e) Monahul Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa Ilie

a)  Monahul Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa Ilie

 

1.    Scrisoare către Babel

21. 02. 2015

Mănăstirea Sfântul Pavel

Sfântul Munte Athos

Iubiți frați întru Hristos

În începutul acestei scrisori vă mărturisesc bucuria mea de a găsi o adresă a voastră, a celor de la Editura Babel și Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca.

Mă numesc Iachint și acum fac parte din obștea Mănăstirii Sfântul Pavel, din Sfântul Munte Athos. Cred că nu aș fi avut ce să vă scriu acum dacă bunul Dumnezeu nu rânduia să fiu ucenic de chilie Părintelui Cleopa Ilie.

Aici sunt rânduit pe lângă ascultarea de paraclisier să le traduc creștinilor români când se scot Sfintele Moaște și să le vorbesc. Apoi mai mereu sunt nevoit să le vorbesc și de Părintele Arsenie Boca. Iar pentru că spun creștinii că cele ce le aud și le primesc în scris de la mine nu se potrivesc cu cele ce le spuneți și scrieți frățiile voastre iată aveți pe acest DVD, în dosarul „Iachint”, toate lucrările mele. Cercetați, vă rog, mai întâi pliantul cu numele „Mărturisitori” și cartea „Creștinii cred și mărturisesc întru Adevărul lui Dumnezeu”, care se află în dosarul „1 Creștinii mărturisesc”, mai cu seamă ultimul capitol: „Legându-ne cu inima de cineva sau de ceva numai putem fi liberi și mărturisitori”. Iată, aștept corectările voastre, al vostru este a lămuri lucrurile cu privire la Părintele Arsenie Boca întru Adevărul lui Dumnezeu, ca să nu pierdem cugetul Bisericii Ortodoxe, să nu pervertim conștiința Bisericii a aproapelui nostru, să nu aducem babilonia în Biserică.

Iubiților, să nu amestecăm mierea cu otravă! Domnul nostru Iisus Hristos pe toți ne face atenți, zicând: „Că ce folos este omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde? (Matei 16, 26)” . „Nu judecaţi după faţă, zice, ci dreaptă judecată judecaţi” (Ioan 7, 24). Zice să nu-i judecăm pe oameni deloc când cad în păcate, dar nu se leapădă de credință, ca să nu fim judecați (Matei 7, 1). Dar când e vorba de cei care caută să ne lipsească de mărgăritarele Credinței Lui ne poruncește să nu le dăm curs, ci să-i judecăm ca fiind câini și porci (Matei 7, 6).

Părinții noștri Cleopa, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Paulin Leca și alții, care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, nu au spus tot, au spus câte ceva ca să ne liniștim, să nu ne smintim căutând să-l scoatem sfânt. Iată, cine ține cu tot dinadinsul să-l scoată sfânt pe Părintele Arsenie Boca îi arată a fi bârfitori și invidioși pe acești Părinți care nu au căutat decât slava lui Dumnezeu[1].

Cred că este de datoria frățiilor voastre să cercetați cu luare aminte cărțile care apar cu privire la Părintele Arsenie Boca. Mai întâi cele ce apar la editura voastră, poate că arătând adevărul care ne face liberi veți îndrepta și numele editurii. Vedeți ce scrie Dan Lucinescu în cartea Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, la p. 16, atunci editura Siaj – 2009. Ce adevăr mărturisește acest cunoscător al sfințeniei Părintelui Arsenie Boca prin cuvintele: „Părintele Arsenie Boca ajunsese încă de tânăr la stadiul de mare evoluție spirituală, specifică celebrilor eremiți, existenți în lamaseriile tibetane, înainte de ocuparea Tibetului de către comuniștii chinezi ai lui Mao Zedong”?

Părintele Arsenie Papacioc nu mințea când ne spunea (scriu din cele ce îmi aduc aminte): „Eu care l-am cunoscut pe Arsenie, acum când sunt întrebat de credincioși dacă este bine să-i citească Acatistul vreau nu vreau trebuie să le spun câte ceva, ca să nu se smintească, să nu-și pervertească credința. Eram odată mai mulți tineri la el, la Sâmbăta de Sus, și ne-a spus, printre alte: „Vedeți locurile acestea, pe aici am fost acum 300 de ani cu duhul lui Ilie”. Pentru că am văzut și auzit atâtea lucruri neortodoxe de la el când am fost călugărit și mi s-a pus numele Arsenie m-am întristat, înțelegând că mulți mă vor lua drept ucenicul lui. Apoi când m-am întâlnit cu el în București, când era dat afară din mănăstire, și mi-a spus:

„- Acum tu rămâi în locul meu!” Eu i-am răspuns:

„- Nu! fiecare cu locul lui”.

Citiți în cartea Jurnal duhovnicesc, al Părintelui Paulin Leca, editura Stadion, Bacău 2013, pp. 70-71; 109-l10. Acest Părinte îl considera „văzător cu duhul” și „sfânt” pe Părintele Arsenie Boca, vroia să devină ucenicul lui (p. 47), dar cunoscându-l mai bine a ajuns să afirme: „… n-am văzut o lepădare publică a sa de toate acele rătăciri spiritiste și erezii steineriene”. Este bine să vedeți și Nota 10, de la sfârșitul acestei cărți (pp. 386-387), făcută de cel care a îngrijit această ediție, Doctorul Ioan Gându.

Dar cred că Părintele Arsenie Boca se prezintă cât a putut de clar, cum s-a prins de înșelare, în Cărarea Împărăției, p. 210, unde zice printre altele: „… precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim și o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. Iar omul atâta prețuiește câtă apropiere de Dumnezeu și-a câștigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie și el să și-o câștige”.

Este știut că Părintele Arsenie nu a căutat să se zidească printr-un părinte duhovnicesc, întru Hristos. Care este lauda lui? Lauda lui Hristos este Tatăl, zice: „Eu de la Mine nu am grăit; ci Tatăl cela ce M-a trimes pe Mine, Acela poruncă Mi-a dat, ce voi zice și ce voi grăi” (Ioan 12, 49); și în alt loc: „Eu slava care Mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârşit întru una și ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes” (Ioan 17, 22-23). Cine este Părintele său duhovnicesc? Mitropolitul Nicolae Bălan când a văzut că avea talent la caricaturi, la trimes la școală, la trimes în Sfântul Munte Athos și văzându-l că are priză la popor la hirotonit și avansat. Apoi tot el la dus la Mănăstirea Prislop și tot el la chemat de acolo. Atunci, din păcate, Părintele Arsenie, (cred) nu a făcut ascultare și de aici i-a venit căderea, el l-a rugat pe Mitropolit să-l lase în continuare la Prislop[2]. Atunci neascultându-l nici pe Părintele Dumitru Stăniloae, care dorea ca la Prislop împreună cu Părinții Dometie și Antonie Plămădeală să lucreze la Filocalie, o introduce pe Julieta cu care avea legătură de la Sâmbăta de Sus și îi determină pe aceștia să plece. Într-un an o face stareță pe aceasta și apoi vin problemele. Acest Părinte al său, Mitropolitul Nicolae Bălan, se spovedea la Părintele Cleopa și (cred) se plângea cu privire la el. De asemenea și Mitropolitul Nicolae Mladin, P.S. Andrei Magerul și Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a fugit cu motiv întemeiat de la Prislop la Mănăstirea Slatina, se spovedeau la Părintele Cleopa și (cred) se plângeau cu privire la Părintele Arsenie Boca. Cele auzite de la aceștia (cred) l-au determinat pe Părintele Cleopa să-i scrie acele scrisori, cu smerenie, Părintelui Arsenie, în care îl ruga să vină la Mănăstirea Slatina să-i folosească duhovnicește. Dar Părinte Arsenie nu a venit la Slatina. Apoi, știu din gura Părintelui Cleopa că dus fiind de Sfântul Sinod să pună rânduială în mănăstirile din Ardeal, mai cu seamă la Mănăstirea Arad Gai, l-a întâlnit pe Părintele Arsenie la Episcopia Aradului și a dorit să i-a binecuvântare, să-l îmbrățișeze, dar nu a reușit. Părintele Arsenie i-a zis batjocoritor: „Ce măi moldovene vii tu să ne înveți călugărie!”

