Părintele Arsenie Boca și Ulfilas arianul

Imaginile lămuritoare pentru această pagină le puteți găsi aici:

+ Grozăviile neasemănate de la Drăgănescu și viața Părintelui Arsenie Boca în lumina Sfinților Părinți

a)          Ulfilas arianul

Cine este Ulfilas, sau Ulfila, sau Wulfila, episcopul Goților, pictat de Părintele Arsenie Boca, tocmai în altarul din Drăgănescu? Este el eretic, ca și Francisc de Assisi, sau Ortodox? Și de ce l-a pictat tocmai pe el, dintre atâția arhierei cunoscuți ai poporului nostru, dintre care unii sunt numărați printre cei 318 Sfinții Părinți de la Sfântul Sinod I Ecumenic (prototip al tuturor Sfintelor Sinoade Ecumenice), alături de Sfinții Ierarhi atât de cunoscuți și iubiți de toți creștinii: Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei și Atanasie cel Mare. Dacă era patriot, Părintele Arsenie Boca de ce ne-a arătat rușinea, numind-o sfințenie, deși Wulfila nu era român, ci got. Oare iubește Părintele Arsenie Boca mai mult pe goți decât pe Români? Și dacă a ales pe Wulfila, pentru că a tradus Biblia în limba gotă tocmai la noi în țară, pentru a face cinste țării, de ce nu a ales să picteze pe membrii Sfintelor Sinoade Ecumenice, ci tocmai pe un eretic arian, dat anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice, odată cu anatematizarea arianismului?

Iată, la Sfântul Sinod Ecumenic I avem ca Sfinții Părinți români participanți:

Între participanții la sinod, semnatari ai hotărârilor doctrinare și canonice, se numără și doi ierarhi de pe teritoriul de astăzi al României. „Este vorba de Scitanul, cum este menționat de Eusebiu de Cezareea, Marcu Tomensis, așa cum a fost identificat de către istorici, și Teofil episcopul Goților care își avea reședința în zona de astăzi a județului Buzău” [5][1]

La al doilea:

Printre ierarhii reprezentativi prezenți la Sinodul al II-lea Ecumenic au fost: Meletie al Antiohiei, Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars, Grigorie de Nyssa și Petru de Sevastia (frații Sfântului Vasile cel Mare, †379), Amfilohie de Iconiu, Gerontius sau Terentius de Tomis – Constanța în Sciția Mică, Martyrius de Marcianopolis (Devna – Bulgaria). În fruntea lor, Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului și președinte al sinodului după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârșitul lunii mai.[2]

La al patrulea:

SFÂNTUL IERARH ALEXANDRU episcop al Tomisului (secolul V)

Acest ierarh tomitan a ocupat scaunul Eparhiei Tomisului pe la jumătatea secolului V, în timpul marilor frământări hristologice monofizite, create de ereticul Eutihie. Noul păstor al Daciei Pontice era un bun teolog, capabil să apere Ortodoxia, atât de amenințată în întreg Imperiul Bizantin.

Episcopul Alexandru a luat parte la Sinodul din anul 449, convocat de împăratul Teodosie II și patriarhul Flavian la Constantinopol, sinod care a reînnoit hotărârile luate în anul 448, de respingere a învățăturii eretice monofizite și condamnare a lui Eutihie. Episcopul Alexandru semnează al șaptelea actele sinodului: „Alexander reverendissimus episcopus Tomitanorum civitatis provinciae Scythiae”. La marele Sinod ecumenic de la Calcedon, ținut în anul 451, episcopul daco-roman n-a mai putut lua parte din cauza năvălirii hunilor „nomazi” în eparhia sa, dar a semnat ulterior actele sinodului. El însă a rămas credincios Evangheliei lui Hristos și hotărârilor luate de sinoadele ecumenice, până la sfârșitul vieții sale, apărând cu dârzenie dreapta credință la Gurile Dunării, zidind noi biserici și mănăstiri în Dobrogea și continuând procesul de creștinare în Dacia Pontică, prin călugării misionari daco-romani.[3]

De ce Părintele Arsenie Boca, dintre atâți ierarhi Sfinți și apărători ai Dreptei Credințe, goți și daco-romani, a ales tocmai pe arianul Wulfila? Oare nu știa de ei, fiind doar ignorant al istoriei sau a avut alte pricini, oculte? Dacă nu ar fi știut, tot ar fi trebuit să picteze doar pe Sfinții autentici în Sfântul Altar, sau să se fi lăsat de pictură, ca să nu încalce Sfintele Canoane:

Trebuie a ști și aceasta: că de vreme ce sfântul sinodul acesta la multe locuri zice, ‎că ceea ce ‎arată Scriptura, și Evanghelia prin graiuri, aceea înfățișează zugravul ‎prin Icoane; pentru ‎această pricină zugravii trebuie bine a lua aminte, și a ști mai ‎întâi ce zice Scriptura și ‎Evanghelia, ca să zugrăvească Icoanele după înțelegerea ‎Sfintei Scripturi. Sau de nu știu ei, să ‎întrebe pe cei ce știu ca să se învețe, și să nu ‎zugrăvească unele în loc de altele, și de multe ori ‎încă prea necuviincioase și ‎împotriva Evangheliei. […] Acestea și alte asemeni ‎necuviințe închipuiesc ‎zugravii ‎din neștiință și din rău obicei, ci îndrepteze-se, ‎silindu-se încă a se face ‎buni și iscusiți zugravi, ‎ca Icoanele cele ce se fac de ei, să ‎aibă asemănare cu aceia ‎ale cărora sunt chipurile, precum ‎poruncește sfântul ‎sinod acesta, și nu a fi oarecare ‎grozăvii neasemănate.‎[4]

Cine este, așadar, Ulfilas, Ulfila sau Wulfila, episcopul Goților?

Arianismul goților lui Wulfila a fost acceptat apoi de toate popoarele ‎germanico-‎‎orientale care au intrat în teritoriile imperiale în secolul al V-lea. ‎Edictul ‎lui ‎Teodosiu I din 380 prin care impune credința Niceană ca lege pentru ‎tot ‎imperiul, ‎nu reușește să-i facă pe goți să renunțe la arianism, considerat de ei ca ‎un ‎‎patrimoniu național pe care nu-l pot părăsi pentru nici un motiv”. ‎‎ (Istoria ‎‎Universală a Bisericii Catolice).‎ […] ‎

‎„Vizigoții creștinați (în variantă ariană) de Wulfila, episcop care a tradus ‎Biblia ‎în ‎limba gotică, într-un alfabet runic îmbunătățit după alfabetul grec, s-au ‎rupt de ‎sub autoritatea ‎regelui lor păgân și au trecut în sudul Dunării, în imperiu…‎ ‎‎[…] ‎(Nicolae, Mitropolitul ‎Banatului, Biblia lui ‎Wulfila, în MB, an XX, 7-9, 1970, p. ‎‎550-558, Des-‎pre goți; persoana lui ‎Wulfila și ‎activitatea lui; importanța traducerii ‎lui Wulfila).‎ ‎^[5]

Unii, ca să îl apere, zic că, prin această pictură, Părintele Arsenie Boca a făcut o proorocie împotriva ecumenismului:

Oare nu vedeți cum prin Părintele Arsenie Boca se lucrează apostazia (lepădarea ‎de credință) în chip tacit? Ecumeniștii s-au arătat că nu-l canonizează, tocmai ca să ‎se strângă semnături. Câți din cei care au dat semnătură pentru canonizarea ‎Părintelui Arsenie au știut că dând ‎semnătură pentru canonizarea lui dau semnătură ‎pentru canonizarea ereticilor Francisc de Assisi și Wulfila semiarianul, pictați de el ‎cu aureolă de sfinți în biserica Drăgănescu? Sfântul înseamnă Canon, fiind ‎canonizat, oricine va putea picta în bisericile ortodoxe pe eretici precum a ‎pictat ‎Părintele Arsenie. Ecumeniști canonizându-l nu zic că e sfântul lor, cel mai mare ‎proroc ‎al lor, ci al vostru. Iată, pervertesc conștiința ortodoxă a credincioșilor ca să ‎se bucure de ‎‎„unirea Bisericii”, adică de apostazie. Dacă acum cei care au ‎‎„evlavie” la Părintele Arsenie ‎îndreptățesc pictarea ereticilor de către el cu ‎minunile care le face, gândiți-vă, ce va fi după ‎acea „unire”, când vor fi și mai ‎părăsiți de har cei care o acceptă. Ce o să zică cei care îl văd ‎sfânt pe Părintele ‎Arsenie? Foarte posibil, vor zice: „Iată această unire este de la ‎Dumnezeu, ‎Părintele Arsenie ne-a arătat-o demult!” Dar noi știm clar, Sfinții ‎Părinți, între care se numără ‎și Cuviosul Lavrentie al Cernigovului, ne atenționează: ‎‎„Luați aminte, zice, la toate cele ce vă ‎spun căci totul se pregătește cu foarte mare ‎viclenie. Toate bisericile și mănăstirile vor fi într-o ‎bunăstare imensă, pline de ‎bogății, ca niciodată, dar să nu mergeți în ele… Bisericile vor fi deschise, dar ‎creștinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci ‎în ‎ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată ‎‎,,adunarea satanică”… Încă o dată vă repet să nu intrați în aceste biserici, căci ‎Hristos și binefacerea Lui nu ‎vor fi acolo”‎ ‎. ‎

Iată ce va fi cu bisericile care acceptă ca sfinți pe Francisc de Assisi și pe Wulfila ‎semiarianul, cel care îl vedea pe Hristos creatură și nu Dumnezeu-Om. Iată de ce ‎este nevoie să-l iubim întru Hristos pe Părintele Arsenie Boca și să mărturisim acum, ‎cât mai avem cu cine ne înțelege, că ce a făcut acolo înseamnă urâciunea pustiirii. ‎Iată înțelegerea cea mai favorabilă pentru Părintele Arsenie, la care am ajuns, cu ‎darul lui Dumnezeu^[6]: […]

Iată, este forte primejdios de nu vom arăta celor care au evlavie la Părintele ‎Arsenie Boca că:‎

E foarte posibil ca Părintele Arsenie să fi pictat ereticii în biserica ‎Drăgănescu ‎cu gândul ca noi să pricepem că ecumenismul, acceptarea că Biserica – ‎Trupul lui ‎Hristos este dezbinată, „unirea Bisericilor”, recunoașterea ca sfinți a ‎tuturor ‎ereticilor și povățuitor pe Papa, însemnează „urâciunea pustiirii, care s-a zis ‎prin ‎Daniil prorocul (9, 26), stând în locul cel Sfânt, cel ce citește să înțeleagă” ‎‎(Matei ‎‎24, 15). A accepta că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată, înseamnă ‎a ‎tăgădui Dumnezeirea lui Hristos, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Wulfila ‎semi ‎arianul, care tăgăduia Dumnezeirea lui Hristos. Al accepta pe Papa ‎Francisc, ‎Povățuitor, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Francisc de Assisi. Apoi este ‎știut că ‎aceia care se vor împărtăși la altarele bisericilor care acceptă „unirea ‎Bisericii”, ‎acceptă ca sfinți toți ereticii, nu se împărtășesc cu Trupul lui Hristos, ‎Dumnezeiesc ‎și omenesc. Unirea lor este în „hristosul” lui Wulfila semi arianul.‎‎^[7] ‎

Nu putem fi de acord cu ideea că pictarea ereticilor și a ereziilor pe pereții bisericii din Drăgănescu ar fi vreo sugestie subtilă să ne ferim de ecumenism. Ar fi trebuit, conform stilului brutal atât de obișnuit al sfinției sale, să o spună clar și răspicat.

Mai mult, Sfintele Icoane nu sunt adresate numai intelectualilor rafinați, ci tuturor, inclusiv oamenilor simpli, care nu sunt învățați cu subtilitățile și ironia. Nicăieri nu vedem la Sfinții Părinți vorbe cu două înțelesuri sau în Erminia picturii Ortodoxe icoane ce exprimă sfințenia cuiva spre a i-o nega. O astfel de perversiune nu găsim nicăieri în Sfânta Predanie. Și Sfinții Părinți și Sfinții Iconari au fost conciși, preciși și limpezi în propovăduirea adevărului.

‎ 925. -Sfinții Părinți au avut grijă să înlăture orice icoană care ar reprezenta ‎vreun chip ‎necuviincios, sau simbol nepriceput ușor, ca să nu se dea prilej celor ‎neștiutori sau necredincioși ‎să defaime cele sfinte, zicînd că sînt himere mitologice, ‎etc. ‎[…]‎

Zugrăvim sfintele icoane pentru înfrumusețarea bisericilor, ca să fie ca niște cărți pentru cei ‎neînvățați și spre imitarea virtuților sfinților și pomenirea și sporirea ‎dragostei și pentru ca să se ‎țină trează grija de a-l chema întotdeauna pe Domnul, ‎ca Stăpân și Tată, iar pe sfinți ca pe ‎slugile Lui, și ajutători și mijlocitori ai noștri”. ‎‎–Răsp. la, întrebarea III.‎^[8]

Nu este vorba de himere mitologice, ci ecumeniste, la care se adaugă, mai grav, și sporirea imitării și dragostei față de ecumenism, mai concret imitarea celor înșelați în lucrarea lăuntrică (Francisc de Assisi) și/sau de erezii (Wulfila arianul și Vaticanul pictat ca o „sfântă biserică”) și sporirea dragostei față de ei, după este descris mecanismul impactului icoanelor asupra oamenilor de către Sfânta Biserică.

Roadele acestei predici pictate se regăsesc în realitatea dureroasă contemporană. Cine merge la biserica din Drăgănescu aude și pe ghidul locului, și pe Părintele slujitor spunând fraze ca acestea: „Francisc de Assisi este Sfânt fiindcă, deși romano-catolic, a ținut canonul Ortodoxiei. Wulfila nu este episcopul got arian, ci un altul, Ortodox” de care nu pomenește, desigur, nici o istorie laică sau bisericească. Este vorba de a demonstra cu orice chip, înfruntând toate evidențele, că protagonistul de la Prislop și Drăgănescu este Sfântul Ardealului, de fapt sfântul lor personal, fiindcă nu credem că tot Ardealul a fost înșelat astfel de rău și ireversibil, încât nici evidențele să nu îi mai vindece mentalitatea.

Mai mult, după cum am văzut mai sus, Părintele Arsenie Boca nu ataca în nici un fel, nici pe față, nici în ascuns, în modul invers de a se exprima, această erezie, fiindcă era ecumenist convins și mare propovăduitor al său.

***

Acum să vedem de ce a pictat Părintele Arsenie Boca tocmai pe ereticul Wulfila și nu pe vreun alt eretic, pentru a îndemna la ecumenism:

‎

‎„Am să vă dau un mic exemplu, foarte semnificativ, o experiență pe care am ‎trăit-o în ‎timpul ‎unuia din turneele mele de conferințe. Acest exemplu arată că ‎istoria lumii, când este ‎considerată ca expresie a spiritualului, a divinității, apare în ‎toate ocaziile semnificativă, mereu ‎și pretutindeni ne vorbește un limbaj nou. Acum ‎câteva săptămâni, eram în Scandinavia și am ‎putut ‎constata că viața în acea parte ‎nordică a Europei este încă străbătută de ecoul a tot ce a ‎fost în ‎trecut; tot ce este ‎spiritual era încă impregnat de prezența, în conștiința oamenilor, a ‎ființelor ‎care ‎populau mitologiile nordice. S-ar putea spune că în aceste ținuturi tot ce apare ‎în ‎fața privirii noastre este ecoul a ceea ce a constituit viața spirituală a nordului în ‎acel trecut ‎îndepărtat despre care vorbeau inițiații Misteriilor druidice și ai ‎Misteriilor droților discipolilor ‎lor. Se ‎observă și acum influența acestui suflu magic ‎care a pătruns în viața spirituală a acestor ‎ținuturi nordice și care se pot privi ca ‎fiind expresia unor foarte frumoase raporturi karmice. ‎La ‎Uppsala, am simțit că ‎sunt chiar în centrul acestei lumi, atunci când am văzut prima traduce-‎‎re ‎germanică a Bibliei, când m-am aflat în fața acelui Codex argenteus‎ al lui ‎Wulfila. ‎Acest ‎codex a poposit la Uppsala printr-o stranie înlănțuire de evenimente ‎karmice. ‎Întâi s-a aflat la ‎Praga; în timpul războiului purtat de suedezi, a fost luat ‎și dus la Uppsala și ‎acolo se găsește și ‎acum, adevărat simbol grăitor pentru cel care ‎dorește să cerceteze cât de ‎puțin vechile Misterii. ‎ […] ‎ (Rudolf ‎Steiner APOCALIPSA LUI IOAN).‎[9]

Iar Părintele Arsenie Boca, este unul din cei mai celebri antropozofi, ucenici, admiratori și următori ai lui Rudolf Steiner:

Într-o seară liniștită de vară, ședeam pe banca de la malul lacului ‎de ‎la ‎mănăstirea Sâmbăta și admiram frumusețile naturii. ‎Părintele Mladin, ‎fostul ‎meu ‎coleg de facultate și actualul Mitropolit, se apropiase încet pe la spate ‎și ‎se ‎așezase lângă mine.‎

‎-‎        Ce părere ai despre părintele Arsenie? – mă întrebase el, fără ‎să mai ‎facă ‎vreo ‎introducere.‎

‎-‎        Deocamdată, n-am nici o părere. Cred că sunt prea păcătos și nu-l înțeleg -‎‎‎ ‎i-am răspuns – gândindu-mă că părintele Arsenie ‎are clarviziune și e socotit ‎un ‎om ‎sfânt…‎

‎-‎        Ce anume nu înțelegi? – insistase Părintele Mladin.‎

‎-‎        Iată, de pildă, de atâta vreme mi-a tot spus să-mi iau licența, ca ‎să ‎mă ‎închinoviez la Sâmbăta. Acum, după ce-am ‎luat-o, nici nu vrea să stea ‎de ‎vorbă ‎cu mine. Spunându-i că aș ‎vrea să mă spovedesc la el, a fugit pur și ‎simplu, ‎de ‎nu l-am ‎mai putut ajunge din urmă…‎

Odată stătea la o masă din curte, iar în jurul lui mai multe femei de la ‎țară ‎și ‎câțiva țigani. M-am apropiat să ascult și eu un ‎cuvânt de folos. ‎Atunci, ‎părintele ‎A, ridicând ochii spre mine, ‎a întrerupt conversația și le-a zis ‎celor ‎prezenți:‎

‎-‎        îl vedeți pe „ăsta”? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-‎l ‎primesc ‎aici, și eu nu-l primesc – zise el, râzând batjocoritor.‎

Când era la mănăstirea Bistrița, m-am dus de la Govora pe jos, ‎cu ‎același ‎gând ‎de a mă face ucenicul lui. Dar părintele Arsenie m-a ‎întâmpinat cu ‎atâta ostilitate ‎și ‎dispreț, încât m-am retras în ‎bisericuță, am intrat într-o strană în ‎fața ‎icoanei ‎Mântuitorului ‎și am început să rostesc rugăciunea lui Iisus cu ‎inima ‎îndurerată și ‎zdrobită. La un moment dat, mi-a venit o umilință atât ‎de ‎profundă, ‎de nici nu ‎mai știu cum am ajuns în genunchi în fața icoanei ‎Mântuitorului. Mi se ‎părea că ‎Domnul ‎Iisus îmi spunea: „Nu te mâhni, Eu sunt cu ‎tine, nu te ‎voi ‎părăsi ‎niciodată”. Plângeam în hohote de atâta bucurie și mângâiere.‎

Când m-am dus la părintele Arsenie, pentru a-mi lua rămas bun, el ‎a ‎observat ‎pe ‎chipul meu o pace, o liniște, o siguranță și o lumină, ‎cu totul ‎deosebite, ‎fiind ‎destul de respectuos. Acestea sunt nedumeririle mele și, de aceea, zic ‎că nu-‎l ‎cunosc.‎

‎-‎        Eu, însă, îl cunosc. Am venit odată cu el aici. Pe când ‎era ‎încă ‎neîmbrăcat ‎în haină călugărească, se ocupa cu ghicitul în ‎palmă. Femeile ‎din ‎satele vecine ‎ziceau între ele: „Hai la popa ‎vrăjitorul!”. Când Mitropolitul ‎Bălan ‎a văzut că ‎vine lumea să-l ‎caute, a zis: „Să-l facem preot, ca să folosească ‎lumea ‎care ‎vine ‎la el,..”. Și așa l-a făcut preot, iar părintele Arsenie se ocupa în ‎continuare ‎cu ‎chiromanția, dar și cu alte științe oculte… Nota 10‎.‎

‎-‎        Aveți dreptate, preacuvioase, i-am confirmat părerea. Tot ‎la ‎Bistrița, ‎la ‎despărțire, părintele Arsenie mi-a dat o carte introdusă ‎în două plicuri ‎mari, unul ‎în ‎altul, atrăgându-mi atenția, în mod ‎special, să nu le dezlipesc și să ‎nu ‎umblu ‎înăuntru, ci s-o dau în ‎mâna părintelui Pandoleon. I-am respectat ‎dorința, ‎cu ‎toată ‎evlavia și frica. Dar, când am trecut cu traista prin ‎Govora ‎Băi, ‎milițienii ‎m-au crezut colportor. M-au dus la „Miliție”, m-au ‎controlat ‎și apoi ‎m-au ‎întrebat ce se află în plic.‎

‎-‎        Nu știu, i-am răspuns. Un preot de la Bistrița mi l-a dat, ca ‎să-‎l ‎transmit ‎unui preot de la Govora.‎

‎-‎        Lasă că vedem noi îndată, au zis milițienii, ducând cartea ‎acasă ‎lai ‎șeful ‎miliției.‎

Peste puțin mi-au restituit plicul desfăcut. Era o carte de Rudolf Steiner, ‎în ‎care ‎se vorbea despre clarviziune, aură etc.‎

Creștinii din vechime își începeau lucrarea cu pocăința, smerenia ‎și ‎dragostea, ‎ajungând la sfințenie. E de mirare, deci, că cel ‎ce își începe lucrarea ‎cu ‎practici ‎oculte poate ajunge un impostor?‎^[10]

Nota 10‎         Pe vremea în care părintele Arsenie se afla prin apropiere ‎de ‎București, ‎mai mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, ‎fiindcă ‎ar fi ‎‎“clarvăzător” și-mi poate spune trecutul, prezentul și viitorul. ‎Deja ‎aflasem ‎mai multe lucruri ciudate despre felul de a fi al părintelui, iar ‎insistențele ‎și ‎laudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, ‎fraților, ‎dar ‎nu merg!”.’‎

La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, ‎întrucât ‎știa bine că, pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de ‎folos ‎la ‎vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:‎

‎-‎        ‎„De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele ‎pe ‎față?”‎

Zâmbind, binevoitor, i-am zis:‎

‎-‎        ‎„Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur ‎pe ‎față ‎înaintea lui Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită ‎și ‎sfințitoare. ‎Și oricum, lipsa de tact, ca să nu zic grosolănia, nu are nimic ‎comun ‎cu ‎duhovnicia reală. Apoi, părintele Arsenie nu are ce să-mi spună în plus; ‎trecutul ‎mi-l ‎știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-l vede ‎toată lumea, ‎chiar ‎și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de ‎îndreptare; iar ‎viitorul, ‎nu-l știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul și ‎Milostivul Dumnezeu, ‎Care ‎la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…‎

De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mi-e teamă că îi voi spune, între ‎patru ‎ochi, ‎părintelui A., cum, cu toate străduințele sale misionare și „vizionare”, ‎a ‎început ‎să greșească de când nu mai ascultă de nimeni; nici măcar de ‎Părintele ‎Stăniloae, ‎pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar cei ce nu se ‎sfătuiesc cad ca ‎frunzele!”.‎

‎’Despre ședințele de spiritism și ideile eretice steineriene ale acestui ‎ieromonah, ‎aflat în înșelare, mai știau Părintele Profesor Dumitru ‎Stăniloae, ‎Părintele ‎Benedict Ghiuș, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele ‎Arsenie ‎Papacioc, ‎Părintele Profesor Dumitru Radu ș.a., toți atrăgându-i atenția ‎cu ‎bunăvoință că ‎greșește, dar fără folos.‎

Iar pictura sa de la Biserica Drăgănescu-Mihăilești, mult lăudată de ‎‎“novatori”, ‎este în mod explicit sincretistă și ecumenistă, irizând erezia, ‎cu ‎‎“inovații” ‎inacceptabile și elemente catoliciste introduse printre ‎erminiile ‎ortodoxe, ‎chipurile sfinte exprimând mai degrabă un demonism latent ‎decât ‎dumnezeire, pe ‎care le-au sesizat specialiștii ortodocși din domeniu, dar și ‎unii ‎creștini atenți și ‎luminați.‎^[11]

***

Să vedem de ce, totuși, Părintele Arsenie Boca, știindu-se recunoscut și vădit de atâția pentru ocultismul său, în loc să se corecteze, își pecetluiește pentru veșnicie iubirea sa pătimașă față de erezia steineriană, în testamentul său pictat, de care marele admirator al său și cel mai autorizat cunoscător al operei sale rătăcitoare, spunea, tocmai în studiul dedicat capelei Sixtine a României din Drăgănescu așa:

Pentru că pictura bisericii de la Drăgănescu are o desăvârșită asemănare cu ‎Părintele nostru ‎Arsenie, suntem deplin îndreptățiți să credem că aceasta ne ‎vorbește și ne va vorbi de acum ‎înainte, pentru totdeauna în locul Sfinției Sale.‎

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi ‎păcătoșii!‎^[12]

Cu adevărat tablourile așezământului ecumenist de la Drăgănescu ne vorbește evident în locul sfinției sale. Nu poate fi canonizat, fiindcă nu este un model Ortodox.

Noi credem că pictarea lui Wulfila arianul în altar, dictată de sus tocmai de arhiconii care îi alcătuiau vedeniile, este și o năzuință ascunsă, deși mincinoasă, a Părintelui Arsenie Boca, o dorință că deși sfinția sa a propovăduit învățături schismatice și eretice date anatema de toate Sfintele Sinoade Ecumenice și preacuvioșia sa să fie primit în altarul Bisericii Triumfătoare închinată lui Hristos, după cum și pictorul de la Prislop a primit în clădirea închinată luiși pe arianul Wulfila.

Nu numai atât, dar ne învață Sfântul Cuvios Ioan Damaschin că pricina rătăcirii raționale a Părintelui Arsenie Boca, ce l-a dus la propovăduirea de învățături mincinoase și erezii, este chiar viața pătimașă a sfinției sale (atât de vizibilă și prin relația de dependență necuvioasă, de o viață, față de Maica Zamfira și prin meteahna de a fi bici al lui Dumnezeu față de sărmanii oameni necăjiți ce credeau că vor găsi la sfinția sa vreun sprijin sau mângâiere). Înțelegem astfel că preacuvioșia sa nu poate fi model de sfințenie. Patimile poftei și mâniei duc la întunecarea rațiunii, iar mentalitatea irațională (aderentă la tot felul de teorii ce contrazic Sfânta Predanie) duce la ură și iubire pătimașe. Este cercul vicios al omului pătimaș ce îl vom regăsi în viața și învățăturile Părintelui Arsenie Boca. Învățăturile sfinției sale rătăcite arată că viața i-a fost amăgită, iar comportamentul preacuvioșiei sale necanonic și imoral i-a izbucnit în erezii, arătând limpede că nu a avut lucrarea vreunui nebun al lui Hristos, care se poartă la arătare vicios daor ca să-și ascundă virtutea. Nici un nebun al lui Hristos nu a fost eretic, ci, dimpotrivă, de multe ori această ceată de ostași de geniu duhovnicesc a sprijinit Sfânta Biserică Ortodoxă atunci când fiii ei se îndoiau, întorcându-i de la învățăturile mincinoase (vedeți de pildă cum a întors de la origenism niște îndoielnici, Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos. Dă-ne și nouă, Hristoase, nebuni pentru Tine, ca să ne scape de arsenism!).

Această „Dogmatică”[13] este opera care, alăturea de „Tratatele despre sf. icoane”, va perpetua numele Sf. Ioan Damaschin dealungul întregii istorii a Biserici. Ea este expunerea clasică a învățăturii de credință a Bisericii, autoritatea necontestată pe care se vor întemeia in toate timpurile teologii ortodocși. Ceea ce dă Dogmaticii lui Damaschin această autoritate neumbrită, e nu vreo originalitate de gândire a autorului, ci felul admirabil cum a reușit el să concentreze și să sistematizeze învățătura Sf. Părinți în ceea ce au ei comun și unanim. Marele talent și spirit echilibrat al Sf. Ioan Damaschin se arată in faptul că a știut să aleagă totdeauna din abundența gândirii patristice definițiile cari își câștigaseră o circulație mai generală, pe cele cari ele însele aveau o formă mai generală, mai rezumativă, lăsând la o parte formele nuanțate, detaliile, analizele prea adânci. Fără îndoială Sf. Ioan Damaschin a fost un spirit extraordinar de sistematic și de disciplinat. Dintr’un material străin, folosit aproape literal, după o riguroasă selecție, a izbutit să ne dea totuși o operă unitară. […] Sf. Ioan Damaschin ne-a lăsat și câteva mici scrieri ascetice[…]

Aceste scrieri ascetice se caracterizează și ele prin însușirile întregului scris al Sf. Ioan Damaschin, adică prin rezumarea ideilor celor mai comune, mai generale, mai răspândite în obștea bisericească.

Astfel toată viața și-a închinat-o Sf. Ioan Damaschin luptei pentru apărarea și lămurirea credinței și strădaniilor de desăvârșire.[dacă Părintele Arsenie Boca l-ar fi urmat, poate ar fi ajuns la dorința sfinției sale de a se desăvârși. Ne întrebăm de ce nu a făcut-o? Nu l-a cunoscut sau s-a încrezut mai mult în religiile superioare și/sau vedenii? – n.n.] El moare la anul 749 în mănăstirea Sf. Sava. Despre mormântul și chilia lui vorbesc toți pelerinii cari au vizitat această mănăstire. […]

Dar ca să fie cunoscute și mai limpede patimile după cele trei părți ale sufletului, am socotit să adăugăm pe scurt și acestea: sufletul se împarte în trei: în rațiune, iuțime și poftă. Păcatele din rațiune sunt acestea: necredința, erezia, nebunia, hula [blasfemia], nemulțumirea, încuviințările păcatele cari se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea și leacul acestor rele este credința neîndoioasă în Dumnezeu și în dogmele adevărate, neînșelătoare și ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată și neîncetată și mulțumirea către Dumnezeu. Păcatele iuțimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pisma, uciderea și cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea și leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândețea, iubirea de frați, compătimirea, suferirea răului și bunătatea. Păcatele părții poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beția, curvia, preacurvia, necurăția, desfrânarea, iubirea de avuții, pofta de slavă deșartă, de bani, de bogăție și de plăcerile trupești. Iar tămăduirea și leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărțirea averilor la săraci, dorința bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după împărăția lui Dumnezeu și poftirea înfierii. […]

Slobozită astfel mintea de patimile amintite și înălțată la Dumnezeu, de aci înainte trăește viața fericită, primind arvuna Duhului Sfânt; și plecată de aici cu nepătimire și cunoștință adevărată, se înfățișează înaintea luminii Sfintei Treimi împreună cu Sfinții îngeri, primind lumina pentru veacurile nesfârșite.

Sufletul având deci trei părți, precum s’a arătat mai înainte [căci trei sunt părțile lui: rațiunea, iuțimea și pofta, dacă în iuțime este dragoste și iubire de oameni și în poftă, curăție și neprihănire, rațiunea este luminată; iar dacă în iuțime este ură de oameni și în poftă desfrânare, rațiunea este întunecată. Deci rațiunea atuncea este sănătoasă și cumpătată și luminată, când are afectele supuse și contemplă rațiunile făpturilor lui Dumnezeu duhovnicește [curat]1 și e înălțată către fericita și Sfânta Treime. Iar iuțimea atuncea se mișcă după fire, când iubește pe toți oamenii și nu are față de nici unul dintre ei supărare sau pomenire de rău. In sfârșit pofta, când a omorît patimile prin smerită cugetare, înfrânare și neavere, când adică a omorît plăcerea trupului, dorința după avuție și după slava trecătoare, și s’a întors spre dragostea dumnezeească și nemuritoare. Căci pofta spre acestea trei își are mișcarea: sau spre plăcerea trupului, sau spre slava deșartă, sau spre câștigarea de avuție. Iar prin dorința aceasta nesocotită disprețuește pe Dumnezeu și poruncile Lui dumnezeești, uită de nobila sa obârșie dumnezeească, se sălbătăcește față de aproapele, își întunecă rațiunea și n’o mai lasă să privească spre adevăr. Dar cel ce a câștigat un cuget mai presus de acestea, se împărtășește încă de aici, cum s’a zis, de împărăția cerurilor, și trăește viață fericită, în așteptarea fericirii rânduite celor ce iubesc pe Dumnezeu; de care și noi să ne învrednicim prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.[14]

***

Haideți să cercetăm acum roadele întunecării rațiunii Părintelui Arsenie Boca provenite din hrănirea încă din pruncie cu învățături eretice, din pofta de a fi admirat și din disprețul mânios ce-l arăta prin vădirea păcatelor (susținute și de succesul vedeniilor, și de asaltul oamenilor rătăciți):

(1)         Învățături schismatice (împotriva Sfintelor Canoane) ale Părintelui Arsenie Boca

(a)        Despre pruncii avortați

Părintele Arsenie spunea femeilor să nu mai facă avorturi, să se nască copiii ‎curați, ca să ‎iasă preoți buni. Căci vor ieși preoții „ca ciupercile după ploaie”, dar, când s-or strânge, ‎atunci va fi gata. Spunea ‎Părintele că țigăncile nasc copiii, nu le este frică de sărăcie și ‎spunea că va veni ‎timpul când o să ne stăpânească țiganii [cum ‎poate să fie preoția automată? Se fac preoții ca în crescătoria de ciuperci, prin înmulțirea în anumite condiții de temperatură și umezeală? Dacă este așa, după logica Părintelui Arsenie Boca, ar trebui ca cei mai mulți preoți să fie… țigani. Preoția este icoana lui Hristos pe pământ și ea se face prin chemarea cu dreapta credință, alegerea din dreapta lucrare și… răstignirea înfricoșată a voii proprii. Probabil că Părintele Arsenie Boca trata preoția ca pe o ciupercă bună de înfruptat și de aceea făcea astfel de comparații nelalocul lor – n.n.]. Copiii care mor botezați ajung în ‎rai și ‎cântă: „Fericit sunt eu, fericiți cei ce m-au avut pe mine”, iar cei avortați spun într-‎una: ‎‎„Blestemat sunt, blestemați sunt cei ce m-au avut pe mine”, că merg în iad ‎împreună cu ‎părinții lor^[15] ‎

Însă învățătura Ortodoxă despre pruncii avortați este cu totul alta:

‎232. -“ Pentru copiii care mor nebotezați nu se află nicăieri învățătură, fiindcă viața ‎oamenilor, atît a celor maturi cît și a copiilor necreștini, este în mîna Făcătorului lor, care nu ‎poate fi obligat să descopere toată iconomia providenței Sale, muritorilor dornici de a cunoaște și ceea ce nu este de folos. Chemarea glasului Său răsună mereu în lume, și cei ce aud ‎au datoria să răspundă numai în măsura de ei înțeleasă și pentru ei dată. De bună seamă că ‎Dumnezeu nu pedepsește pe cei ce nu-i cunoaște legile, mai ales pe copiii care mor nebotezați, ba dimpotrivă, El a creat pe om spre fericire și deci copiii care n-au putut folosi libera lor ‎voință și putere în virtutea scopului pentru care omul a fost creat, el îi fericește pentru existența lor așa cum și ei îl laudă pentru aceeași existență nevinovată și frumoasă creațiune naturală. Astfel, ei sînt rânduiți la fericirea naturală a existenței, dar nu la cea a răsplătirii, după ‎merite, întrucât n-au fapte virtuoase. Fericirea naturală o dă Dumnezeu automat și necesar, ‎fără a mai fi nevoie de eforturile omului, nici nu mai e nevoie a se vorbi de ea între oameni, ci, ‎revelația ne arată numai pe acea fericire la care și omul contribuie (II Cor. 12, 4; Apoc. 21, ‎‎22). “Iară câți coconi ai creștinilor mor nebotezați, așijderea și ai paginilor, aceia nici nu merg ‎în împărăția centrilor, nici în muncă, ci numai la un loc luminos” – ILT, 153. ‎^[16]

Copiii nebotezați ai creștinilor. După acestea Domnul mai despărți din cei de-a stânga o ‎altă ceată. Aceia erau orbi și se purtau de hotărârea lui Dumnezeu pentru că nu făcuseră nici ‎bine, nici rău. Domnul, căutând spre dînșii, nu S-a mîniat. Însă pe părinții lor S-a mîniat foarte ‎mult, că nu s-au sârguit ca să-i lumineze cu Sf. Botez. Drept aceea, Domnul porunci să le dea ‎loc de odihnă spre miază-zi și puțintică îndulcire de viață pe veci. Ei au zis către Domnul: ‎״O, ‎Doamne, Stăpîne iubitorule de oameni! De vreme ce am fost lipsiți în viața trecătoare de bunătățile lumii, învrednicește-ne măcar aici a vedea strălucirea lumii Tale. Domnul însă nu le ‎dădu nici un răspuns la cererea lor, ci merseră la locul cel orînduit.^[17] ‎

 

(b)        Despre sinucigași

Despre cei care se sinucid, spunea a-i ‎păcat de neiertat împotriva Duhului ‎Sfânt, ‎cum zice Hristos, în Sf. Evanghelie, despre ‎Iuda: „Mai bine era să nu se fi ‎născut”. ‎Zicea Părintele că, celor ce se sinucid, nici ‎mormântul să nu-l pecetluim ‎cu Sfânta ‎Cruce, nici parastas, nici Sfântă Liturghie să ‎nu le facem. Doar când pomenim morții din neamul celor sinuciși, ‎când zicem cu tot neamul, acolo au și ei ‎un ‎pic de parte. Singura zi în care îi putem ‎pomeni – și atunci, în taină – este ‎la ‎proscomidia Sfintei Liturghii de la Rusalii. ‎Așa scrie și Sfântul Episcop al ‎rușilor, ‎Ignatie Briancianinov. Însă milostenie se ‎poate face oricând pentru ‎sufletele lor^[18]. ‎

Iată 5 încălcări de canoane și tot atâtea neînțelegeri grave ale Ortodoxiei. După cum vom citi mai jos, după învățătura revelată de Sfântul Duh în Sfânta Biserică Ortodoxă:

• niciodată nu se poate pomeni la Sfânta Liturghie sinucigașul de „bună” voie, adică stăpân pe voia sa, care așa a ales, că o astfel de voie nu poate fi numită bună.
• Rugăciunea pentru neamul celor sinuciși este o mângâiere pentru rudele necredincioase, nicidecum vreo parte de fericire pentru cel sinucis, după cum dacă mănâncă bunicul nostru noi nu ne putem sătura.
• Să pomenim pe cel ce singur s-a hotărât să se despartă de Dumnezeu, este un mare păcat și față de Sfintele Taine, dar și față de voia celui sinucis. Dacă Dumnezeu din iubire pentru el nu trece peste voia lui și nu-l duce la rai cu forța, de ce să trecem noi? Iubirea silită se cheamă și este viol, este cea mai mare nefericire, chiar dacă cel siluit este mort și chiar dacă nu este implicat trupul. Obligându-l să se unească (fără voia lui), prin miridă, cu Cel pe care nu-L iubește îi sporim chinul.
• Proscomidia de Rusalii nu este o altfel de proscomidie, după cum nici Liturghia săvârșită atunci. Efe 4:5 Este un Domn, o credință, un botez, și… desigur o Sfântă Liturghie, care le cuprinde pe toate indiferent de timp și loc. Este o silire a conștiinței a accepta că de Rusalii cineva se poate simți mai insuflat de Sfântul Duh decât Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, inventând o altfel de Taină. Dar oare un astfel de duh, care te pune deasupra Bisericii, ca pe un alt papă, mai poate fi numit Sfânt?
• Bine ar fi fost să fi citit pe Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, mai ales cartea Despre Înșelare, atât Părintele Arsenie Boca cât și ucenicul sfinției sale cel entuziasmat. Dacă ar fi citit-o și împlinit-o în viețile sfințiilor lor, nu ar mai fi fost nevoie de cartea de aici, atât de chinuitoare fiindcă este datoare să arate neputințele omenești ale unor preoți Ortodocși. Și niciodată n-ar fi apărut, dacă nu se prezentau aceste neputințe ca însăși sfințenia. Bătălia diavolească cea mare, de la prima ispită a lui Adam, este a face pe oameni să creadă că se îndumnezeiesc lucrându-și pieirea. Datoria noastră și dragostea ne îndeamnă să renunțăm la dulcea tăcere mântuitoare de suflet, ca să nu sufere frații noștri cei iubiți de Hristos. În nici un caz Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov nu a trecut vreodată peste canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe. De altfel toată cartea Părintelui Petru Vamvulescu este plină de păreri personale și de tot felul de idei culese de cine știe unde, nesusținute de realitate, dintr-o forțare a minții și silire a conștiinței să accepte legende (ilogice chiar în argumentele lor, de multe ori pe parcursul aceleiași fraze fiind evidente și irealul și contradictoriul). Din această modalitate superficială de abordare a adevărului se vede că și minunile Părintelui Arsenie Boca pot fi tot atâtea minciuni. Ar fi trebuit, pentru a introduce o astfel de inovație, sau măcar pentru a fi credibil, să prezinte citatul și cartea în care l-a găsit. Numai că un astfel de citat nu există, ci doar se face abuz de autoritatea unui Sfânt sau a unei sfințenii (la fel ca și atunci când se pomenește de vedeniile Părintelui Arsenie Boca cu Maica Domnului, Sfântul Serafim de Sarov și duhovnici morți de 200 de ani care îl inițiau în puteri diavolești, sau despre descoperirile în nălucirea văzului, pipăitului și mirosului de „sfinte moaște” la lumina lunii și a lumânărilor, sau de băut de zeamă de morți în loc de aghiazmă^[19]).

