+ Nelămuriri ale Părintelui Mihai-Andrei Aldea în legătură cu Părintele Arsenie Boca și… Ortodoxia 3

Conținutul acestei pagini poate fi descărcat sub formă de carte, însoțit cu imagini… lămuritoare, de aici:

Nelamuriri ale Parintelui Mihai-Andrei Aldea legate de Parintele Arsenie Boca si… Ortodoxie

K.  Părintele Arsenie Boca – învățături schismatice și eretice

Haideți să cercetăm acum roadele întunecării rațiunii Părintelui Arsenie Boca provenite din hrănirea încă din pruncie cu învățături eretice, din pofta de a fi admirat și din disprețul mânios ce-l arăta prin vădirea păcatelor (susținute și de succesul vedeniilor, și de asaltul oamenilor rătăciți):

Aici le vom enumera, iar dacă doriți să le cercetați mai îndeaproape puteți citi capitolele corespunzătoare:

1. Învățături schismatice (împotriva Sfintelor Canoane) ale Părintelui Arsenie Boca:

– Despre pruncii avortați;

– Despre sinucigași;

– Despre Sfânta Cruce;

– A băgat animale hipnotizate în biserică;

– Propovăduitor și inventator de apocrife.

2. Învățături eretice ale Părintelui Arsenie Boca. Anatematizat de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice

Unii ar spune că au avut folos din scrierile Părintelui Arsenie Boca fiindcă este un mare combatant al avorturilor, beției și furturilor. Din păcate, însă, această apologetică împotriva patimilor trupești este un praf în ochii creștinilor ca să nu vadă că sfinția sa propovăduia (prin învățătură și exemplu personal) patimile sufletești cu mult mai rele și mai păgubitoare cum sunt slava deșartă, asprimea față de frați, pofta de tot felul de plăceri mascate de conviețuirea decentă la arătare (deci mai grave fiindcă nu se pot depista, mărturisi și combate). Iar aceasta nu este opinia noastră, ci experiența în Sfântul Duh al Sfintei Biserici.

Pe lângă cele spuse, mai trebuie să se știe mai ales aceasta, care e de mare trebuință tuturor celor ce râvnesc să dobândească virtutea și se sârguiesc să ocolească păcatul: cu cât e sufletul neasemănat mai bun decât trupul, și mai distins și mai cinstit în multe și foarte însemnate privințe, cu atât sunt și virtuțile sufletești mai bune decât cele trupești, mai ales cele cari imită pe Dumnezeu și poartă nume dumnezeești. Cu totul dimpotrivă trebuie să socotim despre păcatele sufletești că se deosebesc de patimile trupești în ce privește efectele lor și pedeapsa lor, măcar că acest lucru îl uită mulți, fără să știu cum. Beția, curvia, preacurvia, furtul și cele apropiate acestora, oricât sunt de urîte la arătare celor evlavioși și celor ce fug de ele sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce stăruiesc în ele fără să se îndrepte, în comparație cu patimile sufletești, cari sunt cu mult mai rele și mai grele ca acelea și cari duc la starea dracilor și la osânda veșnică rânduită acelora, pe cei stăpâniți de ele. E vorba de pismă, de pomenirea răului, de răutate, de învârtoșare și de iubirea de argint, care-i rădăcina tuturor relelor, după Apostol, și de cele asemenea.

[…]Patimi sufletești sunt acestea: uitarea, nepăsarea și neștiința.2 Când ochiul sufletului sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile cari sunt acestea: neevlavia, credința strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuțimea, mânia, amărăciunea, înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, lașitatea, cearta, rivalitatea, pisma, slava deșartă, mândria, fățărnicia, minciuna, necredința, sgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecțiunea pentru cele pământești, trândăvia, micimea de suflet, nemulțumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorința de a plăcea oamenilor, viclenia, nerușinarea, nesimțirea, lingușirea, înșelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele părții pătimașe și gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care e maica și rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire și răutatea. Iar patimi trupești sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beția, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăția, amestecarea sângelui [incestul], stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele și toate patimile urîte șl protivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte [sacrilegiul], hoția, uciderea, orice moleșire trupească și bucurie de voile trupului mai ales când trupul e sănătos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, ușurătatea, moliciunile, înfrumusețările, vopsirea feții, pierderea vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc, reaua și pătimașa întrebuințare a lucrurilor dulci ale lumii, viața iubitoare de trup, care, îngroșând mintea, o face pământească și dobitocească și nu o lasă niciodată să tindă spre Dumnezeu și spre lucrarea virtuților^[1]

După cum vedem, Părintele Arsenie Boca nu a combătut toate patimile trupești, ci pe unele, ca de exemplu ghicitul și prezicerile (și nu numai cum se va desprinde din studiul vieții sfinției sale, cu caractere îngroșate mai sus) le-a și practicat. Dar patimile sufletești mai grave nici măcar nu le observă sau înțelege. De aici și întunecarea rațională până la a cădea în erezii.

De aceea, ca să poată fi depistat cu ușurință de Ortodocși, Dumnezeu a îngăduit ca Părintele Arsenie Boca să se dea pe față în năvala zbuciumată a scrierilor sale cu niște scăpări mult mai evidente, de necontestat, ca să nu fim amăgiți de subtilitatea patimilor sufletești propovăduite de sfinția sa. Aceste scăpări sunt erezii date anatema la Sfintele Sinoade Ecumenice, astfel că, dacă s-ar întîmpla prin presiunea politică ca vreun Sinod Local să fie amăgit să-l canonizeze ca Sfânt, actul să nu fie valabil, fiindcă nici un Sfânt nu poate fi dat anatema de vreun Sinod Ecumenic, gura infailibilă a lui Hristos. Multe Sinoade locale Ortodoxe au greșit în timp, dar Sfintele Sinoade Ecumenice niciodată. Hotarele cele veșnice trasate de Întreaga Sfântă Biserică a toată lumea, nu pot fi mutate de nici o Biserică locală, nici de mai multe.

Fiindcă am pomenit că învățăturile Părintelui Arsenie Boca sunt date anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice, să le enumerăm pe scurt, deoarece, cu mila lui Dumnezeu, studiul mai amănunțit despre acestea se găsește aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/a-despre-ortodoxia-neindoielnica-a-credintei-celui-despre-care-se-trateaza/f-invataturile-eretice-scrise-ale-parintelui-arsenie-boca/

și cine vrea să înțeleagă cum de sunt citatele de mai jos, din scrierile Părintelui Arsenie Boca, învățături eretice, să citească acolo explicația, după Sfinții Părinți, mai pe larg.

– I. Învățătura ariană. Anatema Sfântului Sinod I Ecumenic;

– II Filioque. Anatema Sfântului Sinod al II-lea Ecumenic;

– III. Învățătura nestoriană. Anatema Sfântului Sinod al III-lea Ecumenic;

– IV. Învățătura monofizită. Anatema Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic;

– V. Învățătura origenistă. Anatema Sfântului Sinod al V-lea Ecumenic;

– VI. Învățătura pelaghiană. Anatema Sfântului Sinod al VI-lea Ecumenic;

– VII. Învățătura iconoclastă. Anatema Sfântului Sinod al VII-lea Ecumenic.

 

Pentru mai multe amănunte puteți vedea capitolul: Eretici pictați ca Sfinți

– n.n.]

L.  Puterea sfințeniei – puterile oculte. Despre căderea de-a dreapta

7. Puterile Părintelui Arsenie Boca țin de ocultism. (Fenomenul Arsenie Boca, p. 8-11)

Este o teorie cu atât mai stranie cu cât vine din partea unor oameni care altfel manifestă credință și respect față de cele sfinte, inclusiv față de moaște, icoane, Sfânta Cruce și Sfânta Împărtășanie. Mai mult, chiar în Fenomenul Arsenie Boca se menționează minuni făcute în Biserică, la Sfânta Liturghie etc. Consecințele dogmatice ale unor asemenea afirmații sunt atât de grave încât nu putem să nu ne uimim de ușurătatea emiterii și preluării lor.

Există nenumărate mărturii despre puterea Sfintei Cruci, a moaștelor și chiar a rugăciunii unui mirean de a opri manifestări oculte extrem de puternice. Să îți închipui că toate acestea la un loc – Evanghelie, Cruce, Liturghie, Împărtășanie, moaște etc. – erau mai slabe decât „puterile oculte” ale Părintelui Arsenie Boca ni se pare extrem de grav.

Ori clasica pierdere a puterilor în prezența celor sfinte – adesea însoțită de o stare de rău extremă, ba chiar de manifestări directe ale demonilor izgoniți sau chinuiți de sfințenie – nu există nicăieri în toată viața Părintelui Arsenie Boca. Dimpotrivă, sunt arhicunoscute dragostea lui față de Sfânta Împărtășanie și Sfânta Cruce, față de Evanghelie ș.a.m.d.

[Iată o altă mostră de ignoranță a Părintelui Aldea, de data aceasta nu în problemele dogmatice, ci în viața duhovnicească, necunoscând de loc ce înseamnă căderea de-a dreapta.

Nu cunoaște sfinția sa că omul, prin mândrie, mentalități eretice și dorirea de daruri suprafirești (fără a lucra vederea păcatului propriu și fără a se considera cel mai păcătos), ajunge din înșelare să alunge harul Sfântului Duh, făcându-se unealtă a satanei, chiar dacă apelează la Sfânta Liturghie, Sfânta Împărtășanie, Sfintele Moaște, Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, Sfintele Icoane. Nu pentru că ar fi mai slabe ca puterile oculte, ci pentru că Dumnezeu lucrează prin Ele respectând libertatea, mântuirea venind prin sinergie (colaborare) cu omul. Dacă omul nu acceptă pe Dumnezeu cu mintea lui, prin Ortodoxie, este în legătură cu tatăl minciunii, alungă harul dumnezeiesc, și primește energiile diavolului care se folosește cu vicleșug de cele enumerate de Părintele Mihai-Andrei ca să-și momească victima că i L-ar da pe Dumnezeu. Satana, odată primit din toată inima (prin această subtilă înșelare nefiindu-i descoperită omului capcana datorită lipsei sale de discernământ cultivată prin lipsa de sfat și ascultare) ucide pe cel credul prin falsa îndumnezeire (uneori pentru veșnicie). Iar aceasta se petrece când omul se bizuie pe sine sau când vrea să-și rezolve problemele cu orice preț, neținând cont de voia lui Dumnezeu (care este în general schimbarea minții prin multa răbdare a suferințelor).

Precis că Dumnezeu a lucrat prin preoția Părintelui Arsenie Boca, în pofida faptului că acesta se folosea și de puteri oculte.

Este posibil ca Dumnezeu (din dragostea Lui nemăsurată – ce depășește toate regulile – față de bieții oameni amăgiți de Părintele Arsenie Boca, dacă au avut și au sinceritate cu credință curată Ortodoxă, venind la sfinția sa nu ca la un idol, ci ca la un părinte duhovnicesc – printre alții – ai Ortodoxiei) să fi lucrat pentru ei și El, pe vremea când Părintele Arsenie Boca nu era oprit de la slujire.

Poate Dumnezeu mai lucrează uneori și acum la Prislop, pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop, ca să nu piară atâta noian de popor înșelat. Cunoaștem mulți care mergând la Prislop s-au lămurit și s-au lepădat de prislopism.

Însă e o certitudine că atât atunci când Părintele Arsenie Boca aplica metodele hinduse și hipnotice sub masca preoției, cât și când se bizuia pe vedeniile amăgitoare și proorociile mincinoase, înșiși diavolii care i le-au produs au lucrat la arătare sfințenia (și rezolvarea spectaculoasă a problemelor exterioare), dar în realitate înșelarea (și pierzarea lăuntrică, prin abaterea minții de la adevărata pocăință spre lucrări și simțiri amăgitoare, spre căderea în mentalități și credințe eretice, cu mască de „pură Ortodoxie”).

Nu trebuie să uităm că atunci când ereticii s-au dezbinat de Sfânta Biserică aveau totul la fel cu noi și lucrau la arătare ca noi. Dar prin căderea în erezie și dezbinare imediat harul i-a părăsit și aceeași oameni, deși făceau aceleași lucruri exterioare, poate că aveau și aceleași practici interioare, totuși, fiindcă nu mai erau în legătură cu Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, nu mai aveau și nu mai transmiteau sfințenia.

Părintele Arsenie Boca câtă vreme nu a fost caterisit, chiar dacă era vrednic de caterisire, slujea cu puterea preoțească, dar putea face și lucruri prin ocultism, prin libertatea dăruită tuturor oamenilor de către Dumnezeu. După ce a fost oprit de la slujire, însă, deja lucrarea lui a rămas numai ocultă, și numai Dumnezeu cu pronia lui neînțeleasă, punând frână lucrării cumplit de viclene diavolești, mai intervine din când în când pentru unul și altul, care sunt păcăliți să meargă la Prislop, dar totuși doresc și pocăința, scoțându-i apoi, încetul cu încetul, prin Sfinții Părinți, din căderea în arsenism.

Printre aceștia, cu marea lui milă, am fost numărați și noi, ca și mulți alții, neștiind cum să mulțumim mai mult atât lui Hristos și Maica Domnului că ne-au scos din cursele iadului, cu mână tare și cu braț înalt, Părintelui Arsenie Papacioc că ne-a dăruit un semnal de alarmă și Părintelui Gheorghe Anițulesei că a făcut o sinteză foarte sugestivă ce ne-a îndrumat spre cercetarea amănunțită a fenomenului Părintelui Arsenie Boca. Nu putem să nu mulțumim mai ales Sfinților Părinți care au detaliat atât de eficient tot sindromul de înșelare și ne-au lămurit atât de adânc problemele canonice, dogmatice și de credință pe care Părintele Arsenie Boca le-a încâlcit atât de mult.

După cum am văzut mai sus, Părintele Arsenie Boca avea uneori și stări de rău demonic (cădea în transă). Iar de dragostea sfinției sale față de Sfânta Împărtășanie ne îndoim. Nu ar fi renunțat așa de ușor la preoție și călugărie de dragul conviețuirii necanonice cu o femeie, dacă ar fi îndrăgit să se poată împărtăși. Suntem siguri că nu a iubit nici Sfânta Evanghelie, altminteri nu ar fi răstălmăcit-o atât de grosolan.

Să vedem acum lucrarea diavolului însoțită de Sfintele lucruri bisericești, de Sfânta Împărtășanie, și cum lucrează preoția, până la caterisire, chiar dacă preotul este vrăjitor sau vrednic de caterisire, din orice alt motiv, inclusiv păcatele pe care le-a făcut la arătare și Părintele Arsenie Boca, și să ne mirăm încă o dată de ce Părintele Mihai-Andrei Aldea a purces la învățarea norodului, mai înainte de a se învăța pe sine în privința Sfintei Predanii.

Ghicirea cu cărțile sfinte

Părintele Cleopa arată că ,,vrăjirea cu lucruri și cu cărți sfinte este al patrulea fel de vrăjitorie și se cheamă „ghitia”. Acești vrăjitori amestecă vrăjile lor cu rugăciuni, cu psalmi și cu alte cuvinte sfinte, adresate către Maica Domnului și către sfinți, ca să poată înșela mai ușor pe cei slabi în credință. Acest fel de vrăji îl obișnuiesc mai ales femeile cele rele, bătrânele și țigăncile, pentru a amăgi pe cei slabi la minte. lată ce zice despre acestea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Tu zici că bătrâna aceea este creștină și omul acela este ghicitor creștin și când descântă sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu și al sfinților; deci ce rău fac ei? La aceasta îți răspund că pentru aceasta se cuvine mai cu seamă să urăști pe femeia cea rea și pe acel rău fermecător și ghicitor (din cărți) 5 fiindcă folosesc spre ocară și necinste numele lui Dumnezeu. Creștini fiind, lucrează ca păgânii. Pentru că și diavolii, cu toate că numesc numele lui Dumnezeu, însă tot diavoli sunt. Unii, voind a se îndrepta, zic că este creștină femeia care a descântat și nimic alta nu zice, fără numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urăsc și mă întorc de la ea, că întrebuințează numele lui Dumnezeu spre ocară. Numindu-se pe dânsa creștină, se arată pe sine că lucrează cele ale păgânilor” (Hristoitia, op. cit p. 305-320). ,,Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii și a altor cărți sfinte, se opresc de împărtășanie până la 7 ani”, avertizează părintele, pentru că Psaltirea este o carte sfântă cu multe proorocii în ea, însuflată de Duhul Sfânt și este pentru rugăciune, iar nu pentru ghicit și câștigat bani spre osândă. Același păcat fac și unii preoți care „deschid cartea cum se spune în popor, și cad sub grea osândă, atât ei, cât și cei care cer să le deschidă Sfânta Evanghelie”, încheie părintele Cleopa.^[2]

2062. -Preotul vrăjitor sub orice formă este caterisit. -Trebnic, p. 515, Laod. 36.‎

‎‎ 2063. -Cei ce alcătuiesc descântecele lor, folosindu-se de psalmi, de ‎chemarea sfinților ‎mucenici, de ai Maicii Domnului, de cărți bisericești, de sfintele ‎icoane, de cheia bisericii, ‎iscodind semne prevestitoare ale viitorului, în caz de ‎proces, de căsătorii, de furturi, de pagube, ‎sau câștiguri sînt stăpâniți de duhul cel rău ‎pitonicesc (Fapte X, 16-34; XIX, 13-20), osândit de ‎Dumnezeu alături de toți ‎fermecătorii și exploatatorii de cele sfinte -Trebnic p. 516.‎,^[3] ‎

 

Vedeți cum diavolul poate lucra chiar și prin preoți, chiar și prin lucruri bisericești, mai rău și spre o mai mare osândă atât a celor amăgitor, cât și a celor amăgiți?

DESPRE AMĂGIRE

Cele trei întâmplări cutremurătoare care urmează au în comun faptul că victimele lor sunt toți trei sfinți ai Bisericii.

Prima descrie amăgirea în care a căzut către sfârșitul vieții sale Sfântul Chiril Fileotul94) 94 Prăznuit de Biserica Ortodoxă la 2 decembrie.) (1015 – 1111), chip deosebit al monahismului ortodox, cu o bogată participare duhovnicească și sociala în timpul anilor bizantini Celelalte doua, ce sunt, de asemenea, de foarte mare învățătură, se referă la amăgirea în care au căzut doi sfinți ruși, stareți ai Peșterilor din Kiev, Sfântul Isaac șt Sfântul Nichita.

1. Diavolul întinde cursă Sfântului Chiril

Ioan cel înalt, nepotul împăratului și ginere al generalului de armată, obișnuia să meargă să-și arate respectul către sfântul părinte și să se bucure de sfaturile și binecuvântarea lui. Diavolul, desigur, cunoștea aceasta. Când a observat, așadar, că părintele a paralizat de bătrânețe și boală, că și-a isprăvit viața sa ascetică, că s-a luminat de nepătimire și că s-a familiarizat cu Dumnezeu, încât cursele lui diavolești nu mai aveau absolut nici un efect, i-a întins următoarea capcană: i-a arătat aievea un cort pus în interiorul mănăstirii, aproape de chilia lui. în cort se afla un pat așternut care era acoperit cu catapetesme roșii și pe pat stătea Ioan cel înalt înconjurat de mulțime.

Cursa pe care Diavolul i-a întins-o sfântului

In timp ce sfântul vedea în fața lui pe prințul Ioan, era nedumerit; pe de o parte, îl dezaproba pe prinț pentru această faptă neobișnuită a lui, de cealaltă parte, pe călugări pentru că nu-1 împiedicau. Apoi îl vede pe așa-zisul prinț că vine lângă el și îl salută. Părintele i-a răspuns, l-a salutat și l-a invitat să se așeze. Însă, când au început să discute, gândurile părintelui se tulburau încet-încet. Și cu cât așa – zisul prinț vorbea mai mult, cu atât judecata părintelui se tulbura, până ce a ajuns să se piardă definitiv. Pentru că otrava cuvintelor Diavolului, nu numai aceasta, ci rău și mai mare poate provoca, prin îngăduința lui Dumnezeu. Peste puțin timp, așa-zisul prinț îi zice: „Știi cât de mare respect am pentru tine“. „Da, răspunde sfântul. Din cauza aceasta doresc foarte mult ca Sfânta Liturghie să se săvârșească în chilia ta și în timpul ei să mă împărtășesc“. Și sfântul, fără să știe ce spune, îi răspunde: „Da, iată chilia, fa precum poruncești“.

Vede în închipuire cum toate sunt pregătite și se face Liturghia

Îndată deci, blestematul de prinț îi arată, în nălucire, în chilia lui, Sfânta Masă, proscomidiarul, discuri, potire și acoperăminte de potir.

Vin preoții mincinoși ai acestuia, cu diaconii, fac Proscomidia și încep Liturghia lor murdară. Sfântul a văzut aievea cum într-o clipă acoperișul chiliei a dispărut și s-a creat un spațiu așa de mare, încât să încapă înăuntru blestematul de prinț și cei ce-1 însoțeau. Sfântul stătea într-un colț al chiliei și fiind atent la preoții smintiți, cu toate că auzea cele spuse de ei, nu putea să le înțeleagă, între timp, spuseseră Apostolul și Evanghelia lor. Sfântul nu înțelegea nimic decât amin, amin.

Sfântul nu s-a apropiat să se împărtășească

Când preotul mincinos a zis „apropiați-vă“, prințul blestemat s-a dus și s-a împărtășit în felul acesta rușinos. Și în continuare, cei ce-l însoțeau. Părintele era îndemnat de gânduri să meargă să se împărtășească împreună cu ei, însă până la urmă nu s-a hotărât. „Dacă e voia lui Dumnezeu, zicea, o să-mi spună prințul“. Altfel, cine sunt eu, nevrednicul?“. Însă, Dumnezeu Cel milostiv și iubitor de oameni nu a neglijat smerenia părintelui, ci datorită smereniei sale și-a adus aminte de el și l-a scăpat de vrăjmași. Nu a îngăduit să se împărtășească. Dacă se întâmpla aceasta, ar fi înnebunit imediat. Când au terminat această faptă rea și murdară, așa-zisul prinț împreună cu diavolii lui au ieșit din chilie și au intrat în cortul imaginar.

Sfântul povestește ca adevărată cursa Diavolului

Sfântul, fiind obosit pentru că stătuse în picioare timp îndelungat, s-a așezat îndeajuns de tulburat și cu cugetul întunecat. L-a strigat pe ucenicul său și când acesta a venit, i-a spus: „Nu sunteți creștini? Nu vă gândiți că veți muri? Nu vă e milă de bătrânețile mele? Nu vedeți suferința mea? Pot eu să mai îndur atâta oboseală de la lumea de afară, care vine și face Liturghie în chilia mea?“ Ucenicul înfricoșat îl întreabă atunci: „Iartă-mă, avva, dar nu înțeleg despre ce vorbești?“. „Dacă nu ai încredere în cuvintele mele, încredințează-te cel puțin din lucrurile pe care le vezi“, a răspuns sfântul. Și din nou, ucenicul întreabă nedumerit: „Despre ce vorbești, avva?“. Și sfântul: „Nu-1 vezi pe prințul care stă în cort cu anturajul său?“. Și i-a povestit ce i s-a întâmplat. „Eu nu văd nimic din cele ce spui“, i-a răspuns ucenicul.