Odată Părintele Cleopa mi-a mărturisit de ce nu dădea binecuvântare la oameni să-i citească Acatistul Părintelui Arsenie Boca și băga cuvântul, ca să nu se smintească aceștia: „Nu-i citiți Acatistul căci nu e canonizat!” Înțelegerea sfinției sale cu privire la Părintele Arsenie era precum a majoritatea Părinților duhovnicești, care l-au cunoscut, aceea că: „Împrietenirea cu Julieta i-a adus căderea”.

Iată, este știut, lauda Părintelui Cleopa sunt Părinții lui, în primul rând Duhovnicul Paisie Olaru și Starețul Ioanichie Moroi. Cu Părintele Arsenie nu stau lucrurile la fel, nu a ținut la aceasta, după cum mărturisește el însușii, a căutat să se apropie de Dumnezeu prin „cunoștințele din cât mai multe domenii”, până chiar și din magie. Cine, dintre cei care au fost aproape de Părintele Arsenie Boca și au dorit să rămână întru Hristos, Mântuitorul nostru, nu au mărturisit adevărul? Iată, până și Părintele Teofil Părăian, cel care a îndrăznit să spună că: „Un ortodox se poate împărtăși și la catolici, dacă nu are unde”, care mărturisea evlavia sa la „Sfânta Maria Tereza” chiar și aici în Sfântul Munte, zice: „nu am un cult pentru el”[3].

Așadar, v-am scris acestea vouă, cu sinceritate, după cum vedeți, ca înainte de a căuta să vă împliniți visele care vi le-ați propus voi: „Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca” și „Editura Babel”, să căutați să vă limpeziți și să limpeziți lucrurile cu privire la Părintele Arsenie Boca întru Hristos. Până acum, sincer vă spun, pe bună dreptate vă identificați „Editura Babel – Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca”, amestecare.

Oare nu vedeți cum prin Părintele Arsenie Boca se lucrează apostazia (lepădarea de credință) în chip tacit? Ecumeniștii s-au arătat că nu-l canonizează, tocmai ca să se strângă semnături. Câți din cei care au dat semnătură pentru canonizarea Părintelui Arsenie au știut că dând semnătură pentru canonizarea lui dau semnătură pentru canonizarea ereticilor Francisc de Assisi și Wulfila semiarianul, pictați de el cu aureolă de sfinți în biserica Drăgănescu? Sfântul înseamnă Canon, fiind canonizat, oricine va putea picta în bisericile ortodoxe pe eretici precum a pictat Părintele Arsenie. Ecumeniști canonizându-l nu zic că e sfântul lor, cel mai mare proroc al lor, ci al vostru. Iată, pervertesc conștiința ortodoxă a credincioșilor ca să se bucure de „unirea Bisericii”, adică de apostazie. Dacă acum cei care au „evlavie” la Părintele Arsenie îndreptățesc pictarea ereticilor de către el cu minunile care le face, gândiți-vă, ce va fi după acea „unire”, când vor fi și mai părăsiți de har cei care o acceptă. Ce o să zică cei care îl văd sfânt pe Părintele Arsenie? Foarte posibil, vor zice: „Iată această unire este de la Dumnezeu, Părintele Arsenie ne-a arătat-o demult!” Dar noi știm clar, Sfinții Părinți, între care se numără și Cuviosul Lavrentie al Cernigovului, ne atenționează: „Luați aminte, zice, la toate cele ce vă spun căci totul se pregătește cu foarte mare viclenie. Toate bisericile și mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogății, ca niciodată, dar să nu mergeți în ele… Bisericile vor fi deschise, dar creștinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată ,,adunarea satanică”… Încă o dată vă repet să nu intrați în aceste biserici, căci Hristos și binefacerea Lui nu vor fi acolo”[4].

Iată ce va fi cu bisericile care acceptă ca sfinți pe Francisc de Assisi și pe Wulfila semiarianul, cel care îl vedea pe Hristos creatură și nu Dumnezeu-Om. Iată de ce este nevoie să-l iubim întru Hristos pe Părintele Arsenie Boca și să mărturisim acum, cât mai avem cu cine ne înțelege, că ce a făcut acolo înseamnă urâciunea pustiirii. Iată înțelegerea cea mai favorabilă pentru Părintele Arsenie, la care am ajuns, cu darul lui Dumnezeu[5]:

„E foarte posibil ca Părintele Arsenie să fi pictat ereticii în biserica Drăgănescu cu gândul ca noi să pricepem că ecumenismul, acceptarea că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată, „unirea Bisericilor”, recunoașterea ca sfinți a tuturor ereticilor și povățuitor pe Papa, însemnează „urâciunea pustiirii, care s-a zis prin Daniil prorocul (9, 26), stând în locul cel Sfânt, cel ce citește să înțeleagă” (Matei 24, 15). A accepta că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată, înseamnă a tăgădui Dumnezeirea lui Hristos, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Wulfila semiarianul, care tăgăduia Dumnezeirea lui Hristos. Al accepta pe Papa Francisc, Povățuitor, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Francisc de Assisi. Apoi este știut că aceia care se vor împărtăși la altarele bisericilor care acceptă „unirea Bisericii”, acceptă ca sfinți toți ereticii, nu se împărtășesc cu Trupul lui Hristos, Dumnezeiesc și omenesc. Unirea lor este în „hristosul” lui Wulfila semiarianul”.

Iată, v-am scris acestea crezându-vă sinceri, cred că și voi mă veți înțelege că v-am scris sincer și mă veți corecta și mă veți bucura făcând ce depinde de voi.

Bunul Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime slăvit și închinat, pentru Născătoarea de Dumnezeu, să vă ajute tuturor să săvârșiți tot lucrul bun, după voia Sa, spre slava Sa. Amin.

Iachint[6]

2.    De ce a pictat Părintele Arsenie Boca tocmai pe Wulfila și nu pe un alt eretic arian, în altar?

Cine este Wulfila, cel pictat cu aureolă de Sfânt de Părintele Arsenie Boca în ‎Biserica Sfântul Nicolae – Drăgănescu?‎

Iată, este știut că acest „Wulfilas Episcopul Goților”, pe care îl găsim pictat în ‎altarul biserici Drăgănescu, de Părintele Arsenie Boca, era de credință ariană, nu ‎credea a fi Hristos Dumnezeu-Om. De această erezie ne-a izbăvit Dumnezeu prin ‎Sfinții Săi, în primul rând prin Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare. De unde și-a luat ‎îndrăzneala Părintele Arsenie să arate că Wulfila este părtaș unirii cu Trupul lui ‎Hristos Dumnezeiesc și omenesc precum Sfinții Mari Ierarhi? El a pictat în altar o ‎Sfântă Masă pe care se află Trupul și Sângele Domnului și în fața ei vedem pe ‎Domnul nostru Iisus Hristos și într-o parte a Lui și în cealaltă Sfinții Mari Ierarhi, ‎iar, la urmă, alături de Sfântul Ioan cel Milostiv găsim scris pe aureola unuia ‎‎„Wulfilas Episcopul Goților”.‎

Nu putem îndreptăți această erezie cu „minunile care le-a făcut și le face” ‎Părintele Arsenie Boca. Mântuitorul ne-a atenționat: „Nu tot cel ce-Mi zice: ‎Doamne! Doamne! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cel ce face voia Tatălui ‎Meu Care este în ceruri. Mulţi vor zice Mie, în ziua aceea: Doamne! Doamne! au nu ‎cu numele Tău am prorocit? Și cu numele Tău draci am scos? Și cu numele Tău ‎multe minuni am făcut? Și atunci voi mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pe ‎voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!” (Matei 7, 21-23). Nici cu ‎faptul că a avut descoperire nu putem îndreptăți această lucrare care pervertește ‎conștiința Bisericii. Sfântul Apostol Pavel zice: „Ci măcar şi noi, sau înger din cer de ‎va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie” (Gal. 1, 8). ‎