Iată ce ne învață Sfânta Biserică Ortodoxă despre:

Ce se întâmplă cu:

• cei care îl refuză pe Dumnezeu, în veșnicie:

Căci nu posedă firea rațiunile celor mai presus de fire, precum ‎nici legile celor contrare firii. Mai presus de fire numim plăcerea ‎dumnezeiască și înțeleasă, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se după ‎har cu cei vrednici. Iar contrară firii este durerea negrăită ce se naște din lipsa ‎acelei plăceri, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se în afară de har cu ‎cei nevrednici. Căci Dumnezeu unindu-se cu toți, după calitatea dispoziției aflătoare în fiecare, dă fiecăruia, ‎precum știe El, simțirea potrivită, după cum s-a pregătit fiecare prin sine ‎însuși spre primirea Celui ce se va uni cu toți la sfârșitul veacurilor^[20].‎

Așadar, pricina suferințelor din veșnicie nu este Dumnezeu. El cu toți se unește, face totul pentru existența lor veșnică. Existența fericită însă ține de voința omului, dacă a ales a se uni cu voia lui Dumnezeu sau nu. Deci, nu depinde de Dumnezeu chinul sau fericirea omului. De aceea rugăciunile pentru cei adormiți lucrează pentru el în funcție de starea lui în clipa morții. Dacă toată viața lui a stăruit în a se uni cu Dumnezeu poate primi acum fericirea și sporește în ea lucrând în el dragostea celorlalți, fiindcă și el iubește. Dacă toată viața L-a respins pe Dumnezeu, dar la sfârșit s-a căit, își deschide inima, și dragostea Bisericii poate lucra în el ca să îl facă să simtă din ce în ce mai accentuat dragostea lui Dumnezeu, deci să devină fericit. Dar dacă (Doamne ferește!), chiar întreaga viață a căutat unirea cu Hristos, dar la sfârșit a luat decizia de a se despărți de El, nimeni nu-l mai poate face fericit, fiindcă nimeni, cu nici o metodă, nu-l mai poate răzgândi. Aceasta este taina libertății noastre, chip creat al atotputerniciei lui Dumnezeu: nimeni și nimic nu ne poate obliga a ne uni voința cu a sa, nici satana cu tot iadul (chiar dacă vrea cu tot dinadinsul să ne robească), dar nici Însuși Bunul Dumnezeu (nu poate fiindcă nu vrea, iubindu-ne și întărindu-ne în tot chipul libertatea).

În afară de acestea ea străbate prin toate fără să se amestece, dar prin ea nu trece nimic. Mai ‎mult, ea cunoaște totul printr-o cunoștință simplă. Vede totul în chip simplu cu ochiul său ‎dumnezeiesc atoatevăzător și imaterial, atât pe cele prezente cât și pe cele trecute și pe cele ce ‎au să fie, înainte de facerea lor. Este fără de păcat, iartă păcatele și mântuiește. Poate să facă pe ‎toate câte le voiește; dar nu voiește să facă pe toate câte le poate, căci poate să piardă lumea, ‎dar nu vrea.‎^[21]

Dar trebuie să se știe că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea ‎pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici ‎oamenii după moarte.‎^[22]

Pentru sinucigași, care au ales chiar la moarte să se despartă de Dumnezeu și Sfânta Biserică, mișcarea lor statornică este spre chinurile nălucitoare și veșnice ale egoismului, deci ale izolării din iad, și chiar dacă i-ar sili cineva prin pomenirea la Sfânta Liturghie să se schimbe, ei nu s-ar învoi. Dar Sfânta Biserică, urmând iubirea neînțeleasă a Mirelui Său, nu-i pomenește, pentru a nu le spori osânda refuzului.

Cu adevărat creștinește a mântui este cu putință numai prin ‎iubire, adică atrăgând; nici o silnicie nu-și are aci locul. Căutând ‎mântuirea tuturor, dragostea este atrasă a merge până în sfârșit, ‎drept care ea îmbrățișează nu numai lumea celor ce trăiesc acum ‎pe pământ, dar și pe cei ce au murit, și însuși iadul, și pe cei ce ‎încă au a se naște, adică întregul Adam. Și dacă dragostea ‎dănțuiește și se bucură văzând mântuirea fraților, ea plânge și se ‎roagă văzând pierzania lor.‎

L-am întrebat pe Stareț: Cum poate cineva să iubească pe toți? ‎Și unde poți găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toți?‎

‎Starețul ‎a ‎răspuns:‎

‎– ‎Spre a ‎deveni ‎una cu ‎toți, ‎precum ‎spune ‎Domnul, «ca ‎toți una ‎să fie» ‎‎(Io. 17: ‎‎21), nu ‎avem ‎nevoie ‎să ‎născocim ‎nimic: ‎toți ‎avem ‎una și ‎aceeași ‎fire, și ‎deci ‎firesc ‎ne-ar fi ‎să ‎iubim ‎pe toți; ‎iar ‎puterea ‎de a ‎iubi o ‎dă ‎Duhul ‎Sfânt.‎

Puterea ‎iubirii ‎este ‎mare și ‎biruitoare, dar ‎nu până ‎în ‎sfârșit. ‎În ființa ‎omului ‎este un ‎anume ‎domeniu unde ‎până și ‎iubirii i ‎se pune ‎hotar, ‎unde ‎nici ea ‎nu-și ‎atinge ‎deplinătatea ‎stăpânirii. Ce ‎poate fi ‎aceasta‎?‎

Libertatea.‎

Libertatea ‎omului ‎este cu ‎adevărat reală, ‎și atât ‎de ‎mare, ‎încât ‎nici ‎jertfa ‎lui ‎Hristos ‎însuși, ‎nici ‎jertfa ‎tuturor ‎celor ce ‎au pășit ‎pe ‎urmele ‎lui ‎Hristos ‎nu ‎poate ‎duce ‎neapărat la ‎biruință‎.‎

Domnul a ‎zis: «Și ‎Eu, de ‎Mă voi ‎înălța ‎de pre ‎pământ ‎‎(adică ‎răstignit pe ‎cruce), ‎pre toți ‎voi ‎trage la ‎Mine» ‎‎(Io. 12: ‎‎32-33). ‎Astfel, ‎dragostea lui ‎Hristos ‎nădăjduiește să ‎atragă ‎pe toți ‎la sine, ‎drept ‎care ‎înaintează până ‎la iadul ‎cel mai ‎de jos. ‎Dar ‎până și ‎acestei ‎desăvârșite ‎iubiri și ‎desăvârșite ‎jertfe ‎cineva – ‎nu se ‎știe ‎cine, și ‎de vor ‎fi ‎aceștia ‎mulți ‎sau ‎puțini ‎iarăși ‎nu se ‎știe -‎poate ‎răspunde prin ‎respingere ‎până și ‎în ‎planul ‎veciniciei, și ‎poate ‎spune: ‎Eu însă ‎‎- nu ‎vreau.‎

Tocmai ‎această ‎înfricoșătoare ‎posibilitate a ‎libertății, ‎cunoscută în ‎experiența ‎duhovnicească ‎a ‎Bisericii, a dus ‎la ‎respingerea ‎ideii ‎origeniste^[23].‎ [dar și a rugăciunii pentru sinucigași – n.n.]

Nu ‎este ‎nici o ‎îndoială ‎că din ‎conștiința ‎origenistă nu se ‎poate ‎naște o ‎astfel ‎de ‎rugăciune ‎precum ‎vedem ‎la ‎Stareț.‎

Ceea ce a ‎cunoscut ‎Starețul ‎când i ‎S-a ‎arătat ‎Hristos ‎a fost ‎pentru ‎el mai ‎presus ‎de orice ‎îndoială ‎sau ‎clătinare. El a ‎știut că ‎Cel ce i ‎se ‎arătase ‎era ‎Domnul ‎Atotțiitorul. A ‎știut că ‎smerenia lui ‎Hristos ‎pe care ‎o ‎cunoscuse, și ‎acea ‎dragoste de ‎care se ‎umpluse ‎până la ‎limita ‎puterii ‎de a ‎mai ‎purta ‎este ‎lucrarea ‎Sfântului Duh ‎‎- ‎Dumnezeu. A ‎cunoscut că ‎Dumnezeu ‎este ‎nețărmurită ‎dragoste și ‎nesfârșită ‎milosârdie, și ‎totuși ‎cunoașterea ‎acestui ‎adevăr ‎nu l-a ‎dus la a ‎gândi ‎că ‎‎«oricu‎m toți ‎se vor ‎mântui‎». ‎Conștiința ‎putinței ‎vecinicei ‎pierzanii a ‎rămas ‎adânc ‎în ‎duhul ‎lui, iar ‎aceasta ‎pentru ‎că, în ‎starea ‎harului, ‎sufletului i se ‎descoperă ‎măsura ‎libertății ‎omului.‎

Esența ‎absolutei ‎libertăți ‎constă ‎în ‎aceea ‎ca ‎singur ‎întru ‎toate, ‎în afara ‎oricărei ‎dependențe ‎sau ‎constrângeri, ‎în afara ‎oricărei ‎țărmuriri, să îți ‎determini ‎ființa. ‎Aceasta este ‎libertatea lui ‎Dumnezeu; ‎omul ‎nu are ‎o astfel ‎de ‎libertate.‎

Ispita ‎făpturii ‎slobode‎, care ‎este ‎chipul ‎lui ‎Dumnezeu, ‎este ‎aceea ‎de a-și ‎zidi ‎singură ‎ființa, ‎singură ‎a se ‎determina întru ‎toate, ‎singură ‎a se ‎face ‎dumnezeu – iar ‎nu de a ‎primi ‎numai ‎ceea ce ‎i se dă, ‎căci în ‎aceasta ‎se află ‎un ‎simțământ al ‎dependenței.‎

Fericitul ‎Stareț ‎spunea ‎că și ‎această ‎ispită, ‎precum ‎și toate ‎celelalte, se ‎biruiește prin ‎credința în ‎Dumnezeu. ‎Credința în ‎Dumnezeul cel ‎bun și ‎milostiv, ‎credința că El ‎este ‎mai ‎presus ‎de ‎toată ‎desăvârșirea, ‎atrage ‎în ‎suflet ‎harul, ‎iar ‎atunci ‎nu se ‎mai ‎află ‎simțământul ‎dependenței, ‎și ‎sufletul ‎iubește ‎pe ‎Dumnezeu ca ‎fiind ‎cel mai ‎adevărat Tată ‎și ‎trăiește ‎prin El.‎ ^[24]

• cei pentru care se scot miride, fără a fi vrednici:

 

‎ 1201. -“Miridele sau părticelele sînt în locul și reprezintă fața celor ce aduc ‎prescurile în ‎Biserică pentru a li se face împreunare cu Hristos. Drept aceea, câți ‎fac păcate la arătare și nu se ‎pocăiesc, nu trebuie a le primi prescurile niciunuia. ‎Nici ale femeilor care au bărbați eretici sau ‎păgâni, măcar că ar fi și ‎credincioase și pravoslavnice, iar lumânări de ceară și untdelemn, cînd ‎aduc ‎aceste femei, se primesc întru nădejdea mântuirii lor. Se fac paraclise și ‎rugăciuni pentru ‎ele și li se poruncește să dea și milostenii, iar liturghii pentru ‎ele să nu se facă, nici miride să se ‎scoată și nici să se împărtășească cu sfintele ‎taine decît numai la sfârșitul vieții lor, cînd vor ‎muri să se facă maslu și alte ‎slujbe. In vremea vieții lor să le dea numai aghiasmă și anaforă, ‎încă și acestea ‎să le ia în anumite timpuri, ca să mărturisească că sînt credincioase și iau ‎acelea ‎pentru nădejdea mântuirii lor și mai ales să nu cadă întru deznădejde și ‎să se întoarcă de la sfințire ‎și credință și să nu meargă de tot la pieirea sufletească ‎și lepădare de lege” -ILT, 161 (S. Tes. ‎IX, 47).‎

Dacă pentru cei care încă mai au șansa a se pocăi, nu se primesc nici măcar prescurile, dar pentru sinucigași, ce au ales să încremenească în nepocăință, ce putem spune? Cum s-ar putea scoate miride?

‎ 1211. -“Însă miridele nu se schimbă nici în Trupul Stăpânului, nici în trupul ‎sfinților, ci sînt ‎numai (simboale) daruri, prinoase și jertfe prin sine după ‎urmarea Stăpânului, pe numele ‎acestora duse Lui și cu lucrarea de sfințire a ‎tainelor, cu unirea și împreunarea sfințită, dau ‎sfințenia și celor pentru care se ‎aduc” (I Ioan 15,14-l5; 17,8-l2). s. Tes. IV,‎‎ 94.‎)

Cum să se dea sfințenia celui ce n-a iubit-o și nu o vrea? Căci sfințenia este unirea cu Cel Sfânt.

‎ 1213. –Prescurile care se aduc pentru jertfă de către credincioșii care ‎păcătuiesc la arătare, nu li ‎se cade, fie cum, a le primi de către preoți. Ci mai ‎întîi să se ceară de la dânșii pocăință, că cu ‎mirida ce se aduce se face ‎împărtășire și pe cei ce sînt nevrednici, nu trebuie a-i împărtăși ‎jertfei. Știu că și ‎într-aceasta vor murmura unii zicînd: “Cum zicem să iasă cei chemați, ‎nefiind ‎cei chemați în Biserică?” “Deci precum într-altele se înșală neștiind ‎Scripturile și nici tainele ‎Bisericii, ci și întru aceasta de asemenea rătăcesc. ‎Plinirea sînt cei chemați în Biserică, – întîi ‎pruncii credincioșilor cei nebotezați, ‎care născându-se și citindu-se sfintele rugăciuni, ‎nefăcându-se încă credincioși, ‎nici desăvârșiți cu botezul, cei chemați se numesc”. “Pentru ‎dânșii pururea ne ‎rugăm. Iar și la sfintele păresimi, pentru cei pregătiți pentru sfânta ‎luminare, ‎cerere și rugăciuni facem. Iar a doua avem pe cei ținuți de păgâni care ‎țin credința în mâinile ‎lor, iar cuget au ca să se îndepărteze de la păgâni și să ‎vină către Biserică. Cei chemați sînt și ‎cei ce au venit și nu s-au pecetluit cu ‎dumnezeiescul mir. Iar al treilea cei chemați avem pe cei ‎ce au căzut în păcate ‎sau într-alt oarecare păcat mare, pe care nu se cade a-i împărtăși ‎cu ‎dumnezeieștile taine, ci pot să asculte numai dumnezeieștile cuvinte. Aceasta ‎s-a făcut mai pe ‎urmă cu iubirea de oameni a părinților. Că mai înainte precum ‎zic canoanele se scoteau afară și ‎aceștia” -S.Tes. p. 261.

‎

Cum să se mai ceară pocăință de la cei sinuciși? Cum să se împărtășească cu Hristos cei ce nu au vrut la moarte, deci definitiv nu vor, părtășia cu Domnul?

‎ 1214. -“Apoi se aduc lui Dumnezeu și miride, una întru cinstea Maicii ‎Domnului iar celelalte ‎pentru sfinți și altele pentru credincioșii cei vii și cei ‎adormiți. Deci este întrebarea: ce putere ‎au miridele? Și care se schimbă în ‎Trupul Stăpânului? Și la ce folosesc acelora pentru care se ‎aduc? Deși este ‎cuvântul de la părinți care a ajuns și pînă la noi: cum că miridele care se ‎aduc, ‎fac multă folosință, căci reprezintă fața acelora pentru care se aduc și este ‎jertfa adusă lui ‎Dumnezeu pentru dânșii precum zice preotul cînd ele se aduc ‎‎“Primește Doamne jertfa ‎aceasta…”. -S. Tes. VII, p. 268.‎

‎ 1215. -“Unele miride sînt aduse întru cinstea și slava sfinților înălțarea ‎vredniciei și ‎dumnezeieștii lumini, iar cele pentru credincioși, adică pentru cei ‎adormiți, pentru iertarea ‎păcatelor și întru unirea dumnezeiescului dar. Iar celor ‎vii numai dacă își vor îndrepta viața cu ‎pocăință le este spre izbăvirea de răutăți, ‎spre iertarea păcatelor și întru nădejdea vieții de veci, ‎pentru că și sfinților li se ‎face înălțare prin sfânta liturghie și credincioșilor pentru că s-a zis că ‎li se dă în ‎dar dumnezeiasca milă” -S.Tes.VII, p. 268.‎

 

Cum să li se ierte păcatele și să se unească cu dumnezeiescul dar cei sinuciși, care au adormit în necredință și respingerea voii Lui Dumnezeu, în Care Se află chiar El?

‎ 1216. -“Cu cît este de mare folosul miridelor cînd se aduc pentru cei ‎vrednici, cu atît este mai ‎păgubitor cînd se aduc pentru cei nevrednici încît e cu ‎neputință oamenilor a avea deplină ‎vrednicie. Căci mirida care se aduce pentru ‎cineva punându-se aproape de dumnezeiescul agneț, ‎cînd se slujește acela îndată ‎se face trupul lui Hristos, dar și dânsa se împărtășește sfințirii… Iar ‎punîndu-se ‎în potir se unește cu sfintele. Drept aceea și sufetul aceluia pentru care s-a adus ‎îi dă ‎dar, deci se face împărtășire gânditoare și dacă este pentru cei ce petrec în ‎cucernicie sau pentru ‎cei ce au făcut păcate și s-au pocăit precum am zis, omul ‎primește cu sufetul nevăzut ‎împărtășirea Duhului Sfânt. De multe ori ‎credinciosul află și folosul cel trupesc precum am ‎înțeles. Iar dacă este cineva ‎care lucrează păcatul și de la dânsul nu se depărtează nicidecum, ‎fiind nevrednic ‎de cuminecătură, jertfa cea pentru dânsul i se va întoarce întru osândă” -s. ‎Tes. ‎VII, p. 268.‎

 

Să nu scoatem așadar, pentru sinuciși, miride ca să nu li se întoarcă spre osândă, căci lucrează în veșnicie păcatul despărțirii cu voia lor de voia Lui Dumnezeu, nepocăindu-se în veac. Neștiință sau răutate are cel ce scoate miride pentru cei sinuciși, făcându-le cel mai mare rău și arătând că nu are deloc iubire adevărată, chiar dacă o face odată pe an, de Rusalii. Ba este chiar mai rău, că știind vătămarea, pentru care se și ferește să-i pomenească în restul anului, o face înadins de Rusalii. Dacă nu este păcat de ce n-o face tot timpul, iar de este păcat de ce îl face vreodată?

‎ 1217. -“Drept aceea trebuie a se gândi preotul, a nu lua prescura de la ‎fiecare, nici să aducă ‎miridă pentru unii ca aceștia, care lucrează păcatul fără ‎rușine, ca nu cumva și el împreună cu ‎dânșii să se osândească. Dintr-aceasta ‎urmează și ispitele și scârbele căci pentru aceasta zice: ‎‎“Mulți sînt între voi ‎neputincioși și bolnavi și mulți mor” (I Cor. 11, 30). “Facă-se rugăciunea ‎lui ‎întru păcat… Pomenească-se fărădelegea părinților lui înaintea Domnului și ‎păcatul maicii ‎lui să nu se șteargă” (Ps. 108,13-l4). -S. TES. VII, p. 269.

 

Atenție, așadar, că cel ce aduce pomelnic cu cei sinuciși la preot, ca și preotul ce le scoate miride, se osândește și le face sinucigașilor răul cel mai mare, silindu-i la unire, când nu vor, ceea ce le sporește osânda. Este posibil ca ispitele și scârbele ce le-a avut Părintele Arsenie Boca și căderea în cea mai de pe urmă amăgire, să-i provină și de aici, dacă într-adevăr a scos miride pentru sinucigași de Rusalii.

‎

‎ 1220. -“Iar liturghii să se facă numai după ce se va părăsi păcătosul de ‎păcate și se va pocăi cu ‎osârdie, căci mirida va fi întru osândă, cînd se va duce ‎pentru cel ce face păcatul; precum și cel ‎ce se cuminecă cu nevrednicie întru ‎osândă lui și mănâncă și bea, precum zice Pavel, astfel va ‎avea osândă și acela ‎pentru care se aduce mirida fără de vrednicie, cînd nu se părăsește de ‎păcate sau ‎de face praznic lui Dumnezeu și sfinților Lui” .-s. Tes. IX, 72.‎

 

‎Când se va spovedi și se va lăsa de păcatul său cel sinucis? De ce să-i dăm osândă aducând mirida fără de vrednicie? Chiar dacă facem praznic de Rusalii lui Dumnezeu.

 ‎

‎ 1223. -“Preacurvind și care va face curvie pe față, de nu se va părăsi să nu se ‎primească în ‎Sfânta Biserică și nici să scoală preotul la sfânta proscomidie ‎miridă pentru dânsul, că osândă ‎este lui aceasta”. Molitfelnic.‎^[25]

 

Dacă pentru cel ce curvește pe față (de pildă cel necununat cu soția sa) nu se poate scoate miridă, darămite pentru sinucigaș – preacurvarul mistic (cel ce a smintit toată lumea prin adulterul cu voia sa, urmând voia marelui meșter și preadesfrânat al deznădejdii, diavolul, împotriva nuntirii legiuite cu voia lui Dumnezeu – Mirele Făpturii)? Acesta este și unul din motivele pentru care Sfânta Biserică arată public că cel sinucis nu va avea parte de Împărăția Cerurilor, prin faptul că nu-l primește în locașurile sale, icoana Împărăției Cerurilor, ca toată lumea să afle cât de mult se păgubește dacă se sinucide. Nu este aceasta, oare cea mai mare iubire de oameni? A nu pomeni la Sfânta Liturghie și a nu îngropa pe cel sinucis este arătarea din dragoste față de întregul popor, ca toți să se teamă de consecințele acestui păcat și să fugă din răsputeri de el, pentru a se pocăi? În afară de asta Sfânta Biserică întotdeauna scoate miride pentru toți cei adormiți în buna credință și nădejdea învierii, care nu au parte de pomelnice. Dacă cel sinucis a fost înșelat și a făcut-o fără să vrea (sunt asemenea cazuri: pierderea minții sau posesia diavolească ce anihilează voia omului, deci făcându-l fără vină) și a adormit în buna credință și nădejdea învierii, el este oricum pomenit și în plus, având asupra sa ocara oamenilor și nepomenirea oficială a lui, i se mai iartă și o mare mulțime de păcate, având parte și de o altă fericire:

Mat 5:10 Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.:11 Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.:12 Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

 

Cu această cunoaștere, grijă și dragoste Sfânta Biserică ne-a dăruit Sfintele ei Canoane în legătură cu

• cei ce se sinucid

‎SINUCIDEREA

‎ 1849. -Sinuciderea este curmarea vieții proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au un ‎trup încredințat spre păstrarea unei rațiuni, adică un suflet conștient de misiunea față de trupul ‎în care trăiește și de rostul său în această lume și în viața viitoare. Sinuciderea este cel mai mare ‎păcat față de sine, căci prin ea omul își închide definitiv calea spre pocăință. Sinucigașul dă ‎dovadă de necredință sau o credință bolnavă (Jud. 9 ,54-57; I Regi 31, 4-6; F. Ap. 1, 28); ‎păcătuiește contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (i. Cor. 6,19; Matei 27, 5; Rom. ‎‎14, 8-l2), și deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, și nici în cea viitoare, de aceea, ‎sinucigașului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă, și nici nu se îngroapă în cimitir cu cei ‎credincioși (V. Miridele).‎

‎ 1850. -“î. Dacă cineva fiind ieșit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie se poate face ‎liturghie pentru el sau nu? -R: Cu privire la sinucigași clericul trebuie să se lămurească dacă s-a ‎sinucis fiind cu adevărat ieșit din minte (adică nu a avut intențiunea, sau întâmplarea l-a dus la ‎moarte). Rudele celui sinucis, mint și spun că era ieșit din minți, ca să se obțină pomenirea lui ‎la rugăciune și jertfa miridelor. Însa uneori sinucigașii fac aceasta din pricina persecuției ‎oamenilor, sau necaz mare, și astfel, nu trebuie să se aducă jertfa (miridelor), căci își este ‎sinucigaș. Deci, clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă” ( ‎aruncării mărgăritarelor înaintea porcilor). (Matei, 7,7) Timotei 14.-‎

‎ 1851. -“Sinucigașul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci și-a dat ‎sufletul satanei ca și Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav și ieșit din minți, poate fi ‎slujit. Sinucigașul care s-a omorât din împuținarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de ‎persecuții, sau de boală, care nu-i atinge mintea, acela nu poate fi pomenit”. -ILT, 250.‎

 

Vedeți? În toate se cercetează voința și mintea omului nu ziua liturgică…

‎ 1852. -“Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte, nici să i se facă pomenirea ‎lui niciodată [Deci… nici de Rusalii. – n.n.], iar de va cădea fără voia lui, și se va ucide, și va muri, acestuia să i se cânte și să i ‎se facă pomeniri”. -PBG, 40; Trebnic p. 527.‎

‎ 1853. -” Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un țărmure jos și va muri, sau într-o ‎apă, sau dintr-o piatră sau se va junghia pe sine însuși, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie ‎se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creștin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede ‎pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruțe, fiindcă ‎niște bunătăți ca acelea și fel de moarte n-a învățat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut ‎lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte și să-l îngroape și pomeniri să-i facă ca și la tot ‎creștinul”. PBG, 143.‎

 

Dacă nici sinucigașul pentru Dumnezeu nu se pomenește, ca să nu aibă nimeni un astfel de pretext, ce putem spune de orice alt fel de sinucigași?

‎ 1854. – Unii sînt de părere, că s-ar putea face o slujbă sumară cu aprobarea episcopului, numai ‎la mormînt, fără a fi dus în biserică, preotul fiind îmbrăcat numai cu epitrahilul, a celor ‎sinucigași a căror moarte ar avea motive de îngăduință, cu condiția, ca preotul să nu facă ‎necrologul, ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral și pastoral (Sirah 30,17; ‎Filip. 1, 2l-30; II Regi 1,l-27).^[26]‎

 

Nici după acest canon dezlegător nu se poate primi în Biserică, darămite să se scoată miridă, ci totul este spre pilda și învățarea oamenilor să facă voia lui Dumnezeu și să lase păcatul.

Orice păcat, cât de mic, începe de la treapta întâi (a face fapta bună dar fără scopul de a o dărui lui Dumnezeu) și se sfârșește la treapta a douăsprezecea care este sinuciderea, cel mai grav păcat, fiindcă este cel mai de pe urmă și nu te mai poți pocăi de el:

Sfinții Părinți ne învață să ne luptăm cu păcatul cât este mic, în clipa zămislirii, iar nu când se face mare și se înrădăcinează prin patimă în inima noastră.

 

Care și câte sunt treptele păcatului?

Treptele păcatului sunt în număr de douăsprezece, după Sfântul Nicodim Aghioritul, și anume:

Prima treaptă, când face cineva fapta bună cu scop rău: pentru bani, pentru laudă, pentru cinste, adică amestecă binele cu răul.

A doua treaptă este împlinirea faptei bune pe jumătate, necompletă.

A treia treaptă este ispita, momeala, adică ispitirea ce vine de la diavol, de la lume și de la trup și-l ispitește pe om prin cele cinci simțuri, numite de Sfinții Părinți „ferestrele sufletului”.

A patra treaptă este unirea, adică amestecarea minții cu ispita.

A cincea treaptă a păcatului este lupta minții, adică a sufletului cu ispita.

Până aici nu este păcat zămislit. De aici însă începe a zămisli păcatul care aduce osândă asupra omului.

A șasea treaptă a păcatului este învoirea minții cu păcatul, adică îndulcirea minții de ispită, de poftă. Din clipa aceasta se zămislește păcatul în mintea și inima omului și-l face pe om vrednic de osândă, precum sune Sfântul Apostol Iacob: Pofta zămislind, naște păcatul, iar păcatul, săvârșindu-se, naște moarte (Iacob 1, 13-15).

A șaptea treaptă a păcatului este păcatul făcut cu mintea prin imaginație. Că după ce omul se învoiește să facă păcatul, el se silește, din îndemnul diavolului, să întipărească acel păcat în mintea sa, ca și cum l-ar fi făcut cu lucrul. Prin imaginație păcatul crește și se înrădăcinează în inima omului.

A opta treaptă a păcatului este hotărârea voinței de a face păcatul și însăși săvârșirea lui cu fapta.

A noua treaptă este obiceiul păcatului, adică săvârșirea lui de mai multe ori.

A zecea treaptă a păcatului este patima, deprinderea, adică săvârșirea permanentă cu voia și fără voia omului.

A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea, când omul își pierde nădejdea iertării de pocăință, prin harul și mila lui Dumnezeu.

A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea, adică uciderea omului deznădăjduit din cauza păcatelor sale cu voia sa liberă. Aceasta este cea mai grea treaptă a păcatului, de care să ne ferească Dumnezeu pe toți. Cel care se sinucide nu mai are iertare în veci, iar Biserica nu mai are voie să se roage pentru el (după Învățătură către duhovnic, în Carte foarte folositoare de suflet, București, 1928, pag. 15).

Sfinții Părinți ne învață să ne luptăm cu păcatul cât este mic, în clipa zămislirii, iar nu când se face mare și se înrădăcinează prin patimă în inima noastră. Să-l ucidem când este furnică, iar nu leu, căci altfel „furnico-leul” ne ucide el pe noi. La fel și psalmistul David, insuflat de Duhul Sfânt, zice: Fericit este cel ce va lua și va lovi pruncii tăi de piatră (Ps. 136, 9), adică fericit este acel creștin care își va zdrobi păcatele sale de piatra Hristos, cât sunt încă mici ca niște prunci, că de vor crește mari, ne vor robi în Babilonul patimilor și ne vor ucide ele pe noi.

(Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 83-85)^[27]

 

Așadar, nici din punct de vedere liturgic, nici din cel al înțelegerii realității sufletului, pocăinței și păcatului, Părintele Arsenie Boca nu poate fi vreun model Ortodox, fiind un ignorant, deci nu poate fi canonizat.

(c)        Despre Sfânta Cruce

Părintele Arsenie Boca și ucenicii sfinției sale nu știau ce înseamnă semnul Sfintei Cruci, închinându-se făpturii în locul Făcătorului

Odată eram la Drăgănescu și, pe când mă rugam cu foc în fața icoanei Maicii ‎Domnului [ce interesant… ce părere bună avea despre sine ucenița… semăna cu dascălul ei – n.n.], în biserică au intrat un bărbat cu fiica lui. Amândoi tremurau tare. Bărbatul vine ‎la mine, îmi spune că este profesor universitar și că îl caută pe Părintele Arsenie care face ‎minuni [motiv caracteristic. Oare a existat vreun om care să-l caute pe Părintele Arsenie Boca ca să-l învețe despre pocăință și lucrarea lăuntrică? De unul știm noi: Arhim. Paulin Leca. Dar pe acesta Părintele Arsenie Boca l-a alungat. Maestrului de la Drăgănescu îi plăceau numai oamenii care căutau minuni. Se simțea în largul lui – n.n.]. În acel moment, intră în biserică Părintele și îl întreabă pe acela: „De ce o întrerupi ‎de la rugăciune?”. Omul îi zice că este iehovist și începe apoi cu de-ale lui, că de ce să ne ‎închinăm la icoane și altele. Părintele zice: „Dacă nu te închini, n-avem ce discuta” și apoi ‎îmi spune să le arăt cum să se închine. Eu le explic cum trebuie să împreune cele trei degete, ‎că acestea trei sunt Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și că celelalte două strânse în palmă sunt ‎Maica Domnului și Arhanghelii Mihail și Gavriil, în genunchi în fața Sfintei Treimi

[deci sfinția sa și ucenicii se închină Sfinților Arhangheli ca lui Dumnezeu. Explicația pentru cele două degete din palmă ca și cum ar închipui pe Adam și Eva în genunchi, este la fel de greșită, deși ei sunt mai mari ca Sfinții Arhangheli. Nu ne închinăm făpturii ca lui Dumnezeu, fiindcă aceasta este idolatrie, provenită de la dorința papei ca el să fie vicarul, să țină locul lui Hristos pe pământ, și prin el să ne mântuim. De aceea „binecuvântarea” în catolicism se face tot prin intermediul făpturilor, nu a lui Dumnezeu, nemijlocit. Este și acesta un indiciu indirect al formării sfinției sale în duh filopapal.

Mâna ca semn al binecuvântării

Când zugrăvești mâna binecuvântătoare, nu uni cele trei degete împreună, ci împreunează numai degetul cel gros (policar) cu degetul (inelar) care este lângă cel din mijloc, pentru că degetul (arătător) cel drept și îndoirea degetului (mare) mijlociu, însemnează numele lui Iisus, fiindcă degetul cel ce șade îl însemnează pe I, iar degetul cel îndoit, care este lângă el îl însemnează pe C (=S).

Iar degetul cel gros și degetul (inelar), care este lângă cel din mijloc, care se întâlnesc și se împreună unul cu altul, și îndoirea degetului mic, care este aproape, însemnează numele lui Hristos, pentru că alăturarea degetului gros, care se face împreună cu degetul (inelar), cel de lângă cel de lângă cel din mijloc,arată litera X (= H),iar degetul cel mic, care este aplecat, închipuie (litera) C (=S), prin care litere se arată numele XC, adică Hristos.

Și pentru aceasta Ziditorul a plăsmuit într-acest chip degetele palmei omenești, câte sunt de ajuns ca să arate numele acesta (în prescurtare)73.

Note

73. Romano-catolicii au altă așezare a degetelor mâinii, ca semn al binecuvântării, precum și altă explicație: degetul gros îl simbolizează pe Tatăl atotputernic; arătătorul— instrumentul și organul voinței — pe Sfântul Duh, iar cel mijlociu pe Fiul, toate aceste degete, ținându-se în sus. Degetul inelar și cel mic, ținute aplecate în podul palmei, închipuie pe Adam și Eva.

(dar oare poate blagoslovi Adam și Eva precum Hristos? Și oare este despărțire în sânul Sfintei Treimi? În papism da, căci papa-omul a luat locul lui Hristos și prin filioque s-a despărțit Sfântul Duh de Sfânta Treime, dar aceasta doar în hulele lor, la noi să nu fie în veac! – n.n.)^[28]

În realitate, cele două degete îndoite reprezintă cele două firi ale Domnului și Mântuitorului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos – n.n.]. ‎

Iehovistul sare ca ars și spune că nu se închină. Atunci, Părintele ridică mâinile în sus și ‎zice: „Doamne, nu sunt răspunzător de sufletele acestea”. Imediat, cei doi au plecat ‎împleticindu-se unul de altul, dar n-au putut ieși din biserică, ci s-au întors, s-au închinat și ‎pe loc s-au făcut bine amândoi. (Ana Bichi, Sibiu)‎^[29]

[paralizați de Părintele Arsenie Boca au fost siliți să se închine. Dar Ortodoxia nu silește, ci convinge și încă drept, dogmatic. Au căzut bieții de ei din lac în puț. De la iehovism la arsenism. De aici cine să-i mai scape? Dacă nu erau vrăjiți de maestrul de la Drăgănescu, aveau șansa de a cerceta Sfânta Scriptură și să găsească Ortodoxia autentică. Dar așa, amăgiți și mulțumiți de ei că sunt Ortodocși, dar prinși de curentul păgân cu mască Ortodoxă, cum să-și mai dea seama că-și pierd sufletele? Acum s-au închinat tablourilor de la Drăgănescu, cu chipul Părintelui Arsenie Boca, făcând în acest fel idolatrie, închinându-se făpturii (asemănării pictorului) ca lui Hristos (căci erau înșelați că acele tablouri L-ar reprezenta pe Dumnezeu). Cine le va spune vreodată că au căzut din erezia unei secte ce se crede creștină, în păgânism autentic ce se crede Ortodoxie? – n.n.]

 

Cum se face semnul crucii

 

În general, în practica ortodoxă este folosită mâna dreaptă. Degetul mare, indexul și degetul mijlociu sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce inelarul și degetul mic sunt ținute în palmă. Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre piept; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi ea merge orizontal către umărul stâng. În timp ce se face semnul crucii, se rostește „în numele Tatălui” (când mâna e pe frunte), „și al Fiului” (când mâna coboară la buric), „și al Sfântului Duh.” (când mâna se duce de la un umăr la celălalt). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane împărtășind aceeași Esență (natură). Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt și ambele în podul palmei reprezintă dubla natură, umană și divină, reunite în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.^[30]

Col 2:18 Nimeni să nu vă smulgă biruința printr-o prefăcută smerenie și printr-o fățarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, și îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească, :19 În loc să se țină strâns de capul de la care trupul tot, – prin încheieturi și legături, îndestulându-se și întocmindu-se, sporește în creșterea lui Dumnezeu.

Iată ce ne învață despre această rătăcire a Părintelui Arsenie Boca chiar Preasfântul Duh prin Sfântul Sinod de la Laodiceea, ridicat la valoare ecumenică de Sfântul Sinod al 6-lea ecumenic în canonul său al 2-lea:

CANONUL 35 al Sfântului Sinod de la Laodiceea:

 Nu se cuvine creștinii a lăsa biserica lui Dumnezeu, și a se duce, și îngeri a numi, și adunări a face. Care acestea s-au oprit. Deci de se va afla cineva zăbovindu-se în idolatria aceasta ascunsă, fie anatema. Căci au lăsat pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu, și au venit la idolatrie.