Ucenicul și-a dat seama că părintele căzuse în amăgire

Și sfântul zice din nou: „Nu vezi nici măcar chilia mea care nu mai are acoperiș? Nu vezi discul, potirul și acoperământul care se află încă înăuntru?“. Ucenicul, mirat, a bătut în tavanul chiliei și a spus: „Nu vezi acoperișul?“. „Ba da“, răspunde sfântul, „dar mai înainte nu era“. Și ucenicul: „Acoperișul a fost și este la locul lui“. „Despre disc și potir ce ai să-mi spui?“ a insistat sfântul și i le-a arătat cu mâna. Atunci, ucenicul a ridicat în mâini cănița și a zis: „Nu e cana din care bei apă?“. „Ba da“, a răspuns sfântul, „însă, până acum, chilia mea era fără acoperiș“. Atunci, ucenicul a început să-și dea palme și să spună: „Vai de mine, ți-ai pierdut mințile!“. „Tu ai înnebunit“, a răspuns sfântul, „eu am judecata întreagă“. „Rea judecată“, a răspuns ucenicul.

Un cuvios părinte a fost chemat să-l ajute pe sfânt

Discuția aceasta a ținut toată ziua: în perioada aceasta, sfântul când își revenea, când aiurea din nou. Frații de la mănăstire aveau mare încredere într-un anume monah; i-au spus, așadar, sfântului: „Vrei să-ί chemăm pe monahul acesta?“. „Da“, răspunse sfântul. într-adevăr, peste puțin timp a sosit monahul și după ce a făcut plecăciune, a zis către sfânt: „Cum este sfinția voastră?“. „După cum îmi spun frații de aici, nu foarte bine“, a răspuns sfântul. Și îndată i-a povestit tot ce i s-a întâmplat. Monahul, după ce a ascultat cu atenție, a întrebat: „Așadar, nu te-ai împărtășit din potirul lor? Slavă Domnului“. Sfântul a răspuns: „Doream să mă împărtășesc, deoarece nu o mai făcusem de multe zile. Am așteptat însă și am zis în mine: Dacă e voia Domnului, o să-mi spună prințul; altfel, nu mă voi apropia. Și întrucât nu mi-a spus, nu m-am împărtășit“.

Părintele a vorbit cu sfântul și i-a dovedit că a fost amăgit de Diavol. Și monahul i-a răspuns: „Cu adevărat, avva, îți spun că dacă te-ai fi împărtășit, ți-ai fi pierdut definitiv mințile“. Atunci, sfântul l-a întrebat: „Așadar, e lucru sigur că tot ce am văzut a fost o înșelătorie a Diavolului? Asta nu pot s-o cred“. Și monahul i-a spus: „Nu te împotrivi, căci cu ajutorul lui Dumnezeu vei putea crede. Altfel, voi aduce în fața ta pe însuși prințul Ioan cel adevărat și acesta o să te asigure despre prințul mincinos blestemat de Dumnezeu, adică Diavolul. Nu cumva nu-ți mai amintești despre câți scrie în Sfânta Scriptură că au fost amăgiți de viclenia Diavolului, unul într-un fel, altul în alt fel?“. Și sfântul întristat: „Da, și acum ce trebuie să fac?“. Monahul a răspuns: „Nu poți să te convingi altfel, decât cu ajutorul lui Dumnezeu, din mărturia noastră. Pentru că suntem mulți și știm cu siguranță că nici prințul nu a fost aici și nici nimic din câte îți închipui nu s-a întâmplat.

Diavolul a amăgit cu nălucirea lui ochii trupești ai sfântului

„Deoarece vrăjmașul, după părerea mea, nu a putut să-ți înșele ochii sufletului, ți-a amăgit prin nălucire ochii trupești, fapt care arată neputința lui. Ți s-a întâmplat și ție ceea ce li se întâmplă celor care visează sau se îmbată cu vin sau chiar celor cuprinși de febră. Aceștia, cu conlucrarea diavolilor, își închipuie diferite imagini. Așa și tu, cu puterea ispitei și din cauza bătrâneților și a suferinței trupești, ți-ai închipuit toate acestea. Pentru că tu, cu harul Domnului, nu ai fost amețit de febră, alcool sau somn, ca să vezi aceste lucruri. Așadar, întrucât tu nu știi ce s-a întâmplat, crede-ne pe noi. Pentru că zice Hristos: „ Cine vă primește pe voi pe Mine mă primește ” (Matei 10, 40) și „ Cei ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă“ (Luca 10, 16).

Și omul vrednic eșuează din când în când

De aceea, te rog mult, avva, primește-ne și ascultă-ne, căci te sfătuim, cu ajutorul lui Dumnezeu, întru adevăr. Astfel vei rămâne iubitor de Dumnezeu și supus al lui Hristos, precum ești în realitate. „Căci și căpitanul bun naufragiază uneori și omul vrednic eșuează din când în când“. E greu să nu se împiedice cel ce călătorește pe jos și să nu greșească cel care face ceva fără viclenie. Știi foarte bine că „puterea celor care vor să dobândească virtutea constă în asta: de vor cădea, să nu se înfricoșeze, ci să se străduiască să se ridice din nou“.

A povățui un părinte este același lucru cu a vindeca un mort

Acestea și mai mult decât acestea a ascultat toată ziua. A început deci să-și revină și să se jeluiască pentru patima lui spunând: „Să vindeci un mort și să povățuiești un părinte e același lucru“. Pentru că părintele neghiob e ca o rasă veche care nu mai folosește la nimic. Vai de mine! Vai și amar de mine! Căci, dacă nu mă ajuta Dumnezeu, sufletul meu ar fi ajuns în iad. Vai de mine! Vai și amar! Cât de aproape am fost, întunecat ce sunt, să mă despart de Hristosul meu! Vai de mine! Cât de repede era să pierd tot ce am câștigat în această viață și cât de mult era să păgubesc!

Sfântul s-a convins de șiretenia Satanei și s-a rugat fierbinte la Dumnezeu

Hristoase al meu, Hristoase al meu, nu mă părăsi! Tu știi că nu vreau să ajung în iad și că nu vreau să mă despart de Tine, dulcele meu Hristos, și că vreau în această viață să mă închin la Sfântă Crucea Ta și la icoana Ta sfântă. Iar, să nu mă împărtășesc cu Sfântul Trup și Sânge al Tău este pentru mine mai rău decât orice moarte și mai rău decât iadul cel veșnic. Și să nu pot rosti cu buze curate preasfânt numele Tău, asta e pentru mine mai amar decât orice otravă. Și iată, chiar asta aș fi pățit, întunecatul de mine, precum aș fi meritat, dacă Tu m-ai fi părăsit și m-aș fi împărtășit din împărtășania scârboasă a diavolilor.

(Viața și învățăturile Sfântului Chiril Fileotul, p.308-313)[4]

Dacă și pe un Sfânt autentic, ce știe a lucra smerenia și cunoaște Ortodoxia, diavolii l-au putut amăgi prin chipul Sfintei Liturghii, cu atât mai mult pe un sărman om care a căutat să fie desăvârșit (fără a-și vedea păcatele), a crezut toată viața lui în vedenii mincinoase, nu a ascultat de nimeni (în afară de Maica Zamfira), și avea o credință rătăcită și avariată de tot felul de concepții păgâne și eretice.

Și să nu credeți că numai printr-o falsă Liturghie pot lucra dracii, iată ce s-a întâmplat cu un om care lua adevăratele Sfintele Taine și participa la adevăratele Sfinte Liturghii, nu pentru că erau mai slabe decât puterile oculte, cum declară cu naivitate Părintele Mihai-Andrei Aldea, ci datorită nelămuririi în credință, pocăință și smerenie a victimei. Este de înțeles, deoarece aceleași cauze l-au chinuit toată viața pe Părintele Arsenie Boca să sufere și sfinția sa aceleași lucruri, chiar dacă în cazul sfinției sale erau agravate de necunoștința că erau lucrări demonice, crezându-le dumnezeiești.

“N.A. Motovilov, robul lui Serafim, cum ii placea lui sa se numeasca, era un om cu inima curata si fierbinte. Dupa ce s-a vindecat prin rugaciunile Parintelui Serafim de o grea suferinta si dupa ce s-a invrednicit sa vada cu proprii lui ochi iluminarea chipului binefacatorului sau cu lumina taborica a harului Duhului Sfant, s-a hotarat, in amintirea Parintelui Serafim, sa plece personal la locul de nastere a marelui staret din Kursk, pentru a aduna unele date din copilaria si adolescenta lui si sa cerceteze Manastirea Nizvo-Florensky. Aceasta plecare a avut foarte grele urmari pentru N.A. Motovilov, intrucat, cu voia lui Dumnezeu, el s-a imbolnavit, devenind victima vrajmasului, care s-a razbunat cumplit asupra lui pentru faptul ca a slujit la proslavirea placutului lui Dumnezeu Serafim. Imprejurarile premergatoare imbolnavirii lui Motovilov, care lamuresc inceputurile ei, sunt urmatoarele:

Odata, intr-o convorbire intretinuta cu Prea Cuviosul Serafim, veni vorba despre atacurile pe care vrajmasul le da asupra omului. Motovilov, care avusese o ”crestere lumeasca”, n-a intarziat, desigur, sa se ”indoiasca de realitatea puterilor rele”. Atunci Prea Cuviosul i-a destanuit lupta groaznica pe care a dus-o impotriva demonilor timp de o mie de zile si o mie de nopti.

Si prin puterea cuvantului sau, prin autoritatea sfinteniei sale, in care nu putea incapea nici o umbra de indoiala sau exagerare, l-a convins pe Motovilov de existenta demonilor, care se arata nu numai in naluciri sau in vise, ci chiar in realitatea cea mai cruda. Cum era aprins din fire, Motovilov se insufletise in asa masura de povestirea staretului, incat striga din adancul sufletului: ”Parinte, am mare dorinta sa ma lupt cu dracii!”.

Parintele Serafim, plin de spaima, l-a interrupt, zicand:” Ce e cu dumneata, bucuria mea? (asa isi alinta parintele ucenicii) Iti dai seama ce vorbesti? Daca ai sti ca cel mai mic dintre demoni este in stare sa rastoarne pamantul numai cu o singura unghie (in masura in care Dumnezeu le ingaduie), atunci nu te-ai mai apuca sa te lupti cu ei”.

“Dar dracii au unghii?”. Hei, bucuria mea, bucuria mea! Ce va mai invata profesorii pe la academii, nu stiti oare ca demonii nu au unghii? Ei sunt zugraviti cu copite, cu coarne, cu coada, pentru ca inchipuirea omeneasca nu poate nascoci ceva mai respingator, mai grozav decat astfel de chipuri. Caci intradevar ei sunt neinchipuit de urati, deoarece in urma caderii lor, din pricina impotrivirii lor voite (libere) la Harul Duhului Sfant, din ingeri luminati au devenit demoni atat de intunecati si de respingatori, incat este cu neputinta sa-i infatisezi prin vreo asemanare omeneasca. Si cu toate acestea este nevoie de o asemanare, care sa exprime toata rautatea lor si atunci sunt infatisati negri si urati.

Intrucat au fost creati cu puteri si cu insusiri de ingeri (care nu li s-au luat dupa caderea lor), ei au fata de oameni si de tot ceea ce este pamantesc o putere neobisnuita, asa incat cel mai mic dintre ei, dupa cum ti-am spus, este este in stare sa rastoarne tot pamantul numai cu o singura unghie (daca Dumnezeu ii ingaduie). Numai harul Prea Sfantului Duh, care ni s-a dat noua crestinilor ortodocsi, pentru meritele divine ale Domnului nostru Iisus Hristos, Care este si Dumnezeu si om, numai El opreste cu desavarsire toate uneltirile si viclesugurile vrajmasului”.

Atunci Motovilov s-a ingrozit. Si atata timp cat s-a aflat sub scutul de aparare al Prea Cuviosului, el a putut sa nu se teama de rautatea satanica. Dar aceasta provocare indrazneata si nesocotita, cu ingaduinta lui Dumnezeu, n-a ramas fara urmari. Cand Motovilov, dupa adormirea Parintelui Serafim, a plecat cu trasura la Kursk, n-a putut aduna decat putine stiri despre copilaria si tineretea Parintelui Serafim. Rudele mai apropiate isi aminteau de Prea Cuviosul numai de cand era tanar, unele dintre ele murisera, iar altele au spus ca au uitat. Chiar casa in care s-a nascut si a crescut copilul Prohor (Sfantul Serafim) era distrusa si in locul ei se ridicasera alte cladiri.

Totusi, s-a gasit un unchi care era de aceeasi varsta cu Parintele Serafim si care a dat lui Motovilov anumite date ce s-au trecut in toate editiile despre viata Prea Cuviosului Serafim.

Asa incat, calatoria la Kursk si ramanerea acolo a fost incununata de oarecare succes, cat despre vijelia potrivnicului, aceasta nu s-a dezlantuit asupra lui decat la intoarcerea spre Voronej.

La una din statiile postale care se afla pe drumul dintre Kursk si Voronej,facandu-se noapte, Motovilov a fost nevoit sa ramana pentru gazduire. Fiind singur in Casa de oaspeti, si-a scos din cufar manuscrisele sale si a inceput sa le descifreze la lumina unei lumanari, care abia palpaia, intr-o odaie larga. Cele dintai insemnari care i-au cazut sub ochi vorbeau despre vindecarea unei fete de nobil, Hrapikin, la sicriul Sfantului Mitrofan de la Voronej. In acel moment m-am gandit, scrie Motovilov, cum este cu putinta ca o crestina ortodoxa, care se impartaseste cu Preacuratele si de viata facatoarele taine ale lui Hristos, sa mai poata fi stapanita de duhul diavolului si inca un timp asa indelungat de treizeci si mai bine de ani. Si mi-am zis: ”e o prostie, nu se poate una ca asta. As vrea si eu sa vad cum ar indrazni necuratul sa-si faca salas inlauntrul meu daca m-as impartasi cat se poate de des cu Trupul si Sangele Domnului…”.

Si in clipa aceea un nor infricosator, rece si cu un miros urat l-a inconjurat si a inceput a se strecura prin gura lui inchisa,cu toate ca el se opunea din rasputeri, zbatandu-se in spasme… Si in ciuda zvarcolelilor nenorocitului Motovilov, in ciuda tuturor incercarilor lui disperate de a se apara impotriva norului de gheata si impotriva putorii de care se vedea impresurat, norul puturos a intrat in intregime inlauntrul lui, fara sa tina seama de sfortarile lui supraomenesti.

Mainile lui pareau ca sunt paralizate si nu erau in stare sa faca semnul Sfintei Cruci, iar mintea incremenita, intunecata de spaima, nu-si putea aminti de numele Mantuitorului Hristos. Se savarsise ceva dezgustator si groaznic in momentul cand pentru Motovilov a inceput perioada celor mai cumplite munci. Chinurile pe care el le-a suferit atunci, au fost descrise astfel in insemnarile facute de propria lui mana: ”Domnul m-a invrednicit sa cunosc prin proprie experienta, in deplina realitate, nu in stare de vis sau nalucire, trei din muncile iadului.

Prima a fost focul cel nestins (nematerialnic),care nu se poate stinge prin nimic altceva decat prin harul Sfantului Duh. Acest chin a durat trei zile si trei nopti, timp in care simteam cum ma mistuie flacarile si cum,cu toate acestea nu ard de tot. De 10 ori iar altadata de 17 ori in timp de 24 de ceasuri, stergeam de pe trupul meu un fel de funingine ca de gheena pe care oricine o putea vedea. Si aceste munci nu s-au oprit decat dupa ce m-am spovedit si m-am impartasit cu Sfintele Taine, prin rugaciunile Arhiepiscopului de Voronej, Antonie, si prin ecteniile de insanatosire pe care acest vladica le-a randuit la 47 de biserici si manastiri din Voronej, pentru vindecarea robului lui Dumnezeu, Nicolae.

A doua munca a durat 2 zile si 2 nopti. Aceasta a fost chipul tartarului celui neimblanzit al gheenei care imi bagase atata raceala in oasele mele incat focul nu numai ca nu ma ardea, dar nici nu ma putea incalzi. Dupa dorinta personala a Inalt Prea Sfintitului Antonie de Voronej, am tinut mana timp de o jumatate de ora deasupra unei lumanari aprinse si cu toate ca mana s-a afumat cu desavarsire, totusi nu m-a incalzit deloc.

Aceasta experienta verificata de multi martori, am scris-o pe o coala de hartie pe care am semnat-o, aplicand totodata pe ea si mana mea plina de funinginea lumanarii. Aceste chinuri nu se usurau prin Sfanta Impartasanie.Trupul si Sangele Domnului imi dadea numai putinta sa mananc, sa beau si sa dorm putin.

Dar daca aceste doua munci erau vizibile pentru oricine, al treilea chin de gheena, desi a fost mai scurt ca durata, caci n-a tinut decat 36 de ore, a fost ingrozitor, iar suferinta era de nedescris si nepatruns. Ma mir eu singur cum de am putut sa raman in viata. Si de aceasta am scapat tot prin spovedanie si prin impartasirea cu Sfintele Taine ale Domnului. De data asta m-a impartasit insusi Arhiepiscopul Antonie cu propriile sale maini. Acest chin a fost pricinuit de viermele cel neadormit al gheenei, pe care nu l-a putut vedea nimeni afara de mine si de Arhiepiscopul Antonie.

Eu insa am fost coplesit peste tot de acest vierme atat de rau, care se tara prin toate madularele mele si-mi rodea intr-un chin nespus de ingrozitor toate madularele dinlauntrul meu, iesind cand prin gura, cand prin urechi ori pe nas si apoi se intorcea iar inauntru. Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui, asa incat puteam sa-l iau in mana si sa-l intind.

Eu declar toate acestea de nevoie, caci nu in zadar mi s-a dat de sus ca sa suport toate acestea, ci ca sa nu mai poata gandi cineva ca eu indraznesc sa chem numele lui Dumnezeu in desert. Nu. In ziua infricosatei judecati a Domnului, Insusi Dumnezeu, Ajutorul si Acoperitorul meu va marturisi ca eu n-am mintit impotriva Lui si impotriva Providentei Sale Dumnezeiesti.

Curand dupa aceasta incercare groaznica si nepatrunsa de mintea omului, Motovilov a vazut intr-o vedenie pe iubitul sau protector, Prea Cuviosul Serafim, care l-a mangaiat si i-a fagaduit ca va primi vindecarea desavarsita atunci cand se vor descoperi Moastele Sfantului Tihon de Zadonsk, iar pana atunci demonul care s-a cuibarit in el nu-l va chinui cu atata cruzime.

Si intr-adevar, aceasta fagaduinta s-a implinit peste 30 si mai bine de ani, cand si asteptarea lui Motovilov s-a sfarsit, caci, dupa marea lui credinta, s-a vindecat. In ziua cand s-au descoperit Moastele Sfantului Tihon din Zadonsk(1861), Motovilov sedea in Sfantul Altar si se ruga, plangea cu amar, ca Domnul nu-I trimite vindecarea pe care sufletului lui necajit o astepta, potrivit cu fagaduinta Prea Cuviosului Serafim de Sarov. In timpul cand se canta heruvicul, el si-a ridicat ochii in sus si a vazut pe Sfantul Tihon care l-a binecuvantat si apoi s-a facut nevazut. Dupa aceea Motovilov s-a simtit deodata sanatos. Aici se termina manuscrisul lui Motovilov cu privire la suferintele sale dobandite datorita mandriei si nesocotintei sale.”[5]

Nu numai atât, dar chiar Sfintele și Înfricoșătoarele Taine, care sunt chiar Trupul și Sângele Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe Care Îl adorăm, nu folosesc la nimic, sau chiar și osândesc, dacă nu lucrăm pocăința (schimbarea minții cea) înțelegătoare întru adevăr.

Regula 21

Împărtășirea cu trupul și sîngele lui Hristos este necesară și pentru viața veacului acesta.

Ioan : «Adevărat, adevărat zic vouă : dacă nu veți mînca trupul Fiului Omului și nu veți bea sîngele Lui, nu veți avea viață în voi» 167 ș.c.l.

Nimic nu folosește cel fără înțelegerea cuvântului după care s-a dat împărtășirea cu trupul și sîngele lui Hristos, venind la împărtășire, iar cel care se împărtășește cu nevrednicie se condamnă.

Ioan : «Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mînca trupul Fiului Omului și nu veți bea sîngele Lui, nu veți avea viață în voi» ),i8. Și după puțin : «Iar Iisus, știind în Sine că ucenicii Lui cârtesc împotriva Lui, le-a zis : Aceasta vă smintește ? Dar dacă veți vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte ? 169. Duhul este cel care dă viață, trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus Eu slut duh și sînt viață» 170. Către Corinteni I: «Astfel, oricine va mînca plinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sîngele Domnului. Să se cerceteze mai întâi omul ne sine și așa să mănânce din pîine și să bea din pahar. Caci cel care mănîncă și bea cu nevrednicie, osîndă își mănîncă și bea, nesocotind trupul Domnului» 171.[6]

Ca ce motivare (rațiune) se cuvine să mîncăm trupul și să bem sângele Domnului în amintirea ascultării lui Hristos pînă la moarte, pentru ca acei ce viază să nu mai vieze loruși, ci Aceluia Care pentru noi a murit și a înviat172 173.

Luca : < Și luînd pîinea, mulțumind, a frânt și le-a dat, zicînd : Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicînd : Acest pahar este Legea cea noua, întru sîngele Meu, care se varsă pentru voi» 173. Către Corinteni I: «Asemenea și paharul după cină, zicînd : Acest pahar este Legea cea nouă întru sîngele Meu. Aceasta să faceți ori de cîte ori Veți bea spre pomenirea Mea. Căci de cîte ori veți mînca această pîine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți pînă cînd va veni» 174. Către Corinteni II: «Căci dragostea lui Hristos ne stăpînește pe noi care socotim aceasta, ca dacă unul a murit pentru toți, an murit deci toți. Și a murit pentru toți, ca aceia care viază să nu mai vieze loruși, ci Aceluia Care, pentru ei, a murit și a înviat» 175. Către Corinteni 1 ; «Pîinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu trupul lui Hristos ? Ca o pîine, un trup sîntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pîine» 176.

Se cuvine ca, împărtășindu-ne cu cele sfinte, să lăudăm pe Domnul.

Matei: «Iar pe cînd mâncau ei, Iisus, luînd pîine și binecuvântând a frânt și a dat ucenicilor» 177 ș.c.l., la care a adăugat : «Și după ce au cântat laude au ieșit la Muntele Măslinilor» 178.[7][8]

Așadar, cel care se împărtășește pentru a via lui însuși, păstrându-și părerile proprii și dorința de a fi cineva (chiar și un misionar de renume ce îi duce pe oameni la Hristos) în ochii celorlalți, nu numai că nu se folosește cu nimic, ci se și condamnă.

