr, Părintele Arsenie Boca i-a pictat la Drăgănescu pe ereticii Ulfila și Francisc de Assisi cu aureolă.

[în sfârșit recunoaște o evidență. Ne-am fi așteptat după logica de până acum a Părintelui Aldea să susțină că Părintele Arsenie Papacioc a pictat la Drăgănescu acele scene, după moartea Părintelui Arsenie Boca, din invidie, ca să-l denigreze și bârfească în mod călugăresc. Dându-și seama, însă, că s-ar face de râs prin astfel de afirmații și că ar cădea zgomotos, în hohote, întreaga construcție de apărare a mentorului sfinției sale, încearcă, fără prea mult succes, să ne abată mintea pe alte cărări ale argumentației deșarte, doar-doar o să înghițim momeala și o să închidem ochii la Sfinții Părinți, de dragul recunoașterii (confortabile, care ne scutește de împotriviri, și ne pune în pace cu gura lumii), a părerii induse mediatic că Părintele Arsenie Boca este marele și unicul, irepetabilul „Sfânt al Ardealului” – n.n.]

Pentru a înțelege cu adevărat cum putem judeca acest gest avem nevoie de obiectivitate.

[Nu este vorba de un gest, care ar putea fi și necugetat sau accidental, ci despre o pictură, făcută în ani și restaurată chiar de sfinția sa, deci care reflectă o credință a pictorului îndelungată, de care nu știm să fi scăpat nici la moarte, mai ales că s-au găsit și alte zugrăveli ale sfinției sale pe aceeași temă și scrieri care propovăduiesc o întreagă credință ecumenistă de tip teoria ramificațiilor, nu numai că x sau y, care au fost eretici, au fost Sfinți. Aceasta pentru o adevărată obiectivitate. Chiar și cuvintele folosite de Părintele Aldea sunt subiective, găsite parcă special pentru a construi o falsă apărare – n.n.]

Nu să încercăm să demonstrăm că persoana X – aici, Părintele Arsenie Boca – este în Rai sau în Iad. Ci să încercăm sincer să ne dăm seama de ce a făcut ceea ce a făcut.

  1. [Nu numai aici, dar nicăieri în acest studiu nu se încearcă vreo demonstrare că Părintele Arsenie Boca sau ucenicii sfinției sale ar fi în rai sau iad, fiindcă există șansa unei pocăințe de care noi să nu fi aflat. Nu se face o judecată a persoanei. Ci, de dragul ei, pentru a o despovăra de responsabilitatea înșelării multora prin credința și viața rătăcite, pentru a nu suporta consecințele târârii în iad prin erezii cu mască de Ortodoxie, încercăm să arătăm ceea ce a făcut rău și bun, pentru a (îl) scăpa de rău și a păstra binele. Uneori este nevoie și de a înțelege de ce a făcut așa, pentru a cunoaște mecanismele înșelării și a putea să ne luptăm din răsputeri împotriva lor, neurmându-i exemplul. A se vedea capitolele Pictura eretică; Din neascultător, amăgit de vedenii. Mai apoi, amăgitor prin false minuni; Relația cu Maica Zamfira – n.n.]

Primul lucru: era Părintele Arsenie Boca un om care punea pe picior de egalitate Biserica lui Hristos cu feluritele confesiuni sau grupări creștine? Nu.

[Nu, doar în concepția idealistă a Părintelui Mihai-Andrei Aldea și a altor nelămuriți în privința Părintelui Arsenie Boca și a Ortodoxiei. Da, în realitate, după cum vom vedea mai jos, chiar prin cuvintele și picturile Părintelui Arsenie Boca, puse în lumina Sfinților Părinți – n.n.]

În Cărarea Împărăției (p. 14, 16-17 ș.cl.) și în Cuvinte vii (p. 116), ca să luăm ceea ce este consemnare directă, Părintele Arsenie Boca arată că este o singură Biserică a lui Dumnezeu. Că aceasta nu este unde este Papa, nu este unde sunt adunările sectare, ci acolo unde sunt cu adevărat, neschimbate, Învățătura Apostolică, Sfânta Împărtășanie și Sfânta Cruce. Delimitarea între Biserica lui Hristos și toate celelalte grupări (catolice sau protestante) se face politicos dar clar.

{Haideți să analizăm acum chiar acele texte propuse de Părintele Mihai-Andrei Aldea ca mărturisire de credință antiecumenistă a Părintelui Arsenie Boca.

După cum vom vedea chiar credea că nu ne putem mântui decât printr-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, iar aceasta este chiar credința Ortodoxă. Făcea o descriere a Sfintei Biserici distingând-o de secte prin niște caracteristici specifice. Problema sfinției sale, însă, era că și prin pictură, și prin scris, considera și propovăduia public că Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică nu este Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, ci că este compusă din mai multe ramuri, una la apus (Roma, Vatican, San Pietro) și alta la răsărit (Constantinopol, Sfânta Sofia). Dar aceasta nu mai este credința Ortodoxă, ci chiar ecumenismul de tip „Teoria ramificațiilor”. Așadar, Părintele Arsenie Boca era ecumenist sadea, cu mască Ortodoxă, crezând și propovăduind teoria ramificațiilor, iar caracteristicile specifice Ortodoxiei le extindea și la cei din eresul numit romano-catolicism, dar mai ales la cei din uniatism (de care este atât de legat prin tată – posibil și prin botez – dar mai ales prin învățătura și întreaga sa viață) considerând și sacramentele lor ca taine valabile și credința lor aproape fără de greșeală.

Redăm acum textele Părintelui Arsenie Boca citate de Părintele Aldea, rugându-vă să nu vă pripiți entuziasmați de descrierea Bisericii, ce pare Ortodoxă, deoarece aceste texte se completează și cu pictura, și cu celelalte texte ale Părintelui Arsenie Boca, și cu mărturiile ucenicilor, în care observăm cu stupoare că extinde descrierea de mai jos și la romano-catolicism. Textele care întregesc tabloul credinței reale ale Părintelui Arsenie Boca în ecumenism, le vom reda la o notă de mai jos.

NOE ȘI IISUS

Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării.

Deosebirea e că aceea a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu și nimeni n-a mai putut intra, pe când corabia Bisericii – corabia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă și mai pot intra oameni învălmășiți de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigașul, înecând pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînțeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deși toți țin să trăiască, totuși nu toți vor să scape în corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt brațele părintești: brațele celor șapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh, din amărâta viață la viața cerească. Aceștia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos – Cel cu cruce – sunt fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. De aceea Dumnezeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii și să cadă sub osândă toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea. Astfel, după trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăjmașul mântuirii oamenilor s-a iscusit tot mai mult în rele: a scornit și el corăbii și cu ele dă târcoale peste apele potopului, ca să culeagă el pe cei ce-ntind mâinile să scape, dar scuipă Biserica. Pentru ei, pentru fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiută a Satanei, care li s-a făcut până acum în peste 800 de hristoși mincinoși, care de fapt sunt diavoli. Căci până acum nelegiuitul a scornit peste 800 secte, luntri sau biserici mincinoase, în care pe mulți îi ia de minte și-i duce cu el. Înșelăciunea e ușor de prins: corăbierul vrăjmaș și hristoșii mincinoși nu au crucea pe catarg, iar înlăuntru nu au cele șapte Taine. înșelăciunea e și mai vădită, întrucât oricare din hristoșii mincinoși, luat în parte, nu e fiul Tatălui; dovadă că nu-și lasă ucenicii să zică „Tatăl nostru”, deși scrie: „Așa să vă rugați”. Prin urmare hristoșii mincinoși își scot ucenicii dintre fiii Tatălui și-i fac fiii pierzării. Aceștia sunt cei nesiguri în adevăr, dar siguri în înșelăciune. Apoi, oricare dintre hristoșii mincinoși, luat în parte, nu e fiul Sfintei Fecioare, dovadă că-și învață ucenicii să zică rău de Maica Domnului; și în sfârșit să ne gândim la întrebarea Apostolului Pavel: „Oare s-a împărțit Hristos?”

[Din descrierea Părintelui Arsenie Boca oricine poate înțelege că cel puțin romano-catolicismul, uniatismul, arianismul, monofizismul, origenismul, pelaghianismul, stilismul, turma lui Ilie, radiestezismul, ocultismul, rasputinismul și arsenismul, fac parte din Sfânta Biserică, deoarece și ele se folosesc de Sfânta Cruce, consideră că au 7 Sfinte Sacramente (Taine) sau își îndeamnă acoliții să se folosească de ele, și ele spun Tatăl nostru, și ei vorbesc de bine pe Maica Domnului. – n.n.]

Cum ajunge cineva pradă înșelăciunii, se va lămuri la vreme. Aci, răspunzând celor ce se țin mai presus de Biserică și sfinți, e destul să le aducem aminte înșelăciunea în care au căzut iudeii, ucigașii drepților, primii călători la iad cu Scriptura în mână, întrebându-i: Nu după Scripturi au răstignit ei pe Dumnezeu?

DIN PĂCĂTOȘI, SFINȚI

Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem și ostenim și noi. Dacă însă nu vrem, cu sila, nu ne mântuiește nimeni. Așa voiește Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie totdeodată și roadă cunoștinței, a voinței și a dragostei noastre. Dar Dumnezeu e așa de milostiv, că tot El ne ajută și să vrem și să lucrăm. Calea mântuirii sau Cărarea, începe când omul vine – de cele mai multe ori abia viu din gâlceava cu moartea – și intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e: „Una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Mântuitorul nostru a întemeiat și are numai o Biserică creștină, nu opt sute. Biserica aceasta, una, e sfântă pentru că Sfânt e întemeietorul și, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfințește pe păcătoși. Celelalte „biserici” – casele de adunare ale sectelor – nu sunt sfinte, pentru că sunt întemeiate de oameni robiți răzvrătirii și, ca atare, nici nu sfințesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor șapte soboare a toată lumea

[Bun lucru, acum scoate arianismul, monofizismul, origenismul, pelaghianismul și… arsenismul (care propovăduiește învățături date anatema de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, după cum vom vedea la finalul acestui studiu). Dar cum rămâne cu restul? – n.n.]

și, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul însuși, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare.

[Ce cuvânt frumos! Am putea spune că acum, de abia, exclude în sfârșit romano-catolicismul și uniatismul. Așa să fie oare? Din păcate, după cum vom vedea în alt text al sfinției sale, chiar dacă nu este de acord cu ideea că papa ar putea conduce Biserica, totuși romano-catolicismul (și implicit uniatismul) îl vede ca o ramură, fără de care nu este deplină Sfânta Biserică. Fiindcă și romano-catolicismul se consideră că respectă cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, la care a mai adăugat însă încă 14, considerate și ele a fi pe temelia primelor 7. Chiar în textul de mai sus, Părintele Arsenie Boca cu multă grijă își exprimă credința eretică a ramificațiilor, pentru a fi cât mai mult disimulată. El spune: Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor șapte soboare a toată lumea arătând prin aceasta că toate confesiunile care susțin că stau pe temelia celor șapte soboare a toată lumea fac parte din Biserica sobornicească și imediat adaugă și, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul însuși, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Arătând sfinția sa că nu este de acord că Biserica lui Hristos este condusă de papă, ci de Hristos Însuși, dar nici nu exclude romano-catolicismul a face parte din Sfânta Biserică. Dacă ar fi fost un cuvânt scris de un Ortodox, acesta ar fi adăugat pentru limpezime: Cei ce cred că vreun înlocuitor conduce Biserica lui Hristos, sunt în afară de corabia mântuirii. Ar putea fi un cuvânt neclar (Sfinții Părinți niciodată nu lasă ceva exprimat îndoielnic), dar să spunem că este încă o scăpare a Părintele Arsenie Boca care și așa se exprima întotdeauna duplicitar, îndoielnic, pentru a putea fi interpretat și așa, și așa, pentru a avea ca adepți și dintre ecumeniști, și dintre zeloți. Dar, din păcate, după cum vom vedea mai jos, chiar sfinția sa precizează și mărturisește credința sfinției sale în teoria ramificațiilor, și anume că romano-catolicismul este o ramură a Sfintei Biserici, fără de care Ea nu este deplină. Tot sfinția sa declară catolicismul o credință aproape fără de greșeală:

Catolici

•‎        Cu privire la Biserica Ortodoxă și cea Catolică, Părintele zicea că ‎sunt două ‎strane ale aceleiași Biserici; mai spunea despre biserici și ‎mănăstiri, că în vremurile ‎din urmă se vor construi multe, dar nu se vor ‎termina. (Sora Aurica Ținea, Sf. ‎Mănăstire Sâmbăta)‎

•‎        Despre catolici a spus: „Biserica Catolică este aproape fără ‎greșeală”. ‎‎(Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus)‎‎‎[1]

Din textul de mai sus, deducem că greșeala lui (atenție, nu o numește erezie, cum este în realitate, care exclude de la apartenența Sfintei Biserici) ar fi înlocuirea lui Hristos de către papă. – n.n.]

Biserica, în care ne mântuim, e apostolească, adică își are slujitorii urmând, ca dar, prin punerea mâinilor, unii de la alții în șir neîntrerupt, suind până la Apostoli și prin ei până la Iisus Hristos. Toate celelalte „biserici” ivite după aceea, prin chiar aceasta sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.

[Aici exclude pe protestanți, dar nu pe ceilalți, care declară și ei că au succesiune apostolică, desigur, noi știm cu toții că după Sfinții Părinți, prin ruperea prin erezie de Sfânta Biserică Ortodoxă au pierdut harul, și punerea mâinilor este doar un obicei omenesc, care nu poate transmite ceea ce nu mai are (harul), deci nu mai este o succesiune apostolică a harului, ci doar o succesiune a punerii mâinilor, un fel de hei-rup religios – n.n.]

Prin urmare, cei ce stăm sub semnul crucii, câtă vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obștea Bisericii văzute sau luptătoare. „Pe ea nu o înnegrește rugina răutății, produsă de împrejurările pământești. Ea rămâne nemicșorată și neștirbită, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor și încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învățătura sau viața, în credința sau rânduială ei. De aceea ea întărește prin har înțelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă pe de o parte pe necredincioși, dăruindu-le lumina cunoștinței adevărate; pe de alta păstorește cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaș și fără beteșug ochiul înțelegerii lor. Iar pe cei ce-au pătimit vreo clătinare îi cheamă din nou și, prin cuvânt de îndemn, le reface înțelegerea bolnavă.”[2] Iar după dezlegarea noastră din cele pământești, dacă am luptat lupta cea bună pe pământ, venim în obștea Bisericii biruitoare din ceruri, – desăvârșirea neavând hotar.

Biserica de pe pământ se numește luptătoare, pentru că aci, sub povățuirea ei, inșii din obște au de purtat o întreită luptă, care ține o viață întreagă: lupta cu ei înșiși, cu patimile contra firii, după trup și după duh; o luptă cu „lumea” indiferentă și necredincioasă; și lupta împotriva uneltirilor vicleanului. Preoția Bisericii urmărește ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuși sau să se rupă din obște și din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce unește obștea laolaltă, deci nimeni nu se mântuiește răzlețindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălășluiește Duhul lui Hristos.

[Frumos spus, dar de ce Părintele nostru drag, nu ai urmat acest exemplu, ci nu ai respectat preoția Bisericii și te-ai rupt de obște și din duhul dragostei lui Hristos? Ai răzlețit în părerea de sine și iată că lucrarea ta se continuă după moarte, din izolarea și neascultarea ta făcându-se o mare dezbinare la Prislop, o mare răzlețire a sărmanilor tăi adepți, pe temeiul nu a celor 7 Soboare a toată lumea, ci pe temeiul învățăturilor sfinției sale, date anatema de Ele – n.n.]

Iar Biserica din Ceruri se numește biruitoare, fiindcă e alcătuită din obștea bunilor biruitori mucenici, a sfinților slujitori și cuvioși și a tuturor sfinților purtători și mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt așteptați toți ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârșitul veacului. Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă nevăzut cu sfinții, să fie cercetați de       Maica Domnului și de Puteri cerești și chiar pe Domnul să-L vadă. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului și răpirea lui în Rai.

[Să nu trecem dragilor cu vederea acest mic cuvânt, ce pare Ortodox. Când sfinția sa spune că Biserica din Ceruri biruitoare e alcătuită din obștea bunilor biruitori mucenici, a sfinților slujitori și cuvioși și a tuturor sfinților purtători și mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt așteptați toți ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârșitul veacului . și dacă îi consideră pe Francisc de Assisi și pe Ulfila arianul Sfinți, pictându-i public (și chiar având un text despre Francisc de Assisi, în care îl numește Sfânt), ne arată prin aceasta colții credinței sfinției sale: și arienii și cei din romano-catolicism (latini, cum îi numesc Sfinții Părinți) se pot mântui, pot deveni Sfinți. Deci, fără îndoială, pentru sfinția sa Una, Sfântă, Sobornicească Biserică este formată și din arieni, și din latini, și din uniați. Dar aceasta nu este Ortodoxia, ci chiar credința strâmbă a ecumenismului de tip arsenist. – n.n.]

Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce știm că de la Dumnezeu am ieșit și iarăși la Dumnezeu ne-ntoarcem și lăsăm lumea.

Fericit cine se-ntoarce…[3]

Unde e Biserica ?

Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunați în numele Meu…”

Zic alții: „Încuie-te în cămara ta și te roagă în ascuns…”

Și iarăși alții: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfânt».”

Iar alții zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica”.

Vechiul Testament – Sfânta Sfintelor cuprindea:

  • Tablele Legii; 2) Mana din pustie, și 3) Toiagul lui Aaron.

Noul Testament – Sfântul Altar:

1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta împărtășanie, și 3) Sfânta Cruce. Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e si Pâinea Vieții de care voia să le vorbească mulțimilor, – dar n-a avut la cine.[4]

Un cuvânt neclar, ori nu mai există Biserica, fiindcă au fost ascunse cele din Vechiul Testament, ori din Biserică fac parte și cel puțin romano-catolicismul, uniatismul, arianismul, monofizismul, origenismul, pelaghianismul, stilismul, turma lui Ilie, radiestezismul, ocultismul, rasputinismul și arsenismul, fac parte din Sfânta Biserică, deoarece și ele se folosesc de Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie, Pâinea Vieții sau își îndeamnă acoliții să se folosească de ele.

Dar Mântuitorul ca să ne ferească de vorbirea duplicitară a ecumeniștilor (din care, iată, fruntea lor este propusă la canonizare) ne spune foarte clar că a avut și are în continuare doar o turmă mică (a Ortodocșilor ce lucrează pocăința), și o va avea până la sfârșitul lumii, cărora să le vorbească despre Pîinea Vieții, să le-o și dea spre hrană în chip înțelegător, cu condiția de care ei înșiși au nevoie: să își schimbe mintea după adevărata Învățătură Creștină, care cuprinde fără abatere toate poruncile, dogmele, teologia și iconomia așa cum o le predă Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit.

Luc 12:32 Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.

Mat 28:20 Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.

– n.n.}

Desigur, aici avem o problemă, și nu chiar mică. Sunt foarte mulți astăzi cei care cred că cei care nu-i ocărăsc, blesteamă și insultă pe cei de altă credință înseamnă că nu sunt mărturisitori, ba chiar sunt „ecumeniști”. Este o rătăcire profundă, a unor oameni care confundă dragostea de Adevăr cu ura față de cei căzuți. Ca și cum Hristos nu s-ar fi răstignit pentru aceea, nu ar fi vorbit despre bucuria întoarcerii celui rătăcit etc. Una este a te delimita de rătăcire și a-i vedea hotarele și adâncurile și alta a da cu pietre după tiparul fariseilor. Desigur, Părintele Arsenie Boca nu dă cu pietre. Dar face o delimitare clară. Și pentru cei care cunosc teologie este limpede că Părintele Arsenie Boca nu era ecumenist.

{Despre stiluri și mărturisirea adevărului sau combaterea ereziei, am discutat mai sus, când am pus față în față metoda Părintelui Aldea cu a Părintelui Anițulesei.

Nu suntem de acord cu zelotismul care urăște păcătoșii, nici cu ecumenismul care acceptă erezia de dragul unei false iubiri față de păcătoși, ci cu Ortodoxia care urăște erezia, din dragoste autentică față de păcătoși, atrăgându-le atenția că greșesc mortal (când aceștia primesc, pentru a se mântui, cu mijloace mai aspre sau mai blânde, după cum cer împrejurările). Metoda politicoasă este doar una din variante, mai rămâne și metoda categorică, și metoda apologetică și multe nuanțe între ele. Din păcate pentru Părintele Mihai-Andrei Aldea, Părintele Arsenie Boca nu da cu pietre în eretici, nici nu înțelegea foarte clar cine sunt cu adevărat ereticii, ci trosnea din bici și arunca bolovani rostiți, după metoda fariseilor, chiar în amărâții de Ortodocși care cădeau în eroarea de a-l vizita.

Pe cei care îl urmau îi disprețuia profund, conducându-i ca pe niște robi prin false proorocii și priviri fulgerătoare paralizante, iar pe cei care se trezeau respingându-l, îi numea „dezertori”. Am putea spune că era cu mult mai blând față de eretici, decât față de Ortodocși, probabil și datorită înclinării credinței sfinției sale către primii, desigur, punând la aceasta o mască de misiune Ortodoxă. Am putea parafraza o remarcă a cezarului Octavian August: „E mai bine să fii porcul lui Irod, decât fiul său”, în locul ei, cu același sens, am putea spune „E mai bine să fi ereticul lui Arsenie, decât ortodoxul lui”, pe de o parte pentru că ceea ce considera Părintele Arsenie Boca Ortodoxie este cea mai mare erezie numită ortodoxism (adică uniatism, teoria ramificațiilor, scientologie, orgonomie, hinduism, ecumenism, antropozofie, ocultism, Steiner-ism, new-age-ism, toate adunate sub o mască Ortodoxă), iar pe de alta, dacă ești cu adevărat Ortodox, din punctul sfinției sale de vedere ești eretic și te numește dezertor, fiindcă ești dezbinat față de el și credința în sfinția sa:

Noi mărturii despre viata si faptele părintelui Arsenie Boca, povestite de-o credincioasa ‎din Sinea Veche, un sat din Tara Fagarasului

La vremea când era doar o copila, Lucia Chima se ghemuia in vârful patului, langa soba ‎încinsă si asculta, cu pisica in brațe, minunatele povești ale mamei, despre

[deja suntem introduși într-o atmosferă de basm, având ca făt-frumos pe… ‎– n.n.]‎

un călugăr ce ‎aparuse prin satele fagarasene, impresionând mulțimile cu vorba sa. Se auzise ca ar fi ‎moț, venit din Munții Apuseni. I se spunea, inca de atunci, „biciul lui Dumnezeu”… ‎Raspandita prin satele de la poalele Fagarasilor, vestea aduna mulțimi de oameni la ‎Manastirea Sambata, acolo unde predica acel tanar monah, ce parea sa deschidă cerurile. ‎Erau anii primejdiosi ai celui de-al doilea război mondial, iar lumea cauta cu înfrigurare ‎semne de sprijin din partea lui Dumnezeu

[deja se descrie foarte sugestiv starea căzută a celor ce mergeau la Părintele Arsenie Boca, căutarea de semne. De ce nu căutau pocăința? Războaiele de aceea sunt îngăduite de Dumnezeu nu ca oamenii să devină superstițioși, ci să se schimbe, căutându-și mântuirea ‎– n.n.]‎ ‎.

 După ce se intorceau de la mănăstire, țăranii ‎ povesteau, de-a dreptul cutremurați, cum le citise gândurile acel monah. Părintele ‎fascina mulțimile cu darul sau de-a sti totul despre fiecare credincios pe care ‎il privea in ‎ochi

[iată cele trei răutăți, prezente în toate descrierile ucenicilor, prin care Părintele Arsenie Boca s-a impus ca sfânt: hipnoza, senzațiile tari de falsă smerenie și ghicitul. Acestea toate sunt prezente și azi la mormântul sfinției sale, arătând că duhurile care l-au înșelat pe el și pe închinători în viață acționează și după moarte. În aceasta constă și marea primejdie de la Prislop: devierea de la schimbarea minții la aburirea minții sau devierea de la pocăință la senzații tari sau devierea de la năzuința în Cel minunat la năzuința în minuni sau de la Calea mântuirii la pista falsă a spectacolului paranormal numit Cărarea Împărăției sau de la Ortodoxie la New Age ‎– n.n.]‎ ‎.

In scurt timp, el ajunsese sa fie considerat un fel de „oracol divin”! Lucia Chima ‎povestește: „Pe vremea când eu inca nu ma născusem, un unchi al mamei lucra impreuna ‎cu o echipa de meseriași la restaurarea unor pari din asezamantul mănăstiresc. Intr-o ‎buna zi a mai fost adus inca un meșter, chiar de la noi din sat. Când bărbatul a intrat in ‎curtea mănăstirii, unde era dezordine ca intr-un șantier, s-a împiedicat de un capat de ‎buștean pe care l-a injurat napraznic. In aceeași zi, spre sfârșitul amiezii, părintele ‎Arsenie, abia intors de la Sibiu, se grabea sa ajunga la biserica pentru slujba vecerniei. El ‎s-a oprit langa acel străin, in curte, de fata cu unchiul mamei, si l-a apostrofat: «Mă, ‎Gheorghe, ce vină are lemnul ca tu te-ai împiedicat de el? Si sa nu mai înjuri in sfânta ‎mănăstire niciodată, ca sa nu te certe Dumnezeu in locul meu!»

[și noi care credeam că preotul vorbește în locul lui Dumnezeu. Iată că aici Dumnezeu îl înlocuiește pe Părintele Arsenie Boca ‎– n.n.]‎ ‎.

 Unchiul, impreuna cu ‎cei aflați in preajma, au impietrit, iar meșterul vinovat se uita la tânarul călugăr cu gura ‎cascată. Părintele nu avusese de unde sa afle nici intamplarea cu pricina, nici numele ‎bărbatului din Sinea, pe care il vedea pentru prima oara in viata

[ba da, avea cum să afle… de la draci. Observăm cum, pentru a pescui cât mai mulți la faima sa de prooroc, făcea ghicitul de față cu cât mai mulți, nu lua deoparte pe cel cu pricina pentru a nu se jena, cum ar fi făcut un Sfânt autentic dacă ar fi aflat acestea de la Dumnezeu. Ce diferență față de minunata delicatețe a lui Hristos care și când păcatul era cunoscut de toți, aducând vorba de păcătoșenia tuturor îi trezea spre smerenie, îngăduință și milă față de cel vinovat, iar apoi nici măcar nu făcea vreun reproș: Ioan 8:3 Și au adus la dânsul Cărturarii și Fariseii pre o muiere prinsă în preacurvie, și punîndu-o pre dânsa în mijloc, 4 Au zis lui: Învățătorule, pre această muiere o am prins așa de față preacurvind. 5 Iar în lege Moisi ne-a poruncit nouă: unele ca acestea să se ucidă cu pietre, dar tu ce zici? 6 Și aceasta ziceau, ispitindu-L pre el, ca să aibă ce cleveti împotriva lui. Iar Iisus jos plecându-se, scria cu degetul pre pământ. 7 Și neîncetând a’l întreba pre el, s’au ridicat și au zis lor: cela ce este fără de păcat între voi, acela întâiu să arunce piatra asupra ei. 8 Și iarăși plecându-se jos, au scris pre pământ. 9 Iar ei auzind și de știință mustrându-se, ieșeau unul după altul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei mai de jos; și au rămas Iisus singur și muierea în mijloc stând. 10 Și ridicându-se Iisus și nevăzând pre nimeni, fără numai pre muiere, i-au zis ei: muiere, unde îți sunt pârâșii tăi? Au nimeni pre tine nu te-a judecat a fi vinovată? 11 Iar ea a zis: nimeni, Doamne. Și au zis ei Iisus: nici eu nu te judec; du-te și de acum să nu mai păcătuiești.

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu a vrut să semene cu Hristos ci cu pârâșul: Apoc 12:10 Și am auzit glas mare în cer, zicând: acum s’a făcut mântuirea și puterea și împărăția Dumnezeului nostru, și puterea Hristosului lui; că s’a aruncat pârâtorul fraților noștri, cel ce pâra pre ei înaintea Dumnezeului nostru ziua și noaptea.

 ‎– n.n.]‎

De la astfel de fapte ‎modeste

[nu vedem însă în aceste fapte modestia. Oare unde s-a evaporat? ‎– n.n.]‎ ‎,

dar uimitoare, a inceput sa creasca legenda părintelui Boca!

[Doamne ce bine spus. Așa este Părintele Arsenie Boca o legendă de tip apusean numită „Sfântul Ardealului” 2Ti 4:3 Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, :4 Și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. – n.n.] .

Portret de sfânt

 […]

„L-am intalnit pe părintele Arsenie pentru prima oara in 1984, când am fost in pelerinaj ‎la biserica din satul Draganescu, in apropierea Bucurestiului, pe care o pictase. In anii ‎aceia, părintele era surghiunit, fusese îndepărtat de la Sambata, dar veștile despre el ‎mergeau din om in om. Acolo unde se afla ca isi face apariția părintele, se ducea si ‎lumea, grabnic. Unii au umblat după el o viata întreaga, fara sa apuce sa-l mai vada. Eu ‎am avut norocul

[ce bine că noi creștinii nu credem în noroc ‎– n.n.]‎ ‎

asta la 24 de ani. Era înainte de Sf. Paste, chiar in Miercurea Mare din ‎Saptamana Patimilor. N-am sa pot uita tot restul vieții mele acea intalnire! Când am ‎pasit in biserica, după un lung si obositor drum, lumea aștepta la rând, așezata pe cateva ‎șiruri. Părintele Arsenie vorbea cu glas tunător, de răsună tot naosul. Era inalt ca un brad ‎sau cel puțin asa mi s-a părut mie. Paloarea chipului parea sa il asemuie cu sfinții pictati ‎de el insusi in fresca

[din păcate s-a pictat pe sine în frescă nu numai cu paloarea, ci și cu asemănarea, în locul sfinților ‎– n.n.]‎ ‎.

Când m-a străfulgerat cu privirea, prima oara, dedeparte, am simtit ‎ca inmarmuresc. Deși albise deja, căci trecuse de 70 de ani, avea ochii fara varsta, ‎albaștri ca un cer senin de vara, incredibil de mari, asa cum mi-i inchipuisem pe sfinții ‎din evanghelii sau pe mucenicii martiri. Privirea aceea suprafireasca [noi zicem că mai corect ar fi numită subfirească sau în afară de fire ‎– n.n.]‎ ‎iti străpungea ființa, pur si simplu. Te simțeai împietrit si parcă infricosat de păcatele pe care urma sa le mărturisești. [nicăieri în Sfânta Evanghelie sau în Sfânta Tradiție nu se spune că Mântuitorul proceda (cu ucenicii Săi sau oamenii păcătoși ce veneau la El) cu o asemenea lucrare: înmărmurire prin privire. El a restaurat firea și i-a redat valoarea ei delicată, respectând libertatea tuturor și întărind-o. Mântuitorul nu lucra prin impresionarea simțirii, ci prin înțelepțirea gândirii. Mântuitorul dădea curaj și se smerea întotdeauna punând accent pe frumusețea și credința celui ce se pocăiește, redându-i curajul, pacea, și astfel libertatea în Dumnezeu: Mat_9:3 Si văzând Iisus credința lor, au zis slăbănogului: îndrăznește fiule; iartă-ți-se ție păcatele tale. Mar_10:49 Și stând Iisus, au zis să’l cheme pre el. Și au chemat pre orbul, zicându-i lui: îndrăznește; scoală-te că te cheamă. Luc_8:48 Iar el i-au zis ei: îndrăznește fiică; credința ta te-a mântuit, mergi în pace. ‎– n.n.]‎

Părintele vorbea rar si apasat. Dadea in vileag relele oamenilor, de fata cu toata lumea, ca sa se rușineze fiecare, ca la Judecata de Apoi. Unii isi pierdeau curajul, infricosati de ceea ce știau ca făcuseră, si ieșeau din rând, părăsind biserica inainte de a ajunge pana in fața părintelui. Acei «dezertori», cum îi numea el, nu puteau suporta sa fie țintuiți drept în inimă

[deci față de cei cu mintea întreagă, ce erau scârbiți de modul violent și necanonic de vădire a păcatelor se purta cu și mai mult dispreț, numindu-i dezertori. De la ce? De la credința în Părintele Arsenie Boca? Da, dezertori de la arsenism, care tocmai după aceste simptome se manifestă ca o nouă sectă, rigidă în jurul întemeietorului ei și învățăturilor lui, nemaipunând accent pe Domnul Hristos și Sfânta Biserică sobornicească, pe asemănarea cu El și pe sobornicitatea duhovnicilor care nu țin ca omul să se spovedească numai la ei înșiși, ci la oricare din ceilalți, numai să se facă o comuniune de înțelegere și potrivire de caracter. Un duhovnic Ortodox nu este preocupat ca oamenii să vină neapărat doar la el, iar dacă este părăsit de vreun fiu, se mâhnește, dar nu pentru părăsire, ci pentru că nu a fost el însuși vrednic să îl ajute, întrebându-se unde a greșit, pentru a se pocăi. Iar dacă aude că fiul său a ajuns la un altul se bucură smerit, că fiul său are șanse de mântuire, neplecând din biserică pentru că l-a smintit. Un duhovnic adevărat nu ține să aibă adepți, ci consideră o mare responsabilitate și greutate a avea fii duhovnicești, necăutând să atragă pe oamenii spre el, ci rugându-se ca ei să ajungă la Hristos, Adevăratul nostru Duhovnic, Duhovnicul tuturor duhovnicilor și Cel care lucrează cu adevărat în duhovnici (dacă Îl lasă și aceștia și ucenicii lor).

4.‎       De vei porunci ceva fratelui tău cu smerenie și cu frica lui Dumnezeu să facă vreo treabă ‎oarecare, el se va supune cuvântului tău izvorât din smerenie și va face ceea ce îi vei zice ‎lui. Iar de-i vei porunci lui cu îndrăzneală, ca și cum l-ai stăpâni pe el, iar nu cu smerenie și ‎cu frica lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu care vede și cunoaște tainele inimilor, nu-i va da ‎îndemnare în inimă să te asculte și să facă cele ce îi poruncești lui cu stăpânire. De vreme ‎ce arătat este lucrul care se face pentru Dumnezeu, așijderea și lucrul care se face cu po‎runcă stăpânitoare. Căci lucrul care este al lui Dumnezeu este cu smerenie, cu rugăminte ‎și cu blândețe. Iar poruncirea cu stăpânire este plină de mânie, de mâhnire și de tulbura‎re, fiind lucrul vicleanului”.[5]22‎

De fapt, acesta este adevăratul motiv pentru care părăseau biserica (revoltați) oamenii cu gândire sănătoasă: ei veneau pentru un ieromonah Ortodox ca să îi îndrume la Hristos spre a se elibera de patimi și dădeau de un om care le forța în mod pătimaș mintea (prin ghicit și vădire publică paralizantă), ca să îl iubească pătimaș și să devină dependenți de sfinția sa. Dar sfinția sa își arăta, de fapt (prin vădirea altora), în mod vădit patima sa personală:

Nota 10‎        Pe vremea în care părintele Arsenie se afla prin apropiere de ‎București, ‎mai ‎mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, fiindcă ‎ar fi ‎‎“clarvăzător” și-mi ‎poate spune trecutul, prezentul și viitorul. Deja ‎aflasem ‎mai multe lucruri ciudate despre felul ‎de a fi al părintelui, iar insistențele ‎și ‎laudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, fraților, ‎dar ‎nu merg!”.’‎

La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, întrucât ‎știa bine că, ‎pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de ‎folos la ‎vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:‎

-‎        ‎„De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele pe ‎față?”.‎

Zâmbind, binevoitor, i-am zis:‎

-‎        ‎„Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur pe ‎față ‎înaintea lui ‎Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită și ‎sfințitoare. ‎Și oricum, lipsa de tact, ca ‎să nu zic grosolănia, nu are nimic ‎comun cu ‎duhovnicia reală. Apoi, părintele Arsenie nu are ce ‎să-mi spună în plus; ‎trecutul mi-l ‎știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-l vede ‎toată lumea, chiar ‎și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de ‎îndreptare; iar ‎viitorul, ‎nu-l știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul și ‎Milostivul Dumnezeu, Care ‎la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…‎

De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mi-e teamă că îi voi spune, între patru ‎ochi, ‎părintelui Arsenie, ‎cum, cu toate străduințele sale misionare și „vizionare”, ‎a început ‎să greșească de când nu mai ‎ascultă de nimeni; nici măcar de ‎Părintele Stăniloae, ‎pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar ‎cei ce nu se ‎sfătuiesc cad ca frunzele!”.‎[6] – n.n.]‎ .

A se vedea, mai pe larg, capitolul „Biciul lui dumnezeu” – hipnotizatorul ce vădea public păcatele}

1.     Părintele Arsenie Boca și propaganda fide (pro-ecumenistă sau uniată)

Deci nu a pictat pe cei doi pentru a face propagandă pro-ecumenistă sau pro-catolică (nu există așa ceva în scrierile sale, dimpotrivă).

{Dar iată că există, din plin, și în scrieri, și în pictură, și în mărturiile ucenicilor, atât propagandă pro-ecumenistă și propaganda fide pro-catolică (am spune mai degrabă pro-catolicism, fiindcă catolic însemnă deplin, iar deplinătatea se regăsește doar în Ortodoxie. Biserica soborniceasca = Hristos a numit Sobornicească (Catholicească) Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul și Mărturisirea de Credință. (Καθολική Εκκλησία /katholiki ekklisia = Biserica Sobornicească), Biserica Sobornicească (Catholică) este cea care mărturisește Credința Ortodoxă și unitatea sa ține de mărturisirea Unicei și adevăratei Credințe. Dar, după cum ne-a obișnuit cu superficialitatea, Părintele Mihai-Andrei Aldea nu este lămurit nici în această realitate care ține numai de Ortodoxie. Este puțin… dezinformat):

Basilica San Pietro

Cum explică Părintele Arsenie Boca, adică tocmai autorul tabloului de mai sus (de la biserica Drăgănescu), și ucenicii sfinției sale, pictarea clădirii celei mai reprezentative pentru catolicism, ca fiind Biserica în afara Căreia nu este mântuire („Extra Ecclesiam nulla salus”) Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească? Oare este o proorocie că vom fi atacați de ecumenism, pentru a ne feri de el sau sfinția sa avea concepții ecumeniste și uniate?

La prima vedere am spune, după zvonurile care circulă acum pentru a convinge Sfântul Sinod și pe toți oamenii în favoarea canonizării, că Părintele Arsenie Boca este unul din marii luptători și apologeți ai Bisericii Ortodoxe împotriva ecumenismului.

Să dăm și fraza cea mai percutantă în acest sens:

„- Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoți de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiție, la Dogmele și Canoanele Sfinților Părinți, ale celor 7 sinoade ecumenice, altfel, la iad – cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu.”[7]

Din nefericire, tocmai această carte, numită Pravila Albă, în care este atacat atât de violent ecumenismul, este dezavuată chiar de Părintele Arsenie Boca, după cum susține (printr-un facsimil autograf al Părintelui) în disperare de cauză, Maica Zamfira:

„I se atribuie câteva scrieri, intre care Pravila Alba, un manuscris care i s-a furat modificat apoi și rescris. Circulând pe numele Părintelui, ajungând până în Franța. Dăm in original caracterizarea pe care o face Părintele pe un asemenea exemplar din Pravila Alba:

«Pravila Albă – model de strâmbare a unui original furat»”[8].

Oare nu cumva dorința atât de intensă de a anula cartea numită Pravila Albă, provine tocmai din prezența în ea a frazelor ce dezvăluie esența ecumenismului, adică faptul că este erezia tuturor ereziilor? E foarte posibil, deși sunt și alte contradicții (de exemplu referitoare la împreunarea trupească) față de învățătura recunoscută ca fiind oficială a Părintelui Arsenie Boca ‎‎(din „Cărarea Împărăției”, „Cuvinte vii”, „Omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu cădelnița ‎de aur”, „Biserica de la Drăgănescu – «Capela Sixtină» a ortodoxiei românești”). Nu numai atât, dar, din păcate, în fraza anti ecumenistă de mai sus autorul ei atacă și persoanele amăgite de ecumenism, cu un duh zelot (adică uitând de milă, de îngăduință și de cumplita înșelare datorită căreia atât de mulți cad în mentalități greșite). De aceea chiar și acest text percutant devine inoperant, fiind de fapt o manifestare de mânie necontrolată și nu un susur de iubire, îngrijorat de pierderea sufletelor.

De unde am tras concluzia aceasta, că tocmai pentru fraza anti ecumenistă este dezavuată Pravila Albă? Fiindcă cea mai perversă și mai hulitoare frază ecumenistă întâlnită de noi, vreodată, până acum, îi aparține prin credință tocmai… Părintelui Arsenie Boca, scrisă tocmai în Cuvinte vii și cum ar putea via în mintea unui om asemenea contradicții, fără a fi vătămat?

Iată fraza și, vă rog, fără prejudecăți, să observați chiar dumneavoastră perversiunea și hulele din ea.

„Trinitatea este un număr sacru, divin, un număr care simplifică, plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă, în care nu este opoziție între personalități, între ipoteze și ființa unică.

Misterul creștinismului este misterul unității, în dualitate găsindu-și soluția în Unitate – Trinitate. Iată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului și dogma Trinitară.”[9]

Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă, în care nu e opoziție între personalități, între ipostase și ființa unică. Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția ‎în ‎Unitatea-Trinitate. Iată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică ‎a ‎naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară.‎[10]

 

Lăsând la o parte celelalte erezii și inexactități (nu este vorba de ipoteze ci ipostaze, nu poate fi vorba de dualitate în Sfânta Treime, Dumnezeul nostru Cel Simplu și mai presus de toată simplitatea, iar dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului este chiar monofizismul – deci o minciună dată anatema de sinodul al 4-lea ecumenic, iar nu o realitate descoperită de Sfântul Duh prin dogmele Ortodoxe), în legătură cu subiectul ecumenismului avem un șoc:

După Părintele Arsenie Boca modelul ecumenismului este tocmai… Sfânta Treime!!! Devine astfel, de departe, cel mai mare atlet al ecumenismului de la noi din țară. Desigur că textul este citat de sfinția sa din ereticul Nikolai Alexandrovici Berdiaev (propovăduitor al „mișcării harismatice” și a „noii ere a Sfântului Duh”), dar nu este combătut, ci prezentat ca pozitiv, deci sfinția sa este în comuniune de gândire cu acest eretic și citatul este acceptat de Părintele Arsenie Boca (care ne arată iar, că unele din rătăcirile sfinției sale provin nu numai din vedeniile demonice, ci și din lecturile păgubitoare de suflet pe care le-a făcut din eretici, mai înainte de a se lămuri și întări în Dreapta Credință, având mai degrabă o formare new-age, decât una Ortodoxă).

Dar să ne apropiem mai mult de înțelegerea gândirii concrete a Părintelui Arsenie Boca, în legătură cu ecumenismul, citind ce propovăduia sfinția sa despre cei ce aparțin catolicismului:

„Catolici

•‎        Cu privire la Biserica Ortodoxă și cea Catolică, Părintele zicea că ‎sunt două ‎strane ale aceleiași Biserici; mai spunea despre biserici și ‎mănăstiri, că în vremurile ‎din urmă se vor construi multe, dar nu se vor ‎termina. (Sora Aurica Ținea, Sf. ‎Mănăstire Sâmbăta)‎

•‎        Despre catolici a spus: „Biserica Catolică este aproape fără ‎greșeală”. ‎‎(Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus)‎

•‎        Eu eram catolică, dar Părintele Arsenie avea un chip, o înfățișare, ‎ceva aparte de ‎lume și mi-a intrat la inimă [iată drogul arsenismului – n.n.]. Nu pot sta fără fotografia lui [iată dependența – n.n.]. Nu ‎m-am spovedit la Părintele ‎Arsenie, nu i-am cerut ajutorul niciodată, dar ‎odată am vrut să fac un lucru rău și el m-a oprit. ‎Când spunea predica părea că îmi spune numai mie. Ziceam: ‎‎“Doamne, oare știe ce am eu in ‎gând să fac?!Am venit acasă plângând. ‎Aveam de gând să fac o prostie, dar n-am mai făcut-o. ‎Mă tot întrebam cine ‎i-a spus și de unde știa ce am eu în gând să fac? (Murar Maria, 77 ‎ani, ‎Arpașu de Sus)” ‎‎[11]

De ce nu i-o fi spus oare… să se facă Ortodoxă. Orice prostie ar fi vrut să facă era mai mică decât viețuirea în afara Sfintei Biserici Ortodoxe. Observăm că stilul fantastic de sugestie funcționează și la ucenicii din catolicism, așadar nu este Ortodox (fiind o lucrare demonică și un simptom al lucrării lăuntrice rătăcite, iar nu lucrarea plină de trezvie a harului).

Dar poate că cele de mai sus sunt impresii eronate și amintiri deformate ale ucenicilor mai simpli.

Să vedem ce zic ucenicii autorizați (favoriții cărora Maica Zamfira le-a încredințat propaganda operei Părintelui Arsenie Boca):

„Jos în centrul picturii se vede parțial globul pământesc, crăpat, pustiu și ‎înroșit de sânge, pe care ‎scrie: „Fărădelegile atrag pustiirea pe pământ” (înțelepciunea lui ‎Solomon 5,23) și pe care ‎domnește în picioare Cain ucigașul, cu coif pe cap, gol, ‎având numai învelitoare la mijloc și ținând ‎în dreapta sa o sabie, pe care Părintele Arsenie a ‎scris: „Sabia pedepsește pe ucigași și confirmă ‎pe sfinți”. împrejurul scutului din mâna ‎stângă a lui Cain stă scrisă: „Legea ispășirii: Cine ia pe ‎altul rob, de robie are parte. Toți ‎cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52). Cain este ‎urmat îndeaproape dinspre ‎orizontul pământului, de un corp de armată modernă înzestrată cu căști ‎și mitraliere. Crunții ‎soldați sunt conduși de un civil care-i cheamă la asalt cu mâna dreaptă în vânt. ‎‎Armele acestora se îndreaptă după sabia lui Cain, pe pământ, înspre Biserica lui Hristos înveșmântată în alb: Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și Bazilica Sfântul Petru din Roma, ‎unite în nimb auriu, luminos și plin de raze ale Duhului Sfânt, aflate sub piciorul Crucii Domnului, ‎răstignit cu mana desprinsă din cui. Biserica-Templu și Mireasă a lui Hristos stă între cer și pământ, atingând orizontul pământesc din dreapta, dar existând dincolo de acesta, într-un fond albastru, pe o Stâncă din văzduh pe care scrie: „Pe această piatră (a dumnezeirii) voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pre ea” ‎‎(Matei 16,18). [dar cum poate fi bazilica Sfântul Petru din Roma… Biserica lui Hristos? – n.n.] Deasupra nimbului sfintei Bisericii, Părintele Arsenie ne reamintește cuvintele celebre ale ‎sfântului Ciprian al Cartaginei, din lucrarea „De unitate Ecclesiae”: „Extra Ecclesiam ‎nulla salus”, adică: „în afară de Biserică [și Părintele Arsenie Boca adaugă prin pictură o idee eretică, ce nu o avea Sfântul sfințit mucenic Ciprian: „în afară de biserica Romano-Catolică” – n.n.] nu există mântuire”. Sub Crucea Domnului Hristos, ‎mărturisim articolul din Crez privitor la sfânta Biserică: „Cred întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Biserica lui Hristos înaintează înspre sfântul Altar sau Eshaton, fiind ‎umbrită, ‎străjuită, apărată și călăuzită de Crucea Mântuitorului. Armele antihristice și ‎apocaliptice ‎îndreptate spre Biserica creștină, concentrează și cuprind într-însele toate ‎persecuțiile și ‎prigonirile din istoria creștinismului, care au menținut și mențin ‎însângerată coasta Trupului ‎ecclesial al lui Hristos, răstignit pe Crucea veacurilor.‎

Învăluite de mâna Părintelui Arsenie în același nimb și aură într-o „perihoreză” ecumenică vizionară, ortodoxia și catolicismul, reprezentate simbolic de către cele doua catedrale emblematice – Sfânta Sofia din Constantinopol și Sfântul Petru din Roma – vor ajunge într-un târziu din nou la „unirea ipostatică” a primului mileniu creștin, conform iconografiei bisericii de la Drăgănescu.

[ce nimb, ce aură, ce perihoreză, ce unire ipostatică (acest termen folosit în context greșit sugerează că s-ar putea topi într-o Persoană mai multe persoane sau dacă ar fi o vorbire metaforică, după cum sugerează ghilimelele, ținta răsăritului și apusului este să refacă o unire atât de mare, cum sunt unite fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire cele două firi omenească și Dumnezeiască în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, căci aceasta înseamnă unirea ipostatică. Dar și folosirea metaforică este greșită, deoarece și răsăritul și apusul sunt de aceeași fire, omenească, dar compuse din ipostase diferite), poate fi între Adevăr și minciună, între lumină și întuneric, între Biserica Ortodoxă și adunarea celor ce au ca înlocuitor de dumnezeu pe papă? 2Co 6:14 Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? 15 Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Nimbul și aura (de unde această echivalare? Aura este un termen hindus, ce vrea să sugereze panteismul, că noi am fi dumnezei prin fire, cu o lumină interioară ce aparține făpturii care se iluminează prin strădanii proprii spre posedare și prin procesul chinuitor, magic și automat al reîncarnărilor. Aura este diametral opusă nimbului, este un anti nimb, fiindcă nimbul simbolizează lumina necreată a lui Dumnezeu dăruită dumnezeilor după har sau celor botezați care lucrează pocăința, cu multă libertate dar în împreuna lucrare de iubire cu Sfântul Duh) nu sunt dedicate de Părintele Arsenie Boca viitorului sau trecutului, ci prezentului continuu în luptă cu puterea răului, după cum vom vedea din tâlcuirea personală a sfinției sale, de mai jos. După Preacuvioșia sa și adunarea de la Roma, care s-a rupt de Sfânta Biserică de atât de multă vreme, este o ramură activă și luptătoare a Ei.

Iar avem de a face cu folosirea nepotrivită, de prost gust, în chip snob, a cuvintelor sfinte ale dogmelor Ortodoxe, deși autorul, după cum le-a aranjat, vădește că nu le înțelege sensul lor, ci doar le folosește pentru a face ca erezia să sune după un șablon Ortodox și astfel să fim fermecați pentru a o primi, dacă ne lăsăm înșelați de aparențe.

Unirea oamenilor, la care toți creștinii tindem, trebuie să se facă după cum se unește Tatăl cu Fiul, iar aceasta nu este unirea ipostatică a firilor, ci unirea Persoanelor de aceeași fire prin voință, ca în Taina cea nepătrunsă a Sfintei Treimi. Și cei din catolicism și noi Ortodocșii avem aceeași fire, firea omenească, dar suntem mai multe persoane (ipostase) cu voințe nu numai diferite, datorită personalității fiecăruia, dar care doresc și lucruri diferite, unii plăcerea de sine și ceilalți plăcerea de Dumnezeu, de unde apare tulburarea și împotrivirea între noi. Cu toții suntem, însă, chemați să ne unim prin urmarea (cu râvnă echilibrată prin experiență, chibzuință și cunoașterea Sfinților Părinți) aceleiași voințe: cea Una, simplă și atotvindecătoare a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate face decât prin credința cea adevărată în Hristos Adevărul, după cum S-a rugat chiar Mântuitorul în rugăciunea Sa de taină, arhierească care este și Testamentul Său duhovnicesc sau moștenirea noastră cea Sfântă: Ioan 17:20 Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, :21 Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. ‎Vedeți? Nu se roagă ca aceștia să fie una după cum El Însuși are unite în Sine firea omenească și cea Dumnezeiască, ca să fie vorba de unirea ipostatică. Dacă ar fi vrut aceasta ar fi spus: ca toți să fie una, după cum Eu sunt și Dumnezeu și om. Dacă cei din catolicism ar vrea, s-ar lepăda de erezii și s-ar converti la Ortodoxie, unindu-se prin dragoste și adevăr cu noi, dar atunci am avea parte de o unire între ipostase, nu una ipostatică. Iar aceasta nu ar fi ecumenismul, ci convertirea la ecumenicitate sau la cele 7 sfinte sinoade ecumenice.

Ecumenismul uniat ar putea fi numit la figurat o unire ipostatică, în sensul că toți s-ar unii (vrând-nevrând) sub persoana papei, acesta preluând controlul acoliților săi prin robirea tiranică a voințelor personale, datorită conceptului de infailibilitate papală. Dar în Hristos nu este așa, după cum nu este nici în sobornicitate (taina Sfintei Treimi asemănată în Sfintele Sinoade), fiindcă unirea cu voința Lui se face de bună voie și prin întărirea în libertate a voinței noastre, care pe măsură ce se șterge (ca să strălucească în ea voința Mirelui), pe atât se întărește mai mult și își regăsește identitatea de dumnezeu după har. Deci este o unire între ipostase, ca într-o nuntă mistică și mai presus de toată cunoașterea, păstrându-se fiecare persoană și fiecare mod de a vrea, chiar dacă voința devine una (provenind de la Cel ce o dăruiește și fiind primită de la cel ce o împlinește, cu dor dorind-o și așa unindu-se Unul cu altul), după asemănarea cu Sfânta Treime la care deși voia și voința Tatălui este Aceeași cu a Fiului și cu a Sfântului Duh (prin fire și alegere), nu sunt nimicite Persoanele, fiindcă modul de a fi al Tatălui (prin faptul că este necauzat), se deosebește de al Fiului (Care este Născut) și de al Sfântului Duh (Care este Purces), dar sunt unite printr-o negrăită simplitate și unicitate a firii și voinței – n.n.][12]

Dar, haideți de dragul Părintelui Arsenie Boca, să admitem că poate și ucenicii autorizați s-au înșelat, neînțelegând ce a vrut să spună Părintele Arsenie Boca prin pictură: 1Co 2:11 Căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului, care este în el?

Ca să cunoaștem adevărul până la capăt, să vedem ce ne spune chiar Părintele Arsenie Boca:

„Mai departe, îl lăsăm pe însuși Părintele Arsenie să ne tâlcuiască ‎‎„Biserica și ‎lumea” printr-un ‎text inedit, descoperit recent între ‎manuscrisele Sfinției Sale, de la ‎Așezământul monahal de la ‎Sinaia:‎

«Pictorilor li se dau uneori, în istoria artelor, și teme abstracte, greu ‎de transpus ‎în plastică. Alteori ‎și le iau singuri, cum e cazul de față, ca ‎de pildă ilustrarea unui ‎text ca acesta: „Pus-am înaintea ‎voastră calea ‎vieții și calea morții; spre care vă ‎veți tinde mâna, pe aceea veți avea-o” ‎‎- din ‎înțelepciunea lui Sirah 15,17.‎

Ca să fie mai lămurit textul, i s-a adăugat o primă direcție (că poate ‎avea mai ‎multe), ‎intercalându-se două sensuri, direcții, diametral opuse: ‎‎„Biserica și lumea”. Cu această ‎delimitare, ‎textul devine posibil din ‎punct de vedere plastic. Iar cum între aceste două realități a fost ‎‎întotdeauna neînțelegere, conflict, chiar și război de exterminare

 [Dumnezeu și sfinții Lui nu vor să extermine pe nimeni – n.n.] , aceasta ‎o explică linia de ‎demarcare între două zone, una luminoasă și alta ‎întunecoasă, ‎arătând ca o linie de front ‎negeometrică și asimetrică; ba ‎mai mult chiar, pe două planuri ‎ontologice cotangente. Biserica e în ‎‎lume, dar lumea nu e în biserică – „lumea” pentru care nu ‎s-a rugat ‎Domnul Hristos. Aceasta e ‎lumea patimilor, care nu e creația lui ‎Dumnezeu, ci ‎ creația și stăpânirea îngerului rebel, Satana

[după Sfinții Părinți satana nu a creat nimic, doar a distrus și a parazitat creația lui Dumnezeu, 1Io 5:19 Știm că suntem din Dumnezeu și lumea întreagă zace sub puterea celui rău. Așadar lumea este creată de Dumnezeu, dar prin alegerea rea și din ispita satanei, s-a rupt de Dumnezeu, s-a îmbolnăvit și zace bolnavă sub stăpânirea celui rău. Noi nu suntem dualiști să credem că împreună cu Dumnezeu ar fi creator și diavolul, cum cred păgânii ‎– n.n.], ‎

după ‎traducere „protivnicul” lui Dumnezeu, iar pe românește „Dușmanul” lui ‎Dumnezeu ‎și al ‎omului. […] De aceea au venit urmările fărădelegilor pe ‎pământ, tot felul de pustiiri și ‎cortegii de ‎rele. „Fărădelegile atrag ‎pustiirea pe pământ” (înțelepciunea lui Solomon 5,23). ‎Urmările și ‎‎rostul pustiitorului Cain și a urmașilor lui, iar mai apoi a lui Iuda cu și ‎mai mulți ‎urmași împotriva ‎lui Dumnezeu și a oamenilor. Alături de ‎această felie de pământ, înroșită de ‎urmările fărădelegilor, ‎se află o altă emisferă luminoasă, radiantă, reprezentând Biserica apostolică, cu primele ei două ramuri: răsăriteană Sfânta Sofia și apuseană Sfântul Petru din Roma.