 TÂLCUIRE

 Sfântul Epifanie în Panarii, zice, că a fost un eres vechi al celor ce se numeau îngerești285 care învăța, că nu trebuie a chema creștinii pe Hristos spre ajutor, ori spre a se proaduce lui Dumnezeu și Tatălui printr-însul. Fiindcă acesta este mai presus de vrednicia omenească, căci și Hristos este mai presus de om. Ci trebuie a chema pe Îngeri la aceasta. Iar aceasta a fost o ascunsă rătăcire a diavolului, ca din o fățărnicească evlavie ca aceasta, și smerire, să ajungă puțin câte puțin oamenii, întru a chema pe Îngeri ca pe dumnezei, și prin urmare să slujească zidirii mai mult decât celui ce o a zidit, care și a urmat la dânșii. Pentru aceasta canonul acesta, anatematisește pe creștinii cei ce lasă Biserica lui Dumnezeu, și de a chema Domnul nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, și Dumnezeu, și se adună în bisericile Îngerilor (că după Teodorit, erau încă și până în vremea sa, o biserică a Arhanghelului Mihail, în părțile acelea ale Laodiceei, pentru o pricină ca aceasta) și îi chemau pe ei ca pe dumnezei, și prin urmare cu chipul acesta ascuns, se fac idololatri și ctismatolatri (slujitori zidirii). Iar acestea le zice canonul, nu ca să ne oprească de a-i chema pe ei, ca pe niște mijlocitori, spre ajutorul nostru, ferească Domnul! Ci ca să oprească covârșirea chemării lor.

 285 După Sfântul Epifanie, aceștia se numeau pe sineși îngerești, ori mândrindu-se că ar fi avut îngereasca viețuire, ori pentru că bârfeau, că lumea de Îngeri s-a zidit. Iar după dumnezeiescul Teodorit, pentru că ziceau ei că legea prin Îngeri s-a dat. Pentru aceea îi cinsteau, și le slujeau. Iar pricina pentru care sinodul acesta a așezat canonul acesta, precum zice însuși Teodorit, a fost aceasta, pentru că eresul acesta a rămas la mulți ani în Frighia, și în Pisidia, a cărora mitropolie (capitală) era Laodiceea, întru care și sinodul acesta s-a făcut. Care sinod i-a oprit să nu se roage Îngerilor, adică să nu cheme pe ei ca pe Dumnezeu, cu credință slujitorească. Iar Origen zice, că ei pentru aceasta chemau pe Îngeri ca pe dumnezei, pentru că îi găsea că se numesc în Sfânta Scriptură dumnezeiești și dumnezei. Pe acest eres pomenindu-l și dumnezeiescul Pavel în epistolia cea către Coloseni (2,18) zice: „Nimenea pe voi să vă amăgească, voind prin smerenie, și prin slujba Îngerilor cele ce nu le-au văzut umblând”; adică, nimeni să vă lipsească de plata credinței celei în Hristos. (că cinstind pe Îngeri, și de la ei așteptând plata credinței, care n-au biruit pe moarte, și pe diavolul, și pe păcat, și necerând milă și plata credinței de la Hristos, care prin Cruce a biruit pe moarte, și păcatul, și pe toate potrivnicele puteri, nedreptățeau pe Biruitorul.) Vrând, adică pentru smerenie și evlavie de a chema pe Hristos, să vă despartă de dreapta credință, și să vă aducă la credința Îngerilor, adică să slujiți Îngerilor ca dumnezeilor. […]

CANONUL 2 al Sfântului Sinod al 6-lea Ecumenic

 Au socotit însă sfântul sinodul acesta și aceasta, preabine și prea cu sârguință, ca și de acum înainte să rămâie adevărate, și întărite spre vindecarea sufletelor și tămăduirea patimilor, canoanele cele de Sfinții și fericiții Părinți cei mai-nainte de noi primite și întărite, dar încă și predanisite nouă în numele Sfinților și slăviților Apostoli 85 la număr. […]Pecetlui însă și pe celelalte toate sfințite canoane așezate de Sfinții și fericiții Părinții noștri. Adică ale celor 318 Sfinți Părinți adunați la Niceea, și a celor în Ancira, dar încă și a celor Neocesareea. Așișderea și ale celor în Gangra. Pe lângă acestea însă și a celor în Antiohia Siriei. Dar însă și ale celor în Laodiceea Frigiei. ^[31]

(d)        A băgat animale hipnotizate în biserică

Achim din Bărcut – care era atunci, înainte de 1948, o parohie greco-catolică – cu aprobarea părintelui paroh Mihai

[și aceasta vădește o mare rătăcire. Sfinții Apostoli îl numea pe căpetenia greco-catolicilor (sau orice cap ce slujește la minciuno-altarele ereticilor) preot mincinos al ereticilor, un minciunoiereu, popă mincinos, iar sfinția sa îl numește părinte paroh, vădindu-se fiu duhovnicesc al lui, iubitor de erezii, batjocoritor al Sfintei Cruci și al morții Domnului, vrednic de caterisire.

Nu ne mirăm de această afirmație. Ea vine de la un fiu duhovnicesc al Părintelui Arsenie Boca, care și el ținea cu dinții, cu degetele, cu sângele, cu sufletul și cu pensulele de aceeași erezie. Dacă pe preacuvioșia sa îl avea ca părinte, ce ne mai mirăm că a extins aceasta și la ceilalți popi mincinoși, de aceeași credință cu uniatul de la Prislop?

CANONUL 47

 Episcopul, sau prezbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-și bate joc de Crucea, și de moartea Domnului, și nu osebește pe ierei de către minciunoierei.

 [Apostolic, can. 46, 68; Sinod 2 can. 7; Sinod 6, can. 95, 84; Calcedon, can. 1; Cartagina, can. 8, 35, 57; Vasilie, can. 1, 20, 47]^[32]

186. -“Episcopul sau prezbiterul, de va boteza din nou pe cel botezat cu adevărat (Efes. 4, 5; Evrei 6, 4-6) sau de nu va boteza pe cel spurcat (cu botezul fals) de către necinstitorii lui Dumnezeu (F. Ap. 19, l-6), să se caterisească ca unul ce-și bate joc de crucea și de moartea Domnului (Rom. 6, 3-5) și nu deosebește pe adevărații preoți, de preoții cei mincinoși ai ereticilor”. -Apost. 47.^[33]–

Canonul 47 al Sfinților Apostoli zice:

Oricare Episcop sau Preot va boteza a doua oară pre cela ce are botez adevărat, sau nu va boteza pre cel botezat de eretici, care nu botează în numele Sfintei Treimi, să se caterisească (să i se ia darul), ca unul ce-și bate joc de Crucea și de moartea Domnului, nefăcând deosebire între Preoți și popii mincinoși.^[34]

Mat 23:30 Și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. 31 Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor ce au ucis pe prooroci. 32 Dar voi întreceți măsura părinților voștri!

 – n.n.]

– l-a invitat pe Părintele să ‎meargă la Bărcut, călătorie relatată mai înainte.‎

Dar iată ce s-a întâmplat, în timp ce mergeau prin pădurea de stejari, ‎dintre Cincul Mare și Bărcut: când au intrat cu căruța prin pădure, pe deasupra ‎căruței a apărut un stol de păsărele, care zburau și ele, pe sus, în direcția căruței, ‎adică spre sat. Părintele Arsenie, când a văzut stolul de păsărele, în uimirea celor din căruță, a început să vorbească cu ele, ba ‎le mai și fluiera frumos – se știe că Părintele avea o voce frumoasă și cânta la ‎flaut și de aici ușurința cu care fluiera foarte plăcut. Așa au mers păsărelele în ‎stol, pe deasupra căruței, prin pădure, până la ieșirea din pădure, spre sat, și ‎Părintele văzând că se sfârșește pădurea s-a adresat și le-a zis:‎

‎-‎        Acum, întoarceți-vă în pădure, unde vă puteți ascunde în ramuri, că se ‎termină pădurea și nu aveți unde să vă ascundeți. Stolul de păsărele a făcut în ‎zbor ocolul căruței de trei ori și s-au întors în pădure.‎

Acel Achim era un bărbat căsătorit, un om de ispravă și demn de toată ‎încrederea că mărturisirea lui e adevărată.‎

Al doilea caz este întâmplarea pe carie am trăit-o eu și soția, presbitera ‎Elena, când am fost, odată, să-l vedem pe Părintele Arsenie, la Drăgănescu.‎

Am ajuns cu bine de la Târgu Mureș; când am intrat în bisericuța în care ‎Părintele picta am văzut în biserică un grup de 7-8 găini, albe, frumoase, care ‎ciuguleau de pe jos resturi de pâine de la parastasele care tocmai se terminaseră. ‎Era într-o zi de sâmbătă și credincioșii părintelui paroh Savian Bunescu veneau ‎cu parastase la biserică și apoi, după slujbă, le împărțeau între ei, încât pe jos ‎erau numai firimituri de la parastas. ‎

Când am intrat și am văzut acest lucru am rămas puțin uimiți.‎

Părintele Arsenie, coborât de pe schelă, privea cu oarecare satisfacție cum ‎găinile acelea, fără să facă vreo murdărie pe covoarele de pe jos din biserică, ‎ciuguleau fărâmiturile căzute; când găinile au terminat, fără să ridice tonul, ‎liniștit le-a zis:‎

‎-‎        Acum ați terminat de ciugulit, ieșiți afară din biserică, că nu mai aveți ce ‎ciuguli. ‎

Atunci, spre uimirea și mai mare a noastră, acele găini, curat de albe, s-au ‎așezat într-un șir indian [sinonim cu hindus – n.n.] cu cea mai mare dintre ele în frunte și așa, ‎legănându-se, fără să se împingă sau alerge una înaintea celeilalte au ieșit ‎liniștite din biserică.‎

Apoi, privindu-ne pe noi, uimiți de cele ce văzuserăm, ne-a zis:‎

‎-‎        Ce vă mirați atâta? Oare nu este mai bine ca ele să adune firimiturile ‎căzute de la parastase pe jos, în loc să le luați voi pe tălpile picioarelor și să le ‎duceți pe cine știe unde?‎

‎-‎        Da, Părinte! Dar „tulai”, Părintele nostru drag și scump! Cum au ‎ascultat de Sfinția voastră și au ieșit așa de frumos și liniștite, fără zgomot, fără să ‎fi murdărit covoarele, afară! a răspuns presbitera Elena. Că și noi avem găini la Târgu Mureș și am mult de lucru cu ele, că dau năvală din ‎curte la bucătărie și fac murdărie și deși le alung și le zburătăcesc, iarăși vin ‎înapoi, la ușa bucătăriei!‎

Părintele, zâmbind la noi, n-a mai spus nimica, dar ne-a dat o lecție de ‎puterea de influență a Sfinției sale și asupra păsărilor, devenite atât de ‎ascultătoare de glasul său [iată ce fel de lecții dădea magul de la Drăgănescu. După rădăcină și roadele. Nu de ascultare de Sfânta Predanie, nu de smerenie și lucrare în ascuns, ci de puterea de hipnoză a sfinției sale și asupra păsărilor, asemănătoare cu hindușii care fluieră la cobre, vrăjindu-le. Cum ar putea să facă aceasta prin Sfântul Duh? Căci Sfântul Duh a dat și Sfintele Canoane de mai jos, și nu se contrazice, doar pentru a arăta pe cineva mai cu moț (cum o fac ucenici centrați pe Arsenie, în loc de Hristos) – n.n.] .‎^[35]

‎

156. -“Nimeni să nu bage în Biserică (pridvor, etc.) vreun fel de animal, afară de împrejurarea ‎că cineva ar fi în călătorie și ar fi lovit de vreo primejdie neașteptată și negăsind adăpost la vreo ‎casă, s-ar adăposti la Biserică. în caz de vreo mare grindină, dacă animalul n-ar fi adăpostit ar ‎muri și astfel, omul n-ar mai putea urma călătoria, ajungînd în primejdie de moarte. Am învățat ‎că sîmbăta pentru om s-a făcut (Marcu 2, 27), deoarece noi prețuim atît de mult mîntuirea și ‎folosul omului. Iar, dacă cineva ar face aceasta, fără de sila primejdiei după cum am zis, băgînd ‎animal în Biserică, dacă va fi cleric să se caterisească, iar mireanul să se afurisească” VI ec. 88.‎

‎ 2050. -“Cei ce se duc la vrăjitori, sau la așa numiții șutași precum și la alții asemenea, spre a ‎învăța de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de șase ani, potrivit ‎cu cele hotărâte de părinți în privințele lor. Sub aceeași pedeapsă trebuie să cadă însă, cei ce ‎poartă urși sau alte animale ca să joace, înșelînd pe cei mai neștiutori și prezicînd norocul, ‎soarta sau spița neamului, și multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciți, precum și cei ce ‎spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii și fermecătorii. Însă dacă vor rămîne în aceasta și nu ‎se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri minatoare și păgînești, hotărîm să se ‎îndepărteze cu totul de la biserică precum poruncesc sfintele canoane”.-“Căci, ce părtășie are ‎lumina cu întunericul”- cum spune apostolul-sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu și ‎idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înțelegere poale fi între Hristos și ‎Veliar”. – ( I. Cor. 6,15, l6),VIec.61.‎^[36]

Cel mai probabil, prezuma specialistii, hipnoza in cazul animalelor reprezinta un atavism, o stare catatonica indusa sau autoindusa prin care animalul sa se fereasca de posibilii atacatori. Si totusi, teoria este una pur speculativa. Misterele hipnozei animale raman iar scenele in care pasari sau chiar crocodili uriasi intra in transa pot fi de-a dreptul infricoasatoare…^[37]

Așadar, se învață despre Krishna că a întreținut relații sexuale cu 16.000 de femei si a dobândit 180.000 de fii. în ‎fotografia alăturată este înfățișat făcând curte fiicelor de păstori dintr-un sat. Cu fluierul său dulce le vrăjea pe ‎femeile care, lăsându-si în urmă familiile si rușinea, alergau să-l întâlnească. Vrând să le mulțumească pe toate, ‎Krishna le-a hipnotizat în grup, făcând-o pe fiecare dintre ele să creadă că dansează împreună cu el. Krishna a ‎dansat însă numai cu o favorită a sa, pe nume Rada, care era căsătorită. Când gelosul ei soț s-a apropiat cu intenția ‎de a-i prinde în flagrant, Krishna a luat forma zeiței Kali si astfel bărbatul, în loc să asiste la o scenă de adulter, a ‎văzut-o pur si simplu pe soția lui rugându-se zeiței Kali!‎

Deci zeul, în timp ce îi învață pe oameni ascetismul, yoga, devotamentul fată de el, fată de virtute, în viața ‎personală se dovedește obsedat sexual, iubitor de plăcere, adulter, viclean, ipocrit, mincinos, gata oricând să însele, ‎să destrame familii si să calce în picioare cinstea soților. Acestea sunt relatările „istoriei sfinte”.‎^[38]

O cunoscuta legenda spune ca, in 1284, orasul german Hamelin fusese napadit de soareci. In plina disperare a locuitorilor sai, aici ajunge, intr-o zi, un om imbracat cu o manta multicolora; el le propune sa-i scape de soareci, in schimbul unei sume de bani. Asa ca scoate un fluier si, pe masura ce canta, soarecii vrajiti ies din case aliniindu-se pana la o apa in care se ineaca. Misiunea fiind indeplinita, omul isi cere plata dar, scapati de soareci, locuitorii il refuza. Un pic mai tarziu, pe 26 iunie, imbracat in costum de vanator, omul se-ntoarce si-ncepe sa cante iarasi pe strazi. De data aceasta, copiii, 130 la numar, il urmeaza vrajiti, pana pe muntele Koppelberg, unde dispar, cu totii, pentru totdeauna…

Mi s-a intamplat sa aud de doua ori intr-o singura zi, la Sighisoara, aceasta poveste dramatica, dar, careia, localnicii i-au adaptat un final fericit: Da!, spun ei, acei copii au disparut, intr-adevar, la Hamelin, dar numai ca s-apara, mai tarziu… la Sighisoara, unde-au zidit cetatea de pe deal.^[39]

Cînd a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie și alergînd la ea, a cuprins-o și o săruta, zicînd: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Și cum a zis tînărul cuvîntul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputînd nici numele Iustinei să-l rabde, iar tînărul s-a înspăimîntat foarte tare și, alergînd la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întîmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dînsul chip de pasăre și făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei și voia să se așeze pe casă. S-a întîmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră și văzînd-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid și a fugit. Și a pierit de la Aglaid și acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre și puțin a lipsit de a nu muri căzînd jos, căci cu mîinile s-a apucat de vîrful casei și, ținîndu-se, a rămas spînzurat. De nu ar fi fost coborît de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul și ar fi murit. Și așa, nereușind nimic, s-a întors tînărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzîndu-se înfrînt și s-a hotărît ca singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întîi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; și încă nu se apropia de ușile casei ei, iar nălucirea și înșelătoarea asemănare cu cea de femeie și cu cea de pasăre au pierit de la dînsul și s-a întors rușinat.^[40]

Haideți să vedem acum și alte arătări și minuni diavolești, făcute de dragul ecumenismului de tentă monofizită (la copți), foarte asemănătoare cu cele propagate la Prislop:

Zeitoun, Cairo

Din multe puncte de vedere, aparițiile de deasupra Bisericii Copte a Sfintei Maria din Zeitoun, Cairo, au fost cele mai interesante și mai credibile. Ele priveau nu Biserica Romei, ci Biserica Coptă [monofizită, dată anatema la Sinodul al patrulea ecumenic – n.n.], iar episcopii copți, inclusiv reprezentanții patriarhului copt, se aflau printre milioane de creștini, musulmani, evrei și necredincioși [ecumenismul în floare și roade – n.n.] , care de multe ori au fost martorii aparițiilor în decurs de 3 ani, între 1968-1971. Biserica Coptă a recunoscut aceste apariții ca fiind apariții adevărate ale binecuvântatei Fecioare Maria, ca și Biserica Catolică Coptă, Biserica Greco-Catolică și conducătorul din acea vreme al Bisericii Evanghelice și purtătorul de cuvânt al tuturor Bisericilor Protestante din Egipt. Chiar directorul Departamentului de informare generală și reclamații al guvernului egiptean a înaintat un raport superiorului său, afirmând că era ,,un fapt incontestabil că binecuvântata Fecioară Maria s-a arătat deasupra Bisericii Copte din Zeitoun …” [toți ereticii lipsiți, sărmanii, de discernământul Ortodox, uniți în a confirma arătările diavolești, ca să fie susținut cu putere ecumenismul – n.n.] . Vedenia păstra o tăcere desăvârșită [ca să convingă pe toți și să nu fie respinsă de nimeni, dacă se poate nici de Ortodocșii fără discernământ, care s-ar fi alertat auzind, totuși, vreo erezie. Totuși, cu mila lui Dumnezeu, după cum ați observat, nici un ierarh Ortodox, nici măcar din cei cu opinii ecumeniste, oficial cel puțin, nu s-a lăsat amăgit. Iar dacă diavolul mascat în „Maica Domnului” ar fi spus ceva care ținea cu vreo parte, cealaltă parte l-ar fi respins și nu ar mai fi putut însămânța tocmai mesajul ecumenist care cuprinde în sine susținerea ideii că toate ereziile și hulele sunt dreaptă credință și dreaptă slăvire, deci Dumnezeu nu mai este Adevărul ci Relativul. De aceea este numit în mod corect ecumenismul ca fiind „panerezia tuturor timpurilor”, deci erezia mai rea decât toate, fiindcă le are în sine pe toate – n.n.]. Nu existau nici un fel de amenințări cu pedeapsa, insistențe cu privire la dogmele și practicile latine, avertismente apocaliptice și transe [ca să-i momească confortabil pe toți și să-i înghită pe nebăgate în seamă. Dacă Maica Domnului s-ar fi arătat, nu ar fi repetat vedenia ca la un spectacol ce cheamă clienți pentru câștig, ci ar fi apărut o singură dată pentru a aduce folos duhovnicesc îndemnându-ne la pocăință și învățându-ne taine Ortodoxe, nicidecum pentru a favoriza prin prezență și tăcere adunările nelegiuite monofizite (date anatema de la Sfântul Sinod al patrulea ecumenic) și ale celorlalți eretici (care se opun Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici), neținând cont de adevăr, ci unindu-se pentru relativizarea credinței și despărțirea de Hristos Adevărul. Dacă însuși Domnul nostru Iisus Hristos ne învață: Mat 18:17 Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș. 18 Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer. Maica Domnului nu o să apară pentru a-L contrazice prin tăcerea ei favorizantă adunărilor ecumeniste. Ea când apare zice așa:

Dar pentru că Sfântul Munte întotdeauna a fost – și este – în pericole sprijin și apărător Ortodoxiei, de aceea și latinii s-au grăbit să strice temeliile acestui sprijin al Ortodoxiei. Și cu grabă mare s-au dus și în Sfântul Munte silind monahii să se supună Papei de la Roma prin cuvinte cu momeli, cu bani, cu făgăduințe înșelându-i, cu amenințări, cu tiranie și silă și cu moarte mucenicească. Unii de frica chinurilor și a morții, cu tiranie primind bani, cu sila s-au lepădat de ortodoxia Părinților lor și a noastră. Iar cei mai mulți dintre dânșii au pecetluit cu însuși sângele lor mărturisirea. Și prin statornicia lor au mustrat pe Papa, furul de cele sfinte – numindu-se pe sine că e cap al Bisericii și locțiitorul lui Hristos pe pământ.

Dar din nefericire, vrednicele de plâns mânăstirile Marea Lavra și Xiropotamu au căzut atunci și s-au abătut de la învățăturile Sf. Părinți ai noștri și au primit pe apuseni de frică, cu cinste și cu supunere de rob. Se făceau acestea după porunca Împăratului pe voia latinilor, ca să se plece monahii din Sf. Munte la dogmele cele spurcate ale Romei.

Însă Dumnezeu, ca să se întărească și ceilalți în credința Ortodoxă, a pedepsit mânăstirea Xiropotamu chiar în vremea când acei nenorociți monahi împreună cu cei din Apus săvârșeau spurcata lor liturghie, după adăugarea reformei latinești. Zidurile și turnurile mânăstirii Xiropotamu s-au prăbușit din temelie. Și în cădere zidurile au omorât mulți din latini și din călugării cari au căzut din credință.

Cei cari au venit din Italia nicidecum nu au vrut să dea atenție acestei pedepse cerești, și fiind turbați s-au dus prin tot Sfântul Munte. În apropiere de mânăstirea Zografu se nevoia un monah singur la liniște, care avea un obicei sfânt ca să citească Acatistul Maicii Domnului de mai multe ori în fiecare zi cântând în fața Sfintei Icoane a Maicii Domnului.

În una din zile, când pe buzele acestui bătrân răsuna neîncetat felicitarea Arhanghelului făcută Prea Sfintei Fecioare Maria, „Bucură-te”, deodată aude bătrânul din această Icoană cuvântul următor: „Bucură-te și tu, bătrânul lui Dumnezeu”. Bătrânul s-a speriat. „Nu te teme, l-a liniștit din Icoană glasul Maicii Domnului, ci du-te repede în mânăstire și vestește fraților și egumenului, că dușmanii mei și ai Fiului meu s-au apropiat. Și care e slab cu duhul și nu poate răbda, să se ascundă, până trece ispita. Iar cei care doresc moarte mucenicească să rămână în mânăstire. Dar du-te repede”.^[41]

– n.n.].

Apariția se arăta pe cupolele bisericii vreme de aproape 2 ore și mai mult o dată, întotdeauna noaptea, dar nu în fiecare noapte și nu cu regularitate. Doamna apărea în lumină strălucitoare – atât de luminoasă încât trăsăturile ei nu puteau fi văzute cu claritate – care se revărsa deasupra bisericii. Ea era în mod invariabil precedată sau însoțită de ,,porumbei” luminoși, ,,creaturi ciudate, asemănătoare păsărilor, făcute din lumină, care nu fâlfâiau din aripile lor, ci planau. Apariția se mișca de pe o parte pe cealaltă a cupolelor, înclinându-se și salutând mulțimile nenumărate de oameni, estimate uneori la 250.000 de persoane. Câteodată, ea îi binecuvânta sau întindea o ramură de măslin. Reprezentantul patriarhului a descris-o ca fiind ,,foarte tăcută, plină de slavă”. Din când în când, ea era văzută ținând în brațe Pruncul, sau ca parte din sfânta familie[8]. Toți se rugau în felul lor: musulmanii recitau din Coran pe covorașele lor de rugăciune, grecii spuneau rugăciuni, copții cântau imne. ,,Porumbeii” erau întotdeauna menționați de martorii oculari. Alte fenomene erau o ,,ploaie de diamante”, un nor roșu incandescent și nori de tămâie înălțându-se. Aveau loc vindecări spectaculoase și autentificate medical, deși, ca și la celelalte locuri sfinte, acestea erau puține în comparație cu mulțimea de oameni bolnavi.

 

Biserica coptă Sfânta Maria din Zeitoun, Cairo,

unde au avut loc aparițiile anti Maicii Domnului între anii 1968-1971^[42]

Vedem că numărul celor rătăciți de monofizism („natura teandrică”) și ecumenism de la Zeitoun depășește numărul fanilor de la Prislop (chiar dacă fac parte din aceeași comunitate de idealuri și rătăciri), dar aceasta nu este un semn de sfințenie, ci de lucrare diavolească. Cum așa? Se confirmă iarăși Sfânta Evanghelie:

Mat 24:24 Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.

Mat 22:14 Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Luc 12:32 Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția.

(e)         Propovăduitor și inventator de apocrife

Părintele Arsenie Boca s-a purtat ca un eretic clasic: a fost propovăduitor și chiar inventator de texte apocrife, fiind pentru aceasta vrednic de caterisire

Din canoanele Sfinților Apostoli

CANONUL 60

 Dacă cineva cărțile necinstitorilor de Dumnezeu cele minciunosuprascrise, ca pe niște Sfinte în adunare (Biserică) le-ar citi, spre vătămarea norodului, și a clerului, să se caterisească.

 [Sinod 6, can. 2, 63; Sinod 7, can. 9; Laodiceea, can. 51]

 TÂLCUIRE

 Din cărți, unele adică, de eretici, și de necinstitori de Dumnezeu fiind alcătuite în numele sfinților cu minciună s-au suprascris, spre amăgirea și rătăcirea celor mai proști, precum este Evanghelia ceea ce se numește a lui Toma, fiind scrisă cu adevărat de manihei, iar deasupra scrise cu numele Apostolului Toma: apocalipsurile cele numite ale lui Avraam, Isaac, Iacov, și ale de Dumnezeu Născătoarei. Bârfele lui hrisomal (păr de aur), pe care ereticul Pamfil le-a scris deasupra teologhiceștii voroave. Și alte nenumărate ca acestea, de care face pomenire Sfântul Meletie88 mărturisitorul, prin stihuri politicești, în cea de dânsul numită Alfavita. Iar altele dreptslăvitoare fiind și binecinstitoare și scrise de bărbați dreptslăvitori și sfinți, sau notevsit (adică s-au stricat) de eretici în urmă [deci și stricarea celor vechi și autentice este păcat, cu cât mai mare este păcatul Părintelui Arsenie Boca că a inventat unele noi, sau a reprodus unele mincinoase, existente – n.n.]; Precum s-au notevsit de cei răi slăvitori, așezămintele Apostolilor cele prin Clement, pentru aceasta și s-au lepădat, precum zice aceasta ecumenicul sobor al 6-lea în canonul, al 2-lea al său. Și cele apocrifa (ascunse) ale lui Ilie, și ale lui Ieremia, și ale lui Enoh, încă și ale altor prooroci, și patriarhi.89 Pentru aceasta și canonul acesta apostolesc rânduiește. Că oricare le-ar întrebuința acestea în auzul de obște, și ar pune să se citească în Biserică ca niște Sfinte, cărțile necinstitorilor de Dumnezeu și rău slăvitorilor, cele minciunosuprascrise, pentru ca să vatăme sufletește pe norodul cel de obște, și pe clerici, să se caterisească. Căci cărțile cele de acest fel se cuvine să se osândească, sau cel mai puțin, să se ascundă, dar nu să se citească în Biserică.

88 Care pe lângă cele zise sunt acestea: Apocalipsis a lui Adam, a lui Lameh; Rugăciunea lui Iosif celui frumos; Apocalipsis a lui Moisi, și Diata; Psalmii lui Eldad și a lui Solomon; Străine ziceri lui Isaia; Apocalipsis a lui Sofonie. Cartea a treia a lui Esdra; Apoclipsis a de Dumnezeu Născătoarei, și a lui Petru, și a lui Pavel; Epistolia lui Varnava; Încungiurările Apostolilor; Carte a lui Matei și a lui Varnava. Învățătura lui Climent; Faptele lui Pavel; Învățătura lui Ignatie și a lui Policarp, Cărțile Ucenicilor lui Simon, a lui Dima și Cleov și Nicolai. Iar cărțile ereticilor manihei sunt: A șaptea Evanghelie; Dragostea cea în șapte cuvinte; Lucrarea rugăciunilor; Pragmatia Urieșilor; Evanghelia lui Filipp; Cele copilărești ale lui Hristos; Și Faptele lui Andrei. Iar Sfântul Nichifor în canoanele 3, 4 ale sale (care sunt în tomul al 2-lea al adunării canoanelor foaia 918) zice: că nu se cuvine să primim Apocalipsa lui Pavel, și altele ca acestea. Că spurcate și necurate sunt. Nici Apocalipsul lui Esdra, și a lui Zosima; și cele două mucenii al Sfântului Gheorghe; și ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita). Însemnează însă că Înțelepciunea lui Solomon se citește în Biserică în auzul norodului împreună cu cărțile cele canonisite ale Scripturii, pentru că, carte canonicească se numește de canonul 30 al soborului din Cartagina. Încă și Atanasie în epistolia sa cea prăznuitoare pe aceasta o numără împreună cu cărțile cele ce se citesc. Iar de o numesc oarecare apocrifa (ascunsă) rău zic, că se mustră de acestași epistolie a lui Atanasie. Însemnează pe lângă acestea, că scriitorul cărții cei sobornicești scrie, că Sfântul sobor a toată lumea cel 1 prin minune a cunoscut cărțile cele întestăluite și canonicești, și pe cele ascunse și mincinoase ale ereticilor, că punându-le pe toate împreună sub Sfânta Masă, și rugându-se Domnului, o minune! Pe cărțile cel canonicești le-au aflat deasupra Sfintei Mese, iar pe cele ascunse sub dânsa.

 89 Am zis, că s-a notevisit cele apocrifa (ascunse) ale lui Ilie, și Ieremia, și Enoh, încă și ale altor patriarhi, pentru că până în vremurile Sfinților Apostoli, erau nenotevisite și curate. Pentru care Pavel, din cele ascunse ale lui Ilie, a luat zicerea ceea ce o scrie în capul al doilea, aceea întâi către Corinteni, care zice: „Ci precum este scris, cele ce ochiul nu le-a văzut, și urechea nu le-a auzit, și pe inimă de om nu s-au suit, care au gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe el. Precum aceasta o mărturisește mai întâi, Grigorie oarecare ce a stătut arhidiacon patriarhului Tarasie, a unchiului înțeleptului Fotie; Și al 2-lea însuși înțeleptul Fotie, în întrebările cele ce se numesc Amfilohia, de la Grigorie luându-o aceasta. Că nicăieri în cărțile Sfintei Scripturi cele ce se găsesc, zicerea aceasta a lui Pavel așa anume nu se află. Iar din cele ascunse ale lui Ieremia a luat, zicerea aceea ce o pomenește în capul 5 a celei către Efeseni, care zice. „Pentru aceasta zice: Deșteaptă-te cel ce dormi, și te scoală din morți, și va lumina ție Hristos.” Precum și aceasta o adeverează însuși Grigorie, și pe deslușitorul Fotie. Iar apostolul Iuda în soborniceasca sa epistolie (Iuda: 1;14,15), aduce o întreagă parte din cele ascunse ale lui Enoh. Adică: „Și a proorocit de aceștia și Enoh cel al șaptelea de la Adam, zicând: Iată au venit Domnul întru întunericile sfinților Săi îngeri, ca să facă judecată împotriva tuturor, și să mustre pe toți necredincioșii, de toate faptele păgânătății lor, cu care a făcut fără de lege, și de toate cuvintele lor cele aspre, care a grăit împotriva lui păcătoșii cei necredincioși”; Și celelalte. Au fost ascunse însă și ale altor patriarhi.

[…]

CANONUL 85

 Fie vouă tuturor clericilor și mirenilor cărți vrednice de cinstire și Sfinte: ale Testamentului celui vechi adică, ale lui Moise cinci, Facerea, Ieșirea, cea Leviticească, Numeri, a doua Lege. A lui Isus Navi una, a Judecătorilor una. A lui Ruth una. A Împăraților patru. Paralipomena din cartea zilelor două. Esdra două. Estera una, a Macabeilor trei; a lui Iov una; Psaltirea una. A lui Solomon trei, Pildele, Eclesiastul, și Cântarea Cântărilor; a Proorocilor douăsprezece: una a lui Isaia; una lui Ieremia; una a lui Iezechiil; una a lui Daniil. Din afară însă mai adaugă-se vouă a învăța tinerii voștri, înțelepciunea a mult învățatului Sirah. Iar ale noastre, adică ale noului Testament, Evanghelii patru, a lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca, și a lui Ioan. Patrusprezece epistolii ale lui Pavel. Două epistolii ale lui Petru. Ale lui Ioan trei. A lui Iacov una. A lui Iuda una. Ale lui Clement două epistolii. Și așezământurile cel prin mine Clement în opt cărți proglăsuite către voi episcopii (care nu trebuie a se publica către toți pentru cele într-însele tainice) și faptele noastre al Apostolilor.107

107 Însemnează însă că în multe cărți manuscrise și tipărite, și mai ales în sinopsul lui Alexie Arestin, se văd și alte canoane suprascrise, unele în numele lui Petru, iar altele în numele lui Pavel, care nu se cade a le primi, ci a le lepăda ca neadevărate, și minciunosuprascrise, căci și Sfântul de toată lumea al 6-lea sobor în canonul 2 pe singure aceste 85 le primește, ca adevărate canoane al Apostolilor. Iar pe celelalte minciunoscrise le socotește. Însă fiindcă Grigorie episcopul Pisinuntei a zis în Sfântul al 7-lea sobor, că adunarea Apostolilor ceea ce s-a făcut în Antiohia (din nouă canoane ale sale, care se află în biblioteca Cezareei Palestinei ce se făcuse de mucenicul Pamfil, precum însemnează apusenii) în canonul său al 8-lea au rânduit a nu se mai amăgi întru idoli cei ce se mântuiesc, ci împotrivă să închipuiască Dumnezeu bărbătescul și preacuratul chip al lui Hristos [deci, Părintele Arsenie Boca pictând idolul feței sale în locul bărbătescului și preacuratului chip al lui Hristos, încalcă acest canon Apostolic, al 8-lea și se împotrivește sinodului al 7-lea – n.n.] . Pe acest canon al Apostolilor zic, îl primim, și pentru că soborul al 7-lea l-au primit, și pentru că se conglăsuiește, cu vechile istorii. Fiindcă și femeia ceea ce i-a fost curs sânge vindecându-se de Mântuitorul a afierosit stâlp în Paneada precum istorisește Eusebie cartea 7 cap 8 pe care l-a sfărâmat Iulian, precum zice Sozomen cartea 3, cap 1 și Nichifor cartea 10, cap 30 (la Dositei în Dodecavivlion foaia 18) vezi și la prolegomena apostoleștilor acestora canoane.