Una din cele mai cumplite pedepse este aceasta:

Psa 80:10 Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu şi Israel n-a căutat la Mine. 11 Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor. 12 De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, 13 I-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor. 14 Vrăjmaşii Domnului L-au minţit pe El, dar le va veni timpul lor, în veac.

Fiind omul lăsat să umble după dorințele inimii lui, este lăsat în patimi, adică în voia și lucrarea amăgitoare a vrăjmașilor draci. Ce este de mirare atunci, că lucrează cu puterile oculte, chiar dacă se împărtășește sau slujește Sfânta Liturghie?

Nu este de mirare dacă și Părintele Arsenie Boca pătimea aceasta, fiindcă înlocuind pe Domnul Hristos în Sfintele Icoane cu propriul său chip, și înlocuind pe Domnul Hristos din Sfânta Evanghelie cu sine, tot așa slujind Sfânta Liturghie nu Îl lăuda de fapt pe Domnul nostru Iisus Hristos, ci se lăuda, de fapt, tot pe sine:

„Tu, dacă ‎sunteți doi sau trei inși undeva, să povestiți despre mine, că eu sunt ‎lângă voi și eu vă ascult și vă ajut Mântuitorul spune în Sfânta ‎Evanghelie: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu sunt și ‎Eu de față” [9]

Mai rămâne să auzim că adepții lui se împărtășesc cu trupul și sângele Părintelui Arsenie Boca, pentru a fi tabloul înșelării complet.

M. Părintele Arsenie Boca, puterea preoției, caterisirea și… Maica Zamfira

Iată acum și lucrarea harului prin preoți nevrednici, dar încă necaterisiți:

58 Dar s-ar nedumeri cineva, dacă Hirotonia, Botezul, Sfințirea Apei, și celelalte ce ar fi ‎îndrăznit cei ce cu dreptate, și pentru arătate vinuiri de sobor s-au caterisit, de au oare putere și ‎ființă, ori de sunt cu totul fără putere, și neînființate, și ca cum nici cum s-ar fi făcut și pentru ‎aceasta de trebuie a se face din început de preoți necaterisiți? Se vede că după oarecare, sunt fără ‎putere și cu totul fără ființă, și pentru aceasta este trebuință a se face din început, ca și cum nu s-‎ar fi făcut cu totul mai înainte. Căci, dacă hirotoniile, și alte sfințite săvârșiri, ce le-ar face afară ‎de enorie vreun episcop, sunt fără putere, după canon 13 al Antiohiei, cu cât mai mult lucrurile ‎cele îndrăznite, a celui cu dreptul și după lege caterisit sunt fără putere și fără ființă? Iar de ar ‎zice cineva că după dumnezeiescul Hrisostom (Voroava a 2-a a epistoliei a 2-a către Timotei și ‎‎11. a celei către Tesaloniceni 1 și după 8 a celei către Corinteni 1): „Că darul nu pe toți ‎hirotonisește, prin toți însă și prin însuși cei nevrednici lucrează; „răspundem, că și prin toți cei ‎necaterisiți lucrează, dar nu și prin cei caterisiți, și deshirotoniți.” Am zis pentru lucrurile cele ‎îndrăznite a celui cu dreptate și pentru arătate păcate caterisit, cum că trebuie de al doilea a se ‎face, ca și cum ar fi înființate, și nu ar fi. Căci de ar fi așa, trebuie acest caterisit, când se ‎dezvinovățea, și să se mai hirotonească de al doilea. Ci însă, după canonul 56 al Cartaginei cel ‎ce oprește hirotonisirile cele de al doilea, acesta nu s-a hirotonisit de al doilea. Deci avea puterea ‎preoției (deși pe lucrare nu o avea din pricina caterisirii). Drept aceea și lucrările cele de dânsul ‎îndrăznite nu trebuie a le mai îndoi. Că cela ce cu dreptate s-a caterisit, și dinlăuntru de sineși ‎pentru nevrednicia sa, și din afară de la sobor, a pierdut lucrarea preoției. ^[10]

 

[avea nevrednicie lăuntrică, datorită lucrării neortodoxe:

care încălca Sfintele Canoane și Dogmele credinței;

datorită încălcării regulamentului monahal;

3. al viețuirii imorale cu Maica Zamfira;
4. și folosirii metodelor vrăjitorești sub pretextul misiunii și în interes personal,

Deci de unde ideea că s-ar fi oprit de la slujire pe nedrept?

Iar oprirea de la slujire din afară este mărturisită de:

1. chiar de însuși faptul că nu slujea pe față, ci în ascuns și
2. de hotărârea de reabilitare a Părintelui Arsenie Boca, chiar dacă nu s-a publicat acel document de oprire de la slujire/caterisire (probabil ascuns intenționat că să-l disculpe pe sfinția sa, căci documentul de alungare din Mănăstire nu specifică oprirea de la slujire).

Și pentru că tot vorbim de nevrednicia lăuntrică și caterisirea Părintelui Arsenie Boca, să analizăm, în lumina Sfinților Părinți, relația sfinției sale cu Maica Zamfira. (A se vedea mai pe larg capitolul: Relația cu Maica Zamfira).

Secretul lui Arsenie Boca: femeia care a stat 40 de ani lângă el

Cutremurătoarea ‎poveste a Zamfirei, tânăra pe care duhovnicul nu a lăsat-o să se ‎omoare ‎‎

‎1 Iunie 2015 02:25:40‎

Autor: Daniel Guță

Ucenica lui Arsenie Boca, maica Zamfira își are locul de veci la ‎Mănăstirea ‎Prislop, alături de mormântul părintelui. I-a fost alături timp de peste 40 ‎de ani, din ‎primele zile în care a ajuns la mănăstire și până la moartea duhovnicului. ‎

Povestea ei ‎de viață este cutremurătoare. Potrivit unor mărturii, a fost salvată de la ‎moarte de ‎părintele Arsenie Boca și, la rândul ei, a fost ucenica și “îngerul păzitor” ‎al ‎acestuia.‎

Măicuța Zamfira, pe numele ei Julieta Constantinescu, a fost unul dintre ‎puținii ‎oameni care i-au stat alături părintelui Arsenie Boca pentru aproape toată ‎viața. ‎Relatările foștilor apropiați ai duhovnicului și mărturiile prezentate în ‎documentele ‎și în notele informative păstrate până în prezent îi dezvăluie o poveste de ‎viață ‎tulburătoare. Măicuța Zamfira a fost “singurul ucenic” al părintelui Arsenie ‎Boca, ‎omul care i-ar fi salvat viața în tinerețe. Zamfira își are locul de veci la ‎Mănăstirea ‎Prislop, alături de mormântul părintelui Arsenie, pe care l-a urmat în ‎ultimele patru ‎decenii din viața acestuia. S-a născut în 1925, în Ialomița, și până la ‎‎24 de ani, când ‎a fost tunsă în monahism, a purtat numele de Julieta. Provenea dintr-‎o familie săracă ‎și avea doi frați și o soră, totuși a reușit să finalizeze cursurile unei ‎facultăți de ‎Teologie. La doar 25 de ani, maica Zamfira a devenit stareță a mănăstirii ‎Prislop, ‎în momentul în care locul fusese transformat în așezământ de maici.‎

II.‎      SALVATĂ DE LA MOARTE

Julieta Constantinescu l-a cunoscut pe părinte în 1946, iar trei ani mai târziu ‎a ‎ajuns la mănăstirea Prislop, unde a fost tunsă în monahism și a devenit apoi ‎stareță. ‎Mărturiile unor apropiați ai săi din acei ani o prezentau ca fiind o tânără cu ‎o ‎personalitate complexă, foarte hotărâtă, însă în unele cazuri cu o atitudine dusă ‎la ‎extrem. Ar fi încercat de mai multe ori să se sinucidă, iar cel care a salvat-o a ‎fost ‎părintele Arsenie Boca, potrivit unor mărturii prezentate în dosarele de urmărire ‎a ‎părintelui. „Până în septembrie 1950, Maica Zamfira “încercase în ‎nenumărate ‎rânduri să se sinucidă, luând pastile în cantitate mare, iar cu o lamă de ‎ras a ‎încercat să-și taie vinele de la mână. Urmele se văd și azi, cauza ar fi fost ‎o ‎dragoste neîmpărtășită. Starețul (n.n. Părintele Arsenie) căuta să-i satisfacă ‎toate ‎dorințele, încât în ultimul timp a devenit conducătoarea mănăstirii” (din vol. al ‎II-‎lea al cărții „Părintele Arsenie Boca în arhivele securității. Opis de ‎documente)”, ‎informează site-ul anomismia.wordpress.com, dedicat vieții părintelui ‎Arsenie ‎Boca.‎

III.‎     A DEVENIT STAREȚĂ LA 25 DE ANI

‎„Această fată care venise din București să viziteze Mănăstirea Prislop nu a ‎mai ‎voit să plece de la mănăstire, deși eu și colegul meu i-am arătat călugărului B.A. ‎și ‎ei personal, că șederea unei fete între călugări și între noi care eram mai ‎tineri, ‎atâta timp (două – trei luni), nu este potrivită și deci am cerut călugărului să ‎îi ‎spună să plece de la mănăstire. Din această cauză s-au iscat certuri între noi, ‎fapt ‎pentru care B.A. mi-a pus în vedere mie și colegului să ne căutăm alt loc dacă ‎nu ‎ne place acela, iar până la urmă a plecat această fată, Constantinescu Julieta; ‎pe ‎urmă am plecat și eu, din cauza că mereu m-am certat cu călugărul B.A. ‎pentru ‎plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist și supărat. Menționez că nu am ‎nici o ‎bănuială de ordin moral asupra prieteniei ce s-a legat între B.A. și ‎Constantinescu J. ‎La fel am auzit că după plecarea mea de la mănăstire la ‎Mitropolia Olteniei, ‎această fată s-ar fi întors din nou la Prislop și că ar fi devenit ‎stareță. La auzul ‎celor spuse de noi, că ea ar fi bine să părăsească mănăstirea, s-a ‎supărat pe mine și ‎pe colegul meu și nu a mai vorbit cu noi, decât cu călugărul B.A., ‎cu care studiau ‎împreună toată ziua. Totodată disperată că va pleca din mănăstire, i-‎a spus ‎călugărului B.A. că dacă o va alungă se va sinucide, fapt pentru care B.A. ‎motiva ‎față de noi reținerea ei în mănăstire”, se arată în declarația călugărului ‎Antonie [Plămădeală – n.n.] , ‎prezentată în cartea biografică.‎

IV.‎     A ÎNCERCAT SĂ ÎL SCOATĂ DIN AREST

În ianuarie 1951, duhovnicul a fost ridicat de Miliție de Mănăstirea Prislop și ‎arestat ‎apoi. Stareța Zamfira a reacționat la scurt timp, trimițând o scrisoare ‎patriarhului ‎Justinian, prin care solicita ajutorul pentru a-l elibera pe preot. De ‎asemenea, a mers ‎de mai multe ori la Ministerul Cultelor, pentru a cere ajutor în ‎demersul ei pentru a-i ‎reda libertatea călugărului de la Prislop. Într-o scrisoare ‎adresată episcopului ‎Andrei Magieru, în 26 ianuarie 1951, maica Zamfira relata ‎următoarele: „Cu ‎strângere de inimă vă aducem la cunoștință și în scris, precum ni ‎s-a spus, ridicarea ‎părintelui nostru stareț și duhovnic, Arsenie, de către autorități. O ‎facem din ‎ascultare. Pentru noi stă mereu prezent în formarea creștină pe care ne-a ‎dat-o. Și o ‎mai facem cu nădejdea că cel pe care-l socotim ca pe părintele nostru mai ‎mare, ca ‎pe episcopul nostru [este foarte interesant că pentru sfințiile lor Părintele ‎Arsenie ‎Boca era deja episcop, remarcă făcută tocmai atunci când trebuia să fie ‎mai ‎smerite ca să poată primi ajutorul. Ne întrebăm cum îl priveau când era ‎în ‎culmea gloriei și popularității bine finanțate ce părea de o stabilitate ‎de ‎nezdruncinat – n.n.] în mentalitatea de creștinism primar cu care ne-a ‎deprins ‎părintele Arsenie, Prea Sfinția Voastră, veți sprijini tânăra obște a ‎Prislopului, ‎încercând, personal sau prin delegat, să arătați IPS patriarhului ‎activitatea ‎părintelui Arsenie în această mănăstire și, prin ea, în această regiune. ‎Cunoașteți ‎caracterul pur religios al activității părintelui Arsenie încadrată în ‎întregime în ‎spiritul curat al Bisericii. Cunoașteți înflorirea pe care a luat-o ‎mănăstirea noastră ‎sub ocârmuirea Sfinției Sale”, scria aceasta.‎

În aceeași perioadă, Mănăstirea Prislop și stareța Zamfira erau puse ‎sub ‎supraveghere informativă de organele Securității. Informatorii care ajungeau ‎la ‎Prislop vorbeau despre faptul că în perioada în care părintele a fost dus în ‎unitatea ‎de muncă forțată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, stareța l-a vizitat ‎de mai ‎multe ori. De asemenea, alte mărturii păstrate în dosarele CNSAS, arătau că ‎i-a fost ‎alături și a încercat să îi ofere ajutorul și în anii următori, în care duhovnicul ‎a fost ‎arestat și trimis în mai multe închisori.‎

Un moment de cumpănă în viața stareței de la Prislop s-a petrecut în anul ‎toamna ‎anului 1955, când părintele Arsenie a fost arestat din nou și condamnat la ‎șase luni ‎de detenție, pentru „omisiunea de denunț” a legionarului Nicolae Bordașiu, ‎căutat ‎de autorități. Maica Zamfira a fost anchetată în perioada 20 – 29 septembrie ‎‎1955, ‎de Procuratura Timișoara, potrivit documentelor din arhivele CNSAS, ‎prezentate în ‎studiul „Părintele Arsenie Boca în Dosarele Siguranței și Securității”, ‎publicat pe ‎site-ul marturisitorii.ro.‎

V.‎      PRIETENIE STRÂNSĂ

Patru ani mai târziu, maica Zamfira și părintele Arsenie au fost îndepărtați ‎din ‎mănăstirea Prislop și li s-a interzis să mai poarte veștmântul monahal, lui ‎pentru ‎toată viața, iar ei până în 1964, când a avut loc amnistia preoților ‎anticomuniști. ‎Preotul a fost angajat la atelierul de pictură al Patriarhiei, iar potrivit ‎unor mărturii, ‎cei doi au locuit împreună pentru o perioadă, într-o casă în București. ‎

‎„Din anul 1959 a venit în București dimpreună cu fosta stareță de la ‎Prislop ‎Julieta Constantinescu. Unii spuneau chiar că Arsenie Boca este căsătorit ‎cu ‎aceasta. În momentul de față, Boca este angajat la atelierul de pictură de ‎la ‎Patriarhie. Nu are încă buletin de București. Acum a fost trecut pe tabel pentru a ‎i ‎se elibera buletin. El nu mai umblă în haine clericale și nici nu mai poartă ‎barbă. ‎Participă cu regularitate la slujbele religioase de la Patriarhie, în sărbători. ‎

Se ‎ferește însă că să mai aibă legături cu diferiți credincioși și credincioase, care ‎îl ‎admiră și ar vrea să stea de vorba cu el”, se arată într-o notă informativă ‎semnată ‎‎„Florica”, prezentată în cercetarea „Părintele Arsenie Boca în Dosarele ‎Siguranței ‎și Securității – Un studiu de Adrian Nicolae Petcu”, publicat de ‎marturisitorii.ro.‎

O altă notă informativă din 1965, întocmită de locotenentul major ‎Ștefan ‎Băjenariu, arăta că Julieta Zamfira Constantinescu, „din dosarul informativ ‎ce îl ‎avem asupra lui Boca, după izgonirea din mănăstire, trăiește cu acesta într-o ‎casă ‎cumpărată de amândoi în București, dar nu sunt căsătoriți”, informau ‎autorii ‎cercetării.‎

VI.‎     ‎¶

L-A ÎNGRIJIT ÎN ULTIMII ANI DE VIAȚĂ

‎¶Fosta stareță rămăsese în atenția Securității, datorită legăturilor strânse ‎cu ‎Arsenie Boca, păstrate și în anii următori când ea s-a mutat la Sinaia, iar ‎Arsenie ‎Boca rămăsese în București. ‎

În 1968, părintele Arsenie Boca a fost găzduit de familia surorii maicii Zamfira, ‎în ‎satul Drăgănescu, de lângă București, unde a început pictarea bisericii, la ‎care ‎paroh era preotul Savin Bunescu, soțul surorii Zamfirei [deci, biserica ‎din ‎Drăgănescu este o afacere de familie – n.n.].‎

Din anul 1977, duhovnicul Arsenie Boca s-a mutat la Sinaia, mai aproape ‎de ‎ucenica sa. În ultimii ani ai vieții lui, ea a fost cea care l-a îngrijit.‎

Maica Zamfira Constantinescu s-a ocupat de organizarea funeraliilor ‎părintelui, ‎înmormântat la Prislop, fiind apoi cea care a făcut posibilă publicarea ‎unei părți a lucrărilor ‎acestuia. A murit în 2005 și a fost înmormântată la ‎Mănăstirea Prislop, unde a slujit alături de ‎părintele Arsenie Boca.‎^[11]

 

Monahia Zamfira Constantinescu – portret de ucenică a Părintelui Arsenie Boca

by anomismi44 on October 22, 2014

Cu ceva vreme in urma am incercat sa culeg date pentru a creiona o schita de portret a omului care a stat cel mai indelung si in toate imprejurarile, in imediata apropiere a Parintelui Arsenie Boca: Maica Zamfira Constantinescu.

Este vorba de aproape 43 de ani in care Maica Zamfira i-a fost in preajmă… La momentul realizarii acelei prime schite biografice (anul trecut), referintele bibliografice la dispozitie erau inca relativ-restranse. Odata cu aparitia volumelor I (in toamna lui 2013) si mai ales a volumului al II-lea (in octombrie 2014) al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, a devenit posibila decantarea unor date si intelegerea corecta a oamenilor si a situatiilor, asa incat portetul maicii ucenice devine de-acum limpede, si la fel si cel al Parintelui Arsenie, salvatorul si modelul ei duhovnicesc. De asemenea, Maica Zamfira a fost cea care a incercat mereu, cu forta, sa alunge misticismul popular exagerat creat de oameni in jurul Parintelui Arsenie, cel datorita caruia, in mare masura, Parintele a fost anchetat, inchis si urmarit intreaga sa viata… [după cum am văzut este cea care a susținut mereu imaginea Părintelui Arsenie de intelectual, artist de un talent original și rafinat, ecumenist, luptător anti-comunist, dar fără implicații în mișcarea legionară, înțelegând cu iscusință că aceasta este calea cea mai sigură către a fi politic corect, în pas cu moda religioasă și intelectualistă de acum, pentru a fi susținut și aprobat de autorități prin mass-media în năzuința canonizării forțate. Cu toate acestea, în realitatea practică, am văzut că și ea participa la ședințele de hipnoză pe care le făcea Părintele Arsenie Boca, atât la cele particulare, cât și la cele publice, furnizându-i ocazia și sediul pentru a face aceasta chiar și pe vremea comuniștilor, tocmai la Drăgănescu, așezământul administrat de cumnatul ei – n.n.] Ea a incercat in schimb, atat inainte cat si dupa trecerea Dincolo a Parintelui, sa aduca in zona realitatii si a practicii ortodoxiei celei adevarate, [din păcate roadele scrise și pictate ale sfinției sale arată că nu aparține Ortodoxiei, iar dacă ea este pricina acestor roade, înseamnă că este pricina căderii Părintelui. Nu este de mirare, deoarece omul pătimaș și dezechilibrat nu poate înțelege, nu discerne, nu dorește (fiindcă are alte priorități) și, deci, nici nu poate îndemna la un duh autentic Ortodox, nici prin exemplul personal, nici prin cuvânt. Există o mare legătură între lucrarea lăuntrică și credință. Credința curată duce la o lucrare lăuntrică echilibrată și o lucrare lăuntrică smerită duce la căutarea și, în final, la aflarea adevărului.

Evlavia își va păstra frumusețea și echilibrul atâta timp cât adevărul se va sălășlui în suflet și puritatea în trup, ne învață Sfântul, slăvitul și drept-biruitorul sfințit mucenic Irineu de Lyon (c. 130-202)^[12].‎‎

Dar, din nefericire, este valabilă și calea inversă: credința greșită strică lucrarea lăuntrică, iar lucrarea lăuntrică ce caută slava deșartă și mândria (de care dorința misiunii – mai înainte de vreme – este ispitită și popularitatea – nefondată pe pocăință și adevăr – este plină din belșug), duce la întunecarea discernământului și alegerea/propovăduirea unei credințe mincinoase – n.n.] chipul luminos al Marelui Traitor Crestin si al Marelui Duhovnic care a fost si ramane Parintele Arsenie Boca.

Julieta Constantinescu, devenita monahia Zamfira (n. 3 octombrie 1925 – d. 13 martie 2005), s-a nascut in comuna Slobozia – Ialomita la 3 octombrie 1925, din parintii Traian (n. 1891) si Ecaterina Constantinescu. Mama ei a fost casnica toata viata, iar familia mereu saraca. Primele trei clase primare le-a facut la Cernavoda, iar din a patra familia s-a mutat la Bucuresti. A absolvit apoi, in 1944, liceul Regina Maria din Bucuresti, dupa care s-a inscris la cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti si ale Facultatii de Filosofie, si le-a absolvit in 1948, cand si-a luat licenta in Teologie. A trecut apoi la doctorat, in cadrul Institutului Teologic, dar datorita intrarii in monahism, in 1950, in perioada de pregatire a tezei de doctorat, in final a renuntat la sustinere. In ultimii ani de facultate Preotul Profesor Gheorghe Cristea o caracteriza “cam dezechilibrata in ceea ce priveste mintea”, intr-un raport al securitatii din 18 decembrie 1951 (in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”). De asemenea despre ea s-a afirmat ca in acea peioada de studentie fusese “un element decazut” si ca ar fi “dat dovada de acte de indisciplina si comportare morala nesanatoasa”. Intr-un raport de securitate din noiembrie 1953 se specula ca ar fi avut relatii sentimentale cu mai multi profesori de la teologia bucuresteana, dar si relatii mai speciale cu alti profesori, intre care Parintele Dumitru Staniloae…

Julieta Constantinescu a avut trei frati – doi baieti si o fata: Aurelian – nascut in 1916, care in timpul celui de al doilea razboi mondial fusese ofiter la Centrul de Concentrari Bucuresti si despre care se spunea ca in 1939, impreuna cu tatal sau (lor), pe atunci jandarm, umblau cu pistoalele prin capitala amenintand pe evrei ca ii impusca; in 1951 era maior si invalid de razboi; Romeo, nascut in 1926, in 1951 fiind locotenent activ si Ligia – nascuta in 1913, care in 1951 era deja casatorita si se numea dupa sot Ligia Bunescu. Sotul ei, teolog, de loc din comuna Buda-Draganescu – Ilfov, va fi preotul Savian Bunescu – parohul Bisericii de la Draganescu, pe care Parintele Arsenie o va picta incepand cu 1967/1968.