[aici, pe lângă erezia numită teoria ramificațiilor, ne întâlnim și cu o crasă ignoranță istorică. Sfânta Biserică, după cum mărturisim în Sfântul Crez este Una, deci nu este împărțită în două ramuri, după cum și Trupul lui Hristos este Unul. 1Co 12:27 Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte. 28 Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Așadar unde a pus Dumnezeu în trup ca mădulare pe eretici, că nu sunt enumerați. De ce? Ioan 15:4 Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. 5 Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. 6 Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. Deci Sfânta Biserică este o viță din Hristos, fiind Trupul Lui, și cine nu rămâne în Ea se usucă și arde în focul veșnic.

Mai vedem că cei ce fac minuni sunt enumerați după învățători, ca să înțelegem că cineva, face minuni de la Sfântul Duh, dacă ascultă nu numai de Apostoli și de Sfinții prooroci, dar și de învățătorii Ortodocși, printre care se enumeră și duhovnicii. Iar proorocii sunt enumerați după Sfinții Apostoli, pentru a vedea că proorocii dacă sunt adevărați, se supun învățăturilor Apostolice. Acesta este și criteriul adevăratelor minuni (să învețe și să conducă lucrarea oamenilor la și prin învățături Ortodoxe și nu contradictorii cu Sfinții Părinți), iar criteriul adevăratelor proorocii este supunerea față de Predania Apostolilor. De aici vedem că Părintele Arsenie Boca nici nu a făcut minuni autentice, fiindcă nu s-a supus învățăturilor Ortodoxe și nici duhovnicilor, nici nu a fost prooroc Sfânt, deoarece nu s-a supus învățăturilor Apostolilor, care ne învață în Sfintele lor Canoane:

CANONUL 45‎

Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai ‎să se ‎afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se ‎caterisească. [Apostolic, can. ‎‎65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, ‎‎37; Timotei, can. 9]‎ […]‎

CANONUL 46‎

Episcopul sau prezbiterul, ereticesc botez primind sau jertfă, a se caterisi ‎poruncim. Că ce ‎conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului ‎cu necredinciosul?‎

[Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 1, 6, 15; ‎Vasilie, can. ‎‎1, 20, 47, 2‎]‎[13]

Nu putem spune că Părintele Arsenie Boca a vorbit, după adevăr, nici măcar istoric. Rădăcina istorică a Sfintei Biserici se află la Ierusalim, în Botezul cu foc de la Cincizecime, iar rădăcina Ei duhovnicească este Sfânta și Dreapta Credință, pe care dacă o urmează putem vedea că este cu adevărat Trupul cel Unic lui Hristos Efe 4:5 Este un Domn, o credință, un botez. Pe vremea Apostolilor nu exista nici Sfânta Sofia din Constantinopol, nici San Pietro din Roma, deci nu au cum să fie acestea primele două ramuri ale Bisericii Apostolice.

Dacă vorbim de vremea căderii în erezie a apusului, acesta nu a devenit o ramură pe lângă Biserica Ortodoxă care a devenit, indirect, o altă ramură. Ci apusul a fost rupt din viță (cu forța armată francă și prin sute de mii de martiri apuseni care s-au împotrivit, dar au fost uciși cu sălbăticie), s-a uscat, a pierdut harul pregătindu-se de focul cel veșnic (cu durere o spunem și nu o dorim să continue așa, ci să revină la trunchi, să fie altoit, să capete seva Sângelui lui Hristos și să trăiască în fericirea veșnică) și singurul trunchi al Bisericii Apostolice, continuarea fără schimbare a Ei, este Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, Singura și Adevărata „Una, Sfântă, Sobornicească (Catholică) și Apostolească” care are ca ramuri doar bisericile locale Ortodoxe, de răsărit.

Iar dacă vorbim de contemporaneitate, azi în Sfânta Sofia este un muzeu, fiind în trecut și o Moschee. Sfânta Sofia este, deci, un simbol trecut al mahomedanismului (ideologia fanatică despre Mohamed ca centru al credinței) și un simbol actual al secularismului (ideologia fanatică despre omul fals științific, pământesc, istoric, ca centru al credinței). Azi San Pietro este simbolul cel mai puternic al papismului (ideologia fanatică despre Papă, omul înlocuitor al lui Hristos, ca centru al credinței). Deci nu pot fi nici Sfânta Sofia (cea de acum sau de pe vremea Părintelui Arsenie Boca), nici San Pietro (cea de nici când, fiindcă în această clădire, construită în ‎1506-1626‎ nu s-a slujit niciodată Ortodoxia, ci Ea întotdeauna a fost viclenită și primejduită de către papă și cartierul lui general) Sfânta Biserică Apostolică.

Iar dacă ne gândim la Sfânta Sofia care a fost Ortodoxă, dacă o asociem cu San Pietro, ca în tabloul pictat de sfinția sa, avem în fața ochilor sărutul mielului cu lupul îmbrăcat în piele de oaie sau unirea ecumenistă între răsărit și apus (cel mai evident simbolism al lor) care se face și s-a făcut sub presiunea grăbită a politicii mondiale. În istorie avem această repetiție începând de la Patriarhul Constantinopolului uniat și tiran Ioan Becul, continuând cu Patriarhul uniat slăbit de bătrânețe Iosif al II-lea, al Constantinopolului (căzut la sinodul Ferrara-Florența), apoi cu Patriarhul visător Atenagora ce-și dorea unirea printr-un potir cu papa, neținând cont că prin aceasta cădea de la dragostea adevărată (cel ce iubește când vede că cel iubit se află în rătăcire îl avertizează, chiar strigă la el ca să scape, și nu îl lasă să creadă prin înșelare că merge bine, pe o cale alternativă care duce tot la fericire) fiindcă poate nici Preafericirea sa nu era lămurit în credință, și azi avem în coastă pe papa Francisc ca o momeală uniată puternică, atractivă, propagată, cu mult spectacol și cu mult vicleșug. Acesta este de fapt și mesajul și îndemnul evident al Părintelui Arsenie Boca, căci are ca tată un greco-catolic, de la care a moștenit un mod uniat de a gândi și a crede, mărturisit atât în scris cât și în pictură ‎– n.n.]

Aceste două Biserici istorice

 ‎[Sfinții Apostoli numesc adunările și casele de adunare ale ereticilor nu biserici ci sinagogi

CANONUL 65

Dacă vreun cleric sau mirean va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor, spre a se ruga, să se și caterisească, și să se afurisească.

[Apostolic, can. 7, 45, 71; Sinod 6, can. 11; Antiohia, can. 1; Laodiceea, can. 6, 32, 33, ‎‎37, 38]‎ ‎vedeți că Părintele Arsenie Boca nu este învățător sau prooroc Ortodox, fiindcă îi contrazice pe Sfinții Apostoli?– n.n.]

staupe cuvântul Domnului Hristos spus lui Petru, când acesta prin revelație a mărturisit ‎‎dumnezeirea Mântuitorului

[cine poate spune, în adevăr fiind, că catolicismul stă pe Cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos și că, deci, nu a căzut de la El? ‎– n.n.].

Căci, pe omul căzut și decăzut numai Dumnezeu îl mai poate readuce la destinația și nemurirea pe care i le stricase Satana cu momeala lui, a păcatului. Textul, locul drept al temeliei Bisericii, e următorul: „Pe această piatră (a dumnezeirii) – mărturisită de Petru prin revelație – voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pre ea”. Deci dumnezeirea lui Iisus Hristos e temelia Bisericii, nu persoana lui Petru și nici Scriptura (deși-i insuflată de Duhul Sfânt) cum va zice o a treia biserică apărută cu vreo cinsprezece veacuri mai târziu.

 [acum numește biserică și sinagoga protestanților, iată cum sporește mintea nelămurită a Părintelui Arsenie Boca ramificațiile din mentalitatea sfinției sale cu privire la biserică‎– n.n.] ‎

Aci-i ‎cotangența: Cain ucigașul și Iuda ‎vânzătorul, pustiind pământul, luptă ‎contra Bisericii, care-i ‎totodată și ‎pe alt tărâm, tărâm al naturii întemeietorului, ‎unde ei nu pot ajunge cum ‎vor ei: pustiind.‎

[…]

Sub acest final de tâmplă sunt notate cuvintele din „De unitate ‎Ecclesiae” cap. ‎IV, a sfântului ‎Ciprian: „Extra Ecclesiaem nulla salus”. ‎De asemenea și cuvintele ‎din simbolul credinței, stabilit ‎de primele ‎sinoade ecumenice „Cred întru una, ‎sfântă, sobornicească și ‎apostolească ‎Biserică”. Scrie cu roșu, nu numai ca rost ‎cromatic de ‎înviorare locală, ci și ca semn al multor ‎lupte cu vrăjmașii ‎împotriva ‎Bisericii. Ce-a făcut trufașul cardinal Humbert ‎

 [problema nu este a lui Humbert. El a aruncat și apoi a murit. Problema este a tuturor papilor și forței lor armate, care au continuat nu aruncarea (lipsită de importanță, a unui anatema ineficient căci este îndreptat împotriva Adevărului), ci păstrarea și adâncirea tot mai nălucitoare a credinței mincinoase ce nădăjduiește în om

Ier 17:5 Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om, și va rezema de dânsul trupul brațului său, și de la Domnul se va depărta inima lui. ‎‎n.n.]

aruncând anatema lui ‎pe ‎altarul Sfintei Sofii la 1054, a rupt unitatea, a pătat ‎sfințenia Bisericii cu ‎un păcat al trufiei; iar ‎Biserica „sa” a primit jumătate de ‎mileniu mai ‎târziu aceeași faptă a altui neamț trufaș: Reforma ‎lui Luther, iar ‎de ‎atunci roiul neoprotestanților nu se mai termină și unitatea Bisericii nu ‎se ‎mai ‎realizează decât la al VIII-lea sinod ecumenic – dacă va mai fi. ‎

 [Cum putea să creadă că Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit nu este cea Una? Că Sfânta Biserică și-ar fi pierdut unitatea prin dezbinarea sărmanilor rătăciți de la apus? Cum putea să înțeleagă sfinția sa că unitatea Bisericii ar depinde de eretici?

Iar avem aici cuvinte eretice numind sinagogile ereticilor biserici și contrazicând pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos: Mat 16:18 Și Eu îți zic ție, că […] pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. A biruit-o oare Humbert, oare Luther? Cine a putut rupe unitatea și păta sfințenia Sfintei Biserici sau a Trupului lui Hristos? Și cum poate fi San Pietro unitatea Bisericii, în afara căreia nu este mântuire. Oare în afara lui San Pietro nu este mântuire? Dar San Pietro însăși, cu toți ucenicii papei, sunt în afara mântuirii pentru că sunt în afara credinței drepte, în afara iubirii Sfintei Biserici. Ce mâhnit trebuie să fie Sfântul Ierarh mucenic Ciprian al Cartaginei că se răstălmăcesc cuvintele sale pe dos, pentru a se susține sfințenia celor despre care tocmai el ne-a învățat (cu o așa tărie nebiruită) că, din nefericire, fiind eretici, nu se pot mântui? ‎– n.n.] ‎

Deci cine a ieșit din unitate, din ‎sfințenie, din apostolicitate și ‎sobornicitate?‎

‎‎[după cum ne arată învățăturile sfinției sale chiar și Părintele Arsenie Boca ‎– n.n.] ‎‎’‎‎[14]

Însă, despre teoria ramificațiilor Sfânta Biserică Ortodoxă ne învață diametral opus Părintelui Arsenie Boca, tocmai de sărbătoarea Sfântului Arsenie cel Mare, pe care sfinția sa nu l-a urmat, purtându-i cu nevrednicie numele:

HOTARÎREA SFÎNTULUI SINOD

al Bisericii Ortodoxe a Georgiei

 

 8 octombrie 1998,

Sărbătoarea Sfîntului Arsenie cel Mare,

Catolicos al Georgiei ( + 887)

PRIVIRE ISTORICĂ

Privind la izvoarele istorice ne încredințăm că în toată lumea creștină, totdeauna si de către toți a fost mărturisită existenta unei singure sfinte, sobornicești si apostolești Biserici, care este constituită pe pămînt sub forma vizibilă a comunității de credincioși creștini, cu ierarhia si cu administrația sa proprie.

Această încredințare privind unicitatea Bisericii adevărate a fost întotdeauna prezentă la ortodocși si respectiv la eterodocși; disputele se purtau doar în jurul problemei privind care este Biserica cea adevărată. Iar convingerea că statutul si ‎cinstea de a fi Biserica cea adevărată a lui Hristos poate aparține doar uneia singure, nici nu se punea în discuție. În acel timpuri nimeni nu vorbea – așa cum se face astăzi de către teologii eterodocși – că diversele confesiuni creștine sunt de fapt ramuri ale unei singure Biserici a lui Hristos: toate aceste grupări neortodoxe fiind considerate ca schismatice si-au pierdut prezenta harului mântuitor în Tainele lor odată cu separarea de trupul Bisericii ortodoxe.

Așa văd problema din punct de vedere eclesiologic cele șapte Sinoade Ecumenice. Biserica ortodoxă mărturisește despre sine exclusiv ca fiind cea adevărată precum si prezenta numai în Tainele sale a harului sfințitor si mântuitor; numai ierarhia acesteia este purtătoare a harului apostolic prin care are dreptul de a lega si dezlega.‎

Fericitul Augustin spune că :” Ei (ereticii) primesc harul botezului numai după revenirea lor în sânul bisericii. Afară de granițele Bisericii poți avea orice, cu excepția mântuirii. În afara se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si Amin ‎‎(liturghie), Evanghelie, credință si să propovăduiești pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poți să ai exclusiv în Biserica universală dreptmăritoare”. ‎

În afara Bisericii dreptmăritoare, săvârșirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate înțelege decăt ca formă exterioară lipsită de harul sfințitor si mântuitor. Aceste forme exterioare, golite însă de har, își recapătă valabilitatea numai după întoarcerea în Biserica ortodoxă.‎ […]‎

Concluzii:

Din toate cele spuse mai sus, Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiei a stabilit că la începutul secolului XX, în cercul teologilor moderniști s-au formulat următoarele învățături eretice:

– Valabilitatea Sfintelor Taine si în afara granițelor canonice ale Bisericii lui Hristos celei adevărate.‎

Așa zisa „Teorie a ramificațiilor”.

Toate aceste învățături contrazic radical eclesiologia ortodoxă si sunt absolut inacceptabile pentru ortodoxie.‎

G.      COMISIA NOASTRĂ CONDAMNĂ CATEGORIC EREZIILE ‎AMINTITE MAI SUS.‎

Iar în ceea ce privește primirea ereticilor si a schismaticilor in Biserica Ortodoxă procedura recomandată se bazează pe principiului iconomiei si nicidecum nu înseamnă că într-o oarecare grupare din afara Bisericii lucrează harul Sfîntului ‎Duh – al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei.‎

Deținătoarea harului este exclusiv una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică Ortodoxă. Amin.‎

‎ ‎

Notă:

1. Ereticii sunt cei care mărturisesc învățătură greșită si în același timp nu sunt în legătură euharistică cu Biserica dreptmăritoare.‎

2. Schismaticii sunt cei care n-au învățătură greșită dar nu sunt în legătură euharistică cu Biserica. (se despart pe motive secundare de ritual)‎[15]

Așadar, după Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Georgia, Părintele Arsenie Boca este numit teolog modernist care formulează învățătura eretică a teoriei ramificațiilor.

Din aceasta vedem că Părintele Arsenie Boca picta și învăța eretic despre catolicism și ecumenism.

După cum vom detalia mai jos, el are de fapt o abordare uniată asupra acestui subiect, având o formare uniată provenită dintr-o familie instabilă, de credință îndoielnică:

CURRICULUM VITAE al Părintelui Arsenie Boca sau o posibilă anexă ‎pentru viitorul dosar ‎de canonizare […]

Nume: BOCA

Prenume: ZIAN-VĂLEAN (nume de monah: ARSENIE)‎

Rang monahal: PROTOSINGHEL

Data nașterii: 29 sept. 1910; botezul ortodox: 16 oct. 1910

[oare? Puțin probabil să fi fost botez Ortodox, după cum vom vedea mai jos, lucru dezvăluit chiar de ucenicii sfinției sale. Și numele ales de părinți ne indică posibilitatea ca să nici nu fi fost măcar botezat Ortodox, deși ucenicii, fără probe, se străduiesc din răsputeri să dovedească contrariul.

Botezul în căsătoriile mixte:

Este un lucru cunoscut și recunoscut că de obicei credincioșii de rând nu prea fac mare caz de diferitele controverse teologice dintre ortodocși și greco-catolici, cel puțin după primul război mondial și anul1948. Multe familii în Transilvania erau mixte: soțul ortodox și soția greco-catolică sau invers. Adeseori chiar preoții formau o familie mixtă, fapt ce nu împiedica armonia și dragostea familială. Copiii erau botezați, mai ales după credința tatălui[16].

Iar dacă nu s-a botezat Ortodox nici măcar nu s-a putut mântui, așadar nicicum nu ar putea fi vorba de vreo sfințenie. Iată ce ne învață despre aceasta Sfântul ierarh Diadoh al Foticeii:

  1. Unii au născocit că atât harul, cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât și duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce s’au botezat. Ca urmare zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții, că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul dinafară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după Botez stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează de sigur Satana asupra sufletului și după aceea ca și mai ’nainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într’un fum, în dulceața poftelor neraționale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc și prin cercare, să ajungă astfel la bucuria, binelui. „Căci am trecut, zice, prin foc și apă, și ne-ai scos pe noi la odihnă.1)
  2. Harul se ascunde, cum am zis, din însăși clipa in care ne-am botezat în adâncul minții. Dar își acopere prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră într’un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simțirea minții. Prin aceasta, cei ce vrea să țină cu tărie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorința să vândă cu multă bucurie toate bunurile cele de aici, ca să cumpere cu adevărat țarina în care a aflat ascunsă comoara vieții. Căci când va vinde cineva toată bogăția lumească, va afla locul în care stătea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindcă pe măsura înaintării sufletului, își descopere și darul dumnezeiesc bunătatea lui în minte.2) Dar atunci îngăduie Domnul și dracilor să supere sufletul, ca să-l învețe să facă deosebirea între bine și rău și să-l facă mai smerit prin aceea că pe măsură ce se curățește simte tot mai multă rușine de urâciunea gândurilor drăcești.
  3. Suntem după chipul lui Dumnezeu3) prin mișcarea cugetătoare (mintală) a sufletului. Căci trupul este ca o casă a sufletului. Deci fiindcă prin greșeala lui Adam nu numai trăsăturile sufletului s’au întinat, ci și trupul nostru a căzut în stricăciune, Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu s’a întrupat, dăruindu-ne ca un Dumnezeu apa mântuitoare prin Botezul Său, ca să ne naștem din nou. Căci ne renaștem prin apă, cu lucrarea Sfântului și de viață făcătorului Duh. Prin aceasta, îndată ne curățim și sufletul și trupul, dacă venim la Dumnezeu din toată inima. Căci Duhul Sfânt, sălășluindu-se în noi, alungă păcatul. Fiindcă nu este cu putință ca, odată ce fața sufletului este una și simplă, să fie prezente în el două persoane, cum au socotit unii. Căci dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sfântul Botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău, mai ales dat fiind că nu există nicio împărtășire între lumină și întunerec?1) Deci noi alergătorii pe drumul sfintelor nevoințe, credem că șarpele cel cu multe înfățișări e scos, prin baia nestricăciunii, afară din cămările minții. Nu trebuie să ne mirăm că după Botez gândim iarăși cele rele împreună cu cele bune. Căci baia sfințeniei șterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă acum putința de a se hotărî în două feluri a voinței noastre și nici nu oprește pe draci să ne războiască sau să ne grăiască cuvinte înșelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în starea naturală, să le păzim, cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat armele dreptății.
  4. Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie, pentru pricinile mai ’nainte pomenite, să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului, adecă în minte. Pentru că „toată slava fiicei împăratului, zice, e dinăuntru*,2) nearătată dracilor. De aceea din adâncul inimii însuși simțim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aci înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin natura ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului,3) iar simțurile trupului sunt atrase de lunecușul plăcerilor. De aceea harul, lucrând prin simțirea minții, înveselește trupul celor ce sporesc în cunoștință cu o bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne află umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinții.[17] – n.n.]

H Locul nașterii:‎

Satul Vața de Sus, com. Vața de Jos, Hunedoara

Familia – Părinții (căsătorie mixtă): ‎

Tatăl: Iosif-Petru (greco-catolic, [din acest motiv Părintele Arsenie Boca a deprins așezarea lăuntrică de căutare a sfințeniei specifică catolicismului (numită de Sfinții Părinți înșelare), pictura și predica de tip Uniat – n.n.] 24 Feb. 1881, orașul Brad – †19 iun. 1926; †45 de ani), pantofar.

Mama: Creștina (ortodoxă, 30 oct. 1892 – †6 dec. 1951; născută Popa în satul ‎Vața de Sus, ‎Hunedoara; †59 de ani în satul Hălmagiu, raion Gurahonț, regiune ‎Arad), casnică (două clase ‎primare). ‎

Cununiei părinților: 7 nov. 1909, Vața de Jos (data divorțului: 22 mart. 1922)‎ [18]

***

O pictură ecumenistă ce propovăduiește unirea tuturor religiilor, acuzând viclean Sfinții Părinți de ecumenism

Nu numai la așezământul de la Drăgănescu a propovăduit prin pictură unirea ereticilor de confesiune creștină cu Ortodocșii. Sfinția sa ne-a lăsat ca testament al credinței sale stricate o pictură de mare tensiune ecumenistă, în care propovăduia unirea tuturor religiilor, justificată prin răstălmăcirea Sfinților Părinți, care ne arată că evoluția mentalității Părintelui Arsenie Boca s-a finalizat într-o cădere mai mare decât cea din celebra pictură de la Drăgănescu.

UN PROIECT VIZIONAR AL PĂRINTELUI ARSENIE

Printre multele desene rămase de la Părintele Arsenie și păstrate ‎la Așezământul ‎monahal de la Sinaia, se află unul cu totul și cu totul ‎deosebit, inedit, vizionar și de-‎a dreptul extraordinar. Pe o foiță de calc ‎de 22,5 x 14,5 cm este abia schițat sus, în ‎partea centrală, chipul ‎Mântuitorului Hristos. Mai jos, o rază de lumină ‎dumnezeiască coboară ‎și se deschide peste capetele înaureolate a doi sfinți, despre ‎care credem ‎a fi, unul, sfântul Ioan Gură de aur, șezând pe un tron arhieresc la o ‎masă ‎de scris, cu condeiul în mâna sprijinită pe un tom deschis, având omofor ‎cu ‎două cruci pe piept, iar celălalt, sfântul apostol Pavel, asistându-l pe ‎marele ‎patriarh în vremea tâlcuirii epistolelor sale, conform descoperirii ‎sfântului Proclu. ‎Dinapoia sfinților se află o clădire uriașă, care seamănă ‎tot mai mult cu casa ‎proiectată de Părintele Arsenie pentru stânca ‎Prislopului, având patru sau cinci ‎nivele, cu două turle patrulatere ‎străjuite de cruce, construcție pe a cărei latură din ‎stânga este schițată o ‎bibliotecă cu opt rafturi pline de cărți, pe care citim ‎‎„SCRIERILE ‎SFINȚILOR PĂRINȚI”. Deasupra complexului clădirii se află cineva ‎‎îngenuncheat pe un semicerc, având brațele ridicate în rugăciune către ‎cer, precum ‎Moise pe munte, iar înapoia sa, se înalță turle de biserici sau‎ vârfuri de munți. In fața construcției, contemplăm în partea stângă ‎imaginea ‎bisericii Mănăstirii Cozia, în mijloc icoana bisericii Mănăstirii ‎Voroneț, iar înspre ‎dreapta sus, biserica de lemn a lui Horea – splendide ‎imagini și simboluri care ‎alcătuiesc icoana unității neamului românesc ‎din cele trei provincii istorice. ‎Deasupra se întrevăd culmi carpatine de ‎dealuri și munți, cu crucea de pe Caraiman ‎în vârf, cu o ceată de sfinți ‎dincolo de zare și cu un colț de cetate cu creneluri, din ‎care se înalță ‎amenințător un minaret cu semilună. In latura din dreapta observăm ‎‎mucenicia, prin tăierea capului, a doi creștini, unul prin sabia romană, ‎celălalt prin ‎iatagan – probabil martiriul sfinților Brâncoveni. Unul din ‎sfinți este îngenuncheat, ‎având mâinile legate la spate, deasupra unei mulțimi de creștini călăuzită spre cer de sfântul apostol Andrei, ‎apostolul tuturor ‎românilor, sprijinit de crucea care-i poartă numele. în ‎fața bisericii Mănăstirii ‎Cozia se află șezând un monah iconar ce ‎lucrează la o icoană, iar în colțul din ‎dreapta jos întâlnim o altă mulțime ‎de creștini, care privesc înspre un cuvios părinte ‎ce le iese întru ‎întâmpinare, ținând în mâini un sfânt potir euharistie, din foișorul de ‎‎lemn al unui altar de vară – imagine posibilă a lucrării Părintelui de la Mănăstirea Sâmbăta. In marginea din dreapta vedem un împărat creștin ‎călare pe ‎un cal, care seamănă cu sfântul Ștefan cel Mare al Moldovei, ‎privind spre profilul ‎unui cardinal sau franciscan, din colțul din dreapta ‎jos sau al papei care l-a numit ‎‎„atletul lui Hristos.” Vizavi de clădirea și ‎biblioteca sfinților Părinți observăm ‎‎„zidul plângerii”, în fața căruia ‎cinci credincioși se roagă cu capetele aplecate. ‎Deasupra zidului se ‎înalță o monumentală biserică ortodoxă în stil rusesc, cu trei ‎turle și cu ‎două cruci cu trei brațe, în zarea cărora este schițat profilul unui sfânt, ‎ poate al sfântului Serafim de Sarov. In spatele zidului plângerii vedem ‎sediul ‎Națiunilor Unite cu celebrul monument inspirat din cuvintele ‎irenice și eshatologice ‎de la Isaia 2,4: „Să prefacem săbiile în fiare de plug”. In stânga zidului plângerii îl vedem pe Michelangelo sculptând ‎Pieta, iar ‎puțin mai sus pe Leonardo Da Vinci pictând Cina cea de Taină, ‎iar deasupra, ‎binecuvintează „urbi et orbi”, un personaj care seamănă a ‎fi un pontif roman, din ‎fața profilului catedralei Notre-Dame din Paris. In colțul din stânga sus se află un chip feminin modem și ‎indefinibil, ‎probabil imaginea Babilonului din Apocalipsă.‎

Acest desen al Părintelui Arsenie sub formă de triptic, demn de a ‎fi pictat în ‎viitoarea Catedrală Patriarhală a Mântuirii Neamului – ‎adevărată sinteză grafică a ‎teologiei istoriei – care pare a înmănunchea ‎întâlnirea, în viitorul eshatologic, a ‎Ortodoxiei cu Catolicismul sau a ‎Răsăritului cu Apusul întru întâmpinarea Celui ce ‎vine pe nori, nu este ‎exclus să fi fost o alternativă sau o variantă la compoziția ‎mesajului ‎ecumenic și testamentar al Părintelui, de sub crucea Mântuitorului ‎Hristos ‎din scena „Biserica și lumea” de la biserica din Drăgănescu, ‎unde, în cele din urmă, ‎sfinția Sa a pictat Catedrala Sfânta Sofia din ‎Constantinopol și biserica Sfântul ‎Petru din Roma, învăluite amândouă ‎în lumina Aceluiași Duh Sfânt și Soare al ‎dreptății.‎[19]

Deci, iată concluzia proiectului Părintelui Arsenie insuflat de viziunile sale fără discernământ:

Sfinți și eretici, Sfântul Apostol Andrei și papa de la Roma, Români și Romano-Catolici, evrei, mahomedani și creștini, în jurul potirului euharistic, lângă zidul plângerii și sediul Națiunilor Unite, ca într-o apoteoză a noii ordini mondiale. Dar ce este mai grav: aduce asupra acestora, ca un acoperământ „Scrierile Sfinților Părinți”, ca și cum la aceasta ne-ar îndemna chiar ei. Acest tablou testamentar al Părintelui Arsenie Boca, concluzia învățăturilor sfinției sale, este parcă o icoană ce caracterizează foarte sugestiv modul de a se exprima al lui: citează din Sfinții Părinți, combate la arătare cu numele pe eretici și pe păgâni, sădind în noi încrederea că este un mare apărător al dreptei credințe, dar când vrea să ne învețe Ortodoxia ne predă tocmai învățăturile lor rătăcite ca fiind bune, ducându-ne, prin derută, spre o mai mare rătăcire. Oare așa ne învață pe noi Sfânta Biserică Ortodoxă?

Iată ce ne învață Sfânta Biserică Ortodoxă despre teoria ramificațiilor:

Despre viața cuviosului părintele nostru Serghie și despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfîntului se afla și aceasta: „După sinodul cel din Florența, unde mulțime de dreptcredincioși, arhierei și preoți care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească, s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părțile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credință și era numele Presbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri și munci în temniță și în obezi, pentru buna credință, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpînd din lanțuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tferschei și au fugit din cetatea latinească în țara lor. Fiind în mîhnire mare și în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere și culcîndu-se puțin să se odihnească, a adormit și a văzut un stareț cinstit stînd lîngă el, apucîndu-l de mîna dreaptă și zicîndu-i: „Oare te-ai binecuvîntat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat pașilor apostolești?” Iar el a răspuns: „Am văzut Doamne pe minunatul și tarele bărbat acela și m-am binecuvîntat de dînsul”. Apoi starețul a zis: „Binecuvîntat este de Dumnezeu omul acela, că din deșertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învățătura și descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduiești oriunde vei merge, la toți drepții cei ce țin așezămintele sfinților apostoli și poruncile sfinților părinți de la cele șapte sinoade, și cel ce are înțelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea și greutatea drumului să nu vă întristați, căci eu sînt nedepărtat de voi și vă voi trece fără de grijă. Acestea și mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareț, l-a întrebat Presbiterul: „Doamne, spune-mi cine ești tu, că mi se pare că ești trimis de Dumnezeu să ne scoți pe noi deznădăjduiții din pămîntul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: „Eu sînt Serghie, pe care oarecînd m-ai chemat, rugîndu-te în rugăciunea ta, și te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deșteptîndu-se preotul, s-a bucurat și a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut și a auzit. Și au mers amîndoi, veselindu-se în calea lor, și au ajuns degrab prin dumnezeiescul acoperămînt și cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoși și fără de bîntuială în părțile Rusiei.

Ajutorul și arătarea sfîntului povestind, au propovăduit cele auzite de la dînsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florența.

Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviința vremii de acum, întru care sfînta și dreapta credință este hulită și prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stîlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, și după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenței. Credința noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înțelepciunii omenești și în arătarea Duhului și a puterii, și nu în înțelepciunea și măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu.[20]

Iată ce spunea Sfântul Ierarh Marcu al Efesului:

Ajungă însă câte despre dânșii Sfântul Marcu al Efesului (în adunarea ‎‎25 cea în Florenția) de față a zis așa: Noi pentru nimic alta ne-am dezbinat de latini, decât pentru ‎că sunt, nu numai shismatici, ci și eretici, pentru aceasta nici se cuvine măcar a ne uni cu dânșii.[21]

Acestea fiind în acest chip, o! cum aș putea să povestesc fără lacrimi cele de aici înainte! Atunci a venit asupra Bisericii noastre a Răsăritului ca un nor plin de grindină, ce avea să facă multe rele, adică catolicismul. Fiindcă diavolul, începătorul de răutăți, după multe războaie pe care le-a ridicat împotriva turmei lui Hristos, a pornit și războiul acesta mai de pe urmă – adică schimbarea Simbolului Credinței – și a răzvrătit pe cea mai de frunte din Bisericile lumii, adică Roma cea veche. Pentru aceasta toate Bisericile lumii plîng și se tînguiesc, căci s-au dezlipit de sora lor, Biserica Romei. Plîng împreună cu aceștia și îngerii, păzitorii Bisericii. Deci, a fost pentru dînsa mare plîngere în Roma, precum zice Scriptura, iar dușmanul cel de obște se bucură și se veselește pentru răzlețirea și despărțirea creștinilor.

Dogma aceasta a apusenilor învață și alte multe socoteli, rău slăvitoare și străine de adevăr, dar mai ales aceasta este cea mai rea. Zic ei că Duhul Sfînt purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul, iar la Sfînta Liturghie cîntă: „Și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh, Care din amîndoi purcede”. Dar și Simbolul Credinței, după cum s-a spus mai sus, stricîndu-l ei zic: „Și întru Duhul Sfînt, Care de la Tatăl și de la Fiul purcede”. Deci dogma aceasta, ca să nu spun mai multe, căci nici nu este vreme acum a le aduce pe toate în discuție, dogma aceasta rea s-a început demult și a cuprins Roma cea veche, dar a venit și peste noi nu de mult timp, adică în timpul împărăției lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-l282), ce se numea și Azimitul, care cu totul a tiranizat Biserica mult timp.

Însă n-au lipsit nici ostașii lui Hristos, care se nevoiau pentru adevăr. Căci dogmei acesteia răuslăvitoare i-au dat război prin cuvinte și alți părinți și cuvîntători de Dumnezeu, avînd păstor și dascăl pe Iosif. Aceștia au stat ca niște stîlpi neclintiți ai credinței cît a fost cu putință lor, au intrat în Biserica lui Hristos și pînă la moarte s-au dat pe dînșii prigonitorilor și cugetătorilor de cele latinești. Ei s-au arătat păzitori cu dinadinsul ai dumnezeieștilor dogme; iar dintre cei mulți era și marele Meletie, după cuvîntul ce-l vom arăta. Locuind el, precum am zis, în peștera marelui Axentie și fiindcă a văzut latinitatea întinzîndu-se și, mai mult, luptînd împotriva adevărului, s-a hotărît să nu caute numai al său folos. De aceea, a lăsat liniștea și umbla prin toată Bitinia, întărind pe creștini întru dreapta credință, poruncind să se păzească și să se îndepărteze cu toată sîrguința lor de dogma aceea răzvrătitoare, că așa numea el latinizarea. […]

Cînd împăratul Mihail Azimitul a mărturisit pe față, în Biserica cea mare, dogmele latinilor și căuta să unească Biserica Răsăritului cu cea de Apus, iar patriarhul ortodox, care era atunci, a fost izgonit din scaun și a venit alt patriarh, anume Ioan Vecos, care apăra minciuna, și nu adevărul, toți dreptslăvitorii rău pătimeau și erau chinuiți cu multe feluri de pedepse. Atunci, Sfîntul Meletie, sfătuindu-se despre acestea cu dumnezeiescul Galaction, s-a dus împreună cu dînsul la Constantinopol. Galaction era ieromonah și pustnicise împreună cu cuviosul în muntele Galisiului, fiind procopsit în cuvînt, desăvîrșit în fapta cea bună și vrednic de cinste în amîndouă, nu numai la cei ce-l vedeau, ci și la cei ce s-au întîmplat să-l asculte pe dînsul.

Mergînd ei amîndoi la Constantinopol, au venit înaintea împăratului Mihail, cugetătorul la cele latinești, și au mărturisit cu îndrăzneală că ei sînt apărători ai credinței creștine și că nu se împărtășesc cu eresul latinilor, care și mai înainte s-a vădit și a fost risipit de dumnezeieștii părinți. Apoi ziceau vitejii, că soboarele cele din toată lumea au statornicit în Simbolul Credinței, că Duhul Sfînt purcede numai din Tatăl și afurisesc pe toți aceia care vor îndrăzni a face adăugire sau cea mai mică scădere dintr-însul. Deci, pentru ce tu, o! împărate ai trecut cu vederea cuvintele lui Hristos din Sfînta Evanghelie, precum și pe ale ucenicilor Lui? Pe lîngă aceștia și mărturiile dumnezeieștilor părinți și sfintelor canoane ale soborniceștii Biserici și pe tine însuți te-ai dat rătăcirii? Apoi ne silești și pe noi să-ți urmăm în această rătăcire și să lepădăm apostolicele predanii. Este cu neputință a se face aceasta, nu te apuca să strici cele neclintite, căci mai lesne ne vei scoate sufletele din trupuri, decît să ne abatem de la dreapta noastră credință și de la rîvna ce-o avem pentru dînsa.

Această îndrăzneală a cuvioșilor socotind-o împăratul ca ocară, a închis în temniță pe bunii părinți, dîndu-le și o pătimire mai grea, pe care au răbdat-o cu bucurie acei ostași ai lui Hristos. După puține zile, împăratul a poruncit să-i scoată din temniță și să-i aducă iarăși înaintea lui, nădăjduind că după acea rea pătimire îi va afla mai slăbănogi. Dar sfinții s-au ascuțit prin fierbințeala credinței și s-au făcut mult mai tăietori împotrivă relei credințe. Atunci și mai multă îndrăzneală arătînd decît mai înainte, au aprins mînia împăratului. Pentru aceea, a poruncit să-i surghiunească în Schir, care este un ostrov supus mitropolitului atenienilor. Apoi, din Schir, dumnezeiescul Meletie a fost trimis la Roma, ca să vorbească despre credință cu înțelepții Papei. Acolo l-au închis în temniță și l-au ținut legat șapte ani. După aceea a fost adus iarăși în Schir, din porunca împăratului, și închis în temniță, împreună cu bunul Galaction.

Multe și înfricoșate cu adevărat sînt relele pe care le are surghiunul. Iar dacă și locuitorii locului în care este surghiunit cineva, sînt răi, mult mai mult crește reaua pătimire a surghiunului celor ce pătimesc. Temnița în care erau închiși sfinții era cumplită și întunecată și, ca să zic cuvintele Scripturii, asemenea cu umbra morții. Foamea ce o pătimeau într-însa cuvioșii era îndelungată, căci în chipul acesta hotărîse stăpînitorul Schirului să-i omoare. Dar buna pereche și mai ales bunul Meletie și-a adus aminte de călătoria cea veche și obișnuită a postirii de multe zile și de munca cea tiranicească, cînd de a sa bună voie și-a făcut scară către Dumnezeu. Deci a petrecut, după obicei, 40 zile fără hrană. Acest lucru atît de mult l-a înspăimîntat pe temnicer, după ce a aflat, căci a zis către femeia sa, ceea ce a zis Manole de demult: „Am pierit, o! femeie, avînd război cu Dumnezeu, căci legații aceștia au atîta faptă bună, încît se arată că nu sînt oameni, ci mai presus de om. După aceea i-a povestit ei postul lor cel îndelungat, rugăciunile cele dese și privegherile de toată noaptea. Prin acestea a adus în mare spaimă pe femeia sa. Căci ea, auzind acestea, a alergat dimineața la sfinți, împreună cu fiica sa cea una născută și, căzînd la picioarele lor, au luat binecuvîntare de la dînșii.

Sfinții, aflîndu-se în niște pătimiri ca acestea, se bucurau și-l slăveau pe Dumnezeu în fiecare ceas. Dar împăratul punea multă sîrguință ca să risipească creștinătatea, să răspîndească și să înrădăcineze latinitatea. De aceea pe toți îi atrăgea către sine, pe unii cu înfricoșări și cu pedepse, pe alții cu daruri, iar pe alții cu cinste și cu vrednicii. Pe scurt, cu toate acelea cîte știu a înșela dreptatea și adevărul, fiindcă mulți erau cei care se făcuseră prietenii acelei credințe și au primit latinitatea. Iar pe toți credincioșii, pe care nu putea să-i atragă de partea sa, îi surghiunea, le răpea averile și îi omora. De aceea, cu aceste felurite uneltiri tiranice, izgonea pe cei care nu-i afla împreună cu împăratul în latinitate, încît socotea că i-a biruit acum pe toți.

Fiind el odată în palatele cele împărătești și vorbind cu boierii, i-a venit să rîdă și să zică așa: „Cum mi se pare mie, mare liniște are Biserica acum. Pentru aceasta se cade să-mi mulțumească patriarhul, căci acum nu se află nimeni care să tulbure lumea”. La aceste cuvinte ale împăratului, unii din cei ce erau de față grăiau cuvinte după plăcerea împăratului, iar unul din aceia a zis: „Dar surghiuniții care se află în Schir socotesc că sînt mai pricepuți și mai cunoscători decît toți și pentru aceasta se împotrivesc împărăției tale”. Împăratul, întrebîndu-i care sînt aceștia, boierul a răspuns: „Meletie și Galaction Galisioteanul”. Cuvîntul acesta a rănit inima împăratului, pentru că bărbații aceia erau cuminți și vestiți pentru fapta lor cea bună.

Îndată a pregătit o corabie și a trimis o scrisoare împărătească, dar sfinții erau duși în Bizanț și au fost închiși în temnița ce se numea a Numerilor, în care au petrecut multe zile. Împăratul, prefăcîndu-se în această vreme că se îndeletnicea cu alte afaceri, nu a îngrijit de nici un lucru bisericesc și, prin urmare, nici pentru pricina sfinților. Arhiereii și mai ales patriarhul – o! îndelungată răbdare a lui Dumnezeu – pîrau și cleveteau necurmat pe cei doi sfinți la împărat, sîrguindu-se în tot chipul ca să-i plece și să-i aibă la un cuget cu dînșii, în latinitate, ori să nu-i mai vadă în viață. Căci cel ce lucrează cele rele, urăsc lumina. Scoțîndu-i din temniță pe viteji și aducîndu-i în față, au stat iarăși înaintea divanului împărătesc. Și, fiindcă au răspuns împăratului cu mai multă îndrăzneală decît înainte, li s-au dat mai întîi mai mari și mai grele pedepse. Îndată au fost bătuți cu toiege, multe ceasuri, pînă cînd trupurile acestora nu se deosebeau întru nimic de cele neînsuflețite și zăceau la pămînt abia suflînd, numai că nu erau moarte cu desăvîrșire. După ce au răsuflat și și-au venit puțin în fire cei cu suflet răbdător, iarăși au fost torturați. Apoi Sfințitul Galaction a fost trimis în temniță, iar pe Meletie, cugetătorul celor cerești, l-au spînzurat cu o funie de un copac înalt și, o! minune, îndată a înfrunzit pomul acela, care mai înainte era uscat și s-a împodobit cu frunze.

Minunea aceasta a înduplecat pe împăratul să-și schimbe gîndul și apoi, prin mijlocirea altor oameni, vorbea cu Cuviosul și-l ruga să primească latinitatea. Dar sfîntul, defăimînd rugămintea împăratului și toate muncile și necinstea, era ca un vultur în nori, după cum se spune în Pilde, neprins și nebiruit de toate meșteșugurile și măiestriile oamenilor. Pentru aceasta, nedumerindu-se împăratul și neștiind ce să mai facă, fiindcă n-a putut să biruiască gîndul sfinților, se străduia să biruiască trupurile lor cu chinurile. După aceea, sfințitului Galaction, cu mari și aspre dureri, i-au scos ochii, iar Sfîntului Meletie i-au tăiat limba sfîntă, ca să nu mai slujească lui Dumnezeu Sfînta Liturghie, iar limba să nu mai îndrăznească a teologhisi despre Preasfînta Treime. Însă amîndouă aceste fapte au ieșit împotrivă și nu după cum voia împăratul, căci dumnezeiescul Meletie – aceasta o știu toți – a grăit limpede chiar după ce i s-a tăiat limba, iar bunul Galaction a slujit Sfînta Jertfă cea fără de sînge, după ce s-a făcut împărat al grecilor dreptcredinciosul Andronic și a făcut să se răspîndească iarăși buna-credință.

Împăratul acesta a întărit îndată ortodoxia, fiindcă a socotit că nu este alt lucru mai bun decît acesta. Și nici de alt lucru nu s-a apucat, pînă ce n-a chemat pe patriarhul Iosif iarăși la scaunul său, adică păstorul cel adevărat, stîlpul cel nemișcat și turnul cel neclintit al credinței. Apoi el a izgonit din Biserică pe prigonitorul oilor lui Hristos cele cuvîntătoare, pe Ioan Vecos. După aceea a chemat cu mare cinste pe sfinții surghiuniți și închiși, adică tăria Bisericii, și a așezat la loc pe luminătorii cei preastăluciți. Mulți, arătîndu-se atunci mai străluciți decît pe vremea lui Mihail Azimitul, s-au suit pe scaunele lor și la dregătorii. Iar pe bunul Meletie nici împăratul cel iubitor de bună credință, nici boierii n-au putut să-l înduplece a lua preoția, căci se ferea de slava oamenilor ca de ceva foarte vătămător și se sîrguia să dobîndească numai ceea ce nu are nici schimbare, nici cădere. Iar cinstea de aici el o lepădă, ca una ce este vremelnică și pricinuitoare de împuținarea laudei și slavei celei adevărate.[22]

Despre învățăturile hinduse, scientologice, ecumeniste, și despre cele împotriva sinodului al 7-lea ecumenic, pe care le regăsim atât în scris, dar mult mai pregnant și mai eficient vătămătoare în icoanele pictate de Părintele Arsenie Boca (în urma vedeniilor), la biserica din Drăgănescu, este scris în celelalte capitole, după cum ne-a ajutat bunul Dumnezeu[23].

Este evident, că cel care are învățături date anatema la toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice (după cum vom vedea mai jos), nu poate să fie model de Ortodox, darămite model de Sfânt.

Dar nici dacă ar fi călcat legea lui Dumnezeu în lucruri mai mici decât dogmele nu poate fi numit Sfânt. Despre aceasta ne învață Sfântul Cuvios Teodor Studitul:

Sfântul Teodor Studitul despre datoria mirenilor de a mărturisi credința

“Atunci cînd Credinta e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credintă, nimeni nu are dreptul să zică: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cîrmuitor? Nici acesta nu doreste să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îsi cîstigă existenta? … Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veti tăcea si veti rămîne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămîi tăcut si dezinteresat?”

 “Sinodul nu este aceasta: sa se întrunească simplu ierarhi si preoti, chiar dacă ar fi multi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace si spre păzirea canoanelor… si nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpînirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice si să se alăture celor predanisite, si să urmeze pe Sfintii Părinti cei dinaintea noastră… Sf. Ioan Gură de Aur a spus deschis că dusmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci si cei aflati în comuniune cu ei.”

 “Avem poruncă de la însusi Apostolul Pavel că, atunci cînd cineva învată ori ne sileste să facem orice alt lucru decît am primit si decît este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice si locale, acela urmează a fi osîndit, ca nefăcînd parte din clerul sfintit. Nici un sfînt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfînt, dacă ar fi călcat-o.”

 “Si chiar dacă am fi păcătosi în multe, totusi suntem ortodocsi si mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtîndu-ne de orice erezie si urmînd oricărui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Si nu numai acestora, ci si hotărîrilor pe care le-au luat si le-au propovăduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desăvîrsit, ci pe jumătate, cel care crede că are dreapta credintă, dar nu se alătură dumnezeiestilor Canoane.” (Migne, PG Epistola II.81)

Sfîntul Teodor Studitul (+826)[24]

Observăm, așadar, că avem datoria de a arăta tuturor primejduirea Credinței de către mișcarea de la Prislop, chiar dacă suntem păcătoși, ca să ne împlinim datoria de Ortodocși și să avem astfel nădejde de mântuire:

‎Se spunea despre avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are dreaptă și mare socoteală. Vrând aceștia să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui: „Tu ești Agathon, căci am ‎auzit despre tine că ești curvar și mândru”. Iar el a zis: „Ei bine, așa este”. Și i-au zis lui: „Tu ‎ești Agathon bârfitorul și clevetitorul?” Iar el a zis: „Eu sunt”. Au zis iarăși: „Tu ești Agathon ‎ereticul?” Iar el a răspuns: “Eretic nu sunt”. Și l-au rugat pe el, zicând: „Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ți-am zis le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?” Zis-a lor: „Cele ‎dintâi asupra mea le iau, căci este spre folosul sufletului meu, dar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu”. Iar aceia auzind, s-au ‎minunat de dreapta lui socoteală și s-au dus zidiți.[25]

***

Este evident că Părintele Arsenie Boca nu poate fi un model de Sfânt Ortodox dacă vorbește ambiguu și contradictoriu, ascunzându-se sub o mască Ortodoxă, dar neavând înțelegerea Ei, și dacă roadele sale în ucenici sunt credința cea eretică a ecumenismului („panerezia tuturor timpurilor”, cum o numea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae[26]), care oricât ar fi de vopsit, chiar și în frescă, la biserica Drăgănescu, tot cioară neagră este.

Mat 5:37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.

Luc 6:43 Căci nu este pom bun care să facă roade rele și, iarăși, nici pom rău care să facă roade bune. 44 Căci fiecare pom se cunoaște după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini.

***

Atitudini liturgice necanonice față de eretici ale Părintelui Arsenie Boca

La început, a încercat să păstreze un fel de linie „Ortodoxă” laxă, după aparențe, omițând, însă, că lumina nu se poate amesteca cu întunericul (2Co 6:14 Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul?:15 Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?).

Datorită educației sale uniate, considera că și greco-catolicii și catolicii au biserică și preoție, la care se poate merge, dacă te-ai născut la ei și te poți mântui și așa. Astfel că nu a arătat oamenilor adevărul: că își pierd sufletele dacă nu se convertesc la Ortodoxie, cum ar fi făcut orice Sfânt autentic (chiar dacă ar fi fost persecutat, cu atât mai mult dacă era îndrăgit).

El a sugerat că alegerea între greco-catolicism și Ortodoxie se poate face după cum vrem, mai degrabă în funcție din ce sat/neam ne tragem (fiindcă, după sfinția sa, și uniații, și latinii, ar avea preoți și biserici valide):

Aici în Copăcel, Copăcenii noștri nu știu mai nimic despre ‎Părintele ‎Arsenie. În vremea aceea Copăcelul era în marea majoritate greco-catolici ‎și ‎Părintele nu ‎primea pe greco-catolici și pe catolici. Zicea: „Mergeți la Voila, ‎la ‎biserica voastră, ‎la preoții voștri”, chiar dacă oamenii se duceau de dragul ‎lui.

Părintelui nu puteai ‎să-i spui că ești altceva decât ești, că te știa cine ești.‎[27]

Cu totul altfel procedau Sfinții adevărați ai lui Hristos:

De aici, înconjurat de mulțimi, s-a îndreptat spre Deva și Orăștie, ajungând apoi la ‎Săliștea Sibiului. Pretutindeni era întâmpinat de mii de credincioși, se trăgeau clopotele ‎bisericilor din satele prin care trecea. Iar prin cuvintele sale mobiliza pe ascultători, ‎întărindu-i în credința strămoșească. Efectul predicilor sale a fost uluitor, încât episcopul unit ‎Inochentie Micu relata: „La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la biserică, ‎nu se servește de preoții uniți, morții și-i îngroapă fără prohod și fără mângâierile ‎duhovnicești, copiii și-i botează prin femei bătrâne și se întâmplă și alte pagube duhovnicești ‎de felul acesta”.‎

A rămas câteva zile la Săliște, unde a izbutit să întărească în legea străbună pe ‎credincioșii din Mărginimea Sibiului, care au devenit apoi cei mai înflăcărați apărători ai ‎ortodoxiei. Pe locul unde a propovăduit la Săliște s-a ridicat mai târziu schitul numit „de la ‎Fântâna Foiții”, cu hramul Izvorul Maicii Domnului.‎

Și-a continuat drumul spre Sibiu, dar autoritățile – informate de succesul predicilor ‎sale – au dispus arestarea lui și a celor trei negustori care îl însoțeau, închiși la Sibiu, lui Visarion i s-a luat un lung interogatoriu, din care se desprind și câteva din datele biografice pe ‎care le-am notat aici. La întrebările puse în legătură cu predica sa împotriva uniației – ‎principala acuză ce i se aducea – a refuzat să răspundă. Cu aceasta, misiunea lui Visarion ‎poate fi socotită ca încheiată. Ea a declanșat însă o adevărată mișcare de rezistență în fața ‎uniației în toată Transilvania, care a durat mai bine de 15 ani și în cursul căreia nenumărați ‎preoți și credincioși au îndurat suferințe fizice și morale, iar unii au primit cununile ‎muceniciei pentru apărarea dreptei credințe.‎

Din Sibiu, Visarion a fost trimis în închisoarea din Deva, de acolo la Timișoara, Osiek ‎‎(în Croația) și Raab (azi Gyor, în Ungaria), ca, în cele din urmă, să fie închis în fioroasa ‎temniță de la Kufstein, în Munții Tirolului. Aici se crede că a și murit, ca sfânt mărturisitor ‎pentru Ortodoxie. Cei trei însoțitori ai săi au fost închiși la Sibiu și Timișoara, fiind eliberați ‎numai după un an.‎

Marele cărturar Samuil Micu scria că lui Visarion „îi ieșise vestea că e sfânt”. ‎Poporul dreptcredincios din Transilvania așa l-a socotit întotdeauna. A dobândit sfințenie prin ‎moartea lui mucenicească la Kufstein. Drept aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre în ‎ședința sa din 28 februarie 1950, a hotărât ca ieromonahul Visarion să se numească cu sfinții ‎și să se cinstească după toată pravila sa ca sfânt mărturisitor, alături de cuviosul ieromonah ‎Sofronie de la Cioara și credinciosul țăran Oprea Miclăuș din Săliște. Canonizarea lor ‎solemnă s-a făcut în Catedrala din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955; de atunci, ei sunt cinstiți ‎după cuviință în această zi, ca oricare din sfinții și mucenicii bine plăcuți lui Dumnezeu, căci ‎prin jertfa vieții lor, ca și mulți alți preoți și credincioși transilvăneni, a supraviețuit Biserica ‎Ortodoxă românească.‎

‎„Izvor de lumină și de dreaptă credință te-ai arătat, Cuvioase Visarioane, și facerile ‎tale de bine peste tot. s-au revărsat; iar noi laudă aducem Atotputernicului Dumnezeu și ‎cântăm: Aliluia”[28]

Mai apoi, Părintele Arsenie Boca a început să se amestece cu uniații, trecând cu vederea Sfintele Canoane, sub pretextul misiunii, care însă nu atingea esențialul adică convertirea la Ortodoxie ci, dimpotrivă, le spunea că e bine să rămână în credința lor (având chiar și Sfinte Taine valide, care nu e diferită de a noastră decât prin cuvinte), doar să facă drăgălașele de fapte bune, și confirma aceasta prin prezența sa în mijlocul lor. Ba, mai mult, chiar ținea slujbe în bisericile lor.

Așa au început să vină pentru Părintele Arsenie la Sâmbăta de Sus și credincioși greco-catolici, pe care Părintele îi primea cu aceeași ‎dragoste și ‎răbdare ca și pe cei ortodocși, arătându-le că și unii și alții ‎au aceiași origine, ca ‎neam, ca limbă și credință și că deosebirile sunt ‎minime, numai prin cuvinte și ‎că înaintea lui Dumnezeu contează ‎credința în Fiul Său Iisus Hristos, în Maica ‎Domnului și în Sfintele ‎Taine, dar mai ales în viața creștină și schimbarea ei.‎

[acum se vede clar că Părintele Arsenie Boca considera că romano-catolicismul și uniatismul au sacramente egale cu Sfintele Taine, credință dreaptă, cinstire corectă a Maicii Domnului, deci că sunt Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească Biserică, corabia Mântuitorului, deci nu fac parte din cele 800 de corăbioare ale satanei. Acum se confirmă uniatismul sfinției sale și prin mărturiile ucenicilor autorizați și prin faptele și cuvintele căzute de la Ortodoxie ale sfinției sale. – n.n.] 