[Sinod 6, can. 2; Laodiceea, can. 51, 59, 60; Cartagina, can. 32, 54; Atanasie, can. 39]

 TÂLCUIRE

 După ce au învățat Apostolii și au legiuit prin sfințitele lor canoane în ce chip se cuvine atât clericii, cât și de obște toți mirenii creștini în a viețui în lume; în sfârșit învață, și care cărți se cade a le citi. Și cărțile adică cele ne canonisite și minciunosuprascrise au învățat în canonul lor al 60-lea să nu le citim. Iar cele canonisite și Sfinte prin canonul acesta ne învață pe noi să le citim, pe care le și numără, precum aici se văd [unde sunt enumerate cărțile din care citează Părintele Arsenie Boca, mințind despre Sfânta Maria Magdalena, întocmai cu Apostolii? Iar dacă nu a citat (fiindcă obișnuia să fure de la alții și să le dea în numele său, ca să fie mai interesant, înseamnă că le-a inventat), deci păcatul este mai mare Ioan 9:41 Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră. – n.n.] . Pomenește însă cărțile acestea și soborul cel din Laodiceea în canonul 60 și cel din Cartagina în canonul 32 dar și marele Atanasie în prăznuitoarea sa epistolie a 39. Și Grigorie Teologul în stihurile sale, și Amfilohie al Iconiei prin iamblicești stihuri. Deci marele Atanasie în pomenita epistolie în două desparte toate cărțile vechii Scripturi: în cele canonisite, și în cele ce sunt de citit. Și canonisite adică a vechei Scripturi zice că sunt douăzeci și două de cărți, după numărul literelor evreicești (precum aceasta o zice și Teologul Grigorie, și dumnezeiescul Ioan Damaschin) care sunt acestea: 1. Facerea, 2. Ieșirea, 3. Leviticul, 4. Numeri, 5. A doua lege, 6. Isus a lui Navi, 7. Judecătorii, 8. Ruth, 9. Cea întâi și a doua a Împăraților împreună (care și Samuil se numesc de evrei. Iar cea a 3-a și 4-a a Împăraților: 1 și 2 a împăraților se numesc), 10. Cea a treia și a patra a Împăraților, 11. Întâia și a doua împreună Paralipomenon (adică a rămășițelor), 12. a lui Esdra întâi și a doua împreună, 13. Psalmii, 14. Paremiile (Pildele), 15. Eclesiastul, 16. Cântarea Cântărilor, 17. Iov, 18. Proorocii cei mici douăsprezece care se numesc o carte, 19. Isaia, 20. Ieremia împreună și Plângerile, și Baruh, și Epistolia, 21. Iezechiel, 22. Daniil. Iar cărți ce se citesc de cei ce de curând se catehisesc sunt acestea: Înțelepciunea lui Solomon, care și preaîmbunătățită (virtuoase) se zice după Eusebie (cartea 11, cap 7 despre evangheliceasca pregătire) înțelepciunea lui Sirah, care și aceasta pe preaîmbunătățită se zice după Gheorghe Singhelul. (Însemnează însă că Sirah la apuseni se numește bisericesc) Estir, Iudit, și Tovias. Dar însemnează că și cartea Estirei una fiind, cu cărțile cele canonisite împreună se numără, precum și canonul acesta apsotolesc între cele canonisite pe aceasta o numără, și soborul cel din Laodiceea, și cel din Cartagina. Ci și Înțelepciunea lui Solomon, și Iudith, și Tobit, împreună se numără cu cărțile cele canonisite de soborul cel din Cartagina. Canonicești cărți însă se socotesc de canonul acesta apostolesc, și cărțile cele trei ale Macabeilor.108 Iar cărți canonicești ale Scripturii celei noi sunt acestea: Evangheliile cele 4, Faptele Apostolilor, Cele șapte sobornicești epistolii, adică a lui Iacov una, a lui Petru două, ale lui Ioan trei, a lui Iuda una, ale lui Pavel epistolii 14, și Apocalipsa. Despre care măcar că zice dumnezeiescul Amfilohie în stihurile cele iamblicești, că mulți cu adevărat o judecă a fi cu adevăr a lui Ioan (Evanghelistului), iar cei mai mulți o judecă ca o neadevărată. Încă ca o carte canonisită pe aceasta o primește soborul cel din Cartagina canon 30. Și marele Atanasie în mai-nainte zisa epistolie cea 39. Și dumnezeiescul Dionisie Areopagitul, tainică privire pe aceasta numindu-o, și scoliastul Sfântului Dionisie dumnezeiescul Maxim, la multe locuri din scoliile sale de aceasta pomenește. Și dumnezeiescul Ieronim zicând-o pe această cartea cea mai înaltă a lumii. Iar de și Teologul Grigorie aceasta nu o numește în stihurile sale; ci întru alcătuitorul său cuvânt, cel face către cei 150 de episcopi ai Sinodului al 2-lea arătat o pomenește aceasta, zicând: Mă înduplec a crede că alți (îngeri) pe altă Biserică o apără precum Ioan mă învață prin Apocalipsis, (adică prin descoperirea ce i s-a făcut). Dar și Origen avea tâlcuire la Apocalipsis. Pomenește de aceasta și Chiril al Alexandriei (foaia 669 a celor cinci cărți) și Clement Stromateul (foaia 856 a acelor cinci cărți) o primesc pe aceasta și Apolinarie, Efrem, Papias, Iustin, Irineu, Tertulian, Lactandius, Sevir, Silpichie, Augustin, Metodie, Ipolit, Andrei al Cezareei. Și însuși cel a toată lumea al doilea Sinod, înaintea căruia Teologul Grigorie a glăsuit cuvântul cel alcătuitor care pomenește despre Apocalipsis. Meliton al Sardelor, Teofil al Antiohiei, și alții. Iar cele două epistolii ale lui Clement, pe care le pomenește apostolescul acesta canon sunt trimise către Corinteni, ca din partea Bisericii celei din Roma, și tipărite în adunarea tomului întâi al practicalelor sinoadelor, din care cea a 2-a ne adevărată se judecă de către Fotie; foaia 156 a Miriovivlei. Iar așezământurile Apostolilor, care și învățătură a Apostolilor se numesc, de către marele Atanasie, și de către canonul al 2-lea al sinodului 6 s-au lepădat de către al 2-lea canon al celui a toată lumea al 6-lea sinod, adică, fiindcă s-a notevsit (adică s-au reformăluit) de către eretici. Dar de vreme ce nu toate s-au notevsit, ci la oarecare părți, pentru aceasta mulți din Părinți, și mai înainte de sinodul al 6-lea care mai ales este Teologul Grigorie, dar încă și Sfințitul Maxim, au întrebuințat ziceri dintr-însele. Și Teologul adică în cuvântul cel despre Paști: „Asupra străjei mele voi sta, cu oaie aligoricește pe Hristos pentru îmbrăcămintea nestricăciunii.” Care zicere o a luat din așezământurile acestea, după Nichita. Iar dumnezeiescul Maxim perioade (adică cuprinderi) întregi întrebuințează din așezământurile acestea la scoliile lui Dionisie. Și ce zic pe unii? Însuși cel a toată lumea sinod al 5-lea aduce mărturie din aceste așezământuri în epistolia lui Iustinian; că se cuvine pentru cei ce s-au săvârșit a se da milostenie. Foaia 392 a tomului al 2-lea al adunării sinoadelor. Dar și după cel al șaselea a toată lumea Sinod din așezământuri a întrebuințat mărturie sinodul cel din Sfânta Sofia. Și Mihail încă Chirulariul și patriarhul Constantinopolului, cu sinodul cel împreună cu el, care se afla în viață în anul 1053 a adus mărturie împotriva tunderii bărbilor, care se află în cartea întâia a apostoliceștilor așezământuri în capul al 3-lea zicând așa: „Nu vă veți smulge bărbile voastre; că frumsețea ziditorul Dumnezeu o a făcut să fie pentru femei, iar pentru bărbați cu dreptul a judecat a fi nepotrivită.” Și vezi la foaia 978 în tomul al 2-lea al Sinodicalilor. Și acum precum se află tipărite, mi se pare că nu au nici un neadevăr și necuviință. Iar Pimen (adică păstorul) de care carte pomenește marele Atanasie în epistolia cea de multe ori zisă, este o carte care nu se află vremile noastre. Poate să fi fost însă una ca aceasta, precum este și cuvântul ce face Ioan al scării către Păstorul. Și în scurt a zice, era cartea aceasta, învățând pe păstorul oilor celor cuvântătoare, cu ce chip să păstorească pe acestea spre pășunea cea mântuitoare, și cum să le păzească nevătămate de unghiile lupilor celor gândiți a demonilor, zic, și a oamenilor celor rău slăvitori. Ne-au vestit însă unii că păstorul acesta se află o carte prea veche într-o mănăstire a Eladei, facerea a lui Cuart, unuia din Apostolii cei șaptezeci. Pe păstorul îl pomenește și Sfântul Maxim în scoliile dumnezeiescului Dionisie. Și este mărimea ei pe cât este a Psaltirii. Însemnează că canonul 54 al Cartaginei pe lângă cărțile Scripturii celei vechi și a celei nouă, poruncește a se citi și viețile mucenicilor, care cuprind muceniciile lor, în zilele praznicelor lor.

 108 Însemnează că alții numără pe Daniil cu Iezechiel o carte, și așa împlinesc pe 22 număr a evraicescului Alfavit. Iar sinodul din Laodiceea, numără pe Ruth cu Judecătorii o carte, și așa împlinește pe al 22-lea număr. Care este și mai bun, fiind încredințat de sinod. Așa dară nedrept este și greșit șirul și rânduiala și cunoscută de toți și tipărită, în care se află cărțile vechiului Testament, pentru multe pricini. Întâi pentru că are despărțit în două cartea lui Estir, așezând o parte cu cele canonizate, iar pe alta cu cele apocrife, în vreme ce apostolescul acesta canon, o carte lămurit o numește, și al 60-lea a celui din Laodiceea și al 30-lea din Cartagina, și marele Atanasie și Amfilohie, așijderea o carte o numără. Al doilea fiindcă și a lui Ezdra cel 2 cărți în două deosebite părți le așează, pe una adică în cele canonizate, iar pe alta în cele apocrife, în vreme pe acestea două cărți ca una le numără și aceste apostolesc canon, și sinodul din Laodiceea, și din Cartagina, și marele Atanasie, și Teologul Grigorie, și Sfântul Amfilohie. Al treilea fiindcă pe Baruh, și pe epistolia lui Ieremia le despărțește de profeticeasca carte a lui Ieremia, și le numără cu cele apocrife, în vreme ce sinodul din Laodiceea și marele Atanasie o carte le numără pe tustrele acestea (pentru ce sinodul din Laodiceea, scrie în număr multoratec epistoliile lui Ieremia, în vreme ce una numai se află, precum și Atanasie epistolie în număr singuratic o numește? Mă mir!). Al patrulea că pe acele trei cărți ale Macabeilor între cele apocrife le numără pe care apostolescul acesta canon le numește canonice. Al cincilea fiindcă pe cartea lui Neemia o numără între cele canonizate, despre care nicicum se face pomenire, nici de către apostolescul acesta canon, nici de către sinodul din Laodiceea, nici de către cel din Cartagina, nici de către marele Atanasie, sau de Grigorie și de Amfilohie. Al șaselea și fiindcă în oarecare ediții numește apocrife pe cărțile cele ne canonizate, în vreme ce nicicum se cuvine cu acest nume să se numească, precum zice marele Atanasie în epistolia mai sus zisă. Fiindcă numele, de apocrife, li s-au pus de către eretici, spre a putea cu aceasta a scrie ce voiesc, și să înșele pe cei simpli cum că ar fi cărți apocrife și vechi de ale Sfinților, dar bine este pe cărțile necanonizate a vechiului Testament să se numească anaghinoscomene (cele ce se citesc), și nu apocrife, însă anaghinoscomene acestea trebuie să se numească: Neemia, Cântarea celor 3 Tineri, Vil și balaurul, și Susana. Cu toate despre cărțile acestea nici o pomenire se face, nici în apostolescul canon, nici în sinodul Laodiceei, nici a celui din Cartagina, nici de către marele Atanasie, nici de către dumnezeiescul Grigorie, nici de către Amfilohie.^[43]

Ce texte apocrife cita, inventa și propovăduia Părintele Arsenie Boca?

Iată o mică parte din ele:

Părintele ne-a povestit altădată despre Maria Magdalena că a fost fiică de împărat, dar a ‎fost depravată, păcătuia cu toți care îi convenea și când a auzit de Domnul Iisus Hristos a ‎spus că se va duce să-L amăgească și pe El. S-a gătit și a plecat spre locul unde Iisus vorbea ‎lumii. Dar, înainte cu 60 de stadii de a ajunge, a căzut în genunchi și nu a mai putut înainta. ‎Se lupta singură să poată să ajungă, dar era în zadar. Lumea trecea pe lângă ea, toți ‎ducându-se să-L asculte pe Iisus Hristos și ea era singura care nu putea să înainteze. Atunci ‎și-a dat seama că o putere dumnezeiască o ține pe loc și și-a aruncat toate podoabele de pe ‎ea. A început să-L roage pe Dumnezeu ca să o ierte de păcate. Atunci Domnul Iisus Hristos ‎i-a îngăduit să meargă la El, iar ea a parcurs restul drumului în coate și în genunchi, iar când ‎a ajuns la Mântuitorul, I-a spălat picioarele cu lacrimile ei și I le-a șters cu părul ei. Astfel, ‎Maria Magdalena s-a întors la credință și a ajuns prima mironosiță.‎ [iată deci, cine era propovăduitorul fabulelor, legendelor și apocrifelor despre Sfânta Maria Magdalena, pe baza cărora o judecau ucenicii sfinției sale și o comparau cu femeile cunoscute de ei – n.n.] ^[44]

Dar poate credeți că este o invenție a ucenicilor fără carte și nu putem să ne bazăm pe ei că exagerează și mint (cam așa spun ucenicii intelectualiști când le dai argumente din cărțile despre Părintele Arsenie Boca, ca și cum ar trebui să inventăm noi un alt Părinte Arsenie Boca, pe gustul lor, ca să nu poată fi acuzat de nimic. Dar realitatea este așa cum este: și în cărțile de tip basme, și în cărțile cu tentă academică, și în cărțile dictate chiar de Părintele Arsenie Boca sunt lucruri deviate de la Ortodoxie, foarte grave). Ca să vedeți doar dintr-un exemplu că cele ce le-a învățat și făcut Părintele Arsenie Boca nu sunt Ortodoxe și, în același timp, că sunt dezvăluite cu precizie (fără să-și dea seama că îl fac de râs) chiar și de ucenicii simplii, la fel ca și de către cei cărturari, iată ce a spus însuși sfinția sa în public, surprins chiar în cartea oficială a predicilor sale numită „Cuvinte vii”:

Maria Magdalena

Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un șarpe ‎de aur, încolăcit pe brațul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare ‎stătea bine; toți i-au căzut la picioare.‎

A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalți bărbați ai lumii. ‎Un dor trufaș de a-L cunoaște i-a încolțit în inimă. ‎

A vrut să-L ispitească pe Iisus.‎

S-au întâlnit.‎

Dar nu s-a putut apropia de El.‎

Iisus o privea din oarecare depărtare, așa cum privește Dumnezeu, nu ‎cum privește bărbatul.‎

In fața sfințeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la ‎șapte – zice Evanghelia. Erau cele șapte păcate de căpetenie, care strică firea ‎omenească

[aici observăm cum experiența bolnăvicioasă personală și mentalitatea Părintelui Arsenie Boca își spun cuvântul. Crezând că ce face sfinția sa este lucrare dumnezeiască, iar nu înșelare demonică, este convins că și Mântuitorul lucra ca el.

Avea impresia că Hristos privea de departe pe oameni fulgerător și le schimba magic sufletele, scoțând (fără lucrarea de pocăință) patimile împreună cu dracii care le însoțesc.

Dar Mântuitorul niciodată nu a lucrat așa, și nici acum nu face aceasta prin Sfinții Lui, deoarece:

1. Ca Făcător al firii știe că ceea ce este Dumnezeu pentru creație, este zidită mintea să fie pentru fire. Adică să împărățească peste ea și să-i poarte de grijă, după alegerea ei ducând-o unde dorește:
   1. Dacă mintea vrea să se unească pe ea, pe cele ale ei și pe cele dimprejurul ei cu Dumnezeu se unește și se împlinește, cu ajutorul lui Hristos;
   2. Dacă însă vrea să se despartă de Dumnezeu, se desparte, povârnită și grăbită fiind spre aceasta de draci… și astfel se strică și strică toate cele ale ei.
2. Nici dracii nu pot să o silească pe minte să vină la ei, deși vor, nici Dumnezeu nu poate să o silească, pentru că nu vrea, având ca țel să o facă asemenea Lui până la identitate, atotputernică și liberă în smerenie, în relație de iubire, iar nu de dependență robită.
3. Ca Vindecător al firii și purtător în Sine al pocăinței noastre știe (ca Dumnezeu atotștiutor și Om trecut prin suferințele și păcătoșenia noastră ca și cum ar fi ale Lui – prin compătimire și Cruce) că mântuirea este o schimbare a firii, ce se lucrează de har împreună cu mintea, dacă și noi vrem. Pentru aceasta omul aduce (ca jertfă a lui) sudoare, credință, înțelegere, convertire a mentalității, osteneli nenumărate de înfrânare și răbdare a suferințelor, iar Hristos Se aduce pe Sine Răstignit și iubind cu milă și înțelegere. Aceasta este nunta de taină care vindecă și îndumnezeiește. Altfel nu este în realitate și cine crede că poate fi este înșelat.

Așadar, scoaterea dracilor este una, ea poate veni prin minune, pe loc sau în timp (dar tot prin împreună lucrarea cu oamenii, în urma lămuririi credinței celui îndrăcit, dacă poate înțelege, sau a celor ce-l însoțesc, dacă vor), iar vindecarea de patimi este alta. Ea vine în timp odată cu lucrarea de pocăință însoțită de experiențele ei, prin durerile trezviei și har.

În predica de mai sus a Părintelui Arsenie Boca și dracii, și patimile ies prin priviri, deci hipnotic, fără contribuția omului. Dar acest mod de a lucra (neținând cont de libertatea celui chinuit și dorindu-se supunerea lui totală – prin anihilarea propriei voințe – la voința lucrătorului) este specific Părintelui Arsenie Boca și îi definește rătăcirea, însă este diametral opus modului de a lucra al lui Hristos.

Vedem astfel că în acest basm eretic și elinesc despre Sfânta Maria Magdalena sunt doi huliți: și ea este acuzată de prostituție, și Mântuitorul este acuzat de viol… duhovnicesc, deci, mai grav decât cel trupesc – n.n.] ‎

Când aceștia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă ‎față, altă ținută. Și, rușinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o ‎avea aruncată peste umăr [iată o descriere vrednică de un pictor renascentist și un scriitor de romane, dar nepotrivit nici măcar cu cineva care ar cunoaște realitatea istorică a contextului vestimentar, cu atât mai puțin potrivit cu un ieromonah care ar trebui să aibă evlavie și să citească cu sfială viața Sfintei Cuvioase Maria Magdalena, pătrunzându-se de adevărul ei și de atunci – n.n.].‎

Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; ‎nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.‎

I-a grăit în conștiință [ce diferit lucra Părintele Arsenie Boca, față de Mântuitorul. Preacuvioșia sa dădea, prin duhurile care-i slujeau, gânduri străine ucenicilor, ca să creadă că le vorbește conștiința și astfel îi silea să facă ce dorește el. Aceștia, fiindcă aveau mentalitatea deja stricată prin căutarea minunii (fugind de osteneala propriei responsabilități, și dorind să fie purtați de alții spre mântuire, spre a scăpa de ostenelile libertății), primeau momeala și deveneau roboți arsenolatri. Părintele Arsenie Boca credea că și Hristos acționează la fel ca sfinția sa, pentru a-i sili să se lepede de sine și să-i urmeze Lui. Însă Mântuitorul făcea cu totul altfel, deoarece ne iubește. El păstra libertatea ucenicilor Lui, dăruindu-ne porunca lepădării de sine nu ca pe o robie magică ci ca pe o artă a artelor și o știință a științelor ce este asumată din libertate spre a o spori. Omul în Hristos își pierde sufletul pentru a și-l câștiga, se leapădă de sine pentru a-și regăsi sinele vindecat ca într-un alt Sine, mai frumos, în Hristos. Astfel că Mântuitorul le vorbea cu smerenie, ca un om obișnuit, adresându-se auzului, și mintea ucenicilor, ajutată de har, cântărea cele auzite. Contribuia și glasul luminos și subțire al conștiinței, sădit de Dumnezeu la zămislire și, numai astfel omul se schimba, pocăindu-se. Ne este spre aceasta mărturie Sfânta Scriptură: Rom 10:13 Căci: „Oricine va chema numele Domnului se va mântui”. 14 Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor? 15 Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși? Precum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” 16 Dar nu toți s-au supus Evangheliei, căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?” 17 Prin urmare, credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos. – n.n.] . ‎

In fața lui Dumnezeu te pierzi pe tine.‎

Dar te regăsești în El, așa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate ‎că ai dorit întotdeauna.‎

In fata lui Iisus revii la firea ta adevărată – si te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu.‎

Altfel iubește Dumnezeu de cum iubește omul.‎

Omul amestecă iubirea cu plăcerea și asta-i decăderea lui [o și mai mare decădere este plăcerea sufletească de sine că ai ajuns la mărimi sufletești nebănuite și că ai prins, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască, amestecată cu iubirea. Dar pentru că Părintele Arsenie Boca nu știa de aceasta a căzut prin ea cu decădere adâncă, mai adâncă de cât poate omul exprima și decât poate mila înțelege. O decădere ce mimează sfințenia Ortodoxă, dar o desființează deplin – n.n.] . Iubirea lui ‎Dumnezeu te ridică deasupra ta, te crește la mărimi sufletești nebănuite, până ‎prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască [dimpotrivă, iubirea lui Dumnezeu te coboară sub toată făptura, și mai ales sub tine însuți, pe care te vezi cel mai rău și neputincios. Numai așa poți să semeni cu Dumnezeu ce S-a pogorât în adâncimile cele mai cumplite ale iadului ca să-i ridice pe toți cei ce vor și să-i facă asemenea Lui.

Părinte Arsenie Boca, de ce nu ai lucrat smerenia prin trezvia învățată de la Sfinții Părinți ca să poți înțelege acestea și să-i ajuți cu ele pe mulți? Și Dumnezeu, și îngerii, și oamenii te-ar fi iubit și, deși nu ai fi avut această popularitate care te-a păgubit atât de mult, ai fi ajuns la ceea ce poate face pe om mai fericit… la smerenia lui Hristos. – n.n.] ‎

Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul ‎surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul [de ce se scârbea de Sfânta Mironosiță și o numea „această Marie Magdalenă”, cum ar spune această desfrânată. De ce nu a spus: s-a întâlnit cu Sfânta Maria Magdalena, cu unica Maria Magdalena, întocmai cu Apostolii, sau măcar „această mare Magdalenă”? Se vede că o disprețuia în adâncul sufletului lui vătămat de mentalitatea greșită că a fost desfrânată. Dar dacă nu a știut care a fost realitatea lăuntrică a Sfintei Maria Magdalena, cunoscută de toți cei care studiază Sfinții Părinți, cum ar fi putut ști realitatea ucenicilor pe care le-o ghicea? Se vede că era informat de niște duhuri bârfitoare, cărora nu le place să vorbească de virtuțile oamenilor, ci numai de păcatele care-i fac asemenea lor. Dacă ar fi fost prooroc insuflat de harul Sfântului Duh ar fi știut realitatea vieții Sfintei Mironosițe întocmai cu Apostolii, căci Sfinții Părinți au scris fiind insuflați de Sfântul Duh. Sfântul Duh nu se contrazice pe Sine, fiind Dumnezeu neschimbat și Duh al Adevărului. De aici se vede clar că mentalitatea și cunoștințele sale Părintele Arsenie Boca le-a dobândit de la duhurile mincinoase, pârâșii oamenilor, clevetitorii care pun pe răboj în vămile văzduhului doar defectele lor, ca să-i acuze și deznădăjduiască – n.n.] .‎

Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas ‎frumos cu mir de mult preț. Transformarea ei sufletească a făcut-o să-L caute pe ‎Iisus, – de data aceasta cu o iubire sfințită de pocăință – și, neavând ceva mai bun ‎să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele și I le-a șters cu părul ‎bogat al capului ei.‎

Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu știa cum că Maria ‎Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu [cum nu știa nici Părintele Arsenie Boca – n.n.] . De aceea începe să-L judece pe Iisus, ‎că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar ști cine-i și ce fel de femeie este aceasta care se ‎atinge de El” (Luca 7,39) și nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste [după cum vom vedea: iarăși minciuni peste minciuni, arătând că Părintele Arsenie Boca nu avea vedeniile de la Duhul Adevărului, ci de la tatăl minciunii. Dacă sfinția sa ar fi fost prooroc ar fi știut că Sfânta Maria Magdalena nu era femeia desfrânată, ci s-ar fi atins de pomenirea ei cea veșnică cu sfială, cu lacrimi și gânduri evlavioase, necompromițându-se că o primește într-o prejudecată cu dispreț. După cum Sfânta Cuvioasă Fecioară Maria Magdalena nu a desfrânat, după cum nici Domnul nostru Iisus Hristos nu a respins-o, nici nu s-a uitat de departe la ea, artistic, cum Îl descrie regizorul imaginațiilor de la Drăgănescu, tot așa femeia desfrânată ce a șters picioarele lui Hristos cu părul capului ei, nu a fost Sfânta Maria Magdalena, după cum vom vedea mai jos, în tâlcuirea Sfinților Părinți – n.n.]‎

‎ (Ăștia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îți ajută să te strici, se ‎bucură că-i strici și tu [acesta este un cuvânt interesant. Arată că, totuși, îl mustra pe undeva conștiința că a contribuit la stricarea oamenilor și a mediului social – n.n.], ca pe urmă tot ei să te țintuiască la stâlpul de osândă…)‎

Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre ‎care, unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare.‎

Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena [Mântuitorul nu a venit pentru a corecta acuzele necinstite și a ne face în fața oamenilor apreciați. El a venit pentru a ne vindeca și lua în sine, așa cum suntem noi, dar însănătoșiți și lucrați până la asemănarea cu El în smerenie. Ce meschin privea Părintele Arsenie Boca lucrarea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos… sau altfel deși vedea că Domnul corectează acuzele necinstite despre oameni, Părintele Arsenie Boca lucra tocmai dimpotrivă și acuză necinstit pe Sfânta Maria Magdalena că ar fi fost desfrânată, vădind public la oameni păcatele, înaintea tuturor – n.n.].‎

De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-și profaneze templul de ‎lut al conștiinței, Iisus le ridică viața la înălțimea și la valoarea conștiinței: că-s ‎fiii lui Dumnezeu și temple ale Duhului Sfânt.‎

Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea ‎Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o ‎mironosiță, model pentru toate vremile [model de Cuvioșie prin pocăință este Sfânta Maria Egipteanca, iar nu Sfânta Mironosiță Maria Magdalena, model de Feciorie Apostolică. În mintea Părintelui Arsenie Boca toate erau amestecate și stricate, ca și învățăturile sfinției sale – n.n.] .‎

Și, din voința lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.‎

O așa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui ‎Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte.‎

De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

[Părintele Arsenie Boca avea ca mentalitatea pătimașă necesitatea împreunării dintre bărbați și femei, pe primii numindu-i poligami prin fire, aventuroși cu primele ieșite în cale și pe ultimele numindu-le atârnătoare de bărbați. Fiind și ieromonah căzut în conviețuirea cu o maică, nu putea înțelege realitatea preafrumoasă că doar Fecioriei (adică iubirii absolute) i s-a dat, prima, să vestească învierea și nu iubirii vătămate în trecut de desfrânare, chiar dacă ar fi fost în curs de vindecare prin pocăință. Căci adevărata vindecare vine de abia după Sfântul Botez, iar, la vremea Învierii, încă nu Se pogorâse Sfântul Duh pentru a boteza ucenicii lui Hristos și a-i curăți de toate. Dacă Sfânta Maria Magdalena ar fi fost o prostituată, chiar dacă se afla în pocăință, dar necurățită prin Sfântul Botez, nu ar fi vestit ea, prima, învierea.

Doar Fecioria ei, însoțită de experiența neputinței omenești (dobândite prin chinuirea de către cei 7 diavoli care a dus-o la dobândirea smereniei – sau fecioriei minții), a făcut-o capabilă de a înțelege și a vesti cu toată puterea: Hristos a înviat!, arătând-o credibilă în fața ucenicilor. Nefiind încă botezată nici chiar pe ea, Sfânta Fecioară întocmai cu Apostoli Maria Magdalena, nu a lăsat-o Domnul Hristos să-L atingă, ci doar să Îl vestească, până se va duce la Tatăl Lui și Tatăl nostru, ca să trimită Sfântul Duh, după cum vom vedea mai jos. Cum ne-am putea închipui că dacă ar fi fost vreo desfrânată (chiar și în pocăință) ar fi trimis-o la vestirea unei asemenea noutăți uimitoare a învierii. Cine ar fi crezut-o în acea situație dacă ar fi avut un asemenea trecut, dacă nici pe Maica Domnului și Pururea Fecioara Maria nu au crezut-o Apostolii, punându-i pricină că s-a tulburat fiind mamă. Câte prihăniri n-ar fi pus pe seama unei foste prostituate, zicând că aiurează, doar fiindcă vestea învierii este incredibil de frumoasă? Dar fiindcă Sfânta Maria Magdalena a avut o așa de profundă feciorie și o așa de mare înțelepciune duhovnicească era persoana cea mai vrednică de crezare – n.n.]

Prislop ‎8.‎      V.49.‎^[45]

Icoana portabilă a Sfintei Maria Magdalena din Sfânta Mănăstire Dionisiou, sec. al XVIII-lea.

În ea se arată și mâhnirea Sfintei pentru păcătoșenia noastră. Ne întrebăm câtă mâhnire îi provoacă hulele de mai sus ale Părintelui Arsenie Boca, referitoare la ea, care duc la rătăcirea și răcirea ucenicilor lui într-o falsă evlavie, astfel că nu mai vor să fie ajutați să se mântuiască de cea care este întocmai cu Apostolii. Cine vrea să canonizeze pe Părintele Arsenie Boca să știe că, în realitate, vrea să hulească pe Sfânta care este întocmai cu Apostolii: Cuvioasa și Mironosița fecioară Maria Magdalena.

Dar iată ce spun despre facerea și răspândirea textelor apocrife:

Sfântul Sinod al 6-lea Ecumenic CANONUL 63‎

‎ Martirologiile (istoriile mucenicilor) cele mincinos plăsmuite de vrăjmașii adevărului, că doar ‎ar necinsti pe mucenicii lui Hristos, și ar aduce la necredință pe cei ce le aud, poruncim, a nu se ‎publica prin Biserici, ci să se dea focului acestea. Iar pe cei ce le primesc, sau ca la niște ‎adevărate iau aminte la acestea, îi anatematisim.‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Necredincioșii, și vrășmașii adevărului, vrând să prihănească pe cele ale creștinilor, precum se ‎vede, au scris oarecare de râs și străine, ca cum le-ar fi zis, și le-ar fi făcut mucenicii lui Hristos; ‎ca și mucenicii din acestea să se ocărească, și credința dreptslăvitorilor să se batjocorească. ‎Drept aceea canonul acesta poruncește a nu se citi în Biserică acest fel de cuvinte mincinoase, ci ‎să se ardă, iar cei ce le plinesc pe acestea ca pe niște adevărate să se anatematisească‎^[46]

Dar să redăm ceea ce ne învață Sfânta Tradiție despre Sfânta Fecioară, Mironosiță și Muceniță, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena:

Sfînta Maria, numită Magdalena, a fost ucenița și mironosița lui Hristos cea dintîi și cea mai mare decît toate mironosițele și purtătoarele de mir. Ea se trăgea din seminția lui Neftalim, a cărei patrie se cuprinde în hotarele Galileii celei de sus, dintr-un loc ce se numea Magdala și de unde s-a și numit Magdalena. Aceasta a trăit în vremea venirii pe pămînt a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, după judecățile lui Dumnezeu, să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dînsa, precum Însuși zice despre orbul din naștere [deci, ca la orbul din naștere: nu pentru păcatele ei, nici pentru a le părinților ei avea șapte demoni – n.n.]. Tot prin voința dumnezeiască și spre oarecare folos sufletesc, ea era muncită și supărată de șapte duhuri necurate [deci, nu cele șapte păcate capitale – n.n.] .

Auzind ea de Hristos, Mîntuitorul lumii, Care umbla în vremea aceea prin cetățile și satele Galileii, că tămăduia toate bolile și neputințele din oameni, izgonea pe diavoli dintr-înșii, propovăduia Evanghelia împărăției cerului și cu puterea Sa dumnezeiască cea dătătoare de tămăduiri, făcea bine tuturor, s-a dus la Dînsul și s-a învrednicit îndată de milostivirea Lui cea iubitoare de oameni, împreună cu cei miluiți [deci, nu s-a dus cu gând viclean, ca Maica Zamfira la Părintele Arsenie Boca, și nu a fost respinsă și privită din depărtări, ci îndată a fost miluită – n.n.] . Domnul Cel multmilostiv, care cunoștea pe toate mai înainte de facerea lor, a gonit dintr-însa pe cei șapte diavoli muncitori cumpliți, făcînd-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar și cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoștinței adevărului, făcînd-o să cunoască pe Mesia Cel așteptat și să creadă într-Însul [nu a fost vindecată prin priviri și glas în conștiință silit, ci a luminat-o prin participarea ei: prin împreună înțelegere (adică „să cunoască”) și prin primirea iubitoare a seminței binelui (adică „să creadă”) – n.n.], că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mîntuirea lumii.

De atunci, Sfînta Maria Magdalena s-a făcut uceniță și următoare lui Hristos, slujindu-L împreună cu celelalte sfinte femei, pînă la patimile Lui cele de bună voie, pînă la moartea pe cruce și pînă la îngroparea dumnezeiescului Trup, după cum mărturisește despre aceasta Sfîntul Matei Evanghelistul, astfel: Acolo erau și femei multe, privind de departe, care veniseră după Iisus din Galileea, slujindu-I Lui, între care era și Maria Magdalena.^[47]

Sinaxar 22 Iulie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfintei mironosite si întocmai cu Apostolii Maria Magdalena.

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice [nu îi puse gând viclean, nici nu a pătimit ca o legumă despătimirea, ci s-a aruncat la picioarele Lui cum se cuvenea în fața lui Dumnezeu și s-a rugat – n.n.].

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena. Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).

Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea (cf. 31 iulie) sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).^[48]

 

SINAXAR (Minei 22 Iulie)

în această lună, în ziua a douăzeci si doua, ‎pomenirea Sfintei mironosițe și întocmai ‎cu Apostolii Maria Magdalena.‎

Această Marie, venind către Hristos, a urmat Lui. ‎Ea era de la Magdala, în hotarele Siriei.‎

Și fiind bântuită de șapte draci, cu harul lui ‎Hristos a fost mântuită. Și urmând după Dânsul ‎până la patima Sa, s-a făcut și mironosiță.‎

Și cea dintâi ea a văzut învierea, și împreună cu cealaltă Marie, adică cu pururea Fecioara ‎Născătoarea de Dumnezeu, a văzut pe înger, ‎târziu, când se lumina spre una a sâmbetelor, ‎precum scrie Matei Evanghelistul. Iar dimineața a ‎văzut doi îngeri cu veșminte albe șezând. Apoi a ‎văzut pe Domnul însuși, Care i se părea că este ‎grădinarul, auzind de la Dânsul cuvântul: «Nu te ‎atinge de Mine». După dumnezeiasca și Sfânta ‎înălțare, mergând la Efes la Sfântul Apostol Ioan, ‎cuvântătorul de Dumnezeu, a răposat acolo cu ‎cuviință. Și a fost îngropată la intrarea peșterii în ‎care au adormit sfinții și fericiții șapte tineri. Iar ‎după aceea, în zilele fericitului întru pomenire ‎împăratului Leon, au fost aduse moaștele ei și ‎puse în mănăstirea ce a făcut el Sfântului Lazăr, în ‎care i se face și soborul în toți anii.‎

Vedem așadar, că Părintele Arsenie Boca a fost un mare pasionat și primul propovăduitor/ reproducător al apocrifelor la noi în țară, dar, mai grav, în numele Ortodoxiei. Iată ce zic apocrifele:

Maria Magdalena o desfranata?

Evanghelistul Luca mentioneaza ca Hristos a tamaduit-o de sapte demoni. In Evanghelii nu se face nicio mentiune cu privire la ce fel de demoni o posedasera. […]

motiv pentru sustinerea afirmatiei ca Maria Magdalena a fost o desfranata, cu care nu trebuie sa fim de acord, sunt cateva fragmente gnostice in care ea este privita ca fiind amanta lui Hristos. In Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisa ca insotitoarea cea mai intima a lui Iisus:

„Insotitoarea Mantuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decat pe toti ucenicii Sai si obisnuia adesea sa o sarute pe gura”.

Din diverse texte apocrife, fara legatura cu Sfanta Scriptura, reiese ca ea a fost logodita cu Sfantul Ioan Evanghelistul, insa pentru ca acesta a lasat-o pentru a-L urma pe Hristos, Maria Magdalena a devenit prostituata:

„Fugind de aici la Ierusalim, fara sa-i pese de nasterea ei si uitand de legea lui Dumnezeu, s-a facut o prostituata vulgara si dupa ce de bunavoie a facut un bordel al destrabalarii, s-a facut pe drept cuvant un templu al demonilor, fiindca sapte diavoli au intrat deodata in ea si o chinuiau neincetat cu dorinte spurcate”.

Sfanta Maria Magdalena in Evanghelii

In Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentata ca fiind „o femeie din care s-au scos sapte draci”, dar si cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-l9).

Maria Magdalena confundata cu alte femei

A fost confundata cu cele trei femei care au uns cu mir pe Mantuitorul. Doua sunt numite pacatoase, cea de la evanghelistii Luca si Marcu, pe cand cea de la evanghelistul Ioan este Maria, sora lui Lazar.

Evanghelistul Luca vorbeste de o femeie pacatoasa care „a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, cu parul capului ei le stergea si ungea cu mir picioarele Lui” (Luca 7, 36-50). Marcu vorbeste si el de o femeie pacatoasa, dar care toarna mir de mare pret doar pe capul lui Iisus si nu pe picioarele Acestuia (Mc. 14,3), in vreme ce Evanghelistul Ioan vorbeste de o femeie care unge numai picioarele Domnului, cu sase zile inainte de Pasti (Ioan 12, 13).

Nu avem nici un motiv sa vedem in femeia pacatoasa (desfranata) pe Maria Magdalena, tinand seama ca in Traditia bisericeasca, in imnologia cultica sau in scrierile Sfintilor Evanghelisti, nu se vorbeste de Maria decat ca a fost izbavita de șapte demoni.^[49]

După ce au fost demontate, pe scurt, toate minciunile evangheliilor gnostice apocrife și ale Părintelui Arsenie Boca, să vedem acum, mai amănunțit, realitatea mărimii sfințeniei feciorelnice a Cuvioasei Maria Magdalena, întocmai cu Apostolii.

 

Cinstita mână stângă izvorâtoare de har a Sfintei, slăvitei Mironosițe și cea întocmai cu Apostolii Maria Magdalena, constituie o binecuvântare pentru mănăstirea noastră și o sfântă laudă, bogăție și renume pentru Sfântul Munte, dar și un odor mult cinstit al Bisericii lui Hristos,

Sărbătoarea Sfintei se prăznuiește în mod strălucit în sfânta noastră mănăstire pe data de 22 iulie. Sfânta Maria Magdalena împreună cu Sfântul Cuvios Simon Izvorâtorul de Mir constituie cei doi stâlpi și ctitori ai Mănăstirii Simonos Petras. Necesitatea editării unei cărți care să cuprindă viața, petrecerea și locul Sfintei Magdalena printre ucenicii lui Hristos atitudinea ei vitejească la Răstignirea și învierea lui Hristos și, în general activitatea ei apostolească, precum și cele privitoare la confuzia care s-a făcut cu privire la curăția ei feciorelnică, ne-au preocupat adeseori.

De aceea, am hotărât să încredințăm o asemenea operă Ieromonahului Theologos, care a considerat ca pe o binecuvântare faptul de a se ocupa științific de un astfel de studiu, cercetând izvoare vrednice de crezare. Desigur, încercarea în discuție impunea multe dificultăți, dat fiind faptul că mărturiile autentice din Scripturi despre viața și activitatea misionară a Sfintei sunt limitate și informațiile corespunzătoare puteau fi extrase numai din operele Sfinților Părinți ai Bisericii noastre și din mărturiile autentice ale Tradiției noastre bisericești, atât cele vechi, cât și cele mai noi.

Cartea în discuție, Sfânta Maria Magdalena. Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras, credem că prezintă complet imaginea personalității Sfintei Maria Magdalena.

Arhimandritul Elisei, Starețul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras

[…]

În capitolul al doilea, interesul se concentrează asupra temei răstălmăcirii și defăimării persoanei Sfintei Maria Magdalena, mai cu seamă în Apus [de care aparține, după cum vedem și aici, Părintele Arsenie Boca, în toate de o gândire, simțire și lucrare amăgită cu cei de acolo – n.n.], și asupra restabilirii adevărului istoric în privința acestui lucru. În acest scop se va da cuvântul Părinților Bisericii, Imnografiei și tradiției sinaxarelor.

[…] Cartea în discuție, Sfânta Maria Magdalena. Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras (termenul odor fiind luat de la Slava Litiei din slujba Sfintei), credem că prezintă complet imaginea personalității Sfintei Maria Magdalena.

De aceea se și editează acum pentru luminarea și zidirea sufletească a credincioșilor evlavioși care o cinstesc pe Maria Magdalena. Ea ocupă un loc de seamă printre femeile la care face referire Noul Testament.

Pe de altă parte, mâna făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir a Sfintei noastre care s-a atins de Cel Neatins, Domnul cel înviat și Dumnezeul nostru, este pusă la închinarea pelerinilor evlavioși înlăuntrul sfintei noastre Mănăstiri, în fiecare zi, dar și afară din mănăstire, când se scot spre închinare și binecuvântare pentru sfințirea poporului dreptcredincios al lui Dumnezeu.

Fără îndoială, înmiit au a se folosi închinătorii care imită, atât cât le este cu putință, sfânta și dumnezeiasca ei viețuire, vrednică de imitare [vrednică de imitare este viața ei feciorelnică și nu acuzația hulitoare că ar fi fost prostituată – n.n.] și, mai ales, credința, adâncimea dragostei și devotamentul ei pentru Cel ce a pătimit pentru noi și S-a îngropat și a înviat, Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru.

Arhimandritul Elisei, Starețul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras

[…]

Prin toate cele câte s-au scris pe larg suntem datori să mărturisim că cercetarea noastră nu a epuizat subiectul, din pricina chipului pluridimensional al Sfintei care, după Preasfânta Maică a lui Dumnezeu și mama Maicii lui Dumnezeu, Sfânta Ana, este cinstit în mod special în Sfântul Munte [deci ar fi a treia Sfântă în ierarhia cerească, cel puțin așa cum este privită în Sfântul Munte. Atunci de ce să o prihănim și să o numim una dintre desfrânatele pocăite, să o înjosim numindu-o „această Marie Magdalenă”, una dintre multe de felul ei, cum făcea Părintele Arsenie Boca? – n.n.] . Astfel, fără îndoială, se impune un studiu încă și mai științific decât acesta. Lucrarea de față are în vedere mai înainte de toate prezentarea icoanei marii noastre Sfinte și apoi folosul duhovnicesc al credincioșilor din expunerea înălțimii vieții și petrecerii ei.