‎ Despre Wulfila, cel pictat cu aureolă de Sfânt și părtaș la împărtășirea cu ‎Hristos împreună cu Sfântul Ierarh Atanasie și Sfinții Mari Ierarhi de Părintele ‎Arsenie Boca în altarul Bisericii Sfântul Nicolae – Drăgănescu, am găsit scris:‎

‎ „În secolul al III-lea sunt pe malurile Dunării inferioare și în nordul fluviului, ‎în Dacia, vizigoții. Creștinismul în rândurile lor este propagat de către prizonieri ‎capadocieni. Intre aceștia fusese și Wulfila (383 cca.), consacrat de episcopul ‎filoarian Eusebiu din Nicomidia ca episcop al creștinilor din țara goților. În felul ‎acesta, creștinismul în forma ariană pătrunde printre germanii orientali. ‎

Din activitatea marelui misionar Wulfila printre conaționalii săi de la nord și ‎sud de Dunăre (341-383), de menționat este traducerea gotică a Scripturii, din care ‎el a scos cartea Regilor, pentru a nu trezi și mai mult spiritul războinic al ‎conaționalilor săi. ‎

Conștient fiind de pericolul acestor triburi războinice și crude, Valens îi ‎accepta ca aliați ai imperiului (foederati), acordându-le anumite spații de locuit în ‎Tracia și garantarea unei existențe pașnice. Acum, Wulfila și alți misionari îi ‎încreștinează în forma ariană, erezia fiind favorizată de Valens și Constanțiu, ‎încercându-se chiar propunerea ei ca religie de stat. ‎

Arianismul goților lui Wulfila a fost acceptat apoi de toate popoarele ‎germanico-orientale care au intrat în teritoriile imperiale în secolul al V-lea. Edictul ‎lui Teodosiu I din 380 prin care impune credința Niceană ca lege pentru tot ‎imperiul, nu reușește să-i facă pe goți să renunțe la arianism, considerat de ei ca un ‎patrimoniu național pe care nu-l pot părăsi pentru nici un motiv”. (Istoria ‎Universală a Bisericii Catolice).‎

‎„Limba operelor patristice a fost greaca în Răsărit și chiar în Apus în frunte cu ‎Roma și multe orașe occidentale până în sec. III, poate până înspre 200-250, când ‎încep să apară opere și în limba latină. Era o limbă pregătită prin traducerea ‎Vechiului Testament în koine și grefarea ei cu elemente populare, uneori cu eforturi ‎de a îmbrăca dialectul atic, doric etc. În această limbă – la început simplă, dar ‎evoluând mereu spre complexitate și elegantă – se predica, se țineau catehezele și se ‎săvârșea cultul. Limba greacă a fost prin înalta ei evoluție, prin bogăția ‎vocabularului și a noțiunilor ei, și prin spiritul ei dialectic, un instrument adecvat ‎ideilor și a idealului literaturii patristice. Era o limbă misionară, de agora, de ‎parlament, încă de la Homer, Eschil, Platon și Demostene. Etosul Evangheliei și ‎ardoarea spirituală a Sfinților Părinți au adăugat forțe noi suflului misionar al ‎limbii, chiar daca nu exista o afinitate veritabila între vechea cultură elenica și cea ‎nouă elaborată de Părinți. Dacă o afinitate de esență între „nou” și „vechi” nu ‎exista, limba greacă aducea totuși creștinismului ecoul neestimatului tezaur de ‎valori creat de geniul elenic de-a lungul veacurilor, tezaur de care limba și cultura ‎patristică s-au folosit parțial. E ceea ce a permis limbii grecești, dar și celei latine ‎patristice să civilizeze, prin cultura creștină, popoarele Europei, Asiei și Africii pe ‎care această cultură le-a putut atinge, inclusiv grupe mari ale unor popoare ‎migratoare ca goții, hunii, gepizii etc. Cu timpul, în Răsărit, pe măsură ce ‎popoarele de la periferia imperiului se creștinau, greaca a fost înlocuită de siriacă, ‎coptă, armeană, gotă, limbi ale căror alfabete au fost create de Părinți ai Bisericilor ‎naționale respective (Bardesane (?), Wulfila, Mezrob, Pahomie). Traducerile din ‎greacă în aceste limbi și invers au menținut legătura cu literatura greacă ‎contemporană, factor de unitate a produselor spirituale și a Bisericii. Limba latina ‎patristica a creștinat și a civilizat Europa occidentală, centrală și o parte din cea ‎răsăriteană (Daco-Romania), inclusiv popoarele germanice, anglo-saxon, maghiar, ‎polon. De aici simpatia pe care Bisericile acestor popoare o manifesta față de ‎Părinții latini” (Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie).‎

‎„Vizigoţii creştinaţi (în variantă ariană) de Wulfila, episcop care a tradus ‎Biblia în limba gotică, într-un alfabet runic îmbunătăţit după alfabetul grec, s-au ‎rupt de sub autoritatea regelui lor păgân şi au trecut în sudul Dunării, în imperiu…‎

Primii barbari evanghelizaţi la nord de Dunăre (dar nu în fosta Dacie Romană) au ‎fost un grup de goţi, pentru care a fost trimis ca episcop misionar Ulfila (Wulfila), ‎între 341-348, dar acesta predica şi în limba latină, nu doar în gotică, semn că între ‎ascultătorii săi se aflau şi daco-romani” (Nicolae, Mitropolitul Banatului, Biblia lui ‎Wulfila, în MB, an XX, 7-9, 1970, p. 550-558, Despre goți; persoana lui Wulfila și ‎activitatea lui; importanța traducerii lui Wulfila).‎

‎„Am să vă dau un mic exemplu, foarte semnificativ, o experienţă pe care am ‎trăit-o în timpul unuia din turneele mele de conferinţe. Acest exemplu arată că ‎istoria lumii, când este considerată ca expresie a spiritualului, a divinităţii, apare în ‎toate ocaziile semnificativă, mereu şi pretutindeni ne vorbeşte un limbaj nou. Acum ‎câteva săptămâni, eram în Scandinavia şi am putut constata că viaţa în acea parte ‎nordică a Europei este încă străbătută de ecoul a tot ce a fost în trecut; tot ce este ‎spiritual era încă impregnat de prezenţa, în conștiința oamenilor, a fiinţelor care ‎populau mitologiile nordice. S-ar putea spune că în aceste ţinuturi tot ce apare în ‎faţa privirii noastre este ecoul a ceea ce a constituit viaţa spirituală a nordului în ‎acel trecut îndepărtat despre care vorbeau inițiații Misteriilor druidice şi ai ‎Misteriilor droţilor discipolilor lor. Se observă şi acum influenţa acestui suflu magic ‎care a pătruns în viaţa spirituală a acestor ţinuturi nordice şi care se pot privi ca ‎fiind expresia unor foarte frumoase raporturi karmice. La Uppsala, am simțit că ‎sunt chiar în centrul acestei lumi, atunci când am văzut prima traducere ‎germanică a Bibliei, când m-am aflat în faţa acelui Codex argenteust ‎ al lui Wulfila. ‎Acest codex a poposit la Uppsala printr-o stranie înlănţuire de evenimente ‎karmice. Întâi s-a aflat la Praga; în timpul războiului purtat de suedezi, a fost luat ‎şi dus la Uppsala şi acolo se găseşte şi acum, adevărat simbol grăitor pentru cel care ‎doreşte să cerceteze cât de puţin vechile Misterii. Acest caracter de mister, această ‎pătrundere în lumea spirituală, este impregnat în mod real în mijlocul acestor vechi ‎culturi europene, marcate de un straniu caracter comun pe care îl resimt în mod ‎profund toţi cei care au primit iniţierea, în acele timpuri de mult trecute. Inimile lor ‎erau străbătute de un tragic sentiment când reuşeau ca privirea lor să pătrundă în ‎secretele existenţei, presimțind, însă, că numai în viitor va veni ceva să aducă ‎adevărata dezlegare a acestor enigme. Gândurile acestor inițiați erau permanent ‎îndreptate spre o lume mult mai strălucitoare, ale cărei raze vor ajunge într-o zi să ‎lumineze pe deplin cunoaşterea iniţiatică dobândită în vechile Misterii. Se poate ‎spune că în toate aceste locuri de Misterii se vorbea în mod profetic că urma să se ‎petreacă întruparea lui Christos Iisus. Un puternic sentiment de aşteptare umplea ‎acea atmosferă de profeţie în toate Misteriile nordice.‎