Așa s-a făcut că, chiar înainte de 1948, anul în care majoritatea ‎parohiilor ‎greco-catolice cu credincioșii lor s-au întors la Ortodoxie, ‎Părintele Arsenie era ‎invitat nu numai să slujească [vă dați seama că dacă slujea în parohiile greco-catolice o făcea împreună cu ereticul uniat și se împărtășea cu el, dacă era protos dând Sfintele Taine ereticilor, dacă era protos uniatul, recunoscându-i slujirea și împărtășindu-se cu necurățiile lor ca și cum ar fi fost Sfintele Taine, considerându-le valide – n.n.] ci și să predice și în ‎parohii greco-catolice. Mergea ‎acolo și era primit cu toată cinstea ce se ‎putea da unui om al lui Dumnezeu, din ‎ale cărui învățături și sfaturi se ‎foloseau și aceia.‎

Nu vorbesc de satul meu, din care chiar o familie de greco-‎catolici, ‎familia lui Gianii Bica, au fost cei dintâi care au alergat la ‎Mănăstire și au ‎răspândit vestea despre Părintele Arsenie și apoi au ‎alergat acolo împreună ‎ortodocși și greco-catolici

[vedeți că oamenii cu gusturi uniate și cei ce le urmează – deci cei fără discernământ – sunt primii și cei mai mari admiratori ai Părintelui Arsenie Boca? Aceasta se explică prin faptul că duhul pe care îl emana sfinția sa era unul greco-catolic, după proverbul românesc „cine se aseamănă se adună”, modificat acum în „se uniază”. Și atunci de unde ideea greșită că a fost prigonit tocmai de uniați?– n.n.] ;

cunosc însă bine ‎cazul unei parohii greco-catolice, ‎Bărcut, dincolo de Olt către Cincu ‎Mare, distanță de mănăstire de peste 30 de ‎km. De acolo își avea ‎originea cumnatul meu Ioan și care avea acolo moștenite ‎niște pământuri ‎la care ne duceam în acele vremuri să le lucrăm și uneori se ‎întâmpla să ‎rămânem acolo și Dumineca, după cum se întâmpla, și mergeam ‎la ‎biserica greco-catolică de acolo la Sfânta Liturghie.‎

Am cunoscut acolo și familia preotului greco-catolic și ‎rudeniile ‎cumnatului meu. între acestea era Achim, văr cu cumnatul meu, ‎care mergea la ‎mănăstirea Brâncoveanu și având doi cai buni, ducea cu ‎căruța sa și pe alți ‎credincioși din sat. Așa au cunoscut pe Părintele ‎Arsenie bine și odată l-au ‎invitat să meargă la Bărcut, cu acordul ‎preotului lor; Părintele a acceptat și ‎într-o duminecă, după ce s-a ‎terminat programul la mănăstire, a plecat cu ‎Achim cu căruța lui și cu ‎vreo 10 credincioși – avea o căruță mare și cai buni – la ‎Bărcut. Pe ‎drumul până acolo vă puteți închipui cât a vorbit Părintele Arsenie ‎cu ‎acei credincioși și spre seară au ajuns acasă și tot satul s-a strâns la ‎biserica ‎greco-catolică, cu preotul lor, unde Părintele a predicat și i-a ‎învățat să fie buni ‎credincioși creștini, să se spovedească și împărtășească ‎regulat, să postească, să-și ‎schimbe viața în bine, să păzească poruncile ‎lui Dumnezeu. Poate că atunci va fi ‎și spovedit pe unii, nu știu sigur.‎[29]

[să se spovedească și împărtășească la uniați, deci se pot mântui și fără trecerea la Ortodoxie. Iată credința eretică ecumenistă de tip uniat a Părintelui Arsenie Boca – n.n.]

Iată ce ne învață Sfinții Apostoli despre aceasta:

 

CANONUL 45‎‎

Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se ‎afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească.

[Apostolic, can. ‎‎65; Sinod 3, can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]‎

‎ TÂLCUIRE‎

 Canonul acesta rânduiește, că oricare episcop sau prezbiter sau diacon numai împreună s-ar ‎ruga, dar nu și împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă ‎cu afurisiții (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi și el, după canonul 10 al ‎acestorași Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca și clerici, să se ‎caterisească. Fiindcă oricare cleric va și liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum ‎unii ca aceștia sunt și ereticii, după canonul 2 și 4 al soborului 3) împreună se caterisește și el, ‎după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm și să ne întoarcem fețele despre ‎ei, dar nu cândva și să ne rugăm împreună cu ei sau să iertăm lor a lucra vreo slujire ‎bisericească, ori ca niște clerici, ori ca niște ierei‎[30]

Apogeul rătăcirii, însă, l-a atins Părintele Arsenie Boca atunci când a dat Sfintele Taine ereticilor.

‎•‎ Erau greco-catolici atunci, dar care simțeau ortodox. Foarte ‎multă ‎lume din sat de aici mergea acolo la mănăstire pentru că era ‎ortodoxă. La ‎început nu i-a primit la împărtășanie pe greco-catolici, dar ‎le-a dat ‎binecuvântare ca să meargă să ceară aprobare de la vlădică, de ‎la episcop, ca ‎să fie împărtășiți. și a venit Mitropolitul Bălan și a spus că ‎se pot spovedi și ‎împărtăși. (Greavu Tonta, 55 ani)‎[31]

Însuși faptul că i-a trimis să întrebe, forțând pe †IPS să dezlege cele de nedezlegat pentru favorul sfinției sale, arată că nu cunoștea/nu respecta Sfintele Canoane, din motive fals misionare (această capcană care l-a făcut să cadă în multe), ca să amăgească bietele conștiințe, în loc să le convertească la adevăr. De ce nu i-a învățat să devină Ortodocși? Fiindcă nu cunoștea/cinstea/respecta Sfintele Canoane:

‎ 35. -…”Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pâinea ‎binecuvântată) la masă, închinătorilor armeni, noi zicem să le dați lor și anafora, căci sînt ‎creștini și pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deși sînt ‎schismatici și, din pricina unor învățături greșite, sînt eterodocși, dar sînt creștini cu credința și ‎cer cu evlavie sfințire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . “Căci” a nu da cele sfinte câinilor ‎se înțelege despre cei fără credință, cum sînt iudeii, mahomedanii și maniheii și alții, care se ‎fățărnicesc a fi creștini, fără a fi cu adevărat creștini, de aceea și urmează: “ca nu cândva, ‎întorcându-se, să calce în picioare cele sfinte și să ne rupă și pe noi, căci sînt porci, iar cei ce ‎caută cele sfinte cu credință și le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor”.‎‎

Ascultați și pe Domnul, care zice: “Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; și pre cel ce ‎vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Taina cea mare a împărtășirii să nu le-o dați; Iar, dacă ‎vreunul s-ar îmbolnăvi și ar voi să rămână în mânăstire și s-ar lepăda de învățătura lor, ‎mărturisind credința ortodoxă, să fie învrednicit și de Sfânta Împărtășanie. Aceasta este credința ‎Bisericii sobornicești… “Voi să nu luați sfințire de la ei, pentru că sînt eterodocși…”– Scris. ‎Patr. Ghenadie ‎ II, ( + 1456)[32].‎

Chiar dacă †IPS sa, șantajat sentimental, a cedat (deși Părintele Gheorghe Anițulesei își punea întrebarea dacă nu cumva este un zvon mincinos, lucru pe care îl credem și noi), însă chiar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nu a fost de acord, definind (chiar dacă indirect, prin cuvântul „pocăință”) comuniunea liturgică cu uniații ca fiind păcat (pocăința se lucrează în urma unui păcat, nu în urma unei fapte bune), făcând astfel, din nou, să biruie Sfintele Canoane, pe care ar fi trebuit să le cunoască Părintele Arsenie Boca:

Decizia Sinodului BOR privind comportamentul sacramental si liturgic al clerului si credincioșilor ortodocși

In ședința de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a luat in discuție împărtășirea Înaltpreasfințitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolica si concelebrarea Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfințire a Aghiazmei Mari.

Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare in Biserica. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul si pocăința acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare.

In legătura cu comportamentul sacramental si liturgic al ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor, monahiilor si credincioșilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Romane in relație cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane si al învățăturii de credință ortodoxa, Sfântul Sinod a hotărât ca nu este îngăduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxa Romana sa se împărtășească euharistic in alta Biserica creștină. De asemenea, nu este îngăduit niciunui cleric ortodox sa concelebreze Sfintele Taine si Ierurgii cu slujitori ai altor culte.

Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxa si, in consecință, vor suporta sancțiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupa in Biserica: depunerea din treapta sau caterisirea, in cazul clericilor, si oprirea de la împărtășanie a credincioșilor mireni.

BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE Sursa: basilica.ro[33]

***

Nu este aceasta de mirare că a procedat astfel Părintele Arsenie Boca, fiindcă despre eretici avea tot concepții necanonice:

Ereticii

E bine să precizăm aci că sunt și „Hristoși mincinoși” după cum însuși ne-a prevenit.‎

Pe ce-i cunoaștem ? Este cineva meșter în falsuri, care se va arăta mai către urmă. Îi cunoaștem pe aceea că toți hristoșii ‎mincinoși nu sunt fiii Tatălui, întrucât nu-și lasă adepții să spună sau să se roage cu rugăciunea „Tatăl nostru”; nu sunt fiii ‎Maicii Domnului, întrucât spun rele de Maica Domnului; nu-i lasă să-și facă semnul Crucii, că-i unealtă de ocară; nu-i nici ‎icoană care să-L arate, că acestea ar fi „chipuri cioplite”, idoli; nu-i nici întemeietorul Bisericii, întrucât „ei” sunt biserică, ‎apăruți ca ciupercile după Reformă (cca. 2000 în U.S.A., 1000 în Franța) și prolifică în progresie, neavând nici unii vechimea ‎primei Cincizecimi a Pogorârii Sfântului Duh, ziua întemeierii Bisericii creștine.‎

Deci ereticii, sectarii, nu mai sunt creștini, au căzut din creștinism.‎

Primul eretic a fost Cerint, în veacul apostolic pe care l-a combătut Sfântul evanghelist Ioan. Altul, însemnat, Arie, combătut ‎și lepădat de Biserică la Sinodul I ecumenic. Apare în pictură de două ori.‎

Ereticii au fost cauza principală a convocării Sinoadelor ecumenice pentru stabilirea dogmatică a doctrinei creștine. Au fost și ‎ierarhi eretici; de pildă Nestorie, condamnat de Sinodul din Efes, la 431, cum arată reprezentarea Maicii Domnului din stânga ‎tâmplei[34]

După cum vedem mai sus, Părintele Arsenie Boca nu considera eretici decât pe protestanți (cei după reformă) și cei rupți din ei, la care adăuga doar ereticii pomeniți la Sfintele Sinoade Ecumenice. Lipsesc așadar tocmai latinii și uniații. Ecumenismul său era așadar de factură uniată, considerând, după cum vom vedea mai jos, că romano-catolicii și greco-catolicii au credința dreaptă, ca și toți ereticii care spun Tatăl nostru, cinstesc pe Maica Domnului, Sfânta Cruce și Sfintele Icoane, și nu sunt dați anatema direct prin enumerare concretă de Sfintele Sinoade Ecumenice, chiar dacă au apărut după Reformă. Deși combate pe Arie și Nestorie ca persoane, totuși în scrierile lui propovăduiește arianismul și nestorianismul, iar pe Wulfila episcopul arian îl pictează ca Sfânt, cu nimb, tocmai în Sfântul Altar. Toată această ignoranță, ce l-a dus să slujească uniatismul toată viața, lăsându-l ca un testament pictat în Biserica Drăgănescu (unde apare de două ori Vaticanul ca „Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică”), i s trage de la necunoașterea/necinstirea/nerespectarea Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici Ortodoxe, care iată ce zic:

CANONUL 1‎ al Sfântului ierarh Vasile cel Mare

Că ‎botezul acela a judecat cei vechi a se primi, care nimic iese afară de credință. Drept aceea pe ‎unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; și pe altele parasinagoguri (nelegiuite ‎adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădați și după însuși credința sunt înstrăinați. Iar ‎schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericești și întrebări putincioase de a se vindeca, ‎între cei despărțiți. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupușii prezbiteri sau ‎episcopi, și de ne învățatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greșeală, s-a ‎dezbinat de la slujbă (Liturghie), și nu s-a supus canoanelor, ci luiși și-a răzbunat proiestoșia ‎și slujirea, și s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca ‎aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăință de cum sunt cei ‎în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, și al valentinienilor, și al ‎marchioniștilor, și al înșiși pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăși ‎credința cea întru Dumnezeu. […]

‎ TÂLCUIRE‎

După procuvântare, prin urmare răspunde sfântul la cele ce Sfântul Amfilohie l-a întrebat. Și ‎urmând a zice pentru botezul schismaticilor cataron (curaților) adică a navatienilor și de al ‎ereticilor pepuzieni, adică ale montaniștilor, mai înainte și mai obștesc face pe cuvânt, și pe ‎despărțirea acelor vechi o pomenește. După care alții se zic eretici, iar alții schismatici, și alții ‎parasinagogi. Și parasinagogi sunt prezbiterii și episcopii cei nesupuși, care căzând în ‎oarecare greșale s-au caterisit de preoția și arhieria lor canonicește. Însă nevrând a se supune ‎canoanelor, cu de sineși stăpânire ș-au izbândit, și lucrau deosebi cele ale preoției sau ale ‎arhieriei. Și împreună cu dânșii au urmat și alții, lepădându-se înșiși de soborniceasca ‎Biserică. Iar schismatici se‎ numesc, acei ce se osebeau de către soborniceasca Biserică, nu pentru dogme de credință, ci ‎pentru oarecare întrebări bisericești lesne de îndreptare. Iar eretici se numesc aceia a cărora ‎osebirea îndată și dea dreptul pentru credința cea întru Dumnezeu. Adică cei despărțiți cu ‎credința și cu dogmele de către dreptslăvitori, și desăvârșit depărtați. Deci parasinagogii se ‎unesc iarăși cu Biserica prin pocăința cea binecuvântată, și prin întoarcere. și cei ce dintr-înșii ‎au fost preoți, și clerici, întorcându-se întru aceeași rânduială se primesc, a căreia au fost. Iar ‎ereticii cei mai sus arătați și înșiși pepuzienii, pentru care este cuvântul, și câți alții, ‎întorcându-se la dreaptaslăvire, se botează ca elinii. Fiindcă Părinții cei vechi numai Botezul ‎acela au judecat a se primi, care nicicum iese din credință, iar al ereticilor, ca unul ce este ‎afară din dreapta credință, au judecat desăvârșit să se lepede. ‎‎[35]

Ce simplu ar fi fost să creadă și să propovăduiască despre eretici că sunt cei despărțiți de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit datorită unei credințe greșite în Dumnezeu. Iar Romano-catolicii și greco-catolicii, în afară de multe alte erezii, primesc credința că Sfântul Duh purcede și de la Fiul sau adaosul Filioque la Crez. Această credință este dezvăluită drept eretică de un sinod de pe vremea Sfântului ierarh Fotie cel Mare, aprobat chiar de papa Ortodox al Romei din acea vreme, înainte de căderea lor de la Sfânta Biserică Ortodoxă din anul… 1009 (nu 1054 cum greșit ne învață Părintele Arsenie Boca și alți istorici bisericești):

Sinodul din 879-880 d.Hr. de la Constantinopol, care a avut loc pe când Patriarh al Constantinopolului era Sfântul Fotie cel Mare – această mare personalitate patristică –, a prezentat din toate punctele de vedere o importanță foarte mare și un interes excepțional, cu atât mai mult cu cât acest mare Sinod a avut loc înainte de ocuparea tronului Vechii Rome de către franci și de introducerea oficială a lui Filioque și, desigur, înainte de întreruperea comuniunii euharistice pe care Patriarhul Constantinopolului a impus-o Papei Romei în 1009. Acesta este motivul pentru care vom analiza câteva puncte caracteristice ale Sinodului, considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, puncte de un interes deosebit mai ales pentru zilele noastre. În cercetarea acestei teme am citit în primul rând Actele Sinodului, atât cât s-a păstrat din ele, precum și diferite studii teologice asupra Sinodului.[36]

Nu numai atât, dar iată ce spun Sfinții Părinți despre acest eres latin sau romano-catolic cum este numit mai modern, într-o sinteză de o mare limpezime a Marelui Sfânt Cuvios Nicodim Aghioritul, comentând canonul 46 al Sfinților Apostoli:

CANONUL 46‎

‎ Episcopul sau prezbiterul, ereticesc botez primind sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce ‎conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?‎

‎ [Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 1, 6, 15; Vasilie, can. ‎‎1, 20, 47, 2] ‎

‎62 PIDALION

‎ TÂLCUIRE

‎ Dreptslăvitorii creștini se cuvine a se feri de eretici, și slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuși ‎ereticii se cuvine a se mustra și a se înțelepți de către episcopi și prezbiteri, doar cumva vor ‎înțelege și se vor întoarce, din rătăcirea lor.

[mustrarea nu întotdeauna se face politicos – n.n.]

Pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, ‎oricare episcop sau prezbiter, ar primi ca de drept și adevărat botezul ereticilor79 sau jertfa ceea ‎ce se proaduce de dânșii, unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire ‎are Hristos cu diavolul? Sau ‎ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc ‎cele de către ‎eretici sau și ei au aceleași socoteli ale acelora sau cel puțin nu au osârdie spre a-‎i ‎scoate pe dânșii din cacodoxia lor. Că cei ce binevoiesc (adică se învoiesc) la ‎slujbele acelora, ‎cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox și ‎rătăcit.‎

‎ 79 Pentru aceasta și Sfântul Ieromartirul Chiprian care a stătut episcop al Calcedonului, și tot ‎soborul cel dimprejurul său, cel de optzeci și patru de episcopi, ce s-au adunat în Calcedon, ‎urmând apostolescului acestuia canon care leapădă botezul ereticilor de obște, încă și ‎apostolescului canon 68 celui ce zice, că cei de eretici botezați sau hirotonisiți, este cu neputință, ‎a fi ori creștini, ori clerici. Urmând ei zic, canoanelor acestora, au așezat canon prin care leapădă ‎botezul ereticilor, și al schismaticilor împreună. Dovedindu-o aceasta, și din alte multe ‎Scripturelnice ziceri, iar mai ales din acea apostolească: „Un Domn, o credință, un Botez” ‎‎(Efeseni: 4). Că dacă, zic ei, una este soborniceasca Biserică, și unul este Botezul cel adevărat, ‎cum poate fi adevărat botezul ereticilor, și al schismaticilor, de vreme ce ei nu sunt înlăuntru în ‎Biserica cea sobornicească ci s-au rupt dintr-însa prin eres? Iar de este adevărat botezul ereticilor ‎și al schismaticilor, și este adevărat și cel al drept slăvitoarei și al soborniceștii Biserici, apoi nu ‎este un Botez, precum Pavel strigă, ci două. Care este prea cu necuviință. Adaugă însă ei și ‎aceasta, că socoteala aceasta, de a nu primi botezul ereticilor, ne este nouă și proaspătă a lor, ci ‎veche, și de cei mai dinainte ai lor cercată, canonul acestui sobor și sfântul a toată lumea al 6-lea ‎sobor (cu canonul al doilea) l-au pecetluit. și de unde mai-nainte era canon de localnic și ‎particularnic sobor, acum este canon de a toată lumea sobor, ca unul ce de acesta s-a pecetluit. ‎

Într-un glas cu Sfântul Chiprian și cu soborul cel de lângă el, și Firmilian cel ce a stătut exarh al ‎soborului celui din Iconia (pe care marele Vasilie în întâiul său canon, îl numește al său, ca pe ‎unul ce era episcop al Chesariei), strică și leapădă botezul ereticilor. Că scriind către Sfântul ‎Chiprian, zice acestea, dar cine, măcar de ar fi ajuns și la vârful săvârșirii și al înțelepciunii, ‎poate a se întări, și a crede, că singură suprachemarea celor trei nume ale Sfintei Treimi, este ‎destulă spre iertarea păcatelor, și spre sfințenia Botezului, de nu este adică drept slăvitori, și ‎acela ce botează? Citește toată epistolia acestuia, care se află în cartea cea pentru cei ce au ‎patriarhisit în Ierusalim (cartea 1, cap 16, paragraf 4) de nevoie fiind la această pricină. Să unește ‎la această socoteală și marele Vasilie, pe ale cărui canoane așijderea le-a pecetluit cel al 6-lea ‎sobor a toată lumea (în canonul 2) că adăugând în întâiul său canon a zice, care Botezuri sunt ‎primite, și care neprimite, în două le împarte pe acestea, zicând: Că, botezul ereticilor: adică al ‎celor cu totul despărțiți de Biserică, și care după însăși credință sunt osebiți de cei drept ‎slăvitori, și a cărora osebire privește dea dreptul la credința cea întru Dumnezeu, s-au părut bine ‎cuvântată pricină celor din început cu totul a se lepăda. Iar botezul schismaticilor sau socotit ‎adică a fi de cuviință de către soborul cel de lângă Chiprian, și Firmilian al nostru, să se lepede ‎și acesta; fiindcă schismaticii cei ce se numesc curați zic, și înfrânați, și de sac purtători, și ‎idroparastații (adică cei ce săvârșesc Liturghia numai cu apă), și alții sau despărțit la început de ‎Biserică, și despărțindu-se numai aveau în sineși darului Duhului Sfânt, fiindcă darea acestuia se ‎tăiase. Pentru aceea ca niște mireni făcându-se, nici dar duhovnicesc aveau, nici stăpânire de a ‎boteza sau a hirotonisi; și după urmare cei ce se botezau de dânșii, ca de mireni botezându-se, ‎au poruncit să se boteze cu adevăratul Botez al Bisericii cei sobornicești, dar însă fiindcă s-au ‎socotit de cuviință de către oarecare părinți ai Asiei, să fie primit botezul schismaticilor, pentru ‎oarecare iconomie a multora, fie primit. Însă însemnează, că botezul schismaticilor, care în ‎întâiul său canon îl primește marele Vasilie, în cel 47 al său îl leapădă, zicând, noi cu un cuvânt, ‎pe cei curați, și înfrânatici, și de sac purtători, pe toți îi botezăm. Iar de este la voi oprit Botezul ‎al doilea, pentru oarecare iconomie, precum este și la Romani, cuvântul nostru însă să aibă ‎putere de a strica adică pe botezul acestora. Drept aceea dacă pe botezul schismaticilor îl strică ‎marele Vasilie, pentru că le lipseau săvârșitul, dar, de prisos este de a mai întreba cineva de se ‎cuvine să boteze pe eretici. Iar în canonul al 20 al său hotărâtor zice, că pe eretici nu-i primește ‎Biserica, fără a-i boteza. Aceastași socotință o are și marele Atanasie, și pe ale acestuia cuvinte ‎le-a pecetluit soborul al 6-lea că zice, întru al treilea cuvânt asupra arienilor: „Arienii se ‎primejduiesc și întru însăși plinirea tainei, a Botezului zic. Căci, dacă deplinirea prin Botez se dă în numele Tatălui, și al Fiului, iar arienii nu zic Tată adevărat, fiindcă tăgăduiesc pe ‎întocmai ființa cea dintr-însul, tăgăduiesc însă și pe adevăratul Fiu, și pe altul din nou ‎plăsmuindu-l cu nălucirea lor zidit din cele ce nu au fost, pe acesta îl numesc Fiu, cum dar ‎Botezul cel ce se dă de dânșii, nu este cu totul nefolositor, și zadarnic? și se vede adică după ‎mască, că este Botez, dar cu adevărul nici un ajutor are către credință, și către buna cinstire. Că ‎nu cel ce zice Doamne, acela dă și pe adevăratul Botez, ci cel ce zice și cheamă numele, și care ‎are și credință dreaptă. Pentru aceasta dar și Mântuitorul nu a poruncit Apostolilor să boteze ‎chiar numai, ci mai întâi le-a zis să învețe pe cei ce vor să se boteze, și așa să-i boteze în numele ‎Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, pentru ca să se facă credința dreaptă din învățătură, și ‎cu dreaptă credință să se adauge săvârșirea botezului. Pentru aceasta și multe alte eresuri, zic ‎numai numele Sfintei Treimi, dar fiindcă nu le cugetă acestea drept, nici credința o au sănătoasă, ‎și nefolositor au și pe Botezul cel dat de dânșii, fiind lipsiți de buna cinstire. Drept aceea ‎urmează, că cel ce se stropește de dânșii, mai mult se spurcă cu păgânătatea, decât se izbăvește ‎de ea. Deci și cei ce cugetă cele al arienilor, măcar de și citesc cele scrise, și zic numirile Sfintei ‎Treimi la Botez, însă amăgesc pe cei ce iau Botez de la dânșii, fiindcă sunt mai necinstitori de ‎Dumnezeu decât ceilalți eretici. Dar și Teologul Grigorie întru un glas, cu sfinții cei mai-nainte ‎ziși, zice în cuvântul cel la Sfântul Botez, către arieni sau și către macedonieni întinzându-se, ‎care se catehiseau. Iar de șchiopătezi încă, și nu primești deplinirea dumnezeirii Fiului și a ‎Duhului, caută pe altul să te boteze sau mai bine zice, să te înece în apa botezului, fiindcă eu nu ‎am voie a despărți dumnezeirea Fiului, și a Duhului, de dumnezeirea Tatălui, și a te face mort, ‎în vreme ce se cuvine a doua oară a te naște prin Botez. Încât nici darul Botezului să-l aibă, nici ‎pe nădejdea care se naște prin Botez, pierzând în puținele slăviri ale celui de o ființă și de ‎asemenea ființă mântuirea ta. De vreme ce pe oricare din cele trei ipostasuri o ai pogorî din ‎vrednicia dumnezeirii pe toată Sfânta Treime o pogorî din aceasta, și pe sineți te lipsești de ‎deplinirea cea prin Botez. Zice încă și dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început, era ‎Cuvântul) „Nu te amăgească pe tine o ascultătorule adunările ereticilor, că au Botez dar nu ‎luminare. și se botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează.” Ci și Sfântul Leon în ‎epistolia cea către Nichita zice: „Nici un eretic dă sfințenie prin Taine.” Iar Ambrosie în ‎cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rău cinstitori de Dumnezeu, nu ‎sfințește.” Acestea așa zicându-se, cu dreptate s-ar nedumeri cineva, pentru ce sfântul a toată ‎lumea sobor al 2-lea și al 7-lea canon al său, încă și cel al 6 a toată lumea sobor în canonul 95 al ‎său, nu a lepădat botezul tuturor ereticilor, după apostoleștile canoanele acestea și după soborul ‎cel de lângă Sfântul Ciprian, și după toți ceilalți mari de Dumnezeu înțelepțiți Părinți mai sus ‎pomeniți, ale cărora conscripturi, însuși acest al 6-lea a toată lumea sobor, precum am zis, în al ‎‎2-lea canon al său, l-a pecetluit, ci al altor eretici le-au primit botezul, iar al altora nu? Pentru ca ‎să se facă dar lesne de înțeles dezlegarea nedumeririi acesteia, este trebuință a ști cineva mai-‎nainte, că două feluri de chivernisire, și de îndreptare, se păzesc în Biserica lui Hristos. Un fel se ‎numește scumpătatea, iar celălalt, se numește iconomie și pogorământ. Cu care chivernisesc ‎mântuirea sufletelor iconomii Sfântului Duh, uneori cu unul alteori cu altul. Deci Sfinții ‎Apostoli în canoanele lor cel mai-nainte zice, și toți pomeniții Sfinți, au întrebuințat ‎scumpătatea, și pentru aceasta desăvârșit leapădă botezul ereticilor; Iar soboarele acestea două de ‎toată lumea, au întrebuințat iconomia, și botezul arienilor și al macedonenilor l-au primit, și al ‎altora. Iar pe al evnomianilor, și al altora încă, nu l-au primit. Pentru că, mai ales în vremea ‎soborului al 2-lea arienii și macedonenii erau în putere, și nu numai că erau mulți întru mulțime, ‎ci aveau și mari puteri lângă împărați, și pe lângă stăpânitori, se aflau și la senat. Drept aceea, ‎întâi pentru ca să-i tragă la dreapta slăvire, și să-i îndepărteze mai cu lesnire, și alta pentru ca să ‎nu se întâmple mai mult să-i sălbăticească asupra Bisericii, și asupra creștinilor, și răul mai rău ‎să se facă, au iconomisit lucrul așa, dumnezeieștii Părinți aceia iconomisindu-și cuvintele lor cu ‎judecată (Psalm 111,5). Și s-au pogorât a primi botezul lor. Iar cum că, acestea nu le zicem de la ‎sine-ne, și cu cuvinte goale, mărturii sunt la aceasta la acești doi mari Părinți, Vasilie zic, și ‎Grigorie. Că marele Vasilie, temându-se de împărăteștile și dregătoreștile puteri, ale luptătorilor ‎Duhului, și îngrijindu-se ca nu cumva să năvălească, asupra Bisericii Chesariei, care atunci era ‎Finix singur înființat al Ortodoxiei, au întrebuințat iconomia, și până la destulă vreme nu nume ‎arătat Dumnezeu pe Duhul cel Sfânt. Iar marele Grigorie vrând a arăta puterile și sălbăticia ‎arienilor, și macedonienilor, în însuși recomenduitorul cuvânt ce îl face către cei‎ 150 episcopi ai acestui 2 a toată lumea sobor, zice, pentru dânșii acestea: „Cu adevărat fiare ‎cumplite au căzut asupra Bisericii, care nici după însemnarea noastră cruțându-ne, ci ‎nerușinându-se a fi decât vremea mai puternici”. Unde arată, că și cu toate că împăratul era drept ‎slăvitor, și cu toate că drept slăvirea s-a înfățișat, și sobor de toată lumea asupra lor s-a făcut, ‎însă ei încă erau grei și sălbatici asupra dreptei slăviri, și mai puternici decât creștinii. Au zis ‎însă și mai sus marele Vasilie, că, Botezul celor curați (adică al navatianilor) pe care l-au primit ‎și al 2-lea și al 6-lea sobor (l-au primit pentru iconomia celor mulți) căci de nu ar fi fost cuvântul ‎acesta al iconomiei, cu soborul al 6-lea ne s-ar fi împotrivit și luiși, și soborului al 2-lea de toată ‎lumea, primind el botezul oarecăror eretici, și canoanele lui Vasilie pecetluindu-se (adică ‎întărindu-se), care în canonul 1 și în cel 47 desăvârșit strică botezul ereticilor? Au doară nu citea ‎aceste canoane lui Vasilie? Sau pentru ce să nu facă osebire, și să zică, că pecetluiește pe toate ‎celelalte canoane ale lui, afară numai de cel 1 și 47? Arătat este dar, că, au lăsat să înțelegem ‎noi, că marele Vasilie întrebuințează scumpătatea, iar el, și cel al 2 a toată lumea au întrebuințat ‎iconomia, și așa nu se vede vreo împotrivă zicere sau împotrivire între dânșii, și cuvântul acesta ‎al iconomiei este pricina cea mai întâi și domnitoare, pentru care soboarele acestea, botezul altor ‎eretici l-a primit, și al altora nu. Însă pe lângă cuvântul iconomiei au stătut și a doua pricină, ‎pentru care a făcut așa. Iar aceasta este, căci, ereticii aceia al căror botez le-au primit soboarele ‎acestea, păzeau neschimbat felul, și materia Botezului ortodocșilor, și se botezau după forma ‎soborniceștii Biserici; Iar ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, au schimbat săvârșirea ‎Botezului și o au stricat, adică chipul felului, să zicem așa, chemarea sau întrebuințarea ‎materiei, adică a afundărilor și a ieșirilor din apă. și cum că aceasta a stătut pricina, martori ‎vrednici de credință sunt, mai întâi însuși cuvintele canonului al 7 al soborului 2. Că pentru ce ‎alta, botezul evnomianilor, și al savelianilor nu l-au primit, iar pe al arienilor și al ‎macedonenilor l-au primit, de vreme ce de o potrivă, și evnomianii, și arienii, și macedonenii ‎sunt cu totul cumpliți eretici? (fiindcă Evnomie asemenea ca Arie hulea asupra dumnezeirii a ‎Unuia Născut Fiului Tatălui, zicându-L pe El zidire a Tatălui, și slujitor precum se vede în ‎cuvântul al 2-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie; și asemenea că Macedonie hulea ‎asupra dumnezeirii Duhului, zicându-L pe El că este al treilea cu firea după Tatăl, precum se ‎vede aceasta în cuvântul al 3-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie). și savelianii, și ‎arianii, sunt întocmai după eresuri, precum zice Teologul Grigorie.” Întocmai este spre ‎păgânătate, și savelianește a împreuna, și arienește a despărți, cea întâi adică cu fața, iar cea a ‎doua, cu firile. și iarăși, că răul în amândouă este de-o potrivă, măcar deși se află în cele ‎potrivnice. și socoteala lui Savelie introduce iudaismul, după sfințitul Fotie, iar cea a lui Arie, ‎bagă elenismul? Pentru ce dar cei ce sunt deopotrivă după eresuri, nu s-au primit deopotrivă de ‎către sobor? Arătat este, că arienii, și macedonieni se botezau fără schimbare, ca și ‎dreptslăvitorii, în trei afundări, și în trei scoateri, și în trei chemări ale Sfintei Treimi, fără a ‎schimba nici felul chemărilor nici materia apei (că măcar deși arianul Ualie a pus lege ca botezul ‎să se facă întru o afundare, precum zice Dositei la Dodecavivlion foaia 86 însă legea aceasta nu ‎s-a ascultat, nici s-a întărit, ci a rămas nelucrătoare la arieni. Fiindcă nici pomenire de aceasta cât ‎de puțin canonul nu face, întru cele ce pomenește botezul ereticilor, nici Zonara sau Valsamon, ‎sau Aristin sau Anonimul (cel nenumit). Tâlcuitorii canoanelor o zic aceasta. Și măcar de au ‎schimbat arianii și chemările Botezului după Chedrino, și după acestași Dositei, zicând în ‎numele Tatălui celui mai mare, și al Fiului celui mai mic, și al Sfântului Duh celui și mai mic; ‎Dar nu au făcut schimbarea aceasta înaintea soborului al 2-lea ci în urmă, precum acestași ‎Dositei zice). Iar evnomianii schimbând chipul materiei Botezului, numai într-o afundare se ‎botezau; precum însăși cuvintele ce le are canonul arată anume: „Că pe evnomiani, zice, care ‎întru o afundare se botează și cel precum și savelianii chipul materiei botezului, adică pe cele ‎trei chemări stricându-le, învăța, că Tatăl, și Fiul, și Duhul sunt o față. Iar cum că se boteza după ‎chipul Botezului Bisericii ereticii aceia al cărora Botez soborul l-a primit, martor este și Zonara ‎tâlcuitorului canoanelor. Că citind canonul al 7-lea al soborului 2 acestea zice anume: „Nu se ‎botează dar de al doilea aceștia, căci despre Sfântul Botez la nimic se osebesc de noi, ci întocmai ‎ca și creștinii, se botează”. și cum că dimpotrivă, nu după forma Botezului Bisericii, se botezau ‎ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, martor este iarăși acestași Zonara zicând: „Aceștia ‎dar, și toți ceilalți eretici a se boteza Sfinții Părinți au legiuit. Că ori nu s-au norocit de ‎dumnezeiescul Botez sau norocindu-se, nu drept nici după chipul dreptslăvitoarei Biserici, s-au ‎norocit de el”. Deci pentru că‎ ereticii aceea păzeau chipul apostolescului Botez, canoanele acelor două soboare, i-au primit ca ‎botezați. Și nu numai pentru aceasta, ci și pentru iconomie, precum am zis. Că de le-ar fi lipsit ‎iconomia, negreșit nu ar fi stătut împotriva apostoleștilor canoane, care poruncesc dimpotrivă, ‎adică să nu primim botezul ereticilor. Toată teoria, care până acum o am făcut aici, nu este aici ‎de prisos, mai ales este și prea de nevoie, de obște adică pentru toată vremea, iar mai ales pentru ‎ziua de astăzi, pentru gâlceava cea mare, și prigonirea cea multă, ce se face pentru botezul ‎latinilor, nu numai între noi și latini, ci și între noi, și între cei de o cugetare cu latinii. Deci ‎urmând celor zise fiindcă locul apostolescului canon o cere, zicem că botezul latinilor este ‎minciunonumit botez. Și pentru aceasta, nici după cuvântul amărunțimei este primit, nici după ‎cuvântul iconomiei. Nu este primit după cuvântul amărunțimei, întâi pentru că sunt eretici. Și ‎cum că latinii sunt eretici, nici o trebuință este acum să arătăm vreo dovadă. Că însuși aceasta, ‎că avem atâta ură și atât întoarcere, iată atâtea veacuri despre dânșii, este arătată dovadă, căci ca ‎pe niște eretici îi urâm, adică precum și pe arieni sau pe savelieni sau pe macedonienii cei ‎luptători de Duh. Dar de ar pofti cineva a înțelege și din cărți eresurile lor, acestea le va afla ‎toate, în cărțile preasfântului patriarh al Ierusalimului Chir Dositei biciul papistașilor, cu prea ‎înțeleptele lor surpări. Însă în destulă știință poate să ia și din cărticica înțeleptului Miniat cea ‎numită piatra smintelii. Ajungă însă câte despre dânșii Sfântul Marcu al Efesului (în adunarea ‎‎25 cea în Florenția) de față a zis așa: Noi pentru nimic alta ne-am dezbinat de latini, decât pentru ‎că sunt, nu numai shismatici, ci și eretici, pentru aceasta nici se cuvine măcar a ne uni cu dânșii. ‎Încă și marele eclesiarh Silvestru zicea (cart 9 cap 5): „Osebirea latinilor, este eres, și așa o au ‎avut cei mai-nainte de noi. Deci mărturisit fiind, că latinii sunt prea vechi eretici, mai întâi ‎îndată din aceasta sunt nebotezați, după marele Vasilie de mai sus și după Chiprian și Firmilian ‎sfințiții cei mai-nainte de el; pentru că mireni făcându-se ei, fiindcă s-au rupt din ‎dreptslăvitoarea Biserică, nu mai au cu sineși pe darul Sfântului Duh, prin care dreptslăvitorii ‎ierei săvârșesc Tainele. Aceasta este o dovadă, care este atât de mare și ne împotrivă zisă, cât ‎sunt mari, și cărora nu li se poate zice împotrivă, și canoanele marelui Vasilie, și ale ‎Ieromartirului Ciprian, fiindcă au luat, și mai ales au întărire de la Sfântul a toată lumea al 6-lea ‎sobor. Al doilea latinii sunt nebotezați, pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează, ‎precum din început au primit de la Sfinții Apostoli dreptslăvitoarea Biserică. Latinii cei mai-‎dinainte mai întâi stricând apostolescul Botez, cu pravățul și cu nădejdea întoarcerii acelora și a ‎cunoștinței, pentru ca să nu se facă fiară mai sălbatică asupra Bisericii, fiindcă era mulțime prea ‎multă, și puternici întru lucrările cele din afară. și au nimerit pravățul acesta și nădejdea. Pentru ‎că cu iconomia aceasta și mai blânzi sau făcut aceia către cei dreptslăvitori, și atâția s-au întors ‎la buna cinstire, încât, în puțin, ori desăvârșit au lipsit, ori prea puțini au rămas. Deci și cei mai-‎nainte de noi asemenea au iconomisit, și au primit botezul latinilor, mai ales după chipul cel al ‎doilea. Pentru că papismosul atunci era în dricul său, și toate puterile împăraților Europei le avea ‎în mâinile sale, iar împărăția noastră își da duhul. Drept aceea de nevoie era, că de nu s-ar fi ‎făcut iconomia aceasta, papa, ar fi ridicat neamurile cele apusenești asupra celor răsăritenești, și ‎ar fi robit, și ar fi ucis, și alte nenumărate răutăți le-ar fi făcut. Dar acum când relele cele de acest ‎fel nu ni le pot face, fiindcă au pus asupra noastră dumnezeiască pronie, acest fel de păzitori care ‎și însăși trufașilor acelora desăvârșit le-au smerit sprânceana. Acum zic, când nimic asupra ‎noastră poate turbarea papismosului, ce mai trebuie iconomie? Că iconomia are măsuri și hotare, ‎și nu este veșnică și nehotărâtă. Pentru aceasta și Teofilact al Bulgariei zice: „cel ce face ceva ‎după iconomie, nu chiar ca un lucru bun, face aceasta: Ci ca un lucru trebuincios la o vreme ‎‎(tâlcuirea la cap 5 stih 11 către Galateni). În destul am iconomisit, zice Teologul Grigorie în ‎lauda cea către Atanasie: „Nici (socoteala) cea străină primind-o, nici pe a noastră stricând-o, ‎care cu adevărat ar fi rea iconomie. Așa zic și eu. Cu adevărat întrebuințau turnare, adică puțină ‎apă pe creștetul copilului turnând. Care încă și acum pe la oarecare locuri se lucrează. Iar cei mai ‎mulți cu o legătură de peri de porc, de trei ori aruncă puține picături de apă pe fruntea pruncului. ‎Iar între alte locuri, precum au vestit nouă de acolo întorcându-se la noi oarecine, că puțin ‎bumbac (care fieștecine poate ști câtă apă au ridicat bumbacul) zice, împlântându-l în apă, ung ‎cu acela pe copil, și așa îl botează. Deci, nebotezați sunt latinii, pentru că nu fac cele trei ‎afundări și scoateri, după apostoleasca predanisire. Pentru aceste trei afundări, cât sunt de nevoie ‎și de neapărate, spre deplinirea Botezului, nu zicem. Cel ce poftește, cetească, ci după toată ‎nevoia, cetească cartea prea mult ‎ învățatului, și preaînțeleptului Evstratie Arghentios. Ci și noi ‎la apostolescul ‎canonul al 50-lea vom zice, câtă trebuință de acum cere. Iar dacă oarecare ‎dintre ‎însuși latinii și dintre cei ce cugetă latinește, ar propune cele trei chemări ale ‎Sfintei ‎Treimi, nu trebuie a se face că au uitat cele ce au auzit mai sus de la Sfințitul ‎Firmilian, ‎și de la marele Atanasie; cum că sunt adică nelucrătoare dumnezeieștile ‎numele acelea din gura ‎ereticilor scoțându-se. Pentru că de nu ar fi aceasta, ‎negreșit ar trebui să credem, că și babornițile ‎fac minuni, fiindcă descântă cu ‎dumnezeieștile nume; deci când latinii, și ca niște eretici botez ‎nu pot da, pentru că ‎au pierdut darul cel începător desăvârșirii, și pe lângă aceasta, au răsturnat ‎și ‎apostolescul Botezul acelor trei afundări. Deci, zic, cei ce primesc stropirea ‎latinilor, ‎socotească ce au să răspundă, la stăpânirea acestui apostolesc canon, încă și la a ‎celui ‎după acesta adică al 47-lea! știu ce propun nenumiții apărători ai latinescului ‎minciunobotez. Că ‎propun că obișnuia Biserica noastră a-i primi cu ungerea ‎Sfântului Mir pe cei ce din latini se ‎întorceau. și că se află și oarecare rânduială ‎tipărită, care arată în ce chip să-i primim. și către ‎acestea chiar și cu dreptate ‎răspundem acestea. Cum că ajunge că mărturisești, că cu Mir îi ‎primeau; apoi, ‎eretici sunt. Că pentru ce cu Mir dacă nu erau eretici? Deci eretici fiind ‎mărturisiți, ‎nu este de crezut, că dreptslăvitoarea și apostoleasca Biserică, ar fi vrut cu ‎dinadinsul ‎să strice apostoleștile și soborniceștile canoanele acestea, ce mai sus le-‎am însemnat. Ci precum ‎se vede, și precum de cuviință este a crede, că oarecare ‎mare iconomie au vrut să întrebuințeze ‎pentru latini Biserica, având și pilda ‎pravățului său, pe acel mare și Sfânt al doilea de toată ‎lumea sobor. Că au ‎iconomisit soborul al 2-lea precum am zis, și a primit botezul arianilor, și ‎al ‎macedonienilor, rea iconomie este aceasta, când printr-însa, nici pe latini putem ai ‎întoarce, și ‎noi călcăm scumpătatea sfințitelor canoane, și primim minciunobotezul ‎ereticilor.” Că a ‎iconomisi se cuvine unde nu se face călcare de lege, zice ‎dumnezeiescul Hrisostom. Iar cum că ‎cu iconomie s-au făcut închipuirea aceea, ‎dintru aceasta este arătat, că până atunci răsăritenii ‎botezau pe apusenii cei ce se ‎întorceau. Precum o mărturisește aceasta localnicul sobor cel din ‎Laterano Romei; ‎Care s-a făcut la anul de la Hristos 1215 că zice acesta în canonul 4 că ‎răsăritenii nu ‎liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi făcut mai-‎‎nainte Apă Sfântă, spre curățire. Și apoi zice, că răsăritenii al doilea boteza pe ‎apusenii cei ce ‎veneau la Biserica răsăritului, adică ca pe unii ce nu aveau Botez ‎Sfânt și apostolesc ‎‎(dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24). Deci, când până atunci, ‎după mărturia a însuși ‎vrăjmașilor, răsăritenii îi botezau, arătat este, că în urmă ‎pentru mare iconomie au întrebuințat ‎chipul mirului, fiindcă nu folosea slăbiciunii ‎cei mai de pe urmă a neamului nostru, să ațâțe mai ‎mult mânia papismosului, și cu ‎aceasta încă, fiindcă atunci surpaseră și stricaseră toate cele rău ‎făcute în Florența, ‎și multă latinească mânie era pentru acestea. Drept aceea, și după ce au ‎trecut ‎iconomia trebuie să-și aibă locul lor amărunțimea și apostoleștile canoane.[37]

Dar ce rău credea și lucra Părintele Arsenie Boca, când nici măcar iconomia cea mai extremă nu o folosea: să îi fi primit măcar cu Sfântul și Marele Mir, dar prin lepădarea de ereziile lor, ci îi considera pe latini și uniați fiind aproape Ortodocși, cu taine valide și fiind o ramură a Uneia Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici.

A se vedea mai pe larg în capitolul: Pictura eretică – n.n.}

2.     Diverse teorii despre Părintele Arsenie Boca și Francisc de Assisi

a)  Dezinformarea

Și atunci, de ce a făcut acest lucru?

Părerea mea, întemeiată pe ceea ce știu despre mediul teologic românesc interbelic, în care s-a format Părintele Arsenie Boca, și chiar postbelic, este că avem de-a face cu ceea ce Pr. Anițulesei Gheorghe a numit o „dezinformare”. Imaginea lui Francisc de Assisi în întreaga lume era, până la sfârșitul secolului al XX-lea, aceea a unui „ortodox în catolicism”. Dăm în această privință un citat clasic, a Profesorului Ioan Savin, care spune că Francisc de Assisi avea o viață care „unește sărăcia materială cu totala bogăție spirituală, lepădarea de lume cu bucuria de a fi în lume, combinarea deplină a simțurilor cu gustarea frumuseților pe care le oferă natura; independența personală cea mai puternică, cu supunerea disciplinară totală; iubirea cea mai larg cuprinzătoare, cu castitatea cea mai ideală, ignoranța livrescă cea mai uluitoare, cu înțelepciunea cea mai edificatoare, … toate trăite, gustate și realizate în acest mare mistic al Bisericii creștine”.

Această imagine a lui Francisc de Assisi este atât de răspândită încât un neoprotestant new-age interbelic îl vedea ca un chip al blândeții ce se opune radicalismului petrin, ca o formă cu totul deosebită a Catolicismul de autoritarismul comun acestuia.

Această imagine a lui Francisc de Assisi apare chiar și la sfinții închisorilor, pentru că era singura informație despre el cunoscută în epocă.

Analiza demolatoare

[un Ortodox lămurit ar spune edificatoare. Iată cum Părintele Aldea când este vorba să își apere maestrul folosește cuvinte delicate, diafane, mieroase, pentru a ne convinge că era fără vreo răutate, exact ca porumbeii, iar când aduce aminte de Sfinții ce ne apără de rătăcirea lui, folosește cuvinte dure, defăimătoare, doar – doar i-om respinge în vreun fel. cum să demoleze Sfinții pe cineva. Chiar pe bietul Francisc de Assisi îl ajută să nu fie osândit mai tare în iad prin faima care a început să bântuie chiar și printre Ortodocșii nelămuriți – n.n.]

făcută vieții lui Francisc de Assisi de către Sfântul Ignatie Briancianinov este tradusă în limba română și începe să fie cunoscută la începutul anilor ’90, și astăzi fiind teologi mai în vârstă care încă nu o cunosc. Eu însumi am avut prilejul să aud în Facultatea de Teologie din București părinți profesori care lăudau ortodoxia lui Francisc de Assisi sau Ulfila [sic!], dar și pe Origen! Și sunt departe, foarte departe de a fi singurele rătăciri care au circulat sau circulă în mediul teologic, un mediu foarte supus ispitelor de dreapta și de stânga.

Fără a judeca pe nimeni, și cu atât mai mult fără a osândi pe nimeni, putem ușor să vedem că Părintele Arsenie Boca a fost în această privință, ca să-l cităm pe Pr. Anițulesei Gheorghe, dezinformat.

A știut – greșit, dar așa a știut – că Ulfila și Francisc au fost ortodocși din afara Ortodoxiei oficiale.

[Iată cum Părintele Mihai-Andrei ca să-și apere favoritul începe să îl acuze din ce în ce mai mult, trăgând în aceste acuzații și profesorii de teologie, și generația interbelică, și mărturisitorii din temnițele comuniste (uitând că ei nu sunt propuși la canonizare, iar dacă ar fi prima condiție este Ortodoxia neîndoielnică), ba acuzându-l de duritate demolatoare și pe Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov.

Problema pusă în cauză nu este dacă Francisc de Assisi poate fi considerat de un Sfânt autentic că este Sfânt, ceea ce ar fi un caz particular. Ci tocmai credința de temelie, dogma generală, fără excepții, că nici un eretic, cât de multe fapte bune ar avea, nu se poate mântui fără a se converti prin credință și Sfintele Taine la Ortodoxie. Cine nu cunoaște aceasta și nu o propovăduiește ca atare nu poate îndeplini condiția de bază pentru a fi propus la canonizare și anume Ortodoxia neîndoielnică.

Aceasta înseamnă că ignoranța Părintelui Arsenie Boca în legătură cu Ortodoxia nu este una minoră, fără importanță, ce ar conține în ea doar posibilitatea (excepțională și absurdă) ca un om (care nici măcar nu se poate mântui fiindcă este eretic), să devie chiar Sfânt, fără a se converti la Ortodoxie. Grava necunoaștere a Părintele Arsenie Boca este în legătură cu o problemă fundamentală de credință, pe care chiar și un copil Ortodox ar trebui să o cunoască, cu atât mai mult un îndrumător de suflete cum se dorea sfinția sa. Fără de această cunoaștere nu poate fi vorba de Ortodoxie neîndoielnică, ci de necunoaștere elementară a propriei credințe, credință nelămurită sau îndoielnică, ba chiar erezie neîndoielnică, toate păcate ce nu pot face parte dintr-un model de sfințenie Ortodox, cum se vrea a fi Părintele Arsenie Boca.

Părintele Arsenie Boca cunoștea că nici un eretic nu se poate mântui în afara Sfintei Biserici, de aceea nu vom încerca în acest studiu să demonstrăm aceasta. Problema sfinției sale, cea gravă, erezia pe care o credea era că toți romano-catolicii și greco-catolicii nu sunt eretici, ci au botez valid, de aici provenind și concluzia mincinoasă că minciunosfinții lor pot să fie nu numai mântuiți, ba chiar și Sfinți. Aceasta nu este o eroare minoră, legată de excepția personalității cuiva aparte, ci o întreagă mentalitate care i-a schimbat sfinției sale și multor ucenici ai lui întreaga viață, după cum s-a văzut mai sus.

Cei care nu se întăresc în dreapta credință (în cunoașterea realității că fără Sfântul Botez Ortodox nu ne putem mântui), nu se pot mântui nici ei, ci chiar se osândesc după Sfânta Evanghelie:

Mar 16:16 Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Ioan 3:5 Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. Efe 4:5 Este un Domn, o credință, un botez, Gal 1:6 Mă mir că așa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, 7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. 8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 9 Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema! 10 Căci acum caut bunăvoința oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea însă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos. 11 Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; 12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.

Lăsând aceasta, deci, la o parte, să vedem acum ce mari lacune a avut Părintele Arsenie Boca, dacă teoria dezinformării (construită cu atâta trudă de Părintele Mihai-Andrei Aldea, citând un cuvânt al Părintelui Gheorghe Anițulesei) stă în picioare. Iată la ce concluzii logice ne duce ea:

  • Părintele Arsenie Boca și-a format credința după Ioan Savin și profesorii rătăciți care nu cunosc dreapta credință, ci consideră că Francisc de Assisi, Ulfila și Origen ar fi Ortodocși. Aceasta înseamnă că i-a crezut fiindcă avea ceva în comun cu ei, tindea să creadă în ei, fiindcă și sfinția sa, de fapt, provenea din uniați și îi conveneau astfel de concluzii. Nu numai atât dar ne apare o evidentă lipsă de discernământ și cunoaștere autentic Ortodoxe, care să îi fi spus ce poate primi ca adevăr și ce nu de la alții. Acest lucru este vizibil și din lecturile dăunătoare pe care le-a făcut și din scrierile sale în care propovăduia erezii ca și cum ar fi cea mai curată Ortodoxie, dorindu-se a fi mentor al multora și considerându-se model de trăire și gândire pentru toți preoții Ortodocși;
  • Părintelui Arsenie Boca Dumnezeu nu i-a descoperit nu numai că Francisc de Assisi nu este Sfânt, dar nici măcar că romano și greco-catolicii sunt eretici. Aceasta înseamnă că ori sfinția sa nu se preocupa de aflarea voinței lui Dumnezeu și de credința adevărată, ori că Dumnezeu nu l-a învrednicit vreodată de vreun răspuns (din cauza părerii de sine, neascultării de duhovnici și lecturilor din religiile superioare). Concluzia: Părintele Arsenie Boca este un profet mincinos, nu un prooroc al lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost proorocul lui Dumnezeu nu se poate să nu-i fi descoperit un lucru atât de esențial pentru mântuirea sfinției sale;
  • Părintele Arsenie Boca, care a pictat la așezământul de la Drăgănescu numai în urma unor vedenii (după cum mărturisește chiar el însuși împreună cu ucenicii), a avut vedenii mincinoase, deci demonice, care îi prezentau un eretic a fi Sfânt, pentru a-l înșela pe el și prin el, prin canonizare, și pe noi (a se vedea capitolele: Vădirea sursei vedeniilor; Erminia eretică despre Sfintele Icoane);
  • Părintele Arsenie Boca nu a cercetat scrierile Ortodoxe autentice pentru a-și forma credința, ci s-a luat după zvonuri și păreri. Nu era nevoie să fie tâlcuită cartea „Despre Înșelare” a Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov. Avea la dispoziție Viețile Sfinților, Pidalionul Sfântului Nicodim Aghioritul (o carte care, pe atunci, se ținea în altar, lângă Sfânta Evanghelie, atât de importantă era considerată de către preoții cu adevărat Ortodocși), din care am citat foarte limpede mai sus. Faptul că sfinția sa nu citea/nu credea/nu aplica învățăturile din acele cărți, îi arată superficialitate/necredință/trândăvie sub pretext misionar. Deci, nu poate fi model de sfințenie. Este foarte posibil să fi avut la dispoziție și enciclica sinodală Ortodoxă din 1848, care vorbește foarte limpede de aceste probleme.

b)  Deformarea

Acum este momentul să redăm acele mărturii că pictarea ereticilor Francisc de Assisi și Ulfila a fost făcută nu în urma dezinformării, ci datorită informării/deformării demonice:

In cadrul Sfintei Liturghii, dupa ce ne-am impartasit, a vorbit si IPS Mitropolitul nostru, dr. Laurentiu Streza, care l-a cunoscut pe Parintele Arsenie Boca si mergea la el cand Parintele picta. Si l-a intrebat: „Parinte, de ce ati pictat asa pe Maica Domnului sau pe Mantuitorul?” Si Parintele a raspuns:” Mie asa mi s-a aratat Maica Domnului, asa l-am vazut pe Mantuitorul si eu ii pictez asa cum i-am vazut eu”. Acestea au fost lucruri adevarate care s-au petrecut, sigur, pentru cei care cred. Cu cei care nu cred trebuie sa mai avem rabdare ca sa creada si ei intr-o zi.[38]

A venit odată la Drăgănescu un ierarh de la Patriarhie, care i-a poruncit Părintelui Arsenie. să șteargă imaginile neortodoxe pictate in biserică. Părintele Arsenie i-a dat scule să șteargă ce nu-i convine, căci, zicea Părintele: „n-am pictat nimic, decât cu poruncă de Sus, pentru catehizarea poporului, care zace in întuneric”. De aceea, nu l-a putut înțelege intru totul nici Sorin Dumitrescu, un pictor, de altfel, talentat. Dar, pe lângă talent, mai trebuia ceva de Sus, pe care nu-l are oricine. Părintele Arsenie nu a pictat la metru pătrat, după tipare, ci cu descoperire de Sus, nu numai cu documentație; ci mai ales cu rugăciune si post si, uneori, vorbind cu sfinții pe, care ii picta.[39]

Pictor de icoane și de suflete

•‎        L-am cunoscut ca fiind și pictor. încă de când era la Sâmbăta de Sus ‎l-am ‎rugat să-mi facă o icoană cu Mântuitorul. Mutându-se la Schitul ‎Maicilor, m-am dus ‎acolo și mi-a arătat un album cu mai multe tipuri de ‎icoane. Nu am găsit nici una ‎potrivită și atunci Părintele a spus: „… O să ‎ți-L pictez așa cum L-am văzut eu”. ‎Când am mers după icoană cu sora mea ‎Maria Streza, Părintele mi-a spus: „Cu ‎timpul, această icoană o să fie un bun ‎de valoare” [= smerenie? – n.n.]