[…]

Viața Sfintei Maria Magdalena

1. Originea și creșterea Sfintei

Începând istorisirea vieții și petrecerii Sfintei Maria Magdalena, chemăm mai întâi ajutorul ei, pentru a-i reda corect viața, pe baza istorisirilor evanghelice, pe baza textelor patristice și hagiografice, precum și a tradițiilor care s-au păstrat [nu cum au făcut alții, în afara duhului Ortodox, superficiali în gândire și pregătire, bizuindu-se pe mintea, părerile și vedeniile lor amăgitoare, care au redat hulele ereticilor ca fiind adevărate, spurcând mintea ucenicilor creduli ai lor, pentru a începe și ei să hulească și să murdărească haina cea albă a slavosloviei Sfintei Biserici – n.n.].

Maria Magdalena, cum mărturisește și numele ei, s-a născut în Magdala Galileei. Numele ebraic ״Magdala” înseamnă turnul lui Dumnezeu. Probabil de la acest fapt pornind, însuși Hristos a căutat pretext pentru a-i atribui supranumele acesta, așa cum a făcut cu ceilalți ucenici ai Lui. Se spune că „le-a pus lor nume”1. Astfel, pe fiii lui Zevedeu, Iacob și Ioan, i-a numit „Boanerghes”, care înseamnă „fiii tunetului”1 2. Pe Simon l-a numit Chefa, care se va numi Petru3. Pe vameșul Levi l-a numit Matei, care se tâlcuiește „darul lui Dumnezeu”4^[50]. Pe Iuda Levveul l-a numit Taddeu5. Pe Toma l-a numit „Geamănul”, ca să arate, potrivit lui Theofanes Kerameus (sec. XII)6, dispoziția ostenitoare față de ucenicii Lui; și așa mai departe.

[…]

La școală învățau pe copii Sfânta Lege a lui Dumnezeu. Studiau limba, gramatica, istoria, Tora. ״In aceasta”, zice, Flavius Josephus, despre Sfânta Scriptură, ״cineva află cea mai bună cunoștință si izvorul fericirii”. Același scriitor se lăuda că la 12 ani o știa toată pe dinafară27. Apostolul Pavel, de asemenea, îi amintea ucenicului lui Timotei că știa Sfintele Scripturi de la vârsta prunciei28.

[…] Daca judecăm însă după exemplul micuței Fecioare Maria, putem să presupunem că multe fete de iudei cunoșteau Scriptura la fel de bine ca și frații lor. De altminteri, ideea unei educații care să nu fie religioasă era de neconceput în Israel29.

Prin urmare, în acord cu tradiția iudaică, putem trage concluzia că Maria Magdalena a avut parte de la o vârstă fragedă de întreaga educație religioasă. Părinții ei bogați, mai înainte de a muri, s-au îngrijit ca fiica lor să fie învățată întreaga Lege (Tora). In mod cu totul special, Maria iubea studiul Psaltirii si era interesată să afle de la Profeți cele referitoare la Mesia, adică cele despre Hristos.

In acord cu biograful ei, Nichifor Callist Xanthopol, lucrarea ei de căpetenie era postul și rugăciunea, reaua pătimire în trup și totala ei afierosire lui Dumnezeu. In tinerețea ei, cultiva curăția și păzea virtutea fecioriei. Fugea de sărbători, petreceri și vizite și îi plăcea să trăiască în curăția minții, în liniște și în neîncetata meditație a Scripturilor, având astfel o neîntreruptă comuniune cu Dumnezeu. Aflându-se Sfânta într-o asemenea stare duhovnicească, biograful ei spune că s-a năpustit diavolul împotriva ei cu toată puterea lui și că a pus șapte demoni să o chinuiască. Poate planul lui Dumnezeu era să fie încercată cu șapte demoni, ca să fie condusă la desăvârșirea duhovnicească, fiindcă după tămăduirea ei L-a urmat pe binefăcătorul ei Iisus cu absolut devotament și a fost arătată deopotrivă cu apostolii.

Potrivit istorisirilor Evangheliștilor Matei30 și Marcu 31^[51], Maria Magdalena L-a cunoscut pe Iisus în ținuturile Magdala sau Dalmanoutha. Acolo, împreună cu cei doisprezece ucenici ai Lui, pe un delușor pitoresc, vizavi de lacul Ghenizaret se adunaseră patru mii de oameni din popor, care cu mult dor urmăreau învățătura dumnezeiască a preadulcelui învățător și își aduseseră bolnavii ca să fie tămăduiți de Marele Doctor al sufletelor și al trupurilor. Acolo s-a petrecut minunea săturării celor patru mii de bărbați, fără femei și copii. Acolo, așadar, s-a vindecat și Maria Magdalena de biciul celor șapte demoni. Dar mai înainte de toate, s-a tămăduit după credința ei. Credința ei s-a întărit în dumnezeiasca învățătură și văzând extraordinarele Lui minuni. Astfel, crede nezdruncinat în dumnezeirea Lui si îl urmează cu credință împreună cu apostolii și cu alte femei evlavioase care nu voiau să se întoarcă la ale lor.

Părăsește astfel părinții și rudele și toate cele pământești și Îl urmează pe Domnul cu toată puterea sufletului ei. Din acel moment devine ucenică devotată si credincioasă și Îl urmează pe Iisus în călătoriile Lui în Galileea și Iudeea. Din istorisirile evangheliștilor, o vedem că se află mereu în cercul strâmt al femeilor care îl urmau pe Domnul. In mod evident, atunci a cunoscut-o și pe Preasfânta Maica Domnului nostru, împreună cu care nu era numai de un nume, ci și de un suflet. Magdalena, ca una care era bogată, se îngrijea de hrana lui Iisus și a ucenicilor Lui.

Cât despre tămăduirea ei de cei șapte demoni și despre relația ei cu cercul restrâns al ucenițelor lui Hristos, cea mai importantă mărturie este a lui Luca32.

Maria Magdalena l-a însoțit pe Domnul la învierea lui Lazăr, cu gândul de a mângâia pe surorile lui. Când, mai cu seamă, L-a văzut pe Hristos lăcrimând și când L-a auzit cu glas puternic și curat zicând: „Lazăre, Lazăre, vino afară”33, s-a minunat de minunile lui Dumnezeu, zice iarăși biograful ei și encomiastul Nichifor Callist Xanthopol34. Încă într- un caz pe care ni-1 istorisește Evanghelistul Luca35, când Hristos L-a slobozit pe mut de demon și el a vorbit, atunci unii au rămas uimiți, alții L-au acuzat pe Hristos că scoate demonii „cu căpetenia demonilor, Beelzebul”. în acest text, Iisus Hristos respinge acuzația că lucrează prin satana. Așadar, în timp ce Domnul vorbea despre duhurile necurate, o femeie, care, potrivit lui Nichifor Callist Xanthopol36, era Maria Magdalena, a strigat și a zis: ״Fericit pântecele care te-a purtat și sânii pe care i-ai supt”. Dar El a zis: „Fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl fac pe el”37. Sfânta Maria L-a urmat, ca ucenică devotată Lui, din Galileea până în Iudeea și L-a însoțit în Intrarea lui triumfală în Ierusalim38^[52]. L-a însoțit de asemenea și pe drumul Pătimirii, la Răstignire, împreună cu Născătoarea de Dumnezeu. Născătoarea de Dumnezeu stătea sub Crucea Fiului ei din pricina iubirii ei de mamă. Salomeea era de față, fiindcă era rudă cu Maica Domnului. Iar Maria Magdalena s-a aflat și ea împreună cu rudele lui Iisus, fiindcă avea o mare legătură cu ele și cu Iisus, o legătură care rivaliza în dragoste și dăruire cu rudenia însăși, care nu este întotdeauna cea mai puternică legătură a dragostei. In mod corect, Evanghelistul Ioan spune că Magdalena se afla printre persoanele care erau cel mai strâns legate de Iisus, fie din pricini de rudenie, fie din rațiuni duhovnicești. […]

Nichifor Callist Xanthopol, tâlcuind relatările evanghelicești corespunzătoare, descrie într-un mod cutremurător cum a trăit Sfânta Maria Magdalena momentele Patimilor: „înțelegi, frate, cât a pătimit atunci în curtea Arhiereului, unde se afla Arhiereul, fericita Magdalena care se prefăcea că este o femeie simplă și dezinteresată și aștepta să afle hotărârile pe care le vor lua împotriva Lui, ca să le facă cunoscute Maicii Lui. Inima ei s-a sfâșiat de durere, nu mai puțin decât Maicii Lui, când a văzut și a auzit mărturiile mincinoase și batjocurile și biciuirile, flagelările, pălmui- rile, înjosirile, haina mincinoasă de porfiră, punerea cununii de spini pe cap și toate celelalte pe care îndelunga răbdare a lui Dumnezeu le-a îngăduit celor răi și răufăcătorilor să le facă! […] după ce toate aceste chinuri le-au făcut nerecunoscătorii iudei, plini de ură și răutate, L-au dus pe Domnul la locul Căpățânii unde era înălțată Crucea și Iisus atârna sus pe ea, jalnică priveliște. Atunci numai Maria Magdalena a putut să se apropie de Iisus, Care era gol, pe Cruce și schimbat de răni și pătimiri, împreună cu Maica Lui și cu ucenicul iubit al Lui. A fost învrednicită atunci Sfânta Magdalena să se atingă cu mâinile ei de preacuratele acelea picioare și cu gura ei să sărute rănile și să-și amestece lacrimile cu sângiurile”. Și continuă Xanthopol: „Cum au putut să-L vadă încă și mort? Și cum oare acelea nu si-au dat sufletul mai înainte de Iisus? Cum nu și-au sfâșiat veșmintele când au văzut că s-au despicat pietrele și soarele s-a ascuns în întuneric și luna s-a întunecat, fiindcă pătimea Ziditorul? Sfânta Magdalena după toate acestea și-a asumat grija îngropăciunii. A venit la Iosif al Arimatheei, fiindcă știa că acela avea mormânt nou, nefolosit, în cel mai frumos loc, într-o grădină închisă. L-a îndemnat, așadar, Sfânta noastră să lepede frica de primejdie și să îndrăznească a cere trupul lui Iisus de la Pilat, în timp ce el însuși se gândea să-L îngroape pe ascuns. După ce Iosif a luat permisiunea, a venit și Nicodim, ucenicul cel nocturn și au pregătit toate cele necesare pentru a-L da jos de pe Cruce. Maria Magdalena, fiindcă se temea să nu cumva să se zdrobească vreun os din oasele Stăpânului Hristos, l-a rugat pe Nicodim să fie cu luare aminte.

Tot ea a sărutat cuiele și picioarele acelea minunate și a îmbrățișat întreg trupul Stăpânului și Mântuitorului ei.

Fața însă nu a îndrăznit să o atingă, mai întâi din evlavie și adânc respect [vedeți ce hule aduc ereticii care zic că Îl săruta când era viu? – n.n.] , și apoi i-a lăsat-o îndureratei Maicii Domnului pe care o mângâia ținându-i mâna și capul care se îngreuna din pricina întristării insuportabile și o împiedica de la tânguirile de îngropăciune. A poruncit Maria Magdalena mai ales lui Nicodim și lui Iosif să înfășoare cât de repede trupul în giulgiu și să-L ungă cu smirnă și, ca pe o comoară, să-L pună în mormânt. Și toate celelalte lucruri de îngropăciune ea le-a pregătit mai dinainte pentru că avea locul al doilea după Maica Domnului și în privința întristării, și în privința a toată grija”43. Modul liric al descrierii biografului nu este departe de realitatea istorică a faptelor.

În afară de biograful și encomiastul Sfintei noastre, Nichifor Callist Xanthopol, printre alții, și Iosif Vryennios44 descrie priveliștea înfricoșătoare a Răstignitului, pe care a trăit-o Maria Magdalena. „îmbrățișează Crucea – zice – și sărută tălpile picioarelor”. Adică umblă neliniștită în jurul Crucii, își sparge pieptul de durere prin strigăte, se apropie și sărută tălpile picioarelor Răstignitului. Și, „stropită de sângele Stăpânului, cu părul despletit, îl cheamă pe nume, răcnește, se închină și suspină și varsă râuri de lacrimi”, în timp ce îmbrățișează Crucea, picături din sângele Lui cădeau peste ea și s-a atins de sângele care curgea pe jos din rănile piroanelor Răstignitului [ce diferit se poartă ea, față de cum o descriu ereticii și Părintele Arsenie Boca, ca și cum s-ar acoperi cu haina romană aruncată peste umăr – n.n.] . Așa o prezintă Iosif Vryennios, cu părul despletit, îmbibată de sângele Stăpânului, plângând cu strigăte și cu lacrimi neîncetate și închinându-se tainei Pătimirii de voie a Domnului. Dar, în același timp, Magdalena încerca să o susțină pe mult îndurerata Maică a lui Dumnezeu, devenind pentru ea sprijinul omenesc în acele clipe tragice.

În acord cu Maxim Mărturisitorul mai ales, Maria Magdalena și Maria lui Cleopa, când se aflau la Cruce, au venit puțin mai aproape de Născătoarea de Dumnezeu, au mângâiat-o și sufereau alături de ea, fiindcă ele erau mai răbdătoare decât celelalte femei45^[53]. De aceea spune Sfântul Evanghelist Ioan: ״Lângă Crucea lui Iisus stăteau mama Lui, sora mamei Lui, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena”46.

Când Domnul și-a dat Duhul, potrivit lui Nichifor Callist Xanthopol, Magdalena, având mai multă îndrăznire dintre toate femeile, de vreme ce bărbații, după cum este cunoscut, au dispărut de frică, s-a îngrijit pentru înfruntarea problemelor practice care au survenit de la cele întâmplate la Răstignire. Născătoarea de Dumnezeu, trăind în liniște și în tăcere taina mântuirii noastre, dar si a Pătimirii si învierii, a rămas alături de Maria Magdalena cu discernământ și cu o stăpânire de sine superioară. Trăind în acest mod taina mântuirii, îndurerata Maică a lui Dumnezeu îngăduie Sfintei Maria Magdalena organizarea problemelor practice, fără a înceta, desigur, să-L jelească pe Fiul ei. Aceasta era cinstea de care a fost învrednicită Maria Magdalena, să atingă pe Cel neatins și să se îngrijească de trupul cel fără prihană al împăratului slavei47 [desigur că Pururea Fecioara încredințează atingerea Celui Feciorelnic, la îngroparea în feciorelnicul mormânt, tot unei fecioare. – n.n.] […]

„S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”, S-a arătat Mariei Magdalena chiar în ceasul în care a înviat. Hristos, potrivit Sfântului Grigorie Palama, a înviat mai înainte de a-L vedea Maria Magdalena. Aceasta, așadar, este afirmat în mod umbrit de către evangheliști. Vestea învierii Domnului, prima dintre toți oamenii a primit-o Născătoarea de Dumnezeu de la Domnul, întrucât așa era cuvenit și drept. Născătoarea de Dumnezeu L-a văzut înviat mai înainte de toți și s-a bucurat de dumnezeiasca vorbire cu El, și nu numai că L-a văzut cu proprii ochi și L-a auzit cu urechile ei, ci a fost singura și cea dintâi care a și atins cu mâinile ei picioarele cele fără de prihană, fie că evangheliștii nu spun toate acestea în chip vădit, nevoind să o dea drept martoră pe Maica Lui pentru a nu da pricină de bănuială necredincioșilor. Sfântul Grigorie trage concluzia de la Evangheliști că cea dintâi a venit la mormântul Fiului și Dumnezeu Născătoarea de Dumnezeu, alergând acolo mai înaintea Mariei Magdalena. Și aceasta ne învață Evanghelistul Matei (28, 1-4) care zice: „a venit Maria Magdalena și cealaltă Marie”, care era Maica lui Dumnezeu, „ca să vadă mormântul”. „După părerea mea, scrie Sfântul Grigorie Palama, mormântul acela dătător de viață s-a deschis mai întâi pentru ea. Pentru că mai întâi pentru ea și prin ea toate s-au deschis nouă, atât cele cerești, cât și cele pământești și pentru ea a strălucit îngerul atât de tare! Maica Domnului a dobândit mare bucurie de vreme ce a simțit cuvintele îngerului și a fost luminată toată, întrucât era curată și plină de daruri în chip dumnezeiesc… Așa cum Născătoarea de Dumnezeu, auzind Bună- vestirea învierii împreună cu Maria Magdalena, numai ea a înțeles puterea celor spuse, tot așa Întâlnindu-L pe Fiul și pe Dumnezeu împreună cu celelalte femei, cea dintâi dintre toate L-a văzut și L-a recunoscut pe Cel înviat și căzând la picioarele Lui s-a atins de picioarele Lui și a devenit apostolul Lui la Apostoli”. (Sf. Grigorie Palama, Cuvânt In Femeile Mironosițe, PG, 151. 235, et passim). […]

Sfântul Ioan Gură de Aur (349-407) observă că Iisus a folosit pe femei drept apostoli către apostoli, ca sa cinstească neamul care a fost necinstit din înșelarea șarpelui […]

58     Din acest text al Evanghelistului Luca rezultă limpede că Sfânta Maria Magdalena este pomenită pe nume ca martoră a învierii lui Iisus. Tâlcuitorii sunt de acord că cei patru evangheliști o așază în față pe Maria Magdalena, în timp ce Ioan spune că era singură. Sfântul Chiril al Alexandriei (375-444) zice că cea dintâi și singură, Sfânta Maria Magdalena, în acele prime clipe a vestit Apostolilor cele întâmplate, din pricina iubirii ei fierbinți către Domnul, în timp ce toate celelalte au tăcut din pricina fricii, deși știau.

[…] Totuși ucenicii nu voiau nici măcar să le asculte, din pricina marii lor întristări. Iar în ceea ce o privește pe Magdalena, nu au lăsat-o nici măcar o vorbă să spună. Însă în ceea ce o privește pe Maica Domnului, fiindcă o cinsteau și o respectau în mod deosebit, spuneau între ei că mărimea durerii a tulburat mintea ei si i-a înșelat vederea si auzul și pipăitul. Totuși aceea cu strălucirea extraordinară a sufletului ei feciorelnic era absolut convinsă că L-a văzut pe Domnul și L-a pipăit. Fecioara nu s-a mai dus din nou la mormânt, nici nu s-a mai contrazis cu ucenicii, fiindcă avea certitudinea învierii, de vreme ce era convinsă de toate câte a văzut și a auzit.

Evanghelistul Luca56 istorisește că Magdalena s-a întors din nou în aceeași noapte la mormânt, împreună cu celelalte femei, cu Ioana, cu Maria, mama lui Iacob cel mic și altele. Piatra fusese rostogolită și au intrat în mormânt cu aromatele pe care le pregătiseră cu mult înainte de a se lumina de ziuă, duminică, dis-de-dimineață. Trupul Domnului nu l-au găsit însă. În timp femeile ce erau nedumerite cu privire la acest lucru, s-au înfățișat înaintea lor doi îngeri strălucitori și le-au zis: «Pentru ce căutați pe Cel viu printre cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat».”57^[54]

„Ia aminte, iubite, zice Sfântul Andrei, cât de limpede se arată că aceasta nu este prima venire a femeilor la mormânt! Altminteri, dacă ar fi fost pentru prima dată ar fi fost ciudat să le dojenească și să le rușineze. După aceea s-au dus iarăși la ucenici cu Maria Magdalena și au vestit faptele. Și Magdalena văzuse deja mormântul, în timp ce celelalte numai pentru prima dată. Dar cuvintele acestea ale femeilor către ucenici au părut vorbării, și nu le-au acordat nici o încredere.

[…]

62 Sfântul Ioan Gură de Aur zice că, în timp ce cei doi ucenici au plecat de la mormânt, Maria Magdalena a stat acolo cu o mai mare stăruință. Maria răspunde „cu credință, dar și cu iubire”. Cuvintele „pe Domnul meu”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „sunt pline de sfântă dulceață” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 86, PG 59, 468 et passim). Iar Fericitul Augustin observă că: „în clipa în care bărbații se întorceau, firea cea mai slăbănoagă, adică Maria Magdalena, stătea țintuită la mormânt de cea mai puternică dragoste. Și ochii ei, care îl căutau pe Domnul și nu îl găseau, nu aveau nimic altceva de făcut decât să plângă„. Sfântul Chiril al Alexandriei observă că Mântuitorul i-a dăruit Mariei Magdalena cunoașterea tainei învierii Lui prin glasul sfinților îngeri, pentru răbdarea și pentru dorul cel iubitor de Dumnezeu care ardea în inima ei și pentru cugetul curat față de Stăpânul Hristos [de unde a inventat Părintele Arsenie Boca că avea cuget viclean față de Hristos? – n.n.] (P.E. Pusey, op. cit., p. 122). Iar Sfântul Theofilact observă în chip foarte potrivit: „întrebarea «Pentru ce plângi» pe care au pus-o cei doi îngeri Mariei Magdalena este plină de multă compasiune. Prin această întrebare a lor, îngerii iau prilej să o încredințeze că întristarea ei ar trebui să se întoarcă în bucurie” (PG 124, 292).

[…]

Ioan 20:17 Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.

Foarte reușită este și tâlcuirea papei Romei, Leon cel Mare (sec. al V-lea): ״Te voi ridica la ceva mai înalt. Îți voi pregăti ceva mai mare. Când Mă voi urca la Tatăl Meu, atunci Mă vei atinge cu adevărat și în chip desăvârșit; atunci vei ține ceea ce acum nu poți atinge și vei crede ceea ce acum nu vezi”.

Sfântul Ioan Gură de Aur notează că noua relație cu Iisus va fi atât de strânsă și cu atât mai slăvită, încât ea însăși și ucenicii se vor uni într-un singur trup cu El.

Mai frumoasă încă este tâlcuirea Sfântului Chiril al Alexandriei. ״O împiedică, așadar, Hristos pe Maria pe când alerga către El și nu o lasă să-I îmbrățișeze picioarele așa cum dorea ea foarte mult. Ce vrea deci să arate Domnul când spune: «încă nu M-am urcat la Tatăl Meu». Așadar, mai înainte de învierea Lui, Se afla fără osebire cu drepții și cu păcătoșii și nu se depărta de nimeni absolut dintre cei care se apropiau de El. Și odată a lăsat pe o femeie păcătoasă să-I șteargă picioarele cu părul capului ei. Altă dată o femeie cu scurgere de sânge «fură» cu credință tămăduirea ci de la preasfântul Lui Trup, și nu îl vedem pe El să reacționeze, ci mai degrabă o învrednicește și de o laudă: ״Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace!” Dar atunci, din iconomie, chiar și cei necurați și care aveau trupul și mintea întinată era cu putință ca fără nici o împiedicare să se atingă de însuși sfântul trup al lui Hristos și să primească toată binecuvântarea care ieșea din El [cum poate spune Părintele Arsenie Boca că nu a lăsat-o Mântuitorul pe Sfânta Maria Magdalena să se atingă de El, când a venit prima oară să Îl cunoască? – n.n.] . Totuși după ce Domnul și-a împlinit iconomia Lui cu privire la om, atunci pune opreliște și nu mai este gata să Se ofere pe Sine tuturor celor ce se apropie de EL Cum atunci nu se cuvenea să o împiedice pentru moment pe Maria de la atingerea de sfântul trup al lui Hristos de vreme ce ea încă nu primise pe Duhul Sfânt? Fiindcă mai cu seamă când Hristos S-a suit la Dumnezeu și Tatăl, atunci ne-a trimis nouă pe Duhul. Prin urmare, ca pe una care nu avea darul Duhului Sfânt, o împiedică pe Maria zicându-i: «Nu Mă atinge, căci încă nu M-am urcat la Tatăl Meu», adică nu v-am trimis încă pe Duhul Sfânt.” Acest cuvânt al Domnului, notează Sfântul Chiril, se extinde și asupra vieții noastre bisericești. De pildă, când plinătatea credincioșilor urmează să se împărtășească cu dumnezeiasca împărtășire iar slujitorii Tainelor dumnezeiești strigă: ״Sfintele sfinților”, ei învață astfel că împărtășirea cu Sfântul Trup al Domnului se potrivește numai celor sfințiți prin Duhul Sfânt […]

În sfârșit, Roman Melodul, într-un comentariu la cuvintele „Nu Mă atinge”, scrie: „Creatorul nu a condamnat pornirea ei, ci o înalță pe ea la cele dumnezeiești zicând: «Nu Mă atinge». Sau mă consideri cumva doar un om? Dumnezeu sunt. Nu Mă atinge! Înalță ochiul tău sus, o, cuvioasă, și înțelege cele cerești. Acolo caută-Mă. Cu adevărat Mă voi sui la Tatăl Meu la Care încă nu am ajuns. Sunt de un tron și de o cinste cu El, Eu care dau celor căzuți ridicare” (Roman Melodul, Condacul I la înviere, 40,11,6, SC 128, Cerf, Paris, 1967, p. 398).

[…]

În mod foarte clar Maria Magdalena a crezut în învierea Domnului. Dar când a văzut-o pe Maria, mama lui Iacov cel mic și mama lui Iosif și pe Salomeea și alte femei ducându-se la mormânt cu arome, la răsăritul soarelui, s-a dus și ea cu ele, nu fiindcă ar fi avut îndoieli, ci ca să le conducă, bucurându-se și săltând văzând mormântul gol, iadul prădat de mai multe ori. Aceste femei nu știau nimic exact, încă și despre piatra care fusese rostogolită de la intrarea în mormânt nu știau nimic, cum știau Apostolii Petru și Ioan. Aceste femei, de cum au intrat în mormânt, au văzut un tânăr cu veșmânt alb stând la dreapta și s-au cutremurat. Acesta însă nu le-a mustrat cum a mustrat Domnul pe acelea la care se referă Sfinții Evangheliști Luca și Ioan, fiindcă știa că ele veneau pentru prima oară la mormânt. Dar nu a dojenit-o nici pe Maria Magdalena; după bucuria de pe chipul ei, știa că nu mai are îndoieli și șovăieli cu privire la învierea Mântuitorului, ci era plină de bucurie pentru acest fapt. Îngerul a liniștit frica femeilor ca și primul înger din istorisirea lui Matei. A zis către ele: «Nu vă temeți… a înviat Domnul, nu mai este aici. Ci duceți-vă si spuneți-le ucenicilor și lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea și acolo îl veți vedea, după cum v-a spus». Corect, zice sfântul Andrei, a adăugat îngerul: «Și lui Petru», fiindcă așa a fost încredințat Petru că l-a iertat Domnul pentru lepădarea lui.” Aici se încheie istorisirea faptelor învierii potrivit cu relatările Evangheliștilor, așa cum le comentează în mod autentic și cu dumnezeiască înțelepciune Sfântul Andrei Criteanul. Le pune înainte, cum am văzut în special, pe Maica Domnului și pe Maria Magdalena, a cărei biografie o scrie, care cele dintâi dintre toate au văzut și s-au închinat Mântuitorului înviat și Domnului nostru Iisus Hristos!

[…] Domnul înviat a făcut-o pe Maria Magdalena cel dintâi apostol al bucuriei și mântuirii noastre.

În concluzie, se observă că pentru dovedirea teologiei patristice cu privire la vederea învierii Domnului de către Născătoarea de Dumnezeu, rolul și activitatea Sfintei Maria Magdalena în aceste evenimente nici nu se micșorează, nici nu este neglijat. Dimpotrivă, ea se arată și ajutor al Născătoarei de Dumnezeu și împreună-călătoare cu ea pe drumul către înviere, dar și inspiratoare a ucenicilor înspăimântați în privința învierii, cea care i-a mișcat spre credință, călăuză la mormântul gol și adeverirea învierii către poporul lui Dumnezeu.

[…]

Nichifor Callist Xanthopol care zice că după ce a rămas destul timp cu Sfântul Evanghelist Ioan și după ce a călăuzit pe mulți la cunoștința adevărului s-a mutat la fericita viață cea fără de sfârșit. Sufletul ei l-a dat în mâinile lui Dumnezeu, iar trupul ei, respectat chiar și de îngerii înșiși, l-a lăsat Sfântului Evanghelist, care era de față. Sfântul Evanghelist a înfășurat trupul ei în giulgiu, cum se cuvenea și cum trebuia să fie înmormântat, cinstit fiind ca o comoară de mult preț, de către Ioan Teologul, feciorelnicul ucenic al Domnului [deci nu fostul ei soț, cum bârfesc ereticii. După cum Trupul Fecioriei Întrupate și Răstignite a fost încredințat spre îngropare celei feciorelnice de către Pururea Fecioara Maică, așa și trupul celei ce L-a îngrijit feciorește la înmormântare, este încredințat unui feciorelnic. Și nu oricui, ci tocmai aceluia care a primit în grijă ca maică a sa pe Maica noastră a tuturor, Pururea Fecioară, tocmai la picioarele Crucii, Care restaurează fecioria Jertfei. Și nu de către oricine, ci chiar de către Cel ce însămânțează în fire nunta feciorelnică.

Aceasta fiindcă se cuvenea ca acela ce a sorbit cu urechea din pieptul Celui Tainic, Taina cea mare a asemănării cu Dumnezeu Tatăl (care a fost, este și va fi Fecioria, căci Tatăl L-a născut pe Fiul fără a nunti cu cineva pentru aceasta), să încredințeze smeritului pământ pe ceea ce a ajuns prin fecioria ei, poate cel mai aproape la înălțimea Pururea Fecioarei Maria.

Vedeți pe cine hulește Părintele Arsenie Boca că ar fi fost desfrânată, probabil justificându-și starea sa de slăbiciune față de Maica Zamfira, și ea căzută în modul pătimaș de a se atașa de un ieromonah?– n.n.], lângă Efes, într-o peșteră ascunsă la intrarea căreia au adormit ulterior cei șapte tineri din Efes96.

[…]

II

Conștiința Bisericii cu privire la Sfânta Maria Magdalena

1. Adevărul și rătăcirile din jurul persoanei Sfintei Maria Magdalena

Persoana Sfintei Mironosițe și cea întocmai cu Apostolii Maria Magdalena a fost lăudată și admirată de mulți, dar a fost și răstălmăcită și pătată. De timpuriu, cum vom arăta în cele ce urmează, persoane care nu aveau cunoștință cu privire la tradiția bisericească referitoare la ea au prefăcut și au vătămat rău personalitatea ei, au numit-o desfrânată și păcătoasă, au văzut-o ca întruchipare a imoralității [printre care, din păcate și Părintele Arsenie Boca – n.n.].

Rătăcirea cu privire la Sfânta Maria Magdalena începe mai întâi cu basnele filologiei ebraice rabinice care fără nici o dovadă o prezintă pe Maria Magdalena ca femeie adulteră. Talmudul tâlcuiește numele ei de la Migdala, care înseamnă împletesc părul, și de aceea o prezintă în mod abuziv ca pe o femeie adulteră care și-a părăsit soțul și făcea peruci pentru femeile desfrânate [poate aici se află motivul ocult pentru care Institutul Elie Wiesel face atâta lobby pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca: sunt în același gând – n.n.]1.

Această informație răuvoitoare au folosit-o ereziile gnostice ca să micșoreze autoritatea Sfintei. Talmudiștii sporovăiesc multe despre aceasta, despre bogăția ei, despre frumusețea ei, despre rușinea ei, despre soțul și iubiții ei. Totuși ceea ce cunoaștem cu adevărat din Scripturi este entuziasmul acela al dedicării și al recunoștinței Magdalenei către Hristos care a făcut-o să se dedice suflet și inimă slujirii Lui2^[55]. Evangheliștii au încercat să o deosebească de celelalte femei care purtau același nume, atribuindu-i ca supranume locul nașterii ei.

În primul rând, identitatea de nume a femeilor care au uns cu mir pe Iisus a fost motivul principal pentru răstălmăcirea cu privire la persoana Mariei Magdalena. Faptul ungerii cu mir este istorisit de cei patru evangheliști3 fără să fie atribuită acelorași persoane. Astfel, a fost identificată Maria Magdalena cu femeia păcătoasă din istorisirea Evanghelistului Luca4, din casa fariseului, care a adus un vas de alabastru cu mir, ungând cu el picioarele lui Iisus, udându-le cu lacrimi și ștergându-le cu părul ei. Această femeie a fost identificată încă si cu Maria, sora Martei si a lui Lazăr, care cu șase zile înainte de Paște au pregătit cină lui Hristos, iar Marta slujea în timp ce Lazăr cel înviat stătea la masa ospățului. Atunci Maria a luat o sticluță cu cel mai scump mir și a uns picioarele lui Iisus, din recunoștință. Apoi a șters cu părul ei picioarele Lui și toată casa s-a umplut de mirosul mirului3. S-au identificat cele două situații de mai sus, fiindcă seamănă între ele cum se aseamănă și cele două evenimente ale ungerii cu mir. Asemănarea celor două evenimente a dus la identificarea celor două miruiri si a celor două femei.

Datorită acestei identificări a femeilor, s-a interpretat în mod cu totul neîntemeiat și inacceptabil persoana Măriei Magdalena, dându-se prilej, cu o fantezie fără frâu, la inacceptabile consecințe, la sminteli și plăsmuiri de basne fără nici un temei istoric. Au scris despre ea romane și au regizat filme cinematografice [ce revoltă ar avea părinții de la Sfântul Munte să afle că astfel de basme a proliferat și un ieromonah Ortodox căzut în amăgire, dar propus la canonizare! – n.n.]. Dacă ar fi adevărate toate câte s-au scris despre Maria Magdalena, Biserica nu ar evita să scrie sau să spună aceleași lucruri sau asemănătoare cu cele pe care le-a scris și învățat, de pildă, despre păcatul lui David, despre prigonitorul Pavel, despre trecutul păcătos al lui Augustin și al Măriei Egipteanca și al atâtor alți păcătoși. Lauda Bisericii este să vadă morți că se ridică din păcat cu harul lui Dumnezeu. Bucuria ei este să promoveze aceste exemple și să dea curaj și altor păcătoși să se întoarcă [dar totodată ea promovează fecioria și o laudă prin exemplul Sfintei Maria Magdalena și condamnă folosirea minciunii chiar și doar pentru a îndemna la pocăință: Mat 5:37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este. – n.n.] .

Faptul identificării femeilor care au uns cu mir pe Iisus coboară până în secolul al II-lea. Primul care a identificat femeile a fost Tertulian, care totuși distinge dintre cele două femei pe Maria Magdalena.

[…]

Referirile părinților la Sfânta Maria Magdalena sunt din timpurile cele mai vechi, importante și clare cât privește înfrânarea și fecioria ei, dar și în privința deosebirii de femeile care au uns cu mir pe Domnul, în acord cu istorisirile evanghelice. Adevărul este că în nici una dintre Sfintele Evanghelii nu este caracterizată ca păcătoasă. Mai concret, Tatian Sirul (sec. al II-lea) pune accentul pe fecioria Sfintei și o distinge de femeia păcătoasă din istorisirea lui Luca.

In continuare, cei care fac referire la distincția femeilor sunt: Origen (185-254)9, Sfântul Efrem Sirul (306-373), Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Macarie Egipteanul și Victor Antiohianul (ambii au trăit în secolul al IV-lea). La fel de importantă este și mărturia Fericitului Augustin care într-un frumos cuvânt teologic la femeia păcătoasă care s-a pocăit nu face nici o referire nici la Maria Magdalena, nici la Maria lui Lazăr10 11. Iar Sfântul Ambrozie al Milanului (339-379), învățătorul lui Augustin, este de partea distincției femeilor și o caracterizează pe Maria Magdalena drept fecioară, scriind: ״Vezi că cei feciorelnici au fost învredniciți ca mai înainte de Apostoli să vadă învierea Domnului? A văzut așadar, Maria cea dintâi învierea Domnului și a crezut…”11. în Biserica Apuseană, de asemenea, în afară de Sfântul Ambrozie pentru distingerea persoanelor sunt Sfântul Ilarie Pictabius12 și Sfântul Ieronim13 14. în secolul al V-lea Sfântul Chiril al Alexandriei (375-444) o distinge clar pe Maria Magdalena de femeia păcătoasă de la Luca”.

Sfinții Modest al Ierusalimului († 634) și Fotie cel Mare (820-891) sunt și ei pentru distingerea persoanelor și în special pentru înfrânarea și fecioria Sfintei Maria Magdalena. În cuvântul său la Femeile Mironosițe, Sfântul Modest zice: „Tradițiile învață că Maria Magdalena a rămas fecioară întreaga ei viață’15^[56]׳ Sfântul Fotie adoptă părerea Sfântului Modest și răspunde la întrebarea: „Pentru ce Hristos o alege pe Maria Magdalena din care a scos șapte demoni?” El scrie: ״Numărul șapte aflăm că îl folosește Scriptura pentru virtute și pentru răutate. Pe bună dreptate, așadar, o alege Mântuitorul pe Maria Magdalena din care scosese șapte demoni, ca să alunge prin ea pe începătorul răutății din firea omenească”16.

Ca și părinții menționați mai sus, sunt pentru distingerea persoanelor și înfrânarea Sfintei Maria Magdalena sfinții: Cosma Melodul (685-750), Teofilact al Bulgariei (1030-126), Eftimie Zigabenul (sfârșitul sec. al XI-lea – începutul sec. al XII־lea) și Nichifor Callist Xanthopol. Este prin urmare zdrobitoare majoritatea celor ce acceptă distincția persoanelor în fața celor care acceptă identificarea lor. Dar este foarte important că printre cei ce acceptă distincția persoanelor se situează marii hermeneuți creștini precum Origen, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin și Fotie cel Mare.

Prin urmare, încheiem cu concluzia că Sfânta Maria Magdalena a fost considerată păcătoasă din două motive principale. Primul motiv este identificarea abuzivă a persoanei ei cu femeia păcătoasă din istorisirea Sfântului Evanghelist Luca17^[57], iar al doilea este interpretarea greșită a vindecării ei de șapte demoni care sunt în legătură cu cele șapte păcate de moarte [amândouă folosite greșit de Părintele Arsenie Boca fiindcă nu era insuflat de Sfântul Duh, ci de ignoranța în studierea Sfinților Părinți și duhurile ce-l conduceau prin vedenii – n.n.] . Cât privește ultimul motiv, trebuie să spunem că nici Marcu, nici Luca nu presupun că cei șapte demoni de care era stăpânită Maria Magdalena erau păcate. […], Sinaxarul lui Constantin Hrestou Doukakis (monahul împărat), pe data de 22 iulie notează laconic, dar limpede: ״Apropiindu–se de Hristos, a fost slobozită, prin harul Lui, de șapte demoni care o tulburau”20. Nu tâlcuiește alegoric cei șapte demoni!

În primul rând, Minologhionul bizantin al împăratului Vasile, Sinaxarul Bisericii din Constantinopol din sec. al X-lea și toți cei care urmează aceste surse (de pildă, Sfântul Nicodim Aghioritul în Sinaxarul său), acceptă toți ideea că Maria Magdalena nu a fost stăpânită de patimi.