Tatal Julietei, Traian Constantinescu, fusese capitan – comandant al Legiunii de Jandarmi Prahova; in timpul razboiului antonescian a facut parte din Comandamentul militar al C.a.p. Italiei, iar in septembrie 1950 se gasea “deblocat” din functie si era pensionar, vanzator la loteria populara din Bucuresti. Intr-un raport biografic al Maicii Zamfira intocmit de securitate in decembrie 1951, se arata ca domiciliul familiei era in Bucuresti, pe str. Litovoi Voevod la nr.23. In raport se sustinea ca tatal “a fost un element antisemit care in timpul razboiului antonescian a luat parte activa la scoaterea evreilor din Bucuresti”. Dupa actul de la 23 august 1944 “s-a ascuns intr-o vila a fiului sau in soseaua Bonaparte, care era Maior activ si despre care se spune ca a savarsit acte de salbaticie in timpul razboiului anti-sovietic, iar in prezent este pensionar invalid de razboi si are tutungerie pe Str. Matei Millo.”

Maica Zamfira (pe atunci Julieta) Constantinescu, venise la Manastirea Prislop imediat dupa sosirea Parintelui Arsenie acolo, adica in toamna-iarna lui 1948 (noiembrie sau decembrie) sau in primavara lui 1949. Il cunoscuse pe Parintele Arsenie inca de la Manastirea Sambata, din 1946, insa la Prislop venise cu gandul sa ramana si sa devina monahie. Inca de la inceputul sederii ei acolo, a demonstrat o personalitate aparte, complexa dar si foarte hotarata. Un exemplu graitor din primele luni de asezare la Prislop il reprezinta un episod legat de o confruntare indelungata cu o alta tanara voind sa acceada spre calugarie, pe nume Maria Culeac. Aceasta venise la Prislop in aprilie 1949 ca sora de manastire, insa in toamna anului 1949, a savarsit un act pentru care va primi pedeapsa apriga din partea surorii Julieta Constantinescu si a Parintelui Arsenie. In fapt, sora Maria a mers singura pe un deal din fata manastirii si a inceput sa cante “Internationala”. Aflandu-se in camera Parintelui Arsenie la acel moment, Julieta Constantinescu a trantit geamurile si a amenintat pe Parintele ca daca nu o da afara din manastire, ea se va sinucide, ceea ce a si incercat, inghitind pastile. Parintele a reusit sa o salveze, dandu-i lapte. Acest episod este descris in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”. Din alta sursa, o alta tentativa de sinucidere a Julietei Constantinescu (prima) s-ar fi consumat in vara anului 1947 sau a anului 1948, cand Parintele se afla inca la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, si cand studenta Julieta s-a aruncat in lac sa se inece, fiind salvata de Parintele Arsenie.

In luna august 1950, aceeasi sora Maria Culeac – in varsta de 36 de ani pe atunci, arata intr-o nota data securitatii ca Julieta Constantinescu locuia in acea perioada la Prislop “cu toata familia, adica si cu mama, si cu sora, cumnatul si un nepot. Iar la 26 august 1950 sora si cumnatul au plecat la Bucuresti”.

In septembrie 1950 Manastirea Prislop era deja transformata in obste de maici, iar Julieta Constantinescu – tanara de 24 de ani, deja cu numele de Maica Zamfira, fusese aleasa stareta. In obste erau atunci 15 vietuitori, dintre care 4 barbati si 11 femei.

[ne întrebăm ce rânduială Ortodoxă poate fi într-o Mănăstire mixtă, bărbați și femei?

CANONUL 20‎ al Sfântului Sinod al VII-lea ecumenic

‎De acum înainte hotărâm, a nu se face îndoită monastire, că sminteală, și poticnire multora ‎se face aceasta. Iar dacă oarecare împreună cu rudeniile voiesc a se lepăda de lume, și a ‎urma vieții monahicești, bărbații adică, de trebuință este a se duce în monastire bărbătească, ‎și femeile a intra în monastire femeiască. Că acest lucru este bine plăcut lui Dumnezeu. Iar ‎cele ce până acum sunt îndoite, ție-se, după canonul sfântului părintelui nostru Vasilie, și ‎după așezământul lui, așa închipuiască-se. Nu petreacă într-o monastire monahi, și monahii; ‎că preacurvie mijlocește împreuna petrecere. Nu aibă vreun monah îndrăzneală către ‎moanhie sau monahia către monah, îndeosebire a vorovi. Nu se culce monah în monastire ‎femeiască. Nici împreună să mănânce îndeosebi cu monahia. Și când se aduc cele de ‎trebuință, de la bărbăteasca parte către cele împărtășitoare (canonice), afară de poartă să le ‎ia egumenia monastirii femeiești, cu oarecare bătrână monahie. Iar de s-ar întâmpla, vreo ‎rudenie monah a veni să vadă pe ruda sa, în ființa egumeniei, vorbească cu aceea, prin ‎puține și scurte cuvinte.‎

‎ [Sinod 6, can. 46, 47; Sinod 7, can. 18, 20, 22]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Monastire îndoită Zonara zice, că ar fi fost două monastiri învecinate, și atât de apropiate, ‎încât se auzeau glasurile de la una la alta. Iar alții oarecare, cu care se unește și Valsamon, ‎zic că ar fi fost una și aceeași monastire, întru care petreceau bărbați și femei împreună, însă ‎nu străini după trup, ci rudenii unii cu alții. Eu a-și zice că mai adevărată se vede a fi, a doua ‎socotință, după voroava cea din început, și după conglăsuirea canonului acestuia ‎adeverindu-se. Dar rânduirea, pe care mai jos o

‎ CANOANELE SINODULUI 7 255‎

‎ pomenește canonul marelui Vasilie, despre îndoitele monastiri, prea adevărată și ‎neîmpotrivă zisă dovedește pe întâia socotință. Deci ori într-un chip, ori întru altul canonul ‎acesta poruncește a nu se mai face de acum acest fel de îndoite monastiri, ca niște ‎pricinuitoare de sminteală. Iar câte au apucat a se face acest fel, să petreacă după ‎așezământul, și legiuirea marelui Vasilie, care este aceasta, adică: monahi și monahii, să nu ‎împreună locuiască într-o monastire, fiindcă preacurvie urmează acestei împreună locuințe. ‎Să nu aibă îndrăzneală monahul îndeosebi a vorbi cu monahia sau monahia cu monahul. Să ‎rămână monahul în monastire femeiască, nici să mănânce împreună cu monahie. Și când ‎aduc monahii din monastire bărbătească cele de trebuință spre îndestularea vieții ‎monahiilor, să le lase afară de poarta monastirii, și de acolo egumenia cu alta oarecare ‎monahie bătrână să le ia înlăuntru. Iar dacă vreun monah ar voi să vadă pe o monahie ‎rudenia a sa, de față fiind egumenia s-o vază, și să vorbească cu ea puține cuvinte, și în ‎grabă să se ducă250.‎

‎ 250 ‎

Aceastași marele Vasilie, în hotărârile cele pe larg 33 zice, că la voroavele ce este trebuință ‎a face monah cu monahie, trebuie a se alege, și fețele care au să vorbească împreună, și ‎vremea, și locul cel potrivit, și nevoia, încât toate să fie cucernice, și afară de tot prepusul. Și ‎fețele să fie, dintre călugări cei mai bătrâni și cucernici, și evlaviști, și înțelepți, spre a face ‎toată întrebarea și răspunderea. Iar din monahii asemenea cele mai bătrâne, și mai înțelepte. ‎Iar când vorbesc împreună, să fie două de față sau și trei, atât din monahi, cât și din ‎monahii. Iar numai doi, unul și una îndeosebi, să nu vorbească, pentru prepus, și pentru că ‎nu este de crezare vrednic spre adeverirea celor ce se zic. Iar câți alți frați au trebuință a ‎vorbi cu vreo monahie, să vorbească prin mijlocirea bătrânelor acelora, și aleselor monahii, ‎și acelea să spună surorilor acelora care sunt cercetându-se de dânșii. Ci și monahii cei ce ‎aduc la monahii cele de trebuință și slujesc, trebuie a fi cercați, și cucernici, și în vârstă ‎sporiți, spre a nu pricinui cuiva rău prepus; însăși aceasta se rânduiește de acestași marele ‎Vasilie, într-alt loc, că de vor fi două monastiri aproape vecinate, și una ar fi săracă, iar ‎cealaltă îndestulată, trebuie cea îndestulată, a ajuta pe cea săracă, ca una ce este datoare, și ‎sufletul a-și pune unii pentru alții, după poruncă. Iar de nu ajută se cade cea săracă a răbda ‎îndelung, și urmând lui Lazăr a se bucura pentru nădejdea veacului celui viitor, de sărăcia ‎aceasta, rămânându-le lor mângâiere și bucurie. Zice și Sfântul Nichifor în canonul său 22: ‎că dacă ieromonahul, tânăr cu vârsta, slujește la monahii, nu se cade cineva a se împărtăși ‎de la el cu Sfintele Taine. Precum se vede, ca din aceasta să se rușineze, și să se îndrepteze^[13].‎– n.n.]

Intre barbati era pe atunci si tanarul calugar Stelian (Dometie) Manolache, in varsta de 26 de ani, cel care dupa o vreme va sluji ani buni, pana la trecerea Dincolo, la Manastirea Ramet din jud. Alba. Atat Stelian (Dometie) Manolache cat si Leonida (Antonie) Plamadeala (cel care va deveni mai tarziu Mitropolitul Ardealului), fusesera inchinoviati monahi de Parintele Arsenie, la Prislop, in toamna anului 1949. In noiembrie 1952 obstea de la Prislop cuprindea 17 vietuitori.

Pana in septembrie 1950, Maica Zamfira “incercase in nenumarate randuri sa se sinucida, luand pastile in cantitate mare, iar cu o lama de ras a incercat sa-si taie vinele de la mana. Urmele se vad si azi cauza ar fi fost o dragoste neimpartasita. Staretul (n.n. Parintele Arsenie) cauta sa-i satisfaca toate dorintele, incat in ultimul timp a devenit conducatoarea manastirii” (din vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”).

La 8 septembrie 1950 la Manastirea Prislop a venit in vizita si pentru sarbatoarea de hram Episcopul Andrei Magieru al Aradului – poate si fiindca staretul Arsenie intervenise pentru ca sora Maria Culeac, aflata in vesnica disputa cu Maica Zamfira, sa fie trimisa la alta manastire. Dupa aceasta disputa Maica Zamfira a stat la pat bolnava, unde asa o va gasi si inspectorul de la Ministerul Cultelor, la 13 septembrie 1950. Imediat dupa aceasta data, Maica Zamfira si Parintele Arsenie vor pleca la Bucuresti. Este perioada in care Maica Zamfira sustinea fata de surorile de manastire ca era fie rudenie, fie ca se afla in termeni cordiali cu Patriarhul Justinian Marina si ca va reusi in final sa faca asa cum doreste ea. Disputa cu sora Maria Culeac continua, iar Parintele Arsenie era la mijloc. Pana la urma sora Maria Culeac a fost trimisa la Manastirea Bistrita.^[14]

Textele sunt atât de edificatoare încât considerăm că nu au nevoie de nici un comentariu.

Un singur lucru ne frământă cu insistență și durere. De ce oamenii aceștia care îl admiră pe Părintele Arsenie Boca, chiar văzând aceste evidențe ale căderii (care strigă rațiunii: feriți-vă de asemenea modele și lucrări!) le numesc sfințenie? Atât de mult să lucreze întunecarea minții prin fascinația pentru un om (care face minuni neținând cont de adevăr), încât admiratorul să-și piardă și credința Ortodoxă, și bunul simț dat lui de conștiință?

Lucrul acesta este evident chiar și la cei care, exact atunci când îi critică pe alții că ar face biografii (despre Părintele Arsenie Boca) legendare, romanțate și apologetice fără discernământ, fac la fel:

Faptul că în perioada 1949-1950 1-a găzduit pe călugărul Antonie ‎Plămădeală la Mănăstirea Prislop s-a adăugat și el acuzațiilor ce i-au fost aduse ‎mai târziu, când a fost arestat. Din procesul-verbal de interogatoriu la care a ‎fost supus în anul 1955 cel care urma să devină peste ani mitropolitul ‎Ardealului, proces verbal al cărui conținut îl publicăm în paginile ce urmează, ‎aflăm că la început s-au iscat anumite discuții cu privire la oportunitatea ‎șederii în mănăstire a unei tinere; absolventă a Facultății de teologie, pe nume ‎Julieta Constantinescu, devenită mai târziu maica Zamfira, stareța mănăstirii ‎Prislop. Mâhnirea pe care i-a produs-o părintelui Arsenie plecarea Julietei din ‎mănăstire – despre care vorbește Leonida (Antonie) Plămădeală în timpul ‎interogatoriului – ni-l descoperă drept un om autentic, care are prietenii și ‎sentimente umane, în locul personajului legendar care-și petrecea tot timpul ‎emițând adevăruri ultime, cum ne sugerează biografiile sale romanțate și ‎apologeții fără discernământ.^[15]

Dar aceasta ni se poate întâmpla tuturor dacă nu ținem cont de porunca Sfinților Apostoli:

‎1Io 4:1 Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la ‎Dumnezeu, ‎fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. ‎ ‎

Locuințele conviețuirii Părintelui Arsenie Boca cu Maica Zamfira

Astăzi, aceasta se numește, mai cu delicatețe, parteneriat civil sau uniune consensuală, înlocuindu-se termenul de concubinaj, care implică mai multe. În această stare au conviețuit timp de 30 de ani, cu mici întreruperi. Nu știu dacă cineva se gândește și la unirea trupească între cei doi, nimeni nu i-a fotografiat așa și nici nu avem mărturii oculare ale acestui aspect, după cele pe care le cunoaștem noi. Însă aceasta nu este așa de important, după cum se va vedea în capitolul Ce spun despre această cădere… Sfinții Părinți. Căderea sau mântuirea unui om începe și este în minte. Nu întotdeauna aceasta se manifestă până la trup. Aceasta nu înseamnă că nu este un păcat Mat 5:28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Și astfel de prilejuri apar și când te uiți pe fereastra chiliei, darămite când viețuiești atâta vreme cu o aceeași femeie în același apartament – n.n.]

Cine mergea la începutul anilor ’60 prin București, mai ‎precis pe strada Litovoi Voievod, pe șoseaua Armatei ‎Sovietice, pe bulevardul Republicii, pe strada Academiei, ‎pe Lipscani sau Magheru, la Atelierele de Ia Schitul ‎Maicilor, ori la Biserica Boteanu sau la Biserica Domnița ‎Bălașa, îl putea întâlni pe Părintele Arsenie Boca, în ‎civil, purtând „mustață în furculiță și ochelari de vedere ‎cu sticle verzi cu lentile duble. îmbrăcat cu cămașă bej”, ‎purtând în mână o „servietă neagră”479^[16], urmărit ‎permanent de spionii Securității Statului.‎Părintele mai fusese în București în anii ’30, când ‎studiase artele frumoase cu ‎maestrul Costin Petrescu, ‎apoi în anii ’40, după război, împreună cu ‎Principesa ‎Ileana; în 1947 fusese văzut de teologul Dudu Velicu, ‎omul Siguranței, la ‎Facultatea de Teologie, la un curs de ‎mistică ortodoxă predat de Părintele Dumitru ‎Stăniloae, ‎ultima oară vizitând Bucureștii în 1949, când depusese ‎Patriarhului ‎Iustinian, raportul despre greco-catolici.‎

După alungarea din mănăstire în ziua de 14 mai 1959, ‎Părintele Arsenie se va ține de călugărie, chiar dacă i s-a luat ‎haina monahală de pe el pentru tot restul vieții, mai precis, ‎pentru următorii 30 de ani, până la 28 noiembrie 1989, ‎când va pleca Ia Domnul.‎ [ce afirmație de râs. Monah fără haină monahală, fără ascultare, viețuind cu o femeie și apoi cu 12, în mai multe proprietăți personale. Dar, atunci, unde este monahismul? El nu se regăsește nici interior, nici exterior. O călugărie fără monahism sau un monahism fără călugărie? – n.n.]

În anul 1959, Părintele își începe pribegia în București, ‎locuind ca flotant, la ‎vreo patru adrese: strada Litovoi ‎Voievod nr. 23480, din 16 aprilie 1963 pe strada ‎Gh. ‎Paloș nr. 24, unde cumpărase, din februarie 1963, ‎parterul unui imobil481 și ‎‎„unde locuiește împreună cu ‎două femei, fiica și mama sa”482^[17], iar, din‎ iulie 19 6 3 483, „fără. însă a fi obținut pînă acum [4 mai ‎‎1964, n.n.] viză ‎definitivă”484, locuiește în strada Țiglina ‎‎24485, ultimul domiciliu fiind în strada ‎Dr. Petrini nr. ‎‎2486 *. Apartamentul de aici va fi vând ut după cutremurul ‎din martie ‎‎1977, de atunci Părintele fiind domiciliat la ‎Sinaia, pe str. Privighetorilor, nr. 16.‎ ^[18]‎‎[…]‎

Să nu ne mirăm că Părintele Arsenie Boca a fost apreciat ca evlavios de oameni ai de vârf duhovnicesc ai Bisericii, mai înainte de a cunoaște amăgirea lui. Nici chiar Sfinții nu sunt infailibili. Mai avem un caz celebru cu Grigori Efimovici Rasputin care a înșelat pe Sfinții Mucenici Romanov.

Părintele Arsenie Boca a stat în casa Maicii Zamfira, apoi, în casa lor comună. Aveau o atitudine de căsătoriți unul față de altul, mergând împreună și la filme, sugerând tuturor că sunt soț și soție.

Dar să lăsăm pe marele admirator al Părintelui Arsenie Boca, Florin Duțu, să ne spună mai multe:

In perioada respectivă, au început să circule ‎diverse zvonuri legate de o relație de ‎căsătorie a ‎Părintelui Arsenie cu Maica Zamfira, după alungarea din ‎Mănăstire, însă ‎documentele de arhivă, cum ar fi nota ‎informativă a Securității, din 6 iunie 1965, ‎arată că erau ‎doar zvonuri: „în urma aplicării Decretului 410/1959, ‎când Boca Zian ‎s-a retras din mănăstire [a fost alungat ‎din Mănăstire cu ajutorul miliției înainte de ‎aplicare ‎Decretului 410, după cum am arătat în capitolul ‎precedent, n.n.], a plecat ‎împreună cu Constantinescu ‎Julieta în București și au rămas împreună până ‎în ‎prezent. Prin anul 1963 și-au cumpărat o casă din contribuția la amândoi [pe ‎strada ‎Gh. Paloș nr. 24, n.n.]. Din această cauză printre ‎cunoștințele lor din biserică ‎se consideră că sunt căsătoriți, ‎lucru ce nu este însă adevărat, fiindcă nu au forme ‎legale ‎de căsătorie (s.n.). Mărturiile oamenilor de valoare, ‎duhovnicești, cum este ‎cazul colegului de la atelierul de ‎pictură, Părintele Sofian Boghiu, care „a spus că ‎Arsenie ‎Boca nu este căsătorit”, arată că era vorba despre o ‎legătură de paternitate ‎duhovnicească, Maica Zamfira ‎mărturisindu-i stările sufletești Părintelui Arsenie, ‎după ‎cum Sf. Grigorie de Nazianz le îndemna pe fecioare: ‎‎„întâi de toate slujește-L ‎pe Dumnezeu, apoi cinstește-l pe ‎preot,‎ Hristosul văzut, care-ți arată viața.‎ Spre el să ‎zbori zorită; de el să asculți fără murmur, Prin el să ‎urci bucuroasă; lui să-i spui ‎căderile tale, Pentru ca, după ce ‎te-ai clătinat puțin, să pleci din nou spre înălțimi. ‎Moartă să fii pentru toți ceilalți…”.‎

în plus, aflăm, de la informatorul cu numele ‎conspirativ „Neacșu”, dintr-o notă ‎din 16 aprilie 1963, ‎că Părintele nu locuia doar cu Maica Zamfira care, ‎‎„la ‎domiciliu are o comportare bună fiind caracterizată ca o ‎persoană liniștită și ‎serioasă”, ci „locuiește împreună ‎cu două femei, fiica și mama sa ‎‎[Ecaterina ‎Constantinescu, n.n.]”.‎

Zvonul respectiv circula pe baza faptului că cei ‎doi mergeau împreună în haine ‎civile, dar acest lucru se ‎petrecea din ordinul Securității Statului, din 14 mai ‎‎1959, ‎încuviințat de mai marii Bisericii, în care se ‎menționa să-și lepede hainele monahale ‎și să îmbrace ‎costume civile, despre care oamenii nu știau și nici măcar ‎cei recrutați ‎ca agenți informatori nu luaseră cunoștință ‎și habar nu aveau ce înseamnă ‎monahismul, afirmând în ‎notele de început ale urmăririi, când făceau referire la ‎cei ‎doi: ,Boca Arsen[i]e împreună cu soția sa Julieta ‎Constantinescu [19 iulie 1963, ‎n.n.]”. Dar, într-o ‎adresă a Securității, din 22 iunie 1963, deci cu o lună ‎înainte, se ‎spunea că „Boca Zian Arsen[i]e nu este ‎căsătorit”, precum și peste doi ani, la 6 ‎iunie 1965, ‎când, un maior de Securitate, după verificări la starea ‎civilă, menționa că ‎‎„printre cunoștințele lor din biserică se ‎consideră că sunt căsătoriți, lucru ce nu este ‎însă adevărat, ‎fiindcă nu au forme legale de căsătorie (s.n.)”. ‎Presupunerea că ar fi ‎căsătoriți apare în contextul în care ‎Securitatea, „în scopul pătrunderii mai concrete ‎pe lângă Boca Arsen[i]e în ‎vederea obținerii de informații cu privire la ‎concepțiile, ‎legăturile ce le are și atitudinea prezentă a celui urmărit ‎cât și a soției ‎sale Julieta Constantinescu, fost[ă] stareță ‎a mânăstiri Prislop și semnalată că a ‎activat în ‎organizația legionară‎

‎[…]‎

Rezultatele urmăririi sunt prezentate în tabelul ‎alăturat. Spionii Securității au ‎notat fiecare mișcare a ‎Părintelui: taxarea biletelor de tramvai; o excursie la ‎Sinaia; ‎cumpărarea a Vi pâine neagră; shopping-ul de la ‎magazinul de vopseluri și produse ‎chimice și de la ‎magazinul Victoria, la raionul de parfumerie de unde a ‎achiziționat o ‎pastă de ras Palmier; cumpărarea de ‎gheață și a două pachețele de bicarbonat de ‎sodiu; ‎înghețata de la Cofetăria Scala; vizionarea filmului ‎Acord Final la cinema ‎Republica; schimbarea buteliei; ‎vizitele la Biserica Boteanu; participarea la ‎hirotonia ‎episcopului Visarion; privitul în vitrinele unui anticariat ‎etc.‎

‎[…]‎

‎20:35 — la Cofetăria Scala au mâncat câte o porție de înghețată și au discutat ‎‎20:57 – ‎merg la cinematograful Republica de pe B-dul Magheru, unde, alături de „2 ‎individe ‎care locuiesc la aceeași adresă cu «BRATU», au intrat în sala de spectacol ‎la balcon și au ‎ocupat locuri în loje unde au vizionat filmul «Acord Final»‎

‎23:15 – filmul se termină și toți merg spre casă, unde ajung la 23:45‎.‎^[19]

‎

Ne gândim că, totuși, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul, nu mergea nici la film, nici la ‎teatru, nici ‎la hipodrom cu fecioarele care le îndruma, cu atât mai puțin să stea în aceeași casă cu ‎ele. Recomanda fecioarelor ‎să asculte de duhovnic, ‎dar nu să viețuiască cu el, ca și soțiile. Mai ‎mult, cum vom vedea mai jos, chiar și arhiereul care spovedește vreo femeie, nu trebuie să vadă ‎fața ei. Iar dacă este silit să stea în aceeași încăpere, din pricini neapărat trebuitoare, să aibă ‎totdeauna pe un altul cu el.