La întoarcere, cu motocicleta, ne-a prins o ploaie torențială în Predeal. Dar, ‎pe ‎unde treceam noi (cu icoana) șoseaua era uscată, și in stânga și dreapta ‎ploua! S-a ‎petrecut o minune!

[umbrelă de la draci… ca să canonizeze asemănarea Părintelui Arsenie Boca cu poporul Făgărășenilor lui – n.n.]

În icoană, în partea de jos, apar și Munții Făgărașului (cu Fereastra Mare ‎și ‎Fereastra Mică). Așa L-a văzut Părintele Arsenie pe Mântuitorul, când se ‎afla la ‎Mănăstirea Sâmbăta de Sus (n. .1 pictura este cea de pe coperta ‎cărții). (Streza ‎Nicolae, 83 ani)‎

•‎        După ce ne-a dat binecuvântarea pentru cununie, Părintele Arsenie ‎ne-a ‎dat o icoană pictată de sfinția sa spunându-ne că va fi apărătoare casei ‎noastre. ‎‎(Cismaș Eugenia, 78 ani, Făgăraș) •‎

•‎        La înmormântare a vorbit Părintele Bunescu. Părintele a .pus că s-a ‎făcut o ‎pictură la Drăgănescu nu după cărți, cum se pictează normal, ci după ‎cum a văzut ‎Părintele Arsenie. Așa a pictat. Pictura Părintelui Arsenie este ‎un unicat pe glob, ‎nicăieri mi există asemenea pictură.

[cu adevărat. Nu am văzut nicăieri ceva mai de prost gust și mai dăunător, având ca agravare că este pus în numele Ortodoxiei și sfințeniei – n.n.]

Pe toți, și pe sfinți și ‎pe Maica Domnului, i-a ‎pictat după cum i-a văzut! Și toate scenele de acolo ‎sunt pictate după cum le-a ‎văzut!‎

Părintele Arsenie a spus că putea să fie oriunde în lumea asta, dar l-a ‎rânduit ‎Dumnezeu la noi, la români, pentru rugăciunile martirilor ‎Brâncoveni.

[ideea preexistenței sufletului, independentă de părinți, asociată cu mândria că e un ales care blagoslovește locul pe care îl atinge și ocupă. Însă noi considerăm că este o ispită și o primejdie pentru țară, însă îi mulțumim lui Hristos că a îngăduit să fie la noi, ca să ne lămurim asupra subtilităților și adâncimii înșelării ce poate apărea și în Ortodoxie – n.n.]

Mântuitorul ‎i-a spus să fie pictor de suflete, să picteze în ‎inimile oamenilor credință, să facă din ‎oameni icoane vii.

[din păcate în inimile oamenilor a pictat credința cea strâmbă, antihristică de pe pereții Drăgănescului – n.n.] Și a reușit! ‎‎(Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus)‎

[…]

•‎        A spus un părinte când s-a dus acolo, la Drăgănescu: „Părinte, ce ‎frumos ‎ați pictat pe Mântuitorul!” și i-a zis: „L-am pictat cum L-am văzut”. ‎Haina ‎Mântuitorului era ca un abur, adică albă, dar și albul era un alb ‎transparent.

[dar tocmai acest abur, arată că era un duh ce se prefăcea că este Hristos, nu însuși El: Luc 24:36 Și pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă. 37 Iar ei, înspăimântându-se și înfricoșându-se, credeau că văd duh. 38 Și Iisus le-a zis: De ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? 39 Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am. 40 Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele Sale. – n.n.]

(Ierod. ‎Ieronim Coldea)‎

•‎        La prima întâlnire cu Părintele Arsenie Boca, la Drăgănescu… m-a ‎trimis în ‎biserică să văd picturile făcute de sfinția sa. După un anumit timp. ‎Părintele a venit ‎în biserică și am purtat o discuție despre pictură, pe care a ‎făcut-o inspirat din ‎Biblie și Sfânta Tradiție.

[după cum am văzut, le-a pictat din Biblia și Tradiția răstălmăcite după propriile păreri, care contrazic Sfânta Scriptură și Sfânta Predanie. Chiar studiul picturii de la Drăgănescu este un exemplu concludent, dacă am cercetat vreodată iconografia autentic Ortodoxă, după Sfânta Scriptură și după Sfânta Tradiție. Se vede și în câte locuri încalcă Biblia – n.n.]

Părintele mi-a spus că i-a plăcut ‎mult fizica și matematica, ‎vrând să se facă aviator, dar nu s-a făcut chiar ‎dacă nu a renunțat încă la ideea de a ‎zbura (Prof. C.F.)‎ ‎[40]

[și acesta este un indiciu al stării căzute, lipsite de har, a Părintelui Arsenie Boca. Ne mai arată că nu a avut adevărate vedenii, deci și pictura sfinției sale este rătăcită. Căci dacă L-ar fi văzut cu adevărat pe Domnul, nu ar mai fi fost intersat nici de matematică, nici de fizică, nici de aviație, nici să se urce pe frânghii, ca să arate la toți ce forță are sfinția sa. Iată ce ne învață despre aceasta Sfântul Cuvios Siluan Athonitul:

Sufletul trăiește mult pe pământ și iubește frumusețea pământului; iubește cerul și soarele, iubește grădinile frumoase, marea și râurile, pădurile și câmpiile; iubește sufletul și muzica și toate aceste lucruri pământești desfătează sufletul. Dar când cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împărați ai pământului în slava lor și am prețuit acest lucru, dar când sufletul cunoaște pe Domnul, atunci va socoti puțin lucru toată slava împăraților; sufletul tânjește atunci neîncetat după Domnul și, nesăturat, ziua și noaptea, dorește să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaște, Duhul Sfânt îți va da să înțelegi cum învață El sufletul să cunoască pe Domnul și ce dulceață e în aceasta. […]

Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând și smerit este, atunci se smerește și pe sine însuși până la sfârșit și nu mai dorește nimic cum dorește smerenia lui Hristos; și cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să dorească și să caute această smerenie neînțeleasă pe care n-o poate uita. […]

Dar Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, și cel ce în mândria sa vrea să cunoască pe Făcătorul cu mintea sa, acela e orb și nebun.

Cu mintea noastră nu putem cunoaște nici măcar cum s-a făcut soarele; și atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut soarele, primim în suflet acest răspuns limpede: „Smerește-te și vei cunoaște nu numai soarele, ci și pe Făcătorul lui”.

Dar când sufletul cunoaște pe Domnul, el uită de bucurie soarele și întreaga zidire și lasă grija pentru cunoașterea pământească.

Dumnezeu își descoperă tainele Sale sufletului smerit. […]

Fraților, în împărăția cerurilor sfinții văd slava lui Dumnezeu, noi însă să ne smerim și Domnul ne va iubi și ne va da pe pământ tot ce e de folos pentru suflet și trup, și ne va descoperi toate tainele.

Oamenii s-au alipit cu sufletul lor de agonisirea bunurilor pământești și au pierdut iubirea lui Dumnezeu, de aceea nu este pace pe pământ. Mulți vor să cunoască, de pildă, cum s-a alcătuit soarele, dar uită să cunoască pe Dumnezeu. Domnul însă nu ne-a vorbit despre soare, ci ne-a descoperit despre Tatăl și împărăția cerurilor. El a spus că în împărăția Tatălui Său drepții vor străluci ca soarele [Mt 13, 43]; și Scriptura spune că Domnul va fi Lumina în rai [Ap 21, 23; 22, 5] și Lumina Domnului va fi în sufletul, în mintea și în trupul sfinților.

Trăim pe pământ și nu-L vedem pe Dumnezeu și nu-L putem vedea. Dar dacă Duhul Sfânt vine în sufletul nostru, atunci îl vedem pe Dumnezeu așa cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ștefan. Prin Duhul Sfânt, sufletul și mintea recunosc îndată că acesta este Domnul. Așa a recunoscut prin Duhul Sfânt Sfântul Simeon pe Domnul în micul prunc [adus la templu]; tot așa a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt și Sfântul Ioan Botezătorul și a trimis poporul la El. Dar, fără Duhul Sfânt, nimeni nu poate cunoaște pe Dumnezeu, nici ști cât de mult ne iubește. Și, deși citim că El ne-a iubit și a pătimit din iubire pentru noi, noi ne gândim la aceste lucruri cu mintea, fără a înțelege și cu sufletul nostru, așa cum se cuvine această iubire a lui Hristos; dar, atunci când ne învață Duhul Sfânt, înțelegem în chip limpede și simțit această iubire și ne facem asemenea Domnului.[41].

Vedeți că neasemănarea cu Hristos a picturilor de la Drăgănescu, arată că Părintele Arsenie Boca nu L-a văzut în realitate, fiindcă sfinția sa picta ce a văzut, iar tablourile lui nu seamănă cu Hristos, deci nu L-a văzut pe El. Toate Sfintele Icoane canonice, de la începutul Sfintei Biserici, prin aceasta se disting de tablourile religioase. Ele seamănă între ele, având reprezentată aceeași Persoană, același chip, cu toate că prezintă atâtea diferențe de tehnică, epocă, gust și stil. Sunt ca aceeași Sfânta Scriptură dar scrisă cu caractere (fonturi) diferite. Tablourile religioase, însă, reprezintă diferite persoane sau indivizi, care nu seamănă între ei, dar cărora li se spune cu obrăznicie și prin uzurpare Hristos, iar uneori reprezintă pe pictorul ce le-a făcut, fiind numite, în acel caz, autoportrete religioase. Se aseamănă cu romanele religioase, în care autorul inventează tot felul de întâmplări legate de Hristos, uneori și scene din viața proprie.

După cum observați, Părintele Arsenie Boca nu a pictat de fapt Sfinte Icoane, ci autoportrete multiplicate pe diferite teme, purtând numele diferitor sfinți sau a pictat tablouri religioase cu Maica Zamfira și cu rudele ei. Dacă credem norul de mărturii din toate clasele de ucenici, că le-a pictat după vedenii, aceasta arată și că vedeniile preacuvioșiei sale erau de la dracii amăgitori ce cultivă dragostea de sine până la obsesie și nebunie. Dar aceasta nu hrănește inima și, atunci, Părintele Arsenie Boca căuta să se mai relaxeze din tensiunea minții prin matematică, fizică și aviație. Este firesc dacă sfinția sa căuta să se apropie de Dumnezeu prin cunoașterea minții căzute sau cunoașterea trupească (și nu prin smerenie și harul Sfântului Duh) să aibă astfel de pasiuni, astfel de vedenii și astfel de roade (A se vedea capitolele: Pictura antihristică, Grozăvii neasemănate).

Autoportretele religioase ale Părintelui Arsenie Boca, un antihrist modern, cinstit ca Sfânt.

Înaintea morții ÎPS sa †Gherasim Arhiepiscopul Râmnicului, ca rod al experienței duhovnicești de aproape 100 de ani, la cei care îl vizitau (pentru a-și cere iertare și rămas bun), le zicea, arătând o carte pe coperta căreia era fotografia din dreapta de chiar imediat mai sus: „Cum pot să-l cinstească oamenii pe Părintele Arsenie Boca, socotindu-l Sfânt? Sfinții, dovedind experiența lor neclătinată în ascultare și urmarea de toată viața, cu răbdare, a lucrării Sfintei Biserici, apar cu părul și barba albe, iar acesta cum să fie Sfânt, așa necopt? Și uitați-vă și la privirea lui: nu are o așezare smerită, cum o are orice Sfânt[42]

Poate și despre fotografia din stânga de chiar imediat mai sus, dar și despre celelalte, spunea ÎPS †Pimen următoarele cuvinte:

În postul Sfinților Apostoli, în 2014 eram la rând la spovedit la mănăstire la Sfântul Ioan. Dintr-o dată îl văd pe ‎Înaltpreasfințitul †Pimen prin curte și-l întreb: ,,Înaltpreasfințite, ce părere aveți despre fenomenul acesta cu Arsenie Boca? “ Înaltul spune: ,,Măi, îți spun, dar știi să taci? “. I-am spus că-mi pare rău, dar eu nu pot să tac. Mai ales dacă este vorba ‎despre o rătăcire, de ce să tac? […]I-am spus: Nu cumva, Înaltpreasfințite se cam ocupa cu vrăjitoria? Eu cam așa am văzut prin cărți. Înaltul îmi spune: ,,Măi, văd că știi”. Îmi spune: ,,Uită-te la el, uite ce ochi vicleni are în fotografiile lui”.Înaltpreasfințitul spune că atunci când era la Neamț călugăr era un călugăr în mănăstire care aducea mereu de la Arsenie Boca cărți de hipnoză. Asta e mărturia Înaltpreasfințitului †Pimen.[43]

După cum se vede și în cazul Maicii Domnului (capitolul: Madone anti Maica Domnului) chipurile hristoșilor mincinoși din pictura de la Drăgănescu nu seamănă nici între ele, nici cu chipul Mântuitorului. Atunci când seamănă cu cineva este vorba de autoportretele Părintelui Arsenie Boca, care surprind toate fotografiile pe care le avem cu sfinția sa, la diferite vârste. Practic, așezământul de la Drăgănescu, este un album de familie, desfășurat pe pereți, cu fotografiile sfinției sale și a familiei Maicii Zamfira. Nu știm cum a arătat familia preacuvioșiei sale ca să vedem dacă nu cumva i-a pictat și pe ei. Sfinția sa și ucenicii lui insistă pe ideea că tot ce a pictat a fost prin descoperire de sus. Este posibil și aceasta, să fie o descoperire de sus, de la vameșii văzduhului:

Efe 6:12 Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh.

Însă descoperirile Părintelui Arsenie Boca nu au cum să fie de sus de la Ioan 3:31 Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este și de pe pământ grăiește. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor., fiindcă Acela este Hristos, Care și-a imprimat fața pe mahrama regelui Avgar, pe a Veronicăi și a lăsat prin Sfinții Apostoli Bisericii Sale, comoara de neprețuit a Chipului Său care nu se schimbă, fiind Dumnezeu – Om, iar nu duh nălucitor și schimbător.

Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Adevărul, nu are cum să mintă arătând Părintelui Arsenie Boca alt chip să picteze, decât Chipul Său real.

Ioan 14:6 Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Mat5:37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.

Dacă singura Cale de a merge la Dumnezeu Tatăl este Hristos, și așa este, atunci singura icoană care duce prin închinare la Hristos, ca El să ne ducă la Tatăl, este chipul pe care L-a avut în realitate. Este imposibil să fi lăsat atâția oameni să se rătăcească până acum, iar acum să ne arate nouă că adevăratul Său chip este fața Părintelui Arsenie Boca.

Iată cum arăta Domnul nostru Iisus Hristos:

Vedeți că nu seamănă cu nici unul din hristoșii mincinoși pictați de Părintele Arsenie Boca?

Dar nici ei nu seamănă între ei… deși ne-am străduit să îi grupăm după teme și asemănări. Ne apar în fața minții două explicații: ori i-au apărut draci diferiți, care nu prea seamănă între ei, ori același duh necurat a făcut fețe-fețe jubilând că poate să înșele (printr-un ieromonah Ortodox căzut) România cea cuminte (singura țară din lume Apostolică de la rădăcini). Diavolii nu au statornicie în năluciri, schimbându-și aspectul de fiecare dată, și de multe ori chiar și în cadrul aceleiași arătări.

Singurul cu adevărat statornic este Dumnezeu și, prin El, așa devin cei uniți cu El.

Vom citi cum este descrisă înfățișarea Mântuitorului de către Erminia Ortodoxă, bazându-se atât pe descrierile contemporanilor (deși unii dușmani ai Sfintei Predanii hulesc astăzi că aceste mărturii nu ar fi veridice, tot la fel cum pun în discuție diferite fragmente din Sfinții Părinți și din Biblie) cât și pe Sfintele Icoane transmise de la Sfinții Apostoli. Înfățișarea lor s-a păstrat cu frică și cutremur, asemenea Sfintelor Scripturi, pentru a nu fi modificată, măsluită sau pierdută, deși au trecut valuri înspăimântătoare de luptători împotriva chipului Mântuitorului.

Astăzi ceata cea întunecată a teologilor întunericului, nu se mulțumește doar să hulească Sfintele Icoane, nici să le scoată din viața publică (răutăți evidente), ci a trecut la atacul mai viclean (vrând să deturneze de la închinare chiar pe cei aleși) prin inventarea tablourilor religioase. Satana dorește ca omul să fie derutat, să nu mai știe cum arată Dumnezeu – Cuvântul întrupat și, așa, fie să se închine la actorii pictați de eretici (deci la antihriști), fie să ajungă să creadă că nu S-a putut păstra Chipul Său sau că nu are vreo importanță sau că Hristos este un personaj mitologic sau că Adevărul este relativ. Ținta mai îndepărtată este ca prin toate mijloacele și să fie convins pe latura văzului să devină ecumenist.

Din păcate, Părintele Arsenie Boca și-a adus contribuția sa importantă la acest curent. El însă nu este nou. A început să atace pe Ortodocși de când au primit influențe din apusul căzut în Renașterea păgânismului.

Iată o suferință de acest fel, prin care a trecut un Ortodox evlavios și mâna de ajutor pe care a întins-o Hristos, ca să ne scape pe toți de această înșelare în privința Chipului Său (rătăcire care este o pregătire diavolească a oamenilor pentru a primi vedenii cu ei sau a-l primi și a i se închina lui antihrist ca și cum ar fi Hristos).

Un creștin, deznădăjduit și nedumerit de atâtea înfățișări ale lui Hristos, care nu seamănă una cu alta, (pe care a început a le vedea prin biserici de când s-a trecut de la pictura canonică la mâzgălirea după imaginația autorului sau după cine știe ce modele de oameni căzuți), a strigat din toată inima: „Cum arătai Tu Hristoase al meu, când trăiai pe pământ, să mă pot închina Ție, să-Ți pot săruta adevărata Ta Icoană?! Să știu pe Cine să iubesc?! Eu nu cred că ești o himeră, nici că ai mai multe fețe și nici că-ți schimbi înfățișarea ca dracii și zeii păgâni! Te rog, ajută-mă, că nu vreau să mă ador un dumnezeu străin!”.

Noaptea a auzit un glas: „Du-te la Sfânta Mănăstire Iviron, la dreapta intrării din stânga a Bisericii principale și ai să mă vezi pictat exact așa cum am fost Eu pe pământ.” Vedeți? Nu i-a arătat în vedenie, deși putea. Domnul nostru Iisus Hristos L-a trimis la Sfintele Icoane ca să ne învățăm că numai din adevăratele Sfinte Icoane putem ști cu adevărat cum este Dumnezeu și că ne sfințim prin ele ochii și prin simțirea inteligibilă și mintea prin asemănarea Lui și a sfinților. Ca astfel să ne ferim de asemănarea oamenilor cu etichetă de sfinți, pentru a nu ne închina nici la Dumnezeu străin, nici lui antihrist, adică înlocuitor de Hristos, nici anti sfinților, înlocuitori de sfinți.

Sfânta Icoană a Domnului de la Sfânta Mănăstire Iviron, la dreapta intrării din stânga a Bisericii principale. Auzind minunea ei, am dorit, din țară, să o fotografiez, pentru a vedea toată lumea că, Hristos, are chipul exact așa cum este pictat în Sfintele Icoane Ortodoxe, iar nu după imaginația vătămată de patimi a pictorilor, ca în tablourile religioase provenite din Occident și ca în cazul picturilor de la Drăgănescu.

Nu seamănă nici cu unul, nici cu altul, nici cu vreun antihrist pictat de Părintele Arsenie Boca și celebrii maeștri apuseni, cum nu seamănă nici cu vreunul din kitsch-urile care ne inundă, numite generic de Pidalion Grozăvii neasemănate.

Să privim acum asemănarea chipului Mântuitorului cu Sfintele Icoane Ortodoxe:

Deși pictate în secole, stiluri și tehnici diferite, se vede că este vorba de aceeași persoană: Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căruia să-I fie slava în veci. Amin!

c)  Neformarea

Iată și un text pe care, dacă Părintele Arsenie Boca ar fi fost un ieromonah Ortodox, adică dornic de cunoașterea Dreptei Credințe, ar fi trebuit să îl cunoască, fiind publicat pe vremea lui. Dacă nu îl putea procura, precis avea cine să îl învețe esența mesajului său, care este o cunoștință elementară, necesară oricărui Ortodox care vrea să se mântuiască: romano și greco-catolicii sunt eretici în afara Sfintei Biserici, deci nu se pot mântui. Faptul că nu l-a cunoscut arată că s-a aruncat în oceanul misiunii neformat în Dreapta – Credință.

Prin faptul că Părintele Arsenie Boca credea că nu ar fi eretici, arată o altă lacună gravă din pregătirea sfinției sale: nu știa ce înseamnă a fi eretic. Probabil că, și din acest motiv, s-a jucat de atâtea ori cu focul în scris și pictură, propovăduind atâtea erezii și riscându-și cu nonșalanță mântuirea.

EPISTOLA ENCICLICĂ, CĂTRE ORTODOCȘII CEI DE PRETUTINDENEA, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ

A celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos.

Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiți și doriți frați ai noștri, sfințiților Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, și tuturor ortodocșilor, fii adevărați ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, frățească îmbrățișare în Duhul Sfânt, și toate cele bune și de mântuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca evanghelica propovaduire, sfântă și dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toți așa neschimbată să se vestească, și în veci așa curată să se creadă, precum au descoperit-o dumnezeieștilor și sfinților săi Ucenici Mântuitorul nostru, Care pentru aceasta s’a deșertat pe sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-se din sânurile părintești și dumnezeiești; și, iarăși, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători și auzitori, ca niște trâmbițe puternice în toată lumea au răsunat-o – căci în tot pământul a ieșit vestirea lor, și la marginile lumii graiurile lor (Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); și, în sfârșit, așa neatinsă, cum de obște ne-au învățat-o atâția și atât de mari de Dumnezeu purtători Părinți ai Bisericii Sobornicești, cei de la marginile pământului, care aceleași graiuri le-au repetat, și până la noi în Sinoade și fiecare în parte au învățat. Ci precum odinioară în Eden începătorul răutății, vrăjmașul cel înțelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pe om călcător poruncii celei dumnezeiește încunoștiințate, tot astfel, amăgind pe mulți din când în când și în Edenul cel înțelegător, Biserica lui Dumnezeu, și unelte ale sale pe aceștia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învățăturii ortodoxe, adapă pe mulți nevinovați care viețuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s’au auzit (Evr. 2, 1) și cele vestite de Părinții lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei și pururea la fel cu Dascălii cei de mai inainte; și socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit și scris al Domnului și mărturisirea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă și înnoiri, ca la îmbrăcăminte, și desfășoară în toate chipurile învățătura evanghelică cea de ei stricată.

  1. De aici dar ereziile cele mult sfâșiate și îngrozitoare, cu care Biserica Sobornicească, primind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, și apucând și sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu (Efes. 6, 13…17), nevoită a fost să se războiască, și împotriva tuturor a biruit până azi, și va birui în toți vecii, după toată lupta mai strălucită și mai puternică arătându-se.
  2. Ci din aceste erezii, unele au și pierit cu totul, altele se duc, altele s’au veștejit, altele și înfloresc mai mult ori mai puțin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la Credință, altele iarăși răsar, ca să-și meargă drumul lor de la naștere până la pieire; că jalnice cugetări și născociri fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Șapte Sinoade a toată lumea, ca și ei se nimicesc, chiar de ar mai ține o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii Sobornicești și Apostolești, cea însuflețită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie veșnic, după nemincinoasa făgăduința Domnului: porțile iadului nu o vor birui pe dânsa (Mat. 16, 18); adică gurile necinstitorilor și ereticilor (după cum ne tâlcuiesc dumnezeieștii Părinți), oricât de cutezătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învățătură cea liniștită și fără zarvă. Dar oare ce este căci calea necinstitorilor sporește (Ierem. 12, 1)? Cum de se fălesc cei necredincioși și se ridică precum cedrii Libanului (Ps. 36, 35), tulburând slujirea cea liniștită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, și Biserica, măcar că se și roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al satanei, aude de la Domnul totdeauna: Destul este ție harul meu, că puterea mea în neputință se săvârșește (2 Cor. 12, 9). Deci cu dulceață se va lăuda mai mult în neputințele sale, ca să locuiască în ea puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9), și cei lămuriți să se facă arătați (1 Cor. 11, 19).
  3. Între aceste erezii răspândite, pentru judecăți pe care Dumnezeu le știe, pe o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar astăzi este și Papistășia, dar și aceasta (ca și acela, care a pierit cu totul), deși este în putere acum, nu va birui până în sfârșit, ci va trece și se va doborî, și în cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s’a (Apoc. 12, 10).
  4. Părerea cea nouă, cum că „Duhul Sfânt de la Tatăl și de la Fiul purcede”, este potrivnică lămuririi hotărâtoare a Domnului nostru, dată cu dinadinsul pentru aceasta (Ioan 15, 26): care de la Tatăl purcede, și potrivnică mărturisirii întregii Biserici Sobornicești, dupa cum este încredințată de cele Șapte Sinoade a toată lumea, rostind: care de la Tatăl purcede (Crez):
  5. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una și felurimea obârșirii Persoanelor dumnezeiești ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.
  6. Fiindcă aduce legături felurite și neasemenea între ipostasurile cele de aceeași putere și de aceeași slujire vrednice, cât și contopirea ori amestecarea lor.

iii. Fiindcă arată ca fiind, așa-zicând, nedesăvârșită, ba chiar întunecoasă și greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

  1. Fiindcă lovește pe Sfinții Părinți de la Sinodul Întâi a toată lumea de la Niceea și de la Sinodul al Doilea a toată lumea de la Constantinopol, cum că adică ar fi teologhisit nedesăvârșit despre Fiul și Sfântul Duh, și ar fi trecut sub tăcere însușirea deosebită a fiecăreia dintre cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuință a fi lămurite toate însușirile lor dumnezeiești împotriva arienilor și makedonienilor.
  2. Fiindcă batjocorește pe Părinții Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al șaselea și al șaptelea a toată lumea, care au vestit în lume desăvârșit și întreg dumnezeiescul Crez, încât și cu înfricoșate afurisenii și cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie și cu o virgulă, și lor înșiși, și oricăror altora; ca și cum ar trebui a fi îndreptat și adăugit, și prin urmare toată învățătura teologhicească a Părinților Sobornicești ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însușiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.
  3. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adică nu cu însemnare de purcedere, după înțelesul grecesc al Evangheliei și din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin față de Maxim Mărturisitorul și cum deslușea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.

vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, și cu silnicie măsluiește Crezul însuși, care este moștenire de obște a Creștinătății.

viii. Fiindcă a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniștită a lui Dumnezeu și a dezbinat neamurile.

  1. Fiindcă a fost veștejită pe față de la prima sa înfățișare, de către doi Papi de veșnică pomenire, Leon al III-lea și Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistola către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pe cei care au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.
  2. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.
  3. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire și adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene și Apusene.

xii. Fiindcă odată intrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de rușine, fie a atras după sine curând și alte înnoiri, cele mai multe potrivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, și ținute până la intrarea ei în Bisericile în care s’a furișat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia și aceleiași pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieștii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfințește slujirea, și părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Sobornicești, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir și împărtășirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezați; necăsătorirea preoților, infailibilitatea Papei și socotirea lui ca vicar al lui Hristos, și celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor și al întregii învățături, pe care-l ținea vechea sfântă și ortodoxă Biserică a Romei, pe atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Sobornicești și Apostolice.

xiii. Fiindcă i-a împins pe teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinți pentru a da chip plăcut greșitelor învățături înșiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinții Sfintei Biserici Sobornicești, dar și la măsluirea scrierilor sfinte și neatinse ale dumnezeieștilor Părinți, atât răsăriteni cât și apuseni.

xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru străin, nemaiauzit și hulitor, chiar pentru celelalte obști creștinești bine cunoscute, care, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.

  1. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuși de puțin din Scripturi sau măcar în chip rațional de la Părinți, cu toată osârdia și osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înșiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învățăturii greșite ivite din firea și în însușirile ei. Ci orice învățătură greșită care atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime și la obârșiile dumnezeiești, și chiar ființarea Preasfântului Duh, este și se numește erezie, și cei care cugetă astfel, eretici, după hotărârea celui între sfinți Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotință pentru Tatăl și Fiul, dar nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinței sobornicești trimisă de Papă Episcopului Tesalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, mergând pe urmele sfinților Părinți, atât răsăriteni cât și apuseni, a mărturisit odinioară către părinții noștri, și iarăși mărturisește astăzi în sinod, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la Tatăl și de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care o urmează, oricare ar fi ei, eretici sunt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar sinoadele lor eretice, și orice părtășie duhovnicească în slujire a ortodocșilor fii ai Bisericii Sobornicești cu unii ca aceia neîngăduită, dupa cum întărește și Canonul al șaptelea de la Sinodul al Treilea a toată lumea.
  2. Această erezie, care a împreunat cu sine și multă mulțime de înnoiri, precum s’a arătat, s’a făcut cunoscută prin jumătatea veacului al șaptelea, la început și tăinuindu-se, și încă felurite însemnări având în ținuturile apusene ale Europei, până ce cu încetul, furișându-se vreme de patru sau cinci veacuri, a covârșit vechea Ortodoxie a acelor părți prin nepăsarea Păstorilor de atunci, și cu sprijinul Domnitorilor, ducând la rătăcire puțin câte puțin nu numai Bisericile pe atunci încă drept-slăvitoare ale Spaniei, dar și pe cele germanice, galice și italice, a căror ortodoxie se vestea odinioară în toată lumea, și cu care adeseori se sfătuiau dumnezeieștii noștri Părinți Atanasie și Vasile cel până la cer strălucitor, și a cărora împreună bună-înțelegere și lucrare cu noi până la Sinodul al Șaptelea a toată lumea a păzit nevătămată învățătura Bisericii Sobornicești și Apostolești. Dar în urmă, prin zavistia urâtorului de bine, înnoirile privitoare la teologhisirea cea sănătoasă și ortodoxă a Preasfântului Duh – a cărui hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, după spusa Domnului (Matei 12, 31-32) – și prin înnoirile privitoare la dumnezeieștile Taine, și mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului, ca și a dumnezeieștii Împărtășanii și a Preoției, ca niște făpturi îngrozitoare una dupre alta urmând, au pus stăpânire și peste însăși Roma cea veche; de unde, luând întărire în Biserică, au primit, spre a se deosebi, și numele de Papistășie. Căci măcar că la început unii dintre episcopii ei, numiți și Papi, s’au rostit în chip sobornicesc împotriva înnoirii, precum Leon al III-lea și Ioan al VIII-lea, așa cum am mai spus, veștejind-o pe față în toată lumea, unul prin acele table de argint, iar celălalt prin epistola sa către sfântul Fotie la Sinodul al Optulea a toată lumea și prin cea către Sfendopulcrie[1] prin mâna lui Metodie, episcopul Moraviei – cei mai mulți dintre urmașii lor, momiți de privilegiile potrivnice soborniciei, ce decurgeau pentru dânșii din erezie în apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu, și găsind în ele mult folos lumesc și „câștig mult”, închipuind o cârmuire monarhică în Biserica cea Sobornicească și o singură-stăpânire al darurilor Sfântului Duh, nu numai că au schimbat după voie credința cea veche, despărțindu-se prin arătatele înnoiri de vechea și primita ocârmuire creștinească, ci s’au silit prin nelegiuite uneltiri, cum ne încredințează istoria cea adevărată, ca să momească de la Ortodoxie la apostazia lor și celelalte patru Patriarhii, și astfel să robească voilor și poruncilor oamenilor Biserica cea Sobornicească.
  3. Cei de fericită pomenire Înaintași și Părinți ai noștri de atunci, întru împreună-osteneală și sfătuire, văzând călcată în picioare evanghelica învățătură strămoșească, și veșmântul cel de sus țesut al Mântuitorului nostru sfâșiat de nelegiuite mâini, mișcați de părintească și frățească dragoste au plâns pierderea atâtor creștini pentru care a murit Hristos, lucrând cu multă osârdie și iubitoare străduință, și în sinoade și îndeosebi, pentru ca, izbăvind învățătura drept-slăvitoare a sfintei Biserici Sobornicești, să coasă împreună la loc, de vor putea, ceea ce s’a sfâșiat; și ca doctori încercați au chibzuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, îndurând multe supărări și dispreț și prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăți trupul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieștilor și preacinstitelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredințat de neînduplecata stăruință apuseană în rătăcire. Acești bărbați de fericită amintire au dovedit cu adevărat în această privință adevărul vorbelor celui întru sfinți Părintelui nostru Vasile, cel până la cer strălucitor, când zicea, din cercare, despre episcopii Apusului, și îndeosebi despre Papa: Care nu cunosc adevărul, nici suferă să-l învețe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înșiși întărindu-se în erezia lor (Epistola către Eusebie al Samosatei). Și astfel, cunoscând neîndreptarea lor după întâia și a doua certare frățească, lăsându-i în pace și ocolindu-i, i-au lăsat la mintea lor cea îndărătnică (căci mai bun este războiul, decât pacea care desparte de Dumnezeu, cum a zis cel între sfinți Părintele nostru Grigorie despre arieni). De atunci nu s’a mai aflat nici un fel de părtășie duhovnicească între noi și ei; căci aceia cu mâinile lor au adâncit prăpastia dintre ei și Ortodoxie.
  4. Dar pentru aceasta Papistășia nu a încetat a tulbura Biserica cea liniștită a lui Dumnezeu, ci trimițând pretutindenea așa-numiți propovăduitori, neguțători de suflete, înconjură uscatul și marea ca să facă un prozelit, să înșele pe vreunul dintre ortodocși, să strice învățătura Domnului nostru, să măsluiască prin adaos dumnezeiescul Crez al sfintei noastre Credințe, să arate de prisos Botezul cel lăsat de Dumnezeu, nefolositoare împărtășirea cu Paharul Legământului, și câte altele nenumărate, însuflate de dracul înnoirii atotîndrăznitorilor scolastici din Veacurile de Mijloc și Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânire. Fericiții noștri înaintași și părinți, în evlavia lor, deși încercați și prigoniți în multe feluri și în multe chipuri, dinăuntru și dinafară, pe față și în ascuns de către Papistășie, încrezându-se în Domnul, au izbutit a izbăvi și a ne învăța și pe noi această neprețuită moștenire a părinților noștri, pe care și noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe o comoară de mult preț generațiilor ce vor veni, până la sfârșitul veacului. Dar nu încetează până astăzi, și nu vor înceta pentru aceasta Papistașii, a lovi dupa obiceiul lor Ortodoxia, care le este zilnică mustrare vie înaintea ochilor, ca unor lepădați de credința lor cea strămoșească. De ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei acele loviri împotriva ereziei care a năvălit asupra Apusului și a pus stăpânire pe el! Cine se îndoiește că, dacă osârdia lor în nimicirea Ortodoxiei s’ar fi întrebuințat cumva în nimicirea ereziei și a înnoirilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea și Ioan al VIII-lea, cei din urmă Papi ortodocși de fericită pomenire, de mult nu ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume, și am putea acum să spunem același, după făgăduința apostolică! Dar osârdia urmașilor lor nu a fost în apărarea Credinței Ortodoxe, precum osârdia vrednicului de pomenire Leon al III-lea, acum între cei fericiți.
  5. Într’o oarecare măsură silniciile personale ale Papilor din urmă încetaseră, și nu mai erau decât cele ale propovăduitorilor lor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847, a dat la 6 Ianuarie acest an o Epistola Enciclică Către Răsăriteni, având douăsprezece file în tălmăcirea grecească, pe care trimișii săi au răspândit-o ca pe o molimă venită din afară înăuntrul Turmei noastre Ortodoxe. În această Enciclică el se adresează acelora ce în felurite vremuri și în felurite obști creștinești au apostaziat și au trecut la Papistășie, fiindu-i deci prielnici, dar se îndreaptă cu dinadinsul și către ortodocși, fie direct, fie nenumindu-i; și pomenind pe dumnezeieștii și sfinții noștri Părinți (fila 3, r. 14-18; fila 4, r. 19; fila 9, r. 6; și filele 17 și 23), îi defaimă în chip vădit pe aceștia, cât și pe noi, moștenitorii și urmașii lor: pe ei ca ascultând, zice-se, de poruncile papistășești și de hotărârile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii Sobornicești; iar pe noi ca pe niște neascultători de pildele acelora și, prin urmare, defăimându-ne față de Turma noastră cea de Dumnezeu încredințată, ca pe niște despărțiți de Părinții noștri și nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte și pentru mântuirea sufletească a fiilor noștri duhovnicești. Și hrăpind ca pe o moșie a sa Biserica cea Sobornicească a lui Hristos, fiindcă ține, precum se laudă, Scaunul episcopal al Fericitului Petru, voiește să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, alegând drept temei al oricărei învățături teologhicești aceste cuvinte cu totul de mirare (fila 10, r. 29): „nici că se află vreo pricină să vă împotriviți întoarcerii la adevărata Biserică și la părtășia cu acest sfânt Scaun al nostru.”
  6. Neîndoielnic, oricare din frații și fiii noștri în Hristos, care cu evlavie a fost crescut și învățat, cu băgare de seamă și cu înțelepciunea cea dată lui de Dumnezeu citind, va socoti că și vorbele celui de acum Episcop al Romei, ca și ale schismaticilor săi înaintași, nu sunt vorbe de pace, cum zice (fila 7, r. 8), și de bunăvoire, ci cuvinte de amăgire și vicleșug, țintind însuși a se mări pe sine, după obiceiul înaintașilor lui cei potrivnici soborniciei. De aceea și suntem încredințați că, așa cum nu s’au înșelat până azi, ortodocșii nu se vor înșela nici de acum înainte; căci adevărat este cuvântul Domnului nostru (Ioan 10, 5): După cel străin nu merg, ci fug de la dânsul, că nu cunosc glasul străinilor.
  7. Cu toate acestea, am socotit ca pe a noastră părintească și frățească trebuință, și ca pe o sfântă datorie, să vă întărim prin cea de față încunoștiințare în Ortodoxia care din strămoși o țineți, și să arătăm totodată în treacăt netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru care în chip vădit el însuși îl cunoaște. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică își împodobește Scaunul, ci de la Scaunul Apostolic se silește a-și temeli stăpânirea, iar de la stăpânire mărturisirea sa. Dar adevărul stă chiar dimpotrivă. Nu numai că Scaunul Romei se socotește a fi fost cinstit de către Fericitului Petru doar din predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasilie (Epist. 48 către Atanasie cel Mare) ca fiind „cea mai însemnată între toate Bisericile din lume”, ba încă mai mult, Sinodul al Doilea a toată lumea, scriind către un Sinod al Apusenilor (preacinstiților și cucernicilor frați și împreună-slujitori Damasie, Ambrozie, Britton, Valerian și ceilalți) mărturisește, zicând: „Biserica cea preaveche și întru adevăr Apostolească a Antiohiei Siriei, în care pentru întâia dată s’a întrebuințat cinstitul nume al creștinilor”, nici aceasta, zicem, Biserica Apostolească a Antiohiei, nu a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură și cu hotărârile sobornicești, măcar că este una care într’adevăr se poate mândri cu Scaunul lui Petru. Dar ce zicem? Însuși Fericitul Petru în persoană a fost judecat înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galat. 2, 14) și a fost aflat, după mărturia Scripturii, vinovat și nu drept umblând. Ce trebuie dar a crede pentru cei care se laudă și se semețesc numai cu ținerea Scaunului său, așa de măreț în ochii lor? Ba încă marele Vasile, cel până la cer strălucitor, a toată lumea dascăl al Ortodoxiei în Biserica cea Sobornicească, la care și episcopii Romei sunt nevoiți a ne trimite (fila 8, r. 31), lămurit și deslușit ne-a arătat mai sus ce prețuire se cade a avea pentru judecățile nepătrunsului Vatican: Care, zice el, nu cunosc adevărul, nici suferă să-l învețe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înșiși întărindu-se în erezia lor. Astfel că înșiși acei sfinți Părinți ai noștri, pe care admirându-i pe drept, ca pe niște luminători și învățători chiar ai Apusului, ni-i înșiruie Sanctitatea Sa, și ne sfătuiește (fila 8) să urmăm lor, ne învață să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Scaun, ci Scaunul însuși și pe cel de pe Scaun să-l judecăm după dumnezeieștile Scripturi și hotărârile și rânduielile Sinoadelor, și după Credința cea propovăduită, adică după Ortodoxia învățăturii celei de totdeauna. Așa au judecat și au osândit în Sinod Părinții noștri și pe Honorie, Papă al Romei, și pe Dioscur, Papă al Alexandriei, și pe Makedonie și Nestorie, Patriarhi ai Constantinopolelui, și pe Petru Gnafevs, Patriarhul Antiohiei, și pe ceilalți. Căci dacă și urâciunea pustiirii a șezut în locul cel sfânt, după mărturia Scripturilor (Daniil 9, 27; Mat. 24, 15), de ce nu și înnoirea și erezia pe Scaun Sfânt? Și de aici se arată dintr-o privire zădărnicia și slăbiciunea și a celorlalte strădanii (fila 8, r. 9, 11, 14) în folosul puterii tiranicești a Episcopului Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe piatra  cea neclătinată a mărturisirii lui Petru: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Mat. 16, 16) (care era răspunsul de obște din partea Apostolilor, întrebați: Dar voi cine-mi ziceți că sunt? – Mat. 16, 15, cum tâlcuiesc nouă dumnezeieștii Părinți răsăriteni și apuseni), pe șubredă temelie s’ar fi întemeiat chiar însuși pe Chifa, darmite pe Papa, care după ce s’a făcut stăpân pe cheile Împărăției Cerurilor, le-a chivernisit așa precum bine se vădește din istorie. Dar și însemnarea întreitului Paște oile mele, dumnezeieștii noștri Părinți cu un glas învață că nu era un privilegiu al Fericitului Petru asupra celorlalți Apostoli, și cu atât mai puțin al urmașilor lui, ci simplă reașezare a lui în apostolatul din care căzuse prin întreita lepădare. Dumnezeiescul Petru însuși se arată a primi astfel înțelesul întreitei întrebări a Domnului Mă iubești? și mai mult, și decât aceștia (Ioan 21, 16). Căci aducându-și aminte de cuvintele: Dacă toți se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti (Mat. 26, 33), s’a mâhnit căci a zis lui a treia oară: Mă iubești? Dar urmașii lui iau zicerea în chip prielnic, în înțelesul cel foarte plăcut lor.
  8. Dar, zice Sanctitatea Sa (fila 8, r. 12), Domnul a spus lui Petru (Luca 22, 32): Eu m’am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; și tu oarecând întorcându-te, întărește pe frații tăi. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că satana încercase să tulbure credința tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, și aceasta mai cu seamă pentru că grăise cuvinte de iubire de sine și se îndreptățea pe sine mai presus de ceilalți (Mat. 26, 33): Dacă toți se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Dar această îngăduință a fost trecătoare. A început a se blestema și a se jura că: Nu știu pe omul acesta. Iată cât de slabă este firea omenească lăsată în voia ei. Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios (Mat. 26, 41). Trecătoare, am zis, pentru ca, venindu-și iarăși în sine, prin întoarcerea în pocăință, să întărească și mai mult pe frații săi în Acela pentru Care ei nici și-au călcat jurământul, nici s’au lepădat. O, înțelepte judecăți ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască și tainică a fost cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Ci credem că Cina cea sfântă se săvârșește și astăzi în fiecare zi – aceasta faceți întru pomenirea mea (Luca 22, 19). Și de câte ori veți mânca pâinea aceasta, și veți bea paharul acesta, moartea Domnului vestiți până când va veni (1 Cor. 11, 26). Dragostea frățească, cea cu atâta grijă poruncită nouă de către Învățătorul nostru de obște, zicând: Întru aceasta vor cunoaște toți că ai mei ucenici sunteți, de veți avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), al căreia zapis și pecete Papii le-au sfâșiat primii, apărând și primind eretice înnoiri, potrivnice celor binevestite nouă și întărite de către Dascălii și Părinții noștri de obște, însăși această dragoste, zicem, lucrează și astăzi cu tărie în sufletul popoarelor creștine și îndeosebi al celor ce le cârmuiesc. Căci mărturisim cu tărie în fața lui Dumnezeu și a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (fila 7, r. 43) către Dumnezeu și Tatăl Său pentru dragostea de obște și unirea creștinilor în Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, în care și credem, ca să fie una, precum noi una suntem (Ioan 17, 22), lucrează și în noi nu mai puțin decât în Sanctitatea Sa, și aici dorința și osârdia noastră frățească întâlnesc pe ale Sanctității Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează sub cuvânt de a se păstra întreg și neatins dumnezeiescul Crez cel neprihănit și desăvârșit al Credinței Creștinești, după glăsuirea evanghelică și hotărârile celor Șapte Sfinte Sinoade a toată lumea, și după învățătura Bisericii Sobornicești celei de totdeauna; iar în Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea și întărirea stăpânirii și dregătoriei celor care șed pe Scaunul Apostolic și a noii lor învățături. Iată în scurt capitolul întregii deosebiri și neînțelegeri dintre noi și aceia, și zidul cel din mijloc al despărțirii, care nădăjduim ca, prin împreună-lucrarea vestitei înțelepciuni a Sanctității Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre, după cum ne-a făgăduit Dumnezeu (Ioan 10, 16): Și alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea mi se cade a le aduce, și glasul meu vor auzi (Care de la Tatăl purcede). Fie spusă acum și cea de-a treia. Căci de socotim, după cuvintele Sanctității Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede și să-și calce jurământul, ar fi rămas legată și unită cu Scaunul lui Petru, și că ar trece în putere către cei ce șed în timp pe el, deși, cum s’a spus mai sus, nu avem nici un temei spre a ne întări în această părere (după cum aflăm din pilda Fericitului Petru însuși, din Scriptură, încă și după pogorârea Sfântului Duh), ne încredințăm totuși din cuvintele Domnului nostru că va veni vremea când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu piară până în sfârșit credința lui, va lucra și asupra vreunuia dintre urmașii Scaunului său, care va și plânge cu amar precum acela, și întorcându-se oarecând, ne va întări și mai mult pe noi, frații lui, în Mărturisirea Ortodoxă care din strămoși o ținem. Și dea Dumnezeu ca acest adevărat urmaș al lui Petru să fie Sanctitatea Sa! Și ce oare ne împiedică să adăugăm la această umilă rugăminte a noastră și curatul nostru Sfat din inimă în numele Sfintei Biserici Sobornicești? Nu îndrăznim a zice, cum face Sanctitatea Sa (fila 10, 1.22), ca lucrurile să se facă „fără nici o zăbavă”, ci zicem fără grabă, cu multă chibzuință, și încă, de va fi trebuință, cu sfatul Episcopilor, Teologilor și Dascălilor celor mai înțelepți, mai evlavioși, mai iubitori de adevăr și nepărtinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiasca iconomie, toate neamurile din Apus.
  9. Zice Sanctitatea Sa că Episcopul de Lugdunum, Sfântul Irineu, scrie în lauda Bisericii Romane: Toată Biserica, adică credincioșii de pretutindenea, sunt îndatorați a se duce către această Biserică, din pricina întâietății ei, Biserică în care s’a ținut întru totul de către credincioșii de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli. Deși acest sfânt zice cu totul altceva decât cred cei de la Vatican, le lăsăm înțelesul și tâlcuirea cea după bunul lor plac și zicem: Cine tăgăduiește că vechea Biserică Romană era Apostolică și Ortodoxă? Ci nimeni între noi nu va pregeta a o numi și pildă de Ortodoxie. Încă vom și adăugi, spre mai marea ei laudă, și locul de la istoricul Sozomen (Ist. Bis. III, 12) pe care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul în care, până la un timp, a putut a-și păzi Ortodoxia ce-i lăudăm: „Căci îndeobște Biserica cea din tot Apusul, curat cârmuindu-se de dogmele Părinților, a fost ferită de ceartă și de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinți sau dintre noi înșine ar fi tăgăduit întâietatea ei canonică în înșiruirea Ierarhiei, atâta vreme cât s’a cârmuit curat de dogmele Părinților, ținându-se de limpedea rânduială a Scripturii și a Sfintelor Sinoade? Acum însă nu mai aflăm păstrată în ea nici dogma Fericitei Treimi, după Crezul dumnezeieștilor Părinți adunați întâi la Niceea și al doilea la Constantinopol, care l-au mărturisit și întărit celelalte cinci Sinoade a toată lumea, și sub atâtea afurisenii i-au pus pe cei ce l-ar schimba fie și cu o cirtă, ca pe unii ce s’ar face nimicitorii lui; nici aflăm forma cea apostolească a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului celui de taină săvârșitor asupra sfintelor, ci vedem în ea și dumnezeiescul Pahar socotit – să nu fie! – ca o băutură de prisos, și altele multe, necunoscute nu doar sfinților noștri Părinți, care au fost totdeauna sobornicesc și negreșelnic canon și dreptar al Ortodoxiei, precum și Sanctitatea Sa învață, cinstind adevărul (Fila 6), dar și vechilor sfinți Părinți ai Apusului. Dar încă și această întâietate, pentru care se luptă acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum au făcut și înaintașii săi, s’a preschimbat dintr’un semn frățesc și privilegiu ierarhic, în stăpânească hegemonie. Ce trebuie dar să credem despre predaniile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit așa prefacere și schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneț și de încrezător în vrednicia Scaunului Apostolic, încât să cuteze a zice că de ar trăi din nou cel întru sfinți Părintele nostru Irineu și ar vedea-o astăzi ruptă de vechea și cea dintru început învățătură apostolească în atâtea dintre cele mai de căpetenie și sobornicești hotărâri ale Creștinătății, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la înnoirile și la cele de sine așezăminte ale Bisericii Romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se cârmuiește curat de dogmele Părinților? Dacă ar vedea, de pildă, cum Biserica Romană nu numai că înlătură din canonul ei liturgic, după insuflarea scolasticilor, străvechea și apostolica chemare a Duhului celui de taină Sfințitor, și că strâmbă slujba în chip vrednic de plâns în partea ei cea mai de căpetenie, dar și sârguiește cu îndărătnicie ca să o scoată și din Liturghia celorlalte Obști Creștinești – cu defăimare grăind Sanctitatea Sa despre aceasta, în chip așa de nevrednic de Scaunul Apostolic cu care se laudă, că „s’a strecurat după schismă” (fila 11, r. 11) –  câte n’ar zice despre această înnoire dumnezeiescul Părinte? El care ne încredințează (Cartea a IV-a, cap. 34) că „pâinea cea din pământ, primind și poftirea  lui Dumnezeu, nu mai este pâinea de obște” ș.c.l., înțelegând prin „poftire” (ekklhsiV) chemarea (epiklhsiV). Faptul că Irineu crede că prin ea se săvârșește Taina Jertfei este însemnat în chip deosebit chiar și de către Franciscus Feu-Ardentius, din cinul călugărilor papistași ziși Minoriți, care la 1639 a scos scrierile sfântului cu scolii, și care zice (Cartea I, cap. 18, fila 114) că Irineu învață „că pâinea și Paharul amestecat, prin cuvintele chemării se fac adevăratul Trup și Sânge al lui Hristos”. Iar de ar auzi despre vicariatul și dreptul de eretocrit[2] a Papei, câte nu ar zice el, care și pentru o mică și aproape neînsemnată pricină pentru prăznuirea Paștilor (Eusebie, Ist. Bis. V, 26), s’a împotrivit cu așa cutezare și biruință silniciei Papei Victor în Biserica cea slobodă a lui Hristos? Astfel că chiar martorul adus de Sanctitatea Sa pentru întâietatea Bisericii Romane arată că vrednicia ei nu este una stăpânească, și nici de plângere, cum n’a avut-o vreodată nici însuși Fericitul Petru, ci un privilegiu frățesc în Biserica Sobornicească și o cinstire arătată Papilor pentru faima și întâietatea Cetății. Tot așa și Sinodul al IV-lea a toată lumea – pentru a păstra înșiruirea rangurilor Bisericilor, cea canonicește așezată de Sinodu al III-lea a toată lumea (Can. 8), urmând Sinodului al II-lea a toată lumea (Can. 3), care și el urma celui Dintâi (Can. 6), ce numea obicei dreptul de eretocrit al Papii peste Apus – a arătat în acest chip temeiul acesteia: „Părinții după dreptate i-au dat întâietatea de cinstire (ta Presbeia), pentru că Cetatea aceea era cetate împărătească” (Can. 28), nespunând nimic despre singura stăpânire a Papei asupra apostoliei lui Petru, și încă mai puțin despre vicariatul Episcopilor Romei și despre Păstoria universală. Iar o asemenea tăcere adâncă asupra unor așa de mari privilegii – și nu numai aceasta, ci și temeiul arătat al întâietății, adică nu Paște oile mele, nici Pe această piatră voi zidi Biserica mea, ci numai vechiul obicei și însușirea de Cetate Împărătească, și acestea nu de la Domnul, ci de la Părinți – va părea, suntem încredințați, lucru greu de înțeles Sanctității Sale, care cugetă altfel despre întâietatea sa (fila 8, r. 16), cu-atât mai mult cu cât el însuși, cum vom vedea, ține în mare cinste sus-zisa mărturie a Sinodului al IV-lea a toată lumea, ce crede a fi prielnic Scaunului său, și cu cât Sfântul Grigorie Dialogul, numit și cel Mare (Cartea I, Ep. 25), obișnuia a le numi pe aceste patru [Sinoade a toată lumea] ca fiind cele patru Evanghelii și piatră cu patru fețe, pe care s’a zidit Biserica Sobornicească.
  10. Zice Sanctitatea Sa (fila 10, r. 12) că certându-se Corintenii, au făcut arătare către Clement, Papă al Romei, care judecând pricina, le-a scris, iar ei așa de mult au îmbrățișat hotărârea lui, încât o citeau și în Biserici. Dar aceasta este prea slabă întărire a stăpâniei papistășești în casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma miezul ocârmuirii și Cetate de scaun, în care sălășluiau împărații, se cădea ca orice pricină de oarecare însemnătate, cum arată istoria a fi fost cea a Corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales când una din părțile aflate în neînțelegere cerea ajutor din afară, cum se întâmplă și până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, în pricini neobișnuite și cu anevoie de dezlegat, scriu Patriarhului Constantinopolului, fiindcă este în cetatea de scaun a Împărăției, și încă pentru sobornicele sale întâietăți. Și dacă împreună-lucrarea frățească va îndrepta cea ce este de îndreptat, bine! Dar de nu, se vestește lucrul și Cârmuirii, după rânduială. Dar această înțelegere frățească în credința Creștinească nu se neguțătorește prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Fie acesta răspunsul nostru și pentru pildele de frățească și cuvenită sprijinire a întâietății Episcopilor Romei, Iuliu și Inochentie, arătate de sfinții Atanasie cel Mare și Ioan Gură de Aur, de care face vorbire Sanctitatea Sa (fila 9 r. 6, 17), pentru care urmașii acelora caută acum a ne răsplăti prin măsluirea dumnezeiescului Crez, deși Iuliu însuși s’a pornit atunci împotriva unora pentru că „tulbură Bisericile, nestăruind în învățătura de la Niceea” (Sozomen, Ist. Bis., Cartea III, cap 7), amenințându-i (id.) cu scoaterea din Biserică „de nu vor înceta cu înnoirile.” Trebuie încă spus în pricina Corintenilor, că fiind atunci numai trei Scaune Patriarhale, cel mai apropiat și cel mai potrivit pentru Corinteni era cel al Romei, către care și se cădea să se îndrepte în chip canonic. Nu vedem dar în acestea nimic neobișnuit, nici vreo dovadă a puterii tiranice a Papei în Biserica cea slobodă a lui Dumnezeu.
  11. Ci zice, în sfârșit, Sanctitatea Sa (pag. 9, r. 20), că Sinodul al Patrulea a toată lumea (pe care din greșeală, firește, îl mută de la Calcedon la Cartagina), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon.” Lucrul este adevărat. Dar Sanctitatea Sa nu trebuie să treacă cu vederea cum și după ce fel de cercetare au strigat Părinții noștri ceea ce au strigat în lauda lui Leon. Ci întrucât Sanctitatea Sa, căutând poate a nu înmulți cuvântul, pare a fi lăsat afară acest preafolositor lucru, care arată în chip vădit cu cât stă mai presus Sinodul a Toată Lumea nu numai decât Papa, ci încă și decât oricare Sinod al lui, iată vom arăta noi către toți faptul așa cum a fost. Din cei peste șase sute de Părinți adunați la Sinodul de la Calcedon, aproape două sute, cei mai învățați dintre dânșii, au fost însărcinați de Sinod a cerceta și după grai și după înțeles sus-pomenita Epistolă a lui Leon; și nu numai atât, ci încă să dea în scris și sub iscălitură judecata lor asupra ei, de este ori nu ortodoxă. Cele aproape două sute de judecăți și hotărâri asupra Epistolei se găsesc îndeosebi în adunarea a patra a numitului sfânt Sinod, cu vorbiri de felul acesta:

„Maxim al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfântului Leon, Arhiepiscop al Romei celei Împărătești, se potrivește celor hotărâte de către cei trei sute optsprezece sfinți Părinți de la Niceea și cei o sută cincizeci de la Constantinopol, Noua Romă, și cu credința înfățișată la Efes de preasfințitul Episcop Chiril. Și am iscălit dedesubt.”