Nu trebuie să vă chinuiţi prea mult pentru a descifra sensul şi nici să ‎îmbrăcaţi în gânduri prea conturate ceea ce urmează să vă spun acum. Fraza pe ‎care am să o spun nu este decât expresia simptomatică a unui adevăr profund. În ‎ceea ce ni s-a transmis din tradiţia vechilor Misterii germanice, un ultim vestigiu ‎este legenda lui Siegfried, în care se găseşte ceva din acel sentiment de mister de ‎care tocmai vorbeam. Când ni se arată că Siegfried trebuie considerat ca ‎reprezentant al vechii iniţieri germanice, nordice, când ni se spune că în punctul lui ‎vulnerabil, care era în spate, era pusă o frunză, cine poate resimți că în această ‎legendă există ceva simptomatic, acela îşi poate da seama că locul acela vulnerabil ‎din corpul său este punctul unde se va afla altceva, atunci când fiinţa umană nu va ‎mai putea fi atinsă de ceea ce încă putea răni pe iniţiatul în vechile Misterii nordice. ‎Acesta era chiar locul din corpul omenesc pe care trebuie să-l acopere Crucea Iui ‎Christos Iisus. Iniţiatul în vechile Misterii nordice ignora acest lucru, dar acesta este ‎înţelesul pe care îl evocau vechile Misterii prin legenda lui Siegfried. Aşa se făcea ‎referire în mod simptomatic la concordanţa între vechile iniţieri ale druizilor şi ale ‎droţilor şi Misteriile creştinismului. Iată ce ne aminteşte această instalare, în acel loc ‎în lumea nordică, a primei traduceri germanice a Bibliei. Ne apare ca ceva foarte ‎expresiv şi ca o înlănţuire karmică exprimată în mod simbolic pentru ‎dumneavoastră faptul că un număr de unsprezece foi din Codex argenteus au fost ‎furate într-o zi, dar că posesorul acestor file furate, cuprins de remuşcări, nu a mai ‎vrut să le reţină şi le-a adus înapoi. Aşa cum am spus, nu trebuie să găsim în ‎aceasta neapărat o semnificaţie, ci doar să le considerăm ca o ilustrare figurată a ‎unor înlănţuiri de fapte karmice, iar prezenţa în lumea nordică a primei traduceri ‎în vechea limbă germanică a Bibliei este un exemplu, o expresie a acelor înlănţuiri. ‎Şi la fel cu acest fapt real, istoric tot aşa, tot ceea ce viaţa ne aduce în cale, lucruri ‎mari şi mici, ne va apărea conturat şi luminat de o înţelegere nouă, datorită ‎spiritului antroposofic care ne permite să vedem în tot ce este de natură fizică, ‎perceptibil, o expresie reală a unei realităţi suprasensibile, spirituale” (Rudolf ‎Steiner APOCALIPSA LUI IOAN).‎

Cu privire la „Pictarea bisericii din Drăgănescu„ găsim scris:‎

‎„Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale ‎din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de 15 ani. Părintele ‎Arsenie a pictat-o de două ori, aceasta pentru că, pe alocuri, din pricina ‎lumânărilor, pictura s-a „pangarit” (afumat), după expresia Sfinţiei Sale. (La ‎anumite compoziţii se observă cu uşurinţă cele două straturi picturale.) Aici, cum ‎chiar dânsul spunea, a fost căutat de o „adevărată avalanşă de oameni”. ‎

Pictura de la Drăgănescu nu este una obişnuită, în înţelesul că Părintele ‎Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic. ‎

Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei, Părintele a introdus în pictura ‎de aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, şi compoziţii de-a dreptul şocante ‎care au un rol vădit catehetic şi care se adresează oamenilor zilelor noastre. ‎

Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului şi ‎al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar din lectura picturii, care le ‎grăia direct, fără ocolişuri şi pe înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în ‎noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe ‎oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul”.57 ‎

‎„Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite ‎predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.‎

E o pictură nouă ca şi predica de atunci.”58‎

Ca „predica” de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu splendida-i ‎caligrafie, aşterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate, numeroase sentinţe scurte, ‎lămuritoare, care reprezintă o sinteză a gândirii Sfinţiei Sale. Ele nu sunt simple ‎vorbe de spirit, ci mai degrabă sunt aşchiile ţâşnite din coerenţa şi vigoarea unui ‎trunchi cu rădăcini adânci.59 ‎

Ar mai fi foarte multe de spus şi în ceea ce priveşte felul în care Părintele ‎Arsenie a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică dispunerea fiecărei ‎compoziţii în parte, însă nu acesta este scopul lucrării de faţă. Totuşi, nu se poate ‎trece cu vederea o amplă compoziţie pe care Părintele a zugrăvit-o pe absida ‎altarului. Ea ne prezintă momente „Din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, ‎pe vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit biserica ‎între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei sale în 28 ‎ale idelor lui noiembrie, cu vina de pe urmă: «Ştefan mi-a făcut temniţa ‎mănăstire!»”.60‎

Este ştiut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida altarului ‎mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar reprezentată. Deci pictarea ‎ei aici este firesc să ridice semne de întrebare, mai ales că ocupă un loc important în ‎absidă, atât în ceea ce priveşte dimensiunea ei, cât şi în ceea ce priveşte spaţiul pe ‎care se desfăşoară, şi anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, este limpede că ‎Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziţie aici. ‎

Nu aş vrea să fiu înţeles greşit şi să se creadă că, în cele ce urmează, doresc să ‎accentuez doar latura profetică a personalităţii Părintelui Arsenie, însă, căutând un ‎răspuns la semnificaţia amplasării compoziţiei cu pricina în acel loc însemnat, nu ‎pot să nu observ asemănările dintre cele două vieţi – a Cuviosului Ştefan cel Nou şi ‎a Părintelui Arsenie – şi mai ales faptul că amândoi s-au săvârşit din viaţă în 28 ale ‎lunii lui noiembrie!61” (O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de ‎capete, Ed. Teognost, p. 34).‎

‎57. Cărarea Împărăţiei , p. 157.‎

‎58. Ibid., p. 171.‎

‎59. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite…‎

‎60. Cărarea Împărăţiei, p. 325.‎

‎61. În Duminica Ortodoxiei, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/1999, p. 43.‎

Iată, este forte primejdios de nu vom arăta celor care au evlavie la Părintele ‎Arsenie Boca că:‎

E foarte posibil ca Părintele Arsenie să fi pictat ereticii în biserica Drăgănescu ‎cu gândul ca noi să pricepem că ecumenismul, acceptarea că Biserica – Trupul lui ‎Hristos este dezbinată, „unirea Bisericilor”, recunoașterea ca sfinți a tuturor ‎ereticilor și povățuitor pe Papa, însemnează „urâciunea pustiirii, care s-a zis prin ‎Daniil prorocul (9, 26), stând în locul cel Sfânt, cel ce citește să înțeleagă” (Matei ‎‎24, 15). A accepta că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată, înseamnă a ‎tăgădui Dumnezeirea lui Hristos, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Wulfila ‎semiarianul, care tăgăduia Dumnezeirea lui Hristos. Al accepta pe Papa Francisc, ‎Povățuitor, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Francisc de Assisi. Apoi este știut că ‎aceia care se vor împărtăși la altarele bisericilor care acceptă „unirea Bisericii”, ‎acceptă ca sfinți toți ereticii, nu se împărtășesc cu Trupul lui Hristos, Dumnezeiesc ‎și omenesc. Unirea lor este în „hristosul” lui Wulfila semiarianul.‎[7]

‎

Nu putem fi dca e acord cu ideea că pictarea ereticilor și a ereziilor pe pereții bisericii din Drăgănescu ar fi vreo sugestie subtilă să ne ferim de ecumensim. Ar fi trebuit, conform stilului brutal atât de obișnuit al sfinției sale, să o spună clar și răspicat.