[…]

Accord final (1938)

<http://www.imdb.com/title/tt0029837/plotsummary?ref_=tt_ov_pl>

duminică, 17 mai 2015

Plot Summary

Showing one plot summary

A young American violinist is betting with his European organizer that he will marry the tenth girl he meets the next day within 2 months. If he fails, he loses his Stradivari, if he wins he will get $30,000, but he falls for her roommate. To be near to her, he enrolls under a false name at the local conservatory of music. To get the $30,000 to get his violin back, he agrees to do a concert tour, starting at the local town, but he refuses to let the conservatory’s director conduct and wants one of his co-students, but the director won’t allow the orchestra to play under another conductor. Now the problem is to get an orchestra within a few days….

– Written by Stephan Eichenberg eichenbe@fak-cbg.tu-muenchen.de

Acest film prezintă mai multe asemănări interesante cu viața Părintelui Arsenie Boca.

Cele de mai sus se petreceau în data de 3.09.1962! Amnistia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae și a tuturor deținuților mărturisitori a avut loc în anul 1964. Toți oamenii duhovnicești se chinuiau, în timp ce Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira aveau o viață de huzur comunist, fiind la adăpost de orice bănuială, fiindcă erau acoperiți de o permanentă supraveghere, care le furniza dovada palpabilă că sunt fideli regimului, construindu-le în același timp și imaginea viitoare de „prigoniți” și „ mărturisitori”.

***

Ce spun despre aceasta, însă, Sfinții Părinți?

Arhiereul se cade să fugă de vorbirea cu femei

Ia aminte, te rog fierbinte, Stăpâne al meu preaiubit, și ‎păzește-te bine de ‎împrietenirea ochilor tăi cu privirea cea ‎iscoditoare a fetelor frumoase, ca nu cumva ‎să te biruiască ‎pofta de frumusețe. Și într-adevăr, în mare primejdie te afli și ‎pentru ‎că ești tânăr și pentru că, fiind arhiereu, nu se poate să ‎nu întâmpini niște fețe ca ‎acestea care, chiar dacă sunt ‎privite de departe, aruncă în inimă săgețile ‎dezmierdării. De este ‎posibil, să nu dorești a întâmpina vreodată niște fețe ca ‎acestea ‎sau a stă la vorbă [cu ele], chiar dacă convorbirea s-ar ‎datora mărturisirii – căci așa ‎hotărăsc Sfinții Părinți. Mi-aduc ‎aminte că în canonul al 18-lea al Sinodului al VII-‎lea ‎‎(ecumenic) se spune că atunci când se va afla arhiereul afară ‎în vreo mahala și s-‎ar afla acolo și femei, acelea să se ‎îndepărteze de acolo atâta timp cât arhiereul este ‎de față și să ‎nu îndrăznească a-i sluji în vreun fel.‎

‎„Dacă s-ar afla că cineva a adus în episcopie sau în ‎mănăstire roabă sau slobodă ‎pentru a i se încredința o slujbă, ‎să se mustre, iar stăruind să se caterisească. Iar ‎dacă, ‎întâmplător, în suburbii ar fi femei și ar vrea episcopul sau ‎egumenul să facă ‎un drum acolo, nici o încredințare de slujbă ‎să nu se dea vreunei femei, fiind de față ‎episcopul sau ‎egumenul, cât timp stă el acolo, ci, pentru a nu fi bănuit, să ‎stea în altă ‎parte, până se va duce episcopul.” (Canonul 18, ‎Sinodul VII Ecumenic, Pr. C. Dron, ‎Canoanele, p. 426, ‎București, 1933) ‎

‎5.‎       Ce să facă cineva când vorbește cu femeile

Credem că acest canon oprește ca femeile să nu vină ‎nicicum la vederea ‎arhiereului. Dar fiindcă acest lucru nu e ‎cu putință, atunci apleacă-ți privirile când ‎vorbești cu ‎femeile și adu-ți înainte faptul că Dumnezeu este de față sau ‎închideți ‎‎[ochii] cu totul, lucrul acesta fiind desăvârșit.4‎

Iar gura ta să cânte: „Mai înainte am văzut pe Domnul ‎înaintea mea pururea, că ‎de a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc” (Ps 15, 8). Să nu fii singur, ci să ai ‎împreună cu tine ‎unul sau doi, ca să nu dai prilej vrăjmașului celui ce te luptă ‎pe ‎tine. ‎‎^[20]

‎ ‎ CANONUL 3‎ (Sinodul I ecumenic)‎

‎ A oprit desăvârșit marele sinod, nici episcopului, nici prezbiterului, nici ‎diaconului, nici măcar ‎vreunuia din cei ce sunt din cler, a-i fi cu putință să aibă ‎împreună locuitoare muiere; afară ‎numai decât maică sau soră sau mătușă sau de ‎singure fețele acele cu care ar putea scăpa de ‎tot prepusul.‎

‎ [Sinod 6, can. 5; Sinod 7, can. 22, 23; Ancira, can. 19; Cartagina, can. 45; ‎Vasilie, can. 88]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Cei ierosiți (adică sfințiți), și clericii nu se cuvine a pricinui vreo pricină de ‎presupus, și de ‎sminteală poporului, pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, ‎marele sinodul acesta, cel ‎întâi adică, desăvârșit a oprit, a nu avea stăpânire și voie, ‎nici episcopul, nici prezbiterul, nici ‎diaconul, nici altcineva din clerici să aibă muiere ‎străină în casa sa, și a locui împreună cu dânsa, ‎afară numai maică sau soră sau ‎mătușă sau singure fețele acelea care nu dau presupus.‎^[21]

Așadar Maica Zamfira este cea care l-a influențat decisiv pe Părintele Arsenie Boca să iasă din ascultare și să se încreadă în vedenii, doar ca să o aibă pe ea ca singura uceniță, luându-l de la toți și de la toate, ajungând la grava amăgire de a-i picta mâinile ei în locul mâinilor Maicii Domnului:

Măicuța Zamfira Singurul meu ucenic!‎

Fragment din „Cuvântul la priveghere” rostit de Prea Sfințitul Părinte Dr. ‎Daniil ‎Stoenescu, ‎Episcop-Locțiitor de Vârșeț

‎… Se va vorbi despre măicuța Zamfira de acum înainte, ca și până acum, de fapt, ‎atâta vreme ‎cât se va vorbi de prea cuviosul părintele nostru Arsenie. Pentru că, nu ‎întâmplător, ‎prin anii ‎‎’77 -’78, aflându-mă numai cu Părintele și Măicuța aici, în ‎casa de vizavi, în chilia ‎de dincolo ‎de ușa acestei sfinte biserici, mi-a spus Părintele, ‎fiind de față și sfinția sa, maica ‎Zamfira, că ‎este „singurul meu ucenic”. Știți că ‎Părintele nostru nu se juca cu cuvintele și a ‎rostit această ‎mărturisire, pe care iată, ‎socotesc de cuviință să v-o destăinui în această seară ‎de priveghere, ‎de taină, de ‎întâlnire și de despărțire deopotrivă de măicuța Zamfira.‎

‎„Singurul meu ucenic”…, cuvinte pe care ni le-a spus părintele Arsenie ‎despre ‎măicuța ‎Zamfira. Iată ce recunoaștere! Iată ce însemnătate! Și ce greutate au ‎aceste ‎cuvinte. ‎‎„Singurul ucenic” pe care Părintele și l-a recunoscut cu puțin timp înainte de ‎plecarea ‎la ‎Domnul a fost și este măicuța Zamfira; poate de foarte mulți neînțeleasă, poate și ‎de ‎noi, ‎uneori ‎

 [E adevărat. Poate singura care cunoaște misterul cel întunecat al Părintelui Arsenie Boca, în toată semnificația și trăirea lui este maica Zamfira. Sfinția sa este coregizoare și cogeneratoare a devierii de la Prislop, este părtașă și la conlocuirea ca bărbat și femeie în aceeași casă cu sfinția sa, și la puternicele ședințe de hipnoză, și la cunoașterea duhului apropiat care le slujea pentru proorocii și dominarea bieților creduli, și la pictura de la Drăgănescu, și la editarea rătăcitelor și rătăcitoarelor cărți ale Părintelui. Dacă și-ar fi dat seama predicatorul ce înseamnă maestrul și ucenița lui, niciodată nu ar mai fi propovăduit această cumplită rătăcire în doi, care atacă echilibrul duhovnicesc al unui neam întreg – n.n.].

Iată așadar, că această seară este potrivită pentru ca, prin rugăciune, ‎prin ‎cântare, ‎prin lacrimă și prin priveghere, cu toții să odihnim dincolo, cum n-am ‎reușit în această ‎viață, ‎sufletul și duhul măicuței Zamfira, care a trecut la Domnul, ‎ca să se roage pentru noi, ca ‎să ‎se roage lui Dumnezeu și Maicii Domnului și ca să ‎ducă mesajele inimilor noastre ‎părintelui ‎nostru Arsenie, împreună cu care se află ‎acum în lumina lui Dumnezeu și a Duhului ‎Sfânt și ‎‎„să ne fie nouă bine” în anii sau ‎puținii ani pe care îi vom avea fiecare, după rânduiala ‎lui ‎Dumnezeu, pe acest ‎pământ.‎

Și o a doua taină pe care v-o descopăr în această seară și pe care e bine să o țineți ‎minte ‎toate ‎maicile și surorile acestei mănăstiri, viețuitorii, ostenitorii, închinătorii… Ori de ‎câte ‎ori veți ‎privi icoana Maicii Domnului de aici de pe catapeteasmă, să știți că mâinile ‎Maicii ‎Domnului ‎au fost pictate de părintele Arsenie după mâinile Măicuței Zamfira! Priviți! ‎Cei și ‎cele care ați ‎cunoscut și ați văzut și v-ați oprit privirea asupra mâinilor măicuței ‎Zamfira, ‎priviți aici mâinile ‎Maicii Domnului care-L țin pe Mântuitorul Hristos în brațe. Iată ‎cum a ‎înțeles părintele nostru ‎Arsenie destinul măicuței Zamfira, iată ce rol și ce importanță i-‎a ‎recunoscut pentru viața ‎noastră, pentru Ortodoxia românească, pentru monahismul ‎românesc ‎și, în mod cu totul ‎deosebit, pentru Sfânta Mănăstire a Prislopului…‎^[22]

Întrebare: oare unghiile erau date cu roșu sau ni se pare nouă?

Iată acum mâinile unei vrăjitoare celebre:

Și mâinile Maicii Domnului:

Cu ale cui mâini seamănă mai mult mâinile Maicii Zamfira?

Nu noi am pictat așa, ci… Părintele Arsenie Boca.

– n.n.}

N.   Părintele Arsenie Boca deosebea erezia de Dreapta Credință?

8. „… A. Boca [sic!] era un slab cunoscător al dogmelor ortodoxe, de aceea nu deosebea erezia de dreapta credință” (p. 11)

Afirmația este urmată de o serie de interpretări (răstălmăciri) ale unor citate scoase din context sau completate după dorință, spre a se potrivi ideilor. În primul rând, dacă ar fi adevărată această afirmație, Părintele Arsenie Boca ar fi în situația Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, care din neștiință a propagat mai multe idei eretice, dar a fost primit de Biserică fără tulburare.

1.     Sfinții și ereziile

[O altă afirmație care îl face pe Părintele Mihai-Andrei Aldea să se prezinte ca un slab cunoscător al Ortodoxiei. Una este a propaga din neștiință idei eretice, când Sfânta Biserică încă nu s-a pronunțat, și alta este a contrazice Ortodoxia, chiar în învățăturile Ei limpezi, de la Sfintele Sinoade Ecumenice, cum a făcut Părintele Arsenie Boca. Ne pare rău pentru Părintele Mihai-Andrei Aldea că a luat de la profesorii care îl propovăduiesc pe Origen, Francisc de Assisi și Ulfila a fi Ortodocși, ideea că Sfântul Iustin Martirul și Filosoful a propagat mai multe idei eretice. Lucrarea ecumenistă vicleană de azi tocmai prin aceasta relativizează adevărul: prezintă pe Sfinți eretici, iar pe eretici adevărați. Și Părintele Mihai-Andrei vrea să facă același lucru: să prezinte pe Părintele Arsenie Papacioc bârfitor și pe Părintele Arsenie Boca „Sfânt”. De aceea apelează la aceste argumente putrede, arătându-se aplecat din toată inima, nu numai cu amândouă urechile, spre ceata ecumeniștilor.

I-am adresa Părintelui Mihai-Andrei Aldea un fel de mică scrisoare deschisă:

Sfinții pe care i-ați enumerat dvs. nu au avut acele erezii de care sunt acuzați, ci anumite fraze ale lor au fost răstălmăcite în sens eretic, nefiind înțelese și fiind scoase din context. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, cu multă răbdare, a arătat la fiecare și răstălmăcirea, și adevăratul înțeles. Vă rog să cercetați cu frică de Dumnezeu aceste probleme, ca să nu-i huliți pe Sfinți. Să aveți dreapta socoteală. Noi nu îl acuzăm pe Părintele Arsenie Boca ca om, ci analizăm tocmai învățăturile sale eretice, care sunt cu mult mai grave decât orice păcat, fiindcă îl despart pe el de Dumnezeu și la fel se petrece cu cei care îl au la evlavie urmându-i rătăcirea.

Singurii canonizați, având probleme dogmatice în scrierile lor sunt doar Fericiții Augustin și Ieronim. Ei au fost numiți tocmai Fericiți, pentru a ne atrage nouă atenția că nu putem lua toate scrierile lor ca fiind Ortodoxe. Au fost canonizați și sunt cu adevărat sfinți deoarece au păstrat ascultarea de Sfânta Biserică, care pe vremea lor încă nu lămurise problemele în care au greșit, și, dacă ar fi știut care sunt hotărârile Ei de viitor, s-ar fi lepădat de tot ce au propovăduit incorect, cu dragă inimă. Deși este așa, totuși, Sfânta Biserică i-a numit doar Fericiți, nu datorită gradului mai mic de evlavie sau sfințenie pe care îl au, ci din marea Ei grijă să nu ne vătămăm de greșelile dogmatice ale lor.

Cu totul altfel stau lucrurile în privința Părintelui Arsenie Boca: ereziile le-a debitat pe când învățătura Sfintei Biserici era deja limpede și nu a ascultat când au încercat atâția să-l corecteze, ci și-a păstrat ereziile acumulate din filozofii, religii și vedenii. Așadar este un om ce a ținut la ereziile lui, neavând nici o mărturie de pocăința sa. Din această cauză o canonizare ar fi cumplită fiindcă ar introduce în istoria Bisericii un precedent hidos, iar ucenicii sfinției sale ar urma ereziile ucigașe de suflet ca pe Dreapta Credință, ignorând sau acuzând de erezii pe Sfinții Părinți, cum faceți și dumneavoastră.

În afară de Fericiții Augustin și Ieronim, ceilalți sfinți ale căror învățături le-am păstrat, au susținut, uneori, niște opinii personale, numite teologumene, care nu au fost precizate nici până acum de Sfânta Biserică, unele din ele contradictorii, și, de aceea, trebuie citite în contextul celorlalți Sfinți Părinți, fără a crede în ele la modul absolut.

Adevărata infailibilitate este a Sfintei Biserici Ortodoxe și ea se manifestă prin și în Sfintele Sinoade Ecumenice. Toate celelalte scrieri fac referire la acestea. Dacă le contrazic sunt eretice, dacă le confirmă sunt Ortodoxe.

Toți putem avea păreri, toți putem greși, dar cel care este canonizat ca sfânt, trebuie să fie un model de învățătură ortodoxă și de ascultare de Sfânta Biserică, pe cât a putut.

Cu totul altfel este lucrarea Părintelui Arsenie Boca. Sfinția sa ar fi trebuit să cunoască Sfintele Sinoade Ecumenice și Dogmatica Ortodoxă, înainte de a ieși la misiune. El nu se mai poate justifica că nu a știut. Nu avea nevoie de dogmatica Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, îl cunoștea personal și avea dogmatica foarte limpede a Sfântului Cuvios Ioan Damaschin. Nu are doar niște opinii nelămurite de Sfinții Părinți, în probleme secundare (teologumene) ci atacă cu o grosolănie și siguranță de sine toate învățăturile Ortodoxe de bază, cu un vicleșug rar întâlnit (ca și cum ar fi marele apărător al lor).

Scrierile sfinției sale, chiar și Cărarea Împărăției, pe care poate nu ați citit-o cunoscând Dogmatica Ortodoxă și, deci, nu ați putut sesiza gravele abateri de la Sfânta Predanie ce se regăsesc în ea, sunt alcătuite la arătare ca fiind apologetic Ortodoxe, cu stilul pe care l-ați amintit, dar în înțelesurile lor sunt pătimașe și eretice, denaturând mesajul Ortodox atât în ceea ce privește poruncile, cât și în ceea ce privește dogmele și credința în Sfânta Treime și întrupare, contrazicând toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. Sfinția sa denaturează și calea lăuntrică, și formarea duhovnicească (contrazicând și aici Sfânta Tradiție niptică sau isihastă), sugerând niște soluții amăgitoare, pe care dacă le-ar urma cineva și-ar pierde cu siguranță mântuirea. – n.n.]

În al doilea rând, este de observat că a declara pe unul dintre cei care au luat parte la traducerea și publicarea Filocaliei drept un „slab cunoscător al dogmelor ortodoxe” este cel puțin straniu. Mai ales când lipsește o argumentație solidă.

2.     Părintele Arsenie Boca și Filocalia

{Haideți să aducem acum o argumentație solidă despre participarea Părintele Arsenie Boca la Filocalie, pentru a mai demonta o idee greșită exagerată în privința sfinției sale, care derutează pe mulți. Ne vom folosi în acest sens, chiar de mărturiile adevăratului tâlcuitor al Filocaliei, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:

L-a iubit de la început, deci nu poate fi acuzat de invidie.

Aprecierea din cartea domnului Florin Duțu:

‎„Despre viața părintelui ‎Arsenie nu este necesar să ‎vorbim, căci asprimea ei ‎este ‎cunoscută și nu vrem să-l ‎supărăm lăudându-l. Cuvântul ‎său pornește din ‎neclintirea de ‎stâncă a celui ce nu se ‎târguiește și nu se clatină ca ‎trestia bătută de ‎vânt, ci este ‎întreg cum îi este vorba: curat, ‎opus oricărei patimi și oricărui ‎gând de ‎mândrie […]. Prin ‎ceea ce a făcut din sine și prin ‎ceea ce propovăduiește este o ‎vie ‎restaurare a celui mai ‎autentic duh ortodox […]. ‎Părintele Arsenie arată cât de ‎mult ‎se poate înflăcăra prin ‎trăire tot tezaurul dogmaticii și ‎al disciplinei răsăritene”. ‎

Părintele Dumitru STĂNILOAE ‎‎(1903-l993)^[23]‎

Atât de mult l-a iubit, încât a îngăduit (ca un favor pentru contribuția financiară, deși era ceva ciudat pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae atât de atașat de gustul autentic Ortodox), să-i facă și prima copertă la tâlcuirea atât de importantă și frumoasă pe care a făcut-o preacucernicia sa la Filocalie.

Ca să nu ne mirăm prea mult că L-a lăsat pe Mântuitorul, în alte tablouri, fără barbă, Părintele Arsenie Boca L-a lăsat și fără bărbie, și fără gură, și fără jumătate din emisfera dreaptă a capului, în celebra copertă a Filocaliei. I-a lăsat doar ochii, aducând aminte de adorarea inimii lui Hristos din Catolicism (Ortodocșii fiind evlavioși nu adoră organele lui Dumnezeu, ci Persoana și Trupul Său întreg. Ceea ce nu au îndrăznit evreii să facă, să rupă trupul lui Hristos, îndrăznesc pictorii din catolicism, la care s-a afiliat acum și preacuvioșia sa). În realitate, după cum observați, nu sunt ochii Domnului nostru Iisus Hristos, ci tot ai Părintelui Arsenie Boca, cu lucrarea lor de o viață de a hipnotiza. Deși, fiind la începuturile acestei practici, parcă sunt mai puțini sălbatici, decât la testamentul său pictat de la Drăgănescu. Nicăieri nu spune Sfânta Tradiție că Mântuitorul lumii, Maica Domnului sau vreun Sfânt, ar fi avut această lucrare de străfulgerare cu ochii, pe care o relatează toți ucenicii Părintelui Arsenie Boca, fără excepție, când povestesc prima lor întâlnire cu magnetul de la Prislop, aducând argumente, fără să vrea, că au fost hipnotizați.

În cartea Părintele Arsenie Boca, mărturia : părintelui ‎Pantelimon (de la Ghighiu), pag. 62: „Puterea lui era mai ales în ‎ochi. Când te privea, te paraliza” (hipnotiza)‎^[24]

Sesizând această problemă, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a schimbat coperta Filocaliei, atât înainte de căderea comunismului, cât și la reeditarea ei de după revoluție. Aceasta a fost, de fapt, și singura contribuție proprie intelectuală pentru editarea Filocaliei, a Părintelui Arsenie Boca, de care fac atâta vâlvă ucenicii înverșunați ai sfinției sale. Contribuția reală a fost încurajarea cu bani și îndemn a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, și, pentru o mică vreme, munca de dactilograf. Era perioada inițială a carierei publice a preacuvioșiei sale, când avea nevoie de autoritatea teologică a tâlcuitorului Filocaliei, pentru a fi propulsat în opinia publică.