Prin urmare, este cu totul limpede concluzia că femeia păcătoasă de la Luca, Maria Magdalena și Maria lui Lazăr sunt trei persoane diferite. în final, tradiția serioasă hermeneutică a textului acestuia (Lc. 7, 36-50), precum și a altor texte care se referă la demonizați, nu este de acord cu părerea că demonii de care era stăpânită Maria Magdalena sau alți demonizați erau păcate. De altminteri, Iisus nu caracterizează demonizarea ca boală sau ca păcat21. Nicăieri niciodată nu îi condamnă pe demonizați, nici nu-i consideră vinovați de acest necaz. Noul Testament face o distincție clară între demonizați și păcătoși. [numai Părintele Arsenie Boca, care crede că toate necazurile ni se trag de la păcate, trage la rândul său, concluzia păcătoasă că demonizarea este totuna cu păcătoșenia, cel puțin la Sfânta Maria Magdalena – n.n.]^[58]

[…] Sfântul Roman Melodul, în afară de problema identificării persoanelor la care ne-am referit mai sus, într-unul din comentariile imnologice la Evanghelia învierii se referă încă la Maria când aceasta a vizitat mormântul lui Hristos. Roman crede că femeile ele însele o trimit pe Sfânta Maria Magdalena la mormânt și îi recunosc ei un rol special printre ele, așteptând cu încredere absolută cele pe care avea să le vestească lor26. în acord cu poetul imnograf Sfântul Roman Melodul, Sfânta Maria Magdalena este prezentată sub identitatea unei maici duhovnicești a apostolilor, învățându-i și mângâindu-i27. De asemenea, Sfântul Roman prezintă momentul în care Domnul îi încredințează Magdalenei marea ei apostolie: ״Aleargă Mărie, adună-i pe ucenicii Mei, fiindcă te voi folosi pe tine ca pe o trâmbiță răsunătoare. Strigă pace în urechile înspăimântate ale prietenilor Mei ascunși și scoală-i pe toți ca dintr-un somn, ca să Mă întâlnească și să aprindă torțele. Spune-le lor, Mirele a înviat din mormânt și nimic nu a mai lăsat în el. Alungați apostoli moartea, fiindcă a înviat Cel ce dă celor căzuți ridicare”28. Sfântul Roman Melodul vrea să dovedească pe de o parte marea credință a femeilor și pe de altă parte să arate în primul rând apostolicitatea Sfintei Maria Magdalena, dar și a celorlalte femei. Se accentuează și superioritatea ei față de toate celelalte pentru că Sfânta s-a arătat cea dintâi la mormânt. Întâietatea Sfintei Maria Magdalena se întemeiază, potrivit Sfântului Roman Melodul, pe faptul că ea l-a văzut pe Domnul înviat. în final, Sfântul Roman Melodul o pune pe Sfânta Maria Magdalena la același nivel cu Moise, de vreme ce amândoi au fost cinstiți cu vederea lui Dumnezeu. Consideră astfel Roman Melodul că ceea ce este Moise pentru Israel, același lucru este Maria Magdalena pentru Israelul cel nou. Dar mai ales, Sfântul Roman Melodul în Imnul 21 nu face nici o legătură între femeia păcătoasă și Maria Magdalena 29. În Imnul 40, Sfântul Roman, dimpotrivă, o prezintă pe Maria Magdalena prihănindu-se pe sine și smerindu-se, zicând: ״ca desfrânata lacrimi vărs”30. Dar în mod special subliniază înfrânarea Măriei Magdalena cu caracterizări corespunzătoare [deci, pe lângă fecioria trupului, avea și fecioria minții, adică smerenia, socotindu-se desfrânată pentru orice mișcare a gândurilor ce-i clinteau măcar pentru vreo fărâmă de clipă mintea de la nunta cu Hristos. Fiindcă prihănirea de sine a fi desfrânată, însoțită cu caracterizarea de către alții că este înfrânată, ce poate arăta altceva decât că avea o deplină cunoașterea a realității lucrării lăuntrice în care totul, până la cel mai mic fior al sufletului, trebuie să fie numai al lui Hristos – n.n.], precum ״cinstită”, „cu cuget înfrânat”, „înțeleaptă”, „purtătoare de Dumnezeu”, „pricepută”, „evlavioasă”, „iubitoare de Dumnezeu”, „strălucind cu viața prin fapte virtuoase”, și „numărată cu cetele apostolilor”. În final, Sfântul Roman o numește copilă mai întâi pe pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în cel de-al 9-lea Imn al său31, precum și „preaînțeleaptă copilă” în Imnul 3532. Același termen îl folosește Sfântul Roman și pentru Sfânta Maria Magdalena, înțelegând prin aceasta în ambele cazuri fecioria femeilor [vedeți că în conștiința Sfintei Biserici, Sfânta Maria Magdalena avea lucrarea fecioriei cea mai apropiată de a Maicii Domnului? De aceea și turbarea diavolilor este ca tocmai pe ea și pe Maica Domnului să le acuze de desfrâu, mai întâi în scrierile ereticilor și mai la urmă în învățătura Părintelui Arsenie Boca. Acesta în predici o acuză pe Sfânta Maria Magdalena de prostituție, iar în pictură îndrăznește cu o obrăznicie inimaginabilă să aducă cea mai mare hulă cu putință la adresa Pururea Fecioriei Maicii Domnului: nu numai că nu pictează toate cele trei stele ale Pururea Fecioriei, dar îi și face transplant pictat Maicii Domnului mâinile Maicii Zamfira (care prin tentativele multiple de sinucidere își pecetluia pe trup desfrânarea ruperii voii sale de voia lui Dumnezeu) – n.n.]. Mai ales în Imnul 40 îi atribuie termenul de copilă Sfintei Maria Magdalena. Sfântul Roman Melodul face acest lucru de șapte ori în diferite strofe ca să arate credința vechii Biserici că cei șapte demoni de care a fost slobozită Maria Magdalena nu aveau nici o legătură cu fecioria ei33.

Sfântul Modest al Ierusalimului, în omilia lui la femeile mironosițe34, ca și Sfântul Grigorie de Nyssa35 și Leontie, preot din Constantinopol36, fac referire la păcatul strămoșesc, ca să arate că în antiteză cu Eva care a condus neamul omenesc la moarte, Sfânta noastră transmite ucenicilor lui Hristos vestea cea bună a învierii, că a biruit moartea definitiv. Consideră că alegerea ei specială de către Domnul a avut loc chiar în momentul în care a vindecat-o de cei șapte demoni. Sfântul Modest adoptă o tradiție manifestată în Efes pe care o mărturisește și Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, care apoi a devenit acceptată pe o scară mai largă de Biserica noastră Ortodoxă. In Efes este mărturisită o cinste vie a Sfintei Maria Magdalena, care poate fi localizată în secolul al VII-lea. Este cunoscut faptul că împăratul Leon cel înțelept a strămutat moaștele ei din Efes în Constantinopol. Un interes deosebit îl prezintă, de asemenea, locul pe care îl atribuie Sfântul Modest Măriei Magdalena în ceata ierarhică a femeilor. ״Exact așa cum corifeul apostolilor, Petru, a fost numit astfel datorită credinței lui neclintite׳ pe care o avea în piatra Hristos, același lucru se întâmplă și cu Maria Magdalena, care a devenit ca un fel de căpetenie a ucenițelor Iui Hristos; datorită curăției sale și a dragostei pe care o avea față de El a fost numită de Hristos Maria, adică i-а dat numele Maicii Sale [vedeți că avea și o lucrare asemănătoare cu a Maicii Domnului, dacă Însuși Făcătorul și Cunoscătorul inimilor noastre a numit-o cu numele cel preacinstit al Maicii Sale? – n.n.] .”

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) scrie: ״Când Domnul s-a dus în cetatea Magdal l-a însoțit Maria Magdalena din care scosese șapte demoni. Aceasta se distingea pentru bogăția și originea ei nobilă și când l-a văzut pe Domnul i–a arătat râvnă și i-а slujit Lui cu credință, asemenea Maicii Lui celei fără de prihană. Magdalena l-a găsit pe doctorul și curățitorul firii noastre, Cel care nimicește orice înstrăinare de Dumnezeu. Si nu numai că a fost eliberată de toți demonii cu harul lui Hristos, dar s-a și umplut ea însăși de har și a arătat o râvnă deosebită în credință, în milostenie și în gândurile bune. L-a urmat pe Domnul în toată perioada rămânerii Lui pe pământ, ca ucenică și ajutor al Lui, a devenit bună însoțitoare și ascultătoare a împărătesei, a Sfintei Născătoarei de Dumnezeu și a suferit împreună cu ea. In cele din urmă, a fost învrednicită și de harul apostolesc. A călătorit din țară în țară de dragul lui Hristos. Așa cum fericitul Petru era râvnitor și avea locul întâi printre ucenici, așa era și Maria Magdalena printre femeile mironosițe și celelalte femei… La evenimentele premergătoare Răstignirii lui Hristos sunt amintite de către evangheliști foarte multe femei care l-au urmat pe Hristos din Galileea și L-au slujit, printre care erau Maica Domnului și cele două Marii, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena, pe care le amintește Sfântul Ioan Evanghelistul și Teologul37. […] Aceste două Marii, zice sfântul Maxim, erau cele mai vii în dragostea lor față de Domnul dintre toate celelalte și au participat la agonia Preanevinovatei Maici și la durerile ei, când au văzut cu câtă îndrăznire și cuget viteaz s-a aflat la Crucea Fiului ei38.

Sfântul Teofilact al Bulgariei, Arhiepiscopul Ohridei (†1108) se referă la Sfânta Maria Magdalena când tâlcuiește al 20-lea capitol al Sfântului Evanghelist Ioan, accentuând faptul că sufletul ei se curățise prin nepătimire și o caracterizează ca învățător și mai cu seamă ca pildă39.

Teofan Kerameul (sec. XII) în tâlcuirea lui la cele unsprezece Evanghelii de dimineață, accentuează faptul că Maria Magdalena este ceva mai mult decât simplă mironosiță, ea este evanghelistă, și ca binevestitoare a unei vești pline de bucurie a devenit hristoforă40.

Cuvântul encomiastic al lui Nichifor Callist Xanthopol despre Sfânta Maria Magdalena constituie imul dintre cele mai frumoase elogii ale Sfintei în literatura omiletică a Părinților Bisericii41.

Xanthopol o prezintă pe Maria Magdalena urmându-l cu dragoste specială pe Mântuitorul și Binefăcătorul ei, Iisus, slujind pe Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu până la adormirea ei. După adormirea ei l-a urmat pe ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul, în Efes și acolo și-a sfârșit viața ei pământească.

Ne-a preocupat în mod special faptul că Sfânta noastră a fost calomniată și defăimată atât în vechime, cât și în zilele noastre. Este, așadar, mare înșelare și confuzie, păcat, greșeală vinovată să se atribuie fecioarei Magdalena caracterizarea de fostă desfrânată, de vreme ce nu există nici o mărturie evanghelică sau patristică pentru identificarea femeii păcătoase care a uns cu mir picioarele lui Hristos cu Sfânta Maria Magdalena. De altminteri, viața ei feciorelnică, marea dragoste de curăție a acestei fecioare, care a iubit din toată puterea sufletului ei pe Domnul, jertfirea de sine și vitejia ei la Pătimirile și la învierea veneratului ei învățător, toate acestea stau ca mărturii care au învrednicit-o pe Maria Magdalena să fie arătată Mironosiță a lui Hristos și întocmai cu Apostolii.

Se dovedește, așadar, din texte autentice ale Părinților că Sfânta Maria Magdalena a fost fecioară curată încă din tinerețe. Această fericită fecioară a primit cinstea și bucuria de a-L întâlni cea dintâi dintre toate Mironosițele pe dumnezeiescul învățător și să sărute preacuratele Lui picioare după înviere. De aceea și evangheliștii o situează pe Maria Magdalena drept prima dintre toate celelalte mironosițe. Dar și imnografia Bisericii noastre, cum au arătat câteva cântări pe care le-am ales, o laudă ca pe cea dintâi și mai înaltă dintre mironosițe, ״ucenița Cuvântului”.

Iubiții noștri frați cititori, Dumnezeul nostru cel ceresc a răsplătit credința și dragostea ei față de Mântuitorul Hristos, dar și îndelungatele ei lupte misionare cu bunătățile cerești și cu cununile împărăției Lui. […]

Poate marea și jertfitoarea ei dragoste către Domnul a depășit și dragostea Apostolilor înșiși și a multor sfinți ai Bisericii noastre.

Mesajul pe care îl transmite această carte este să o imităm pe Sfânta Maria Magdalena în dragostea ei înflăcărată față de Domnul Iisus Hristos, dar și în credința adevărată și puternică față de Binefăcătorul și dumnezeiescul ei învățător.

***

Ar merita să încheiem cu adăugirea unui preafrumos encomion către Sfânta noastră:

״Maria! Dulce nume, lauda mironosițelor și a lumii întregi, statuia însuflețită a propovăduirii apostolice, modelul dumnezeieștii iubiri și strădanii și blândeți și a vieții liniștite, bucură-te, desfătează-te, veselește-te și iarăși bucură-te… Pentru aceea te rugăm cu multă evlavie, pomenește–ne și pe noi, smeriții tăi rugători, și fii mijlocitoare către Domnul, ca, trăind vremea pribegiei noastre liniștit și senin, să-L aflăm pe Judecătorul blând și binevoitor în ziua înfricoșată a răsplătirii!”.^[59]

În același timp te rugăm cu umilință, nu lăsa pe hulitorul numelui și vieții tale să amăgească pe frații noștri Ortodocși și să-l canonizeze ca Sfânt, ca nu cumva să se lase înșelați și de celelalte învățături de suflet pierzătoare ale lui și de pilda lui cea rea, și să-și piardă sufletele, nebăgând de seamă că se unesc cu dușmanii Crucii și se despart de dulcele Mire Hristos!

Nu credem că un hulitor de Sfinții ar trebui să fie model de sfințenie în Sfânta Biserică Ortodoxă.

(2)  Învățături eretice ale Părintelui Arsenie Boca. Anatematizat de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice

Unii ar spune că au avut folos din scrierile Părintelui Arsenie Boca fiindcă este un mare combatant al avorturilor, beției și furturilor. Din păcate, însă, această apologetică împotriva patimilor trupești este un praf în ochii creștinilor ca să nu vadă că sfinția sa propovăduia (prin învățătură și exemplu personal) patimile sufletești cu mult mai rele și mai păgubitoare cum sunt slava deșartă, asprimea față de frați, pofta de tot felul de plăceri mascate de conviețuirea decentă la arătare (deci mai grave fiindcă nu se pot depista, mărturisi și combate). Iar aceasta nu este opinia noastră, ci experiența în Sfântul Duh al Sfintei Biserici.

Pe lângă cele spuse, mai trebuie să se știe mai ales aceasta, care e de mare trebuință tuturor celor ce râvnesc să dobândească virtutea și se sârguiesc să ocolească păcatul: cu cât e sufletul neasemănat mai bun decât trupul, și mai distins și mai cinstit în multe și foarte însemnate privințe, cu atât sunt și virtuțile sufletești mai bune decât cele trupești, mai ales cele cari imită pe Dumnezeu și poartă nume dumnezeești. Cu totul dimpotrivă trebuie să socotim despre păcatele sufletești că se deosebesc de patimile trupești în ce privește efectele lor și pedeapsa lor, măcar că acest lucru îl uită mulți, fără să știu cum. Beția, curvia, preacurvia, furtul și cele apropiate acestora, oricât sunt de urîte la arătare celor evlavioși și celor ce fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce stăruiesc în ele fără să se îndrepte, în comparație cu patimile sufletești, cari sunt cu mult mai rele și mai grele ca acelea și cari duc la starea dracilor și la osânda veșnică rânduită acelora, pe cei stăpâniți de ele. E vorba de pismă, de pomenirea răului, de răutate, de învârtoșare și de iubirea de argint, care-i rădăcina tuturor relelor, după Apostol, și de cele asemenea.

[…]Patimi sufletești sunt acestea: uitarea, nepăsarea și neștiința.2 Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile cari sunt acestea: neevlavia, credința strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuțimea, mânia, amărăciunea, înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, lașitatea, cearta, rivalitatea, pisma, slava deșartă, mândria, fățărnicia, minciuna, necredința, sgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecțiunea pentru cele pământești, trândăvia, micimea de suflet, nemulțumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorința de a plăcea oamenilor, viclenia, nerușinarea, nesimțirea, lingușirea, înșelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele părții pătimașe și gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care e maica și rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire și răutatea. Iar patimi trupești sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beția, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăția, amestecarea sângelui [incestul], stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele și toate patimile urîte șl protivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte [sacrilegiul], hoția, uciderea, orice moleșire trupească și bucurie de voile trupului mai ales când trupul e sănătos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, ușurătatea, moliciunile, înfrumusețările, vopsirea feții, pierderea vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc, reaua și pătimașa întrebuințare a lucrurilor dulci ale lumii, viața iubitoare de trup, care, îngroșând mintea, o face pământească și dobitocească și nu o lasă niciodată să tindă spre Dumnezeu și spre lucrarea virtuților[60]

După cum vedem, Părintele Arsenie Boca nu a combătut toate patimile trupești, ci pe unele, ca de exemplu ghicitul și prezicerile (și nu numai cum se va desprinde din studiul vieții sfinției sale, cu caractere îngroșate mai sus) le-a și practicat. Dar patimile sufletești mai grave nici măcar nu le observă sau înțelege. De aici și întunecarea rațională până la a cădea în erezii.

De aceea, ca să poată fi depistat cu ușurință de Ortodocși, Dumnezeu a îngăduit ca Părintele Arsenie Boca să se dea pe față în năvala zbuciumată a scrierilor sale cu niște scăpări mult mai evidente, de necontestat, ca să nu fim amăgiți de subtilitatea patimilor sufletești propovăduite de sfinția sa. Aceste scăpări sunt erezii date anatema la Sfintele Sinoade Ecumenice, astfel că, dacă s-ar întîmpla prin presiunea politică ca vreun Sinod Local să fie amăgit să-l canonizeze ca Sfânt, actul să nu fie valabil, fiindcă nici un Sfânt nu poate fi dat anatema de vreun Sinod Ecumenic, gura infailibilă a lui Hristos. Multe Sinoade locale Ortodoxe au greșit în timp, dar Sfintele Sinoade Ecumenice niciodată. Hotarele cele veșnice trasate de Întreaga Sfântă Biserică a toată lumea, nu pot fi mutate de nici o Biserică locală, nici de mai multe.

Fiindcă am pomenit că învățăturile Părintelui Arsenie Boca sunt date anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice, să le enumerăm pe scurt, deoarece, cu mila lui Dumnezeu, studiul mai amănunțit despre acestea se găsește aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/a-despre-ortodoxia-neindoielnica-a-credintei-celui-despre-care-se-trateaza/f-invataturile-eretice-scrise-ale-parintelui-arsenie-boca/

și cine vrea să înțeleagă cum de sunt citatele de mai jos, din scrierile Părintelui Arsenie Boca, învățături eretice, să citească acolo explicația, după Sfinții Părinți, mai pe larg.

(a)        I. Învățătura ariană. Anatema Sfântului Sinod I Ecumenic

Aceasta este provenită de la Origen^[61]. Deci Părintele Arsenie Boca este dat anatema de Sfântul Sinod 1 Ecumenic.

Datorită necunoașterii teologiei persoanei avea și învățătura ariană, dată anatema la Sfântul Sinod 1 Ecumenic:

A-I scrie o carte, chiar bună, a rămas și rămâne o neputință; ‎pentru că Iisus e ‎singurul om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia ‎divină. Iar a scrie o „Viață” a ‎lui Dumnezeu, nici a îndrăzni nu se poate. ‎Singura „carte” pe care o scriem – și o ‎scriem și fără să vrem – e cartea ‎vieții noastre, cu care mergem înaintea Lui. Și ‎mergem nu odată, la ‎sfârșitul vieții, ci în fiecare zi și în tot ceasul, pentru că El e ‎atotprezent ‎și în categoriile vieții noastre^[62].‎

Tema obârșiei divine a omului este larg dezbătută de Părintele Arsenie Boca. Mărturisim că acest termen, puțin folosit azi, dar de o semnificație uimitor de frumoasă, l-am descoperit cu multă bucurie tocmai datorită acestui studiu, lucru pentru care trebuie să-i mulțumim Părintelui Arsenie Boca. Din nefericire sfinția sa îi dă un sens eretic, datorită nelămuririlor sale dogmatice. Cu mila lui Dumnezeu și ajutorul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, datorită ostenelilor Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, am reușit să desțelenim hățișurile gândite ale folosirii sale în opera scriitorului de la Prislop și… ne-am cam îngrozit. Deși recunoaște că Domnul nostru Iisus Hristos este și Dumnezeu^[63], (după cum și Arie a declarat în chip viclean aceasta, fiind constrâns), deși îl dezavuează în scris, după cum am citit mai sus, pe Arie, pictând (datorită antropozofiei pe care o iubea atât de mult), pe arianul Wulfila, în altar, cu nimb în biserica Drăgănescu, preacuvioșia sa se face părtaș din plin arianismului, atrăgând asupra sa anatemele Sfântului Sinod 1 Ecumenic, repetate de toate celelalte 6. Dar nu numai atât, chiar și această teorie a obârșiei divine a omului răstălmăcită de preacuvioșia sa arată o mare necunoaștere antropologică și teologică (datorită căreia, de-a lungul întregilor sale scrieri, tot îi patinează cuvântul între termeni și noțiuni făcându-i învățăturile încâlcite și păgubitoare^[64]– cum or fi putut unii să-l compare cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae?), dezvăluindu-i întunericul de tip arian.

Spunând că Iisus e singurul om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia ‎divină face ‎o un amestec eretic între obârșiile oamenilor și obârșia lui Hristos, cuprinzând în această frază două erezii: 1. pe Iisus îl numește simplu om (iată arianismul), deși este Dumnezeu – omul; 2. nouă ne dă obârșie divină (iată panteismul), deși avem obârșie creată, chemată a primi în dar viața lui Hristos, deci a deveni dumnezei după har.

Ce oare vrea să spună sfinția sa cu aceasta? Ori în ce fel am tâlcui-o, tot erezie iese.

Ce ne învață Sfânta Biserică Ortodoxă? Iată ce:

Mântuitorul are două nașteri, noi, trei obârșii. El are nașterea Dumnezeiască și cea omenească, iar noi obârșiile din creație, din Adam cel vechi și cea mai uimitoare nașterea de sus (Sfântul Botez, îmbrăcarea în Hristos, Adam cel nou, obârșie nu după fire ci după har).

1. Nașterile lui Hristos:
   1. Despre nașterea Dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu:

Nașterea din Tată fără de mamă, mai înainte de toți vecii, nu o putem numi cu adevărat obârșie deoarece nu are început, fiind nezidit. O putem numi obârșie numai dacă numim cauzarea obârșie.

Este clar că oamenii nu pot avea acest fel de obârșie divină, fiind zidiți. Adică și ei sunt cauzați de Dumnezeu, dar nu prin naștere, ci prin facere în timp. Unicul Fiu al lui Dumnezeu născut, iar nu făcut este Domnul nostru Iisus Hristos.

2. Despre nașterea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos:

Nașterea din Maică fără de tată la plinirea vremii (deci are început, poate fi numită obârșie), a fost fără de plăcerea împreunării, feciorelnică, dar de dragostea noastră Hristos și-a asumat stricăciunea firii ca să o repare, să o restaureze.

Aceasta nu a avut-o nici Adam, căci a fost creat, iar nu născut, și nici Eva, care a fost luată din Adam, iar nu născută. Nu o avem nici ceilalți oameni prin fire, căci toți ne-am născut din plăcerea împreunării, în plus avem tată și mamă oameni, iar Hristos are ca Tată pe Dumnezeu pentru nașterea Sa Dumnezeiască și ca Maică pe Fecioara pentru nașterea Sa omenească. Așadar nici această obârșie nu poate fi valabilă ca o origine comună firească, a omului cu Hristos.

1. Obârșiile oamenilor:
   1. Despre obârșia dintâi, din creația făcută de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh:

Adam a fost creat, iar nu născut, Eva, a fost luată din Adam, iar nu ‎născută, Hristos și-a construit din sângiurile feciorelnice ale Maici Sale trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător.

Obârșia lui Adam:

Fac 2:4 Iată obârșia cerului și a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Fac 2:7 Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.

Obârșia Evei:

Fac 2:21 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.:22 Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.:23 Și a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”

Obârșia omenească a lui Hristos:

Luc 1:34 Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?:35 Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Vedem limpede, așadar, chiar dacă sunt toate trei obârșii omenești (Atenție! nu divine!), cauzate prin creație, cât de diferite sunt între ele.

2. Despre obârșia din Adam a omului, prin păcatul strămoșesc:‎

Toți oamenii au obârșia în împreunarea din plăcerea trupească a două persoane omenești, născându-se astfel cu firea stricată, supusă morții, în care stăpânește ca un tiran păcatul.

Nici aceasta nu poate fi comună cu a lui Hristos.

3. Despre obârșia din Hristos a omului, sau Dumnezeiescul Botez:

Omul botezându-se, se naște de sus, primind prin har (iar nu prin fire) obârșia omenească a lui Hristos (în Persoana Căruia este unită cu firea omenească fără despărțire, fără împărțire, fără amestecare, fără schimbare și firea Sa Dumnezeiască), și deși firea îi rămâne stricăcioasă (asemănându-se Domnului care Și-a asumat stricăciunea noastră, ca să o strice cu putere), dar crește lăuntric din putere în putere, lăsând pe Domnul se întrupeze în el și să-l facă dumnezeu după har, pe măsura în care și el îl lasă pe Hristos să se facă Om în sine prin virtuți.

Așadar, dacă spunem că oamenii au obârșie divină propovăduim panteismul, dacă spunem că Iisus Hristos a avut aceeași obârșie cu a oamenilor, propovăduim arianismul.

Amândouă sunt învățături eretice, date anatema la Sfintele Sinoade Ecumenice.

(b)        II Filioque. Anatema Sfântului Sinod al II-lea Ecumenic

Chiar și învățătura Sfântului Sinod al 2-lea Ecumenic a contrazis-o, promovând uniatismul (greco-catolicismul și romano-catolicismul), deci, implicit Filioque, învățătura că Sfântul Duh purcede și de la Fiul. Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 2-lea Ecumenic.

Crezul, finalizat la Sfântul Sinod al 2-lea Ecumenic, are cuvintele „Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care de la Tatăl purcede”. Cine modifică în vreun fel crezul, chiar pentru a adăuga ceva Ortodox este anatematizat de toate Sfintele Sinoade Ecumenice de după Sinodul al 2-lea. Ce va păți atunci cineva dacă susține că cei ce l-au modificat în chip eretic au învățătura aproape fără de greșeală și fac parte din Sfânta Biserică, împărtășindu-i și tratându-i ca pe Ortodocși?

‎

Catolici

‎•‎        Cu privire la Biserica Ortodoxă și cea Catolică, Părintele zicea că ‎sunt ‎două strane ale aceleiași Biserici; mai spunea despre biserici și ‎mănăstiri, că în ‎vremurile din urmă se vor construi multe, dar nu se vor ‎termina. (Sora Aurica Ținea, ‎Sf. Mănăstire Sâmbăta)‎

‎•‎        Despre catolici a spus: „Biserica Catolică este aproape fără ‎greșeală”. ‎‎ (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus) ‎‎‎^[65]

Prin aceste cuvinte Părintele Arsenie Boca susține că și Filioque este aproape fără greșeală, fiind astfel dat anatema de Sfântul și Ecumenicul Sinod al 2-lea.

(c)        III. Învățătura nestoriană. Anatema Sfântului Sinod al III-lea Ecumenic

Deci este dat anatema și de Sfântul Sinod al 3-lea Ecumenic.

Deși în așezământul de la Drăgenescu Părintele Arsenie Boca pictează Sfântul Sinod de la Efes, dezavuând pe Nestorie cu a lui sintagmă eretică „Născătoare de om”, cu toate acestea credea el însuși (poate din neștiință) în învățătura nestoriană, opusă celei monofizite (cum de a reușit să le acumuleze pe amândouă laolaltă? Poate prin înclinarea sfinției sale la uniație și ecumenism de tip catolic. Deși mai devreme dezavua pe Nestorie, iată că îi propovăduiește învățătura ca fiind Ortodoxă) dată anatema la Sfântul Sinod al 3-lea Ecumenic:

El [Iisus Hristos] personal, întrupat în persoană omenească‎ a venit la noi să ‎ne ‎spună toate ‎despre soarta noastră^[66]. ‎

Să vedem ce spune învățătura Ortodoxă despre această problemă (persoana fiind totuna cu ipostasul, atunci când se vorbește despre cei ce au libertatea alegerii în fire):

Dumnezeirea și omenirea au aceeași ipostasă, adică persoana a 2-a a Sfintei Treimi, Persoană Dumnezeiască, iar nu omenească. De aceea Maica Domnului se numește Născătoare de Dumnezeu iar nu născătoare de om (cum s-ar fi numit dacă Mântuitorul s-ar fi întrupat în persoană omenească, cum susține sărmanul Părinte Arsenie Boca).

Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu și real Născătoare de ‎Dumnezeu. Prin faptul că cel născut din ea este Dumnezeu adevărat, ‎este adevărată ‎Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeul adevărat, întrupat ‎din ea. ‎Spunem că Dumnezeu s-a născut din ea, nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a ‎luat ‎din ea începutul existenței, ci în sensul că însuși Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de ‎veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început și veșnic ‎împreună cu Tatăl și cu ‎Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, s-a sălășluit în pântecele ei, s-‎a întrupat și s-a născut din ea fără să se schimbe.‎

Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat: și nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu și-a pogorât din cer ‎corpul, care să fi trecut prin ea ca ‎printr-un tub, ci a luat din ea un trup de o ființă cu ‎noi pe care l-a ipostaziat în El însuși.

Căci dacă și-ar fi adus corpul din cer și n-ar fi ‎luat firea noastră, la ce mai ‎folosește înomenirea? înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul ‎pentru aceasta s-a făcut ‎ca însăși firea, care a păcătuit, care a căzut și care s-a corupt, ‎să învingă pe tiranul, ‎care a înșelat-o și astfel să se elibereze de stricăciune, după cum ‎spune ‎dumnezeiescul apostol: „Pentru că prin om moartea, tot prin om ‎învierea ‎morților”318. Dacă prima este adevărată, este adevărată și a doua.‎[…]‎

Și iarăși spune apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul- Născut, care ‎s-a făcut ‎din femeie”320. N-a spus „prin femeie“, ci „din femeie“. A arătat așadar ‎dumnezeiescul apostol ‎că însuși ‎Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu și Dumnezeu este ‎cel făcut om din Fecioară și că însuși cel născut din ‎Fecioară este Fiul lui Dumnezeu și ‎Dumnezeu. Căci s-a născut în chip corporal, întrucât s-a ‎făcut om. N-a locuit într-un ‎om mai dinainte făcut, ca în profeți, ci însuși s-a făcut om în chip ‎substanțial și real, ‎adică în ipostasa Lui exist ă un trup însuflețit cu suflet rațional și gânditor și ‎El însuși ‎

s-a făcut ipostasa trupului. Aceasta înseamnă cuvintele: „s-a făcut din femeie“. ‎Căci ‎cum ar fi fost sub lege însuși Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost om ‎deoființă cu ‎noi?‎

Pentru aceea pe bună dreptate și cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu ‎pe ‎Sfânta ‎Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă aceea care a ‎născut ‎este ‎Născătoare de Dumnezeu, negreșit și cel născut din ea este Dumnezeu și, ‎negreșit, ‎este și om. ‎Căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu, care are existența ‎înainte de ‎veci, dacă nu sar fi ‎făcut om? Este evident că Fiul omului este ‎om. Iar dacă cel născut ‎din femeie este Dumnezeu, este evident că este unul și același atât ‎cel născut din ‎Dumnezeu Tatăl, potrivit ființei dumnezeiești și fără de început, cât și cel care ‎în ‎vremurile din urmă s-a născut din Fecioară, potrivit ființei care are început și cade ‎sub timp, ‎adică ființei omenești. Acest fapt indică o singură ipostasă, două firi și două ‎nașteri ale ‎Domnului nostru Iisus ‎ Hristos.

Nu numim deloc pe Sfânta Fecioară ‎Născătoare de Hristos. Această denumire a ‎născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, ‎cel cu cuget iudeu,‎ vasul necurăției, ‎pentru a desființa termenul: „Născătoare de Dumnezeu“, ca supărător ‎și spre a ‎necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, ‎pe ‎Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu Satan, tatăl său.‎^[67]

Deci vedem că Domnul nostru Iisus Hristos este numit Dumnezeu deoarece are firea Dumnezeiască, din nașterea mai înainte de veci. Este numit și om, fiindcă are, prin întrupare, și firea omenească din zămislirea din Fecioară. Dar aceeași Persoană Dumnezeiască, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut și Fiu al Fecioarei, păstrând modul lui de a fi Fiu. Așadar, luând firea omenească, a rămas Același Ipostas.

Tatăl este Tată și nu Fiu; Fiul este Fiu și nu Tată; Duhul este Sfântul Duh și nu ‎Tată și ‎nici Fiu. Căci însușirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămână însușire, ‎dacă este mobilă și ‎se schimbă? ‎Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ‎ca să rămână imobilă însușirea. Fiind ‎Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, ‎întrupându-se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta ‎nu s-a depărtat de însușirea de ‎a fi ‎Fiu.^[68]

Așadar Persoana a 2-a a Sfintei Treimi, a rămas Aceeași după întrupare, fiind Fiul lui Dumnezeu, și nu S-a întrupat într-o persoană omenească, cum susține Nestorie și Părintele Arsenie Boca.

(d)        IV. Învățătura monofizită. Anatema Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic

Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 4-lea Ecumenic.

Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția ‎în ‎Unitatea-Trinitate. lată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică ‎a ‎naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară.‎^[69] ‎

Iată că Părintele Arsenie Boca propovăduia monofizismul dat anatema la Sfântul Sinod Ecumenic al 4-lea.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin, numit de Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic: „Luminătoriu carele luminează în lume, cuvânt al vieții țiind”^[70]:

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe și fără să se prefacă. Firea ‎dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici ‎nu s-‎a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă și nici din cele două firi ‎nu s-a ‎făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deoființă cu niciuna‎ ‎din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ‎ceva ‎deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune ‎că ‎este deoființă cu focul, nici nu se numește foc, nici aer, nici apă, nici pământ și nici ‎nu este ‎deoființă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar ‎fi fost dup ă ‎unire dintr-o singură fire compusă, atunci s-a schimbat dintr-o fire simplă ‎într-o fire compusă și în realitate ei nu mai este deoființă ‎nici cu firea simplă a ‎ Tatălui ‎nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire și ‎omenire, ‎nici nu este în Dumnezeire și omenire și nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici ‎om, ‎ci numai Hristos. Iar cuvântul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei ‎gândesc, al ‎unei singure firi.‎

‎^[71]

Deci în nici un caz nu este vorba de o fire (natură) teandrică, cum susținea Părintele Arsenie Boca. Această învățătură a fost dată anatema la Sfântul Sinodul al 4-lea Ecumenic.

Activitatea însă se numește teandrică, păstrând, însă, neatinsă, deosebirea activităților și celor două naturi dumnezeiască și omenească:

Când fericitul Dionisie spune că Hristos a trăit printre oameni cu o activitate ‎nouă, ‎teandrică373, nu suprimăm activitățile firești ale celor două firi, în sensul că ar spune ‎că ‎a rezultat o singură activitate din cea dumnezeiască și cea omenească — căci dacă ar ‎fi așa, ‎am fi spus și o singură fire nouă, rezultată din cea omenească și cea ‎dumnezeiască. Căci, după ‎cum spun Sfinții Părinți, cele care au o singur ă activitate ‎acelea au și o singură ființă —, ci ‎fericitul Dionisie a numit cele două activități astfel, ‎voind să arate modul nou și inexprimabil ‎de manifestare al activităților firești ale lui ‎Hristos, mod înrudit cu modul inexprimabil al ‎întrepătrunderii reciproce a firilor lui ‎Hristos, traiul lui ca om, străin și minunat și necunoscut ‎firii existențelor, ca și felul ‎comunicării însușirilor care rezultă din unirea inexprimabilă a ‎firilor.

Nu spunem că ‎activitățile sunt despărțite și nici că firile activează despărțit, ci ‎fiecare lucrează în ‎chip unit ceea ce are propriu cu participarea celeilalte. Nici pe ‎cele omenești nu le-a ‎lucrat în chip omenesc, căci n-a fost simplu om, și nici pe cele ‎dumnezeiești numai ca ‎simplu Dumnezeu, pentru că n-a fost simplu om, ci El a fost în ‎același timp și ‎Dumnezeu și om. Căci după cum cunoaștem unirea și deosebirea ‎firească a firilor, tot ‎astfel cunoaștem unirea și deosebirea voințelor și activităților ‎firești.‎ ‎ […] Prin urmare, termenul „activitate teandrică“ arată aceasta, anume că ‎Dumnezeu s-a făcut ‎bărbat, adică s-a înomenit și activitatea Lui omenească a fost dumnezeiască, adică îndumnezeită; activitatea Lui omenească n-a fost lipsită ‎de ‎activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită ‎de ‎activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată împreună cu cealaltă. ‎Felul ‎acesta se numește perifrază, anume când cineva cuprinde printr-un singur ‎cuvânt două ‎lucruri. După cum spunem că este una atât arderea care taie, cât și ‎tăierea care arde a ‎cuțitului înroșit în foc; dar spunem că altă lucrare este tăierea și ‎alta arderea, și că ‎arderea focului și tăierea cuțitului sunt activitățile unor firi ‎deosebite, tot astfel și când ‎vorbim de o singură activitate teandrică a lui Hristos, ‎înțelegem pe cele două activități ‎ale celor două firi ale Lui, a Dumnezeirii Lui, ‎activitatea dumnezeiască, iar a omenirii ‎Lui, activitatea omenească^[72].‎

(e)         V. Învățătura origenistă. Anatema Sfântului Sinod al V-lea Ecumenic

Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 5-lea Ecumenic.

Dacă cineva nu îi anatemizează pe Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen, la fel și scrierile lor eretice și, de asemenea, pe toți ceilalți eretici care au fost deja condamnați și anatemizați de către sfânta, soborniceasca și apostolica biserică și de către cele patru sfinte sinoade care au fost deja menționate și, de asemenea, pe cei care au propovăduit sau acum gândesc în același fel ca și ereticii mai înainte pomeniți și care rămân în greșeala lor chiar până la moarte: să fie anatema. (Anatema a XI-a a Sfântului Sinod al 5-lea Ecumenic)[73]

Tot în legătură cu neînțelegerea obârșiei Părintele Arsenie Boca a avut și învățăturile origeniste despre preexistența sufletelor ca lucrări superioare osândite la pedeapsă în închisoarea trupurilor inferioare, metempsihoză, relativitatea credinței în mântuire (sau ecumenismul ca o altă apocatastază) date anatema la Sfântul Sinodul al 5-lea Ecumenic, arătând permanent că teoria sa personală despre obârșia divină a oamenilor nu este doar o figură de stil, ci o gravă mentalitate eretică:‎

Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca ‎intenție a lui Dumnezeu.‎ Cine știe, dacă nu El are de adus ‎în viața pământească, în ‎fluviul timpului, ‎atâtea fețe omenești, încât numărul ‎ lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte ‎le oferă structura ‎noastră genetică?