Și iarăși:

„Theodorit, preacucernicul Episcop al Chirului: Epistolia preasfințitului Arhiepiscop, Domnia Sa Leon, este deopotrivă cu credința statornicită la Niceea de către sfinții și fericiții Părinți, și cu Crezul înfățișat la Constantinopole de către cei o sută cincizeci, și cu epistolele fericitului Chiril. Și primind sus-numita epistolă, am iscălit dedesubt.”

Și așa toți la rând mărturisesc: „Epistola se potrivește,” „Epistola este întocmai,” „Epistola este pe potriva înțelesului” și celelalte. După atât de multă și așa de aspră cercetare a asemuirii sale cu sfintele Sinoade de mai înainte, și după deplină încredințare asupra dreptei așezări a înțelesului său, și nu doar că era Epistola Papei, au scos, fără nici o pizmuire, această strigare preavestită, cu care și Sanctitatea Sa acum lăudându-se, se mândrește. Dar dacă și Sanctitatea Sa ne-ar fi trimis cuvinte asemenea și într’un glas cu cele Șapte Sfinte Sinoade a toată lumea de mai înainte, în loc să se laude cu evlavia înaintașilor săi, cea vestită de înaintașii și Părinții noștri într’un Sinod a toată lumea, s’ar fi putut lăuda pe drept cu propria ortodoxie, vestind adică ale sale bunătăți în locul cinstirilor strămoșești. Fie dar încredințat Sanctitatea Sa că încă și acum, scriindu-ne astfel de lucruri, pe care cercetându-le și cercându-le două sute de părinți, le-ar afla într-un gând și asemenea cu Sinoadele sus-pomenite, atunci, zicem, va auzi și de la noi păcătoșii astăzi nu numai „Petru a grăit astfel”, și orice altă cuvenită cinstire, dar și: „Sărutată fie sfânta mână care a șters lacrimile Bisericii Sobornicești.”

  1. Și suntem cu totul îndreptățiți a aștepta de la chibzuita prevedere a Sanctității Sale un lucru așa vrednic de adevăratul urmaș al Fericitului Petru, al lui Leon I, ca și al lui Leon al III-lea, care pentru paza credinței ortodoxe a săpat pe nepieritoare table dumnezeiescul Crez fără înnoire – lucru ce va uni iarăși Bisericile Apusului cu Sfânta Biserică Sobornicească, în care sunt încă goale și gata de primire și Scaunul de întâi-stătător canonic al Sanctității Sale, și celelalte Scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, așteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviințat puși în dregătorie prin lucrarea celorlalți, trecându-se astfel cu vederea Preoția. Ci noi așteptam „cuvânt de mângâiere”, nădăjduind ca acesta, după cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului (Epistolia 55), „să calce din nou pe vechile urme ale Părinților.” Încât nu fără mare uimire am citit numita epistolă Enciclică adresată Răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere sufletească vedem și pe Sanctitatea Sa, cel vestit pentru chibzuință, grăind ca și înaintașii săi în schismă cuvinte ce pun asupra noastră stricarea curatului și sfântul nostru Crez, pecetluit de cele Șapte Sinoade a toată lumea, cât și vătămarea sfintelor Liturghii, când numai cereasca lor țesătură, și numele celor care le-au întocmit, și chipul preacinstitei vechimi, și întărirea dată lor de Sinodul al Șaptelea a toată lumea (Actul VI) l-ar fi făcut să încremenească și să-și abată în lături nelegiuita și atotcutezătoarea mână pe cel ce ar fi pălmuit astfel pe Domnul Slavei. Din acestea am înțeles în ce hățiș de înșelări fără ieșire și păcat de neîndreptat al răsturnării a aruncat Papistășia până și pe cei mai înțelepți și mai evlavioși Episcopi ai Bisericii Romane, încât pentru păstrarea nevinovatei, și deci prețuitei dregătorii vicariale, deopotrivă cu a tiraniceștii întâietății cu cele ce atârnă de la ea, să ajungă a nu mai putea face altfel decât să-și bată joc de cele mai sfinte și de neatins lucruri, îndrăznind totul pentru acel singur țel. Măcar că în vorbe îmbrăcându-se cu evlavioasa prețuire a „preacinstitei vechimi” (pag. 11, r. 16), în fapt pornirea înnoitoare rămâne înlăuntru; și este de mirare cum Sanctitatea Sa nu se gândește la sine când zice că „trebuie să aruncăm tot ce s’a strecurat între noi de la Schismă,” când el și ai săi au răspândit veninul înnoirii până și în Cina Domnului nostru. Se vădește din aceste cuvinte că Sanctitatea Sa socotește neîndoielnic că și în Biserica Ortodoxă s’a întâmplat același lucru ce vede că s’a întâmplat în Biserica Romei de la ridicarea Papistășiei: adică schimbare dintr’o dată în toate Tainele, și stricare, după vorbăria scolastică, în care încrezându-se, se mulțumește cu gândul că și sfintele noastre Liturghii și Taine și Dogme au suferit la fel, prețuind însă, chipurile, a noastră „preacinstită vechime.” Și aceasta dintr’o îngăduință cu totul apostolească! – „fără”, cum zice dânsul (pag. 11, r. 5), „a ne întrista cu vreo aspră îngrădire!” Dintr-o asemenea necunoaștere a apostolicei și soborniceștii hrane cu care viețuim s’a tras și cealaltă rostire a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut păstra unirea învățăturii și sfânta supunere”, punând pe seama noastră în chip curios chiar năpasta de care el însuși suferă în casa lui; tot așa cum oarecând Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiți Mihail Cerularie, învinovățind pe Greci de a fi schimbat Crezul Bisericii Sobornicești, nerușinându-se nici pentru cinstea sa, nici pentru adevărul istoriei. Dar suntem încredințați că dacă Sanctitatea Sa și-ar aduce aminte de cele ce țin de vechimea și istoria bisericească, de învățătura dumnezeieștilor Părinți și de vechile Liturghii ale Galiei și Spaniei, și de Molitfelnicul vechii Biserici Romane, cu uimire va afla câte alte hidoase fiice a născut în Apus Papistășia, care și acum trăiesc; câtă vreme, la noi, Ortodoxia a păstrat Biserica Sobornicească mireasă nestricată pentru Mirele ei, deși fără să aibă stăpânire lumească și nici, cum zice Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 23), vreo sfântă „supunere”, ci numai prin legătura dragostei și prin iubirea pentru Maica de obște stau legați toți laolaltă în unimea Credinței pecetluite cu cele șapte peceți ale Duhului (Apoc. 5, 1), adică cu cele Șapte Sinoade a Toată Lumea, și în ascultare față de Adevăr. Va afla de asemenea câte din învățăturile și tainele papistășești de astăzi trebuie a fi înlăturate, ca niște „porunci omenești”, astfel ca Biserica cea întrutot înnoitoare a Apusului să se poată întoarce la credința ortodoxă sobornicească nestrămutată a Părinților noștri de obște. Întrucât și Sanctitatea Sa recunoaște osârdia noastră de obște în această credință, când zice (pag. 8, r. 30) „să luăm seama la învățătura cea păstrată de strămoșii noștri”, bine face învățându-ne (ibid. r. 31) să urmăm vechilor Ierarhi și credincioșilor Mitropoliilor Răsăritene, care ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) de felul cum înțelegeau credincioșia învățătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi, și cum se cuvine a cugeta pentru ei în Biserica Ortodoxă, și în ce fel ni se cuvine a primi învățăturile lor, care pildă preabine a tâlcuit-o (§ 17) cel până la cer strălucitorul Vasile. Cât privește hegemonia, întrucât nu voim a da la iveală un tratat, să îl lăsăm pe același mare Vasile să înfățișează pricina în puține cuvinte: „Am voit mai bine a mă adresa Celui ce este Capul acelora”.
  2. Din toate acestea, orice om hrănit cu sănătoasa învățătură sobornicească, și îndeosebi Sanctitatea Sa, are a trage încheierea de cât este de necinstitor și potrivnic soborniciei a cuteza stricarea dogmelor și liturghiilor noastre și a celorlalte sfinte slujbe, ce sunt și s’au dovedit a fi de aceeași vârstă cu propovăduirea creștinească: pricină pentru care li s’a dat totdeauna cinstire, și au fost crezute a fi curate chiar și de vechii Papi ortodocși, cărora altădată le erau moștenire de obște cu noi. Se înțelege dar cât de cuvenită și sfântă ar fi îndreptarea înnoirilor, a cărora întrare în Biserica Romei noi o știm în ce vreme s’a întâmplat pentru fiecare, căci fericiții noștri Părinți au mărturisit din vreme în vreme împotriva fiecărei înnoiri. Dar sunt și alte pricini pentru ca Sanctitatea Sa să se înduplece către aceste schimbări. Întâi, că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste și pentru Apuseni, care aveau aceleași sfinte slujbe și mărturiseau același Crez. Însă înnoirile nu erau cunoscute Părinților noștri, nici se pot arăta că s’ar afla în scrierile Părinților ortodocși apuseni, nici că ar avea obârșie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care voiește ca veșnic neschimbată să-i fie credința, și la fel cu a Părinților săi, cum au experiat în fapt după schismă mulți dintre Papi și dintre Patriarhii cu cugetul latinilor, nimic izbândind în încercările lor, pe când în Biserica Apuseană, din vreme în vreme, Papii au poruncit înnoiri fie cu cele legiuite, fie cu silnicie, pentru iconomie (după cum se îndreptățeau către părinții noștri, deși sfâșiau astfel Trupul lui Hristos); tot astfel Papa poate din nou, acum pentru dumnezeiască în adevăr și foarte îndreptățită iconomie, (dregând nu mreajă, ci însuși sfâșiata haină a Mântuitorului), să reașeze cele vechi și preacinstite – în stare a păzi evlavia, precum mărturisește și Sanctitatea Sa (pag. 11, r. 16), și pe care însuși le cinstește, cum zice (ibid., r. 14), alături de înaintașii săi, căci adaugă graiul vrednic de pomenire al unuia dintre acești fericiți înaintași (anume Celestin, scriind Sinodului al III-lea a toată lumea): Desinat novitas incessere vetustatem – „Înceteze noutatea a lovi vechimea.” Și bucure-se măcar de acest câștig Biserica cea Sobornicească din singura negreșelnică rostire de până acum a Papilor. Orișicum, trebuie să mărturisim că într-o asemenea lucrare, oricât de strălucit ar fi Pius al IX-lea în înțelepciune și evlavie și în osârdia pentru unirea creștinească în Biserica Sobornicească, precum însuși zice, totuși va întâmpina și dinlăuntru și din afară greutăți și osteneli. Ci aici suntem mai ales datori a aduce aminte Sanctității Sale – fie-ne iertată îndrăzneala! – de acel loc al Epistolei Sale (pag. 8, r. 32), cum „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieștii noastre credințe nu avem a ne teme de nimic atunci când cugetăm la slava lui Hristos și răsplata ce ne așteaptă în viața cea veșnică”. Se cade Sanctității Sale a arăta înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor că, așa cum este începător al sfatului plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este și cel care de bunăvoie apără năpăstuitul adevăr evanghelic și sobornic, chiar până la jertfirea însuși folosului său, ca să fie, cum zice proorocul (Isaia, 60, 17), cârmuitor în pace și episcop întru dreptate. Fie! Dar până a se întâmpla dorita întoarcere a Bisericilor apostate la trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, al căreia Cap este Hristos (Efes. 4, 15), iar noi fiecare mădulare în parte, orice sfat venit de la ele, orice îndemn neavenit tinzând către nimicirea neprihănitei noastre credințe primite de la Părinți, cu dreptate se osândește sobornicește, nu numai ca un lucru îndoielnic și de ocolit, ci încă și ca necinstitor și pierzător de suflet. Și între acestea stă întâi de toate numita Enciclică Către Răsăriteni, a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius al IX-lea, drept pentru care vestim acest lucru în Biserica Sobornicească.
  3. Pentru aceea, iubiți frați și împreună-slujitori ai smereniei noastre, precum întotdeauna, așa și acum, mai ales în această împrejurare a ieșirii numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neînlăturat, după răspunderea noastră patriarhicală și sobornică, pentru ca să nu se piardă nimeni din sfântul Staul al Soborniceștii Biserici Ortodoxe, preasfânta noastră Maică a tuturora, să ne aducem aminte în fiecare zi și să vă îndemnăm ca, amintindu-vă unii altora cuvintele și îndemnurile fericitului Pavel către sfinții noștri înaintași, cărora le-a făcut chemare în Efes, să zicem iarăși unii către alții: Luați aminte de voi și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu sângele său. Că eu știu aceasta, că după plecarea mea vor intra lupi ingrozitori între voi, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați, grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Pentru aceea privegheați (Fapte 20, 28-31). Atunci înaintașii și Părinții noștri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare și, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. Pentru aceea dar și noi, fraților, auzindu-l mustrându-ne cu lacrimi, să cădem cu cugetul pe grumazul lui și, sărutându-l, să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduință că nimeni nu ne va despărți de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va rătăci de la învățătura cea evanghelică, nimeni nu ne va ademeni de la calea cea neabătută a părinților noștri, cum nici pe dânșii nu a putut cineva a-i amăgi, cu toată silința ce și-au dat în felurite vremuri cei ridicați asupra noastră de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: Bine slugă bună și credincioasă, primind plinirea Credinței, adică mântuirea sufletelor noastre și a Turmei celei cugetătoare căreia Duhul Sfânt ne-au așezat Păstori.
  4. Această poruncă și îndemnare apostolească am adus-o în folosul vostru și o trimitem prin voi și întregii obști Ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar afla, Preoților și Ieromonahilor, Ierodiaconilor și Monahilor, într’un cuvânt, întregului cler și poporului credincios, cârmuitorilor și cârmuiților, bogaților și săracilor, părinților și copiilor, dascălilor și școlarilor, învățaților și neînvățaților, stăpânilor și slugilor, ca toți întărindu-ne, și unii pe alții sfătuindu-ne, să putem sta împotrivă meșteșugirilor diavolului. Căci așa ne îndeamnă pe toți și Fericitul Petru Apostolul: Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia stați împotrivă întăriți fiind în credință (I Petru 5, 8-9).
  5. Căci credința noastră, fraților, nu de la oameni, nici prin om este, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, care au vestit-o dumnezeieștii Apostoli, au întărit-o sfintele Sinoade a toată lumea, au învățat-o neîntrerupt prea marii și înțelepți Dascăli ai lumii, și au încredințat-o sângiurile cele vărsate ale sfinților Mucenici. Să ținem tare mărturisirea care am primit-o curată de la atâția bărbați, lepădând orice înnoire ca pe o insuflare a diavolului. Cel ce primește înnoirea vădește nedesăvârșită Credința ortodoxă cea propovăduită. Dar această Credință a fost demult pecetluită ca desăvârșită, nesuferind nici micșorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare; și care cutează a face sau a sfătui sau a cugeta la aceasta, a și tăgăduit credința lui Hristos, s’a și supus de bună voie veșnicei afurisenii, pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca și cum adică nu ar fi vorbit deplin în Scripturi și prin Sinoadele a toată lumea. Această înfricoșată afurisenie, frați și fii iubiți în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Mat. 12, 32): Oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galat. 1, 6-8): Mă mir că așa de curând vă mutați de la cel ce v-a chemat pe voi prin harul lui Hristos, la altă evanghelie; care nu este alta, decât că sunt unii care va tulbură și voiesc să schimbe evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer de v-ar vesti vouă alta evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o – anatema să fie! Au rostit-o cele Șapte Sinoade a Toată Lumea și toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinți. Drept aceea, toți care înnoiesc, fie prin erezie ori prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după Psalmistul, cu blestemul ca și cu o haină (Ps. 108, 17), fie că sunt Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie mireni; ci dacă cineva, măcar și înger din cer, ar vesti vouă altă Evanghelie decât ați primit, anatema să fie. Așa cugetând Părinții noștri și ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, statornici au rămas și neclintiți în credința cea învățată lor neîntrerupt, și au păstrat-o neschimbată și neîntinată în mijlocul atâtor erezii, dându-ne-o curată și neprihănită, cum curată a ieșit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Așa și noi cugetând, să o dăm mai departe curată cum am primit-o generațiilor viitoare, nimic stricând, ca să se poată și aceia înfățișa ca și noi plini de încredere, neavând a se rușina când vor vorbi despre credința strămoșilor lor.
  6. Drept aceea, frați și fii ai noștri iubiți întru Domnul, curățind sufletele noastre cu ascultarea adevărului (I Petru 1, 22), se cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s’au auzit, ca nu cândva să trecem pe alăturea (Evr. 2, 1). Credința și mărturisirea care o ținem nu are a se rușina, învățată fiind în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinții Apostoli, de către sfintele Șapte Sinoade a toată lumea, propovăduită în toată lumea, mărturisită și de vrăjmașii ei, care înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, țineau și ei această Credință sau măcar părinții lor, ori părinții părinților lor. Este mărturisită de o istorie neîntreruptă, ca una care a biruit împotriva tuturor ereziilor ce au prigonit-o și o prigonesc, cum și până astăzi vedeți. Unii după alții sfinții dumnezeiești Părinți și înaintași ai noștri, începând de la Apostoli, și cei pe care Apostolii i-au așezat urmași până astăzi, tocmind un singur și neîntrerupt lanț și dând mână cu mână, țin cu tărie sfântul țarc, a căruia ușă este Hristos și în care toată Turma ortodoxă se păstorește în pășunile cele roditoare ale Edenului cel tainic, iar nu în pustii neumblate și prăpăstioase, cum crede Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră păstrează cea fără de greș și adevărată jitniță a dumnezeieștilor Scripturi, tălmăcirea cea adevărată și dreaptă a Vechiului Legământ, iar pentru cel Nou însuși izvodul cel dumnezeiesc. Rânduielile sfintelor Taine, și mai cu seamă cele ale dumnezeieștii Liturghii, sunt însăși acele slăvite și smerite slujbe învățate de la Apostoli. Nici un neam, nici o obște creștinească nu se poate lăuda cu asemenea Liturghii precum cele ale lui Iacob, Vasile, Hrisostom. Preacinstitele Sinoade a toată lumea, acești șapte stâlpi ai casei Înțelepciunii, în ea și la noi s’au ținut. Această Biserică a noastră are izvoadele sfintelor lor hotărâri. Întâi-stătătorii ei, și cinstita Preoțime, și cinul monahicesc păstrează însăși vrednicia preaveche și curată a întâilor veacuri ale Creștinătății, și în cugete, și în purtare, încă și în îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul necontenit au sărit și sar lupi grei, precum și în vremea noastră vedem, după prezicerea Apostolului, lucru ce arată că adevărații miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiți; ci această Biserica a cântat și va cânta în veac:  Înconjurând m’au înconjurat, și în numele Domnului i-am înfrânt pe ei (Ps. 117, 11). Să mai adăugăm o cugetare tristă, însă necesară pentru dovedirea și încredințarea adevărului cuvintelor noastre: Toate neamurile creștinești, câte se văd astăzi cinstind Numele lui Hristos, nelipsind chiar Apusul și Roma însăși, cum ne încredințăm și din înșiruirea întâilor ei Papi, au fost învățate credința cea adevărată în Hristos de către sfinții noștri înaintași și părinți, măcar că mai târziu bărbați vicleni, dintre care mulți păstori și arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase și cu eretice păreri, au cutezat a întina, vai! ortodoxia acelor neamuri, precum istoria cea nemincinoasă învață, și cum și Sfântul Pavel a prevestit.
  7. Pentru aceea, frați și fii ai noștri duhovnicești, să cunoaștem bine cât este de mare harul care Dumnezeu l-a dat Credinței noastre Ortodoxe și Bisericii lui cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, care ca o Maică credincioasă soțului ei ne crește pe noi ca pe niște copii care să nu ne rușinăm, și bine să ne apărăm, cu vrednică îndrăznire pentru nădejdea care este în noi. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoșii, pentru toate câte ne-a dat nouă? Domnul și Dumnezeul nostru cel preaîndestulat, Care ne-a câștigat pe noi cu însuși Sângele său, nimic altceva nu cere de la noi, decât numai credincioșie din tot sufletul și din toată inima față de sfânta și nepătata Credință a părinților noștri, dragoste și dorire pentru Biserica Ortodoxă ce ne-a născut din nou nu prin înnoitoarea stropire, ci prin dumnezeiasca scăldătoare a Botezului Apostolicesc; care ne hrănește, după Legământul cel veșnic al Mântuitoriului nostru, cu însuși Cinstitul său Trup, și ne adapă din destul, ca o adevărată Maică, cu Cinstitul lui Sânge vărsat pentru noi și pentru mântuirea lumii. Să o înconjurăm dar cu duhul, precum puii cloșca, în orice parte a pământului ne-am afla, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să ațintim privirile și cugetele noastre la dumnezeiasca ei față și preastrălucita sa frumusețe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini Mirele „cel frumos la vedere” când a răscumpărat-o din robia celui viclean, împodobind-o Sieși ca pe o veșnică Mireasă. Să avem în sufletele noastre deopotrivă unii spre alții simțământul de durere al maicii iubitoare de copii, și al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi și neguțători de suflete se silesc și meșteșugesc fie s’o ia pe dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe niște miei, de la maicile lor. Să întărim acest simțământ, clericii și mirenii, mai vârtos acum când vrăjmașul cel cugetător al mântuirii noastre, îmbiind înșelătoare înlesniri (pag. 11, r. 2-25), se folosește de asemenea uneltiri și umblă pretutindenea, cum zice fericitul Petru, căutând pe cine să înghită, și când în calea aceasta pe care mergem în pace și fără răutate, el pune lațurile lui cele înșelătoare.
  8. Iar Dumnezeul păcii, Care a ridicat din morți pe Păstorul cel mare al oilor, Cel ce păzește pe Israel, Care nu dormitează nici adoarme, va păzi inimile și cugetele voastre și va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun.

Pacea fie cu voi, bucurându-vă în Domnul.

Mai, 1848, Indiction 6.

† Antim, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolelui, Roma cea Nouă, și Patriarh a toată lumea, frate iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.

† Ierotei, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei și al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.

† Metodie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marii cetăți al lui Dumnezeu Antiohia și al întregului Răsărit, frate iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.

† Chiril, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.

 Sfântul Sinod din Constantinopole:

† Paisie al Cezareei

† Dionisie al Heracliei

† Dionisie al Nicomidiei

† Neofit al Dercului

† Kiril al Neocezareei

† Meletie al Pisidiei

† Dionisie al Melenicului

† Daniil al Limnosului

† Iosif al Ersekiei

† Antim al Efesului

† Ioakim al Cizicului

† Ierothei al Calcedoniei

† Gherasim al Adrianopolei

† Theoclit al Veriei

† Anastasie al Smirnei

† Paisie al Sofiei

† Pantelimon al Drinopolei

† Anthim al Vodeniei

Sfântul Sinod al Antiohiei

† Zaharia al Arcadiei

† Ioannikie al Tripoliei

† Methodie al Emesii

† Artemie al Laodiceeii

Sfântul Sinod al Ierusalimului

† Meletie al Petriei

† Filimon al Gazei

† Thaddeu al Sevastiei

† Ierothei al Taborului

† Dionisie al Betleemului

† Samuil al Neapoliei

† Ioannikie al Filadelfiei

 [1] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk), regele Moraviei.

 [2] Arbitru.[44]

– n.n.}

Să continuăm mai departe cu nelămuririle Părintelui Mihai-Andrei Aldea despre Părintelui Arsenie Boca și Ortodoxie.

d)  Teoria profeției. Părintele Mihai-Andrei Aldea și „mântuirea” non-ortodocșilor

Sau, ceea ce amintește și Sfântul Apostol Pavel când vorbește despre cei care, neavând Lege, își sunt loruși Lege, ceea ce îi apără în Ziua Judecății (Romani 2.14-16) .

[aici se vede clar că nici Părintele Mihai-Andrei Aldea nu este lămurit în legătură cu ecumenismul, răstălmăcind Sfânta Scriptură, crezând că se pot mântui și păgânii fără de lege, așadar, ce lucru mare este să îi acorde de dragul „Sfântului Ardealului” titlu de „Sfânt” lui Francisc de Assisi.

Iată cuvântul din Sfânta Scriptură:

Rom 2:11 Căci nu este părtinire la Dumnezeu! 12 Câți, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor și pieri; iar câți au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecați. 13 Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați. 14 Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, 15 Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără, 16 În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

După cum observăm limpede, fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței, îi învinovățește sau apără, dobândind un loc mai bun sau mai rău, în funcție de faptele lor bune și rele, la judecata de Apoi, dar nu îi mântuiește în sensul de unire cu Hristos în Împărăția Cerurilor, fiindcă cele ascunse ale tuturor oamenilor vor fi judecate prin Iisus Hristos prin Evanghelia Sfântului Apostol Pavel, care iată ce zice:

Mar 16:16 Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Efe 4:5 Este un Domn, o credință, un botez. Gal 1:6 Mă mir că așa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, 7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. 8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 9 Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema! 10 Căci acum caut bunăvoința oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea însă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos. 11 Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; 12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.

Fiindcă însuși Părintele Arsenie Boca susține că în afara Sfintei Biserici nu există mântuire, chiar dacă a greșit considerând ca a face parte din Ea și ereticii latini și uniați, Părintele Aldea se face din acest punct de vedere (prin această frază) mai ecumenist decât mentorul său. De aceea nu vom dezbate pe larg această tâlcuire după Sfinții Părinți, pentru a combate rătăcirea Părintelui Aldea, dar vom spune pe scurt că ei ne învață că este vorba de ajutorul conștiinței și mărturia ei pentru a face fapte bune firești, contribuind la o stare mai puțin căzută sau mai căzută în veșnicie, dar în orice situație precis despărțită de starea harică a fericirii veșnice, care înseamnă a fi unit cu Dumnezeu sau a fi dumnezeu după har. Toți Sfinții Părinți, fără excepție, ne învață că nici păgânii, nici ereticii nu se vor mântui în sensul suprafiresc de unire cu Dumnezeu – Omul, cu nici un chip, cu atât mai puțin nu vor deveni Sfinți, dacă nu se convertesc înainte de moarte deplin la Ortodoxie. – n.n.]

În situația în care Părintele Arsenie Boca a făcut o separație clară între Biserica lui Dumnezeu, pe care o declară limpede, conform canoanelor, ca unică, sfântă, sobornicească și apostolească;

[vedeți că nici Părintele Aldea nu vrea să își exprime poziția limpede și să spună adevărul că Biserica lui Dumnezeu ce unică, Sfântă, sobornicească și apostolească este Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit? Oare doar ca să îl acopere pe Părintele Arsenie Boca sau și sfinția sa este un adept al teoriei ramificațiilor? – n.n.]  în situația în care mediul teologic ortodox din România l-a receptat cel puțin până în 1992 pe Francisc de Assisi drept „ortodox din catolicism”;

[Ce fals grosolan! Acum generalizează la tot mediul teologic Ortodox din România de până în 1992! Unde este Părintele Cleopa, unde este Părintele Ioanichie Bălan, unde este Părintele Nicodim Măndiță, unde este chiar și Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, pe care dacă l-ar fi ascultat l-ar fi învățat să se lepede urgent de uniatism. Sau poate vrea să ne spună Părintele Mihai-Andrei Aldea că nici pe ei nu i-a cunoscut nimeni până în 1992, când sărmanul Părintele Arsenie Boca deja murise… fără vreo descoperire de la Dumnezeu în legătură cu ce înseamnă erezia și uniatismul.

‎5.‎— Care sînt însușirile principale ale Bisericii Ortodoxe, ce o deosebesc ‎de ‎celelalte Biserici?

‎—‎ însușirile principale ale Bisericii sînt cele arătate în Simbolul ‎credinței. ‎Biserica este una, pentru că este Trupul lui Hristos sau ‎comunitatea ‎credincioșilor, adîncită prin credința cea dreaptă, dar și mai mult prin ‎Sfintele ‎Taine în Hristos cel Unul, cel adevărat; este sfîntă și preocupată de ‎sfințenie, ‎pentru că Hristos cel adevărat este sfînt și lucrează în noi sfințenia prin ‎Duhul ‎Lui cel Sfînt; este sobornicească, pentru că membrii ei se străduiesc ‎pentru ‎comuniunea întreolaltă în Hristos, și pentru că se practică și în legătura ‎dintre ‎ierarhi, care numai împreună păzesc, prin hotărîri comune, ‎credința ‎neschimbată și rînduielile de viață ale Bisericii din orice timp; este ‎apostolică, ‎pentru că păstrează în mod neschimbat învățătura și tradiția primite de ‎la ‎Apostoli, pe care aceștia le-au primit nemijlocit de la Domnul nostru Iisus ‎Hristos.‎ ‎

6.‎—Prin ce anume se deosebește Ortodoxia de Catolicism și Protestantism ‎‎?

—‎ Catolicismul vede unitatea mai mult exterior și nu atît ca adunare a ‎tuturor ‎membrilor ei în Hristos. Aceasta îl face să-și mențină unitatea mai mult ‎prin ‎ascultarea de un singur ierarh, nu prin comuniunea tuturor în Hristos și a ‎păstrării ‎neschimbate a tradiției apostolice. Dar un singur ierarh nu poate ‎păstra și explica în ‎mod desăvîrșit nici tezaurul învățăturii apostolice, cum îl ‎poate păstra comunitatea ‎tuturor ierarhilor care se frînează și se completează ‎unii pe alții, evitîndu-se orice ‎unilateralitate. De aceea catolicismul n-a păstrat ‎deplin nici apostolicitatea, nici ‎viața în Hristos sau sfințenia. La protestanți nu ‎mai este ținută nici această unitate ‎imperfectă. Deci, nici apostolicitatea ‎întreagă. De asemenea, nu s-a mai respectat ‎ierarhia de succesiune apostolică, ‎ca o coloană vertebrală a unității între ‎credincioși, în cursul timpului, care ‎formează Trupul lui Hristos.‎ ‎

7.‎— în afară de Biserica Ortodoxă, ce Biserici creștine posedă harul mântuirii?

‎—‎ Harul mîntuirii nu se poate primi decît în Biserica Ortodoxă, pentru că ‎este ‎lucrarea lui Hristos rămas, ieri și astăzi, Același cu ea. Chiar teologia ‎catolică ‎socotește harul ceva creat, deci nu e lucrare izvorîtoare din Hristos. ‎Mîntuirea ‎este viață în Hristos sau a lui Hristos în credincioși prin lucrarea Lui ‎necreată. Ea se ‎arată unde omul înaintează în sfințenie cu ajutorul harului ‎dumnezeiesc.‎[45]

Anatema aruncată de cardinalul Humbert la 16 iulie 1054, în numele papei Leon al IX-lea (1040—1054), pe altarul catedralei Sfintei Sofii din Constantinopol, prin care se afurisea patriarhul Mihail Cerularie (1043—1058) și întreaga Biserică Ortodoxă, a fost întemeiată implicit pe ideea necreștină și fără temei în revelația Sfintei Scripturi că Biserica Ortodoxă, nerecunoscând primatul papal de jurisdicție asupra Bisericii universale a Domnului Hristos, se află într-o eroare atât de mare, încât ea nu mai poate dobîndi și asigura mântuirea credincioșilor ei.

       Trăgând toate consecințele din ideea eronată că Biserica Romano-Catolică este singura Biserică universală, papalitatea a depus, de la 1054 în continuare, neîncetate eforturi spre a impune Bisericii Ortodoxe admiterea primatului papal de jurisdicție. Neînvățând nimic din faptul că încercarea de impunere a primatului papal a fost cauza despărțirii și în loc să caute refacerea unității prin înlăturarea acelei cauze a dezbinării, Biserica Romano-Catolică a crezut că poate reface unitatea prin mijlocul prin care a sfâșiat-o, încercând să impună și ortodocșilor primatul papal cu sila. Ea a pornit, astfel, în încercarea de refacere a unității pe o cale greșită, care a adâncit și mai mult dezbinarea.”[46]

– n.n.]

în situația în care încă sunt voci care îl prezintă pe Ulfila ca un ortodox greșit socotit arian, cauzele apariției celor doi în biserica de la Drăgănescu devin limpezi. Și nu țin de rătăcire, ci de dezinformare.

[o asemenea rătăcire nu se poate numi dezinformare, ci rea voință în informare sau formare uniată – n.n.]

Menționez aici o teorie, după care această pictură ar avea un caracter profetic ce ne scapă. De exemplu s-a menționat cazul unei femei catolice convertită la Ortodoxie prin îndemnul lui Francisc de Assisi, care i s-a arătat în vis. Nu știu dacă se poate argumenta serios o asemenea teorie. Mie nu mi se pare că stă în picioare, dar se poate să mă înșel. Mi-aș dori să fie o proorocie adevărată despre o revenire a catolicilor în Biserică, dar îmi pare foarte puțin probabilă.

[Părintele Mihai-Andrei Aldea în dorința fără limite de a scoate Sfânt pe Părintele Arsenie Boca, în lipsă de argumente reale, se leagă și de argumente în care nici sfinția sa nu crede.

Dar pentru că a ridicat această problemă este bine să fie lămurită și ea pentru a nu se rămâne în îndoială:

Părintele Iachint ne-a povestit că a stat de vorbă cu trei preoți din Ardeal. Unul era mare fan al Părintelui Arsenie Boca, agitându-se și susținând că se minte că Părintele Arsenie Boca ar fi pictat pe eretici ca sfinți, dar când va ajunge în țară se va interesa și dacă nu este adevărat, va veni să se răzbune. Nu are cum să picteze un Sfânt pe eretici ca Sfinți și că Părintele Arsenie Papacioc e un mare mincinos când îl denigrează pe Părintele Arsenie Boca.

  • Doar nu vreți să spuneți că Părintele Arsenie Papacioc a pictat pe Francisc de Assisi la Drăgănescu, doar ca să îl acuze pe Părintele Arsenie Boca
  • Doar v-am spus că nu este adevărat, nu e pictat acolo așa ceva, cea mai mare dovadă că e o minciună este că Părintele X (și a arătat pe unul din ceilalți doi) a fost cu fata lui bolnavă la Sfântul Mormânt al Sfântului Părinte Arsenie Boca și s-a vindecat de paralizie la picioare, spuneți și dumneavoastră Preacucernice Părinte, nu-i așa?
  • Așa credeam și eu, până mai acum cinci minute. Dar de când am aflat că Părintele Arsenie Boca crede că ereticii pot fi sfinți și o mai și pictează, îmi dau seama că fata mea a fost vindecată de Sfântul Maslu pe care l-am făcut în acea zi și eu, fiind amăgit de ceea ce se spune, am pus minunea pe seama Părintelui Arsenie Boca.
  • Și tu ai trădat?!! Nu înțelegi că totul este o minciună din invidie că nu sunt călugării ăștia la fel de populari ca Sfântul Ardealului?!! O să vă arăt eu!!!

A doua zi, Părintele agitat a venit tiptil la Părintele Iachint, șoptindu-i cu sfială:

  • Iertați-mă părinte, ați avut dreptate…
  • Dar de unde ați aflat?
  • Nu am mai avut răbdare și am sunat la un fiu duhovnicesc al meu, care are un album cu pictura de la Drăgănescu și i-am povestit cele pe care mi le-ați spus, indignat, iar el s-a uitat în album și a văzut că era pictat Francisc de Assisi cu aură de Sfânt. Atunci ne-am dat seama că a fost amăgit și minunile de la mormântul lui sunt diavolești. Vă mulțumim că ne-ați atras atenția, chiar cu riscul de a ne supăra. O astfel de ceartă este mântuitoare!
  • Să vă mântuiți întru Domnul și să vă rugați și pentru mine, păcătosul!

Slavă Ție Dumnezeul nostru, slavă Ție!‎

12. 03. 2015 (27. 02) Mare bucurie am trăit azi. Adrian, un fiu duhovnicesc al Părintelui ‎Constantin Galeriu, auzind că sunt „împotriva Părintelui Arsenie Boca”, iubindu-mă a ‎venit să mă facă atent. Era copleșit de minunile Părintelui Arsenie:‎

„- Iachint, mi-a zis, eu de asta am venit aici: am auzit că ești împotriva Părintelui ‎Arsenie Boca. Tu nu vezi câți oameni se îndreaptă trupește și duhovnicește prin Părintele ‎Arsenie? Tu nu ai auzit, nu ai citit, câte minuni a făcut? Sunt atâtea mărturii… Ce i-ai ‎găsit rău?”‎

I-am spus, printre altele:‎

„- Nu mă îndoiesc că Dumnezeu a făcut și că poate să facă minuni prin Părintele ‎Arsenie Boca. Eu am atras atenția cu privire la o lucrare a Părintelui Arsenie care se ‎dovedește a nu fi întru Hristos și pervertește conștiința Bisericii la mulți care o ‎îndreptățesc cu minunile. Anume: pictarea în biserica Drăgănescu ca sfinți a lui Francisc ‎de Assisi, în naos, și Wulfila semiarianul, în altar. Am vorbit de Părintele Arsenie la ‎capitolul: „Legându-ne cu inima de cineva sau de ceva numai putem fi liberi și ‎mărturisitori întru Hristos”. Iată, suntem puși în situația de a alege între Hristos și ‎Părintele Arsenie. Nu trebuie să ne lăsăm impresionați de minuni, mai ales când duc la ‎erezie. Mântuitorul ne-a făcut atenți: Mulți vor zice Mie, în ziua aceea: Doamne! Doamne! ‎au nu cu numele Tău am prorocit? Și cu numele Tău draci am scos? Și cu numele Tău ‎multe minuni am făcut? Și atunci voi mărturisi lor, că niciodată nu v-am știut pe voi; ‎depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea!” (Matei 7, 21-23)”.‎

„Da, a zis Adrian, dar acolo este vorba despre minunile care le fac ereticii, cele care nu ‎sunt adevărate, am citit tâlcuirea la Sfinții Părinți”. ‎

„- Ai citit numai la un Părinte, am răspuns. Tot de Sfinții Părinți este arătat că ‎Hristos face minuni prin preoții nevrednici pentru credincioși, dar ei nu se mântuiesc căci ‎nu au murit în unire cu Hristos.‎

Dracul poate da durere omului oriunde, se poate vedea bolnav de cancer la aparate și ‎apoi îl duce la părintele care face minunea și-i pervertește credința. Îmi aduc aminte că un ‎bioenergetician i-a spus unui credincios: „De ce nu iubești, de ce nu faci bine pe oameni? ‎Ai puteri să faci minuni”. Acest credincios a venit apoi nedumerit la Părintele Cleopa și ‎eram de față când spunea că fără să se gândească să facă minuni a pus mâna pe câțiva ‎bolnavi și s-au făcut sănătoși. Atunci Părintele i-a spus: „Spovedește-te curat de toate ‎păcatele și mergi la Sfântul Maslu ca să scapi de draci”. ‎

Zice, Adrian:‎

„- De Francisc știu, l-am văzut, dar de Wulfila nu știu, trebuie să mă interesez. Și apoi ‎nu putem exclude lucrarea harului lui Dumnezeu și printre eterodocși. L-ai citit pe ‎Părintele Tadei? Vezi ce spune el despre asta! ‎

Am citit undeva că o familie de ruși ortodocși s-au dus în Germania și au devenit ‎lucrători în casă la o familie de protestanți. În localitatea aceea nu era decât o biserică ‎catolică, dar într-o înțelegere ecumenistă tot acolo se adunau și protestanții. Când se ‎adunau protestanți trăgeau o cortină ca să nu se mai vadă altarul și crucea și așa își ‎făceau slujba. Într-o zi, când s-a tras cortina, stăpâna casei, la care stăteau ruși, care era ‎protestantă, a strigat: „N-o trageți! Mai lăsați-o să ne bucurăm de slava Crucii lui ‎Hristos!”. Iată aceasta s-a întâmplat într-o biserică catolică!?”‎

Am răspuns:‎

„- Crucea este ortodoxă”. ‎

„- Da, a zis, Adrian, ai observat. Apoi pentru îndrăzneala mărturisirii ei a avut o ‎vedenie. I s-au arătat doi bărbați, unul în lumină și altul ca un om. Cel asemenea ei i l-a ‎arătat pe cel în slavă și i-a zis: „Iată! La el e Adevărul!” Atunci ea la întrebat, pe cel la fel ca ‎ea: „Dar, tu cine ești?” A răspuns acela: „Eu sunt Francisc de Assisi”. După câtva timp ‎stăpâna casei la văzut pe rus cum se roagă la o icoană a Sfântului Serafim de Sarov, cel pe ‎care ea la văzut în slavă, și a devenit ortodoxă. Vezi Iachint cine este Francisc de Assisi? A ‎venit și a arătat adevărul”.‎

„- Da, am răspuns, dar, în această vedenie nu s-a descoperit că Francisc de Assisi este ‎sfânt”. ‎

„- Dar, vezi, zice Adrian, a venit Francisc de Assisi. Când i-am zis Părintelui ‎Constantin Galeriu aceasta, ce am citit, a zis: „Aceasta ar trebui să fie spusă la toți”.‎

„- Foarte bine, am zis, a venit cine a vrut Dumnezeu, a venit cine trebuia. Francisc nu e ‎liber. Dumnezeu l-a trimis pe Francisc, nu a trimis un drac, ca să se lămurească femeia că ‎mântuirea înseamnă slava lui Dumnezeu. Zicând Francisc că Adevărul este la Sfântul ‎Serafim de Sarov a spus tot, unde este Adevărul acolo este slava și mântuirea. După cum a ‎arătat Mântuitorul în rugăciunea Sa Arhierească că lucrează mântuirea noastră, adresându-se Tatălui zice: „Sfințește-i pe ei întru Adevărul Tău; cuvântul Tău adevăr este. ‎Precum pe mine M-ai trimes în lume, și Eu i-am trimes pe ei în lume; și pentru dânșii Eu ‎Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru Adevărul. Și nu numai pentru ‎aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede întru Mine prin cuvântul lor; ca toți una să fie; ‎precum Tu, Părinte, întru Mine, și Eu întru Tine, ca și aceștia întru Noi una să fie; ca să ‎creadă lumea că Tu M-ai trimis. Și Eu slava care Mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor ca să fie ‎una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârșit întru una ‎și ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes și i-ai iubii pe ei, precum pe Mine M-ai iubit” ‎‎(Ioan 17, 17-23).‎

Foarte posibil ca acea biserică catolică în care femeia a văzut slava Crucii lui Hristos ‎să fi fost închinată lui Francisc și din această cauză Dumnezeu l-a trimes pe el, ca ea să nu ‎devină eretică precum el”.‎

„- Nu știu, a zis, Adrian”. ‎

„- Oricum, am zis, Francisc de Assisi este socotit de papistași ca unul dintre cei mai ‎slăviți sfinți ai lor și pe el trebuia să-l trimită Dumnezeu să dea mărturie unde este ‎Adevărul”. ‎

Am vorbit mult cu Adrian și cu cei împreună cu el și alt grup care venise din Sălaj și ‎până la urmă s-au arătat a fi de acord că este nevoie să mărturisim adevărul cu privire la ‎pictarea ereticilor în biserica Drăgănescu de către Părintele Arsenie Boca. Toți au înțeles că ‎nu putem lua de bună și sfântă pictura care arată că ereticii și sfinții au împărtășire de ‎Hristos. Apoi cei din Sălaj, fiind la teologie la Sibiu, și-au mărturisit nedumerirea că ‎Mitropolitul Laurențiu lucrează pentru canonizarea a trei sfinți împreună, Părintele ‎Arsenie, Părintele Cleopa și nu-l mai țineau minte pe al treilea. ‎

Iată cum se pervertește conștiința Bisericii la mulți prin Părintele Arsenie Boca și prin ‎cei care au acceptat că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată. Părintele Arsenie a ‎arătat în duh ecumenist, în duhul lui antihrist, că Wulfila arianul, cel care nu-l credea pe ‎Hristos a fi Dumnezeu, este sfânt și are împărtășire de Hristos precum Sfântul Ierarh ‎Athanasie. Acum aceștia arată că Părintele Arsenie este mărturisitor al Adevărului precum ‎Părintele Cleopa, ca să pervertească conștiințele tuturor. ‎

Duhul lui antihrist lucrează prin cei care nu mai au conștiința Bisericii, au pierdut-o ‎când au acceptat că Biserica este dezbinată. Cei care mărturiseau, în duhul lui Dumnezeu, ‎că: „Ecumeniști acceptând că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată, adunându-se cu ‎cei din afara Bisericii, făcând compromisuri, zicând că o unesc, fac lucrare antihristică”, au ‎fost învinuiți de aceștia ca neavând dragoste. Acum vrea să-i „canonizeze” împreună pe ‎Părintele Arsenie Boca și pe Părintele Cleopa ca să piardă conștiința Bisericii și cei care ‎Dumnezeu prin Părintele Cleopa i-a ajutat să o dobândească. Apoi dacă mărturisește vreunul, din cei care s-a zidit duhovnicește prin Părintele Cleopa, adevărul că: „Aceștia ‎lucrează apostazia canonizându-l pe Părintele Arsenie Boca”, scot vechea lor armă, spun ‎că nu are dragoste și că este invidios. Numai cei care caută sincer mântuirea, numai cei a ‎căror conștiință este conștiința Bisericii, cu harul lui Dumnezeu înțeleg adevărul. Dar, din ‎păcate, aceștia sunt tot mai puțini. Cât de degrab ne este dat să vedem cele prorocite de ‎Sfinții Părinți: „Bisericile vor fi deschise, dar creștinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu ‎va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui ‎Iisus Hristos. În ele va fi toată ,,adunarea satanică”… Încă o dată vă repet să nu intrați în ‎aceste biserici, căci Hristos și binefacerea Lui nu vor fi acolo”‎ ‎.‎

Este nevoie să judecăm lucrarea Părintelui Arsenie Boca în Duhul lui Dumnezeu. Este ‎o prorocie. Dar, ce fel de prorocire? Cine este întru Hristos, vede deja în biserica ‎Drăgănescu urâciunea pustiirii… Cine este în duhul lui antihrist vede în biserica ‎Drăgănescu viitorul lor, împlinirea lucrări lor, „unirea tuturor”. ‎

Adrian m-a întrebat: ‎

„- Cum poate un om, cu diavolul, să-și știe sfârșitul? Părintele Arsenie și-a știut ‎sfârșitul. A spus ziua când moare tâmplarului, care i-a făcut sicriul”.‎

Am ținut să-i spun lui Adrian că mai impresionant este faptul că Părintele Arsenie tot ‎în altar unde l-a pictat pe Wulfila ca sfânt a pictat și momente din viața și patimile ‎Cuviosului Ștefan cel Nou, care a primit mucenicia pe 28 noiembrie. Posibil prin aceasta să ‎fi arătat că deși nu a ținut cont de Erminia Bisericii a lucrat totuși în Hristos. Deci nu mă ‎îndoiesc că a prorocit, după cum am mai spus, știm că Dumnezeu și prin Caiafa a ‎prorocit. Precum prorocia lui Caiafa a fost înțeleasă diferit și corect au înțeles-o cei care au ‎rămas întru Hristos, tot așa și aici, înțeleg prorocia Părintelui Arsenie corect cei ce rămân ‎întru Adevărul lui Dumnezeu.‎

Adrian prietenul meu adevărat, m-a bucurat, a spus că o să cerceteze cu luare aminte ‎ce am scris și o să mă corecteze. El nu se încrede în ce am scris, ne având în cărți de unde am luat unele trimiteri, fiindcă le-am cules din lucrările ‎în format electronic. Una dintre ele este aceasta:‎

„Sfântul Ignatie Briancianinov, în cartea sa Despre înșelare, mărturisește întru ‎Adevărul lui Dumnezeu că: „Au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vârtoasă înșelare ‎demonică Francisc de Assisi, Ignațiu de Loyola și alți nevoitori ai latinilor (După căderea ‎Bisericii de Apus de la dreapta-credință), recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc ‎a fost răpit la cer” spune scriitorul vieții acestuia, „Dumnezeu Tatăl, văzându-l, S-a ‎întrebat, fiind pentru o clipă în nedumerire: cui să dea întâietate, Fiului Său Celui după ‎fire sau fiului după har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât această hulă, ‎ce poate fi mai întristător decât această amăgire!?”‎

Slavă Lui Dumnezeu, Cel cei aprinde în dragostea Sa pe cei care caută să rămână ‎întru Adevărul Lui.‎[47]

Da… criteriul final este adevărul, iar nu minunea. – n.n.]

Mai curând cred, după cum am argumentat, că a fost vorba despre o cunoaștere greșită a Părintelui Arsenie Boca în privința celor doi.

{Provenită din faptul că nu este Sfânt, deci nu a avut descoperiri de la Dumnezeu nici măcar în lucrurile esențiale, că nu este un ieromonah Ortodox serios, cu pregătire firească în cunoașterea Sfintei Predanii, că este un biet om înșelat care credea în religiile superioare și vedeniile mincinoase ce le primea de la draci.

3.     De ce a pictat Părintele Arsenie Boca pe Francisc de Assisi și pe Wulfila arianul ca „Sfinți”

Acum, după ce toate argumentele aduse de Părintele Mihai-Andrei Aldea au fost arătate ca neraționale, să înțelegem de ce Părintele Arsenie Boca a pictat tocmai pe Wulfila arianul și pe Francisc de Assisi ca Sfinții, și nu a ales pe alții sau de ce diavolul i-a arătat pe ei și nu pe alții, ca să îi picteze, spre înșelarea Ortodocșilor: nu e prea complicat, amândoi sunt simboluri a ceea ce Părintele Arsenie Boca dorea să devină: lider incontestabil duhovnicesc, unicat al credinței și istoriei.

Dar să înțelegem mai detaliat aceasta:

a)  Asemănarea cu Francisc de Assisi

Vă rog să observați și să comparați tabloul pictat de El Greco, ce surprinde diavoleasca arătare ce l-a pecetluit pe Francisc de Asssisi cu hulitoarele stigmate ale lui antihrist. Din toți pe care i-a pictat Părintele Arsenie Boca singurul care seamănă cu originalul este Francisc de Assisi, de unde înțelegem că ori duhul care l-a înșelat pe el i s-a arătat în vedenie pictorului de la Drăgănescu, ori că este singurul pe care l-a iubit atât de mult încât nu i-a mai dat chipul său, ci a căutat un model cu care să semene real. Chiar și privirea sa de mistică demonică i-a surprins-o în copia de la Drăgănescu. Nu înțelegem de ce, însă, a transpus aceeași privire hipnotizată, forțată și aflată în posesia extazului demonic și Sfinților Ortodocși, deci adevărați? Este vădit motivul: și sfinția sa avea astfel de vedenii și stări, de aceea le considera adevărata sfințenie, lucru de care au fost amăgiți și ucenicii săi:

Ca un înainte-văzător, Părintele și-a îngăduit să-l picteze în lucrările sale și pe Sfântul Francisc de Assisi, despre care știa că, deși a fost catolic, a avut viață sfântă și un mare rol în întărirea credinței la vreme de ispită. Însă bârfitorii afoni n-au întârziat ‎ ‎să-l acuze, deși Părintele a pictat după îndemnul de Sus

[un asemenea sus nu poate fi decât vama ereziilor de unde vin să ne ispitească arhiconii, teologii iadului –n.n.],

 neauzit de cei mai mulți dintre noi.

În stânga, mai în față, Părintele a pictat ‎Catedrala reprezentativă a ‎Ortodoxiei, ‎Sfânta Sofia din Constantinopol. Printr-o ‎punte viitoare ‎ [după cum am văzut mai sus, puntea este prezentă, ca o propagandă a uniatismului ‎– n.n.],

a legat-o de catedrala Sfântului Petru din Roma, a catolicilor, pictată în planul doi, pusă sub autoritatea Sfântului Apostol Petru, răstignit cu capul în jos. Ei, ‎catolicii, nu vor să se întoarcă la ‎Ortodoxia în care au fost peste o mie de ‎ani. ‎Dar nici de noi, cât de ortodocși ne credem, dacă nu vom ține cărarea cu adevărat ortodoxă, cu viața și cu învățătura arătată de Sfinți și de Părintele Arsenie, nu va fi bine.[48]

Iată cum Părintele Petru Vamvulescu pune pe același plan al nefericirii Ortodocși și catolicii, dacă nu devin credincioși în arsenism, numit cărare cu adevărat Ortodoxă. De unde vedem că arsenismul este o credință trans și supra confesională, care asigură mântuirea. Dar tocmai credința arsenică este contrazisă de sfinți, fiindcă susținerea că Francisc de Assisi ar fi Sfânt (sau că vreun eretic ar putea fi Sfânt, fără a se converti la Ortodoxie), și că romano-catolicismul ‎‎(simbolizat esențial de basilica San Pietro, unde se aleg papii) ar putea fi Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească în afara Căreia nu este mântuire, este căderea cea mai adâncă ce ne îndepărtează cu totul de la Sfinții Părinți și de la adevărata Ortodoxie, fiind miezul ereziei uniate. Să ne ferească bunul Dumnezeu a urma vreodată învățătura aceasta, chiar dacă ne este îmbiată de mult vestitul Părinte Arsenie Boca sau de oricine altcineva!!!