Ucenicii Părintelui Arsenie Boca aduc în favoarea ideii lor, că preacuvioșia sa ar fi ctitorul Filocaliei Românești următoarele două cuvinte ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, pe care, însă am dori să el cercetăm mai în amănunțime, în întreaga lor semnificație:

Cuvintele înainte la edițiile din 1946 și 1947 de la volumele I și II ale Filocaliei:

De încheiere câteva informații despre împrejurările traducerii și ale ‎tipăririi.‎

La traducerea primului volum grec (adică până la Sf. Maxim Mart. ‎inclusiv), ‎am ‎avut alături și traducerea episcopului Gherasim Saffirin, procurându-mi o ‎copie ‎după manuscrisul de la Mănăstirea ‎Frăsinei. Traducerea am făcut-o după ‎textul ‎grec. Versiunea ‎episcopului Gherasim Saffirin ne-a fost numai un ‎mijloc ‎auxiliar, ‎folosit mai ales la locurile obscure, pentru a vedea cum le-a înțeles ‎și ‎el. ‎La Antonie, Evagrie (afară de „Tratatul despre rugăciune”), Ioan ‎Casian ‎și ‎Isaia am avut și o primă schiță de traducere a P. C. Păr. ‎Ieromonah ‎Serafim ‎Popescu, de la Mânăstirea Brâncoveanu. De asemenea la ‎unele ‎scrieri am folosit ‎și copii de pe manuscrise românești mai vechi de la ‎Atos, ‎aduse de P. C. Sa și de ‎Părintele Arsenie. In traducere am căutat ‎să folosesc pe cât ‎s’a putut un vocabular ‎înțeles de toți și nu prea ‎depărtat de cel tradițional. Dar în ‎unele locuri am recurs ‎și la câte un ‎termen mai nou, de dragul preciziunii.‎

Un cald cuvânt de mulțumire trebuie să aduc P. C. Părinte Ieromonah ‎Arsenie, ‎de ‎la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de ‎odinioară, care mi-a rămas ‎mereu ‎aproape. P. C. Sa a binevoit să scrie ‎după dictatul meu cea mai mare parte ‎din ‎traducere la prima ei ‎redactare. În afară de aceasta, prin prezența ‎aproape ‎necontenită și prin ‎stăruința ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această ‎traducere, ‎mi-a ‎alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până la capăt o ‎muncă ‎atât de ostenitoare, pe ‎care altfel nu cred că ași fi săvârșit-o. Iar după ce din ‎prima ‎ediție a ‎vândut 800 exemplare, prin abonamentele făcute pentru a doua, mi-‎a ‎dat ‎imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot P. C. Sa a executat și ‎coperta.‎

Mulțumesc de asemenea și acelor suflete curate ale unor smeriți ‎credincioși, cari ‎au ‎ajutat în mod anonim la tipărirea acestei ediții.‎^[25]

‎[…]‎

În mod special sunt dator să mulțumesc:‎

I.P.S. Mitropolit al Ardealului Dr. Nicolae Bălan, care a ‎acceptat tipărirea ‎acestui ‎volum în Tipografia Arhidiecezană și, cu ‎larga înțelegere ce-o arată ‎necontenit ‎oricărei fapte de cultură, a ‎promis angajarea a cel puțin 300 exemplare ‎din acest ‎volum pentru ‎bibliotecile parohiale;‎

P.S. Episcop al Oradei Dr. Nicolae Popovici, care, cu ‎entuziasmul și ‎cu ‎promptitudinea ce-l caracterizează, a ajutat ‎efectiv la tipărirea acestui volum ‎prin ‎suma ce mi-a trimis-o ‎deodată pentru 200 exemplare din vol. I, ed. II, ‎datorită ‎căreia am ‎putut plăti o parte din hârtie, și prin acontul apreciabil ce mi l-a ‎pus la ‎dispoziție pentru 250 exemplare ‎din volumul de față, cu ajutorul căruia ‎am ‎achitat o parte din ‎cheltuielile tiparului.‎

Prin asigurarea ce mi-a dat-o că va merge cu acest număr de ‎exemplare până ‎la ‎tipărirea completă a operei, P.S. Sa îmi va fi un ‎îndemnător și un ‎susținător ‎principal la tipărirea tuturor ‎volumelor.‎

Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăși ‎bunul meu ‎fost ‎student, ieromonahul Arsenie de la mânăstirea ‎Brâncoveanu.

‎

Datorită ‎abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. ‎Sa, am putut face față unor ‎greutăți ‎ce se ridicau ca munții în calea ‎tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi ‎numit pe ‎drept cuvânt ‎ctitor de frunte al Filocaliei românești. După imboldul ce mi l-‎a ‎dat ‎necontenit la traducerea acestei opere, acum susține cu putere ‎neslăbită ‎lucrarea ‎de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară ‎întreaga operă în românește, ‎acest ‎act va rămâne legat într-o mare ‎măsură de numele P.C. Sale și de ‎mișcarea ‎religioasă pe care a ‎trezit-o în jurul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe ‎cele ‎mai ‎autentice baze ale tradiției ortodoxe și cu mijloacele cele ‎mai ‎curate ‎duhovnicești, ale învățăturii stăruitoare și ale dragostei de ‎suflete.‎^[26]

După cum vedem, Părintele Arsenie Boca nu este ctitorul ‎(unicul ctitor al)‎ Filocaliei, cu atât mai puțin inițiatorul,‎ ci unul dintre ctitorii de frunte, contribuția sa la Filocalie fiind o binefacere financiară pomenită ca o încurajare și un imbold. Preacuvioșia sa nu este vreun participant intelectual, nu are vreo contribuție teologică sau de împreună-tâlcuitor, ci doar un mare sprijinitor organizatoric, psihologic și dactilografic de frunte, pentru primele două volume. Părintele Arsenie Boca a adus un singur manuscris vechi, folosit pentru comparare, iar cunoștințele precare de limbă greacă ale sfinției sale l-au făcut neputincios pentru vreo contribuție lingvistică.

În lista (întocmită cu atâta acrivie de marele admirator al sfinției sale, Părintele Nicolae Streza Zian) lucrărilor copiate de diaconul Zian Boca se află doar 1 singur manuscris legat de Filocalie:

«Cuvinte din Filocalie»: Anul 1853. Are 267 de foi, 41×26 cm între 36-38 rânduri pe o pagină., scriere îngrijită de caligraf^[27]

Lucrul acesta este de înțeles, având în vedere că Părintele Arsenie Boca, din câte am aflat mai sus, a stat doar 87 de zile în Sfântul Munte. Din ele, cel ‎puțin 21 de zile (cele 20 de Sfinte Mănăstiri mari și Sfântul Schit Prodromu) ‎le-a petrecut pe drum, ‎fiindcă ‎pe atunci nu erau microbuze. Au mai rămas doar 66 de zile ca să facă alte activități, ‎printre care și copierea de texte românești (lista pomenită mai sus arată aceasta și este explicabil, ‎fiindcă nu știa ‎greaca):

Țin minte că Părintele Arsenie mi-a spus că el nu ‎știe bine greaca și a uitat, dar să mă ‎duc la Părintele ‎Olimp Căciulă de pe strada Polonă, care moare de ‎foame, și să îmi facă el ‎traduceri și eu să-i plătesc^[28]. ‎

 

Astfel că este evident că nu avea cum să traducă împreună cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae Filocalia. Acesta este un exemplu tipic din lista exagerărilor legendare cu care își alcătuiesc ucenicii sfinției sale cărțile biografice, pentru a-l pune în top-ul personalităților publice internaționale ca pregătire intelectuală, artistică, viață duhovnicească și facere de minuni.

Datorită instabilității și grabei cu care a plecat din Sfântul Munte (alungat de regizorii vedeniilor sfinției sale, ca nu cumva să se întâlnească cu vreun părinte îmbunătățit să-l scape de amăgire), nu a putut să copieze nici prea multe manuscrise, pentru a-i fi Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae în vreun altfel de ajutor decât financiar și de dactilograf (necunoscând greaca ci mai mult franceza). De aceea

 

nici Părintele Stăniloae, nici altcineva nu a ‎remarcat aportul Părintelui Arsenie la ‎traducerea ‎unor cuvinte grecești în românește,‎ [și aceasta fiindcă –n.n.] nu ‎știa greaca […].Știa însă multă filozofie și ‎teologie, însă rusește puțin și foarte bine ‎limba ‎franceză.‎^[29]

chiar dacă ucenicii hipnotizați ai sfinției sale se dau peste cap pentru a dovedi că este cel mai important autor intelectual al Filocaliei Românești:

La acest amănunt foarte important, vine cu mărturia ‎sa Părintele Ioan Mihu, fost paroh ‎în Șura Mare de ‎lângă Sibiu, fiu al fratelui doamnei Maria Stăniloae. ‎Părintele trăiește și acum ‎în Șura Mare. El a scris ‎monografia comunei Șura Mare, și printre fotografii a ‎pus și ‎bine-cunoscuta poză, în care Părintele Arsenie ‎este alături de familia Stăniloae. Sfinția sa mi-a ‎spus ‎că, în 1944, prin primăvară, în căminul cultural din ‎Șura Mare, pe mesele lungi de pomeni ‎sau nunți, era ‎întinsă Filocalia. Adică erau manuscrise, erau cărți, ‎erau ciorne ale textelor sfinte. ‎Peste ele și prin ele își ‎purtau mâinile ca doi dirijori de orchestră sau doi ‎prestidigitatori: ‎Părintele Stăniloae și Părintele ‎Arsenie^[30].‎

Fotografiile și prestidigitația nu pot fi vreun argument rațional pentru o contribuție intelectuală, măcar de lingvist, ca să nu mai vorbim de teolog, a Părintelui Arsenie Boca la Filocalie. În acest sens avem mărturiile foarte bine asociate cu un simț duhovnicesc fin de observație, ale doamnei Lidia Stăniloae. Suntem încredințați că inclusiv Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu ar fi fost de acord ca cineva să creadă că mult ostenitoarea sa lucrare de tâlcuire a Sfinților Părinți se poate face prin prestidigitație sau că ar fi fost el însuși vreun prestidigitator, chiar dacă Părintele Arsenie Boca se manifestă astfel [PRESTIDIGITÁȚIE s. f. Arta și tehnica de a produce iluzii (optice) prin rapiditatea și agilitatea mișcărilor mâinilor; scamatorie. – Din fr. Prestidigitation. Sursa: DEX ’98 –n.n.] în mai toate activitățile preacuvioșiei sale.

De altfel fiica Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae ne arată foarte concret și cum a fost tâlcuită Filocalia și contribuția precară a Părintelui Arsenie Boca:

Dar Atena a însemnat mult mai mult decât aceste amintiri [pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – n.n.] .

Acolo, după ce și-a ‎însușit temeinic limba greacă atât cea vorbită, ‎cât și cea clasică, tata ‎a dat peste ‎manuscrisele vechi ‎din ‎Biblioteca Națională. Acolo s-a întâlnit cu ‎scrierile ‎Sfinților ‎Părinți‎ […] Manuscrisele Sfinților Părinți au avut o influență ‎uriașă ‎asupra ‎gândirii și operei lui. Tânărului, care abia ‎împlinise douăzeci și șapte de ani i s-a ‎hărăzit ‎să tălmăcească și ‎să interpreteze ‎ca nimeni altul gândirea riguroasă a ‎Părinților ‎Bisericii. A ‎întâlnit acele comori și nu s-a mai ‎despărțit de ‎ele ‎niciodată, rămânând cu ele într-o comuniune ‎strânsă și de ni‎mic ‎întreruptă. ‎Căci părintele Stăniloae nu a tradus numai și ‎comentat scrierile ‎Filocaliei, dar ‎a ‎trăit în spirit filocalic, ele ‎devenind însuși modelul și modul lui de viață. ‎Numai ‎o ‎asemenea ‎întrepătrundere totală între gândire și trăirea ‎spiritualității lor putea ‎duce la ‎o operă atât de ‎unitară, de ‎amplă și de profundă. De acest spirit a ‎impregnat și viața ‎lui ‎familială, și nimeni nu ‎poate depune mai bine mărturie ‎decât mine, despre felul exemplar de ‎creștinism ‎adevărat în care au viețuit și ‎conviețuit atât el, cât și soția sa.‎ ‎ […]

După un timp, a venit părintele Arsenie de la Sâmbăta, pentru ‎a scrie ‎după ‎dictatul tatei și l-‎‎a ajutat astfel câteva săptămâni la ‎munca de traducere.‎ ‎

[…]

Ne-am văzut toți de treburile noastre. Tata traducea Filocalia ‎mai departe, ‎Scria ‎acum ‎singur, ‎căci părintele Arsenie plecase ‎între timp.‎

‎ […]

Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, ‎între timp, ‎părintele ‎Arsenie ‎plecase la Prislop. Tata, căruia îi ‎ceruse sfatul, se împotrivise ‎proiectului de ‎a face acolo ‎o ‎mănăstire de maici.‎

Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în ‎acest scop. Au ‎discutat ‎îndelung ‎amândoi. Tata avea o expresie ‎foarte severă, de puține ori îl ‎văzusem atât ‎de categoric. ‎Nu ‎era ‎de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest ‎lucru ar putea ‎da ‎loc la o sumedenie ‎de ‎ambiguități și neînțelegeri.‎

‎„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită ‎acolo. Adună ‎câțiva ‎tineri ‎buni, ‎serioși, și întemeiați acolo o ‎mănăstire, cu activitate duhovnicească, ‎cu slujbe, ‎predici, ‎educație ‎religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o ‎și ‎de o activitate ‎intelectuală, pe lângă cea ‎pastorală. Sigur se ‎găsesc călugări care ‎vor să se dedice studiului. Se ‎pot face ‎traduceri, mai ‎există atâtea manuscrise ‎neexplorate [se înțelege de la sine că Părintele Arsenie Boca fiind implicat în latura pastorală și necunoscând greaca nu ar fi putut face traduceri, ci ar fi făcut-o călugării care ar fi venit ulterior, dacă ar fi vrut să se dedice studiului. Dar a apărut ispita Maicii Zamfira care a anulat această posibilitate– n.n.], .

Poate lua ‎naștere acolo un centru cu ‎adevărat important ‎de care să-ți ‎legi ‎numele și o lucrare spirituală, de ‎folos pentru toată țara.”‎

Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici ‎măcar atunci când ‎mănăstirea ‎de ‎maici a fost desființată și el ‎s-a stabilit ‎împreună cu maica Zamfira ‎la București, ‎în ‎casa ‎părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: ‎civil, fără barbă. ‎

Nu ‎mai avea nici rasa albă ‎care-i dădea prestanță.

Dacă n-ar fi fost ‎acel chip cu ‎trăsături prelungi, caracteristice, nu l-‎aș ‎mai fi ‎recunoscut. ‎Nu mai era părintele ‎Arsenie cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea ‎în zăpadă, pe o ‎scândură ‎îngustă, ‎rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioși-‎lor ‎ce-l ‎ascultau ‎cu ‎venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc ‎eu ‎păsărește!” ‎

Devenise o ‎persoană ‎anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.‎^[31]

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae îl pomenește pe Părintele Arsenie Boca și în introducerea la volumul al 4-lea din Filocalie, tot pentru contribuția sa bănească:

Prefață[…]Greutăților materiale ale tipăririi le-am putut face față in mare ‎măsură prin ajutorul dat de I. P. Sf. Patriarh Iustinian, care a binevoit, ‎cu o promptă înțelegere, să dispună plasarea a trei sute exemplare din ‎primele 3 volume (câte o 100 din fiecare) între preoții, din ‎Arhiepiscopia. Bucureștilor, act pentru care Ii exprim întreaga mea ‎gratitudine. P. S. Episcopul Nicolae al Clujului de asemenea a angajat ‎pentru eparhia Sa 100 exemplare. Un însuflețit sprijinitor și răspânditor ‎al cărții s’a arătat P.C. Păr. Dr. Ilarion Felea, rectorul Academiei ‎teologice din Arad, la îndemnul P.S. Sale Episcopului Andrei.‎

Iar P. C. Păr. Ieromonah Arsenie, cu binecuvântarea I. P. S. Mitropolit Nicolae, a continuat să dea același sprijin hotărâtor prin ‎abonamentele făcute.‎

Tuturor le aduc cele mai călduroase mulțumiri în Domnul.‎

Prot. D. STĂNILOAE^[32]

Mâhnit pentru căderea Părintelui Arsenie Boca de la viețuirea și învățătura Ortodoxă, la reeditarea Filocaliei la editura Harisma, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae face o nouă introducere a primelor patru volume, cu ocazia Sfintelor Paști ale anului 1992, în care nici nu mai pomenește despre contribuția bănească a preacuvioșiei sale la Filocalie nici măcar pentru primele două volume (dacă era cu adevărat vreun ctitor intelectual și/sau mărturisitor împotriva totalitarismului ateu, cu atât mai mult l-ar fi pomenit, fiindcă atunci era o mare modă supraaprecierea celor marginalizați, cu atât mai mult a luptătorilor anticomuniști).

E adevărat că Părintele Profesor nu mai reia introducerile vechi de la Filocaliile 1-3, înlocuindu-le cu un scurt studiu științific, identic pentru primele 4 volume. Am putea spune că acesta este motivul nerepomenirii binefăcătorilor primei ediții: mutarea accentului de pe financiar pe patristică. Însă surpriza cea mai mare apare când își exprimă dorința, înainte de a se duce la Domnul (5 octombrie 1993) ca pentru Filocalia 4 (pe lângă studiul pomenit mai sus) să se reintroducă prefața din prima ediție, dar să fie scoasă pomenirea Părintelui Arsenie Boca.

Aceasta a făcut-o, desigur, nu din resentiment față de fostul ucenic (ce rău a putut să-i facă ieromonahul caterisit neascultându-i sfaturile? Pe sine s-a vătămat și s-a pierdut), și nici din invidie (ce invidie ar fi avut avea pe un biet anonim hipnotizator – cum era atunci Părintele Arsenie Boca – cu lucrări „teologice” de grădiniță, față de sine – un renumit academician, socotit ca cel mai mare teolog al secolului XX?). Este un mesaj discret către Ortodocși care ne atrage atenția că nu este de acord cu evoluția de la Prislop și, în același timp, o responsabilitate din frica de Dumnezeu ca nu cumva să credem că este părtaș gravelor abateri de la Sfinții Părinți atât de vizibile la așezământul Drăgănescu. Gestul său iubitor de adevăr și delicat este un rod al înțelegerii preacucerniciei sale provenite din cunoștință (dobândită din tâlcuirea scrierilor insuflate de Sfântul Duh – despre viața duhovnicească și teologie) și experiere (a unei lucrării lăuntrice echilibrate prin smerenie) timp de 90 de ani.

Așadar nu din nerecunoștință, ci din adâncă cunoștință a fenomenului de la Prislop.

După cum vom vedea mulțumește după atâția ani, din nou, tuturor, iar din zona Aradului (unde era Mănăstirea Prislop) pomenește un adevărat trăitor și mărturisitor al Ortodoxiei (P.C. Păr. Dr. Ilarion ‎Felea), și pe episcopul ‎Andrei (tocmai cel care l-a oprit de la slujirea preoțească pe pictorul de la Drăgănescu). Ștergând numele Părintelui Arsenie Boca din lista binefăcătorilor, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae arată (indirect) că preacuvioșia sa nu este un adevărat mărturisitor împotriva totalitarismului ateu și de aceea nici nu este vrednic a fi pomenit alături de Preacucernicul Părinte Dr. Ilarion Felea și †PS Andrei, episcopul Aradului (sub a cărui ascultare ar fi trebuit să se afle starețul de la Prislop). Iată cum este scris în reeditarea primei prefețe:

Prefață*(*Am introdus această prefață în acord cu dorința autorului)[…]Greutăților materiale ale tipăririi le-am putut face față in mare ‎măsură prin ajutorul dat de I. P. Sf. Patriarh Iustinian, care a binevoit, ‎cu o promptă înțelegere, să dispună plasarea a trei sute exemplare din ‎primele 3 volume (câte o 100 din fiecare) între preoții, din ‎Arhiepiscopia. Bucureștilor, act pentru care Ii exprim întreaga mea ‎gratitudine. P. S. Episcopul Nicolae al Clujului de asemenea a angajat ‎pentru eparhia Sa 100 exemplare. Un însuflețit sprijinitor și răspânditor ‎al cărții s’a arătat P.C. Păr. Dr. Ilarion Felea*(*Săvârșit din viață în închisorile totalitarismului ateu), rectorul Academiei ‎teologice din Arad, la îndemnul P.S. Sale Episcopului Andrei.‎

Tuturor le aduc cele mai călduroase mulțumiri în Domnul.‎

Prot. D. STĂNILOAE^[33]

Observăm între cele două prefețe trei diferențe:

Nota prin care se arată că reintroducerea prefeței primei ediții se face la dorința Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, deci și modificarea ei este conform testamentului duhovnicesc al sfinției sale;

Nota prin care se arată sfârșitul cinstit de mărturisitor al Părintelui Ilarion Felea;

Scoaterea pomenirii ieromonahului Arsenie Boca. Aceasta nu este o greșeală de tipar, deoarece vedem că mulțumirile finale adresate tuturor sunt păstrate. Dezamăgirea pe care i-a provocat-o prin căderea de la linia filocalică, patristică și Ortodoxă Părintele Arsenie Boca îl oprește pe mult smeritul, delicatul și recunoscătorul profesor să-i mai adreseze vreo mulțumire, atrăgându-ne în felul acesta și nouă atenția asupra pericolului pe care îl întâmpina dacă păstrăm orice legătură de evlavie față de pictorul de la Drăgănescu, în afară de a ne ruga pentru izbăvirea lui de consecințele căderii, dar aceasta, desigur, dacă ne dă blagoslovenie duhovnicul, ca nu cumva să intrăm în luptă cu duhurile ce l-au amăgit și înșală prin imaginea falsă a lui o țară întreagă.