Mai mult Sfintele Icoane nu sunt adresate numai intelectualilor rafinați și tuturor, inclusiv oamenilor simpli.

‎ 925. -Sfinții Părinți au avut grijă să înlăture orice icoană care ar reprezenta vreun chip ‎necuviincios, sau simbol nepriceput ușor, ca să nu se dea prilej celor neștiutori sau necredincioși ‎să defaime cele sfinte, zicînd că sînt himere mitologice, etc. ‎[…]

Zugrăvim sfintele icoane pentru înfrumusețarea bisericilor, ca să fie ca niște cărți pentru cei ‎neînvățați și spre imitarea virtuților sfinților și pomenirea și sporirea dragostei și pentru ca să se ‎țină trează grija de a-l chema întotdeauna pe Domnul, ca Stăpân și Tată, iar pe sfinți ca pe ‎slugile Lui, și ajutători și mijlocitori ai noștri”. -Răsp. la, întrebarea III.‎[8]

Nu este vorba de himere mitologice ci ecumeniste la care se adaugă, mai grav, și sporirea imitării și dragostei față de ecumenism, mai concret imitarea celor înșelați în lucrarea lăuntrică (Francisc de Assisi) și/sau de erezii (Wulfila arianul și Vaticanul pictat ca o „sfântă biserică”) și sporirea dragostei față de ei, după este descris mecanismul impactului icoanelor asupra oamenilor de către Sfânta Biserică.

Roadele acestei predici pictate se regăsesc în realitatea dureroasă contemporană. Cine merge la biserica din Drăgănescu aude și pe ghidul locului și pe Părintele slujitor spunând fraze ca acestea: „Francisc de Assisi este Sfânt fiindcă, deși romano-catolic, a ținut canonul Ortodoxiei. Wulfila nu este episcopul got arian, ci un altul, Ortodox” de care nu pomenește, desigur, nici o istorie laică sau bisericească. Este vorba de a demonstra cu orice chip, înfruntând toate evidențele, că protagonistul de la Prislop și Drăgănescu este Sfântul Ardealului, de fapt sfântul lor personal, fiindcă nu credem că tot Ardealul a fost înșelat astfel de rău.

Aceste fel de interpretări sunt reproduse și în scris de ucenicii cei mai înfierbântați ai Părintelui Arsenie Boca, după cum am pomenit deja:

Ca un înainte-văzător, Părintele și-a ‎îngăduit să-l picteze în lucrările sale și pe ‎Sfântul Francisc de Assisi, despre care știa ‎că, deși a fost catolic, a avut viață sfântă și ‎un mare rol în întărirea credinței la vreme ‎de ispită. însă bârfitorii afoni n-au întârziat ‎să-l acuze, deși Părintele a pictat după ‎îndemnul de Sus [un asemenea sus nu poate fi decât vama ereziilor de unde vin să ne ispitească arhiconii, teologii iadului –n.n.], neauzit de cei mai mulți ‎dintre noi.‎

În stânga, mai în față, Părintele a pictat ‎Catedrala reprezentativă a Ortodoxiei, ‎Sfânta Sofia din Constantinopol. Printr-o ‎punte viitoare, a legat-o de catedrala ‎Sfântului Petru din Roma, a catolicilor, ‎pictată în planul doi, pusă sub autoritatea ‎Sfântului Apostol Petru, răstignit cu capul ‎în jos. Ei, catolicii, nu vor să se întoarcă la ‎Ortodoxia în care au fost peste o mie de ‎ani. Dar nici de noi, cât de ortodocși ne ‎credem, dacă nu vom ține cărarea cu ‎adevărat ortodoxă, cu viața și cu învățătura ‎arătată de Sfinți și de Părintele Arsenie, nu ‎va fi bine.^[9]‎

 

Iată cum Părintele Petru Vamvulescu pune pe același plan Ortodocșii ca și catolicii, dacă nu devin credincioși în arsenism, numit cărare cu adevărat Ortodoxă. Dar tocmai credința arsenică, susținând că Francisc de Assisi ar fi Sfânt, deci că vreun eretic poate fi Sfânt, fără a se converti la Ortodoxie, și că romano-catolicismul (simbolizat esențial de basilica San Pietro, unde ‎se aleg papii) ar putea fi Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească în afara Căreia nu este mântuire,‎ este căderea cea mai adâncă ce ne îndepărtează cu totul de la Sfinții Părinți și de la adevărata Ortodoxie, fiind centrul ereziei uniate. Să ne ferească bunul Dumnezeu a urma vreodată învățătura arătată de Părintele Arsenie Boca!!!

La stânga Domnului sau în dreapta picturii se află: sfântul apostol Petru, sfântul apostol Pavel, ‎sfântul Macarie Egipteanul, acoperit de părul lung și alb, sfântul cuvios Teodor Studitul, sfântul ‎Ieronim – tălmăcitorul Vulgatei, sfântul Francisc de Asisi – mărturie a adevăratului ecumenism, în ‎viziunea ortodoxă a Părintelui Arsenie -‎ […]

Jos în centrul picturii se vede parțial globul pământesc, crăpat, pustiu și înroșit de sânge, pe care ‎scrie: „Fărădelegile atrag pustiirea pe pământ” (înțelepciunea lui Solomon 5,23) și pe care ‎domnește în picioare Cain ucigașul, cu coif pe cap, gol, având numai învelitoare la mijloc și ținând ‎în dreapta sa o sabie, pe care Părintele Arsenie a scris: „Sabia pedepsește pe ucigași și confirmă ‎pe sfinți”. împrejurul scutului din mâna stângă a lui Cain stă scrisă: „Legea ispășirii: Cine ia pe ‎altul rob, de robie are parte. Toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52). Cain este ‎urmat îndeaproape dinspre orizontul pământului, de un corp de armată modernă înzestrată cu căști ‎și mitraliere. Crunții soldați sunt conduși de un civil care-i cheamă la asalt cu mâna dreaptă în vânt. ‎Armele acestora se îndreaptă după sabia lui Cain, pe pământ, înspre Biserica lui Hristos ‎înveșmântată în alb: Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și Bazilica Sfântul Petru din Roma, ‎unite în nimb auriu, luminos și plin de raze ale Duhului Sfânt, aflate sub piciorul Crucii Domnului, ‎răstignit cu mana desprinsă din cui. Biserica-Templu și Mireasă a lui Hristos stă între cer și ‎pământ, atingând orizontul pământesc din dreapta, dar existând dincolo de acesta, într-un fond ‎albastru, pe o Stâncă din văzduh pe care scrie: „Pe această piatră (a dumnezeirii) voi zidi ‎Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pre ea” (Matei 16,18).‎

Deasupra nimbului sfintei Bisericii, Părintele Arsenie ne reamintește cuvintele celebre ale ‎sfântului Ciprian al Cartaginei (j*258), din lucrarea „De unitate Ecclesiae”: „Extra Ecclesiam ‎nulla salus”, adică: „în afară de Biserică [și Părintele Arsenie Boca adaugă pictat ideea eretică: „în afară de biserica Romano-Catolică” – n.n.] nu există mântuire”. Sub Crucea Domnului Hristos, ‎mărturisim articolul din Crez privitor la sfânta Biserică: „Cred întru una, sfântă, sobornicească ‎și apostolească Biserică”. Biserica lui Hristos înaintează înspre sfântul Altar sau Eshaton, fiind ‎umbrită, străjuită, apărată și călăuzită de Crucea Mântuitorului. Armele antihristice și apocaliptice ‎îndreptate spre Biserica creștină, concentrează și cuprind într-ânsele toate persecuțiile și ‎prigonirile din istoria creștinismului, care au menținut și mențin însângerată coasta Trupului ‎ecclesial al lui Hristos, răstignit pe Crucea veacurilor.‎