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, numit indirect „bârfitor afon”, de Preacucernicul Părinte Petru Vamvulescu, unul din cei mai entuziaști fani ai Părintelui Arsenie Boca, care de multe ori cade pradă nălucirilor imaginative, olfactive și vizuale din dorința de a dovedi, fără argumente reale, sfințenia inițiatorului mișcării de la Prislop-Drăgănescu, centrul existenței și misiunii sfinției sale:

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfânt de către Biserica soborniceasca, ‎unul ‎din cei mai aleși scriitori ascetici, a viețuit în chinovie, printre frați, iar ‎după ‎sfârșitul sfinților povățuitori și-a întemeiat propria sa mănăstire și a fost întâi ‎stătător al ei. Sfântul Ioan Scărarul atenționează ca cei inclinați spre cugetare ‎semeață și alte patimi sufletești nu trebuie nicicum să-și aleagă viața în pustnicie, ‎ci ‎să petreacă în mijlocul obștii și să se mântuiască prin lucrarea poruncilor ‎‎(Cuvântul 8, cap. 10, 18, 21, 25 – Cuvântul 27, cap. 13, 36): Căci orice fel de ‎viețuire, fie ‎în pustie, fie în chinovie, atunci când este potrivit, atunci când este ‎potrivit cu voia ‎lui Dumnezeu, și are ca țel a plăcea lui Dumnezeu, este preafericit ‎‎(88 de capete ‎ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zăvorârea de mai înainte ‎de vreme ‎odrăslește înșelarea drăcească, nu numai cea care bate la ochi, ci și cea ‎care este ‎nevăzută la arătare: a cugetului, a sufletului, fără de asemănare mai ‎primejdioasă decât cea dintâi, ca una care se tămăduiește foarte anevoie, iar adesea ‎nici nu ‎cunoaște tămăduire. Acest rod al înșelării, care se întemeiază pe cugetarea ‎semeață, este numit de către Sfinții Părinți „părere” (Ale Sfântului Grigorie ‎Sinaitul, ‎capetele 128,131,132), atunci când nevoitorul primește păreri mincinoase ‎despre ‎lucrurile duhovnicești și despre sine, socotindu-le adevărate. Părerilor și ‎vedenii-‎lor mincinoase le urmează întotdeauna, potrivit legăturii firești de simțire și ‎de ‎lucrare dintre minte și inima, simțiri amăgitoare, desfătătoare ale inimii: ele ‎nu ‎sunt altceva decât lucrarea unei patimi subțiri a dulceții și slavei deșarte. Cei ‎molipsiți de către aceasta înșelare se fac propovăduitori ai unei învățături ‎ascetice ‎mincinoase, câteodată și ereziarhi, spre veșnica pieire a lor și a celor ‎apropiați lor. ‎Sfântul Isaac Sirul pomenește, în cel deal 55-lea Cuvânt, ca un ‎oarecare Malpas a ‎dus în pustnicie o viața foarte aspra de nevoitor, cu telul de a ‎atinge o înalta stare ‎duhovniceasca, și a căzut în trufie și înșelare demonica vădita, ‎făcându-se întemeietor și căpetenie a sectei evhaiților.‎

Ca pildă de carte ascetică scrisă în acea stare de înșelare numita „părere” ‎putem da ‎lucrarea lui Toma de Kempis, numita „Urmarea lui Hristos”. Ea răsuflă ‎o patima subțire a ‎dulceții și o cugetare semeață, care naște în oamenii orbiți și ‎plini pe deasupra peste măsură de ‎patimi, o desfătare pe care ei o socot gustare a ‎harului Dumnezeiesc. Nefericiții și întunecații! ‎Ei nu pricep, ca adulmecând dam-‎ful subțire al patimilor care trăiesc în ei, se îndulcesc de el, ‎socotindu-l în orbirea ‎lor, mireasma a harului! Ei nu înțeleg ca de desfătarea duhovniceasca ‎sunt în sta-‎re doar sfinții, ca înaintea desfătării duhovnicești trebuie să meargă pocăința ‎și ‎curățirea de patimi, ca desfătarea duhovniceasca nu sta în puterea păcătosului, ‎ca el trebuie ‎să se cunoască pe sine ca fiind nevrednic de desfătare, să o alunge, ‎daca aceasta va începe sa-i ‎dea târcoale, să o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu ‎el, ca pe o vădita și pierzătoare amăgire ‎de sine, ca pe o mișcare subțire a slavei ‎deșarte, a cugetării semețe și a patimii dulceții. În ‎pustnicie, au ajuns, asemenea ‎lui Malpas, la cea mai vârtoasa înșelare demonica Francisc de ‎Assisi, Ignatiu de ‎Loyola și alți nevoitori ai latinilor (După căderea Bisericii de Apus de la cea ‎din Răsărit), recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc a fost răpit la cer” ‎spune ‎scriitorul Vieții acestuia, „Dumnezeu Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, fiind pentru o ‎clipa în ‎nedumerire: cui să dea întâietate, Fiului Său Celui după fire sau fiului după har – Francisc”. Ce ‎poate fi mai cumplit, mai hâd decât această hulă, ce poate ‎fi mai întristător decât aceasta ‎amăgire!‎[49]

Dar nu numai Părintele Petru Vamvulescu cade în această capcană a ignoranței și contrazicerii Sfinților Părinți, ci și alți ucenici, poate cei mai autorizați, ai Părintelui Arsenie Boca:

La stânga Domnului sau în dreapta picturii se află: sfântul apostol Petru, sfântul apostol ‎Pavel, ‎sfântul Macarie Egipteanul, acoperit de părul lung și alb, sfântul cuvios Teodor Studitul, ‎sfântul ‎Ieronim – tălmăcitorul Vulgatei, sfântul Francisc de Assisi – mărturie a adevăratului ecumenism, în viziunea ortodoxă a Părintelui Arsenie -‎[50]

Să vedem acum, cine era Francisc de Assisi, precursorul lui antihrist, ca singuri să ne dăm seama și să ne fie milă de faptul că a fost un biet înșelat, care și acum, prin pilda vieții lui rătăcite, amăgește pe atât de mulți:

Comparație între mistica lui Francisc de Assisi si cea a Sfântului Serafim de Sarov

 

În timpul rugăciunii, înaintea mea s-au ivit două lumini deosebite – într-una l-am recunoscut pe Creator, în cealaltă m-am văzut pe mine. (Francisc vorbind despre rugăciunea sa)

El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări si, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât simtea mai mult o slăbire, o prefacere a luminii duhovnicesti a adevărului în sinea sa. (L.N. Tolstoi, „Părintele Serghie”)

Cei cu adevărat curătiti se văd pe sine nevrednici de Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul)

Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atentie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferintelor lui Hristos.

Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât si după el. De pildă, Peter Damian vorbeste despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povesteste despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [1] De asemenea, există multe informatii care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai mult stigmate care au fost cercetate de mai multi cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor. Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amanunt, asa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [2] si al Madelainei N. (1910) descris de Janat. [3]

În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire fată de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfinteniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru crestinii ortodocsi, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în vietile sfintilor Bisericii Ortodoxe – unul dintre acestia fiind si Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia.

Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privintă, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viata lui Francisc si îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat să găsească o explicatie a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice – undeva între psihologie si fiziologie. [4]

Înainte de a formula o explicatie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe – scopul principal al acestei lucrări – vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informatii importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii „sfântului” romano-catolic.

Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările stiintifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul aparitiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. [5] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:

  1. Trebuie să recunoastem sinceritatea stigmaticilor, precum si faptul că stigmatele apar de la sine, adică nu sunt răni auto-pricinuite în timp ce persoana se află într-o stare de inconstientă.
  2. Rănile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sânge) si reprezintă efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulatiei sângelui si secretiei glandulare. Aceasta poate duce la răni la nivelul pielii.
  3. Rănile stigmaticilor apar în timp ce ei sunt într-o stare extatică, care apare atunci când cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contemplă, cedându-i controlul.
  4. Stigmatele apar nu numai ca rezultat al închipuirii pasive a unei răni pe propriul trup, dar, potrivit mărturiei acestora, si atunci când închipuirea este însotită de lucrarea activă a imaginii însăsi – cel mai adesea asemenea unei raze sau sulite ascutite care iese din rana contemplată si care pătrunde în trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat si nu de la prima vedenie, până într-acolo încât imaginea contemplată în timpul răpirii mistice dobândeste un control total asupra individului aflat în contemplatie.

Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru aparitia stigmatelor: toti stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părtile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare si coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, asa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovati. [6] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învătătură străină Bisericii Ortodoxe.) [7]

Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul aparitiei stigmatelor, separat de stare emotională produsă (o înăltare emotională a inimii), un important rol este jucat si de a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferintă aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale si voite în sensul preluării suferintelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice – durere si, în fine, e) aparitia semnelor (a rănilor) – stigmatele.

Observatiile lui Dumas cuprind niste factori mai mult decât emotionali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [8] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în aparitia stigmatelor. Acestia pot fi ordonati astfel:

  1. O intensă muncă de închipuire mintală,
  2. Sugestie,
  3. Sentimente senzuale,
  4. Manifestări fiziologice.

Semnificatia acestora o vom prezenta mai târziu.

Redăm mai jos o scurtă analiză stiintifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul si vedeniile Francisc, asa cum apar ele în lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta să întelegem temeiul vedeniilor, precum si o descriere a fenomenului.

Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea să simtă si el patimile lui Hristos, în trupul si în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferinte nu numai în sufletul său, ci si în trupul său. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunta la trup, ci chema asupra-i niste simtăminte pământesti, adică trupesti – cu alte cuvinte o suferintă fizică.

Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că „Francisc s-a simtit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci si în trup; nu numai la nivelul simtămintelor duhovnicesti si psihologice, ci si la nivelul celor trupesti. Cum se petrecea de fapt vedenia?

Întâi de toate, într-un fel destul de neasteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu sase aripi, asemenea celui înfătisat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus si simtindu-se „transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, „acest serafim veni asa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări deslusit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simti patimile lui Hristos pe trupul său, dorinta lui de a le simti fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată si stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).

Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogora din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăsoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă si neasteptată, depăsea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit si să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem întelege cum a reusit o conceptie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul si Hristos – să-si găsească loc în starea de constientă a lui Francisc.

Experienta lui Francisc din Assisi este deosebită si de un mare interes pentru crestinii ortodocsi, deoarece, asa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în traditia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei sir de nevoitori, si nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părintii Bisericii!

Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe întelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfătisată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevointelor lor personale, ca o lucrare sinergetică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea desprinderii nu doar de cele trupesti sau „simtitoare”, ci si de gândurile „întelegătoare”. Această desprindere este o înăltare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însusi Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu „suspinuri negrăite”. [10] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în Îndrumările sale, spune că „sufletul care iubeste pe Dumnezeu, întru Dumnezeu si numai întru Dânsul îsi află pacea. Slobozeste-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după depărtarea de lume.” [11] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atentia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. În Cuvânt despre rugăciune, el previne: „Să nu doresti, nici să cauti vreun chip sau înfătisare la vremea rugăciunii. Să nu tânjesti după vedenii ale simturilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îti vei pierde mintea, luând lupul drept păstor si închinându-te vrăjmasilor draci. Începutul rătăcirii mintii este slava desartă, care face mintea să încerce si să-si închipuie Dumnezeirea în oarescare chip sau înfătisare” [12]

Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfintilor Isaac si Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că „Francisc s-a simtit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar si în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovnicesti si mintale, ci si la nivelul celor trupesti. În vreme ce Francisc era pe deplin încredintat că fusese înăltat către Logosul dumnezeiesc, aparitia trăirilor trupesti nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovniceste bună.

Trăirile trupesti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii mintii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobisnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce s-a simtit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de plani (înselare sau rătăcire), ce-si are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava desartă.

Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese si mai limpede atunci când o asemănăm cu măreata vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [13]

Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă „preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni si nevointe. El se ruga simplu si adânc, plângându-si păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevointă, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simtit-o si nici n-a constientizat-o. Aflându-se în fata prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik „…sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se uneste cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul asa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricosate”, [14] Sf. Serafim s-a văzut deodată în fata tainicei Puteri Dumnezeiesti. Sf. Serafim nu si-a închipuit, nici n-a visat, nici nu si-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-si vină în fire. Mai târziu, a povestit însusi ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită si înconjurat de puterile ceresti asemenea unui „roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în fata amvonului si, ridicându-si mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau si pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut.

Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că si-ar fi dorit vreun semn văzut al prezentei dumnezeiesti. Cu atât mai putin se gândea că ar fi fost vrednic de a se „preschimba în Iisus”, asa cum se ruga Francisc. Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoseniei, urmată de o pocăintă adâncă. Întelesul acestui lucru, asa cum au arătat în nenumărate rânduri Părintii Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzeste pe om să nu cadă în slavă desartă.

Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăinta lui, în rugăciune nu se mai găseste nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăintei Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat usor în înselare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Întâia Sută despre Dragoste, spune asa: „Cel ce nu a dobândit încă cunostinta lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteste si el în inimă cuvintele strămosului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu – Eu sunt pământ si cenusă (Facerea 18:27).”

Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se iveste în inima omului în afara sferelor mintale si simtitoare, si, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale Scrieri despre Viata Făptuitoare – Către Anatolie, spune:

Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumesti si zidite; si nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozeste de patimile care o leagă de cele simtite si de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârsiri si de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovnicesti; dar le va goni până si pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciunii, arată locul lui Dumnezeu. [16]

De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, asadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omenesti. Se întâmplă totusi ca acei oameni ce si-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare si se arată omului ascuns al inimii – ele vin din lăuntru. Sf. Isaac Sirul spune: „De esti curat, cerul este întru tine; si întru tine vei vedea îngeri, si cu ei si în ei, pe Domnul îngerilor.” [17] Părintii Bisericii Ortodoxe învată că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice asteptare a celui smerit, pentru că nevointa si smerenia sa îl fac să se simtă nevrednic.

Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:

  1. Simplitate;
  2. Pocăintă;
  3. Smerenie;
  4. O vedenie neobisnuită, dincolo de cele simtite si rationale;
  5. Înăltare sau cutremurare duhovnicească.

Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: „…ivirea unei vedenii mai presus de constiintă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeste, dintr-odată si pe neasteptate; este descoperită si arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, „împărătia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]

Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparatie între cele două vedenii si între ce au trăit Francisc si Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înăltare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovnicesti, ca o luminare de sus a mintii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa si întunecată evident de propria închipuire si propriile simtiri.

O altă deosebire între cei doi este relatia diferită pe care si-o exprimă fată de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieste puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa si îl primeste pe Hristos în inimă, Francisc primeste în închipuirea sa simtiri îndeosebi din viata pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.

În acelasi timp cu dorinta lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există si hotărârea sa de a imita si alte aspecte pământesti ale vietii lui Iisus. Nu numai ca si-a trimis proprii „apostoli” în diferite părti ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleasi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăsi Cina cea de Taină. „A refăcut”, scrie biograful său, „acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptătită de viata sa spirituală, oricât de cât de aspră a fost nevointa lui sau oricâte virtuti ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severitătii căderii sale în înselare duhovnicească.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită plani. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, plani (prelest, în limba rusă) [înselarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeste pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeiesti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredintându-l de închipuita sa sfintenie, si îi făgăduieste puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperisul unei biserici, si îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înselat păseste înainte (primind închipuirea) si se prăvăleste în hău, fiind sortit pierii fără de pocăintă. [22]

Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a înselării este faptul că omul care trăieste astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă desartă, de unde si închipuirea că a ajuns la o asa înăltime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc si, prin definitie, cel mai greu de dat în vileag – de unde si importanta si stăruintei neîncetate a scrierilor duhovnicesti pe ascultarea si smerenia în nevointă până în cea din urmă clipă a vietii pământesti.

Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înselării duhovnicesti. Ceea ce rămâne este, asadar, o descriere a lucrării si faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vietii lui Francisc si comparându-le cu aspecte din viata Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.

Scrie în Fioretti că odată Francisc nu a reusit să tină un post asa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască si să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:

…a poruncit oamenilor să se strângă pe o ulită din Assisi, pentru o predică. Când a încheiat predica, le-a spus acestora să nu plece nici unul, până ce nu se va întoarce; s-a dus în catedrală cu multi frati si cu Petru din Catani, si i-a spus lui Petru să facă ce-i va zice, potrivit votului ascultării si fără împotrivire. Acesta din urmă i-a răspuns că nu poate si că nu trebuie să dorească sau să facă nimic împotriva voii lui [a lui Francisc]. Atunci Francisc si-a dat jos haina si i-a poruncit lui Petru să-i pună o frânghie la gât si să-l tragă afară, pe jumătate gol, înaintea multimii căreia îi predicase. Francisc i-a poruncit unui alt frate să umple o cupă cu tărână si, urcându-se în locul unde predicase, să-i verse tărâna pe cap. Acesta însă nu l-a ascultat, fiindcă era foarte tulburat de asa poruncă. Însă fratele Petru a apucat frânghia si a început să-l tragă pe Francisc după el, asa cum îi poruncise acesta. El însusi plângea cu amar în timpul acesta, iar ceilalti frati erau scăldati în lacrimi de milă si durere. Când Francisc a ajuns astfel, pe jumătate gol, înaintea multimii din locul unde predicase, le-a spus: ‘Voi si toti cei ce ati părăsit lumea după pilda mea si urmati calea vietii fratilor, spuneti despre mine că sunt sfânt, dar mă căiesc înaintea Domnului si a voastră pentru că în vremea bolii mele am mâncat carne si mâncare cu carne’. [23]

Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căintă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar si lucrarea de nevointă a pocăintei.

Idealizarea de către Francisc a faptelor crestine de nevointă se poate vedea si din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cersetorii. În ochii lui, acestia erau niste făpturi de o foarte înaltă tinută, fată de ceilalti oameni. Potrivit învătăturii mistice romano-catolice, un cersetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman si pribeag. De aceea, prin învătăturile sale, Francisc îsi silea ucenicii să cersească. [24]

În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea si din retrăirile de către el a patimilor pământesti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste si milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Tinând-o cu mâna stângă, îsi freca dreapta de ea, asemenea unui arcus pe o vioară, în timp ce murmura un cântec frantuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă fată de patimile lui Hristos si, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditatie, privind în tăria cerului…” [25]

Nu este nici o îndoială, după cum si biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăintă, arătând destul de vădit că îi lipseste si cea mai elementară trezvie, necesară unei vieti de nevointă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în Fioretti momentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseste niciodată presupunerea că îi vorbeste Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu „să vadă în tot locul binele si răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc îsi înfătisează răutatea si păcătosenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Desi vorbea adesea despre smerenie si le dădea franciscanilor învătături în această privintă, el însusi s-a smerit în foarte putine momente din viata sa, desi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar si asa, a existat întotdeauna un element de exagerare si de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privintă decât propriile cuvinte către fratii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: „Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire si pocăintă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea deslusit în rugăciune cu ce i-am gresit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului multumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vamesul stătea umil într-un colt, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Atunci când punem alături faptele de „smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [29] Sf. Serafim striga cu cuvintele vamesului, iarăsi si iarăsi: ” Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfătisare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur si simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică a. recunoasterea patimilor sale; b. căintă pentru starea sa duhovnicească rea; c. nevoia de a birui patimile; d. constientizarea neputintei si nevredniciei sale de a face singur aceasta; e. chemarea sinceră si arzătoare a milei Domnului.

Chiar si în ultimii ani ai vietii, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experiente duhovnicesti mai presus de fire precum si de o părtăsie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în multumirea de sine sau în îngăduintă fată de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discutie cu N. Motovilov,[30] precum si din discutia cu monahul Ioan, atunci când acestia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobisnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se stie prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca si pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărti deschise, dar niciodată nu si-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importante sau prin vreo îngăduintă. Cuvintele si faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi – acesta credea că si-a ispăsit păcatele si că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învătăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul:

Cei cu adevărat curati cugetă întotdeauna în inima lor că sunt nevrednici de Dumnezeu. Si că sunt cu adevărat curătiti se vede din faptul că se văd pe sine vrednici de plâns si nevrednici de grija lui Dumnezeu, si mărturisesc aceasta într-ascuns si pe fată, si fac acestea prin Sfântul Duh, astfel că nu rămân fără de griji si nevointă, care le sunt de folos cât timp petrec în această viată. [31]

Miscările sufletesti ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus si care a avut loc în piata din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoastere ratională a slabelor lui puteri în comparatie cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede deslusit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când „două lumini deosebite” – după cum spune cronica – „s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Si în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoastere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeiesti si prăpastia nimicniciei sale.

Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini „deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu – care, în esentă, reprezintă o comparatie foarte îndrăzneată. Apare deci o contradictie gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturistice sau patristice despre smerenie.

Smerenia Sfântului Serafim, asa cum am arătat, nu era o vedere ratională a păcatelor sale, ci o trăire profundă si statornică. În învătăturile sale, atât cele vorbite cât si cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură miscare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: „Domnul îl primeste doar pe omul care se apropie de El cu un simtământ al păcătoseniei. Astfel, El respinge pe toti cei care se apropie de El cu un simtământ de curătie.” [32]

Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învătăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie crestină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, si gândul curătiei proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelasi lucru si despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, Părintele Serghie: „El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări si, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simtea o slăbire, o preschimbare a luminii duhovnicesti a adevărului într-însul.” [33]

Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovnicesti ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înselare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că si el a devenit un mare luminător.

Astfel, gândul lui Francisc că si el era tot o „lumină”, că a primit darul de a sti cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vietii de nevointă, Antonie cel Mare, care învată că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul si trupul său, atunci nu va mosteni Împărătia lui Dumnezeu. [34] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înăltarea de sine si la multumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul si sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învătăturii nevoitorilor crestin ortodocsi, să-l mântuiască de legăturile pătimase ale cugetului mândru.

Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu miscările ei pătimase [35], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru cresterea nestânjenită a mintii de sus [36] si ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vietii de nevointă – cunoasterea lui Dumnezeu.

„Omul întelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, „este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [37]

ÎNCHEIERE

Pricina de căpătâi care a nimicit viata ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut si a fost învătat acesta. Date fiind acele vremuri si starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. „Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretentii de autoritate duhovnicească si temporală, era un reprezentant al mândriei duhovnicesti. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilitătii (negreselniciei) personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc si, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, si Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărtire către franciscani, atunci când a rostit: „Acum mă cheamă Dumnezeu, si vă iert pe toti, fratilor, atât pe cei de aproape, cât si pe cei de departe, de toate greselile si răutătile, si vă sterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [39]

Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însusi se simtea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se stie că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei si a Împărtăsaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credintei în sfintenia proprie.

Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu si-au îngăduit niciodată să-si atribuie dreptul de a ierta păcate. Toti au murit cu gândul proprii păcătosenii si cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de fratii strânsi lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; fratii l-au întrebat: „Părinte, spune-ne cu cine vorbesti?” Sf. Sisoe a răspuns: „Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăintă.” Atunci când fratii, stiind că Sisoe era desăvârsit în virtuti, au răspuns „Tu nu ai nevoie de pocăintă, părinte”, Sfântul le-a zis: „Adevărat vă spun, nici nu stiu dacă am pus început pocăintei.” [41]

În sfârsit, asa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor si-a trăit viata într-o înselare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, si până în ceasul mortii sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta si el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste si milă, si care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.

Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovnicesti cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputintă să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.

NOTE DE FINAL (trimiterile sunt în mare parte către editiile în limba engleză a lucrărilor mentionate)

  1. Guerier, V., Francisc, pag. 312-313.
  2. Luisa Lato, în vârstă de 17 ani, având de obicei o sănătate bună, cădea în fiecare zi de vineri într-un extaz; îi curgea sânge din coastă si pe palmele si picioarele ei apăreau răni de felul celor de pe trupul Mântuitorului, asa cum sunt ele reprezentate pe crucifixe.
  3. Guerier, pag. 314-315.
  4. Ibid., pag. 308.
  5. Dumas, G., „La Stigmatisation chez les mystiques cretiens,” Revue des deux Mondes, 1 May 1907; in Guerier, pag. 315-317.
  6. Guerier, pag. 315.
  7. Potrivit ortodocsilor, Crucea nu a fost o necesitate impusă lui Dumnezeu si nici sângele Fiului Său unul-născut un izvor de multumire pentru Dumnezeu Tatăl, asa cum învată scolasticii latini. Ideea de „împlinire a dreptătii divine a lui Dumnezeu” nu apare nicăieri în Scriptură si nici în scrierile Sfintilor Părinti, ci este o născocire a lui Anselm de Canterbury (pe la anul 1100), dezvoltată apoi de Toma d’Aquino pentru a deveni învătătura soteriologică oficială în Apus (spre comparatie, a se vedea Athanasie cel Mare, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu).
  8. Este evident din comparatia făcută în această scriere că „mistica” din Biserica Ortodoxă se află dincolo de toate cele sufletesti si rationale. În viata ascetică, norma pentru aceasta o reprezintă despătimirea sau desprinderea de toate nevoile, trăirile si chiar gândurile, fie ele bune sau rele (vezi Avva Evagrie către Anatolie, citată mai sus, pag. 9).
  9. Vezi viata Sfântului Isaac Zăvorâtul de la Pesterile Pecerska, God’s Fools. Synaxis Press, Chilliwack, B.C., Canada, 1976, pag. 21.
  10. Hiper-constiinta, pag. 292-293, editia a doua.
  11. Kadloubovsky, E. and Palmer, G., Early Fathers from the Philokalia, „St Isaac of Syria, Directions on Spiritual Training,” Faber and Faber, Londra, 1959. (mentionată mai departe ca Early Fathers).
  12. Early Fathers, pag. 140, par. 114, 115, 116.
  13. Sfântul Serafim de Sarov, pag. 61-62 (editia rusă), citată în notele traduse din rusă, vezi mai sus.
  14. Filocalia, Vol 3, pag. 322, par. 103 (ed. grecească).
  15. Early Fathers, pag. 297, 47.
  16. Op. cit., pag. 105, par. 71.
  17. Works of St. Isaac the Syrian, editia a treia, predica 8, pag. 37.
  18. Filocalia, Vol 2, pag. 467, par. 49. Trebuie să mentionăm aici că acest cuvânt al lui Isaac Sirul – în sensul că o vedenie este neasteptată – nu trebuie înteles ca o regulă absolută pentru toate aceste vedenii. Ca exceptie, unii asceti sfinti au avut vedenii neobisnuite pe care însă le-au putut anticipa; au avut un fel de presentiment asemenea unei proorocii negândite, o proorocie despre un lucru iminent. Un asemenea lucru i s-a întâmplat Sfântului Serghie din Radonej la sfârsitul vietii. Întâmplarea este descrisă în detaliu în lucrarea rusească Hiperconstiinta, pag. 377 (Bibliografia nu i-a fost disponibilă autorului. Citatul provine din notele traduse din rusă, vezi mai sus.)
  19. Vezi nota 13, cap. 1, pag. 13-22.
  20. „Mergeti câte doi în toate părtile pământului, propovăduind pacea oamenilor si iertarea păcatelor.” Guerier, pag. 27 (conf. Marcu 6:7-12.)
  21. Guerier, pag. 115.
  22. Antonie Hrapovitki, Mărturisire: Lecturi despre taina pocăintei. Holy Trinity Monastery Press, Jordanville, N.Y., 1975.
  23. Guerier, pag. 127 (sublinierea noastră).
  24. Op. cit., pag. 129.
  25. Op. cit., pag. 103-104.
  26. Brown, Raphael, The Little Flowers of St. Francisc. Image Books, Garden City, N.Y., 1958, pag. 60.
  27. Ibid., pag. 63.
  28. Guerier, pag. 124.
  29. Cuvântul patimi, folosit aici, semnifică toate impulsurile contra-naturale ale omului (mândrie, desertăciune, invidie, ură, lăcomie, gelozie s.a.) care provin din neascultarea si din căderea strămosilor Adam si Eva.
  30. Motovilov, N.A., A Conversation of St. Serafim. St Nectarios Press, Seattle, 1973 (retipărită).
  31. Works of St. Isaac the Syrian, editia a 3-a, predica 36, pag. 155.
  32. Collected Letters of Bishop Theophan, partea a doua, Scrisoarea 261, pag. 103.
  33. Posthumus Artistic Works of L. Tolstoy, Vol 2, pag. 30.
  34. Filocalia, Vol 1, pag. 33.
  35. Hiper-constiinta, Despre patimile mintii, editia a 2-a, pag. 65-74.
  36. Vezi mai sus, Despre mintea de jos si mintea de sus, pag. 6-23.
  37. Works of St. Isaac the Syrian, pag. 37.
  38. Compară cu Dostoevsky, Marele Inchizitor în Fratii Karamazov.
  39. Sabbatier, pag. 352.
  40. În secolul 15 Luther a protestat împotriva acestei prerogative exprimată prin acordarea de indulgente.
  41. Lives of Saints, Book 11, pag. 119-120.

Articolul de mai sus a fost publicat initial în revista Synaxis: Orthodox Christian Theology in the 20th Century, Vol. 2, pag. 39-56, sub semnătura lui George Macris (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granitelor, în Portland, Oregon. Revista Synaxis este publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.

Francisc de Assisi

În OCA [Biserica Ortodoxă din America], avem o mare devotiune către Sf. Francisc de Assisi, iar multi dintre noi au icoane ale lui… Opozitia episcopului dvs. fată de acest mare crestin este ciudată. Am citit o afirmatie în care el spunea că desi îi plac unele dintre poeziile Sfântului Francisc, totusi acesta nu a fost un Sfânt, ci s-a aflat în rătăcire. Nici un scriitor sau părinte ortodox nu a spus vreodată asa ceva. Nicholas Zernov l-a comparat odată pe Sf. Francisc cu Sf. Serafim de Sarov. Opinia episcopului dvs. nu este traditională, după părerea mea, iar cei care aduc inovatii sunt domniile voastre. (M.P., NY)

Biserica Ortodoxă nu îl include pe Francisc din Assisi printre Sfintii ei. Acesta a fost un papist fanatic, a trăit după despărtirea bisericii romano-catolice de Ortodoxie si a practicat o spiritualitate romantică si emotională, străină de traditiile duhovnicesti ale Ortodoxiei. Desi putem aprecia literatura atribuită lui Francisc, asa cum a arătat Arhiepiscopul Hrisostom al Etnei, cinstirea lui si cu atât mai putin cinstirea „icoanelor” lui este pe deplin neortodoxă. Nădăjduim că ceea ce ati afirmat că se petrece în OCA este o exagerare; altfel, probabil că ies la iveală rădăcinile greco-catolice ale acelei jurisdictii si trebuie lucrate niste îndreptări.

Cu privire la Părintii Bisericii, în rândul cărora nimeni nu l-a asezat vreodată pe Nicholas Zernov, Francisc din Assisi nu este foarte apreciat în scrierile patristice. Reprezentativ, Sf. Ignatie (Brianceaninov), cunoscutul episcop-ascet canonizat recent de Patriarhia Moscovei, vorbeste despre viata lui Francisc în termenii unei înselări spirituale:

‘Atunci când Francisc a ajuns în ceruri,’ scrie un biograf al său, ‘Dumnezeu Tatăl, văzându-l, a stat o clipă în cumpănă, gândindu-se cui să-i dea întâietate, Fiului Său prin fire sau fiului Său prin har – Francisc.’ Ce poate fi mai înfricosător sau mai nebunesc lucru decât această hulă, ce poate fi mai trist decât această înselare[?]! [Arena, Cap. 11]

Timp de secole, mai multi intelectuali ortodocsi, printre care Nikos Kazantzakis (1885-1957), cunoscutul scriitor grec, si numerosi scriitori slavi (de exemplu S. Sitianovici [1629-1670], L. Tolstoi [1828-1910] si multi dintre cei apartinând „Scolii de la Paris” din secolul 20) au fost înselati de viziunea romantică si teatrală a Apusului asupra sfinteniei, viziune necunoscută nici în Răsărit, dar nici în Apus înainte de Marea Schismă (cu exceptia simptomelor de înselare spirituală), surprinsă însă foarte bine în cinstirea lui Francisc din Assisi. Nu numai că aceste persoane au contribuit la stricarea credintei noastre ortodoxe, stricare care încă afectează Biserica, dar unii au si trădat Biserica si si-au pierdut credinta. Genul de fermitate cu care catalogati ca neortodoxă părerea absolut ortodoxă a Arhiepiscopului Hrisostom despre Francisc din Assisi, trebuie s-o spun, este un prim pas în procesul prin care au căzut aceste persoane în rătăcire. Vă rugăm pe dumneavoastră si pe toti cei care au o evlavie personală, emotională, fată de aceste notiuni apusene post-schismă cu privire la sfintenie si fată de „sfintii” apuseni post-schismă, să reflectati asupra acestui lucru.[51]

Să vedem acum de ce l-a pictat tocmai pe Francisc de Assisi și nu pe vreun altul din romano-catolicism, de unde afinitatea atât de mare față de el, ca să treacă peste hotărârile Sfintelor Sinoade și peste povățuirea ierarhilor săi:

A venit odată la Drăgănescu un ierarh de la Patriarhie, care i-a poruncit Părintelui Arsenie. să șteargă imaginile neortodoxe pictate in biserică. Părintele Arsenie i-a dat scule să șteargă ce nu-i convine, căci, zicea Părintele: „n-am pictat nimic, decât cu poruncă de Sus, pentru catehizarea poporului, care zace in întuneric”. De aceea, nu l-a putut înțelege intru totul nici Sorin Dumitrescu, un pictor, de altfel, talentat. Dar, pe lângă talent, mai trebuia ceva de Sus, pe care nu-l are oricine. Părintele Arsenie nu a pictat la metru pătrat, după tipare, ci cu descoperire de Sus, nu numai cu documentație; ci mai ales cu rugăciune si post si, uneori, vorbind cu sfinții pe, care ii picta.[52]

Nu trebuie să fi nici academicianul Sorin Dumitrescu și nici talentat ca să-ți dai seama că picturile Părintelui Arsenie Boca nu sunt nici Ortodoxe, nici frumoase, ci de râs și mai ales de plâns.

Ca și Francisc de Assisi, și Părintele Arsenie Boca avea vedenii amăgitoare trupești, senzuale, iar nu autentice, nevăzute, cum au Sfinții adevărați(lăsate în scris chiar de el însuși, din dorul de a arăta tuturor cine este el, vrednic de a vedea minuni, chiar dacă adaugă la sfârșit cu falsă smerenie, că este nevrednic, pentru ca lauda de sine să rămână în istorie cu mască de modestie și să nu se zică: ucenicii fără carte au inventat că avea vedenii. Acestea îl arată înșelat. Dumnezeu a îngăduit să le scrie chiar sfinția sa pentru a înțelege exact starea căzută în care se afla și a ne feri de amăgirea atât de înșelătoare și ridicată la rang de sfințenie cu persuasiune de ucenici și mass-media):

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/04/06/o-intamplare-minunata-din-sfantul-munte-athos-povestita-de-parintele-arsenie-boca-pe-atunci-tanarul-diacon-celib-zian-boca/

Părintele Dometie:

– Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo intr-o viroagă era casa unui calugar plecat de la Foltea din Săliște. Era un fel de stână din piatră acoperită cu niste capriori de brad pusi unul langa altul si acoperiti cu pamant batut. Parintele Achim era mic de statura, cam crăcănat si cu o barbă până la genunchi. Avea niste ochi albastri ca marea, asa cum ii are Parintele diacon Zian[53]! [vom vedea că începând de acum convorbirea alunecă pe trei coordonate favorabile înșelării: lucrurile adresate simțurilor, specifice cugetării trupești – de exemplu ochii albaștri; admirația față de Părintele Arsenie Boca[54] și informațiile furnizate din neatenție, prin vorbirea fără pază, necesare duhurilor necurate ca să alcătuiască o ghicire potrivită după preocupările victimelor, pentru a părea prooroci – n.n.]

Părintele Zian:

– Mama mea, Creștina avea ochii albaștri, (mama Parintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a harazit din pântecele ei să mă fac preot [mândria mamei și a fiului ‎– n.n.]‎. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc și s-a supărat [mâhnirea ei este specifică celor ce nu au viață duhovnicească autentică, ci vor prin ea să li se împlinească dorințele, este consecința mândriei de a nu lăsa libertate voii lui Dumnezeu și a celorlalți de a lucra ‎– n.n.]‎. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăț să uite de mine [cum să-și învețe fiul mama? ‎– n.n.]. Nu știu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceți? [de ce nu cere sfat de la duhovnic? ‎– n.n.]

– Nu stiu, răspunse Porfirie, tu ești cu mai multă școală ca mine [lauda și criteriul lipsit de discernământ al gândirii simplistului Părinte Porfirie care credea că în cele duhovnicești contează școala, iar nu experiența smerită în ascultare– n.n.]‎! Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândește la tine, că e mamă .

– Trimite-i o scrisoare ca se va bucura sa primeasca din Grecia si se va lauda la vecini cu baiatul ei care a ajuns la Sfantul Munte, Gradina Maicii Domnului [răspuns care nu are vreo pricină duhovnicească, ci tot lauda, de unde se vede lipsa de discernământ a Părintelui Dometie – n.n.]!

– Asa o sa fac, daca zici tu, Dometie.

– Parintele acela de la noi, Achim, m-a invatat sa citesc si mi-a dat cartile lui sa ma uit prin ele. Cand mergeam cu oile, iesea si el la deal cu traista, ne opream si ma invata. A fost tatal meu duhovnicesc. La el a venit un Parinte de aici de la Sfantul Munte ca sa mearga prin sate sa adune pomeni si pomelnice pentru restaurarea manastirii Zografu unde este steagul lui Stefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Asa am auzit eu de Sfantul Munte pentru prima oara, aveam doar 13 ani. El era roman si traia intre greci. Mai intai a fost la chilia Nasterii Maicii Domnului pe mosia Manastirii Vatoped, si l-a avut duhovnicesc pe Nicodim ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor in lemn si marmura. De la el au ramas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori… a lucrat si doua sculpturi legendare: Rastignirea si A doua venire, vreme de 15 ani [tot admirația pentru cele ale simțurilor, chiar dacă dedicate lui Dumnezeu, iar nu pentru vreo lucrare lăuntrică de pază a minții și cultivare a smeritei cugetări ‎– n.n.]‎.

– Am auzit si eu de Arsenie acesta dar nu l-am vazut, vorbi si Porfirie! Se spune ca pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie si l-a dus pe varful Athonului ca sa completeze numarul celor 7 pustnici care se roaga pentru pacea lumii si traiesc fara mancare si fara apa, doar cu cuvantul lui Dumnezeu [preocupare pentru minuni spectaculoase. Discuția deja sugerează duhurilor ce fel de înșelare să adopte în funcție de contextul gândirii celor trei personaje ‎– n.n.]‎.

– Te cred, interveni Dometie, am auzit si eu intr-o zi de hramul Sfantului Munte si de aceasta traditie, pe 6 august, cand am urcat in vârf. Vorbeau niste pustnici care stateau la lumina unui opaiț chiar sub varf intr-o pestera sa se odihneasca. Era pe la ora 4 dimineata, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisa de Ilie Miniat. Parintele Evghenie avea vreo 80 de ani si s-a suit pe munte pana in varf. El s-a dus la sihastrii care povesteau in pestera si am auzit ca a murit Parintele Hrisogan din cei 7 stalpi neclintiti ai Athosului si ca va fi inlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice ca printre cei 7 stalpi ai Ortodoxiei era si veghetorul Parinte Varnava, dascal al rugaciunii lui Iisus si românii Martinian, Iona si Teofilact care s-au randuit unul pe altul in ceata celor 7. Acestia toti erau sculptori: faceau linguri, faceau căni si donițe, cofăiașe pentru ulei sau vin.

– Dar de Părintele Iona ai auzit tu, intrebă Porfirie, a fost un om cu scoala multa [iar admirația pentru școală… vedem că în discuție nici nu se aduce vorba de păcătoșenie sau vederea păcatului propriu, esența lucrării călugărești și de mântuire a tuturor, ci de lucrurile admirate de această lume: școală, artă, performanțe, minuni, coordonatele prin care a fost și însăilată faima Părintelui Arsenie Boca‎– n.n.]‎, a tradus doua carti ale Sfantului Nicodim Aghioritul: Războiul nevăzut si Paza celor 5 simturi. Desena si frumos! Am vazut desenat trupul omului si inima scoasa din trup si plamanii. Practică rugăciunea inima, pe respiratie si pe șezutul în scăunel [lucrare lăuntrică da, descrisă însă după metodele simțurilor, exterioare. De pocăința care este obligatoriu să le însoțească pentru ca rugăciunea să fie de taină, fără de care duce la înșelare… nici nu se amintește de ea, ci numai se enumeră doar ca o altă performanță, printre multele înșirate mai sus‎ – n.n.]‎ .

– Zise Dometie: oamenii din ziua de astazi nu au harul lui Dumnezeu [ce dispreț, dar Sfinții Părinți spun că în vremile din urmă, cei ce vor răbda smintelile fără a se sminti vor avea mai mult har. Rom 5:20 iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul, – n.n.];. Si daca uneori au putin har ei il indeparteaza prin gandurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.

– Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce ! rosti Porfirie! Nu e bine să amintesti de necuratul, că uite m-am lovit la picior si mi-am spart si bocancul [ce gândire superstițioasă… dar tocmai se spunea un cuvânt duhovnicesc, poate singurul: că harul se îndepărtează de gândurile rele ‎– n.n.]‎. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

Eu tăceam, si ascultam pe acesti parinti minunati athoniti [părintele admirându-i, datorită cinstei ce i-o acordau ca unui învățat, își însușește prin simpatie și modul lor simplist de a gândi. De aceea își întinde și sfinția sa admirația peste construcția nălucirii ce urmează, uitând de privegherea smerită pe care ar trebui să o avem la orice vedenie. La primele deschideri ale simțurilor spre lumea nevăzută, omul mai întâi intră în contact cu duhurile necurate. Dacă le respinge prin smerenie și suferință, după o vreme îndelungată, ce se măsoară în zecile de ani, îi apar adevăratele vederi duhovnicești. Să urmărim acum cu își concepe diavolul spectaculoasa intervenție, cum se apropie, în funcție de cele discutate, cu pași de felină ce își încolțește prada ‎– n.n.]‎! Soarele apunea dinspre varful mutelui. In lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea si o figura de om care intra si iesea in acel cuib minunat atarnat de peretele muntelui. Din pozitia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Înspre mare nu aveai ce vedea pentru ca marea aici este foarte nelinistita, sunt curenti marini si vapoarele nu se apropie caci s-ar scufunda. Daca ne imaginam Sfantul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la pestera Sfantului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce si cântat [deja gândurile le erau insuflate orchestrat simfonic de același duh, ca să pară că sunt gândurile la oameni diferiți, iar el le descoperă fiind prooroc ‎– n.n.]‎:

– Mari si minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu intelepciune le-ai facut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfantul Ioan Evanghelistul purtati de furtuna. In loc sa ajunga in Cipru la Lazăr cel inviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au cazut statuile idolesti si dracii au iesit din ele strigand: A venit Maica Domnului, sa fugim!

– Doamne, miluieste si ajuta-ne sa terminam treptele, zise Porfirie!

– Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie। Maica Domnului din icoana Portărița, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei cand se rasturnase luntrea in care pescuia si el era inghitit de valuri. Dar sa vedeti cum s-a intamplat : Dorotei era păzitorul si lumânărarul acestei icoane in biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigat din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulți ani te-am slujit si te-am păzit, acum auzi-mă si Tu pe mine că mă prăpădesc in valuri [multe minuni și doar… minuni. Unde este vorbirea despre patimi? Unde sunt pildele de discernământ? Unde este cuvânt de la Sfinții Părinți despre paza minții? Unde este plânsul pentru neputință și recunoașterea propriei păcătoșenii? ‎– n.n.]‎.

– Se inserase de-a binelea si mai aveam de transportat două lespezi। Cand te rogi si vorbesti despre sfinti si mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebanuit. Lucrul sporea ca in povesti. Asa fac toti calugarii athoniti, in timp ce lucreaza la ascultarea pe care le-a randuit-o staretul si vorbesc despre oameni luminati si sfinti [în realitate vorbesc despre viețile dar și despre învățăturile lor despre lucrarea lăuntrică și cum să luptăm cu patimile, nu doar despre latura spectaculoasă a lor ‎– n.n.]‎. Lucrul sporeste cand Dumnezu miluieste.

Dometie zise:

– Am ajunat toata ziua, mi-i sete cred că am vedenii, vad mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea si stiam ca e părăsită! Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeti? [bună observație: diavolul nu are statornicie în arătările sale, ca în nici una din lucrările sale, schimbându-și înfățișarea năucitor, pentru a impresiona vederea și a o hipnotiza. El apare atunci când starea minții este întunecată printr-o uzură a trupului ce favorizează desfacerea hainelor de piele[55] ‎– n.n.]‎

– Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără scoală!

– Da, am intrat si eu in discutie, cei 4 Sfinti evanghelisti au cate o fiintă lângă ei ca simbol si chintesență a mesajului din Sfanta Evanghelie pe care a scris-o fiecare! Sfântul Matei, care a fost vameș inainte sa-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Îngerul. Marcul are vițelul, Luca are leul, Ioan are vulturul. [iată cum primește deja vedenia, fără a se întreba dacă nu este vreo înșelare ‎– n.n.]‎

Se auzi o bubuitură [Cuvântul Poltergeist provine din cuvintele germane Poltern (a face zgomot) și Geist (spirit). Termenul în sine înseamnă, literal, fantomă zgomotoasă ‎– n.n.]‎ ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare [deja se mărturisește prezența duhului necurat, care, atunci când nu mimează printr-o subtilă acedie liniștea diavolească și veselia duhovnicească, pentru a păcăli că este harul, întotdeauna este însoțită de tulburare ‎– n.n.] ‎rosti “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri si o ai pe suflet[56]. Stiu ca esti fecior si că nu te-ai atins de femei dar ești mândru ca ești pictor și că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din București, va trebui să postești, să te rogi și să tai 100 de bețe din castan ca și canon de ispăsire” [pomenește de mândria mică a picturii, dar nu de cea mare a dorinței de vedenii, ca să dea senzația că îndeamnă la pocăință. Se vădește însă din ridicolul canonului că nu dorește lucrare lăuntrică ci trupească, care, după Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, dacă este în exces, întunecă mintea[57]].

Noi tocmai ne opinteam toti trei să impingem un bolovan mare pe două bețe de castan puse ca role [profită de ocazie ca nu cumva să-și facă semnul Sfintei Cruci[58] ‎– n.n.]‎. Dar să impingi la deal este neasemanat de greu. Am simtit deodata ca se usureaza povara si bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o mașinărie cerească [Poltergeist este un fenomen paranormal care constă în evenimente care fac aluzie la manifestarea unei entități imperceptibile. De obicei, o astfel de manifestare include obiecte neînsuflețite în mișcare, în levitație, ce par a fi aruncate sau care se autoincendiază, cu prezența zgomotelor simțitoare (cum ar fi ciocănit, bătăi, lovituri)[59] ‎– n.n.]‎!

 

Dometie sesiza si el ce se intampla si exclama: Nascatoare de Dumnezeu! A venit Sfantul. Intr-adevar langa noi era o faptura parca om, para fiara, cu barba pana la pamant si un par ca o coama de leu [deci, nu era Sfânt ci nălucire diavolească ‎1Pe 5:8 Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, – n.n.]‎. Impingea cu noi la bolovan. El era cel care facea ca bolovanul sa mearga parca tras de cineva de sus. Rosti:

– Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu… [vom vedea mai jos cum îndrăznește diavolul să spună această rugăciune și să dea și colorlalți să o zică ‎– n.n.]‎

Avea o voce ingereasca, nici tipatoare, nici ragusita dar placuta. Mi-am adus aminte de un tenor care canta in corul catedralei mitropolitane din Bucuresti [de aici se vede și pe unde a intrat ispita: în loc să se roage cu umilință la Dumnezeu, avea în minte cântările mirenilor[60] ‎– n.n.]‎. Toti cantam “Cuvine-se cu Adevarat” Vocea mea care nu era exersata la cantat a capatat inflexiuni melodice si scotea sunete placute pe care nici eu nu le cunoasteam pana atunci [primește daruri simțite ca să se poată îndulci de sine – n.n.]. Canta si Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne intrecea pe toti ‎[De regulă, părinții spun că formele, culorile, luminile, melodiile și mirosurile – fie plăcute, fie neplăcute – sunt cu toate înșelăciuni pe care le împletește cel viclean.‎ ‎(în aceeași lucrare, p. 184)”[61] n.n.]‎. Eram ca in rai. Patru fapturi care pe buza unei prapastii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea insa imi zbura in satul meu natal la Vata de Sus [deci, era preacinstire cu buzele, iar nu cu mintea. Mintea era la vicleșugul dorului de mamă pământească, sugerat de același duh mai devreme, dar indus și acum ca să pară prooroc ‎– n.n.]. O vedeam [iată imaginația[62] transmisă de diavol‎– n.n.] ‎pe mama ingenunchiata la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roaga si cum plange cu poza mea in mana. Faptura de langa mine, cu barba lunga imi spuse:

– Pe mama ta o cheama Creștina si e vaduva! Cand te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului si bisericii.

M-am cutremurat, ca aveam langa mine un Sfant, un Prooroc care-mi stie trecutul si numele [de fapt diavolul tocmai reproducea informațiile pe care le auzise puțin mai înainte din gura Părintelui Arsenie Boca, și i le retransmitea acum cu putere prin imaginația acceptată de mintea lui deschisă prin admirația duhului. Aceasta s-a întâmplat deoarece, după cum vom vedea mai jos, înțelegerea preacuvioșiei sale nu era încercată prin experiența unei lucrări lăuntrice cu discernământ. Pe deasupra, diavolul, ca să fie acceptat, îl mai și lingușea că e un ales cu mamă Sfântă‎– n.n.]‎.

– Parinte, cum te cheamă si cine esti? intreba Porfirie [Sfântul Cuvios Antonie cel Mare așa îndeamnă a întreba duhurile, dar se vede că străinul nu vrea să răspundă, cum ar fi făcut, în mod firesc, orice Sfânt iubitor de oameni, ci îi zăpăcește de la lucrarea reală, ducându-i „cu zăhărelul” spre alte subiecte ‎fascinante– n.n.]‎.

Strainul nu raspunse.

– “Nu va temeti de Parintele Staret Arsenie ca nu va pedepseste pentru ca nu v-ati dus la vecernie. Stiati ca cei noua stalpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Pasti sa slujeasca Sfanta Liturghie in schitul Prodromul [iar îi readuce spre subiectele pe care tocmai le discutaseră, ca să fie sigur de atenția, admirația și convigerea lor că este Sfânt ‎– n.n.] ‎? Unul dintre ei este Parintele Matei din Caracalu, un om foarte smerit care slujeste Liturghia zilnic prin chilii si prin colibe unde este un Sfant Antimis. Va sluji Liturghia pana la ultima lui suflare. Anul acesta de Pasti va ninge pe varful Athonului. O sa ne vedem de Inviere. Frate Zian, nu uita sa-i scrii mamei tale” [vedem că toate răspunsurile diavolești se referă la conversația lor de mai înainte și la imaginile date în mintea lor, ca să îi convingă că este prooroc, proorocind lucruri de nimic. Acestea nu au nici un tâlc duhovnicesc și nici nu îndeamnă sau învață despre vreo lucrare lăuntrică de smerenie, cum ar face-o dacă ar fi un om al lui Dumnezeu trimis ca să-i povățuiască despre lucruri de taină. Banalități și spectacol, îndepărtându-i și de la osteneala din ascultare, folositoare de suflet și de la Vecernie ‎– n.n.]‎.

Eu nu ma mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Parintele sau fratele care vorbise s-a facut nevazut dintr-o data. Parca ma atragea ca un magnet sa ma uit dupa el [iată o forțare pe care oamenii lui Dumnezeu nu o exercită, fiindcă ei întăresc libertatea ‎– n.n.] ‎. Era deja noapte. Nu mai puteam sa ma uit dupa el. Porfirie punea uneltele una langa alta, ca sa le avem maine dimineata in ordine. Dometie era cuprins de o placuta emotie si ca intotdeauna, canta un imn. Se auzi vocea fapturii care tocmai plecase, a preabunului Parinte [deja își făcuse o idee preconcepută, că îi este părinte, deci povățuitor. Nici măcar nu și-a pus întrebarea dacă este sau nu de la Dumnezeu, renunțând la porunca Domnului Mat 26:41 Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. ‎– n.n.]‎. Nu stiam cum il chema, dar eram atras inspre in sus si am inceput sa urc repede. Poteca se lumina de o lumina albastruie ca de arc electric [iată caracteristicile luminii diavolești. Lumina necreată în care se arată Sfinții este lină, înțelegătoare și de nedescris, nu are aceste proprietăți ‎– n.n.] , lumina care venea de la faptura minunata ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastra. Dupa mine urca Porfirie gafaind, si apoi Dometie cantand. Sfantul [de la părinte deja îl avansează la Sfânt] nostru ne lumina drumul spre varful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat caci noaptea se lasase si fara lumina ne-am fi pravalit in abis si ne-am fi pierdut vietile. Porfirie zise:

– Sunt de zece ani pe Sfantul Munte si nu am trait nici o minune pana astazi, dar astazi mi s-a aratat mila lui Dumnezeu prin acest Sfant! Stai Preasfinte, si nu fugi, caci vedem lumina ta ca pe un far calauzitor si putem urca muntele fara sa cadem in prapastie.

– Minunat este Dumnezeu intru Sfintii sai, vorbi si Dometie in psalmi। Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc si cu proorocie, caci ti s-a vorbit tie de sus.[cum îndeamnă diavolul și prin gura oamenilor la mândria cea mai mare! ‎Se vede că ținta lui cea mică erau cei doi monahi, dar ținta cea mare, care avea capacitatea de a prinde la un public numeros, era diaconul Zian, ca să poată vâna la amăgire prin sfinția sa pe cât mai mulți – n.n.]

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfanta emotie [fără discernământ. Emoțiile nu pot fi sfinte, ele sunt o lucrare a sufletului înfierbântat de plăcerea de sine. Când cercetează harul apare o lucrarea liniștită de umilință, de cunoaștere a nemăsuratei noastre răutăți ce se minunează de mila lui Dumnezeu, cerându-i iertare ‎– n.n.] ‎si de o caldura nemaitraita [Șamanii cu această căldură usucă cearceafurile ude, puse pe ei, spre convingerea privitorilor că au puteri supranaturale, iar starea de lucrare lăuntrică a amăgirii este caracterizată prin această înfierbântare deosebită a trupului[63] ‎– n.n.]‎. Imi facea bine, caci din pricina frigului care se lasase la malul marii, eram inghetat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de dafin. Sfantul nostru se departa dar inca ne lumina cu faptura lui Indumnezeita. Vedeam poteca ce duce catre schitul Prodromul. Sfantul mergea inaintea noastra, dar parca sarea [iar nestatornicia vederilor diavolești ‎– n.n.]‎ ca o roata de foc, ca o pasare inrosita. In spatele meu, Parintele Porfirie se inchina si recita ritmic, gafaind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma” [de ce nu pomenea oare pe mine, păcătosul? ‎– n.n.]‎. Dometie canta: “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati”. Dâra de lumina intra inaintea noastra pe poarta manastirii, si noi dupa ea.

Ajunsi in poarta care tocmai se inchidea, ne trezi din revelatie vocea barbateasca a Parintelui staret Arsenie Mandrea, venit el insusi sa inchida portile manastirii.

– Cate trepte ati lucrat, parintilor?

– Unsprezece, raspunse Porfirie!

– Bine, consemna staretul Arsenie. Puteti merge sa cinati la trapeză. Domnul sa fie cu voi. Sa va treziti cand incepe utrenia cu catismele.

– Amin, concluziona Dometie.

Am alergat la spalator si ne-am spalat cu apa rece, inghitind si cateva guri, dar parca nu mi-era sete, desi nu bausem toata ziua nici o gura de apa. Nu bausem nici din apa sarata, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus in camera mea si m-am intins pe patul tare, athonit, pe burta, ca ciobanii, caci si oasele ma dureau si muschii de efortul zilei.

Sufletul insa imi era luminat si fericit. Astazi pe Sfantul Munte al Athosului am trait prima minune, am intalnit un sfant. O para de foc.

Mi-am zis in gand “Tatal nostru”, si mi-am insemnat patul, facand cu mana dreapta semnul sfintei cruci! Apoi m-am cufundat intr-un somn adanc[64].

Vedem că nu i-a povestit această vedenie, duhovnicului său, trimis de Dumnezeu în fața lor, chiar imediat după ea, ca să-i îndemne la smerenie și să-i scape. Entuziasmul dacă ar fi fost copilăresc, fără vicleșug, l-ar fi îndemnat să-i spună toată pățania năzdrăvană ca unui tată. Ar fi fost eliberat de toate urmările acestei capcane răutăcioase ce i-au marcat ireversibil viața, răsucindu-i-o spre panta amăgirii de sine. Nu știm dacă mai apoi s-a spovedit de ea, dar faptul că, deși această nălucire a fost colectivă (deci nu avea pretextul ascunderii tainei pentru a nu se mândri) și neobișnuită, și nici unul din participanți nu a spus nimic, ne arată nouă că nu prea aveau așezarea duhovnicească de a-și expune problemele importante ale sufletului lor îndrumătorului, duhovnicului și starețului lor.