Nu numai acestea sunt dovezile că Părintele Arsenie Boca nu a avut vreo contribuție duhovnicească la Filocalia Românească. Însuși Părintele Profesor Dumitru Stăniloae ne arată (chiar în citatul de mulțumire adresat contribuitorilor la acest monument duhovnicesc) că sfinția sa a fost singurul tâlcuitor al textului actual al Filocaliei, după textul grec, iar Părintele Arsenie Boca (care a adus doar un singur manuscris românesc din cele cu care au venit alții pentru comparare) nu a avut nici cel mai mic aport. Cei care au schițat o altă traducere au fost doar episcopul Gherasim Saffirin și Părintele Ieromonah Serafim Popescu, starețul Sfintei Mănăstiri Sâmbăta de sus, care a și adus mult mai multe manuscrise, față de pictorul de la Drăgănescu:

La traducerea primului volum grec (adică până la Sf. Maxim Mart. ‎inclusiv), am ‎avut alături ‎și traducerea episcopului Gherasim Saffirin, procurându-mi o copie ‎după manuscrisul de la ‎Mănăstirea ‎Frăsinei. Traducerea am făcut-o după textul ‎grec. Versiunea ‎episcopului Gherasim ‎Saffirin ne-a fost numai un mijloc ‎auxiliar, ‎folosit mai ales la locurile obscure, pentru a vedea ‎cum le-a înțeles și ‎el. ‎La Antonie, Evagrie (afară de „Tratatul despre rugăciune”), Ioan Casi‎an ‎și ‎Isaia am avut și o primă schiță de traducere a P. C. Păr. Ieromonah ‎Serafim ‎Popescu, de ‎la Mânăstirea Brâncoveanu. De asemenea la unele ‎scrieri am folosit ‎și copii de pe manuscrise ‎românești mai vechi de la ‎Atos, aduse ‎de P. C. Sa și de ‎Părintele Arsenie. In traducere am cău‎tat ‎să folosesc [ nu să folosim, cum ar fi spus dacă și Părintele Arsenie Boca ar fi participat la traducere – n.n.] pe cât s’a putut un vocabular ‎înțeles de toți și nu prea ‎depărtat de cel tradițional. ‎Dar în unele locuri am recurs ‎și la câte un ‎termen mai nou, de dragul preciziunii.‎

 

Ca să vedem și cât de mică este contribuția mansucrisului adus de Părintele Arsenie Boca de la Sfântul Munte, să îl comparăm cu ce manuscrise a folosit Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, numai pentru a desluși paternitatea unui text din Filocalie. Pe cel adus de Părintelui Arsenie Boca nu-l pomenește decât trecător, din politețe, fiindcă sursa de tâlcuire și-a căutat-o în originale, nu în copieri de ici și colo. Vom înțelege astfel că Preacucernicul Teolog, lăudând pe ceilalți, de fapt și-a ascuns din smerenie munca uriașă științifică și duhovnicească în spatele recunoștinței față de cei ce au adus măcar și un mic ajutor, chiar nesemnificativ sau nefolosit. Noi să-i urmăm exemplul și să-i fim recunoscători cu recunoștință adâncă lui, dar cu un discernământ dornic de adevăr să observăm minora, de fapt, în realitate, doar bănească, a bietului înșelat de la Prislop.

Iată manuscrisul adus de la Sfântul Munte de Părintele Arsenie Boca:

«Cuvinte din Filocalie»: Anul 1853. Are 267 de foi, 41×26 cm între 36-38 rânduri pe o pagină., scriere îngrijită de caligraf^[34]

Iată o mică parte din manuscrisele folosite de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:

Filotei Sinaitul a trăit în aceeași mănăstire a Rugului Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Muntele Sinai, ca și Isichie.1 Și se pare că tot cam în aceeași vreme cu Isihie, după cum rezultă din înrudirea preocupărilor și din faptul că în unii codici „Capetele despre trezvie” ale lui Filotei sunt așezate chiar înainte de ale lui Isihie Sinaitul.2 In orice caz el nu e una și aceeași persoană cu patriarhul Filotei al Constantinopolei, din veacul 14-lea, căci e citat pe la începutul v. 14 de Grigorie Sinaitul și încă imediat după Isihie Sinaitul.3 Se cunosc până acum două scrieri ale lui Filotei Sinaitul s 1. „Capetele despre trezvie”,4 publicate în Filocalia greacă (vol. I, ed. II, p. 366—374), pe care o traducem în acest volum, și 2. „Despre poruncile Domnului nostru Iisus Hristos” 1 (în Migne, P. G. 154, 729—745, după Thesaurus asceticus al lui P. Poseinus, Paris 1613).2 Dar până la o cercetare amănunțită a mai multor manuscrise nu se poate spune care a fost textul genuin, în special al primei scrieri sau dacă diferite alte scrieri, pe cari ni le indică cataloagele codicilor greci din diversele biblioteci sub numele lui Filotei, sunt scrieri deosebite de-ale lui sau numai părți din scrierea de la Nr. 1.

De pildă în Migne P. G. 98, col. 1369—1372 se dă începutul mai extins al unei scrieri care începe cu cuvintele „Câți în Hristos ne-am botezat”.3 Dar în cuprinsul acestui fragment găsim și primul cap al textului din Filocalia. Ar rezulta deci că în cod. Nan. 95 s’ar cuprinde un text mai larg al scrierii din Filocalia. Totuși sfârșitul textului din cod. Nan. 95 coincide cu sfârșitul cap. 11 al textului din Filocalia.4

Pe de altă parte cele două scrieri cuprinse sub numele lui Filotei în cod. Moscv. 30, după începuturile ce se dau la Migne P. G, 154, 717—718, n’ar fi decât două părți ale „Capetelor despre trezvie” din Filocalia greacă.5 La Migne P. G. 98, 1371—72, se mai dau din cod. Nan. (venețian) 95, afară de începuturile și sfârșiturile scrierii din Filocalia, cuprinsă în acel cod. în fol. 93 a—99 b și a scrierii „Poruncile Domnului”, cuprinsă în fol. 113 b—125 a, încă și începuturile și sfârșiturile altor două scrieri între fol. 99b—113a și 113a—f. 113b.1 Se prea poate însă ca și aceste două scrieri din urmă — dintre cari ultima pare extrem de scurtă — să nu fie decât tot părți din „Capetele despre trezvie” dată în Filocalia greacă.

O altă chestiune este cea a numărului de capete, în care este împărțită scrierea dată în Filocalia și a ordinii acestor capete.

Împărțirea textului in 40 capete, așa cum îl avem în Filocalia greacă, nu pare să fie comună tuturor codicilor. După notița 20 din Migne P, G. 154. 717—718, mai mulți codici din biblioteca vieneză și pariziană (între cari cod. Nr. 1091), ar cuprinde scrierea aceasta împărțită în 40 capete.

Manuscrisul Nr. 2012 din Acad. Rom. ne dă însă traducerea acestei scrieri în 37 capitole, aranjate altfel decât în textul din Filocalia greacă. Comparând textul cap. 30 din Vat. 730, f. 193v (dat de J. Hausherr, Op. c. p. 141 (54), constatăm că el corespunde nu cu cap. 30 din textul din Filocalia gr., ci cu cel din Ms. Acad. Rom., care la rândul său corespunde cu cap. 34—36 din textul Filoc. gr.

De aci ar urma că Vat. 730 ne dă un text împărțit și aranjat la fel cu cel după care e tradus textul rom. din Bibl. Academiei române.

Toate acestea sunt semne că Filotei este un autor vechi, căci daci ar fi scris prin v. 14, nu ar fi fost cu putință atâtea variațiuni între codici în privința textului acestei scrieri.

Dăm mai jos și o paralelă între capetele textului din Ms, Academiei române și cel din Filocalia greacă, după care ne-am ținut noi:

[urmează paralela tuturor capitolelor din Ms. Acad. Rom. și Filocalia greacă… – n.n.]

Numai cap. 19 din Filocalia greacă nu l-am putut identifica între cap. din Ms. Acad. Rom.

Învățătura duhovnicească a lui Filotei este foarte apropiată de a lui Isihie, amândoi fiind înrudiți sufletește cu Ioan Scărarul. Dar între Isihie și Filotei sunt și oarecari deosebiri. [și începe analiza duhovnicească a deosebirilor – n.n.]^[35]

 

Nicăieri în scrierile, predicile sau picturile Părintelui Arsenie Boca nu am văzut atâta seriozitate, studiu amănunțit până la capăt și căutare cu sârguință a adevărului, ori în privința celor mici, ori în privința celor mari. De unde se vede că nu are cum să aibă vreo contribuție la minunata lucrare, cu osteneală și iubire de adevăr, a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Și scriind acestea nu am vrea să facem un cult al personalității Preacucerniciei sale, fără aprobarea Sfântului Sinod, deși cu adevărat este model de cunoaștere și sfințenie Ortodoxă. Dar nici nu putem lăsa să fie batjocorit de superficialul semidoct de la Drăgănescu. Filocalia este o capodoperă a Sfintei Biserici și, ca orice lucrare bisericească, este sobornicească, contribuind ierarhi, preoți, diaconi, monahi și mireni. Paternitatea textului românesc al Filocaliei, ca și a renumelui Părintelui Arsenie Boca, însă, îi aparține Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care prin smerenia sa de a se considera nevrednic, neînsemnat și a transfera altora meritele preacucerniciei sale, prin darul de a fi mulțumitor celor ce l-au ajutat, a dobândit harul Sfântului Duh să O tâlcuiască dumnezeiește, descoperind înțelesurile revelate Sfinților Părinți.

Când a fost întrebat, înainte de moarte, de un medic, cum poate să-i demonstreze zămislirea din Fecioară a Domnului nostru Iisus Hristos, a început să plângă zicând: „Cine sunt eu ca să pot vorbi de aceasta?”. Medicul a îngenuncheat plângând și el, strigând: „Acum cred și eu că Hristos S-a născut din Fecioară!”

Părintelui Arsenie Boca s-ar fi arătat atotcunoscător, fulgerându-l cu privirea ca să îl facă ucenic al său, silindu-l să creadă mai mult în capacitățile sfinției sale extrasenzoriale de cuceritor, decât să se smerească și să se mântuiască.

S-a mâhnit, tot din iubire în Hristos, din cauza devierii preacuvioșiei sale.

Din păcate, evoluția promițătoare a Părintelui Arsenie Boca și-a schimbat direcția și sensul după aprecierile profesorului său, Părintele Dumitru Stăniloae, ale domnului profesor Lucian Blaga^[36] și ale mulțimilor de admiratori. Subtilul nostru traducător duhovnicesc al Sfinților Părinți, fiind iscusit în războiul nevăzut, a încercat să îl ajute ne mai pomenindu-i contribuția inițială în nici una din prefețele edițiilor ulterioare ale Filocaliei.

Această schimbare în mentalitatea ieromonahului de la Prislop și diferența ușor sesizabilă dintre ‎lucrarea preacuvioșiei sale (de o strălucire atrăgătoare) în contrast cu lucrarea lăuntrică predată în ‎Filocalie (de o lumina lină‎), datorate impactului unei misiuni prea timpurii, mai înainte de ‎întărirea în pocăință, este sugerată atât de delicat de Părintele Profesor, încât atât ucenicii ‎Părintelui Arsenie cât și ai lui Corneliu ‎ Zelea Codreanu, nedându-și seama, trec cuvântul Părintelui Profesor la categoria laudelor.

Iată cuvântul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae:

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si statea luni de zile uneori. Dupa aceea s-a facut calugar, a stat in Bucuresti pe la un frate al meu… Era o taina in el, era un om care spunea cu hotarare, nu spunea cu ezitari, cum spun alti oameni, si cum si eu imi dau seama ca nu pot defini lucrurile. El parca le spunea in asa fel ca dadea o siguranta omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu stiu sa fi pus intr-un mod foarte complicat problemele; el le spunea intr-un mod hotarat, asa fara ezitari. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu stiu de ce n-a mai venit la mine.

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine…^[37]

Dar să nu uităm în ce context a fost spus cuvântul de mai sus:

După evenimentele din anul 1989, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae și-a dat acordul pentru retipărirea volumelor I-IV din Filocalie, în acest scop întocmind o nouă prefață. În mod surprinzător, nici o mențiune la contribuția – atât de apreciată altădată – a Părintelui Arsenie, nu apare în text. Ne-am putea întreba: care sunt rațiunile acestei omisiuni? Cu noblețea și discreția ce-l caracterizau, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu s-a grăbit să clarifice chestiunea: „Nu vă mai pot spune nimic despre el”, declara, într-un remarcabil interviu luat de Crina și Florian Palas în luna aprilie a anului 1993. Cu câteva fraze înainte, asociase personalitatea Părintelui Arsenie cu cea a lui Corneliu Zelea Codreanu: „Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine și stătea luni de zile uneori… Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alți oameni, și cum și eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. … Dar nu știu de ce n-a mai venit la mine… Corneliu Codreanu era și el o figură foarte interesantă; și atrăgea ca și Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic … același spirit hotărât și sigur. Alegea o cale și gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că este o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă”.^[38]

 

Copila sfinției sale, doamna Lidia Stăniloae, însă, explică foarte clar dezamăgirea dureroasă ‎și ‎îngrijorarea de mare intensitate pe care a suferit-o tatăl său, în legătură cu mântuirea ‎celui ce a ‎generat mișcarea de la Prislop.‎

Iată ce ne dezvăluie, în modul ei de fină și adâncă ‎observație:

 

Dar Atena a însemnat mult mai mult decât aceste amintiri. ‎

Acolo, după ce și-‎a ‎însușit temeinic limba greacă atât cea vorbită, ‎cât și cea clasică, tata a dat ‎peste ‎manuscrisele vechi din ‎Biblioteca Națională. Acolo s-a întâlnit cu ‎scrierile ‎Sfinților ‎Părinți, cu Dositei al Ierusalimului și cu Grigore Palama. Mai ‎cu ‎seamă ‎atunci a început să intuiască ce trebuia de fapt să fie ‎teologia și a înțeles că ‎locul ‎lui era acolo unde Dumnezeu îl ‎condusese pe căi și drepte și ocolite, așa ‎cum ‎face totdeauna cu ‎aleșii Săi. (în anii din urmă unele voci mărunte ‎de ‎mini ‎dogmatiști de provincie, consecvenți în invidia lor prost ‎mascată, spun pe ‎la ‎colțuri, la diferite ocazii că, de fapt, Stăniloae ‎nici n-a știut chiar atât de ‎bine ‎grecește. Se prea poate. Se prea ‎poate ca alții să fi știut mai bine. Se pune ‎însă ‎atunci întrebarea ‎de ce n-au tradus aceștia monumentala operă care ‎este ‎Filocalia, ‎care a jucat și joacă un rol atât de important în ‎spiritualitatea ‎românească? De ce nu traduc ei alte ‎texte patristice, care-și așteaptă ‎tălmăcitorul? ‎

Iar în alternativa, ‎că cei în cauză nu cunosc limba greacă, cum pot ‎aprecia cât ‎de ‎bine o stăpânește altul?‎

Se mai petrece de asemenea un fenomen din seria celor de ‎sub folclor elaborat ‎de ‎persoane semi agramate, ale căror ifose ‎culturale nu impresionează pe ‎nimeni. ‎Respectiv un preot ‎pensionar de provincie, hotărât să devină autor, un ‎‎«cuvios» ‎de ‎la o biserică din centrul Bucureștiului cu atitudini dubioase, ‎care ‎stârnesc, ‎indulgent spus, nedumerire și alte asemenea ‎personaje mânate de vechi ‎afecțiuni ‎sau de solidarități ‎regionale, afirmă că meritul lui Stăniloae este minim, că ‎el a ‎fost ‎antrenat în traducerea Filocaliei de călugărul Arsenie Boca, ‎căruia îi ‎revine, ‎vezi bine, meritul principal pentru elaborarea ‎acestei opere uriașe. Dacă ‎aceasta ‎este realitatea, cum de ‎‎«exegeții» săi nu s-au întrebat de ce n-a tradus ‎acesta, ‎niciodată, ‎un singur rând din sus-numita operă, lăsând-o pe seama ‎altuia. ‎Un ‎profesor de formatul intelectual și spiritual al lui Stăniloae ‎să fi fost ‎‎„ucenicul” ‎studentului său, de la care n-au ieșit la ‎iveală, să ne fie cu iertare, ‎decât ‎compuneri minore publicate cu ‎trudă de puținii săi admiratori și mai cu ‎seamă ‎admiratoare, ‎care n-au atras niciodată atenția, nici a specialiștilor, ‎nici ‎a ‎cititorilor de scrieri spirituale? De altfel am mai menționat în ‎cursul lucrării ‎de ‎față anumite aspecte ale acestei probleme.)‎

Revenind: Manuscrisele Sfinților Părinți au avut o influență ‎uriașă ‎asupra ‎gândirii și operei lui. Tânărului, care abia ‎împlinise douăzeci și șapte de ani i ‎s-a ‎hărăzit să tălmăcească și ‎să interpreteze ca nimeni altul gândirea riguroasă ‎a ‎Părinților ‎Bisericii. A întâlnit acele comori și nu s-a mai despărțit de ‎ele ‎niciodată, ‎rămânând cu ele într-o comuniune strânsă și de nimic ‎întreruptă. ‎Căci părintele ‎Stăniloae nu a tradus numai și ‎comentat scrierile Filocaliei, dar a ‎trăit în spirit ‎filocalic, ele ‎devenind însuși modelul și modul lui de viață. Numai ‎o ‎asemenea ‎întrepătrundere totală între gândire și trăirea ‎spiritualității lor putea ‎duce la o operă ‎atât de unitară, de ‎amplă și de profundă. De acest spirit a ‎impregnat și viața ‎lui ‎familială, și nimeni nu poate depune mai bine mărturie ‎decât mine, despre felul ‎exemplar de creștinism ‎adevărat în care au viețuit și ‎conviețuit atât el, cât și soția sa.‎

A stat un timp la Paris, de unde a revenit cu fotocopiile ‎manuscriselor ‎originale ‎ale Sfântului Grigore Palama. Ele aveau ‎locul lor pe biroul tatei și nu mi-l ‎pot ‎aminti în acea odaie ‎spațioasă de la Sibiu, din strada Mitropoliei, ‎decât ‎aplecat ‎asupra lor și descifrându-le migălos cu o lupă uriașă.‎

‎[…]‎

Pe drept cuvânt s-a spus mai târziu că limbajul Filocaliei, așa ‎cum a tradus-‎o ‎tata, are o frumusețe și o plasticitate deosebită și ‎că ea a reprezentat o ‎îmbogățire ‎a limbii noastre. Este ceea ce ‎spune de altfel și Emil Cioran, într-o ‎scrisoare mult ‎citată și în ‎care numește traducerea Filocaliei unul dintre marile ‎evenimente ‎nu ‎numai ale spiritualității, dar și ale culturii românești.‎

După un timp, a venit părintele Arsenie de la Sâmbăta, pentru ‎a scrie ‎după ‎dictatul tatei și l-a ajutat astfel câteva săptămâni la ‎munca de traducere.‎

Despre el s-au vorbit multe, bune și mai puțin bune, cu atât mai ‎mult cu ‎cât ‎evoluția lui a fost neobișnuită. Se numea Zian Boca, ‎originar din zona ‎Apusenilor ‎și fusese student la pictură la ‎București, vreme de un an. Apoi s-a ‎hotărât pentru ‎teologie. ‎Cum la București se aciuase și el, ca atâția alții, la ‎unchiul ‎Gheorghe, ‎căruia el i-a dat porecla „Babu”, s-a apropiat și de ‎noi.‎

Dintr-o autentică dorință de trăire spirituală, fără îndoială, ‎și cu ‎multă ‎sinceritate, a început să ducă o viață foarte ascetică. ‎Pleca dimineața la ‎pădure, ‎având cu el o scândurică pe care ‎îngenunchea la rugăciune și medita ‎îndelung.‎

S-a călugărit la Mănăstirea Sâmbăta, luându-și numele de ‎Arsenie. A continuat ‎o ‎vreme să ducă o viață aspră și a căpătat ‎o anumită notorietate. Venea deseori la ‎noi, ‎fiind primit ca un ‎membru al familiei. Discuta mult cu tata, care îi ‎vorbea ‎cu ‎insistență despre dreapta socoteală și despre smerenie, așa cum ‎se ‎menționau ‎ele în Filocalie și care, considera tata, erau două ‎virtuți de bază ale unui ‎monah.‎

îi repeta mereu părintelui Arsenie: „Cel mai mare pericol ‎pentru un călugăr ‎este ‎să se lase smintit de laudele celorlalți.” ‎‎

(Trebuie să subliniez că termenul ‎de ‎‎„sminteală”, care apare ‎deseori în scrierile spirituale, nu are semnificația ‎unei ‎anomalii ‎psihice, a unei minți deranjate, ci a ducerii în ispită, a abaterii ‎de ‎pe ‎drumul plin de eforturi și jertfe, care este viața unui ‎călugăr adevărat). „Fugi ‎cât ‎poți atunci când cineva începe să te ‎privească cu admirație, să te laude. Oricât ‎ar ‎părea de ‎nevinovată, faima pe care oamenii o construiesc în jurul ‎tău ‎are ‎consecințe fatale. Știau ei Părinții ce știau atunci când fugeau de ‎lume și ‎se ‎izolau m singurătate… Smerenia e cea mai eficientă ‎armă a monahului, în lupta ‎cu ‎ispitele, cu tentațiile zilnice…” ‎spunea tata.‎

Din păcate, de cuvintele lui de prevenire, constituind un ‎avertisment real, nu s-‎a ‎ținut seama. Au fost desigur și alte ‎asemenea cazuri. Mulți au eșuat în drumul ‎de ‎ascensiune ‎spirituală pentru că s-au lăsat ademeniți de trufie, de ‎perfidia ‎slavei ‎deșarte. Pe de o parte, se greșește construindu-se idoli și ‎legende, din ‎nevoia de ‎extraordinar și senzațional, care a ‎animat omenirea dintotdeauna. Pe de ‎altă parte, ‎laudele și ‎admirația simt o capcană dulce, căreia îi cad pradă cei ce nu ‎sunt destul ‎de tari pentru a le rezista. Adulația mulțimii le ‎devine necesară, se scaldă ‎în auto ‎admirație, în convingerea că ‎sunt supraoameni care nu pot să greșească, ‎în ‎voluptatea faimei ‎pe care cred că au dobândit-o. Odată deschisă poarta ‎trufiei, ‎prin ‎ea năvălesc toate celelalte păcate. După cum spun Sfinții ‎Părinți, ‎monahii ‎trebuie să lupte continuu împotriva acestor ispite ‎fundamentale, ‎care îi prăvălesc ‎de pe drumul îngust și spinos al ‎ascensiunii spre adâncurile impure.‎

La vremea aceea însă, părintele Arsenie se considera încă ‎ucenicul tatei și ‎vreme ‎de câteva săptămâni a scris după dictat, cu ‎scrisul lui mărunt și ordonat, ceea ‎ce ‎traducea tata din limba ‎greacă. Mai târziu, unii admiratori, mai ales ‎admiratoare, ‎mai ‎ales de ele n-a dus lipsă părintele Arsenie, au imaginat ‎diverse ‎povestioare, ‎conform cărora el l-ar fi influențat pe tata să traducă ‎Filocalia ‎etc. Cu o asemenea ‎inflație de buni sfătuitori ai tatei, de ‎mentori ai săi, de inspiratori ‎ai operei sale, ‎suntem de altfel ‎obișnuiți. Astfel că nu merită să li se dea atenție. ‎Păcat că, ‎alături ‎de autori autoproclamați ca atare, vezi preotul Streza sau ‎gălăgioși ‎mereu ‎în goana după notorietate, ca părintele Marchiș, ‎s-au înregimentat în ‎susținerea ‎unei cauze care nu depășește un ‎sentimentalism pueril, jurnaliști cum ar ‎fi ‎Răzvan Codrescu și ‎alți câțiva, de la care s-ar aștepta mai mult discernământ.‎