Învăluite de mâna Părintelui Arsenie în același nimb și aură într-o „perihoreză” ecumenică ‎vizionară, ortodoxia și catolicismul, reprezentate simbolic de către cele doua catedrale ‎emblematice – Sfânta Sofia din Constantinopol și Sfântul Petru din Roma – vor ajunge într-un târziu ‎din nou la „unirea ipostatică” a primului mileniu creștin, conform iconografiei bisericii de la ‎Drăgănescu.‎ [ce nimb, ce aură, ce perihoreză poate fi între Adevăr și minciună, între lumină și întuneric, între Biserica Ortodoxă și adunarea celor ce au ca dumnezeu pe papă?  2Co 6:14 Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? 15 Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? ‎– n.n.] ‎[10]

Ba însuși Părintele Arsenie Boca ne tâlcuiește propria pictură: reprezentarea teoriei eretice ar ramificațiilor: Sfânta Biserică nu a rămas una prin căderea apusului în erezie, ea are nevoie de celelalte confesiuni ca să se reunească și să revină la Ea pentru ca redevie Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Învățătura Ortodoxă însă este limpede: oricâți eretici s-ar rupe de la Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit Ea rămâne Întreagă, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, neavând nevoie de eretici ca să Îl aibă pe Hristos – Adevărul în Ea. Pierderea este a ereticilor, care cad și din Împărăția Cerurilor. Sfânta Biserică pierde doar prin compasiune pe cei ce ar fi putut fi copiii Ei și suferă, cum este îndurerat și Însuși Hristos, așteptând cu dragoste și răbdare ca ei să revină, după cum spun Sfinții Părinți, la Sfântul Sinod al VIII-lea Ecumenic, care precis va fi, după cum spun adevărații prooroci, după Marele Prăpăd:

Mai departe, îl lăsăm pe însuși Părintele Arsenie să ne tâlcuiască ‎‎„Biserica și lumea” printr-un ‎text inedit, descoperit recent între ‎manuscrisele Sfinției Sale, de la Așezământul monahal de la ‎Sinaia:‎

‎«Pictorilor li se dau uneori, în istoria artelor, și teme abstracte, greu ‎de transpus în plastică. Alteori ‎și le iau singuri, cum e cazul de față, ca ‎de pildă ilustrarea unui text ca acesta: „Pus-am înaintea ‎voastră calea ‎vieții și calea morții; spre care vă veți tinde mâna, pe aceea veți avea-o” ‎‎- din ‎înțelepciunea lui Sirah 15,17.‎

Ca să fie mai lămurit textul, i s-a adăugat o primă direcție (că poate ‎avea mai multe), ‎intercalându-se două sensuri, direcții, diametral opuse: ‎‎„Biserica și lumea”. Cu această delimitare, ‎textul devine posibil din ‎punct de vedere plastic. Iar cum între aceste două realități a fost ‎‎întotdeauna neînțelegere, conflict, chiar și război de exterminare, aceasta ‎o explică linia de ‎demarcare între două zone, una luminoasă și alta ‎întunecoasă, arătând ca o linie de front ‎negeometrică și asimetrică; ba ‎mai mult chiar, pe două planuri ontologice cotangente. Biserica e în ‎‎lume, dar lumea nu e în biserică – „lumea” pentru care nu s-a rugat ‎Domnul Hristos. Aceasta e ‎lumea patimilor, care nu e creația lui ‎Dumnezeu, ci creația și stăpânirea îngerului rebel, Satana, ‎după ‎traducere „protivnicul” lui Dumnezeu, iar pe românește „Dușmanul” lui ‎Dumnezeu și al ‎omului. […]  De aceea au venit urmările fărădelegilor pe ‎pământ, tot felul de pustiiri și cortegii de ‎rele. „Fărădelegile atrag ‎pustiirea pe pământ” (înțelepciunea lui Solomon 5,23). Urmările și ‎‎rostul pustiitorului Cain și a urmașilor lui, iar mai apoi a lui Iuda cu și ‎mai mulți urmași împotriva ‎lui Dumnezeu și a oamenilor. Alături de ‎această felie de pământ, înroșită de urmările fărădelegilor, ‎se află o altă ‎emisferă luminoasă, radiantă, reprezentând Biserica apostolică, cu ‎primele ei două ‎ramuri: răsăriteană Sfânta Sofia și apuseană Sfântul ‎Petru din Roma. [aici nu este vorba numai despre o erezie subtilă, numită teoria ramificațiilor, dar și de o crasă ignoranță istorică. Sfânta Biserică, după cum mărturisim în Sfântul Crez este Una, deci nu este împărțită în două ramuri, după cum și Trupul lui Hristos este Unul.  1Co 12:27 Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. 28 Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Așadar unde a pus Dumnezeu în trup ca mădulare pe eretici, că nu sunt enumerați. De ce?   Joh 15:4 Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. 5 Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. 6 Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.  Deci este o viță, și cine nu rămâne în ea se usucă și arde în focul veșnic. Mai vedem că cei ce fac minuni sunt enumerați după învățători, ca să înțelegem că cineva, chiar dacă ar face minuni, ca să fie autentice, trebuie să asculte nu numai de Apostoli, Sfinții prooroci, dar și de învățătorii Ortodocși. Iar proorocii ca să fie adevărați, trebuie să se supună învățăturilor Apostolice. Acesta este și criteriul adevăratelor minuni (să ducă la învățături Ortodoxe), iar criteriul adevăratelor proorocii să se supună Predaniei Apostolilor. De aici vedem că Părintele Arsenie Boca nici nu a făcut minuni autentice, fiindcă nu s-a supus învățăturilor Ortodoxe, nici nu a fost prooroc Sfânt, deoarece nu s-a supus învățăturilor Apostolilor, care ne învață în Sfintele lor Canoane:

‎ CANONUL 45‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se ‎afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. ‎‎65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]‎ […]

‎ CANONUL 46‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce ‎conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?‎

‎ [Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 1, 6, 15; Vasilie, can. ‎‎1, 20, 47, 2]‎[11]

Nu putem spune că Părintele Arsenie Boca a vorbit, după adevăr, nici măcar istoric. Rădăcina istorică a Sfintei Biserici se află la Ierusalim, iar rădăcina Ei duhovnicească este Trupul cel Unic lui Hristos  Efe 4:5 Este un Domn, o credinţă, un botez. Pe vremea Apostolilor nu exista nici Sfânta Sofia din Constantinopol, nici San Piedro din Roma. Azi în Sfânta Sofia este un muzeu, fiind în trecut și o Moschee, Sfânta Sofia este, deci, un simbol trecut al mahomedanismului, ideologia fanatică despre Mohamed ca centru al credinței și un simbol actual al secularismului, ideologia fanatică despre omul științific, istoric, ca centru al credinței, iar San Piedro este simbolul cel mai puternic al papismului, ideologia fanatică despre Papă, omul înlocuitor al lui Hristos, ca centru al credinței. Deci nu pot fi nici Sfânta Sofia (cea de acum sau de pe vremea Părintelui Arsenie Boca), nici San Piedro (cea de nici când, fiindcă în această clădire nu s-a slujit niciodată Ortodoxia ci întotdeauna a fost viclenită și primejduită) Sfânta Biserică Apostolică. Iar dacă ne gândim la Sfânta Sofia care a fost Ortodoxă, dacă o asociem cu San Piedro, ca în tabloul pictat de sfinția sa, Cel mai apropiat și evident simbolism al lor, este unirea ecumenistă între răsărit și apus care se face și s-a făcut sub presiunea grăbită a politicii mondiale de la Patriarhul Constantinopolului uniat și tiran Ioan Becul, continuând cu Patriarhul uniat slăbit de bătrânețe Iosif al II-lea, al Constantinopolului, căzut la sinodul Ferrara-Florența, apoi al Patriarhului visător Athenagora ce-și dorea unirea la un potir cu papa, neținând cont de căderea de la dragostea ce arată rătăcirea în credință celor ce se pierd prin erezie, și venind până azi ca o ispită uniată puternică. Acesta este de fapt și mesajul și îndemnul Părintelui Arsenie Boca evident, căci având ca tată un greco-catolic și ca un mod de a gândi și a crede, moștenit de la el, se exprimă în toate, scris și pictură, ca uniat ‎– n.n.] Aceste două Biserici istorice ‎[Sfinții Apostoli numesc adunările și casele de adunare ale ereticilor nu biserici ci sinagogi  CANONUL 65‎