De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră ‎pământească, Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de ‎misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ:

‎„Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare^[74]” (Ieremia 1, 5)

Suntem prin urmare de obârşie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne şi oase, şi împlinind un destin, între ceilalţi fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai noştri.[75]

— Cei ce primesc și transmit vorbele elinești [păgâne] și deșarte cum că ar fi o preexistență a sufletelor, că nu toate s-au făcut și adus din neființă, că ar exista un sfârșit al pedepsei sau o restaurare [apocatastază] a creației și lucrurilor omenești, și prin cuvinte ca acesta introduc faptul că Împărăția cerurilor, pe care Însuși Hristos Dumnezeul nostru a învățat și a transmis că e veșnică și nedestrămată, ar fi supusă destrămării și trecătoare, în timp ce din întreaga Scriptură Veche și Nouă am primit că pedeapsa va fi nesfârșită și Împărăția veșnică; așadar, cei ce se pierd pe ei înșiși și pe alții prin asemenea cuvinte și se fac și altora pricină de osândă veșnică, să fie anatema! (Sinodiconul Ortodoxiei)[76]

De fapt, pentru Origene sufletul pre-există, întruparea sa fiind o cădere, ca rezultat al unei alegeri rele deliberate. Regăsim aici imaginea platonică a trupului ca închisoare.[77]

Sfântul și ecumenicul (a toată lumea) al cincilea sinod (sobor), (care se numără al doilea din ‎cele ce s-au făcut în Constantinopol), s-a făcut în anul 553 în timpul Împăratului Iustinian întâi, ‎care se cuprinde în 8 praxe în limba latinească, după Dositei, cartea 5, cap 16 din ‎Dodecabiblion. Iar în cea elinească în cinci Praxe, după tomul 2 al sinodicalelor, foaia 261 și s-au ‎adunat la dânsul Părinți în număr 165, între care mai mult strălucea Mina la început, apoi după ‎moștenire Eutihie, care au stat patriarhi ai Constantinopolului; Virghilie al Romei, aflându-se în ‎Constantinopol, nu însă și de față în sinod, nici însuși în persoană, nici prin locțiitori (precum au ‎urmat și la cel al 2-lea ecumenic sinod), întărind, însă, sinodul în urmă prin înscrisă arătare; ‎Apolinarie al Alexandriei, Domnos al Antiohiei, Didim și Evagrie împlinind locul lui Evstohie al ‎Ierusalimului. Și a anatematizat sinodul conscrierile lui Diodor al Tarsupolei și ale lui Teodor al ‎Mopsustiei, dar și pe însuși Teodor acesta, și pe Diodor, după Fotie, codica 18 și după praxa ‎sinodului al 7-lea, precum se arată și la foaia 14 a tomului 1 al catalogului celui despre tâlcuitorii ‎care mai întâi cugetând dogmele lui Nestorie le-au lăsat acestea în scris și după moarte (mai ‎ales Teodor al Mopsustiei care, fiind învățător al lui Nestorie, zicea că altul este Dumnezeu ‎Cuvântul și altul Hristos, supărat fiind de patimile sufletului și de pofta trupului) au ‎anatematizat și cele conscrise de Fericitului Teodorit asupra celor 12 capete ale Sfântului ‎Chiril173 și epistola ceea ce se zice a lui Iva, episcopul Edesei, către Marin Persul174 au ‎ ‎anatematizat și pe însuși Origen și pe Didim și pe Evagrie și dogmele lor cele ‎urâte; care bârfeau ‎că sufletele sunt mai-nainte de trupuri175 și că sufletele intră ‎după moartea unui trup într-alt ‎trup și că munca are sfârșit, că demonii au să ia ‎dregătoria cea dintâi a îngerescului har, pe care ‎o au avut, că sufletele au să învieze ‎goale, fără de trupuri și că cereștile trupuri au suflete, încă ‎și alte rele socoteli. Au ‎anatematizat și pe Antim Trapezutiul, care cugeta păgâneștile cugetări ‎ale Eutihie, ‎pe Sevir, și pe Petru al Apamiei, și pe Zoora176. Iar canoane, sinodul acesta, care ‎să ‎privească spre bisericeasca stare, nu a așezat, ci numai 14 anatematizări ‎împotriva ‎pomeniților eretici și altora și 25 numai împotriva celor origeniști. [atât de grav este origenismul că s-au dat 14 anateme la ceilalți eretici și 25 pentru Origen și origeniști! – n.n.] Acestea se ‎cuprind ‎în foaia 341 a tomului al doilea al sinodicalelor.‎ […]

‎ 175 Pe această proesti a sufletelor Origen o zicea pricină de proorismos (adică de mai-nainte ‎hotărârea) și de apodokimasie (adică de a lepădării). Că, de au făcut sufletele bunătăți în lumea ‎cea gândită, se hotărau dinainte la împărăție, iar de au făcut rele, se lepădau la muncă. ‎Împotriva acestei socoteli scrie Ieronim epistola către Pammah și Leon în epistolia 93 și Chiril al ‎Alexandriei prin 24 de epihirime o surpă.‎[78]

După cum vom desprinde din acest studiu, vom înțelege, de fapt, că Părintele Arsenie Boca este un om care a îmbrăcat păgânismul de formă hindusă în haine Ortodoxe, după cum Origen a îmbrăcat păgânismul de formă elenă în haine creștine. Parcă cea mai mare afiliație, după uniatism, o are Părintele Arsenie Boca la origenism:

Sfintii Parinti ai Sinodului al V-lea Ecumenic – care a avut loc la Constantinopol in anul 553,convocat de Imparatul Iustinian (in mozaicul de la Ravenna, de mai sus) si prezidat de Sfantul Patriarh Eutihie (vezi icoana de mai jos) – au avut de lamurit mai multe controverse starnite, intretinute si promovate de sustinatorii invataturilor eretice referitoare la Persoana Mantuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, dar provenite si din ratacirile unui autor de talia lui Origen.

Dar acest Sinod Ecumenic are o importanta speciala deoarece aici se face separarea intrecugetarea parintilor, care este cugetarea Bisericii, si cugetarea intelepciunii lumesti,adica abordarea principiilor de credinta facute prin prisma filosofiilor (pe atunci) antice. Intr-adevar, toti ereticii anatematizati la acest Sinod, in frunte cu Origen, sunt tributari influentelor masive din platonism, aristotelism si alte curente filosofice care, pentru a il cita pe Apostolul Pavel, s-au aratat ca nebunie celor care s-au increzut in ele mai mult decat in intelepciunea lui Dumnezeu. Asadar, Sfintii Parinti reafirma prin acest Sinod ca intelepciunea Bisericii este Crucea, adica rastignirea mintii si voii proprii ale firii cazute, care trebuie sa se supuna Duhului Sfant. Nu se poate inainta in cunoasterea lui Dumnezeu decat prin aceasta esentiala smerire, desertare toatala a cugetului nostru in fata mintii lui Hristos. Altfel, ramanem prada fantasmelor propriei noastre minti si nalucirilor diavolesti care o inrauresc, asa cum a fost cazul celor anatematizati.

In ceea ce il priveste pe Origen, si Sf. Ioan Scararul avertiza asupra toxicitatii maxime a invataturii acestuia pentru orice nevoitor care cauta sa Il urmeze pe Hristos:

„Sa nu bolim in inima de boala lui Origen cel necredincios. Aceasta invatatura pangarita se face lesne primita de iubitorii de placere, dand ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”

Cine accepta ca va avea loc “apocatastaza”, adica mantuirea finala a tuturor fapturilor cazute, nu mai are, practic, nicio motivatie in a diferentia intre bine si rau, intre adevar si minciuna. Nu are nicio motivatie de a se impotrivi raului, atat dinlauntru cat si din afara. Daca toate se vor amesteca la sfarsit, atunci toate sunt relative in prezent. Descoperim, astfel, ca Origen este un prim mare percursor (chiar daca involuntar) al nihilismului atotputernic astazi, in postmodernitate. Si, vai, cati dintre noi nu suferim de acest nihilism latent, de tendinta de a relativiza raul, de a il amesteca cu binele, si acest lucru doar pentru ca nu suportam claritatea de sabie a adevarului! Este o boala larg raspandita in aceste vremuri de confuzie, pentru ca vrajmasul are tot interesul sa o raspandeasca. Nu ne vrea intregi la minte, staruitori in adevar, ci permanent dilematici si in dubiu si acolo unde totul este revelat si limpede, chiar si in fata evidentelor, suferind de frica acolo unde nu este frica(frica de a nu judeca dusa la extrema terorii de a nu judeca), neprimind adevarul si impotrivindu-ne cuvintelor batranilor. Iar toate acestea invaluite in principii pretins duhovnicesti, care isi vadesc insa falsitatea prin roadele lor.

Caci nu am fi ajuns in starea aceasta jalnica si generalizata, noi ca Biserica, daca ne-am fi tinut de cugetarea Sfintilor Parinti si nu am fi primit otrava nihilismului si relativismului duhovnicesc.Desigur, aici joaca un rol mare si trufia mintii, un pericol care ne pandeste pe toti, dar mai ales pe cei cu deschideri intelectuale largi. La urma urmei, Origen era intr-adevar o minte geniala si a avut multe scrieri stralucite. Cunostea filosofia vremii sale foarte bine, insa nu ca Sfintii Parinti (Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul) care, spre deosebire de el, stapaneau filosofia fara a se lasa stapaniti de ea. Tocmai aceasta inaltime spirituala este insa extrem de periculoasa pentru noi, deoarece, daca e lipsita de smerita cugetare, duce la prabusire si la erezii.Smerita cugetare ne fereste sa intram cu instrumentele logicii si ale ratiunii neluminate de har in Tainele Sfintei Treimi.

Este necesar astazi, mai mult decat oricand, sa reamintim si sa intarim hotararea Sfintilor Parinti de la Sinodul al V-lea Ecumenic, pentru ca, dat fiind duhul lumesc care bantuie atotstapanitor, dominat din plin de trufia mintii, generatoare de speculatii – fie acestea stiintifice, filosofice sau de alt tip – riscul de a prelua si a amplifica doar eresurile lui Origen este urias. Chiar daca Origen, prin multe din scrierile sale benefice, a fost apreciat de Sfintii Parinti (si nu trebuie sa ne sminteasca faptul ca il gasim citat pozitiv in unele lucrari ale unora dintre ei, chiar apropiati de zilele noastre) si exercitand o influenta care nu poate fi contestata asupra Bisericii,este momentul sa accentuam greselile sale, anatematizate pe vesnicie de Sfintele Soboare Ecumenice tocmai pentru ca suntem pe cale sa le adoptam si noi cu entuziasm, facand ca sminteala de pe urma sa fie mai mare decat cea dintai. Intre duhovnicia Sfintilor Parinti si spiritualitatea origenista construita prin prisma ereziilor sale, asa cum o prezinta cei care ii doresc reabilitarea, exista un antagonism pofund. Fara indoiala insa spiritualitatea origenista ne gadila firea noastra cazuta, dandu-ne chiar o aparenta duhovniceasca pentru fuga de Cruce si un argument pentru invartosarea trufasa a mintii noastre.

Toti suntem permanent deasupra unei prapastii, inaltati fiind de perspectiva patimasa cu care ne apreciem cunostintele teologice, ravna pentru Dumnezeu si alte daruri cu care am fost milostiviti, si, din acest motiv, trebuie sa privim cu compatimire, dar si cu frica la caderea lui Origen, ale carui calitati incontestabile i-au devenit pricina de ingropare a talantului Duhului Sfant.

Avand in vedere toate aceste lucruri, nu ne este greu sa intelegem de ce anume se preda atat de intensiv Origen in facultatile noastre de Teologie. Viitorii preoti intra in facultate deja infestati de nihilism, iar contaminarea cu astfel de idei, prezentate sub girul autoritatii Sfintilor Parinti, conduce adeseori la pierderea fermitatii adevarului mantuitor al dreptei credinte.

De altfel, si Pr. Dumitru Staniloae, in comentariile sale la cartea Sf. Ioan Scararul, atragea atentia ca:

“sunt multi astazi, chiar dintre teologi, care ar dori o reabilitare a lui Origen. Nu-si dau seama ca origenismul duce la devalorizarea miscarii sau a efortului personal, a importantei timpului pentru mantuire si deci a persoanei. Totul duce automat la fericire. Iar din ea se cade iarasi. Origenismul e o teozofie sau antropozofie, sau panteism […]”.

Prin urmare, o spiritualitate origenista indeplineste de minune, am spune, doua lucruri: pe de o parte, distruge discernamantul duhovnicesc si imboldul de a lupta launtric cu raul si de a il recunoaste ca atare in afara, pe de alta parte, ofera mangaierea, sau compensarea, draceasca in ultima instanta, a unei foarte comode spiritualitati-simulacru dar si a trufiei de a gandi inalt si filosofic, de a fi pretios in proprii tai ochi si in ai altora.[79]

Parcă ar fi descris, fără să știe, tocmai felul de a fi al Părintelui Arsenie Boca:

DISPOZIȚII DE DREPT BISERICESC ‎[care nu au nici o legătură cu genetica – n.n.] CONFIRMATE DE GENETICĂ

În spiritul teoriei cromozomice, putem înțelege și unele norme de ‎drept ‎bisericesc, ca de pildă oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia ‎de ‎consângenitate, în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în ‎linie ‎colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt^[80]

Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24‎ de perechi de cromozomi – aşa cum a arătat Th. H. Morgan – se ‎ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilități.^[81]

‎Dumnezeu pe toți îi trimite ‎înzestrați și ‎în stare să fie drepți. Dar, ‎trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, ‎care-i ‎spetesc și-‎i încovoaie‎ spre pământ. Pe urmă, ‎slăbiți de osteneala vieții ‎și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎^[82] […]

Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulțime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginași în știință și crescuți unilateral în cunoștințe. Nu e bine așa, ci precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. […]

Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a șaptea [„Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14) – n.n.] – o problemă de biologie – cu cele câteva cunoștințe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmărește stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omenești. [83]

Acum este nevoie de o cercetare a cuvintelor origeniste ale Părintelui Arsenie Boca, în lumina Sfinților Părinți.

‎242. Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca ‎intenție a lui Dumnezeu.‎

[preștiința negrăită a lui Dumnezeu nu implică preexistența persoanei. Preștiința lui Dumnezeu este mai înainte de crearea veacurilor. Nu este vreun moment în care Dumnezeu să nu fi știut de faptul că ne va crea, fiindcă altfel nu ar fi Atotștiutor. Iar dacă preștiința ar fi totuna cu preexistența, ar însemna că și noi suntem dinainte de creație, deci și noi suntem dumnezei după fire, ca cei ce suntem necreați. Dar acesta este exact panteismul, esența elenismului și hinduismului, a tot păgânismul, pe care, după cum vom vedea, Părintele Arsenie Boca îl propovăduia în tot chipul, chiar dacă în mod ascuns, ca și Origen (numit de Sfinții Părinți ca fiind cel ce a învelit păgânismul în haină, terminologie și mască creștină, fiind părintele tuturor ereziilor). În realitate preștiința lui Dumnezeu nu implică și preexistența noastră, ceea ce înseamnă că noi am fost creați chiar la zămislirea noastră, atât cu sufletul, cât și cu trupul, după cum mărturisesc Sfinții Părinți. În afară de asta de unde necuviința să împartă Atotștiința lui Dumnezeu în gânduri și intenții? ‎– n.n.] ‎ ‎243. De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră ‎pământească, [deci… preexistăm, ‎‎după ‎ Părintele ‎ Arsenie Boca– n.n.]

Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de ‎misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ: ‎„Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare^[84]” (Ieremia 1, 5) [iată și un citat denaturat, prin ciuntire, în sens origenist, de Părintele Arsenie Boca. Este ca și cum, citând Psa 13:1 Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!”, scoatem Zis-a cel nebun în inima sa: și lăsăm doar Psa 13:1… „Nu este Dumnezeu!”, iar apoi strigăm la toată lumea că Biblia este atee fiindcă ne învață că nu este Dumnezeu. Cuvântul autentic din Sfânta Scriptură este acesta: Ier 1:5 Mai-nainte de a te zămisli tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus. Originalul din Septuaginta este (LXX) Πρὸ τοῦ με πλάσαι σε ἐν κοιλίᾳ ἐπίσταμαί σε καὶ πρὸ τοῦ σε ἐξελθεῖν ἐκ μήτρας ἡγίακά σε, προφήτην εἰς ἔθνη τέθεικά σε. Deoarece nu știa limba greacă, și aborda Sfânta Scriptură după nebuloasa și nelămurita părere proprie (lucru vădit și de multiplele însemnări pe care le făcea pe marginea Bibliei, date la tipar cu atâta migală de ucenicii sfinției sale) iar nu după tâlcuirile Sfinților Părinți, Părintele Arsenie Boca îndrăznește să modifice Cuvântul lui Dumnezeu și să-L propovăduiască cu omisiune, schimbându-i sensul după cugetul propriu, pentru a convinge mintea cititorului de propria sa (ne)credință inventată, sau mai probabil primită prin vedenii, datorită amăgirii, dar opusă Ortodoxiei. Părintele Arsenie Boca a scos „tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras”, ca să rămână doar: „Mai-nainte de a te zămisli … te-am ‎sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus”. ‎Textul original „Mai-nainte de a te zămisli tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus” arată că Dumnezeu preștie pe om înainte de zămislire; textul cenzurat de sfinția sa: „Mai-nainte de a te zămisli … te-am ‎sfințit, Proroc spre ‎neamuri te-am pus” ‎ arată că omul există înainte de zămislire și poate fi sfințit. Este exact invers ca în exemplul dat de noi din Psalmi. Acolo ciuntirea arată că Dumnezeu nu există, aici ciuntirea Părintelui Arsenie Boca arată că noi preexistăm din veșnicie, fiind așadar dumnezei după fire. Sensul real al cuvântului din Ieremia este că Dumnezeu îl cunoaște pe prooroc de mai înainte de a se zămisli, și nu s-a oprit sau se va opri vreodată de a-l cunoaște, dar de sfințit l-a sfințit, evident, după ce s-a zămislit, chiar dacă mai înainte de a se naște, de a ieși din uterul mamei. Așadar este vorba despre preștiința lui Dumnezeu despre toți oamenii (mai înainte de zămislirea lor și mai înainte de toți vecii), nu de sfințirea lor, care se poate face numai după zămislire, (în cazul de față, pentru acest prooroc, chiar și mai înainte de naștere). Aceasta pentru că sfințirea se dăruiește omului existent, nu doar preștiut. Ideea sau gândul despre om nu sunt omul. Se sfințește omul cel gata zămislit, având de la începutul existenței sale și suflet și trup (unite negrăit). Nu se sfințește vreun gând sau vreo intenție dumnezeiască și nu se sfințește vreun suflet mai înainte de zămislire, ci se sfințește o persoană, în cazul omului, alcătuită din trup și suflet (create deodată prin zămislire). Nu se sfințește vreo gând sau intenție despre om, fiindcă pe de o parte necuvios lucru este a numi Atotștiința dumnezeiască ca fiind compusă din gânduri și intenții, iar pe de alta Dumnezeu și lucrarea Sa sunt sfinte, nu sfințite (sfințirea numelui Tatălui însemnând că noi ne sfințim, după ce ne-am zămislit, chemând și lucrând în noi cunoașterea Tatălui). Nu se sfințește nici vreun suflet mai înainte de zămislire, fiindcă sufletele nu preexistă zămislirii (fiindcă sufletul este creat cu tot cu trup în clipa zămislirii, nu vine din altă parte, creat altă dată, preexistent, cum credeau prostește Origen și Părintele Arsenie Boca). Iar o persoană se sfințește, dacă se afierosește lui Dumnezeu. Persoana există doar din momentul creării sale, la îngeri și demoni în veac, iar la oameni în timpul zămislirii, chiar dacă era preștiută de Dumnezeu mai înainte de a exista – n.n.]

‎244. Cine știe, dacă nu El are de adus ‎în viața pământească, în ‎fluviul timpului, [dacă le aduce și nu le creează, iar avem de a ‎face cu preexistența, căci nu spune le aduce la existență, ci le aduce în viața pământească ‎– n.n.] ‎atâtea fețe omenești, încât numărul ‎ lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte ‎le oferă structura ‎noastră genetică? ‎ [uitați cum mărginește creația lui Dumnezeu de ‎posibilitățile materiei, deci îl face dependent pe Dumnezeu de arborele genetic ‎– ‎n.n.] ‎

(Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24‎ de perechi de cromozomi, se ‎ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilități.)

[vedeți că nu știa nici genetică, nici matematică și nu avea nici harul proorocesc? Iată ce ne spun despre acest subiect oamenii de știință:

Expertii estimeaza ca sunt intre 60.000 si 100.000 de gene (facute din ADN) in cei 46 de cromozomi ai unei fiinte umane. Un bebelus mosteneste 23 de cromozomi de la mama lui si 23 de la tatal lui. Cu toate aceste posibile combinatii, o pereche de parinti are potentialul de a produce 64 de mii de miliarde de copii diferiti. Aceasta iti va da o idee despre cat de imposibil este sa prezici cum va arata copilul tau. Stiinta geneticii este complicata, dar cu un curs scurt vei putea primi cateva informatii pentru a iti ghida imaginatia.[85]

Părintele Arsenie Boca s-a luat după un genetician ce a numărat greșit numărul de perechi de cromozomi. Dacă vedea vreo fotografie și îi număra, era suficient să vadă că nu sunt 24 de perechi, ci 26. Iar aplicând o matematică destul de simplă, a numărului de combinații, ar fi văzut că numărul de posibilități, doar pentru o familie de părinți, este cu mult mai mare decât cifra cea mică pe care a precizat-o sfinția sa. Chiar dacă nu ar fi știut genetică sau matematică, dar ar fi fost învățat de Sfântul Duh să scrie cele de mai sus, ar știut adevărul. Greșeala de mai sus nu arată numai superficialitatea sfinției sale ci și faptul că a scris din părerea proprie greșită, nu la porunca lui Dumnezeu și prin iluminarea ce o dă El prin har. Astfel că și sfinția sa face parte dintre cei ce s-au făcut de râs prin acest subiect. Dumnezeu este mult milostiv și a îngăduit să aflăm noi aceasta, ca încă o dovadă matematică, despre duhurile mincinoase cu care și-a compus lucrarea scrisă, verbală și pictată. Să ne miluiască și să ne izbăvească de rătăcirea de la Prislop.

Undeva in deceniul al doilea al secolului trecut cercetatorii au ajuns la concluzia ca omul are 24 de perechi de cromozomi; primul a fost Theophilus Painter, dar observatiile sale, la microscop, au fost reluate de nenumarate ori si cei mai multi savanti au ajuns la acelasi rezultat. Foarte putini au „vazut“ un numar mai mic de cromozomi, intre 19 perechi si 23. Oricum, timp de mai bine de trei decenii, pentru lumea stiintifica faptul ca omul are, asemenea restului animalelor de pe Pamant, 24 de perechi de cromozomi a fost un adevar indiscutabil, iar cei cu mai putini au fost pusi la respect.

In 1956 evolutia tehnica a schimbat rezultatul: omul este un accident genetic (de fapt, prin aceasta Dumnezeu vrea să arate că valoarea omului nu este în numărul de perechi de cromozomi, ci în faptul că este diferit, fiind făcut nu prin poruncă, ci prin lucrarea mâinilor Lui. Locul cromozomilor lipsă, informația-logos materială, îl ține Dumnezeu – Cuvântul (Logosul) ce se unește cu el, și năzuința lui este să fie alături de cei 24 de bătrâni care se închină Lui, pentru a se împlini. Apo_4:4 Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur.10 Atunci cei douăzeci și patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce ședea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor și aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: Cu alte cuvinte, pentru a se împlini chiar și trupește, sau cromozomial, omul are nevoie să-L laude pe Hristos. – n.n.) si are numai 23 de perechi de cromozomi. Painter a devenit tinta a ironiilor, dar pe nedrept. Aceasta pentru ca nimeni nu s-a obosit sa numere atunci cand a fost cazul: ilustratiile din cartile tiparite in toata perioada aratau in mod clar 23 de perechi de cromozomi, chiar daca explicatiile de sub poze vorbeau de 24. […]

Oamenii se pot dovedi pur si simplu orbi, daca vor sa fie asa si se lasa orbiti.[86] – n.n.]

 ‎[…]‎

‎250. Dumnezeu pe toți îi trimite ‎înzestrați și ‎

în stare să fie drepți. Dar, ‎trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, ‎care-i ‎spetesc și-‎i încovoaie‎ spre pământ.

[Părintele Arsenie Boca susține aici că Dumnezeu trimite pe toți, adică toate persoanele, ca să ia trup. Deci sufletele, după Părintele Arsenie Boca și Origen preexistă dinainte de zămislire, până să ia trupul, care are în el structură genetică. Trimiterea înseamnă existența mai dinainte de a fi trimis. Se folosește același cuvânt prin care Fiul arată trimiterea Sa, de către Tatăl (prin întrupare) și trimiterea Sfântul Duh (prin Pogorâre). Cuvântul mai este folosit pentru trimiterea îngerilor, demonilor, apostolilor și proorocilor. Sfânta Treime este veșnică. Trimiterea îngerilor, demonilor, apostolilor și proorocilor se referă la cei ce deja existau înainte de trimitere. Așadar trimiterea include în sine înțelesul că cel trimis preexistă mai înainte de a fi trimis. Cine sunt toți acei trimiși mai înainte de a lua asupra lor povara părintească genetică trupească, dacă nu sufletele oamenilor, care în concepția Părintelui Arsenie Boca preexistă zămislirii (sau luării trupului, cum crede sfinția sa)? Fiindcă susține că Dumnezeu îi trimite înzestrați și drepți, și de abia trecând prin poarta nașterii iau în spate poverile părintești. Dar noi învățăm de la Sfinții Părinți că zămislirea fiind făcută prin învoirea la plăcerea împreunării strică toată firea, și a sufletului, și a trupului (prin ceea ce se cheamă păcatul strămoșesc, sau obârșia din Adam, sau alterarea firii de plăcere), nicidecum nu se înjosește sau strică sufletul de la preluarea trupului, ca și cum vreo creație a lui Dumnezeu ar fi rea prin fire, și poate strică cealaltă creație (sau că sufletul ar fi fost pentru care ar fi fost trimis din cer ca să se pedepsească tocmai prin unirea cu trupul josnic și stricăcios, după cum credea tot Origen și preia încâlcit prin arborele genealogic Părintele Arsenie Boca) ‎– n.n.] Pe urmă, ‎slăbiți de osteneala vieții [Sfinții Părinți ne învață că osteneala vieții întărește sufletul, nu slăbește omul ‎– n.n.] ‎și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎^[87]

Iată și învățătura Ortodoxă, care dezvăluie ereziile susținute mai sus de Părintele Arsenie Boca:

1. Despre preexistența sufletelor:

Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susținut ‎preexistența ‎sufletelor. […]Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu numai întâi unul și ‎apoi celălalt, ‎după cum în chip prostesc afirmă ‎Origen.^[88] ‎

1. Despre preștiința cea simplă:

‎‎2.‎      ‎ ‎Orice cugetare este (o sinteză) a celor ce cugetă și a celor cugetate. Dar ‎Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugetă; ‎nici dintre cele cugetate. El este ‎deasupra acestora. Căci altfel s-ar ‎circumscrie, ca subiect ce cugetă având lipsă de ‎relația cu ceea ce ‎cugetă, iar ca obiect cugetat căzând, datorită relației, în chip ‎firesc ‎sub vederea celui ce cugetă. Urmează așadar că pe Dumnezeu nu ‎trebuie să-L ‎socotim nici că cugetă, nici că este cugetat. El este mai ‎presus de a cugeta și de a fi ‎cugetat. Căci e propriu și firesc celor ‎după El să cugete și să fie cugetate.‎

‎3.‎      ‎ Orice cugetare, precum își are baza într-o ființă, fiind o ‎calitate a ei, tot ‎așa își are mișcarea îndreptată spre o ființă. Căci nu ‎e cu putință să îl socotim ca ‎ceva cu totul desfăcut și simplu. ‎Dumnezeu însă este simplu în amândouă chipurile, ‎fiind ființă care ‎nu alcătuiește suportul a ceva, și cugetare care nu are ceva ‎ca ‎suport.‎

Astfel El nu este dintre cele care cugetă și sunt cugetate,‎ aflându-se adică mai ‎presus de ființă și de cugetare.‎

‎4.‎      ‎ Precum în centrul de unde pornesc liniile în direcție ‎dreaptă, acestea sunt ‎văzute cu desăvârșire neîmpărțit, la fel cel ce ‎se învrednicește să ajungă în ‎Dumnezeu cunoaște toate rațiunile ‎făpturilor preexistente în el, printr-o cunoștință ‎simplă și ‎neîmpărțită. ‎

‎5.‎      ‎ Cugetarea modelându-se după obiectele cugetate, ‎cugetarea cea una se ‎preschimbă în multe idei, luând forma ‎fiecăruia dintre obiectele cugetate. Când însă ‎trece dincolo de ‎mulțimea lucrurilor sensibile și inteligibile, care îi întipăresc ‎forma ‎lor și devine astfel, cu totul fără formă, și-o atașează Cuvântul cel ‎mai presus ‎de cugetare, desfăcând-o de lucrurile care o alterau prin ‎formele ideilor (αλλοίουν). ‎Iar cel ce a pătimit aceasta «s-a odihnit ‎și el de lucrurile sale, precum Dumnezeu de ‎ale Lui».‎

[89] [iată că nu numai la Dumnezeu avem simplitatea Atotștiinței, ci și la cei ce se odihnesc în Dumnezeu cunoscând rațiunile preexistente făpturilor (iar nu făpturile, care nu sunt preexistente) printr-o cunoștință simplă și neîmpărțită în gânduri și intenții – n.n.]

1. Despre mărginirea de către Părintele Arsenie Boca a posibilităților lui Dumnezeu de a crea, încât numărul persoanelor omenești să se limiteze la împlinirea tuturor posibilităților „de configurație câte le oferă ‎structura ‎noastră genetică”:

Cel ajuns apoi la Dumnezeu, atât cât e cu putință omului, prin virtute ‎și ‎cunoștință, nu trebuie să mai cugete, ca la niscai lemne, la vreo ‎materie ‎oarecare ce aprinde patimile, nici să mai adune rațiunile “firii, ca să ‎nu ‎dogmatizăm ca Elinii un Dumnezeu ce se îndulcește cu patimile sau se ‎măsoară ‎cu hotarele ‎(definițiile) firii. Căci atunci pe Dumnezeu nu-L strigă decât ‎tăcerea ‎desăvârșită (33) și nu și-L reprezintă decât neștiința totală prin depășire (ή ‎κα ‎ύπεροχη ν άγνωσία).‎[…]

El se poartă deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care, a ‎zis ‎Samuil, după ce a călcat poruncile dumnezeiești: “Nebunește ai lucrat că ‎ai ‎călcat porunca mea, care ți-a dat-o ție Dumnezeu“.654 (‎654 I Regi 15, 19.‎) Iar ‎Saul este, cum am ‎spus înainte, sau legea scrisă, sau nația Iudeilor, care ‎viețuiește după legea ‎scrisă. Căci de la amândouă acestea, care sunt împletite ‎întreolaltă în chip ‎pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplația ‎și cunoștința duhovnicească, în locul lui ‎venind duhul rău (adică cugetul ‎pământesc), care le chinuiește cu tulburările ‎și frământările neîntrerupte ale celor ‎supuse facerii și stricăciunii, ca pe unele ‎ce sunt posedate de boala nestatorniciei ‎gândurilor. Căci legea privită numai ‎după literă și înțeleasă material, e parcă ‎stăpânită de boala cea rea, fiind ‎frământată de nenumărate contraziceri si neavând ‎nici o armonie cu ea însăși, ‎iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de ‎învârtirea și nestatornicia ‎celor materiale, își schimbă în chip necesar și ea mereu ‎dispoziția. Dar când ‎David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu ‎adevărat cântăreț, ‎încântă prin duhul contemplației tainice, legea și pe Iudeu, pe ‎cea dintâi o ‎face din pământească duhovnicească, iar pe cel de al doilea îl mută ‎de la ‎necredință la credință. Deci asemenea lui Saul, atât legea cât și nația ‎iudaică ‎pot fi și posedate și înțelepte. Legea este posedată când e înțeleasă ‎pământește, ‎iar Iudeul este posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu ‎pământește. Și ‎iarăși, legea este înțeleaptă când e înțeleasă duhovnicește, iar ‎Iudeul e înțelept ‎când a trecut de la slujirea trupească la cea duhovnicească a lui ‎Dumnezeu.‎

De notat că pe cei scăpați de Iisus, îi omoară Saul. Căci pe cei pe care ‎îi ‎salvează duhul, îi omoară litera. De aceea Dumnezeu care a uns pe ‎Saul, ‎înțeleg legea scrisă, ca să împărățească peste Israel, se căiește când o ‎vede ‎înțeleasă trupește de către Iudei și dă putere împărăției duhului, care ‎este ‎aproapele literei, însă mai bun decât ea. “Și voi da, zice, împărăția ‎aproapelui ‎tău, care este mai bun ca tine“.655 (‎655 I Regi 15, 28.‎) Căci precum ‎David era aproape de Saul, la ‎fel duhul se află în vecinătatea literei, obișnuind să ‎se arate după moartea ‎literei (66).‎‎‎

Să rugăm deci și noi pe David cel spiritual (67) să cânte minții noastre ‎posedate ‎de cele materiale, din harfa contemplației și cunoștinței duhovnicești ‎și să alunge ‎duhul rău, care o rostogolește prin simțuri în cele materiale, ca să ‎putem înțelege ‎legea duhovnicește și să aflăm rațiunea tainică ascunsă în ea, ‎spre a ne-o face ‎avuție statornică și merinde spre viața veșnică ca să nu ‎rămânem numai cu ‎împrumutul legii simbolice a literei, străini de cunoștința ‎duhovnicească cea ‎după har, și să ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre ‎cele dumnezeiești, ca ‎unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atotclară a ‎adevărului indicat de ‎cuvintele tainice (68). ‎^[90]

1. Despre trimitere:

Mat 8:31 Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci.

Mat 13:41 Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea,

Luc 11:49 De aceea și înțelepciunea lui Dumnezeu a zis: „Voi trimite la ei prooroci și apostoli și dintre ei vor ucide și vor prigoni”;

Ioan 13:20 Adevărat, adevărat zic vouă: Cel care primește pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primește; iar cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Ioan 14:26 Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.

Ioan 15:26 Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.

1. Despre existența mai înainte de veșnicie a Persoanelor dumnezeiești și despre crearea în veac a celor îngerești și în timp a celor omenești:

Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că ‎existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din ‎El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din ‎care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru ‎început Tată a devenit pe urmă Tată. In adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-‎a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la ‎neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se ‎scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, ‎însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care ‎zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.‎

La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil și totdeauna la fel, atât nașterea cât și ‎crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil și nestricăcios, deoarece este simplu și ‎necompus, nu este supus patimii și nici stricăciunii, atât în naștere cât și în creare, și nici nu are ‎nevoie de ajutorul cuiva. Pentru ca cel care naște să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu ‎întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și ‎veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din ființa Lui. Crearea la Dumnezeu este opera ‎voinței și nu este coeternă cu Dumnezeu, căci ceea ce se aduce de la neexistență la existență ‎nu poate să fie coetern cu cel fără de început și cu cel care există pururea. Omul și Dumnezeu ‎nu lucrează la fel. Omul nu aduce nimic de la neexistență la existentă, ci ceea ce face o execută ‎din materia pe care o are mai dinainte; el nu voiește numai, ci și cugetă mai întâi și-și ‎imaginează în minte ceea ce are să facă și apoi lucrează cu mâinile, suferă trudă și osteneală, ‎ba de multe ori nu reușește, prin faptul că lucrul nu se face cum voiește. Dumnezeu, însă, ‎voind numai, a adus toate de la neexistență la existență. Tot astfel nici nu naște Dumnezeu la ‎fel cu omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, ‎necorporal, unic, fără de sfârșit, naște în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil ‎și fără de împreunare. Nașterea lui incomprehensibilă nu are nici început, nici sfârșit. La ‎Dumnezeu nașterea este în afară de timp, pentru că este imuabil; este nestricăcioasă, pentru că ‎este impasibil și necorporal; este fără de împreunare, tot din pricină că este incorporal și din ‎pricină că numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fără de sfârșit și fără de ‎încetare, din cauză că este fără de început și în afară de timp, fără de sfârșit și există totdeauna ‎în același mod. Căci ceea ce este fără de început este și fără de sfârșit. Dar ceea ce este fără de ‎sfârșit prin har, negreșit, nu este și fără de început, după cum sunt îngerii.‎

Prin urmare Dumnezeu, care există totdeauna, naște pe Cuvântul Său, care este desăvârșit, ‎fără de început și fără de sfârșit, pentru ca Dumnezeu să nu nască în timp, El, care are firea și ‎existența mai presus de timp. Omul, însă, evident, naște într-un chip contrar, deoarece el se află ‎sub legea nașterii, a distrugerii, a stricăciunii, a înmulțirii, este îmbrăcat cu trup și posedă în ‎firea sa partea bărbătească și femeiască. Și aceasta din urmă pentru motivul că partea ‎bărbătească are nevoie de ajutorul părții femeiești. Dar milostiv să fie cel care este mai presus ‎de toate și care depășește orice gândire și înțelegere.‎ […]

1. Despre zămislirea prin plăcere a oamenilor, care le strică firea și despre zămislirea feciorelnică a firii omenești a Mântuitorului, pentru a ne vindeca prin moartea ca osândă a păcatului, dăruită nouă ca o putere activă și un mare har:

Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare ‎trup271 din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Și ‎singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu272, fiind zămislit în ‎preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească273^[91] sau ‎din naștere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam^[92]. Și se ‎face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se ‎pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuire.‎‎^[93].‎

Căci cel ce suferă moartea ca o ‎osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o ‎suferă de pe urma păcatului său, primește de bunăvoie moartea adusă în lume ‎de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ‎ca un har spre osândirea păcatului. […] Deci precum din pricina lui. Adam, care a înființat prin neascultare legea ‎nașterii din plăcere și drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toți cei ‎ce aveau existență din Adam, după legea nașterii din plăcere, aveau în chip ‎necesar și fără să vrea, împreunată virtual cu nașterea, și moartea ca osândă a ‎firii și deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât ‎stăpânea peste fire legea nașterii prin plăcere, tot așa din pricina lui Hristos, ‎care a smuls din fire cu totul legea nașterii prin plăcere și prin urmare rostul ‎morții ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca osândă a păcatului, ‎toți cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renașterii în duh și au ‎lepădat prin har nașterea de mai înainte prin plăcere din Adam și păzesc harul ‎nepăcătuirii de la Botez și puterea nemicșorată și neîntinată a înfierii tainice ‎în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviință moartea ‎‎(întrebuințarea morții) ce se lucrează spre osânda păcatului^[94].522 Ei au apucat vremea în care se osândește prin har păcatul în ‎trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a ‎înomenirii, chiar din vremea întrupării; iar în special, după plecarea prin har, ‎din vremea când primește fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, ‎lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor,523 având la ‎început numai nașterea în duh suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea ‎‎(întrebuințarea morții) spre osânda păcatului.‎ ‎^[95]

(f)         VI. Învățătura pelaghiană. Anatema Sfântului Sinod al VI-lea Ecumenic

Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 6-lea Ecumenic.