83.‎     ‎

 Pricinile gândurilor rele sunt păcatele; a ‎păcatelor, neascultarea; a neascultării, înșelăciunea simțirii [vederea este componenta cea mai importantă a simțirii – n.n.]; ‎

iar a înșelăciunii acesteia, negrija minții de a o păzi pe ‎aceasta.‎[65]

Acest fel de a aborda vedeniile, duce la înșelare sigură, după cum ne învață Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, chiar dacă după cântarea de laudă la adresa Maicii Domnului din vedenia Părintelui Arsenie Boca ar părea că nu poate fi așa:

Îi rog fierbinte pe toți oamenii: Să priveghem cu pocăință și atunci vom vedea ‎mila ‎Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii și se încred în ele mă rog să înțeleagă ‎că din ‎aceasta se arată în ei mândria și împreună cu ea dulceața tulbure a slavei ‎deșarte, în ‎care nu este pocăința unui duh smerit, și aici e toată nenorocirea, pentru ‎că fără ‎smerenie nu putem birui pe vrăjmași.‎

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmașul mi-a arătat o lumină ‎și ‎un gând mi-a spus: „Primește-o! E harul. A doua oară, am primit o vedenie și ‎am ‎suferit mult pentru ea. Era la sfârșitul privegherii, când se cântă: „Toată ‎suflarea să ‎laude pe Domnul”, și am auzit cum împăratul David în cer cânta laude ‎lui ‎Dumnezeu. Stăteam în strană și mi se părea că nu mai era nici acoperiș, nici ‎turlă și ‎că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbați duhovnicești, ‎dar ‎nimeni nu mi-a spus că vrăjmașul își bătea joc de mine. Eu însumi credeam ‎că ‎demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu și că, prin urmare, această vedenie nu era de ‎la ‎vrăjmașul. înșelăciunea slavei deșarte mă ținea în gheare și iarăși am ajuns să ‎văd ‎demoni. Atunci am cunoscut că eram înșelat și am descoperit totul părintelui ‎meu ‎duhovnicesc și i-am cerut să se roage pentru mine; și pentru rugăciunile lui ‎acum ‎sunt mântuit și rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Și dacă aș ‎fi ‎întrebat: „Ce ți-ai dori de la Dumnezeu, ce dar?” aș răspunde: „Duhul ‎smereniei ‎care bucură pe Domnul mai mult decât toate”. Pentru smerenia sa ‎Fecioara Maria ‎s-a făcut Maica lui Dumnezeu și este preamărită mai mult decât toți ‎în cer și pe ‎pământ. Ea s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată, roaba ‎Domnului” [Le 1, ‎‎38], a spus ea; și noi toți trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.‎

Pentru smerenie, sufletul dobândește odihnă în Dumnezeu, dar ca să țină ‎această ‎odihnă, sufletul trebuie să se învețe multă vreme. Pierdem această odihnă ‎pentru că ‎nu suntem întăriți în smerenie. Și pe mine vrăjmașii m-au înșelat mult. ‎Gândeam în ‎mine însumi: Sufletul meu cunoaște pe Domnul, știe cât e de bun și cât ‎de mult ne ‎iubește; cum se face însă că-mi vin gânduri rele? Și multă vreme n-am ‎putut să mă ‎regăsesc, până când nu m-a povățuit Domnul, și atunci am înțeles că din ‎mândrie se ‎arată gândurile rele.‎ […]‎

Omul cade în înșelare fie din lipsă de experiență, fie din mândrie. Dacă e ‎din ‎lipsă de experiență, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, ‎atunci ‎sufletul va suferi multă vreme până când se va fi învățat smerenia, și abia ‎atunci îl ‎va tămădui Domnul.‎

Cădem în amăgire când credem că suntem mai deștepți și mai experimentați ‎decât ‎alții și chiar decât duhovnicul nostru. Și eu am gândit așa din lipsă de ‎experiență și ‎am suferit pentru aceasta și sunt foarte mulțumitor lui Dumnezeu că ‎prin aceasta m-‎a smerit și m-a povățuit și nu m-a lipsit de mila Sa. Și acum gândesc ‎că, dacă nu te ‎mărturisești duhovnicului, e cu neputință să scapi de înșelare, și ‎pentru aceasta s-a ‎dat de la Domnul duhovnicilor puterea de a lega și dezlega.‎

Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă ‎împreună ‎cu lumina nu simți în tine zdrobire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici ‎iubire pentru ‎aproapele; dar nici nu te teme, ci smerește-te și lumina va pieri. Dacă ‎vezi vreo ‎vedenie sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că dacă ‎este de la ‎Dumnezeu, Domnul te va face să înțelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după ‎gust pe ‎Duhul Sfânt, sufletul nu poate înțelege de unde anume vine vedenia. ‎Vrăjmașul dă ‎sufletului o anumită dulceață amestecată cu slavă deșartă și după ‎aceasta se ‎recunoaște înșelarea.‎

Părinții zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmașul, sufletul simte ‎tulburare. ‎Dar numai sufletul smerit și care nu se socotește pe sine vrednic de ‎vedenii simte ‎tulburare sau frică la lucrarea vrăjmașilor; iar omul mândru și căzut în ‎slava ‎deșartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă ‎vedenii și ‎se socotește pe sine vrednic de aceasta și de aceea vrăjmașul îl înșeală ‎ușor.‎

Lucrurile cerești se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământești prin minte: ‎dar ‎cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din știință, acela e în ‎înșelare, ‎pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.‎

Dacă vezi cu mintea demoni, smerește-te și silește-te să nu-i vezi și mergi ‎degrabă la ‎duhovnicul sau „bătrânul” [„starețul”] căruia ai fost încredințat. Spune ‎totul duhovnicului și ‎atunci Domnul te va milui și vei scăpa de înșelare. Dar dacă ‎crezi că știi mai multe în privința ‎vieții duhovnicești decât duhovnicul tău și dacă la ‎mărturisire [spovedanie] nu-i spui ce ți s-a ‎întâmplat, atunci pentru mândria aceasta ‎va fi îngăduit unei înșelări să pună stăpânire pe tine ‎spre povățuire[66].‎

Din păcate, aceasta s-a întâmplat și cu Părintele Arsenie Boca, după cum ne arată chiar sfinția sa:

Am fost și la Lacu, și la Colciu. Dar mai ales am petrecut singur în preajma peșterii ‎Sfântului ‎Athanasie [67]

Vedenia de mai sus nu a fost singura. Toate pe care le-am găsit noi, fie povestite de ucenicii fără carte, fie cele povestite de intelectualii fideli (mai rare și mai discrete), fie cele descrise de însuși sfinția sa, sunt toate la fel. Nu am reușit să găsim nici măcar o vedenie care să nu fie insuflată de același duh care l-a amăgit și pe Francisc de Assisi. Probabil și de aici a vrut să-l reprezinte ca Sfânt, având aceleși fel de trăiri interioare, aceleași vedenii, aceiași amăgire, provenită din duhul latin în care a fost născut, botezat și crescut. Vă mai redăm una a sărmanului Părinte Arsenie Boca, foarte asemănătoare cu cea a serafimului antihrist pe care a pătimit-o sărăcuțul Francisc de Assisi:

La întoarcerea din Basarabia, în gara din Chișinău, are o viziune care-l va marca pentru întreaga viață:[săracul… s-a văzut din urmări – n.n.]

 „Am văzut. Stăpânul sta rezemat într-o ușă de gară, cu ochii pierduți în zare, dar părea că vede toate neamurile, toți oamenii din ele și toată lumea. Tremura de frig – așa mi se părea; însă am înțeles că o durere fără seamăn pentru ceea ce vede, aceea îl făcea să-I tremure gura. Cu adevărat «Omul durerii». Peste tot avea înfățișare de cerșetor cu îmbrăcămintea, însă n-am prea luat seama la îmbrăcăminte, că peste măsură m-a izbit durerea Lui, cum n-am mai întâlnit niciodată nicăieri, dar și o frumusețe pe care n-am mai întâlnit-o am văzut-o pe chipul Lui. O frumusețe pe care n-o mai pot uita. N-a privit la mine, dar m-a văzut și m-am aprins de o dragoste de a suferi cu El. Neștiind cu ce să-I ajut, cu cea mai mare grabă am dat fuga să-I dau din pâinea noastră.

[ca și la Francisc de Assisi, pe care l-a considerat Sfânt tocmai fiindcă a sesizat și sfinția sa asemănările stărilor proprii cu ale lui, vedem înfierbântarea trupească și dorința de a se uni cu El în patimi, cât și nedumerirea prostească și apariția ciudată diavolească, ce voia să-L mimeze pe Hristos – la Francisc în Serafim, la Arsenie în tremuratul specific hindus și penticostar și privirea pierdută, visătoare specific hipnozei, când Hristos este atât de prezent privind în adâncul inimii, dar fără să forțeze, după cum apare în adevăratele vedenii și în Sfintele Icoane – n.n.]

 Și când m-am întors cu pâinea nu L-am mai găsit, deși nu trecuseră decât câteva secunde… Atunci am înțeles că m-am întâlnit cu Cel gol, însetat, flămând și fără sălaș în lumea aceasta. Atunci am înțeles în câteva clipe mai mult decât tot ce am învățat în atâția ani de zile. Dar în inimă mi s-a aprins un dor ce mă arde ca un foc de a suferi cu El [descrierea acestui foc este specifică pentru senzațiile ce apar în trup în cazul înșelări – n.n.] , de a mă stinge pe mine de dragostea Lui și de neasemănata-I Cruce. Dau mărturie și eu, nevrednicul, pentru cuvântul: «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor» (Matei 28, 20)”166

 [vedeniile dumnezeiești nu se pot descrie în acest fel de cuvinte trupești, iar când se descriu au altfel de prezentare, delicată, simbolică, fiind puse în seama altora și nu a sa proprie pentru a se lăuda. Aceasta fiindcă ele descriu cele care 1Co 2:9 precum este scris cele ce ochiul n’a văzut, nici urechea n’a auzit, nici la inima omului nu s’au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul., iar războiul cu mândria îi atacă și pe cei mai încercați 2Co 12:Însă a mă lăuda nu-mi este de folos. Voi veni întru vedeniile și descoperirile Domnului. 2 Știu pre un om întru Hristos mai înainte cu patrusprezece ani, (sau în trup, nu știu; sau afară de trup nu știu; Dumnezeu știe); că s’a răpit unul ca acesta până la al treilea cer. 3 Și știu pre acest om (sau în trup, nu știu sau afară de trup, nu știu; Dumnezeu știe); 4 Că s’a răpit în rai și a auzit cuvinte nespuse, care nu este slobod omului a le grăi. 5 Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine nu vă voi lăuda, fără numai întru neputințele mele. Vedeți ce diferență între adevăratele vedenii și descoperiri ale Sfinților Apostoli și amăgitoarele vedenii și descoperiri ale Părintelui Arsenie Boca? – n.n.]

Acesta este un moment de răscruce în viața Părintelui Arsenie Boca, consemnat în manuscrisele sale: „oare nu la așa ceva m-am legat când L-am văzut într-o gară, privind peste hărmălaia lumii, la tragedia ce avea să vină a doua zi: al doilea război mondial, cu niște ochi de o frumusețe divină [vedeți cum este atras de frumusețea ochilor, cum atrăgea și sfinția sa, iar nu de înțelesurile lăuntrice ale lui Hristos, arătând și prin aceasta că erau vedenii date simțurilor și nu lucrării nevăzute și neînțelese a minții – n.n.] și cu o infinită durere că ne vedea pe toți? Nu-i voi ușura întrucâtva imensa Lui cruce pe care o duce printre oameni până la sfârșitul lumii, luându-mi partea mea?

[dar cum ar putea cineva să-i ușureze Sfânta Cruce, căci pocăința este bucurie în patimi Col 1:24 Acum mă bucur întru patimile mele pentru voi, și plinesc lipsele necazurilor lui Hristos în trupul meu pentru trupul lui, carele este Biserica; pe care Domnul atât de mult și le-a dorit Ioan 12:27 Acum sufletul Meu e tulburat, și ce voi zice? Părinte, izbăvește-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta, fiind slava și desăvârșirea Lui: Evr 2:9 Ci pe Cel micșorat cu puțin față de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă și cu cinste, din pricina morții pe care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om. 10 Căci ducând pe mulți fii la mărire, I se cădea Aceluia, pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate, ca să desăvârșească prin pătimire pe Începătorul mântuirii lor. – n.n.]

Căci nu I ne putem asemăna în nici unul din atributele Lui divine, decât în această cruce între oameni, pe care ei mereu ne-o pun în spate, până când vor veni și cei ce ne vor bate piroane, «găsind» viața noastră o «infamie»167.

[Doamne, Doamne, cât de aproape e înșelarea de virtute! Ce mâhnire pentru noi să se piardă un asemenea om, cu astfel de daruri firești. Dacă ar fi adăugat smerenie îl aveam ca pe omul lui Dumnezeu și cât de mult ne-ar fi putut ajuta atunci! Doamne milostiv fi nouă păcătoșilor! – n.n.][68]

 

Ca și Francisc de Assisi, avea o falsă pocăință intelectuală, rațională, sădită prin falsele vedenii și se considera aproape fără păcate sau cu păcate minore, care nici măcar nu sunt păcate, și că a văzut, cu siguranță, ce trebuie să facă pentru a scăpa de toate păcatele lui:

Se făcea că e în biserica Mănăstirii, în locul acela unde se trece din ‎pronaos ‎în ‎naos, în locul acela mai strâmt, a văzut un copil care plutea ‎în aer. Nu se sprijinea ‎de pereți, zicea ‎Părintele, plutea în aer și copilul ‎a arătat cu mâna spre Părintele. ‎El, atunci, s-a uitat la ei însuși ‎și și-a ‎văzut haina cu care era îmbrăcat, de “data ‎aceasta curată, cu o pată pe ‎ea cam de o jumătate ‎de metru, și asta reprezenta un ‎păcat. Nu a spus ‎ce păcat, doar că copilul i-a atras atenția că el ‎mai are un păcat ‎pe lângă ‎cel care se arăta în pata de pe haină și păcatul acela, și-a ‎dat ‎Păruitele ‎seama că e din pricină că a întâmpinat vedenia cu “Doamne”, și ‎atunci ‎a spus el despre ‎cuvântul “Doamne” că se adresează numai lui ‎Dumnezeu ‎și Domnului Hristos, nici măcar ‎Maicii Domnului, și și-a ‎dat seama că el a făcut ‎acest păcat, păcat care atunci când și-a ‎dat ‎seama că l-a făcut, copilul a zâmbit, ‎ceea ce însemna că a nimerit…‎[69]

Ca și Francisc de Assisi, era urmat de mulți adepți fideli, considerându-se pe sine în latura exaltată, (emotivă, psihică, iar nu cea duhovnicească, liniștită, pe care o au Sfinții adevărați), ca unul ce are un popor, pentru care este responsabil și mântuitor și un mare dar universal dat nouă de către Dumnezeu:

Asa a-nceput legenda părintelui Arsenie Boca, iar după mutarea sa la Manastirea Prislop, fagarasenii, care il considerau inca de pe atunci ca un „bun” al lor, au mers după el pana in Tara Hațegului. Oamenii plecau in grupuri de cateva căruțe, cu merinde la ei, ‎din cele mai indepartate colturi ale Tarii Fagarasului, si se intorceau acasa peste 3-4 zile. ‎Părintele Arsenie Boca nu a uitat întreaga viata aceasta emoționanta fidelitate ‎duhovniceasca,‎‎exclamând de nenumărate ori: „Astia sunt fagarasenii mei, poporul meu in picioare!”[70]

Părintele Arsenie a spus că putea să fie oriunde în lumea asta, dar l-a ‎rânduit Dumnezeu ‎la noi, la români, pentru rugăciunile martirilor ‎Brâncoveni. Mântuitorul i-a spus să fie ‎pictor de suflete, să picteze în ‎inimile oamenilor credință, să facă din oameni icoane vii. Și a ‎reușit! ‎‎(Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus)‎[71]

Ca și Francisc de Assisi, avea o falsă smerenie, arătată tocmai pentru a încuraja pe cei ce îl lăudau ca să îl laude. „Smerenia” preacuvioșiei sale se arăta numai atunci când se arătau laudele, ca să strălucească propria persoană și mai mult prin etalarea „smereniei”, ca vârf al virtuților. Aceasta deoarece „smerenia” sfinției sale avea nevoie de laude ca de aer, ca să se hrănească, să existe, să producă stări sesizabile în emoție și arătate și celorlalți prin simțuri, spre deosebire de nevăzuta, ascunsa, nedeclarata, neevidențiata, nesesizata de sine sau de alții smerită smerenie care totdeauna caută și se hrănește din ocări. Prin aceasta, modestia cunoscută a Părintelui Arsenie Boca, ca și a lui Francisc de Assisi, de fapt, era o anti-smerenie:

Văd că și eu mă pomenesc lăudat. Îmi roșește obrazul de rușine știindu-mi căderile și ‎dând din căderi în căderi. Dacă nu fac slujbă, după cum vedeți – e și de pe urma faptului că ‎mi-am pierdut omenia înaintea lui Dumnezeu și a Maicii Domnului. Și cel puțin în fața ‎conștiinței să nu mă fățărnicesc.‎

Cuvintele pe care mi le-ai trimis sunt o aspră dojană și pentru mine și de tare ‎mult folos, ‎tocmai prin faptul că mă laudă pe nedrept.

 [și care poate fi folosul laudelor? Cum să se folosească cineva de ele? Și ce răspuns viclean care încurajează lauda, dogmatisind-o că ar aduce smerenie – n.n.]

Ca și Francisc de Assisi, Părintele Arsenie Boca se considera pe sine ca cel ce poate ierta păcatele și scoate pe oameni din iad, fiind un Sfânt de o mare apropiere de Dumnezeu, un exemplu de dat (modelul nepăcătoșeniei constând doar în a nu fuma și a nu bea) și un mântuitor:

Slujbă specială de făcut

Tot din perioada aceea, a lucrării Părintelui Arsenie la ‎Sâmbăta de Sus, din ceea ‎ce Rudi le povestea copiilor săi, ‎doamna Marioara ne istorisește:‎

‎„într-o duminică a zis Părintele Arsenie: ‎

‎-‎        Mă, Rudi, bine că ai venit. Că azi avem o slujbă ‎specială de făcut.‎

‎-‎        Părinte, ce slujbă specială, că azi nu e sărbătoare, nu e ‎nimic?!‎

‎-‎        Da, mă, Rudi, azi trebuie să fac o slujbă specială, că îl ‎scot pe mitropolitul ‎Nicolae Bălan din iad, că îi ajung ‎25 de ani, cât o stat acolo. Că l-o dezbrăcat de ‎hainele ‎preoțești pe Părintele Iosif Trifa, de la Sibiu, cel cu Oastea ‎Domnului, chiar ‎înainte de a-l duce la mormânt.‎

Și a făcut slujba, atunci…”‎[72]

Odată mi-a spus:,, Măi, să nu cumva să judecați pe preoți, căci cei ce judecă ‎pe ‎preoți ajung la judecata lui Dumnezeu. Și ei greșesc, și ei sunt oameni. Dacă ‎zice ‎cineva ceva rău de preoți, să mă dai exemplu pe mine…‎[73]

Odată când m-am dus la Părintele Arsenie a zis: „Mă, când mai ‎zice cineva rău ‎de preoți să mă dai exemplu pe mine. Eu nu beau, nu ‎fumez, etc.”. ‎‎‎[…]‎

Un credincios din Ucea, când a fost la mănăstire la Sâmbăta, a ‎spus că Părintele ‎Arsenie, înainte de a începe o predică, s-a urcat pe o masă ‎și a zis: „Când Dumnezeu ‎va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui ‎și atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt ‎acuzator”. Atunci ‎Dumnezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?”. Eu am ‎să ‎zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!”. Așa v-am ‎devenit acuzator, ‎iar de folos vă sunt dacă faceți ce vă spun”. Amin‎ ‎[74]

Odată, după SF. Liturghie, la biserica ‎Boteanu din Piața Amzei din ‎București, ‎cineva l-a ‎văzut pe Părintele Arsenie, așa ‎cum era, îmbătrânit, cu câteva ‎luni înainte ‎de moarte, și a plâns. ‎Părintele i-a zis: „îți ‎spun o taină pe care nu o pot ‎spune oricui. ‎Și Sfinții mor…” Și aceasta a ‎spus-o despre ‎sine.‎‎[75]

Toată lumea știe că și Sfinții mor, este un truism. Dar, din fericire, ne-a spus Părintele Această taină, ca să o afle oricine: se credea Sfânt, deci… nu avea cum să și fie.

Iată cum cugetă Sfinții adevărați:

Domnul a dat tâlharului raiul; tot așa va da raiul și oricărui păcătos. ‎Pentru ‎păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui ‎Dumnezeu să mi ‎le ierte, și mi-a dat nu numai iertarea, dar și Duhul Lui, și în Duhul ‎Sfânt am ‎cunoscut pe Dumnezeu.‎ […]‎

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu ‎demonii. ‎Cunoaște că tu însuți ești vinovat: ai căzut în mândrie și slavă deșartă, și ‎Domnul îți ‎dă să cunoști cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt și ce ‎înseamnă să fi în ‎luptă cu demonii. Astfel sufletul învață prin experiență vătămările ‎mândriei și fuge ‎de slava deșartă, de laudele oamenilor și de gânduri. Atunci sufletul ‎începe să se ‎vindece și să învețe să păstreze harul. Cum să înțelegem dacă sufletul e ‎sănătos sau ‎bolnav? Sufletul bolnav se mândrește, dar sufletul sănătos iubește ‎smerenia, așa ‎cum l-a învățat Duhul Sfânt, și dacă nu o cunoaște încă, se socotește ‎pe sine mai rău ‎decât toți.‎

Chiar dacă Domnul l-ar înălța la cer în fiecare zi și i-ar arăta toată ‎slava ‎cerească în care se află El, și iubirea serafimilor, a heruvimilor și a tuturor ‎sfinților, ‎chiar și atunci, învățat de experiență, sufletul smerit va spune: „Tu,‎ ‎Doamne, îmi arăți slava Ta pentru că iubești zidirea Ta; mie însă dă-mi mai ‎degrabă ‎plâns și puterea de a-Ți mulțumi. Ție Ți se cuvine slavă în cer și pe pământ, ‎mie însă ‎mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul ‎Duhului Sfânt ‎pe care ți-1 dă Domnul după mila Sa.‎

Domnului i s-a făcut mare milă de mine și mi-a dat să înțeleg că trebuie să ‎plâng ‎toată viața. Aceasta este calea Domnului. Și iată, acum scriu din milă față ‎de ‎oamenii care, asemenea mie, sunt mândri și din această pricină se chinuie. Scriu ‎ca ‎ei să învețe smerenia și să-și găsească odihna în Dumnezeu.‎ […]‎

Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să șadă ca Iov ‎pe ‎gunoi și să-i vadă pe ceilalți în slavă; atunci sufletul se bucuros că e mai rău ‎decât ‎toți. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare și cu neputință de dezvăluit. ‎Din ‎iubire sufletul dorește fiecărui om mai mult bine decât pentru sine însuși și se ‎bucură când vede că alții stau mai bine decât el și se ‎întristează când îi vede că sunt ‎chinuiți.‎ […]‎

Omul mândru se teme de reproșuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a ‎dobândit ‎smerenia lui Hristos dorește totdeauna să i se facă reproșuri, primește cu ‎bucurie ‎ocările și se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul ‎început al ‎smereniei. Când sufletul cunoaște prin Duhul Sfânt cât de blând și smerit ‎e Domnul, ‎atunci se vede pe sine însuși mai rău decât toți păcătoșii și se bucură să ‎stea pe ‎gunoaie în zdrențe ca Iov și să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori ‎și ‎asemenea lui Hristos.‎ […]‎

Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; și dacă tu gândești despre el ‎că ‎Domnul îl iubește, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; și dacă crezi ‎că ‎Domnul iubește mult făptura Sa și ți-e milă de întreaga zidire și-i iubești ‎pe ‎vrăjmașii tăi, iar pe tine însuți te socotești mai rău decât toți, aceasta înseamnă ‎că e ‎cu tine un mare har al Duhului Sfânt.‎[76]

Ca și Francisc de Assisi, Padre Pio și alți apuseni rătăciți, Părintele Arsenie Boca avea stigmate, iar când cădea în transă (pentru a primi vedeniile suferea ca și Mahomed sau ca și Saul de epilepsie, rod al cugetării sale trupești):

Părintele mi-a arătat cum să țin mâinile când mă rog, și în momentul în care Părintele a ridicat mâna, aveam senzația că e mâna Iui Iisus! Aveam senzația că văd urmele cuielor în palme [iată și celebrele stigmate! Lucrarea înșelătoare a diavolului atât de mult avansează în fire că până la urmă pecetluiește chiar și trupul. Ea nu este prezentă, cu mila lui Dumnezeu, la nici un Ortodox, în schimb apare din abundență la falșii sfinți ai romano-catolicismului de după despărțirea de Sfânta Biserică a Apusului, și este evidentă atât în trup dar mai ales în mentalitatea celui atât de mult iubit de Părintele Arsenie Boca încât l-a trecut în ceata Sfinților din Biserica Drăgănescu: Francisc de Assisi. Vom vedea mai jos că, de fapt, stigmatele sunt o lucrare amăgitoare cu care străpunge diavolul trupul celor care vor să îl înlocuiască pe Hristos, numiți de Sfânta Scriptură antihriști: 1Io 2:18 Fiilor, ceasul cel de apoi este; și precum ați auzit că antihrist vine, și acum antihriști mulți s’au făcut; dintru aceasta cunoaștem că ceasul cel de apoi este. – n.n.]‎! […]

Și dintr-o dată mi-a spus: Acum nu mă atinge! Așteaptă puțin! S-a lăsat ușor pe spate, a dobândit o paloare ca de mort, a vibrat puțin și am crezut că a leșinat. Vibrația respectivă m-a dus cu gândul la faptul că sunt bolnavi pe care trebuie să-i zgâlțâi ca să își revină. [Bună comparație. Este tipică pentru bolnavii de epilepsie și cei posedați: Mar 9:20 Și l-au adus pre el la dânsul. Și văzându-l pre dânsul, îndată duhul l-a scuturat pre el, și căzând la pământ, se tăvălea aspumând.. Așa prorocea și Mahomed: Pentru minciuno-Prorocul Moamet, și pentru eresul lui[77][78]

  • 1 Când împărățea Iraclie, s-a arătat la Răsărit Moamet cel în toată lumea prihănit, care s-a născut în anul 560 în cetatea Mekke a Arabiei Pustie, nu departe de Marea Roșie, și păscător de cămile fiind a Doamnei sale Kadige[79], s-a făcut și bărbat al ei, cu farmece înduplecându-o pe ea. Iar venind el oare când în Palestina, se întâlnea în adunări cu Iudeii și cu Creștinii, și lua de la dânșii oare care Scripturelnice cuvinte, în sfârșit din feluri de eresuri plăsmuind un noian ciudat l-a întărit.
  • 2 Și având el drac, cădea la pământ, și aspuma[80], de care se mâhnea Doamna și muierea lui. Și văzând el pe muierea sa că se amărăște așa, învățat fiind de un monah Serghie, zicea ei, că Arhanghelul Gavriil din cer vine către el și îl învață oare care taine Dumnezeiești și ascunse, și ca cum nesuferind privirea Îngerului face acest fel de chipuri, căzând la pământ ca un îndrăcit. Și cum că așa era lucrul, mărturisea și pomenitul monah Serghie, care întru răutate îl covârșea, care pentru credința sa cea rea a fost gonit din Vizantia, și acolo era surghiunit. Acesta vrând să încredințeze pe muierea lui Moamet, îi zicea că cu adevărat la toți Prorocii același Gavriil se trimite. Iar ea, crezând cuvintele minciunii prietenului, și lepădând rușinea, și mai ales fălindu-se că împreună locuiește cu prorocul, cuvântul acesta l-a scos către celelalte muieri și a spus celor de o seminție cu dânsa și de la dânsele a ieșit cuvântul către bărbați și așa nume de proroc spurcatul acela a câștigat lângă cei de o seminție cu dânsul, precum scrie Chedrino, Zonara, Pavel Diaconul, Sigivertus Gemblachinsiul, Avva Oursper în cronicile lor din anii lui Iraclie, și mulți alții.‎ De aici mai vedem că avem și o altă asemănare cu Mahomed. Și Părintelui Arsenie Boca i s-a răspândit faima de Sfânt tot de la femei, din care cea mai fierbinte susținătoare a acestei idei a fost Maica Zamfira – n.n.] ‎ A stat așa, o vreme, nemișcat, vibrând, după care a surâs, dintr-o dată, și a zis: Nu e cazul! Am avut puțină treabă! Ce treabă a avut am înțeles după ce ne-am întors cu Părintele, când am ajuns la femeia care cântă la strană aici și care are casa pe colțul spre Prislop, unde, de fapt, o lăsase pe Măicuța Zamfira. Vibrația respectivă sunt absolut convinsă că a fost dorința Măicuței, care trecuse de limita așteptării și probabil se îngrijora de Părintele, că întârziase să ajungă. Sunt absolut convinsă că Părintele stăpânea tehnica teleportării [iată cum de la mistica mahomedană ajungem la cea din science-fiction sau lucrări demonice cu măști științifice ‎– n.n.] ‎. Nu pot s-o demonstrez, dar sunt absolut convinsă, pentru că femeia asta, când ne-am întors, a zis: Dorinuța, unde l-ai dus pe Părintele? Că tot așteptă ălălalt [după Mahomed și Maica Zamfira, poate Arhanghelul Gavriil, dar s-ar fi adresat cu sfială Sfântul acela, spunând însă ălălalt nu se arată doar vorbirea vulgară, ci înțelegem că era vorba de celălalt, din echipa adversă, iar dacă ar fi crezut, din amăgire, că celălalt ar fi fost vreun Sfânt, înțelegem și lipsa de evlavie a sfințiilor lor față de Sfinți: 2Co 11:13 Că unii ca aceia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, închipuindu-se întru apostolii lui Hristos,:14 Și nu este de minunat; că însuși satana se preface în înger de lumină.:15 Nu este dar lucru mare de se prefac și slujitorii lui ca slujitorii dreptății; cărora va fi sfârșitul după faptele lor. ‎– n.n.] aci și de la o vreme se duse după voi. Deci, după ce Părintele și-a revenit din mini-leșinul acela, în care plecase să o liniștească pe maică, mi-a surâs, și ochii i s-au făcut din nou de Cer. A revenit din paloarea aceea ca de mort, vă spun! Deci eu țineam de mână un trup, în timp ce, îndrăznesc să cred că astralul [săraca femeie, și acum credea în ocultism și învățăturile preluate de la demoni prin spiritism, astrologie și hinduismul mascat în știință cu o supra mască de creștinism apusean, numit antropozofie. Iată roadele lucrării înșelătoare pe care a făcut-o Părintele Arsenie Boca asupra ucenicilor sfinției sale, fiindcă, după cum vom vedea mai jos,‎ era un ucenic și mare admirator al lui Rudolf Steiner, fondatorul antropozofiei– n.n.] ‎se dusese și se întorsese [aici ajungem de la mistica science-fiction la cea romano-catolică Faimosul sfânt al Italiei, Părintele Pio, și-a falsificat ‎stigmatele de pe mâini care aduceau aminte de rănile lui Iisus, ‎susține o carte a unui istoric din Peninsulă, citată de Daily Mail.‎ Biserica a fost convinsă că rănile de pe mâinile Părintelui ‎Pio, care au sângerat timp de 50 de ani, erau autentice. La fel ‎au crezut și milioanele de adepți ale fostului călugăr capucin, ‎adepți care mai credeau că Pio are puteri tămăduitoare și ‎abilitatea de a fi în două locuri în același timp[81].‎ ‎– n.n.].[82]

Căderea la care a ajuns Părintele Arsenie Boca, transformându-se din amăgit în amăgitor, ne-o explică Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:

Cu dreptate vine deci pedeapsa peste mintea care se înălță în cugetările sale. ‎Iar ‎această pedeapsă constă în părăsirea ei sau în îngăduința ce o dă ‎Dumnezeu de a fi ‎tulburată de draci în activitatea ei, adică în Iudeea, și în ‎contemplația ei, adică în ‎Ierusalim, ca să câștige conștiința neputinței sale ‎naturale și conștiința puterii și a ‎harului dumnezeiesc, care o apără și îi ‎dăruiește toate bunurile. Prin aceasta se va ‎smeri alungând de la sine cu totul ‎trufia străină și potrivnică firii. Drept urmare nu ‎va mai veni asupra ei cealaltă ‎mânie, cea a retragerii darurilor hărăzite, cum n-a ‎mai venit peste Ezechia, ‎care îndată ce n-a mai venit peste el prima mânie sau ‎părăsire, s-a smerit, și a ‎ajuns la cunoștința Celui ce i-a dăruit bunurile. Căci după ‎cuvintele: “Și s-a ‎abătut mânie peste el și peste Iuda și Ierusalim“ se spune: “și n-a ‎mai venit ‎peste el mânia Domnului în zilele lui Ezechia“. Adică n-a mai venit ‎cealaltă ‎mânie, cea a retragerii darurilor, fiindcă prima părăsire l-a învățat să ‎fie ‎recunoscător. Căci cel ce nu se cumințește prin primul fel de mânie sau ‎părăsire, ‎ca să vie la smerenie, are de suportat cu siguranță cealaltă mânie, ‎care îl despoaie ‎de lucrarea darurilor și-i lipsește de puterea care-1 păzea mai ‎înainte. “Strica-voi ‎gardul viei“, zice Dumnezeu despre nerecunoscătorul ‎Israel, “și va fi de jaf; surpa-‎voi zidul și va fi călcată în picioare. Și-voi părăsi ‎via mea și nu va mai fi nici tăiată, ‎nici săpată și vor porunci norilor să nu mai ‎plouă peste ea“.354 (354 Isaia 5, 1-6.‎) ‎Același lucru se povestește alegoric că l-a pățit și Saul, ‎primul rege al Iui Israel. ‎Acela, primind prin ungere deodată cu dregătoria ‎regească și harul proorociei, ‎fiindcă nu l-a păzit pe acesta, primește ca prima ‎mânie chinuirea din partea duhului ‎rău (7). Iar fiindcă nu și-a venit la simțire, prin aceasta și-a ‎agonisit cealaltă mânie ‎și a sfârșit cu viața, ajungând pentru nechibzuința lui, ‎în fața morții lipsit de orice ‎pietate. Această tristă pățanie a lui o arată faptul ‎că întâi este chinuit de draci, pe ‎urmă recurge de bunăvoie la demoni prin ‎vrăjitoare și le aduce cult vrăjitoresc ‎întocmai ca necredincioșii.355‎(‎355 I Regi 16, 14 urm.‎)‎[83]

Vedeți și frățiile voastre asemănările și nu vă uimiți. Toți oamenii suntem înșelați, doar smerita și bătrâna ascultare de Sfânta Biserică Ortodoxă și de duhovnic îi dă voie lui Dumnezeu să ne mântuiască. Să stăm un pic cu mintea și să plângem de o asemenea amăgire, tocmai la un ieromonah Ortodox cu atâta priză la popor și să ne ferim de această cărare a lua în ușor hotarele pe care le-au așezat, cu durere și insuflați de Sfântul Duh, Sfinților Părinți. Fiind fiu de greco-catolic și neascultând de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care cu atâta delicatețe îl întorcea de la calea succesului misionar la smerita așezare în Filocalie, Părintele Arsenie Boca și l-a luat ca model pe Francisc de Assisi, cu trăiri și experimente asemănătoare sfinției sale, căci între Sfinții Ortodocși nu a găsit pe nimeni așa. Cine se asemănă, se adună. Pictând pe precursorul lui Antihrist, Francisc de Assisi, Părintele Arsenie Boca simțindu-se așa de apropiat de el, a vrut să arate că și viața sfinției sale, atât de asemănătoare prin înșelare, ar fi „de la Sfântul Duh”, în aceeași măsură în care și viața lui Francisc de Assisi ar fi „de la Sfântul Duh”, fiindcă în Ortodoxie nu a găsit un model asemenea sfinției sale (Sfinții Ortodocși chiar fiind de la Sfântul Duh, aveau viața diametral opusă de a preacuvioșiei sale și de a amăgiților apuseni).

Dar urmând pilda întemeietorului mișcării arsenice, nici ucenicii sfinției sale nu găsesc un altul asemenea cu el, cum nici ucenicii lui Francisc de Assisi nu au găsit, întemeind Ordinul Franciscan și numindu-se franciscani. Ucenicii sfinției sale numindu-l „Sfântul Ardealului”, ca pe un unicat, vor să fie canonizat, ca să poată să se numească arsenicani, întemeind deja Fundația Arsenie Boca, ce are ca fundament, că nimeni nu-i ca „sfântul” lor:

Așa după cum vârful Omu își are propria altitudine, personalitate și ‎frumusețe ‎carpatică, tot așa am putea spune și despre Părintele nostru ‎Arsenie „omul lui ‎Dumnezeu” că își are propria „statură a bărbatului ‎desăvârșit” (Efeseni 4,13) și ‎propria altitudine spirituală prin harul și ‎darul Duhului Sfânt și prin nevoințele și ‎ostenelile personale, numai de ‎Dumnezeu știute, altitudine și înălțime spirituală în ‎spațiul ortodox ‎românesc, care nu-și are asemănare și egal de la sfântul apostol ‎Andrei ‎‎„cel întâi chemat” să fie apostolul tuturor românilor, până la sfinția Sa.‎[84]

Remarcați Sfântul Apostol Andrei este scris cu litere mici „sfântul apostol Andrei”, iar „sfinția Sa” cu majusculă, care se pune, la Ortodocși, doar la Dumnezeu și Maica Domnului.

Din păcate aceasta o vedem, fără excepție, la toți ucenicii sfinției sale: un cult în jurul lui, fiind apreciat mai mult decât toți ceilalți Sfinți, chiar prin sintagma eretică „Sfântul Ardealului” știut fiind că este numai Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, numai Una Preasfântă Născătoare De Dumnezeu, adică Unul și Una Singulari, excepționali, având pe –ul ce subliniază singularitatea, restul, cu toții, sunt sfinți printre și împreună cu alți sfinții, care se întrec unul pe altul în smerenie, dându-și unul altuia întâietatea Fil 2:3 Nu faceți nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuși.. Ce frumos ar fi ca și Părintele Arsenie Boca să fi fost unul din Sfinții Ardealului și nu „Sfântul Ardealului” (oare alți Sfinți nu mai sunt în Ardeal?) ce vrea să îl înlocuiască pe singurul ce poate fi numit SFÂNTUL ARDEALULUI, ca și al întregii lumi IISUS HRISTOS. Dar pentru a deveni un Sfânt autentic este nevoie de smerenie, care se obține cu multă sudoare și sânge vărsate, iar nu așa, cu înlesnire, prin vedenii ușoare și misiune de succes.

Vom vedea că aceste comparații hulitoare între un amăgit și Sfinții autentici, înjosindu-i din întunecare pe ultimii, nu se opresc aici. Fabulația ajunge la paroxism prin compararea Părintelui Arsenie Boca cu Sfântul Ioan Botezătorul, Maica Domnului, Sfântul Duh și Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Dar despre aceasta la capitolul numit: ‎Drăgănescu un așezământ închinat „sfintei familii”

Nu putem să nu ne aducem aminte de dragul nostru Mihai Eminescu:

Luceafărul

 A fost odată ca-n povești,

 A fost ca niciodată.

Din rude mari împărătești,

 O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți

Și mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți

Și luna între stele.

Numai că aceea este o metaforă poetică, iar aici este o realitate crudă de amăgire publică. Să ne ferească Dumnezeu de poetizarea sinaxarului!

b)  Asemănarea cu Wulfila arianul

Ulfilas arianul

 

Cine este Ulfilas sau Ulfila sau Wulfila, episcopul Goților, pictat de Părintele Arsenie Boca, tocmai în altarul din Drăgănescu, urât precum îi este și numele, și credința? Este el eretic, ca și Francisc de Assisi sau Ortodox? Și de ce l-a pictat tocmai pe el, dintre atâția arhierei cunoscuți ai poporului nostru, dintre care unii sunt numărați printre cei 318 Sfinții Părinți de la Sfântul Sinod I Ecumenic (prototip al tuturor Sfintelor Sinoade Ecumenice), alături de Sfinții Ierarhi atât de cunoscuți și iubiți de toți creștinii: Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei și Atanasie cel Mare. Dacă era patriot, Părintele Arsenie Boca de ce ne-a arătat rușinea, numind-o sfințenie, deși Wulfila nu era român, ci got. Oare iubește Părintele Arsenie Boca mai mult pe goți decât pe Români? Și dacă a ales pe Wulfila, pentru că a tradus Biblia în limba gotă tocmai la noi în țară, pentru a face cinste țării, de ce nu a ales să picteze pe membrii Sfintelor Sinoade Ecumenice, ci tocmai pe un eretic arian, dat anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice, odată cu anatematizarea arianismului?

Iată, la Sfântul Sinod Ecumenic I avem ca Sfinții Părinți români participanți:

Între participanții la sinod, semnatari ai hotărârilor doctrinare și canonice, se numără și doi ierarhi de pe teritoriul de astăzi al României. „Este vorba de Scitanul, cum este menționat de Eusebiu de Cezareea, Marcu Tomensis, așa cum a fost identificat de către istorici, și Teofil episcopul Goților care își avea reședința în zona de astăzi a județului Buzău” [5][85]

La al doilea:

Printre ierarhii reprezentativi prezenți la Sinodul al II-lea Ecumenic au fost: Meletie al Antiohiei, Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars, Grigorie de Nyssa și Petru de Sevastia (frații Sfântului Vasile cel Mare, †379), Amfilohie de Iconiu, Gerontius sau Terentius de Tomis – Constanța în Sciția Mică, Martyrius de Marcianopolis (Devna – Bulgaria). În fruntea lor, Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului și președinte al sinodului după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârșitul lunii mai.[86]

La al patrulea:

SFÂNTUL IERARH ALEXANDRU episcop al Tomisului (secolul V)

Acest ierarh tomitan a ocupat scaunul Eparhiei Tomisului pe la jumătatea secolului V, în timpul marilor frământări hristologice monofizite, create de ereticul Eutihie. Noul păstor al Daciei Pontice era un bun teolog, capabil să apere Ortodoxia, atât de amenințată în întreg Imperiul Bizantin.

Episcopul Alexandru a luat parte la Sinodul din anul 449, convocat de împăratul Teodosie II și patriarhul Flavian la Constantinopol, sinod care a reînnoit hotărârile luate în anul 448, de respingere a învățăturii eretice monofizite și condamnare a lui Eutihie. Episcopul Alexandru semnează al șaptelea actele sinodului: „Alexander reverendissimus episcopus Tomitanorum civitatis provinciae Scythiae”. La marele Sinod ecumenic de la Calcedon, ținut în anul 451, episcopul daco-roman n-a mai putut lua parte din cauza năvălirii hunilor „nomazi” în eparhia sa, dar a semnat ulterior actele sinodului. El însă a rămas credincios Evangheliei lui Hristos și hotărârilor luate de sinoadele ecumenice, până la sfârșitul vieții sale, apărând cu dârzenie dreapta credință la Gurile Dunării, zidind noi biserici și mănăstiri în Dobrogea și continuând procesul de creștinare în Dacia Pontică, prin călugării misionari daco-romani.[87]

De ce Părintele Arsenie Boca, dintre atâți ierarhi Sfinți și apărători ai Dreptei Credințe, goți și daco-romani, a ales tocmai pe arianul Wulfila? Oare nu știa de ei, fiind doar ignorant al istoriei sau a avut alte pricini, oculte? Dacă nu ar fi știut, tot ar fi trebuit să picteze doar pe Sfinții autentici în Sfântul Altar sau să se fi lăsat de pictură, ca să nu încalce Sfintele Canoane:

Trebuie a ști și aceasta: că de vreme ce sfântul sinodul acesta la multe locuri zice, ‎că ceea ce ‎arată Scriptura, și Evanghelia prin graiuri, aceea înfățișează zugravul ‎prin Icoane; pentru ‎această pricină zugravii trebuie bine a lua aminte, și a ști mai ‎întâi ce zice Scriptura și ‎Evanghelia, ca să zugrăvească Icoanele după înțelegerea ‎Sfintei Scripturi. Sau de nu știu ei, să ‎întrebe pe cei ce știu ca să se învețe, și să nu ‎zugrăvească unele în loc de altele, și de multe ori ‎încă prea necuviincioase și ‎împotriva Evangheliei. […] Acestea și alte asemeni ‎necuviințe închipuiesc ‎zugravii ‎din neștiință și din rău obicei, ci îndrepteze-se, ‎silindu-se încă a se face ‎buni și iscusiți zugravi, ‎ca Icoanele cele ce se fac de ei, să ‎aibă asemănare cu aceia ‎ale cărora sunt chipurile, precum ‎poruncește sfântul ‎sinod acesta, și nu a fi oarecare ‎grozăvii neasemănate.‎[88]

Cine este, așadar, Ulfilas, Ulfila sau Wulfila, episcopul Goților?

Arianismul goților lui Wulfila a fost acceptat apoi de toate popoarele ‎germanico-‎‎orientale care au intrat în teritoriile imperiale în secolul al V-lea. ‎Edictul ‎lui ‎Teodosiu I din 380 prin care impune credința Niceană ca lege pentru ‎tot ‎imperiul, ‎nu reușește să-i facă pe goți să renunțe la arianism, considerat de ei ca ‎un ‎‎patrimoniu național pe care nu-l pot părăsi pentru nici un motiv”. ‎‎ (Istoria ‎‎Universală a Bisericii Catolice).‎ […] ‎

„Vizigoții creștinați (în variantă ariană) de Wulfila, episcop care a tradus ‎Biblia ‎în ‎limba gotică, într-un alfabet runic îmbunătățit după alfabetul grec, s-au ‎rupt de ‎sub autoritatea ‎regelui lor păgân și au trecut în sudul Dunării, în imperiu…‎ ‎‎[…] ‎(Nicolae, Mitropolitul ‎Banatului, Biblia lui ‎Wulfila, în MB, an XX, 7-9, 1970, p. ‎‎550-558, Des-‎pre goți; persoana lui ‎Wulfila și ‎activitatea lui; importanța traducerii ‎lui Wulfila).‎ ‎[89]

Unii, ca să îl apere, zic că, prin această pictură, Părintele Arsenie Boca a făcut o proorocie împotriva ecumenismului:

Oare nu vedeți cum prin Părintele Arsenie Boca se lucrează apostazia (lepădarea ‎de credință) în chip tacit? Ecumeniștii s-au arătat că nu-l canonizează, tocmai ca să ‎se strângă semnături. Câți din cei care au dat semnătură pentru canonizarea ‎Părintelui Arsenie au știut că dând ‎semnătură pentru canonizarea lui dau semnătură ‎pentru canonizarea ereticilor Francisc de Assisi și Wulfila semiarianul, pictați de el ‎cu aureolă de sfinți în biserica Drăgănescu? Sfântul înseamnă Canon, fiind ‎canonizat, oricine va putea picta în bisericile ortodoxe pe eretici precum a ‎pictat ‎Părintele Arsenie. Ecumeniști canonizându-l nu zic că e sfântul lor, cel mai mare ‎proroc ‎al lor, ci al vostru. Iată, pervertesc conștiința ortodoxă a credincioșilor ca să ‎se bucure de ‎‎„unirea Bisericii”, adică de apostazie. Dacă acum cei care au ‎‎„evlavie” la Părintele Arsenie ‎îndreptățesc pictarea ereticilor de către el cu ‎minunile care le face, gândiți-vă, ce va fi după ‎acea „unire”, când vor fi și mai ‎părăsiți de har cei care o acceptă. Ce o să zică cei care îl văd ‎sfânt pe Părintele ‎Arsenie? Foarte posibil, vor zice: „Iată această unire este de la ‎Dumnezeu, ‎Părintele Arsenie ne-a arătat-o demult!” Dar noi știm clar, Sfinții ‎Părinți, între care se numără ‎și Cuviosul Lavrentie al Cernigovului, ne atenționează: ‎‎„Luați aminte, zice, la toate cele ce vă ‎spun căci totul se pregătește cu foarte mare ‎viclenie. Toate bisericile și mănăstirile vor fi într-o ‎bunăstare imensă, pline de ‎bogății, ca niciodată, dar să nu mergeți în ele… Bisericile vor fi deschise, dar ‎creștinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci ‎în ‎ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată ‎‎,,adunarea satanică”… Încă o dată vă repet să nu intrați în aceste biserici, căci ‎Hristos și binefacerea Lui nu ‎vor fi acolo”‎ ‎. ‎

Iată ce va fi cu bisericile care acceptă ca sfinți pe Francisc de Assisi și pe Wulfila ‎semiarianul, cel care îl vedea pe Hristos creatură și nu Dumnezeu-Om. Iată de ce ‎este nevoie să-l iubim întru Hristos pe Părintele Arsenie Boca și să mărturisim acum, ‎cât mai avem cu cine ne înțelege, că ce a făcut acolo înseamnă urâciunea pustiirii. ‎Iată înțelegerea cea mai favorabilă pentru Părintele Arsenie, la care am ajuns, cu ‎darul lui Dumnezeu[90]: […]

Iată, este forte primejdios de nu vom arăta celor care au evlavie la Părintele ‎Arsenie Boca că:‎

E foarte posibil ca Părintele Arsenie să fi pictat ereticii în biserica ‎Drăgănescu ‎cu gândul ca noi să pricepem că ecumenismul, acceptarea că Biserica – ‎Trupul lui ‎Hristos este dezbinată, „unirea Bisericilor”, recunoașterea ca sfinți a ‎tuturor ‎ereticilor și povățuitor pe Papa, însemnează „urâciunea pustiirii, care s-a zis ‎prin ‎Daniil prorocul (9, 26), stând în locul cel Sfânt, cel ce citește să înțeleagă” ‎‎(Matei ‎‎24, 15). A accepta că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată, înseamnă ‎a ‎tăgădui Dumnezeirea lui Hristos, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Wulfila ‎semi ‎arianul, care tăgăduia Dumnezeirea lui Hristos. Al accepta pe Papa ‎Francisc, ‎Povățuitor, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Francisc de Assisi. Apoi este ‎știut că ‎aceia care se vor împărtăși la altarele bisericilor care acceptă „unirea ‎Bisericii”, ‎acceptă ca sfinți toți ereticii, nu se împărtășesc cu Trupul lui Hristos, ‎Dumnezeiesc ‎și omenesc. Unirea lor este în „hristosul” lui Wulfila semi arianul.‎‎[91]

Nu putem fi de acord cu ideea că pictarea ereticilor și a ereziilor pe pereții bisericii din Drăgănescu ar fi vreo sugestie subtilă să ne ferim de ecumenism. Ar fi trebuit, conform stilului brutal atât de obișnuit al sfinției sale, să o spună clar și răspicat.

Mai mult, Sfintele Icoane nu sunt adresate numai intelectualilor rafinați, ci tuturor, inclusiv oamenilor simpli, care nu sunt învățați cu subtilitățile și ironia. Nicăieri nu vedem la Sfinții Părinți vorbe cu două înțelesuri sau în Erminia picturii Ortodoxe icoane ce exprimă sfințenia cuiva spre a i-o nega. O astfel de perversiune nu găsim nicăieri în Sfânta Predanie. Și Sfinții Părinți și Sfinții Iconari au fost conciși, preciși și limpezi în propovăduirea adevărului.

925. -Sfinții Părinți au avut grijă să înlăture orice icoană care ar reprezenta ‎vreun chip ‎necuviincios sau simbol nepriceput ușor, ca să nu se dea prilej celor ‎neștiutori sau necredincioși ‎să defaime cele sfinte, zicînd că sînt himere mitologice, ‎etc. ‎[…]‎

Zugrăvim sfintele icoane pentru înfrumusețarea bisericilor, ca să fie ca niște cărți pentru cei neînvățați și spre imitarea virtuților sfinților și pomenirea și sporirea dragostei și pentru ca să se țină trează grija de a-l chema întotdeauna pe Domnul, ca Stăpân și Tată, iar pe sfinți ca pe slugile Lui, și ajutători și mijlocitori ai noștri”. ‎‎-Răsp. la, întrebarea III.[92]

Nu este vorba de himere mitologice, ci ecumeniste, la care se adaugă, mai grav, și sporirea imitării și dragostei față de ecumenism, mai concret imitarea celor înșelați în lucrarea lăuntrică (Francisc de Assisi) și/sau de erezii (Wulfila arianul și Vaticanul pictat ca o „sfântă biserică”) și sporirea dragostei față de ei, după este descris mecanismul impactului icoanelor asupra oamenilor de către Sfânta Biserică.

Roadele acestei predici pictate se regăsesc în realitatea dureroasă contemporană. Cine merge la biserica din Drăgănescu aude și pe ghidul locului, și pe Părintele slujitor spunând fraze ca acestea: „Francisc de Assisi este Sfânt fiindcă, deși romano-catolic, a ținut canonul Ortodoxiei. Wulfila nu este episcopul got arian, ci un altul, Ortodox” de care nu pomenește, desigur, nici o istorie laică sau bisericească. Este vorba de a demonstra cu orice chip, înfruntând toate evidențele, că protagonistul de la Prislop și Drăgănescu este Sfântul Ardealului, de fapt sfântul lor personal, fiindcă nu credem că tot Ardealul a fost înșelat astfel de rău și ireversibil, încât nici evidențele să nu îi mai vindece mentalitatea.

Mai mult, după cum am văzut mai sus, Părintele Arsenie Boca nu ataca în nici un fel, nici pe față, nici în ascuns, în modul invers de a se exprima, această erezie, fiindcă era ecumenist convins și mare propovăduitor al său.