‎ Dacă vreun cleric, sau mirean va intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, spre a se ruga, să se ‎și caterisească, și să se afurisească.‎

‎ [Apostolic, can. 7, 45, 71; Sinod 6, can. 11; Antiohia, can. 1; Laodiceea, can. 6, 32, 33, 37, 38]‎ ‎vedeți că Părintele Arsenie Boca nu este învățător sau prooroc Ortodox?– n.n.] stau [sinagoga Romei nu stă ci cade, neavând legătură cu Dumnezeu – Cuvântul ‎– n.n.] ‎ pe cuvântul Domnului ‎Hristos spus lui Petru, când acesta prin revelație a mărturisit ‎‎dumnezeirea Mântuitorului. Căci, pe omul căzut și decăzut numai ‎Dumnezeu îl mai poate readuce ‎la destinația și nemurirea pe care i le ‎stricase Satana cu momeala lui, a păcatului. Textul, locul ‎drept al ‎temeliei Bisericii, e următorul: „Pe această piatră (a dumnezeirii) – ‎mărturisită de Petru ‎prin revelație – voi zidi Biserica Mea și porțile ‎iadului nu o vor birui pre ea”. Deci dumnezeirea ‎lui Iisus Hristos e ‎temelia Bisericii, nu persoana lui Petru și nici Scriptura (deși-i insuflată ‎de Duhul ‎Sfânt) cum va zice o a treia biserică apărută cu vreo ‎cinsprezece veacuri mai târziu. [acum numește biserică sinagoga protestanților ‎– n.n.] ‎ Aci-i ‎cotangența: Cain ucigașul și Iuda ‎vânzătorul, pustiind pământul, luptă contra Bisericii, care-i ‎totodată și ‎pe alt tărâm, tărâm al naturii întemeietorului, unde ei nu pot ajunge cum ‎vor ei: pustiind.‎

E chiar locul ce-o explică, de ce răul n-a fost lichidat total și moartea ‎n-a fost oprită din pustiirea ‎ei. Satana i-a cerut pe credincioși, începând ‎cu apostolii, dintre care l-a biruit și l-a dobândit pe ‎Iuda, să-i cearnă pe ‎toți, ca pe grâu. I s-a îngăduit această cernere sau selecție. Că e chiar ‎necesară ‎o selecție a dovedit-o chiar istoria creștinismului. De pildă, ‎după declararea libertății Bisericii prin ‎Edictul de la Milano al lui ‎Constantin cel Mare, au intrat în creștinism la mare grămadă toți ‎‎demnitarii stăpânirii, toți slujbașii – că doar e credința împăratului. De ‎unde înainte în credința ‎creștină era primejdie de moarte să intre cineva. ‎Regimul de libertate a cultului n-a mai pus ‎nimănui viața în primejdie, ‎dar nici silința creștinilor, cu grămada, n-a mai fost pentru virtute și ‎‎răspuns bun înaintea lui Dumnezeu pentru viața de pe pământ. De aceea ‎un istoric contemporan al ‎veacului IV spune: „Dacă n-ar fi trimis ‎Dumnezeu pe cei Trei Sfinți Ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan Gurădeaur, ar fi trebuit să vie ‎Hristos a doua oară, așa de ‎mult se înmulțiseră relele între creștini”. ‎Acest mers negativ al libertății omenești a fost motivul ‎ilustrării săbiei ‎lui Cain cu textul: „Sabia pedepsește pe ucigași și confirmă pe sfinți”. E ‎chiar ‎legea ispășirii. „Cine ia pe alții robi, de robie are parte. Toți cei ce ‎scot sabia de sabie vor ‎pieri”. Așadar sabia e lăsată de Dumnezeu în ‎continuare, dar Dumnezeu i-a schimbat rostul. De ‎asemenea i-a schimbat ‎și morții puterea. Moartea pentru creștini nu mai e o sperietoare și o ‎groază, ‎chiar de-i forțată, ci-i o eliberare de păcat, a trupului păcatului. ‎‎„Nu vă temeți de cei ce ucid ‎trupul și mai mult nu pot face nimic!” ‎Moartea fizică în creștinism e eliberare și bucurie [nu moartea fizică e eliberare și bucurie, ci moartea duhovnicească, în stare de jertfă, chiar și atunci când se desparte sufletul de trup. Nu automat cine este creștin moare bine, numai cel ce este adevărat creștin, adică predat lui Hristos prin lepădarea de sine ‎– n.n.] ‎. ‎Moartea, Jertfa ‎Domnului Hristos, a schimbat sensul morții. Cine moare din pricina ‎Domnului ‎Hristos [nimeni nu moare din pricina Domnului nostru Iisus Hristos, ci din pricina propriilor păcate sau/și a păcatului lui Adam. El a murit din pricina noastră ‎– n.n.] ‎, e fericit: a dobândit viața veșnică. Nu mai este frică ‎de moarte, decât unde nu e credință și ‎pocăință [ba există frică de moarte și unde este credință și pocăință, chiar dacă frică de moarte duhovnicească. Citim despre Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare:  ‎Când era pe moarte avva Arsenie, s-au tulburat ucenicii lui. Dar el le-a zis: “Încă nu a ve‎nit ceasul; iar când va veni ceasul, vă voi spune vouă. Dar am să mă judec cu voi la diva-‎nul lui Hristos, de veți da trupul meu cuiva”. Iar ei au zis: “Și ce vom face, că nu știm un-‎de să-l îngropăm?” Și le-a zis lor bătrânul: “Nu știți să legați o funie de piciorul meu și să ‎mă trageți la munte?” […] iar când era aproape de a muri, l-au văzut pe el ‎frații plângând și i-au zis lui: “Până și tu te temi, părinte?” Și a zis lor: “Într-adevăr, frica ‎cea de acum, ce este cu mine în ceasul acesta, o aveam de când m-am făcut călugăr”. Și ‎așa a adormit.‎ […] Căci era bărbat bun și plin de Duh Sfânt și de credință.[12] De unde se vede că Arsenie cel prea, prea mic a căzut în amăgire tocmai fiindcă nu cultiva în sine frica de moarte, crezându-se cu credință și pocăință drepte ‎– n.n.] ‎. Deci iată tangența ‎Bisericii istorice cu Biserica biruitoare din cer, susținută de ‎dumnezeirea ‎întemeietorului ei, contra viforului răutății și morții. Această idee s-a ‎arătat plastic ‎prin legătura tangentă între sfințenia Bisericii, arătată ‎prin raze și tonalitate deschisă, cu finalul ‎superior al unei tâmple de ‎biserică, de pe a cărei tâmplă Domnul Hristos răstignit, desprinde o ‎‎mână din cuie [altă erezie pictată, pe care, dacă ne va ajuta Bunul Dumnezeu, o vor dezlega Sfinții Părinți cu învățăturile lor pline de înțelepciune în studiul aparte despre picturile păgâne și eretice de la biserica Drăgănescu ‎– n.n.] ‎și cheamă cu extremă tărie pe oameni: „Veniți la Mine!”‎