Părintele Arsenie Boca propovăduia pelaghianismul, dat anatema la Sfintele Sinoade 4, 6 și 7 Ecumenice^[96]:

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare ‎de el, care însă îi vin prin dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a supus prin nevoințe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.^[97]‎

Să vedem ce ne învață despre această erezie Sfânta Biserică Ortodoxă:

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste. Căci virtuțile ‎le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. De la cei ce voiesc numai ‎intenția, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuților.‎ […]

Așadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea ‎conformă Providenței. Ea înfăptuiește prin har îndumnezeirea mai presus de ‎fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la ‎care nu se va putea ridica după fire nici o rațiune a făpturilor. Iar la stânga stă ‎taina patimii de viață făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească ‎după trup. Ea este conformă Judecății și pricinuiește pe de o parte desființarea ‎desăvârșită a tuturor însușirilor și mișcărilor, care au pătruns în fire împotriva ‎firii prin neascultare, și înfăptuiește pe de alta restaurarea deplină a tuturor ‎însușirilor și mișcărilor conforme cu firea de la început . în urma acestei restaurări nu se va mai ‎afla în făpturi nici o rațiune știrbită și falsificată. ‎^[98]

‎ 310 Asupra lui Pelaghie întâi s-a adunat sinod în Ierusalim de patriarhul Ioan, ‎după monahul ‎Orosie. Al 2-lea în Lida (care și Diospoli se numește) de 14 episcopi, ‎în anul 515 de față fiind ‎Ioan al Ierusalimului. Că pâra pe Pelaghie la sinod doi ‎episcopi din Gallia Nepor și Lazar. Iar ce ‎s-a isprăvit la acest sinod, povestește ‎dumnezeiescul Augustin. Că fățărnicindu-se Pelaghie, a ‎anatematisit în sinod ‎capetele cel 12 ale eresurilor lui, și ca cum s-ar fi pocăit s-a iertat. Ci tot ‎eresiarh ‎precum a fost, a rămas. Deci fiindcă după puțină vreme, iar și-a arătat eresul care ‎a ‎început a se lăți în Africa, pentru aceasta adunându-se sinodul acesta a anatematisit ‎socotelile ‎lui cele ereticești în 8 canoane de la 120 până la 127 și vezi acolo. Cu ‎dânsul a anatematisit și pe ‎Chelestie ucenicul lui, iar socoteala lor era, ca să zicem ‎pe scurt, că de sineși stăpânirea omului ‎este mai mult decât darul, și voia omului ‎ajunge spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.‎ […]

‎ CANONUL 122, 116‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice că darul lui Dumnezeu, cu care cineva se îndreptează prin Iisus ‎Hristos Domnul nostru, are putere numai spre singură lăsarea păcatelor celor ce până acum s-‎au greșit, și că nu dă încă și ajutor spre a nu mai greși altele, anatema fie.‎‎ [Cartagina, can. 120, 121, 123, 124, 125, 126, 127]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ În trei protasuri (înainte puneri) cuprindeau pelaghienii ereticeștile lor cugetări. În una, că ‎omul întrebuințând numai puterile cele firești, poate să păzească toată legea și să se ‎îndrepteze, și să rămână întru dreptate, și să dobândească viața cea veșnică. Iar într-alta că ‎omul nu are trebuință de nici un dar al lui Dumnezeu din lăuntru, care să-l deștepte spre bine, ‎ori să-l ajute, sau să-l îndrepteze. Ci îi ajunge lui spre mântuire, numai stăpânirea de sine, ‎legea, învățătura, și pilda. Și în a treia, că deși se dă darul de‎ la Dumnezeu, însă se dă pentru vrednicia stăpânirii de sineși. Deci de aceste 2 a lor protasuri ‎‎(înainte puneri), atârnă și aceasta ce rânduiește canonul acesta. Adică, cum că, darul lui ‎Dumnezeu, cel ce prin Iisus Hristos îndreptează pe om în Botez, numai iertarea păcatelor celor ‎făcute dăruiește, dar nu și ajutor de a nu păcătui și altădată. Pentru aceea și anatematisește pe ‎cei ce o zic aceasta. Că Biserica cea sobornicească crede cu totul din potrivă, adică, că Darul ‎cel ce se dă prin Iisus Hristos întru Botez, și iertare de păcatele cele mai dinainte dă, și putere ‎și ajutor spre a nu mai păcătui, dacă nu din lenevire noi ne vom da pe sine la păcate. Pentru ‎aceea și David, zice: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, spre a ajuta mie ‎grăbește” (Psalm: 69,1). Și, „Ajutorul meu de la Domnul” (Psalm: 120,2), și celelalte. Și ‎Pavel: „Așijderea și Duhul împreună ajutorează nouă. Și el se roagă pentru noi, întru ‎slăbiciunile noastre” (Romani: 8,26). Și altele ca acestea zeci de mii se află întru ‎dumnezeieștile Scripturi.‎

‎ CANONUL 123, 116‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice, că acestași dar al lui Dumnezeu, cel prin Iisus Hristos Domnul ‎nostru, întru aceasta numai ajută nouă, spre a nu păcătui, că prin el nouă se descoperă și se ‎arată cunoștința păcatelor, spre a ști ce să cerem, și de care se cade a ne feri; dar nu și că prin ‎ele se dă nouă, ca ceea ce vom cunoaște a fi de făcut, că încă și a o face vom iubi și vom putea, ‎anatema fie. Că Apostolul zicând: „Că cunoștința face semeț, iar dragostea zidește” (I ‎Corinteni: 8,1). Foarte păgânesc lucru este a crede, că spre a ne îngâmfa noi avem darul lui ‎Hristos, iar spre a ne zidi, nu-l avem. Când, amândouă sunt dar al lui Dumnezeu, și a ști ce se ‎cade a face, și a iubi ceea ce se cade a face. Că dragostea zidind, să nu poată cunoștința a ‎mândri, precum de la Dumnezeu s-a scris: „Cel ce învață pe om minte” (Psalm: 93,10); așa s-a ‎scris încă: „Dragostea de la Dumnezeu este” (I Ioan: 4,7).‎‎ [Cartagina, can. 120, 121, 122, 124, 125, 126, 127]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Și prin acest canon, anatematisește sinodul pe pelaghieni, și pe kelestieni, care ziceau, că ‎darul lui Dumnezeu numai întru aceasta ne ajută întru a nu păcătui, fiindcă printr-însul ‎cunoaștem, care trebuie a cere, și a face, adică pe cele bune; și de care trebuie a ne feri, adică ‎cele rele. Și nu că ne dăruiește, și pe a iubi, și pe a ne împuternici spre a face bunătățile acelea, ‎pe care le vom cunoaște. Că întocmai amândouă darurile sunt ale lui Dumnezeu, și cunoștința, ‎și dragostea. Căci, pentru cunoștință, zice David: „Cel ce învață pe om nu minte”. Iar pentru ‎dragoste, zice iubitul ucenic, că este din Dumnezeu. Și după alt chip încă, este păgânesc lucru a ‎crede, că darul lui Dumnezeu, ne dă cunoștință, care singură fiind, precum zice Pavel, umflă, ‎adică pricinuiește mândrie, dar nu dă și dragoste, care zidește, și ne împuternicește spre a ‎lucra bunătate. Drept aceea precum este dumnezeiescul dar dăruire, a cunoaște ce trebuie a ‎face; așa întocmai este, și a iubi ce trebuie să facem. Deci cunoștința, se dă în minte, iar ‎dragostea, în voință, pe amândouă puterile sufletului cele întâi și mai domnitoare.‎

‎ CANONUL 124, 117‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice, că pentru aceasta se dă nouă darul dreptății, ca, ceea ce putem ‎face prin stăpânirea de sine, mai cu lesnire să împlinim prin dar. Ca cum că și de nu ni s-ar fi ‎dat darul, nu cu lesnire adică, dar însă am fi putut și fără de acela încă a împlini ‎dumnezeieștile porunci, anatema fie. Că pentru rodurile poruncilor Domnul grăia, unde nu a ‎zis fără de mine cu anevoie, puteți face, ci a zis: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan: ‎‎15,5).‎‎ [Cartagina, can. 120, 121, 122, 123, 125, 126, 127]‎

‎ ‎ TÂLCUIRE

‎ Și acesta anatematisește pe pelaghieni și pe celestinieni, pentru căci învățau ei, că de vreme ‎ce Dumnezeu pe noi ne-a făcut de sine stăpânitori, putem cu adevărata și fără de ‎dumnezeiescul dar să împlinim poruncile lui, măcar deși nu cu lesnire, ci cu anevoie, iar prin ‎ajutorul dumnezeiescului dar, mai lesne (zic ei) putem să isprăvim poruncile. Fiindcă și ‎Domnul nu întru alt chip a zis vorbind pentru împlinirea dumnezeieștilor porunci, ci așa zis: ‎‎„Fără de Mine, nu puteți face nimic”. Drept aceea totul este dumnezeiescul dar, și fără de el ‎nimic putem isprăvi.341‎‎[…] ‎341 Fiindcă osebite daruri au pomenit trecutele canoane, am socotit să dăm o cuprinzătoare ‎știință pentru dânsele. Deci lăsând pe felurile de despărțiri a scolasticilor cele pentru dar, ‎zicem cele obștești, și de toți teologii mărturisite acestea: darul, altul adică se zice începător, și ‎luminător: care se dă tuturor oamenilor, fără de împreună lucrarea a însăși stăpânirii, că ‎merge înainte de acesta. Ca să cunoască omul pe adevărul dumnezeieștilor porunci, și cu ‎slobozenie să se învoiască. (Pentru darul acesta începător zice Teofilact al Bulgariei tâlcuind ‎zicerea: „Nu vor învăța fiecare pe aproapele său, zicând; cunoaște pe Domnul” (Evrei: 8,11). ‎Dumnezeu pe firea noastră prin în omenirea Sa îndumnezeindu-o, au strălucit în sufletele ‎tuturor pe lumina adevăratei cunoștinței de Dumnezeu, și ca oarecare îndemânare s-au pus în ‎firea omenească de către dar, spre a cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat. Iar altul se zice dar ‎întăritor, care întărește pe omeneasca voință spre a iubi binele, nu silind, ci cu dulceață pe ea ‎înduplecându-o. Altul împreună lucrător, care împreună lucrează cu cel ce lucrează binele, ca ‎să aducă la ispravă și la sfârșit pe lucrarea binelui. Altul se zice rămâitor, și îndreptător, care ‎face pe om să rămână în bunătate până în sfârșit, care se sortește singuri celor mai înainte ‎hotărâți (proorisiți). Altul se zice deprinzător, și după deprindere; care pentru adânc este lipit ‎în om și rămâne, atât când lucrează binele, cât și când nu îl lucrează. Și acesta numai celor ‎proorisiți (mai înainte sortiți) se dă, dragoste a lui Dumnezeu, și arvună, și hărăzire numindu-‎se în Sfintele Scripturi de către marele Vasilie în cele pentru Sfântul Duh (cap 26); și de Sfântul ‎Kiril al Alexandriei (cartea 4 la Isaia), cu meșteșugul asemănat. Care pururea se află după ‎deprindere în meșter, dar nu pururea, nici neîncetat pe lucrări le pune înainte; deci darurile ‎cele trei de mai întâi, cel începător zic, cel întăritor, și cel împreună lucrător (sau ajutător), se ‎dau și către cei ce până la o vreme se află întru fapta bună, și în har, iar la urmă căzând dintr- ‎însa se dau muncilor de veci. Iar cele două, adică cel rămâitor, și cel deprinzători, numai ‎singuri celor proorisiți, a cărora de sineși stăpânirea rămâne întărită și temeinică întru ‎bunătate, și în fapta bună; pentru aceea și singure acestea pecetluiesc proorismosul, și ‎lucrurile lui, și se zic chiar isprăvi (efecturi). Iar cele trei mai de sus, după rea întrebuințare ‎să ‎numesc lucruri a proorismosului, fiindcă înlesnesc celui ce se mântuiește ‎mântuirea. (după ‎teologia lui Coresie.)‎^[99]

(g)        VII. Învățătura iconoclastă. Anatema Sfântului Sinod al VII-lea Ecumenic

Învățătura Sfântului și Ecumenicului Sinod al 7-lea Părintele Arsenie Boca o contrazicea, în mod eretic (teoretic și practic, poate), cel mai profund. Deși picta tablouri religioase, acestea aveau un conținut ce denigra Sfintele Icoane, conținând hule la adresa celor reprezentați și semne păgâne, neținând cont de esența teologiei icoanelor care este asemănarea cu cei reprezentați.

Se reprezenta pe sine, deci lupta împotriva Sfintelor Icoane nu desființându-le, ci înlocuindu-le cu zugrăveli cu aspect de himere păgâne, ce duceau la adorarea sfinției sale, furând privirea și mintea de la Dumnezeu și Sfinții Lui. Iconoclasmul sfinției sale este unul viclean, mai periculos decât cel fățiș, deoarece este mai greu de depistat, părând că este chiar o cinstire a Sfintelor Icoane.

Iconomahia preacuvioșiei sale încalcă esența și toate învățăturile Sfântului Sinod al 7-lea Ecumenic. Deci este dat anatema de El.

Despre învățătura eretică scrisă și pictată a Părintelui Arsenie Boca, dată anatema de Sfântul Sinod al Sfintelor Icoane (al 7-lea – concluzia întregii Ortodoxii), studiază întreaga lucrare pe care tocmai o parcurgeți.

Pe scurt, iat-o:

SE PICTA PE SINE, ÎN LOCUL MÂNTUITORULUI ȘI SFINȚILOR:

Această asemănarea a picturii cu autorul ei corespunde cu ideologia pictorului Bisericii Drăgănescu^[100]:

O greutate a chipului Domnului Hristos o mai constituia și etnicitatea pictorilor. Grecii puneau, în mod reflex, ceva din etnicul și clasicitatea artei lor; ceea ce caracterizează stilul bizantin până astăzi. Perioada Renașterii chiar a pus preț pe această etnicitate a pictorilor în reprezentarea chipului Domnului Hristos. Domnul Hristos seamănă cu pictorul și cu naționalitatea lui. Exemplul cel mai izbitor al genului l-a dat un pictor ungur, Muncaci: Iisus înaintea răstignirii, privind pe cei doi tâlhari răstigniți deja. Operă de mare valoare cu subiect religios. Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile. Toate neamurile, toți oamenii să-‎și recunoască în El chipul lor de obârșie, chipul devenirii lor eternitate. Grea temă și poate cea mai grea a picturii. Leonardo da Vinci a prins această notă în Cina cea de Taină, într-un desen,‎ dar în pictură n-a mai prins îndeajuns această rezolvare. Michelangelo a izbutit acest chip universal al omului, în chipul lui Adam, la creație.‎^[101]

Însă este contrară învățăturii Ortodoxe:

Însă fiindcă Grigorie episcopul Pisinuntei a zis în Sfântul al 7-lea sobor, că adunarea Aposto-lilor ceea ce s-a făcut în Antiohia (din nouă canoane ale sale, care se află în biblioteca Ceza-reei Palestinei ce se făcuse de mucenicul Pamfil, precum însemnează apusenii) în canonul său al 8-lea au rânduit a nu se mai amăgi întru idoli cei ce se mântuiesc, ci împotrivă să închipuiască Dumnezeu bărbătescul și preacuratul chip al lui Hristos [deci, Părintele Arsenie Boca pictând idolul feței sale în locul bărbătescului și preacuratului chip al lui Hristos, încalcă acest canon Apostolic, al 8-lea și se împotrivește sinodului al 7-lea – n.n.] . Pe acest canon al Apostolilor zic, îl primim, și pentru că soborul al 7-lea l-au primit, și pentru că se conglăsuiește, cu vechile istorii. […]

Iar închinăciunea cea cu atârnare și cu ținere, de mijloc fiind, între cea slujitorească și între cea ‎fără împărtășire, aceasta chiar se dă Sfintelor Icoane, se zice însă cu atârnare, fiindcă Icoana ‎‎(adică chipul), nu se zice de sineși, ci către oarece, și cu atârnare; că chipul este chip al celui ce se ‎închipuiește. Drept aceea pentru atârnarea aceasta și ținerea ce are către cel ce se închipuiește ‎după asemănarea ipostasului adică, și după numele cel scris pe ea, împreună se cinstește și ‎împreună se închină cu cel închipuit, cu o închinăciune adică, de același nume însă și ‎împărtășitoare, și aceasta nu după toate și fără schimbare, precum zice Teodor Studitul în ‎epistolia cea către Atanasie. Că lui Hristos celui închipuit slujitorește precum am zis ne închinăm, ‎iar chipului Lui cu atârnare pentru ținerea cea către Acela; asemeni și însuși Sfinților și trupurilor ‎lor, ca unor slujitori și robi ai lui Hristos ne închinăm cu închinăciune cuviincioasă slugii, pentru ‎apropierea lor cea către Hristos, iar Icoanelor lor cu atârnare ne închinăm pentru ținerea ce au ‎ele către dânșii, din asemănarea ipostasului lor, și din numele lor cel scris pe ele, precum sinodul ‎cel mai de sus din vremea lui Nicolae patriarhul au rânduit;[…]

Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel ‎închipuit pe ele. Drept aceea Părinții acestui sfânt sinod în oarecare voroave a lor, au zis, că ‎lemnele închipuirii Crucii, când se vor strica se ard. Și zugrăveala Icoanelor și chipul când se va ‎strica desăvârșit, scândura se arde ca un lemn prost; unii însă pentru evlavie le îngroapă. Sfintele ‎Icoane nu trebuie a se unge cu Sfântul Mir, […]

Pentru că noi ‎nu ne închinăm lor pentru că sunt miruite, sau pentru că sunt sfințite cu rugăciuni, ci îndată ce ‎vedem chip Sfânt, fără a cerceta măcar despre Mir și rugăciune, ne închinăm lui, și pentru ‎numele Sfântului, și pentru asemănarea ce are cu acela a căruia este chipul.[…] Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci ‎îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, să ‎aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul sinod acesta, și nu ‎a fi oarecare grozăvii neasemănate.‎‎^[102]

Analizând, așadar, cum este pictura Părintelui Arsenie Boca, vom descoperi și de unde proveneau vedeniile sfinției sale și cine erau „sfinții” pe care îi picta și cu care vorbea. Mai mult, va fi pentru noi evident și dacă celelalte învățături (scrise) ale sfinției sale au fost sau nu Ortodoxe, dacă putem sau nu a le urma, fiind insuflate de același duh și având același mesaj ca și cele pictate, doar că cele din urmă au fost prelucrate printr-o experiență și meditație stăruitoare în ele de toată viața:

Pentru că pictura bisericii de la Drăgănescu are o desăvârșită asemănare cu Părintele ‎nostru Arsenie, suntem deplin îndreptățiți să credem că aceasta ne vorbește și ne va vorbi de acum ‎înainte, pentru totdeauna în locul Sfinției Sale^[103].‎

După cum vedem, biserica de la Drăgănescu nu seamănă cu Maica Domnului, cum ar trebui, ci cu Părintele Arsenie Boca. Prin ea nu ne vorbește Hristos, ci acela care s-a pictat pe sine în locul Mântuitorului.

Aceasta nu este o frază metaforică, nu este o figură de stil, ci surprinde esența ‎picturii de la Drăgănescu. Pentru aceasta vă recomandăm să priviți fără prejudecată ‎studiul de mai jos, să vă convingeți că biserica de la Drăgănescu este pictată de ‎autorul ei ca după diferitele fotografii despre sine ale sfinției sale din toate etapele ‎vieții sfinției sale. Este impresionant că nici o fotografie ce ne-a rămas cu sfinția sa nu lipsește ‎de pe pereții bisericii. Se pictează ca Sfântul Vasile cel Mare, ca Sfântul Paisie de la ‎Neamț, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ca Sfântul ‎Mucenic Nestorie și în foarte multe locuri ca Mântuitorul lumii. Mesajul este cam ‎așa: eu (autorul picturii) țin locul Atotțiitorului. ‎

Așadar, dacă vrem să-l cunoaștem cu adevărat pe preacuvioșia sa, să studiem tablourile din ea, să le comparăm cu Sfintele Icoane (cu teologia și canoanele lor insuflate de Sfântul Duh). Dacă vor fi la fel să le cinstim, dacă cele dintâi vor fi doar altfel (din neștiință) să le dezvăluim greșelile și să nu le repetăm, ca să nu cădem din har, însă, dacă cumva… se vor împotrivi Adevărului… să înțelegem că și Părintele și duhul ce l-a inspirat nu sunt după voia lui Dumnezeu și, cu milă înțelegătoare, dar și cu tărie, să le respingem fățiș, ca să nu ne pierdem mântuirea.

Pentru a vedea ce duh le insufla, ne rugăm Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul să ne descopere:

Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aici două persoane ‎și două case, pe care le desființează secera. Căci se zice: “Și va intra în casa ‎furului și în casa celui ce jură strâmb în numele Meu“. Prin cele două ‎persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavolești, care le ‎cuprind pe toate celelalte, sau cele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două ‎dispoziții generale ale omului, favorabile rătăcirii, care le conțin pe toate ‎celelalte. De pildă când cel rău răpește prin vicleșugul amăgirii cunoștința ‎înnăscută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e “fur“, întrucât ‎încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte ‎cuvinte abate vederea mintală a sufletului de la rațiunile duhovnicești din ‎făpturi și circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfățișării din afară a ‎lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mișcările firești, atrăgând puterea de ‎activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii și prin cele părute ‎bune ispitește prin plăcere dorința sufletului spre cele rele, “jură strâmb“ pe ‎numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele ‎făgăduite. Deci este “fur“ fiindcă răpește la sine cunoștința firii, având drept ‎casă dispoziția iubitoare de neștiință a celor amăgiți. Și “jură strâmb“, fiindcă ‎înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele ‎contrare firii, având drept casă dispoziția iubitoare de păcat a voii celor care îl ‎ascultă (22).‎^[104]

Am văzut că Biserica de la Drăgănescu suferă, de la izvor, de o concepție eretică despre Sfintele Icoane și anume că Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile și Domnul Hristos seamănă cu pictorul și cu naționalitatea lui (spre deosebire de dogma Ortodoxă a Sfintelor Icoane care ne învață că Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel ‎închipuit pe ele). De aici esența egoistă a lucrării, pe care o recunosc, fără să înțeleagă, chiar ucenicii preacuvioșiei sale:

Călugărul pictat la intrare, pe peretele ‎din stânga al bisericii din Drăgănescu – ‎răstignit pe cruce, către care strigau ‎potrivnicii: „Rabzi ca un prost!” este o ‎imagine a Părintelui Arsenie^[105].‎

Dar de ce a căzut în astfel de rătăcire, încât învățăturile sfinției sale sunt date anatema de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice? Iată de ce, ne explică Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

Și nu numai pe Adam, ci și pe cei mai mulți oameni [diavolul] i-a surpat în păcate și-‎n răutăți, în necuvântătoare amintiri și necuvioase erezii, precum și în dogmele cele ‎rele și stricate i-a târât, amăgindu-i prin imaginație. De aceea dumnezeieștii Părinți ‎îl numesc pe diavol zugrav vechi – după cum am zis mai înainte.‎ [106]

Așadar, am observat că învățăturile sfinției sale sunt date anatema de toate Sfintele Sinoade Ecumenice. Am aflat cauza pentru care a ajuns la o asemenea rătăcire: nu a mers pe cale împărătească și smerită a ascultării de duhovnic și Sfinții Părinți, ci după vedeniile amăgitoare și imaginațiile pe care i le-a sădit vrăjmașul mântuirii. Aceasta este cel mai evident în cazul picturilor de care și sfinția sa și ucenicii săi se laudă că au fost executate în urma viziunilor de sus, care după roade se cunosc ca venind de la arhiconii de la vama a 19-a a ereziei din văzduh Efe 6:12 Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh. De aceea nu are cum să fie model de sfințenie în Ortodoxie.‎ Fără să vrem a îl judeca pe Părintele Arsenie Boca, ci doar pentru a ne feri de amăgire, ne apropiem acum de esența rătăcirii de o viață a preacuvioșiei sale: nu a avut ce model pe Domnul nostru Iisus Hristos, ci pe sine. Nu s-a oprit aici, din păcate, cu durere, compătimire și lacrimi o spunem, ci s-a făcut pe sine model celorlalți, devenind astfel, (vai! și lui, și nouă!)… un tip al lui antihrist:

2Te 2:4 Potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.

În toate a vorbit cu nedreptate, după cum ne învață Însuși Mântuitorul lumii, fiindcă a vorbit de la sine, căutând slava sa, iar nu de la Dumnezeu prin învățăturile Sfinților Părinți:

Ioan 7:18 Cel care vorbește de la sine își caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat și nedreptate nu este în el.

De aceea, să nu-l urmăm, ca să nu avem parte cu cei pe care îi avertiza Hristos:

Ioan 5:43 Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi.

Dar să vedem toate acestea, la modul concret, privind tablourile în care s-a pictat pe sine ca Sfântul Vasile cel ‎Mare, ca Sfântul Paisie de la ‎Neamț, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Mare ‎Mucenic ‎Gheorghe, ca Sfântul ‎Mucenic Nestorie și în foarte multe locuri ca, lucru înfricoșător și de neînțeles până unde poate merge o așa amăgire, ca fiind el însuși Mântuitorul lumii. ‎Mesajul ‎este cam ‎așa:

 

 

 

eu (autorul picturii) țin locul Atotțiitorului.

‎

Deoarece, conform Sfintei Predanii a Sinodului al 7-lea Ecumenic:

Deoarece cuvenita ‎cinste dată Crucii trece asupra prototipului ei, adică se închină persoanei zugrăvite pe ea. […], Acta Concil. IV, p. 417, Sinodul VII, praxa 7.‎^[107]

Că cinstea Icoanei trece la chipul cel întâi, și cel ce se închină Icoanei, se închină întru ea ‎ipostasului celui scris în ea.‎ […]

Icoană se zice, (grecește adică de la eikene) de la asemănarea ce are cu prototipul (întâiul ‎chip). Și alta se zice firească, precum este fiecare firesc fiu, către firescul său tată (pentru ‎aceasta și dumnezeiescul Vasilie; pe zicerea cea mai de sus, adică, cinstea Icoanei (a chipului ‎adică) o au luat la firescul chip al Fiului și Cuvântului către Dumnezeu și Tatăl). Iar alta ‎următorească și meșteșugească, precum este ceea ce cu vopsele se face, și cu altă materie ‎lesnicioasă, despre care este cuvântul aici. Și firescul chip adică se osebește cu adevărat după ‎ipostas de pricinuitorul său, fiindcă, Tatăl și Fiul sunt două ipostasuri. Nu se osebește după ‎fire, fiindcă Ei una sunt după firea omenirii. Iar cel meșteșugesc este dimpotrivă, după ființă ‎adică se osebește de întâiul chip, căci întâiul chip este însuflețit și viu om, iar chipul lui este ‎neînsuflețit și materie moartă. Pentru care și acest al 7-lea sinod a zis în a 6-a praxă a sa: Că ‎Icoana nu este după ființa întâiului chip, iar după ipostas, adică după ‎urmarea ipostasului este ‎una cu întâiul chip. Că un ipostas este a închipui, și ‎a-l întâiului chip; fiindcă întâi chip se vede ‎în Icoană, și Icoana se înființează ‎întru întâiul chip, că umbra de la trup, și a se despărți de el ‎este cu neputință. ‎Fiindcă ipostasul se închipuiește, și nu firea. Și fiindcă la fiecare Icoană se ‎scrie ‎nu numele firii, adică acesta este chiar chip de om, ci numele ipostasului, adică cum că ‎este a lui Hristos; ‎sau a lui Ioan, sau a altuia. Pentru aceasta și sinodul în praxa mai de sus ‎zice, că Icoana se ‎aseamănă cu întâiul chip numai cu numele, și după așezarea mădularelor ‎celor ce–l caracterizează. ‎

[1] <http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul I Ecumenic#Participan.C8.9Bi>, sâmbătă, 22 august 2015

[2] <http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfintii-parinti-la-sinodul-ii-ecumenic-148952.html>, sâmbătă, 22 august 2015.

[3] <http://www.sfant.ro/sfinti-romani/sfantul-ierarh-alexandru-episcop-al-tomisului.html>, sâmbătă, 22 august 2015.

[4] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 240-243.

[5] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[6] Noi am spune că nu este cu darul lui Dumnezeu o asemenea răstălmăcire pomenită mai jos. Până aici este o privire limpede, cu darul lui Dumnezeu. Dar a spune că Părintele Arsenie Boca îndemnând prin pictură și prin scris la ecumenism, sugerează că nu este bun ecumenismul este tipic gândirii ucenicilor înfierbântați, care văzând cornița de drac vor să ne convingă că este vânătă, după cum spunea Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. De altfel, după cum ne-a explicat Părintele Iachint însuși, a scris acest compromis gândit, din milă pentru îndrăgitorii lui Arsenie, ca să aibă un pretext venit tocmai de la idolul lor, ca, măcar așa, să combată ecumenismul, când vor fi îndemnați prin celelalte învățăturile pictate și scrise ale protagonistului de la Drăgănescu, să cadă și ei în ecumenism. Despre ecumenismul evident al Părintelui Arsenie Boca am scris și noi, cu darul lui Dumnezeu, două capitole distincte. Unul din ele, se referă chiar la acest text al Părintelui Iachint, repetat în studiul sfinției sale, atât de folositor, despre Ulfilas episcopul goților, cum îl numea Părintele Arsenie Boca.

[7] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[8] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[9] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[10] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387

[11] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387.

[12] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 193.

[13] 1 Tradusă în românește de D. Fecioru, București 1938. Iar prima dată de Grigorie și Gherontie, tipărită la Iași în 1803, cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costache.

[14] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 183-185, 190-194.

[15] Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Colecția “Ortopraxia”, Ed. Agaton, Făgăraș, 2008‎, p. 82.

[16] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[17] Protos. Nicodim Măndiță (după Sfântul Atanasie al Cretei), Calea sufletelor în veșnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, Volumul 2, Ed. Lumină din lumină, București, ²1992, p. ‎‎766. ‎

[18] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 72-73.

[19] <http://www.romaniatv.net/mobi/dezvaluiri-cutremuratoare-despre-parintele-arsenie-boca-ucenicul-lui-am-baut-apa-scoasa-din-morma_220707.html#ixzz3aNMhrcio>sâmbătă, 13 iunie 2015.

[20] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., p. 347-348.

[21] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1943, Varianta electronică APOLOGETICUM 2004, p. 35.

[22] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. 41

[23] Părintele ‎Sofronie ‎se referă ‎la ideea ‎apocatastazei, ‎adică a ‎mântuirii ‎finale a ‎tuturor ‎sufletelor, una ‎dintre ‎ideile ‎pentru ‎care ‎a ‎fost ‎osândit ‎Origen (185-‎‎283). ‎‎ (N.tr.) ‎

[24]Arhim. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 118-l20.

[25] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999. Toate citatele de mai sus, care nu au avut trimitere, le-am luat din această Sfântă carte.

[26] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[27] <http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/treptele-pacatului>, marți, 1 decembrie 2015.

[28] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, pp. 22-27; 229-233.

[29] O sinteză a lucrării Părintelui Arsenie Boca din 12 cărți, <https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/o-sinteza-a-lucrarii-parintelui-arsenie-boca-l2-carti.pdf>, luni, 6 iulie 2015, p. 130.

[30] <http://ro.orthodoxwiki.org/Semnul_crucii>, marți, 1 decembrie 2015.

[31] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 324, 180.

[32] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 66.

[33] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[34] Molitfelnic (Transliterare, diortosire, alcătuire după edițiile de la 1834 și 1896 de Monahul Teodosie Neghiniță), <http://www.scribd.com/doc/56447225/Molitfelnic>, miercuri, 27 februarie 2013.

[35] Pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. „Credinţa strămoşească”, 2009, pp. 378-380.

[36] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[37] <http://www.descopera.ro/dnews/5281273-hipnoza-animala-un-mister-inca-nedezlegat-video>, joi, 25 iunie 2015.

[38] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați…, p. ‎218. ‎

[39] <http://jurnalul.ro//legenda-urbana-a-sighisoarei-583546.html>, joi, 25 iunie 2015.

[40] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, ²2005, 02.10.

[41] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 425.

[42] <http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/cronicaexterna/133-arhiva-revistei/cuprins/347-cronica-externa-nr-37>, miercuri, 2 decembrie 2015.

[43] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 81-102.

[44] Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Colecția “Ortopraxia”, Ed. Agaton, Făgăraș, 2008‎, p. 82.

[45] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 89-91.

[46] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 215.

[47] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, ²2005, 22.07.

[48] http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie22.htm>, luni, 20 iulie 2015.

[49] http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-maria-magdalena-96381.html>, luni, 20 iulie 2015.

[50] 1 Mc. 3,16-19.

2Mc. 3,17.

3 In 1, 42.

4 Mt. 9, 9; Mc. 2,14.

5 Mt. 10, 3.

[51] 30 Mt. 15, 30-39.

31 Mc. 8, 1-10.

[52] 32 Lc. 8,1-3.

33 In 11, 43.

11 Nichifor Callist Xanthopol, Cuvânt la Sfânta Mironosiță…, PG 147, 553.

35 Lc. 11, 14-28.

36 Nichifor Callist Xanthopol, Cuvânt la Sfânta Mironosiță…, PG 147, 553.

[53] 43 PG 147, 556 et passim.

44 Iosif Vryennios, Cuvântul I la mântuitoarea Răstignire, Τα εúρεθéντα, vol. 2, ed. II, V. Rigopoulos, Tesalonic, 1990, p. 72.

45 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața preabinecuvântată a Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, ed. Sfânta Chilie a Sfântului Nicolae „Bourazeri”, Sfântul Munte, 2010, pp. 166-168.

[54] 56 Lc. 24,1-12.

57 Lc. 24, 5-6.

[55] 5. Judecând această informație din Talmud adăugăm o informație istorică ce zice că: ״Din perspectivă istorică, nu am putea să dovedim că femeile din Palestina purtau în perioada lui Iisus perucă sau împletituri false!” De aceea această informație este falsă. Pe de altă parte, judecând după faptul că Talmudul este în general nevrednic de crezare observăm că: ״Inepuizabilele scrieri ale Talmudului sunt ulterioare vremii lui Iisus, cu aproximativ cincizeci de ani. Mai mult încă, o mare parte din Talmud a fost alcătuită în Babilon în jurul anului 135 după Hristos, fără nici o îndoială”. D. Rops, op. cit., pp. 172-173.

[56] 10 PL 38, 595-602.

11 PL 16,269.

12 PL 9, 748B.

13 PL 26, 191C.

14 Sfântul Chirii al Alexandriei, Comentariu Ia Evanghelia după Ioan, PG 74, 693.

15 Sfântul Modest al Ierusalimului, La Sfintele Mironosițe, PG 86, 3273

[57] 16 Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Amfilohia, întrebări și răspunsuri, 158-159, EPE 132, Tesalonic 2001, p. 107 (PG 101, 833) și arhim. Hrisostom Papadopoulos, ״Și iarăși despre Maria Magdalena”, Ieros Syndesmos, voi. 165 (1911).

17 Lc. 7, 36-50

[58] 18 Noul Sinaxar, ed. cit., p. 239.

19 Marele Sinaxar, ed. cit., p. 425.

20 Marele Sinaxar al tuturor Sfinților, adică piatra cea de aur a Raiului celui înțelegător, Atena, 1893, p. 237.

21״Nici acesta nu a greșit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9, 3).

[59] Ieromonahul Theologos Simonopetritul, Sfânta Maria Magdalena, Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras, Ed. Doxologia, Iași, 2015, pp. 1-56, 73-

[60] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 194-195, 187-189.

[61] După cum dovedește Sfântul Ierarh Epifanie al Salaminei în minunata sa carte: Panarion – Πανάριον εἴτουν κιβώτιον – Cutia cu leacuri.

[62] ‎†PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. 5.‎

[63] Oameni suntem toți; om însă, numai din când în când câte unul: acela ‎care nu-și dezminte obârșia divină; iar Om (cu “O” mare) numai unul, Iisus ‎Hristos, care pentru noi oamenii, Dumnezeu fiind, s-a făcut Om.‎

Cărarea împărăției, Ed. cit., p. 145.

[64] Oarecum scuzându-l ca ignorant, dar acuzându-l că s-a apucat a preda ‎oamenilor teologie fără a o deprinde cu seriozitate. Dar oare nu cumva învățăturile ‎sfinției sale sunt și ele insuflate „de sus” de la vameșii arhiconi ai văzduhului ca și ‎picturile preacuvioșiei sale, prin vedenii? Să ne ferească Dumnezeu de o astfel de lucrare!

[65] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, p. 92-93.

[66] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, ²2009, p. 276.

[67] 318 I Corinteni XV, 21.‎

‎319 I Corinteni XV, 47.‎

‎320 Galateni IV, 4.‎

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 98-100.

[68] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., p.129.

[69] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, p. 50.‎

[70] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatic, Ed. Predania, București, ²2011, p.15

[71] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004

<http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, p. 84.

[72] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004

<http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, pp. 118-119.

[73] <http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Hotararile_Sfintelor_Sinoade_Ecumenice.pdf>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[74] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[75] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 237.

[76] <ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Sinodiconul%20ortodoxiei.pdf>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[77] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene#Sufletul>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[78] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp.170-172.

[79] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/07/25/sfintii-parinti-ai-sinodului-al-v-lea-ecumenic-impotriva-nihilismului-origenist/>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[80] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 237.

[81] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 231-232.

[82] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 281.

[83] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 210-211.

[84] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[85] <http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1359>, vineri, 1 ianuarie 2016.

[86] <http://www.businessmagazin.ro/opinii/doua-perechi-de-cromozomi-2378279>, vineri, 1 ianuarie 2016

[87] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 33.

[88] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 132, 59.

[89] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 212-213.

[90] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. ‎465-468‎, 479-482.

[91] ‎266 Facerea III, 5.‎

‎267 Ioan I, 18.‎

‎268 Ioan I, 1-2.‎

‎269 Filipeni II, 6.‎

‎270 Eclesiastul I, 9-‎‎10.‎

‎271 Ioan I, 14.‎

‎272 I Timotei II, 5.‎

‎273 Ioan I, 13.‎

[92] Chipul nu este totuna cu identitatea.

[93] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 19-22, 82-84.

[94] Vedeți că sunt mulți ce nu-și dezmint obârșia din Hristos și nu puțini cum vrea să ne convingă Părintele Arsenie Boca fiindcă el nu experimenta acestea datorită plăcerii de sine și, deci, nu credea că sunt posibile.

[95] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

[96] CANOANELE SINODULUI DIN CARTAGINA ‎418-424 d.H. Deci după multele cercetări, și tractații ce a făcut sinodul, au așezat și 141 de canoane, care ‎privesc la buna rânduială și așezarea Bisericii. Care sunt acestea de aici, pecetluite și întărite, ‎hotărâtor și anume de cel al 2-lea canon al sinodului ecumenic al 6-lea. Iar simplu și nehotărâtor ‎de cel întâi al‎ sinodului 4 și de cel întâi al sinodului 7 iar pe al 89 canon al acestuia cu însăși zicerea îl ‎pomenește sfântul și ecumenicul sinod al 5-lea. Și prin întărirea aceasta ia oarecum putere ‎ecumenică.‎

Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 347-348.

[97] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[98] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 54, 409-410.

[99] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 393-395.

[100] Și practicii sale de a se uita mult în oglindă, din motive religioase, după ‎mărturisirea Părintelui Profesor de mai jos.

[101] Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 16. Probabil se socotea pe sine chipul universal al omului, un nou Adam, ‎închinând întreaga compoziție, vieții sale. De aceea pune și mucenicia Sfântului ‎Cuvios Mărturisitor Ștefan cel Nou, ca cel prăznuit de ziua morții lui, fiindcă ‎vedeniile icoanelor (ucenicii susțin că a pictat ce a văzut în vedenii) vorbeau despre ‎sine și concepția sa personală hinduso-greco-catolică despre univers.‎ Ce duh le insufla?

[102] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 99-102, 240-243.

[103] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, 193.

Această frază este chiar concluzia cărții, noi suntem de acord cu ea, mai puțin ‎cu Sfinția Sa deoarece S MARE trebuie păstrat, în chip Ortodox doar pentru ‎Dumnezeu și Maica Domnului. Am spune, mai potrivit, sfinția sa.

[104] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 389-340.

[105] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

[106] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., p. 233.

[107] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.