***

Acum să vedem de ce a pictat Părintele Arsenie Boca tocmai pe ereticul Wulfila și nu pe vreun alt eretic, pentru a îndemna la ecumenism:

‎„Am să vă dau un mic exemplu, foarte semnificativ, o experiență pe care am ‎trăit-o în ‎timpul ‎unuia din turneele mele de conferințe. Acest exemplu arată că ‎istoria lumii, când este ‎considerată ca expresie a spiritualului, a divinității, apare în ‎toate ocaziile semnificativă, mereu ‎și pretutindeni ne vorbește un limbaj nou. Acum ‎câteva săptămâni, eram în Scandinavia și am ‎putut ‎constata că viața în acea parte ‎nordică a Europei este încă străbătută de ecoul a tot ce a ‎fost în ‎trecut; tot ce este ‎spiritual era încă impregnat de prezența, în conștiința oamenilor, a ‎ființelor ‎care ‎populau mitologiile nordice. S-ar putea spune că în aceste ținuturi tot ce apare ‎în ‎fața privirii noastre este ecoul a ceea ce a constituit viața spirituală a nordului în ‎acel trecut ‎îndepărtat despre care vorbeau inițiații Misteriilor druidice și ai ‎Misteriilor droților discipolilor ‎lor. Se ‎observă și acum influența acestui suflu magic ‎care a pătruns în viața spirituală a acestor ‎ținuturi nordice și care se pot privi ca ‎fiind expresia unor foarte frumoase raporturi karmice. ‎La ‎Uppsala, am simțit că ‎sunt chiar în centrul acestei lumi, atunci când am văzut prima traduce-‎‎re ‎germanică a Bibliei, când m-am aflat în fața acelui Codex argenteus‎ al lui ‎Wulfila. ‎Acest ‎codex a poposit la Uppsala printr-o stranie înlănțuire de evenimente ‎karmice. ‎Întâi s-a aflat la ‎Praga; în timpul războiului purtat de suedezi, a fost luat ‎și dus la Uppsala și ‎acolo se găsește și ‎acum, adevărat simbol grăitor pentru cel care ‎dorește să cerceteze cât de ‎puțin vechile Misterii. ‎ […] ‎ (Rudolf ‎Steiner APOCALIPSA LUI IOAN).‎[93]

Iar Părintele Arsenie Boca, este unul din cei mai celebri antropozofi, ucenici, admiratori și următori ai lui Rudolf Steiner:

Într-o seară liniștită de vară, ședeam pe banca de la malul lacului ‎de ‎la ‎mănăstirea Sâmbăta și admiram frumusețile naturii. ‎Părintele Mladin, ‎fostul ‎meu ‎coleg de facultate și actualul Mitropolit, se apropiase încet pe la spate ‎și ‎se ‎așezase lângă mine.‎

‎-‎        Ce părere ai despre părintele Arsenie? – mă întrebase el, fără ‎să mai ‎facă ‎vreo ‎introducere.‎

‎-‎        Deocamdată, n-am nici o părere. Cred că sunt prea păcătos și nu-l înțeleg -‎‎‎ ‎i-am răspuns – gândindu-mă că părintele Arsenie ‎are clarviziune și e socotit ‎un ‎om ‎sfânt…‎

‎-‎        Ce anume nu înțelegi? – insistase Părintele Mladin.‎

‎-‎        Iată, de pildă, de atâta vreme mi-a tot spus să-mi iau licența, ca ‎să ‎mă ‎închinoviez la Sâmbăta. Acum, după ce-am ‎luat-o, nici nu vrea să stea ‎de ‎vorbă ‎cu mine. Spunându-i că aș ‎vrea să mă spovedesc la el, a fugit pur și ‎simplu, ‎de ‎nu l-am ‎mai putut ajunge din urmă…‎

Odată stătea la o masă din curte, iar în jurul lui mai multe femei de la ‎țară ‎și ‎câțiva țigani. M-am apropiat să ascult și eu un ‎cuvânt de folos. ‎Atunci, ‎părintele ‎A, ridicând ochii spre mine, ‎a întrerupt conversația și le-a zis ‎celor ‎prezenți:‎

‎-‎        îl vedeți pe „ăsta”? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-‎l ‎primesc ‎aici, și eu nu-l primesc – zise el, râzând batjocoritor.‎

Când era la mănăstirea Bistrița, m-am dus de la Govora pe jos, ‎cu ‎același ‎gând ‎de a mă face ucenicul lui. Dar părintele Arsenie m-a ‎întâmpinat cu ‎atâta ostilitate ‎și ‎dispreț, încât m-am retras în ‎bisericuță, am intrat într-o strană în ‎fața ‎icoanei ‎Mântuitorului ‎și am început să rostesc rugăciunea lui Iisus cu ‎inima ‎îndurerată și ‎zdrobită. La un moment dat, mi-a venit o umilință atât ‎de ‎profundă, ‎de nici nu ‎mai știu cum am ajuns în genunchi în fața icoanei ‎Mântuitorului. Mi se ‎părea că ‎Domnul ‎Iisus îmi spunea: „Nu te mâhni, Eu sunt cu ‎tine, nu te ‎voi ‎părăsi ‎niciodată”. Plângeam în hohote de atâta bucurie și mângâiere.‎

Când m-am dus la părintele Arsenie, pentru a-mi lua rămas bun, el ‎a ‎observat ‎pe ‎chipul meu o pace, o liniște, o siguranță și o lumină, ‎cu totul ‎deosebite, ‎fiind ‎destul de respectuos. Acestea sunt nedumeririle mele și, de aceea, zic ‎că nu-‎l ‎cunosc.‎

‎-‎        Eu, însă, îl cunosc. Am venit odată cu el aici. Pe când ‎era ‎încă ‎neîmbrăcat ‎în haină călugărească, se ocupa cu ghicitul în ‎palmă. Femeile ‎din ‎satele vecine ‎ziceau între ele: „Hai la popa ‎vrăjitorul!”. Când Mitropolitul ‎Bălan ‎a văzut că ‎vine lumea să-l ‎caute, a zis: „Să-l facem preot, ca să folosească ‎lumea ‎care ‎vine ‎la el,..”. Și așa l-a făcut preot, iar părintele Arsenie se ocupa în ‎continuare ‎cu ‎chiromanția, dar și cu alte științe oculte… Nota 10‎.‎

‎-‎        Aveți dreptate, preacuvioase, i-am confirmat părerea. Tot ‎la ‎Bistrița, ‎la ‎despărțire, părintele Arsenie mi-a dat o carte introdusă ‎în două plicuri ‎mari, unul ‎în ‎altul, atrăgându-mi atenția, în mod ‎special, să nu le dezlipesc și să ‎nu ‎umblu ‎înăuntru, ci s-o dau în ‎mâna părintelui Pandoleon. I-am respectat ‎dorința, ‎cu ‎toată ‎evlavia și frica. Dar, când am trecut cu traista prin ‎Govora ‎Băi, ‎milițienii ‎m-au crezut colportor. M-au dus la „Miliție”, m-au ‎controlat ‎și apoi ‎m-au ‎întrebat ce se află în plic.‎

‎-‎        Nu știu, i-am răspuns. Un preot de la Bistrița mi l-a dat, ca ‎să-‎l ‎transmit ‎unui preot de la Govora.‎

‎-‎        Lasă că vedem noi îndată, au zis milițienii, ducând cartea ‎acasă ‎lai ‎șeful ‎miliției.‎

Peste puțin mi-au restituit plicul desfăcut. Era o carte de Rudolf Steiner, ‎în ‎care ‎se vorbea despre clarviziune, aură etc.‎

Creștinii din vechime își începeau lucrarea cu pocăința, smerenia ‎și ‎dragostea, ‎ajungând la sfințenie. E de mirare, deci, că cel ‎ce își începe lucrarea ‎cu ‎practici ‎oculte poate ajunge un impostor?‎[94]

Nota 10‎        Pe vremea în care părintele Arsenie se afla prin apropiere ‎de ‎București, ‎mai mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, ‎fiindcă ‎ar fi ‎‎“clarvăzător” și-mi poate spune trecutul, prezentul și viitorul. ‎Deja ‎aflasem ‎mai multe lucruri ciudate despre felul de a fi al părintelui, iar ‎insistențele ‎și ‎laudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, ‎fraților, ‎dar ‎nu merg!”.’‎

La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, ‎întrucât ‎știa bine că, pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de ‎folos ‎la ‎vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:‎

‎-‎        ‎„De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele ‎pe ‎față?”‎

Zâmbind, binevoitor, i-am zis:‎

‎-‎        ‎„Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur ‎pe ‎față ‎înaintea lui Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită ‎și ‎sfințitoare. ‎Și oricum, lipsa de tact, ca să nu zic grosolănia, nu are nimic ‎comun ‎cu ‎duhovnicia reală. Apoi, părintele Arsenie nu are ce să-mi spună în plus; ‎trecutul ‎mi-l ‎știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-l vede ‎toată lumea, ‎chiar ‎și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de ‎îndreptare; iar ‎viitorul, ‎nu-l știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul și ‎Milostivul Dumnezeu, ‎Care ‎la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…‎

De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mi-e teamă că îi voi spune, între ‎patru ‎ochi, ‎părintelui A., cum, cu toate străduințele sale misionare și „vizionare”, ‎a ‎început ‎să greșească de când nu mai ascultă de nimeni; nici măcar de ‎Părintele ‎Stăniloae, ‎pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar cei ce nu se ‎sfătuiesc cad ca ‎frunzele!”.‎

‎’Despre ședințele de spiritism și ideile eretice steineriene ale acestui ‎ieromonah, ‎aflat în înșelare, mai știau Părintele Profesor Dumitru ‎Stăniloae, ‎Părintele ‎Benedict Ghiuș, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele ‎Arsenie ‎Papacioc, ‎Părintele Profesor Dumitru Radu ș.a., toți atrăgându-i atenția ‎cu ‎bunăvoință că ‎greșește, dar fără folos.‎

Iar pictura sa de la Biserica Drăgănescu-Mihăilești, mult lăudată de ‎‎“novatori”, ‎este în mod explicit sincretistă și ecumenistă, irizând erezia, ‎cu ‎‎“inovații” ‎inacceptabile și elemente catoliciste introduse printre ‎erminiile ‎ortodoxe, ‎chipurile sfinte exprimând mai degrabă un demonism latent ‎decât ‎dumnezeire, pe ‎care le-au sesizat specialiștii ortodocși din domeniu, dar și ‎unii ‎creștini atenți și ‎luminați.‎[95]

De altfel despre ereziile steineriene ale picturilor Părintelui Arsenie Boca nu au remarcat numai Ortodocșii, ci chiar și steinerienii înșiși:

Arsenie Boca: reprezentarea iconografică a Învierii

        Ioan Buduca

Am fost la biserica din satul Drăgănescu (lângă Mihăileşti, judeţul Giurgiu) anume ca să văd reprezentarea iconografică a Învierii realizată de Arsenie Boca. Văzusem reproduceri fotografice ale acestei opere, dar nu eram lămurit: ce era atât de extraordinar în reprezentarea aceea? Toţi comentatorii operei iconografice realizate de Arsenie Boca la Drăgăneşti remarcau singularitatea acestei icoane.

Acum ştiu. În reprezentarea iconografului Arsenie Boca, Învierea nu arată vederii noastre un trup. În limbajul teologic al Sfântului Pavel, nu avem a vedea, aici, trupul cel stricăcios al omului, ci avem a vedea trupul cel nestricăcios. Nu materialitatea unui trup fizic, ci spiritul care a construit prin eoni trupul fizic şi următoarele (hiperfizice) ce vor fi să fie până la Învierea cea de obşte. Dar cum să reprezinţi tu, iconograful, un asemenea trup spiritual, pe care Pavel l-a văzut în drumul Damascului şi apoi a fost orb câteva zile din pricina strălucirii sale? Cum să reprezinţi o „explozie” de lumini spirituale?

Arsenie Boca a ales „explozia” în ROGVAIV (roşu-ornaj-galben-verde-albastru-indigo-violet) a curcubeului. Curcubeul fusese semnul celui de-al doilea legământ între Dumnezeu şi oameni. Primul – fără semn exterior – fusese legământul din Rai (interdicţia cu privire la Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului). Dar ROGVAIV-ul lui Arsenie Boca este totalmente transparentizat: roşu transparent, oranj transparent etc. Şi, totuşi, „explozia” aceasta de transparenţe (de voaluri, dacă vreţi) era chemată să reprezinte un trup, un altfel de trup. Cum? Nimeni, înaintea lui Boca, n-a îndrăznit să realizeze o icoană a Învierii în care trupul să fie invizibil. Aşadar, model iconografic pentru acest trup invizibil Boca nu avea nici în iconografia bizantină, nici în pictura tradiţiei catolice. Singurul „model” era înscris în descrierea Sfântului Pavel. Dar descrierea lui Pavel nu era amănunţită. Cum arăta capul? Cum arăta pieptul? Cum arătau membrele? Exista un al doilea „model”, dar acesta nu fusese oficializat de biserică la 1968, când pictează Boca. Şi nu este nici astăzi. Acest al doilea „model” al trupului nestricăcios al Învierii este descris (dar este descris în aşa fel încât nu-l poţi vizualiza) în diverse locuri din opera de 354 de volume (în ediţia germană) a antroposofului Rudolf Steiner. Sinteza acelor „locuri” a fost realizată abia în zilele noastre (în 2008, mai exact). Serghei O. Prokofieff, unul dintre cei mai importanţi cercetători de azi ai operei lui Steiner, este cel care a reuşit această sinteză în volumul Misteriul Învierii în lumina antroposofiei (în româneşte, la Univers  Enciclopedic şi Triade, 2011). Arsenie Boca a murit în 1989 şi, neştiind limba germană, putem presupune că n-a avut acces la acele „locuri” steineriene. Cum în limba franceză, pe care o cunoştea, până în 1968 nu fusese tradusă ediţia integrală a operei steineriene, ne-a mai rămas la îndemână să facem ipoteza că Boca ar fi putut avea acces fragmentar la acest al doilea „model”. Dar această ipoteză ar fi considerată jignitoare de cei care s-au constituit în paznici ai sanctificării lui Boca, pentru că, în viziunea lor teologică, steinerismul apare a fi o rătăcire eretică.

Cert este însă că „modelul” steinerian al Învierii este transpus iconografic, în integralitatea sa, pe peretele dinspre Nord al bisericuţei din satul Drăgănescu. Mă grăbesc să pun aici concluzia acestor dileme ce ar rezulta din căutarea unor influenţe prin lectură în ceea ce a reprezentat Arsenie Boca acolo, pe acel perete. Chiar dacă ar fi avut acea lectură, vizualizarea, reprezentarea vizualizabilă a Învierii n-are cum să vină de acolo, întrucât în conferinţele lui Steiner nimic despre Înviere nu este comunicat în sensul în care ochii de carne ar putea percepe (sau vizualiza). Steiner a pretins (iar ucenicii săi cei mai apropiaţi au mărturisit că nu era vorba de o vană pretenţie) că – în „călătoriile” sale extracorporale – a văzut chipul lui Iisus Hristos. L-a reprezentat, apoi, într-o lucrare monumentală sculptată în lemn, aflată astăzi la Dornach, lângă Basel. Dar n-a susţinut niciodată că ar fi văzut el însuşi trupul Învierii, deşi una dintre cele mai „eretice” afirmaţii ale sale este aceea că, începând din prima treime a secolului al XX-lea, prezenţa trupului Învierii în ambianţa eterică a Pământului a devenit accesibilă văzului spiritualizat şi accesabilă prin iniţierea acestui văz întru clarvedere. Ceea ce înţelegea Steiner prin clarvedere era rezultatul unui proces prin care intuiţia noastră intelectuală (aceea prin care înţelegem problemele de geometrie, de pildă) era metamorfozată în intuiţie-iubire, iar această intuiţie-iubire învaţă să devină un organ văzător şi cognitiv. În concluzie, aşadar, iconograful Arsenie Boca ori deţinea această intuiţie metamorfozată în iubire văzătoare, ori a improvizat reprezentarea Învierii.

Cum improvizaţia în acest domeniu ar fi fost un păcat împotriva Sfântului Duh (şi Boca ştia asta mai bine decât o ştie intelectul nostru prea puţin îmbisericit), suntem constrânşi să acceptăm că iconograful bisericuţei din satul Drăgăşani a văzut trupul Învierii cu ochii lui. Cu ochii lui sufleteşti, fireşte. Ceea ce rămâne să frământe spiritul nostru este întrebarea următoare: de ce trupul Învierii apare în reprezentarea lui Boca în perfectă corespondenţă cu descrierea non-vizualizabilă din textele antroposofiei steineriene?

Nu ROGVAIV-ul celor nouă voaluri transparente din reprezentarea lui Boca are a aduce întrebarea de mai sus în sufletele noastre, ci faptul că sunt nouă şi că sunt organizate în grupe distincte de câte trei. Exact aşa (adică de trei ori câte trei entităţi distincte) apare trupul Învierii şi în descrierea steineriană. Prima grupă de trei entităţi în descrierea antroposofică a omului este grupul corpurilor fizice: cel propriu-zis fizic (mineral, în fapt), cel eteric (o substanţă invizibilă care asigură viaţa corpului mineral) şi cel astral (o substanţă care face posibilă mobilitatea sufletească a vieţii animale şi umane). Al doilea grup de trei entităţi în viziunea antroposofică asupra omului este grupul celor trei „corpuri” sufleteşti. Ele se dezvoltă din substanţa corpului astral prin continua rafinare a acestei substanţe, care rafinare este coordonată de sus, de la nivelul instanţei spirituale pe care antroposofia o numeşte eu. Partea întrupată a acestei ipostaze spirituale este eul inferior. Partea încă neîntrupată este eul superior (sinele nostru celest sau, cum spune Biblia, chipul şi asemănarea logosului în noi). Cele trei „corpuri” sufleteşti sunt numite în antroposofie în felul acesta: suflet al senzaţiei, suflet al raţiunii şi suflet al conştienţei. Ele au o „istorie”. Abia în zilele noastre istorice are a se forma şi a se desăvârşi sufletul conştienţei, de pildă. Va fi pe deplin format, desăvârşit, abia peste câteva secole (în mileniul al patrulea) şi, când va fi în deplina sa eflorescenţă, sufletul conştienţei se va manifesta prin facultatea de a simţi prin empatie calitatea sau non-calitatea unui alt suflet, aşa cum, prin raţiune, putem „simţi” calitatea sau non-calitatea unei alte minţi.

Aşadar, dacă un clarvăzător poate vedea, azi, voalurile unui trup uman viu, ele îi apar ca fiind şase (fizic – eteric – astral − suflet al senzaţiei − suflet al raţiunii − suflet al conştienţei). Ca să vezi toate cele nouă voaluri ale trupului Învierii, trebuie să vezi chiar trupul înviat al lui Iisus Hristos. În viitor (milenii ce nu pot fi numărate în acest fel de timp istoric), prin muncile eului, asistat de sinele nostru celest, vor avea loc şi alte rafinări corporale. Substanţa astrală va fi spiritualizată. Până acum a fost doar însufleţită. Apoi, substanţa eterică va fi spiritualizată. Iar, la urmă, şi substanţa minerală va fi spiritualizată. Atunci, numărul voalurilor unui trup uman va fi nouă şi acel trup va fi asemenea trupului Învierii lui Iisus Hristos – care, din acest punct de vedere, a fost o realizare profetică a ceea ce toate trupurile umane au a realiza în cursul evoluţiei lor antropogonice.

Trupurile Învierii de obşte – precum trupul Învierii lui Iisus Hristos – au a avea nouă voaluri de substanţe distincte (trei de natură fizică, trei de natură sufletească şi trei de natură spirituală), fiecare substanţă fiind în corespondenţă directă cu muncile câte uneia din cele nouă ierarhii spirituale.

Rămâne să ne frământe sufletul şi mintea cum şi de ce un văzător mistic precum Arsenie Boca şi un văzător gnostic („eretic”) precum Rudolf Steiner au putut avea aceeaşi reprezentare a trupului Învierii.

Misteriul numărătorii. Da, există şi un astfel de misteriu în antroposofie. Într-o viziune statică, fără timp, cele nouă voaluri fiinţiale ale trupului Învierii vor ieşi la numărătoare de trei ori trei. Dar, într-o viziune dinamică, evoluţionară, apar ca fiind şapte. De unde acest „iluzionism” al numărătorii? Din faptul că substanţa fizică astrală şi substanţa sufletească pe care o numim sufletul senzaţiei este una şi aceeaşi. Altfel spus, fiinţialmente, aici avem consubstanţialitate. La fel se întâmplă şi la trecerea de la sufletul conştienţei la prima „corporalitate” spirituală (astralitate transformată în spirit, ceea ce antroposofia numeşte sine spirituală): sufletul conştienţei şi sinea spirituală sunt consubstanţiale în fiinţa lor.

Astfel că, în ordinea evoluţionară a trupului, avem următoarele şapte voaluri: fizic − eteric − suflet al senzaţiei (astral animat de simţuri) − suflet al raţiunii − sine spirituală (suflet al conştienţei spiritualizat) − spirit al vieţii (eteric spiritualizat) − om spirit (fizic spiritualizat).

Iată de ce şaptele ROGVAIV-ului înscris în fiinţialitatea celor nouă voaluri substanţiale ale trupului din reprezentarea iconografică a Învierii realizată de Arsenie Boca are a uimi chiar şi mai mult decât corespondenţa perfectă dintre grupurile trei ori trei din cele două reprezentări corporale: cea iconografică şi cea static-steineriană.

În esenţă, gnoza steineriană se întemeiază pe o viziune evoluţionară a omului, altfel aspus, ea crede în reîncarnare şi este, din pricina asta, o antropogonie, nu o antropologie. Straniu – sub raport dogmatic – este şi faptul că, în reprezentarea Nunţii Împărăteşti, Ioan Botezătorul şi Ilie apar unul lângă altul, comeseni alăturaţi, ca şi cum Arsenie Boca ar interpreta reîncarnaţionist episodul evanghelic în care Iisus Hristos, la întrebarea ucenicilor despre identitatea lui Ioan, spune că Botezătorul este Ilie. Or, în dogmatica actuală a teologiei oficiale, şi în ortodoxie, şi în catolicism, doctrina reîncarnării este considerată o culme a rătăcirii în erezie. Daţi-mi voie să cred că sanctificarea lui Arsenie Boca, atunci când va fi să fie oficializată sub presiunea deja formidabilă a opiniei populare, are să fie şi un prilej pentru o mai dreaptă recunoaştere a caracterului non-eretic al operei steineriene şi pentru curajul spiritual de a repune reîncarnaţionismul în drepturile sale.[96]

Vedeți ce mare este miza canonizării Părintelui Arsenie Boca? Ea este totuna cu căderea Bisericii Ortodoxe Române în păgânism (asumarea credinței în antroposofie și reîncarnare).

***

Să vedem de ce, totuși, Părintele Arsenie Boca, știindu-se recunoscut și vădit de atâția pentru ocultismul său, în loc să se corecteze, își pecetluiește pentru veșnicie iubirea sa pătimașă față de erezia steineriană, în testamentul său pictat, de care marele admirator al său și cel mai autorizat cunoscător al operei sale rătăcitoare, spunea, tocmai în studiul dedicat capelei Sixtine a României din Drăgănescu așa:

Pentru că pictura bisericii de la Drăgănescu are o desăvârșită asemănare cu ‎Părintele nostru ‎Arsenie, suntem deplin îndreptățiți să credem că aceasta ne ‎vorbește și ne va vorbi de acum ‎înainte, pentru totdeauna în locul Sfinției Sale.‎

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi ‎păcătoșii!‎[97]

Cu adevărat tablourile așezământului ecumenist de la Drăgănescu ne vorbește evident în locul sfinției sale. Nu poate fi canonizat, fiindcă nu este un model Ortodox.

Noi credem că pictarea lui Wulfila arianul în altar, dictată de sus tocmai de arhiconii care îi alcătuiau vedeniile, este și o năzuință ascunsă, deși mincinoasă, a Părintelui Arsenie Boca, o dorință că deși sfinția sa a propovăduit învățături schismatice și eretice date anatema de toate Sfintele Sinoade Ecumenice și preacuvioșia sa să fie primit în altarul Bisericii Triumfătoare închinată lui Hristos, după cum și pictorul de la Prislop a primit în clădirea închinată luiși pe arianul Wulfila.

Nu numai atât, dar ne învață Sfântul Cuvios Ioan Damaschin că pricina rătăcirii raționale a Părintelui Arsenie Boca, ce l-a dus la propovăduirea de învățături mincinoase și erezii, este chiar viața pătimașă a sfinției sale (atât de vizibilă și prin relația de dependență necuvioasă, de o viață, față de Maica Zamfira și prin meteahna de a fi bici al lui Dumnezeu față de sărmanii oameni necăjiți ce credeau că vor găsi la sfinția sa vreun sprijin sau mângâiere). Înțelegem astfel că preacuvioșia sa nu poate fi model de sfințenie. Patimile poftei și mâniei duc la întunecarea rațiunii, iar mentalitatea irațională (aderentă la tot felul de teorii ce contrazic Sfânta Predanie) duce la ură și iubire pătimașe. Este cercul vicios al omului pătimaș ce îl vom regăsi în viața și învățăturile Părintelui Arsenie Boca. Învățăturile sfinției sale rătăcite arată că viața i-a fost amăgită, iar comportamentul preacuvioșiei sale necanonic și imoral i-a izbucnit în erezii, arătând limpede că nu a avut lucrarea vreunui nebun al lui Hristos, care se poartă la arătare vicios daor ca să-și ascundă virtutea. Nici un nebun al lui Hristos nu a fost eretic, ci, dimpotrivă, de multe ori această ceată de ostași de geniu duhovnicesc a sprijinit Sfânta Biserică Ortodoxă atunci când fiii ei se îndoiau, întorcându-i de la învățăturile mincinoase (vedeți de pildă cum a întors de la origenism niște îndoielnici, Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos. Dă-ne și nouă, Hristoase, nebuni pentru Tine, ca să ne scape de arsenism!).

 

Această „Dogmatică”[98] este opera care, alăturea de „Tratatele despre sf. icoane”, va perpetua numele Sf. Ioan Damaschin dealungul întregii istorii a Biserici. Ea este expunerea clasică a învățăturii de credință a Bisericii, autoritatea necontestată pe care se vor întemeia in toate timpurile teologii ortodocși. Ceea ce dă Dogmaticii lui Damaschin această autoritate neumbrită, e nu vreo originalitate de gândire a autorului, ci felul admirabil cum a reușit el să concentreze și să sistematizeze învățătura Sf. Părinți în ceea ce au ei comun și unanim. Marele talent și spirit echilibrat al Sf. Ioan Damaschin se arată in faptul că a știut să aleagă totdeauna din abundența gândirii patristice definițiile cari își câștigaseră o circulație mai generală, pe cele cari ele însele aveau o formă mai generală, mai rezumativă, lăsând la o parte formele nuanțate, detaliile, analizele prea adânci. Fără îndoială Sf. Ioan Damaschin a fost un spirit extraordinar de sistematic și de disciplinat. Dintr’un material străin, folosit aproape literal, după o riguroasă selecție, a izbutit să ne dea totuși o operă unitară. […] Sf. Ioan Damaschin ne-a lăsat și câteva mici scrieri ascetice[…]

Aceste scrieri ascetice se caracterizează și ele prin însușirile întregului scris al Sf. Ioan Damaschin, adică prin rezumarea ideilor celor mai comune, mai generale, mai răspândite în obștea bisericească.

Astfel toată viața și-a închinat-o Sf. Ioan Damaschin luptei pentru apărarea și lămurirea credinței și strădaniilor de desăvârșire.[dacă Părintele Arsenie Boca l-ar fi urmat, poate ar fi ajuns la dorința sfinției sale de a se desăvârși. Ne întrebăm de ce nu a făcut-o? Nu l-a cunoscut sau s-a încrezut mai mult în religiile superioare și/sau vedenii? – n.n.] El moare la anul 749 în mănăstirea Sf. Sava. Despre mormântul și chilia lui vorbesc toți pelerinii cari au vizitat această mănăstire. […]

Dar ca să fie cunoscute și mai limpede patimile după cele trei părți ale sufletului, am socotit să adăugăm pe scurt și acestea: sufletul se împarte în trei: în rațiune, iuțime și poftă. Păcatele din rațiune sunt acestea: necredința, erezia, nebunia, hula [blasfemia], nemulțumirea, încuviințările păcatele cari se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea și leacul acestor rele este credința neîndoioasă în Dumnezeu și în dogmele adevărate, neînșelătoare și ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată și neîncetată și mulțumirea către Dumnezeu. Păcatele iuțimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pisma, uciderea și cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea și leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândețea, iubirea de frați, compătimirea, suferirea răului și bunătatea. Păcatele părții poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beția, curvia, preacurvia, necurăția, desfrânarea, iubirea de avuții, pofta de slavă deșartă, de bani, de bogăție și de plăcerile trupești. Iar tămăduirea și leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărțirea averilor la săraci, dorința bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după împărăția lui Dumnezeu și poftirea înfierii. […]

Slobozită astfel mintea de patimile amintite și înălțată la Dumnezeu, de aci înainte trăește viața fericită, primind arvuna Duhului Sfânt; și plecată de aici cu nepătimire și cunoștință adevărată, se înfățișează înaintea luminii Sfintei Treimi împreună cu Sfinții îngeri, primind lumina pentru veacurile nesfârșite.

Sufletul având deci trei părți, precum s’a arătat mai înainte [căci trei sunt părțile lui: rațiunea, iuțimea și pofta, dacă în iuțime este dragoste și iubire de oameni și în poftă, curăție și neprihănire, rațiunea este luminată; iar dacă în iuțime este ură de oameni și în poftă desfrânare, rațiunea este întunecată. Deci rațiunea atuncea este sănătoasă și cumpătată și luminată, când are afectele supuse și contemplă rațiunile făpturilor lui Dumnezeu duhovnicește [curat]1 și e înălțată către fericita și Sfânta Treime. Iar iuțimea atuncea se mișcă după fire, când iubește pe toți oamenii și nu are față de nici unul dintre ei supărare sau pomenire de rău. In sfârșit pofta, când a omorît patimile prin smerită cugetare, înfrânare și neavere, când adică a omorît plăcerea trupului, dorința după avuție și după slava trecătoare, și s’a întors spre dragostea dumnezeească și nemuritoare. Căci pofta spre acestea trei își are mișcarea: sau spre plăcerea trupului sau spre slava deșartă sau spre câștigarea de avuție. Iar prin dorința aceasta nesocotită disprețuește pe Dumnezeu și poruncile Lui dumnezeești, uită de nobila sa obârșie dumnezeească, se sălbătăcește față de aproapele, își întunecă rațiunea și n’o mai lasă să privească spre adevăr. Dar cel ce a câștigat un cuget mai presus de acestea, se împărtășește încă de aici, cum s’a zis, de împărăția cerurilor, și trăește viață fericită, în așteptarea fericirii rânduite celor ce iubesc pe Dumnezeu; de care și noi să ne învrednicim prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.[99]

[1] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, p. 92-93.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 63 în Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol.3, p. 364.

[3] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 14-18.

[4] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, 22006, p. 116.

[5] Patericul…, Despre smerenie, 4.

[6] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387.

[7] Ierom. Arsenie Boca, Pravila albă. Sfaturi pentru cei căsătoriți, Ed. Agaton, 2006, p. 407.

[8] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003.

[9] Pr. Ioan Gînscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din sec. ‎XX – O sinteza a gândirii Părintelui Arsenie in 800 de capete, Ed. Teognost, Cluj-‎Napoca, 2002, p. 68‎.

[10] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, 22006, p. 50.‎

[11] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, p. 92-93.

[12] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 164, 175-177.

[13] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 61

[14] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 176-179.

[15] <http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sinod gergia.html>, vineri, 14 august 2015.

[16] Pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. „Credința strămoșească”, 2009, p. 257.

[17] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Ed. cit., pp. 368-372.

[18] <http://www.petitieonline.com/pentru_canonizarea_printelui_arsenie_boca_-_sfantul_ardealului>,miercuri, 29 aprilie 2015‎

[19] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, pp. 90-91.

[20] <http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/septembrie/09-25-cv_serghie_din_radonej.html>, duminică, 14 februarie 2016.

[21] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 62-66.

[22] Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), 9 Februarie, pp.128-l33.

[23] Acolo se vede că de fapt și-a dedicat sieși o biserică, pictându-se ca Mântuitorul și Sfinții Lui și dedicându-și un registru cu ziua morții lui, după cum spun ucenicii sfinției sale. Acolo a introdus și învățături hinduse, scientologice și uniate între imagini.

[24] <http://www.familiaortodoxa.ro/2012/05/22/sfantul-teodor-studitul-despre-datoria-mirenilor-de-a-marturisi-credinta/>, sâmbătă, 8 august 2015

[25] Patericul…, Pentru Avva Agathon, 5.

[26]

<https://teologiepastorala20102014.wordpress.com/2014/04/23/pr-profesor-dumitru-staniloae-si-adevaratul-ecumenism/>, sâmbătă, 22 august 2015

[27] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 93.

[28] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți Daco – Romani Și Români, Ed. Mitropoliei Moldovei Și Bucovinei, Iași, 1994‎, Ed. electronică, APOLOGETICUM ‎2006‎, <http://ortodox.dyndns.org/text/text-pdf/Mircea%20Pacurariu%20-%20Sfinti%20daco-romani%20si%20romani.pdf>, sâmbătă, 13 iunie 2015, pp. 70-71 .

[29] Pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. „Credința strămoșească”, 2009, pp. 258-259.

[30] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 61.

[31] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 93.

[32] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[33] <http://www.greco-catolica.org/a393-decizia-oficiala-a-sinodului-bor-ips-nicolae-corneanu-si-ps-sofronie-drincec-au-fost-iertati.aspx>, sâmbătă, 13 iunie 2015

[34] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 17-18.

[35] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. ‎441-443.

[36] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/02/11/ips-hierotheos-vlachos-despre-al-optulea-sinod-ecumenic-879-880-respingerea-primatului-papal-si-condamnarea-ereziei-filioque/>sâmbătă, 13 iunie 2015.

[37] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 62-66.

[38] <http://www.crestinortodox.ro/interviuri/despre-parintele-arsenie-boca-marturii-la-prislop-70514.html>, sâmbătă, 12 decembrie 2015.

[39] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012‎, pp. 35-36.

[40] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, pp. 27-28

[41] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și‎iadul smereniei, ‎Ed. cit., pp. 6, 7, 9, 19-21.

[42] Redată de un Preot profesor doctor în Teologie de la București, care, din smerenie, nu a vrut să-și descopere numele, dorind în același timp să nu se implice în această dezbinare a Sfintei Biserici ce se face în legătură cu Părintele Arsenie Boca, la presiunea mass-mediei.

[43] Părintele Gheorghe Anițulesei, parohia Învierea Domnului din Rădăuți: <https://www.youtube.com/watch?v=UymIdI-BRdw&noredirect=1>, luni, 15 iunie 2015.

[44] <http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/enciclica_1848.htm>, luni, 15 februarie 2016.

[45] Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 1, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, 21993 (ediția întâi a fost în 1987), s.l., pp.‎ 182-185.

[46] <http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Documente/Documente-Perioada-contemporana/Parintele-Dumitru-Staniloae-Uniatismul-din-Transilvania-incercare-de-dezbinare-a-poporului-roman.html>, luni, 15 februarie 2016

[47] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[48] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 56

[49] Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, Ed. Schitul românesc ‎Lacu, ‎Sf. Munte Athos, 11999, Ed. digitală APOLOGETICUM, 12005, pp. 22-23.‎

[50] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 176-179.

[51] <http://www.odaiadesus.ro/comparatie.html>, vineri, 16 august 2013.

[52] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012‎, pp. 35-36.

[53] Părintele Arsenie Boca înainte de a se călugări.

[54] Deci, ascultați acum: Măcar că lucrul vostru este vrednic de laudă, să nu socotiți că ați făcut ceva bun și vrednic de laudă, dar să urmați și să săvârșiți faptele bune ale părinților voștri, lucru care nu se întâmplă adeseori; însă, chiar așa fiind, să nu vă nădăjduiți spre voi înșivă, pentru că unii spre ei singuri nădăjduind și suindu-se la capătul faptelor bune, la sfârșit au căzut din înălțime.[…]

Dar această cădere a minții se întâmplă la toți cei ce nu s-au lepădat cu totul de lume, ci mai mult se sârguiesc să se arate plăcuți lumii. Pentru că cel ce gândește la multe lucruri, își împarte mintea în multe griji trupești și pământești și, cînd se supără de tulburările sale dinăuntru, nu poate să vadă pe Dumnezeu. […]

„O, fiilor, smeriți să fiți în cele mici și în cele mari lucruri! Pentru că aceasta este cea dintâi poruncă a Mîntuitorului, Care a zis: Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția cerului. Pentru că a fi sărac cu duhul, însemnează a fi smerit, și neînșelați să fiți de diavolii care vă aduc vouă păreri și năluciri. Și dacă ar veni cineva la voi frate, prieten, soție, părinte, învățător, maică sau soră, mai întîi să ridicați mâinile la rugăciune și, de va fi nălucire, va fugi de la voi.

Dacă cineva v-ar lăuda pe voi, diavol sau om, să nu-l ascultați pe acela, nici să vă înălțați cu mintea.

Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), 27 Martie. p.390-396.

[55] Diavolii, când se arată oamenilor, iau de obicei chip de îngeri luminoși, ca să-i înșele mai ușor. De asemenea, deseori se luptă să-i asigure că sunt suflete de oameni, și nu diavoli ‎‎(acest fel de amăgire este astăzi „ia modă“ printre diavoli, datorită dispoziției deosebite a oamenilor de a-i crede). Iar alteori, apar și prevăd viitorul și descoperă taine. Cu toate acestea, nimeni nu trebuie să se încreadă lor, în nici un fel. La diavoli, adevărul este amestecat cu înșelăciunea și este folosit din când în când numai pentru a-1 face pe om să cadă mai ușor în înșelăciune. ‎‎„Însuși Satana se preface ca înger al luminii.,, și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății ” a spus Apostolul Pavel (II Corinteni 11, 14-15),‎‎

O regulă generală valabilă pentru toți oamenii este ca nimeni să nu se încreadă niciodată în duhuri, când acestea apar în chip perceput de simțuri și să nu înceapă convorbire cu ele. Dimpotrivă, să nu ie dea nici o importanță și să socotească apariția lor ca pe o mare și primejdioasă ispită. în vremea aceasta a ispitei trebuie să-și întoarcă mintea și inima la Dumnezeu, rugându-L să-l miluiască și să-l izbăvească de ispită. Dorința pe care o au câțiva de a vedea duhuri și curiozitatea de a afla ceva în legătură cu ele și de la ele sunt semne de mare prostie și deplină necunoaștere a tradițiilor Bisericii Ortodoxe privitoare la viața morală și lucrătoare.

Cunoașterea duhurilor se dobândește în mod cu totul diferit față de cel socotit de cei neîncercați și neatenți. Comunicarea deschisă cu duhurile este pentru cei fără experiență cea mai mare catastrofă sau mai bine zis este izvor al celor mai mari dezastre.

Scriitorul insuflat al cărții Genezei spune că după căderea primilor oameni, Dumnezeu, înștiințându-i de izgonirea lor din rai, „a făcut lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat“ (Facere 3, 21). îmbrăcămintea de piele în tâlcuirea Sfinților Părinți (Ioan Damaschin, Editura Credinței Ortodoxe, Cartea a III-a, cap. î) semnifică trupul nostru trecător care s-a schimbat prin cădere, având drept urmare pierderea supleței și a naturii lui duhovnicești și dobândirea stării greoaie pe care o are astăzi. Cu toate că motivul principal pentru schimbarea aceasta a fost căderea, totuși și schimbarea aceasta s-a făcut după planul Atotputernicului Creator, în marea Lui milă către noi și spre marea noastră binefacere.

Una dintre urmările binefăcătoare, care provine din starea actuală a trupului nostru, este următoarea: datorită stării greoaie a trupului nostru nu mai putem percepe prin simțuri duhurile acelea în sfera cărora am căzut…

înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu au ridicat o despărțitură între oamenii care au fost izgoniți din rai pe pământ și duhurile acelea care căzuseră deja din ceruri. Despărțitură aceasta este chiar materia greoaie a trupului omenesc. La fel fac și conducătorii pământești izolându-i pe răufăcători de comunitatea omenească prin zidurile închisorilor, încât ei să nu poată vătăma comunitatea precum doresc și să-i murdărească și pe ceilalți (Sfântul Ioan Casian, Cuvântul 8 și 12).

Duhurile distrugătoare lucrează asupra oamenilor născocindu-le gânduri și simțiri păcătoase, dar sunt foarte puțini cei care ajung la perceperea sensibilă a duhurilor ‎‎(Episcopul Ignatie, p. 11 – 12).

Sufletul este îmbrăcat de trup, fiind izolat și despărțit din cauza acestuia de lumea duhurilor și se instruiește treptat prin cercetarea legii lui Dumnezeu sau prin cercetarea creștinismului, ceea ce-i totuna, și astfel dobândește însușirea de a deosebi binele de rău (Evrei 5, 14). Atunci i ‎‎«e dă harul vederii duhovnicești a duhurilor și cu voia lui Dumnezeu i se dă chiar și harul vederii sensibile a acestora. Căci nălucirile și înșelăciunea sunt acum pentru acest suflet foarte puțin primejdioase, iar experiența și știința ei îi sunt de mare folos.

Prin despărțirea sufletului de trup în timpul morții trupești, acesta revine iarăși în clasa și în comuniunea duhurilor. Este evident, așadar, că pentru a intra cu bine în lumea duhurilor, e necesar să ne instruim din vreme în legea lui Dumnezeu, fiindcă aceasta este cauza datorită căreia ni s-a dat un anumit timp de rămânere pe pământ care este socotit de Dumnezeu pentru fiecare din noi. Această rămânere se numește viață pământească.

Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, Ed. cit., pp. 270-273.

[56] Anunțat de îngerul care obișnuia să-l hrănească, Farmutie a venit să-i aducă tânărului băiat o hrană cerească și l-a îmbărbătat să se păzească de ispitele satanei și să se înarmeze cu râvnă împotriva trândăviei. Și cu adevărat după un an ispititorul s-a arătat, dar lui Farmutie, în chipul unei slugi venită în căutarea lui Ioan din partea mamei sale, convmgându-1 pe bătrân să meargă să-l roage cu stăruință pe Ioan să se întoarcă la ai săi care plângeau pieirea lui. Și i-a zis bătrânul lui Ioan: ‎‎„Nu vezi că toate luptele pe care le duci aici sunt zadarnice, pentru că sunt șterse de lacrimile maicii tale?” Dar Ioan, având darul deosebirii duhurilor, deși era tânăr, a răspuns bătrânului că a fost batjocorit de diavol, și l-a trimis la peștera lui.

Diavolul a continuat să-l lupte pe nevoitorul lui Hristos cu gândurile la rudeniile lui, dar Ioan nu-1 lua în seamă. și multă vreme după aceea diavolul i-a apărut în chipul mamei sale, apoi în chipul surorii sale, și s-a străduit să-l înduplece cu lacrimile lor. Dar iarăși Ioan nu i-a răspuns decât defăimându-1 și rugându-se.

Această luptă mai presus de om a durat 10 ani, iar când a venit timpul să-și dea sufletul său la puitorul de nevoință, Hristos, Cuviosul Ioan și-a spus povestea sa lui Hrisie, un pustnic din Licaonia, care a fost trimis de Dumnezeu ca să-l îngroape, și a adormit în pace.

Viețile Sfinților Ed. Mănăstirea Sihăstria, 22005, 30 Martie, p.414-415.

[57] Ia aminte să nu-ți închini toată preocuparea ta trupului, ci hotărăște-i lui nevoință, după putere. și toată mintea ta întoarce-o spre cele dinlăuntru. Căci ‎‎«nevoința trupească la puține folosește, iar evlavia spre toate este de 259 folos»… și cele următoare. (259 I Timotei 4, 8.)

64. Cel ce petrece neîncetat întru cele dinlăuntru este cumpătat, rabdă îndelung, se milostivește și cugetă smerit. Dar nu numai atâta, ci și contemplă, teologhisește și se roagă. Aceasta este ceea ce spune Apostolul: «în duh să umblați» și cele următoare.(261 Galateni 5, 16)

65. Cel ce nu știe să umble pe calea duhovnicească nu e cu grijă la gândurile pătimașe, ci toată preocuparea lui se mișcă numai în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în neînfrânare, în supărare, în mânie și în pomenirea răului și prin aceasta i se întunecă mintea sau se dă la o nevoință fără măsură și-și tulbură înțelegerea.

Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., p. 149-150.

[58] SFINȚII VARSANUFIE ȘI IOAN79

Sfântul Nicodim Aghioritul80, primul care a dat spre tipărire întrebările și răspunsurile Sfinților Părinți Varsanufie și Ioan (sec. al VI-lea), îi caracteriza pe acești sfinți ca „ cercetători ai isihiei „, ‎‎„canoanele ascezei “, „făcliile discernământului „ochii neadormiți ai proorociei“, „cuceritorii virtuților“, „vase ale Duhului Sfânt“, fără să exagereze în vreun fel; și aceasta reiese din cuprinsul cărții „Biblia lui Varsanufie și Ioan“. Sfântul Varsanufie răspunde la întrebări și nedumeriri în legătura cu visurile și vedeniile, pe care i le formulează un „laic iubitor de Hristos“, Astfel, răspunde la nelămurirea chiar și a multor creștini contemporani – dacă nu cumva Dumnezeu Se va mânia în caz că, din smerenie, spunem că ceva care provine de la Acesta este de la Diavol De asemenea, respinge părerea (superstiția) care spune că dacă un vis se repetă (de trei ori) este de la Dumnezeu. în felul acesta, Sfântul Varsanufie îi explică avvei Ioan din Mirosava (Berșeba) cum a căzut în cursa diavolească prin visuri care s-au adeverit și prin vedenii diavolești (foarte evlavioase). Răspunsul 417 despre apariția Crucii e valabil, după părerea noastră, doar cu unele condiții, adică doar pentru cineva care nu a căzut în amăgire. Să le vedem însă de aproape.

[…]

Spune-mi, părinte, cum îndrăznește Diavolul, fie prin vedenii, fie prin visuri, să arate chipul Mântuitorului Hristos sau Sfânta împărtășanie?

Răspunsul lui Varsanufie:

Nu are Diavolul putere să arate nici pe Mântuitorul Hristos, nici Sfânta împărtășanie. Ci ne amăgește luând chipul unui anumit om sau forma pâinii obișnuite. ia aminte însă că nu poate lua forma Sfintei Cruci, întrucât nu poate înfățișa Crucea într-o formă diferită. știe că noi cunoaștem semnul adevărat și tipul Crucii și nu îndrăznește să-l folosească deoarece prin aceasta și-a pierdut puterea și a fost rănit de moarte. Pe Mântuitorul Hristos însă nu L-am văzut și nu L-am cunoscut întrupat și Diavolul se străduiește să ne înșele și să ne convingă că este cel arătat de el, ca să credem adevărată această amăgire și să pierim. Când vezi în visul tău forma Crucii, să știi că visul este adevărat și vine de la Dumnezeu. Ai grijă însă ca visul să-ți fie tâlcuit de Sfinții Părinți și să nu crezi în ce spune cugetul tău.

Fie ca Dumnezeu să-ți lumineze mintea și gândurile, frate, încât să te ferești de orice cursă a vrăjmașului.

întrebarea 417:

Cugetul îmi spune că dacă ți se arată Sfânta Cruce, te poate găsi în stare de nevrednicie și, prin urmare, va fi ușor să cazi în păcătui mândriei. Aceasta îmi provoacă descurajare și teamă.

Răspunsul lui Varsanufie:

Nu te preocupa de aceasta. Pentru că dacă ți se arată Sfânta Cruce, ea va distruge și patima mândriei. Căci unde este Dumnezeu, acolo nu există nimic rău.

întrebarea 418:

Am auzit că, dacă cineva are de trei ori același vis, înseamnă că visul este adevărat. Acest lucru este adevărat, părinte?

Răspunsul lui Varsanufie:

Nu este adevărat, nici corect și nici nu trebuie să crezi în acest vis. Pentru că cel care apare o dată, ca să înșele, poate face asta și de trei și chiar de mai multe ori. adar, nu-l lăsa pe Satana să te batjocorească, ci ai grijă de tine, frate!

Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, Ed. Egumenița, s.l., s.a., ‎pp. 134-135‎.

[59] http://ro.wikipedia.org/wiki/Poltergeist, joi, 28 mai 2015

[60] Avva Pamvo l-a trimis pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Și făcând șaisprezece zile (după cum ne spunea nouă), noaptea dormea în tinda bisericii sfântului apostol Marcu; și vedea slujba bisericii, ba încă a învățat și câteva tropare. Deci, la întoarcere i-a zis lui bătrânul: „Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ți s-a întâmplat în cetate?” Răspuns-a fratele: „Cu adevărat, avvo, întru lenevire ne cheltuim zilele noastre în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând la Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă și m-am întristat că nu cântăm și noi canoanele și troparele”. I-a zis lui bătrânul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, și vor urma cântărilor și glasurilor, căci, ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie și își înalță glasul său ca neputincioșii. Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilință și nu cu răspândire, că n-au ieșit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu, să se răspândească și să cânte cântări cu viers, să pună glasurile la rânduială cu meșteșug, să-și clatine mâinile, și să-și târască picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și suspin, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune. Că iată îți zic ție, fiule, vor veni zile când vor uita creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale sfinților apostoli și ale dumnezeieștilor prooroci, disprețuind Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. […]

Din Everghetinos Un frate l-a întrebat pe avva Siluan: „Ce să fac avvo pentru a câștiga umilința?” Că sunt foarte ispitit de trândăvie, somn și de dormitare. Apoi când mă scol din somn, mă lupt foarte la cântarea psalmilor și nu pot birui dormitarea, nici psalmi nu zic fără de glas”. Și i-a răspuns lui bătrânul: „Fiule, a zice tu psalmii cu glas, întâi este mândrie, căci ți se pare că tu cânți, iar fratele tău nu cântă. Al doilea, îți împietrește inima și nu te lasă să te umilești. Deci, de voiești umilința, lasă cântarea. și când stai făcându-ți rugăciunile tale, să caute mintea ta puterea stihului și să socotești că stai înaintea lui Dumnezeu, a Celui ce încearcă inimile și rărunchii. Iar când te scoli din somn, mai înainte de toate, slăvească gura ta pe Dumnezeu; apoi citește Crezul și Tatăl nostru. După aceea, începe-ți canonul tău, încet, suspinând și aducându-ți aminte de păcatele tale și de chinul în care va să te muncești”. Zis-a fratele: „Eu, avvo, de când m-am călugărit, slujba canonului și ceasurile, după rânduiala celor opt glasuri o cânt”. A răspuns bătrânul: „Pentru aceasta umilința și plânsul fuge de la tine. Pune în minte pe părinții cei mari, cum ei nefiind slujitori bisericești și nici glasuri și nici tropare știind, fără numai puțini psalmi, ca niște luminători în lume au strălucit; precum au fost avva Pavel cel simplu, avva Pamvo, avva Apollo și ceilalți purtători de Dumnezeu părinți, care și morți au înviat, mari puteri având și stăpânirea cea asupra dracilor au primit-o. Nu cu cântări, tropare și glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită și cu post, prin care și frica lui Dumnezeu în inimă crește necontenit, plânsul se întărește, și de tot păcatul curățește pe om iar mintea mai albă decât zăpada o face. Apoi cântarea, pe mulți la cele mai de jos ale pământului i-a pogorât, nu numai mireni, ci și pe preoți, în curvie și în alte patimi de rușine i-a prăpăstuit. Deci cântarea este a mirenilor! căci pentru aceasta și norodul se adaugă prin biserici. Pune înainte, fiule, câte cete sunt în Cer și nu este scris despre vreuna dintre ele, că cu cele opt glasuri cântă; ci o ceată cântă neîncetat; «Aliluia!» Alta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot», alta: «Bine este cuvântată slava Domnului din locul și din casa Sa». Tu dar, fiule, urmează părinților, de voiești să câștigi umilință în vremea rugăciunii, păzind mintea, pe cât poți, nerăspândită. Iubește smerenia lui Hristos și oriunde mergi, nu te arăta isteț și dascăl, ci ca un prost și ucenic, iar Dumnezeu îți va da umilință!”

Sfinții Bătrâni et alii, Patericul [Ed. Arhiepiscopiei Alba Iulia, Alba Iulia, 31997], <http://www.scribd.com/doc/40901/PATERICUL-Egiptean>, miercuri, 5 septembrie 2012, Avva Pamvo, 15, Avva Siluan, din Everghetinos.

[61] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, Ed. Egumenița, s.l., s.a., ‎p. 264.

[62] Imaginația = puntea dracilor.

[63] Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vrednica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschimonah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: „Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult !”. In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dragostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si raspuns: „Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit ?” si 1-am rugat sa intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dumnezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: bagasem de seama la el ceva deosebit. In chilia dinlauntru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-1 rog: „Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calauzesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor luminatori atoniti”. Ieroschimonahul s-a invoit numaidecat sa-mi fie povatuitor – si o, groaza ! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchipuire. Ma uit la el – era intr-o infierbantare grozava ! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea ! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare ! Lasandu-1 sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca. Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavarsita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu privire la rugaciune ! In ‎continuarea ‎discutiei noastre, i-am zis: „Uite ce e, starete ! Vei locui in Petersburg – sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos !”. De ce asa ‎‎?” a intors cuvantul atonitul. „Pentru ca”, am spus eu, „daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si luandu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te strivesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te vor scapa, ai sa te-alegi doar cu lovituri usoare”.Inchipuie-ti”, mi-a raspuns atonitul, „de cate ori, „deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos !” S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simiea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-1 rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna la incercare asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luareaaminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.l7).

In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant mantuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Preacuviosul Marcu Ascetul:

‎‎„Mintea care se roaga fara imprastiere stramtoreaza inima: iar „inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19. Cuvantul despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1 ).”Dupa ce faci pe tine incercarea”, i-am spus atonitului, „adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc”. Atonitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cateva zile vine la mine si imi spune: „Ce mi-ai facut ?”. „Dar ce s-a intamplat ?”. „Pai cum am inceput sa ma rog cu luare- aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma intorc la ele”. Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in amagire de sine, carora li se pare ca sunt sfinti sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele sfaturi. Atunci cand 1-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata ‎‎(Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83).

Sfântul †Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, Ed. Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 11999, Ed. digitală APOLOGETICUM, 12005, pp. 27-29.

<http://ro.scribd.com/doc/2410062/Sfantul-Ignatie-Briancianinov-Despre-inselare>, marți, 6 august 2013.

[64] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, pp‎. 172-186.

[65] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Ed. cit., p. ‎25‎.

[66] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei,

<https://www.scribd.com/document downloads/direct/124818895?extension=pdf&ft=1433881099&lt=1433884709&user id=10373037&uahk=bnFeSyKvgPsW9Z7uOmOFFgimqtQ>, miercuri, 10 iunie 2015, p. 131-132, ‎141‎.

[67] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, pp‎. 181.

[68] Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise”, Părintele Arsenie Boca ‎(1910-1989)‎- o biografie, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2013‎, pp. 9-12, 25, 92-93.

[69] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, p. 13.‎

[70] <https://www.scribd.com/doc/47733410/Pe-urmele-unui-sfant-Parintele-Arsenie-Boca>, luni, 6 iulie 2015, pp. ‎15,55-58, 67-68.

[71] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, pp. 27-28.

[72] Romeo Petrașciuc, Lăsați-vă în grija Lui Dumnezeu, Editura ‎ Agnos, Sibiu, 2014, pp. 68-69.

[73] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 99.

[74] Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Colecția “Ortopraxia”, Ed. Agaton, Făgăraș, 2008‎, pp. 124-125.

[75] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. ‎51‎.

[76] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. cit., pp. ‎3‎, ‎27, ‎32‎, ‎34‎,‎ 69‎, ‎190‎.‎

[77] †ÎPS Meletie, Mitropolitul Atenelor, Bisericeasca Istorie, Tipografia Sfintei Mitropolii a Moldaviei, Iași, 1841, Tomul II, Partea I, Capul III, pp. 145-149.

[78] Khadijah sau Khadija bint Khuwaylid ( arabă : خديجة بنت خويلد ) sau Khadija al-Kubra (Khadija cel Mare) [ 1 ] (circa 555-620 CE), a fost prima soție a islamice profetul Mahomed . Ea este de obicei considerat de musulmani ca fiind ” mama a Islamului ” [Pentru noi mama înșelăciunii – n.n.]. Ea a fost prima persoana care să se convertească la Islam. <http://en.wikipedia.org/wiki/Khadija bint Khuwaylid>, marți, 4 martie 2014.

[79] Mar 9:17 Și I-a răspuns Lui unul din mulțime: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. 18 Și oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. 19 Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. 20 Și l-au adus la El. Și văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, și, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. 21 Și l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. 22 Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. 23 Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. 24 Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. 25 Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! 26 Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. 27 Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, și el s-a sculat în picioare.

[80] Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., și reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina). <http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam>, marți, 4 martie 2014.

[81] http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/17/padre-pio-avea-stigmate-false-iar-vaticanul-stia/

[82] Romeo Petrașciuc, Lăsați-vă în grija Lui Dumnezeu, Editura ‎ Agnos, Sibiu, 2014, pp. 132-142.‎

[83] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. APOLOGETICUM, <http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/Carti%20de%20la%20Biblioteca%20Teologica%20Digitala%20-%20Apologeticum/filocalia%2003.pdf>, joi, 1 octombrie 2015, 42005, Vol. III, pp. 250-251.

[84] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. 23.

[85] <http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul I Ecumenic#Participan.C8.9Bi>, sâmbătă, 22 august 2015

[86] <http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfintii-parinti-la-sinodul-ii-ecumenic-148952.html>, sâmbătă, 22 august 2015.

[87] <http://www.sfant.ro/sfinti-romani/sfantul-ierarh-alexandru-episcop-al-tomisului.html>, sâmbătă, 22 august 2015.

[88] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 240-243.

[89] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[90] Noi am spune că nu este cu darul lui Dumnezeu o asemenea răstălmăcire pomenită mai jos. Până aici este o privire limpede, cu darul lui Dumnezeu. Dar a spune că Părintele Arsenie Boca îndemnând prin pictură și prin scris la ecumenism, sugerează că nu este bun ecumenismul este tipic gândirii ucenicilor înfierbântați, care văzând cornița de drac vor să ne convingă că este vânătă, după cum spunea Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. De altfel, după cum ne-a explicat Părintele Iachint însuși, a scris acest compromis gândit, din milă pentru îndrăgitorii lui Arsenie, ca să aibă un pretext venit tocmai de la idolul lor, ca, măcar așa, să combată ecumenismul, când vor fi îndemnați prin celelalte învățăturile pictate și scrise ale protagonistului de la Drăgănescu, să cadă și ei în ecumenism. Despre ecumenismul evident al Părintelui Arsenie Boca am scris și noi, cu darul lui Dumnezeu, două capitole distincte. Unul din ele, se referă chiar la acest text al Părintelui Iachint, repetat în studiul sfinției sale, atât de folositor, despre Ulfilas episcopul goților, cum îl numea Părintele Arsenie Boca.

[91] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[92] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[93] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[94] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387

[95] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387.

[96] <http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4968&editie=191>, luni, 14 martie 2016.

[97] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 193.

[98] 1 Tradusă în românește de D. Fecioru, București 1938. Iar prima dată de Grigorie și Gherontie, tipărită la Iași în 1803, cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costache.

[99] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 183-185, 190-194.

Continuarea o găsiți aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/nelamuriri-ale-parintelui-mihai-andrei-aldea-in-legatura-cu-parintele-arsenie-boca-si-ortodoxia-3/

Anunțuri