Sub acest final de tâmplă sunt notate cuvintele din „De unitate ‎Ecclesiae” cap. IV, a sfântului ‎Ciprian: „Extra Ecclesiaem nulla salus”. ‎De asemenea și cuvintele din simbolul credinței, stabilit ‎de primele ‎sinoade ecumenice „Cred întru una, sfântă, sobornicească și ‎apostolească ‎Biserică”. Scrie cu roșu, nu numai ca rost cromatic de ‎înviorare locală, ci și ca semn al multor ‎lupte cu vrăjmașii împotriva ‎Bisericii. Ce-a făcut trufașul cardinal Humbert aruncând anatema lui ‎pe ‎altarul Sfintei Sofii la 1054, a rupt unitatea, a pătat sfințenia Bisericii cu ‎un păcat al trufiei; iar ‎Biserica „sa” a primit jumătate de mileniu mai ‎târziu aceeași faptă a altui neamț trufaș: Reforma ‎lui Luther, iar de ‎atunci roiul neoprotestanților nu se mai termină și unitatea Bisericii nu ‎se mai ‎realizează decât la al VIII-lea sinod ecumenic – dacă va mai fi. ‎[iar cuvinte eretice numind sinagogile ereticilor biserici și contrazicând pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos:  Mat 16:18 Şi Eu îţi zic ţie, că […] pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.  A biruit-o oare Humbert, oare Luther? Cine a putut rupe unitatea și păta sfințenia Sfintei Biserici sau a Trupului lui Hristos? Și cum poate fi San Piedro în unitatea Bisericii, în afara căreia nu este mântuire. Oare în afara lui San Piedro nu este mântuire? Dar San Piedro însăși, cu toți ucenicii papei sunt în afara mântuirii pentru că sunt în afara credinței drepte, în afar iubirii Sfintei Biserici. Ce mâhnit trebuie să fie Sfântul Ierarh mucenic Ciprian al Cartaginei că se răstălmăcesc cuvintele sale pe dos, pentru a se susține sfințenia celor despre care tocmai el ne-a învățat cu o așa tărie nebiruită că, din nefericire, ereticii nu se pot mântui? ‎– n.n.] ‎ Deci cine a ieșit din unitate, din ‎sfințenie, din apostolicitate și ‎sobornicitate?‎ [după învățături chiar Părintele Arsenie Boca ‎– n.n.] ‎‎’‎

Tot a reușit „Prințul veacului acestuia”, să mai țină pe Domnul Hristos în ‎agonie, pe cruce, cu una ‎din patimile sale, Biserica luptătoare [dar Diavolul este pricina răstignirii lui Hristos? Nu dragostea neînțelesă și uimitoare a Mirelui? Diavolul vrea să ne mântuim noi? Dar fuge de Sfânta Cruce și de smerenia lui Hristos ‎– n.n.] ‎. Dar cu atât mai ‎puternică e chemarea Domnului Hristos ‎către creștini: „Veniți la Mine” cu cât e mai ‎dureroasă smulgerea din cuie a unei mâini (a ‎Providenții pe tot intervalul până la ‎sfârșitul lumii) răstignite. [niciodată nu a dorit să desprindă Sfânta Sa mână de pe Sfânta Cruce, mai mult semnele cuielor le va păstra ca o identitate și amintire a Sfintei Cruci din Sine în veșnicie. El este Cel Răstignit și Împărat al Slavei neîncetat și concomitent, în starea de Și acum, și pururea, și în vecii vecilor. Amin! De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Îl numesc Împărat, pentru că Îl văd răstignit!”[13].Și cine ar putea spune că Providența este smulsă și lucrează fără Sfânta Cruce chiar și în veșnicie, darămite până la sfârșitul lumii, când 1Co 1:18 cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Oare Providența este fără putere? Sau este vreun moment când Dumnezeu cel Atotputernic nu mai are putere, fiind smuls de la ea? ‎– n.n.] ‎Cine a văzut o clipă chipul lui Iisus ‎Hristos îndurerat, ‎privind prin toți oamenii chemându-i, confirmă și mărturisește această chemare ‎și ‎privire. Aceeași chemare peste lume e și la răstignirea de pe boltă. Suferință a fost în ‎‎Ghetsimani, în lacrimile și picăturile de sânge. Acestea erau pentru Sine [dar când a plâns și sângerat Hristos pentru Sine? Doar că ne-a privit pe noi ca pe Sine și ne-a iubit mai mult decât pe Sine Însuși, avându-ne pe noi ca pe un alt Sine mai iubit. ‎– n.n.] ‎; dar când a ‎spus apoi că ‎‎„pentru aceasta am venit”, adică pentru jertfă capitală, privirea durerii, ‎ne are pe noi în vedere.‎[14]

Ne întrebăm: dacă acum, când se caută cu orice chip prudența în afirmații (făcând pe Părintele Arsenie Boca ba legionar, ba antilegionar, ba credincios simplu, ba filozof, ba bici al lui Dumnezeu, ba blând, ba zelot antiecumenist, ba ecumenist, ba făcător de minuni, ba om de știință, ba intelectual desăvârșit, iubitor al Sfintei Tradiții, ba pictor novator din vedenii, pentru a fi pe placul tuturor după patima rațională a fiecăruia și pentru a înșela cu orice preț opinia multora ca să devină aderenți ai mișcării arsenice, spre a obține o canonizare pripită și forțată), scapă totuși atât de multe informații înfricoșătoare despre sfinția sa și învățăturile sale stricate, ce va fi dacă va intra acest cal troian, numit arsenism, având în pântece atâtea erezii, în cetatea calendarului Ortodox? Atunci se vor scoate pe față toate aberațiile tocmai ca să le urmăm, ca fiind un model de sfințenie. Să ne ferească bunul Dumnezeu de o asemenea prăpastie, care ne-ar duce și pe noi și pe bietul Părinte amăgit la un amar de osândă!

Este evident că Părintele Arsenie Boca nu poate fi un model de Sfânt Ortodox dacă vorbește ambiguu și dacă roadele sale în ucenici sunt credința eretică a ecumenismului, care oricât ar fi de vopsit, chiar și în frescă, la biserica Drăgănescu, tot cioară neagră este.

Mat 5:37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.

Luc 6:43 Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. 44 Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini.

[1] Vedeți: Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise”, p. 267.

[2] Vezi: Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca 2002, p. 32, 218.

[3] Ibidem, p. 221.

[4] Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viața, învățăturile și minunile, Editura credința Strămoșească, 2003, 158-159.

[5] Noi am spune că nu este cu darul lui Dumnezeu o asemenea răstălmăcire pomenită mai jos. Până aici este o privire limpede, cu darul lui Dumnezeu. Dar a spune că Părintele Arsenie Boca îndeamnând prin pictură și prin scris la ecumenism, sugerează că nu este bun ecumenismul este tipic gândirii ucenicilor înfierbântați, care văzând cornița de drac vor să ne convingă că este vânătă, după cum spunea Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. De altfel, după cum ne-a explicat Părintele Iachint însuși, a scris acest compromis din milă pentru îndrăgitorii lui Arsenie, ca să aibă un pretext de la idolul lor să combată ecumenismul, când vor fi îndemnați prin învățăturile pictate și scrise ale protagonistului de la Drăgănescu, să cadă și ei în ecumenism. Despre ecumenismul evident al Părintelui Arsenie Boca am scris și noi, cu darul lui Dumnezeu, două capitole distincte. Unul mai sus și unul mai jos, chiar referitor la acest text al Părintelui Iachint, repetat în studiul sfinției sale, atât de folositor, despre Ulfilas episcopul goților, cum îl numea Părintele Arsenie Boca.

[6] Cuvânt al Părintelui Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa Ilie. Din DVD-ul dat nouă, de către sfinția sa, la Sfânta Mănăstire Pavel, din Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015. Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.‎

[7] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[8] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[9] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 56

[10] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină”  a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 164, 175-177.

[11] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 61

[12] Patericul…, Pentru Avva Arsenie, 40, 42.

[13] <http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=78&a=4870>, vineri, 14 august 2015.

[14] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină”  a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 176-179.

Publicitate