‎[…]‎

Ne-am văzut toți de treburile noastre. Tata traducea Filocalia ‎mai departe, ‎Scria ‎acum singur, căci părintele Arsenie plecase ‎între timp. Se mai necăjea uneori ‎din ‎cauza penițelor. Nici ele nu ‎mai erau ce fuseseră înainte. Se stricau foarte ‎repede ‎și ‎mâzgăleau hârtia. Lelița Mărie, care mergea zilnic cu laptele la ‎Sibiu ‎aducea ‎mereu penițe. Se minima tot timpul „cât poate să ‎scrie im om” și aducea ‎penițe.‎

‎ (într-un articol al Mitropolitului Antonie, dedicat tatei, am ‎citit o frază ‎care, ‎mărturisesc, m-a nedumerit.—N-a fost, de fapt, ‎nici prima, nici ultima. — ‎Scria ‎I. P. S. acolo că, fără părintele ‎Arsenie, difuzarea Filocaliei în popor n-ar fi ‎fost ‎posibilă. Cu tot ‎respectul cuvenit aș vrea să precizez că ‎audiența ‎părintelui ‎Arsenie se mărginea la o arie destul de restrânsă, locală, ‎mai ‎mult ‎sudul Ardealului și că Filocalia s-a răspândit în toată țara ‎cu destulă ‎repeziciune. ‎Chiar și în acele colțuri în care nu se ‎auzise de părintele Arsenie, de ‎pildă în ‎Moldova, unde părintele ‎Cleopa și alți călugări îmbunătățiți din ‎mănăstirile ‎nemțene ‎câștigaseră pe bună dreptate venerația ‎populației. ‎

Incontestabil, ‎poporului venit la Sâmbăta, părintele Arsenie i-a ‎vorbit ‎de ‎Filocalia și printre admiratorii lui au fost destui care au auzit astfel de ea. ‎

Dar ‎asta este cu totul ‎altceva.‎

La sosirea tatei la catedră în București, la începutul anului ‎‎1947, faima ‎Filocaliei ‎îl precedase de mult. I. P. S. o știe desigur ‎foarte bine, el însuși era ‎student al ‎Facultății de Teologie. Ea era ‎cunoscută în cercurile intelectuale ale ‎capitalei, ‎printre monahii ‎din Moldova, pretutindeni. Ținând seama că primul ‎volum se ‎tipărise ‎în 1946, lucrurile sunt evidente, indiferent de direcția în ‎care se ‎îndreaptă simpatiile ‎sau antipatiile autorului articolului ‎După cum ar trebui să ‎știe, popularitatea ‎părintelui Arsenie se ‎limita la cercuri destul de restrânse, ‎foarte puțin la ‎cele ‎intelectuale, în orice caz nu avea amploarea pe care el o ‎dorește. ‎

Astfel că orice ‎comentariu este de prisos.)‎

‎[…]‎

Mai erau și bieți oameni, pe care nenorocirile îi sfărâmaseră, ‎Li se luase totul, ‎cei ‎dragi zăceau Dumnezeu știe prin ce ‎pușcărie, poate că nici nu mai erau în ‎viață. Nu ‎mai aveau nici o ‎sursă de câștig și mureau literalmente de ‎foame. ‎Descoperiseră ‎credința, biserica, drept unica sursă de consolare. Atât ‎le ‎rămăsese ‎și era foarte mult. Nenumărați oameni s-au salvat cu ‎ajutorul credinței ‎din cele ‎mai teribile crize. Căci atâta timp cât ‎nu-i părăsea nădejdea în Dumnezeu, ‎nu era ‎totul pierdut. Din ‎păcate, la unii dintre aceștia sistemul nervos claca și ‎o ‎luau ‎uneori alături de drum. Le lipsea ceea ce tata tradusese atât de ‎plastic ‎din ‎limba Sfinților Părinți, ca „dreapta socoteală”. ‎Cucernicia devenea o sumă ‎de ‎superstiții, de credințe care frizau ‎erezia, fanatismul, bigotismul bolnav. Pe ‎toți ‎tata i-a primit cu ‎brațele deschise. A avut întotdeauna nelimitata ‎convingere ‎că ‎oamenii sunt buni, demni de încredere. Vedea sinceritate și ‎bune ‎intenții și ‎acolo unde, în mod evident, acestea nu existau. Din ‎această cauză s-a ‎înșelat ‎uneori asupra celor care veneau la el. ‎

Era mișcător cu câtă sârguință încerca ‎să ‎descopere părți bune, ‎calități în fiecare om. Pe cât de accentuat spirit ‎critic ‎și ‎discernământ dovedea în domeniul activității sale intelectuale, ‎pe atât ‎îi ‎lipseau ele în aprecierea oamenilor.‎

Acest lucru a avut urmări nefaste și ne-a pricinuit mari ‎neajunsuri. Mama, ‎care ‎cântărea oamenii mult mai realist, îi ‎atrăgea deseori atenția: „Lasă-l pe ‎cutare:.. ‎sau cutare”, spunea. ‎‎

„Să nu ne mai facem de lucru cu… Nu-mi inspiră ‎nici ‎o ‎încredere”, îi repeta ea tatei cu acel formidabil bun-simț pe care-l ‎moștenise ‎de ‎la părinții ei, țărani cuminți și ponderați.‎

Tata răspundea cu îngăduință: „Săracul, face și el ce poate. E ‎cam snob ‎‎(sau ‎carierist sau ciudat etc. după cum era cazul), dar ‎e bine intenționat. ‎Cineva ‎trebuie să-l ajute.‎

Nu, cu toată îngăduința și bunele intenții, nu i-a schimbat, ‎deși i-a ajutat cât ‎a ‎putut. Mai târziu, după ce își realizau ‎scopurile, nu-i mai interesa relația cu ‎tata. ‎Dimpotrivă. Cu ‎durere trebuie să spun că unii n-au păstrat nici măcar ‎o ‎atitudine ‎indiferentă, ci au lovit cât au putut în el și în noi, ca și ‎cum în felul acesta ‎ar fi ‎scăpat de obsesia binelui care li se ‎făcuse.‎

Toate acestea l-au îndurerat nespus pe tata. Spre sfârșitul ‎vieții a fost ‎dezamăgit ‎de unii oameni și abătut. Se străduise ‎mereu să propovăduiască credința ‎creștină ‎în forma ei cea mai ‎pură, fără interese materiale sau dorințe de ‎glorie ‎îndoielnică. ‎Și iată, sentimentele religioase, pe care el le credea sincere, ‎au ‎fost ‎de multe ori folosite în scopuri care nu serveau câtuși de ‎puțin virtuților ‎creștine ‎sau dorinței de mântuire.‎

îmi amintesc, bunăoară, de un preot de la o biserică din ‎centrul ‎Bucureștiului. ‎După ce făcea rugăciunile cerute de ‎credincios, îi spunea: „Trebuie să ‎mai facem ‎câteva ședințe ‎pentru ca să ai rezultatele dorite.”‎

Tata a avut cu el o discuție serioasă, încercând cu tact, dar ‎foarte categoric, să-‎l ‎facă să renunțe la asemenea practici. ‎‎„Părinte”, i-a spus în cele din urmă, „doar ‎nu ‎ești dentist ca să ‎chemi bolnavul la mai multe ședințe de tratament până ‎îi ‎plombezi ‎măseaua.” Preotul n-a renunțat la practica ‎‎„ședințelor” și încă o dată, ‎oameni de ‎bună-credință au căpătat ‎o imagine falsă despre rugăciune și despre ‎relația omului ‎cu ‎Dumnezeu. Și, la fel de grav, despre integritatea ‎slujitorilor ‎Bisericii. Pentru că, ‎din păcate, deși cei de acest fel sunt ‎puțini, ‎greșelile lor întunecă și imaginea ‎majorității preoților, cinstiți și ‎cu ‎adevărat dedicați menirii lor.‎

Mulți se simțeau atrași de fenomenul religios mai ales ‎pentru o ‎anumită ‎spectaculozitate, pe care o vedeau într-însul, ‎lucru foarte dăunător, după ‎cum ‎spunea tata. De pildă, într-o ‎vară, cu câteva zile înainte de Sfântul Ilie, fiind ‎la ‎Vlădeni, am ‎întâlnit într-o după-amiază, pe când ne plimbam pe ‎șoseaua ‎de ‎deasupra gării, un grup de oameni. Erau bărbați și femei, vreo ‎cinci, ‎șase, care ‎veneau din sus, de către varnițe.‎

S-au oprit, au salutat și văzând că au în față un preot au cerut ‎să fie ‎binecuvântați. ‎Tata i-a întrebat încotro se duc. „Ne ducem ‎la Mănăstire la ‎Sâmbăta”, a răspuns cel ‎mai în vârstă. Parcă-l ‎văd și acum: era negricios, cu o ‎barbă lungă, pe ‎jumătate ‎căruntă. „Pe jos? Doar e foarte departe”, a spus tata ‎mirat. ‎‎„Trebuie să fie ‎vreo optzeci de kilometri.” „Da, părinte, dar ‎trenurile sunt ‎scumpe. Și vrem neapărat ‎să fim acolo de Sfântul ‎Ilie, fiindcă părintele Arsenie ‎începe să vorbească păsărește ‎și ‎apoi se urcă cu căruța de foc la cer.”‎

Nu ne-a venit să credem. Omul vorbea cu un entuziasm de ‎nedescris. Au ‎plecat ‎grăbiți ca s-ajungă la timp.‎

‎„Săracii oameni”, spunea tata. „Sunt naivi și dornici ‎de ‎extraordinar. ‎Interpretează fiece cuvânt așa cum vor ei. Ar trebui ‎să fim mai atenți ‎la felul în ‎care ne exprimăm în fața lor și; să ‎mai renunțăm la spectaculozități ‎ieftine.”‎

A fost foarte abătut, ca de multe alte ori. „Așa se nasc rătăciri ‎periculoase ‎în ‎popor”, spunea.‎

Pe de altă parte, avea mare încredere în credința profundă a ‎oamenilor. ‎Urmărea ‎impresionat gesturile de mare cucernicie ‎care dovedeau o legătură reală ‎cu ‎Dumnezeu și conștiința ‎prezenței Lui în fiecare clipă a vieții noastre. Se ducea ‎cu ‎mare ‎plăcere la Biserica Sfântul Mina, unde se perindau ‎zilnic ‎nenumărați ‎oameni, mânați de certitudinea că sfântul îi ajută. ‎Părintele Leu, ‎răposatul paroh, ‎i-a povestit odată despre o femeie ‎care se prosterna la moaștele ‎sfântului, ‎atingând lemnul raclei cu ‎un stilou. Copilul ei urma să dea un examen ‎foarte ‎important și ‎femeia îl implora pe Sfântul Mina să-i conducă mâna ‎la ‎lucrarea ‎scrisă… Era fără îndoială o naivitate și unii vor zâmbi auzind ‎așa ‎ceva, ‎dar tata era foarte mișcat de asemenea credință plină ‎de fervoare.‎

Mai ales credința fierbinte a femeilor care se rugau pentru ‎familia lor ‎îl ‎impresiona. „Femeile țin credința vie în popor”, ‎spunea el. „ Ele transmit ‎cu ‎căldură, dragoste și devotament ‎flacăra de nestins a sentimentului ‎religios, ‎profund și curat.” ‎Citea cu foarte mare plăcere cartea lui Evdokimov, „La ‎femme ‎et le ‎salut du monde” și o cita adesea.‎

Pe cât îl înduioșau gesturile discrete și modeste care ‎dovedeau o ‎credință ‎puternică, pe atât dezaproba dorința „de a ‎se pune în scenă” a unor slujitori ‎ai ‎Bisericii.‎

Îl iubea și-l aprecia foarte mult pe părintele Serafim Popescu de la ‎Mănăstirea ‎Sâmbăta, care cu modestie și neclintită ‎voință a constituit totdeauna un ‎exemplu ‎de consecvență și ‎fermitate în credință. Pe el îl considera ca pe adevăratul ‎lui ‎elev ‎și ucenic.‎

‎„Legătura cu Dumnezeu se susține în taina rugăciunii și în ‎liniștea chiliei, nu ‎pe ‎scenă”, spunea el. „Nu în lumina rampei, ‎nu urmărind efecte de extraordinar, ‎de ‎senzațional. Părintele ‎Serafim e un adevărat călugăr. Fără ostentație, fără ‎goana ‎după ‎admirația oamenilor. Nimic nu e mai dăunător pentru viața ‎spirituală ‎decât ‎laudele și elogiile care fac să dispară subțirimea ‎gândirii, smerenia și ‎aspirația ‎spre o viață cu adevărat ‎îmbunătățită. Părintele Serafim aplică într-‎adevăr ‎regulile de ‎trăire filocalică. Dacă n-ar fi stat el acolo, consecvent și ‎modest, ‎ca o ‎stâncă în bătaia valurilor, s-ar fi dus totul de râpă la ‎Sâmbăta.”‎

După ce ne-am mutat la București, a cunoscut și alți monahi ‎care ilustrau ‎virtuțile ‎unei vieți întru Domnul, cum ar fi ‎părintele Cleopa sau părintele Paisie ‎de la Sihla. I-‎a iubit și ‎respectat și n-a încetat niciodată să-i dea de exemplu ‎altora. Dar ‎despre ‎întâlnirile cu ei ca și cu alte chipuri cu adevărat ‎venerabile ale ‎monahismului ‎românesc, voi vorbi la timpul ‎cuvenit.‎

‎[…]‎

Tatei îi plăcea foarte mult să facă excursii la munte. în vara ‎anului 1946 ‎fusesem ‎în Munții Făgărașului. Am plecat, un grup ‎mai mare de la Sâmbăta. Erau cu ‎noi ‎părintele Arsenie și ‎părintele Serafim. Acesta râdea tot timpul, ‎cu ‎nevinovăție, ‎minunându-se ca un copil de frumusețea locurilor.‎

Am ajuns la cabana Sâmbăta și am înghețat. Cele două ‎intrări ale cabanei ‎erau ‎păzite de soldați înarmați, care ne-au ‎privit cu suspiciune și ne-au întrebat ‎ce ‎căutăm și unde ne ‎ducem. Ne-au controlat legitimațiile, făcându-ne să ne ‎simțim ‎ca niște criminali care încă n-au fost prinși. Am dormit la ‎cabană. ‎Cabanierul, ‎nea Miș, un sas bătrân și rumen, cu mustăți ‎mari albe, ne-a prevenit să ‎nu ieșim ‎pe întuneric în curte.‎

A doua zi, dis-de-dimineață am plecat spre Fereastra Mare. ‎Ne întovărășea și ‎nea ‎Miș, prietenul nostru. Cu toți cei aproape ‎șaptezeci de ani pășea voinicește, ‎încât ‎abia ne puteam ține după ‎el. Am ajuns sus după câteva ore bune de urcuș. ‎Doamne, ‎ce ‎minunat era!‎

De jur împrejur se vedea o mare de spinări stâncoase. în zare, ‎acoperit ‎de ‎catifeaua întunecată a jnepenilor, trona ca un ‎adevărat rege al ‎munților, ‎Moldoveanu. Tata nu se mai putea ‎sătura să privească. Era într-adevăr ‎un ‎spectacol magnific. Am ‎uitat pe loc oboseala, ne simțeam sprinteni ca niște ‎capre ‎de ‎munte și ne venea să zburăm.‎

De altfel, sus, pe Gălășescu, săreau din stâncă în stâncă vreo ‎două ‎capre, ‎privindu-ne cu curiozitate. în aerul dureros de clar, ‎ni se părea că simt la doi ‎pași ‎de noi.‎

Am plecat mai departe spre lacul Urlea. Era un spectacol ‎imperial, de-‎o ‎grandoare care depășea cu mult somptuozitatea ‎oricărui palat. Pe povârnișul ‎ce ‎cobora spre lac creșteau flori de ‎nu-mă-uita de un albastru intens care-ți lua ‎ochii. ‎Erau mult mai ‎mari decât cele obișnuite, astfel că ni se părea că am ‎nimerit, ‎ca ‎Gulliver, într-o țară de uriași.‎

Ne-am întors spre seară. Câinele lui nea Miș, un lup frumos ‎și ‎neastâmpărat, ‎căruia îi ardea de zbenguială, m-a mușcat de ‎picior. Dintr-odată, fără ‎nici un ‎motiv! Catastrofa era gata! De ‎nimic în lume nu mi-era mai frică decât ‎de ‎turbare, mai ales de ‎când un flăcău din Vlădeni, mușcat de câinele lui, murise ‎în ‎chip ‎groaznic. Tata, care era și mai sperios la boală, mai ales ‎după ‎moartea ‎Mioarei, mi-a spus că ar fi bine să plecăm a doua zi la ‎Sibiu să-mi fac ‎injecții, cu ‎toate că părintele Arsenie a încercat să ‎mă convingă de contrariul.‎

‎„Nu te duce! Te asigur eu că nu se întâmplă nimic!” „De unde ‎știți?” am ‎întrebat. ‎‎„Nimeni nu poate garanta așa ceva.”‎

Cuvântul părintelui Arsenie era considerat de admiratorii ‎lui drept literă ‎de ‎evanghelie. Dar era ușurință și infatuare ca ‎altul să hotărască în locul meu într-‎o ‎împrejurare care, eventual, ‎putea avea consecințe grave. Tata n-ar fi ‎făcut ‎niciodată așa ceva. ‎El ne dăduse de mici dreptul la libertatea de decizie ‎în ‎lucrurile importante, ceea ce, poate, nu era prea ‎obișnuit pentru acele vremuri. ‎‎(De ‎două ori în viața mea a ‎intervenit categoric. Prima dată, cu eterna lui ‎încredere ‎în ‎oameni, s-a lăsat înșelat de aparențe. Nu și-a iertat-o niciodată. ‎A ‎doua oară ne-a ‎cerut, lui Dumitraș și mie, să luăm o hotărâre ‎pe care n-am ‎regretat-o o singură ‎clipă. Dimpotrivă!)‎

Am ajuns peste două zile la Sibiu și am încasat înțepăturile ‎de rigoare. ‎Sunt ‎convinsă, cum eram și atunci, că le-am făcut ‎degeaba. Câinele era sănătos. ‎Dar ‎astăzi aș proceda la fel.‎

Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, ‎între timp, ‎părintele ‎Arsenie plecase la Prislop. Tata, căruia îi ‎ceruse sfatul, se împotrivise ‎proiectului de ‎a face acolo o ‎mănăstire de maici.‎

Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în ‎acest scop. Au ‎discutat ‎îndelung amândoi. Tata avea o expresie ‎foarte severă, de puține ori îl ‎văzusem atât ‎de categoric. Nu era ‎de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest ‎lucru ar putea ‎da ‎loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri.‎

‎„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită ‎acolo. Adună ‎câțiva ‎tineri buni, serioși, și întemeiați acolo o ‎mănăstire, cu activitate ‎duhovnicească, ‎cu slujbe, predici, ‎educație religioasă. Oamenii au nevoie de așa ‎ceva. Legați-o ‎și ‎de o activitate intelectuală, pe lângă cea pastorală. Sigur se ‎găsesc ‎călugări care ‎vor să se dedice studiului. Se pot face ‎traduceri, mai există atâtea ‎manuscrise ‎neexplorate. Poate lua ‎naștere acolo un centru cu adevărat important de ‎care să-ți ‎legi ‎numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”‎

Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici ‎măcar atunci ‎când ‎mănăstirea de maici a fost desființată și el ‎s-a stabilit împreună cu maica ‎Zamfira ‎la București, în casa ‎părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără ‎barbă. ‎Nu ‎mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost ‎acel chip ‎cu ‎trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi ‎recunoscut. Nu mai era ‎părintele ‎Arsenie cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o ‎scândură ‎îngustă, ‎rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ce-‎l ‎ascultau ‎cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu ‎păsărește!” ‎Devenise o persoană ‎anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și ‎atât.‎

După moartea tatei, într-o emisiune la Europa Liberă, ‎dedicată personalității ‎lui, ‎pe lângă contribuții serioase, de un ‎înalt nivel teologic, cum ar fi cea a ‎părintelui ‎Viorel Mehedințu ‎de la Heidelberg, am auzit, spre surprinderea ‎noastră, ‎cuvintele ‎unui monah bucureștean, paroh la o bisericuță ‎centrală, ‎Stavropoleos, ‎care îl declara pe Stăniloae drept „ucenicul ‎părintelui ‎Arsenie”.‎

Abstracție făcând de faptul că, din punct de vedere ‎cronologic, afirmația ‎e ‎neverosimilă, că de obicei studentul e ‎ucenicul profesorului și nu invers, nimeni ‎nu ‎cunoaște lucrări ‎teoretice fundamentale ale părintelui Arsenie care să-l ‎fi ‎determinat ‎pe Stăniloae, oricum unul dintre marii dogmatiști ai ‎lumii, de a se ‎înrola în rândurile ‎‎„ucenicilor” sus-numitului. Las ‎deoparte faptul că tata nu avea ‎suficientă ‎‎„imaginație” pentru a ‎admira pe cineva care „vorbea păsărește” sau ‎intenționa să ‎‎„se ‎ridice la cer cu căruța de foc a Sfântului Ilie”. Dacă ‎preacuviosul ‎monah, de mai ‎sus, numit paie-mi-se, Marchiș (sau Marchiș), ‎este ‎susceptibil la asemenea „fapte de ‎credință”, este treaba lui. ‎Dar simpatiile pe care ‎le are nu-i dau dreptul de a ‎strâmba ‎adevărul. Ar fi mai de grabă de dorit să ‎încerce a citi câteva ‎pagini din ‎opera lui Stăniloae ca să se lămurească ‎asupra ‎disponibilităților acestuia de a adera ‎sau nu la anumite ‎atitudini ‎extravagante, câtuși de puțin în spiritul dreptei-credințe. ‎Cine l-‎a ‎cunoscut sau îi cunoaște cât de cât opera, știe că el nu a fost ‎niciodată ‎o ‎persoană gata să se aflameze pentru spectaculozități ‎ieftine și exaltări ‎discutabile. ‎S-a menținut ferm în cadrul ‎învățăturii Bisericii și a pledat, dar de câte ‎ori, ‎pentru modestie, ‎dreaptă socoteală, severitate a vieții monahale, ‎conținut ‎teologic ‎al propovăduirii celor care, îmbrăcând haina ‎călugărească, ‎îmbracă odată ‎cu ea și niște îndatoriri de viață aspră, ‎ascetică, ‎riguroasă, în spiritul bunei tradiții ‎a Sfinților Părinți.‎

Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una ‎care am fost de ‎față ‎la aceste împrejurări, că tata a ținut mult la ‎părintele Arsenie, atâta vreme ‎cât ‎acesta s-a menținut în limitele ‎îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict ‎în ‎concepțiile și ‎prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale.‎

Și a așteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări ‎a ‎religiozității ‎populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la ‎un anumit moment, ‎când ‎părintele Arsenie a adoptat alt mod de ‎a vedea lucrurile, relațiile dintre ei s-‎au ‎răcit, tata nu i-a mai ‎aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut ‎să ‎accepte ‎critica și observațiile tatei. Și sentimentele lui Stăniloae în ‎urma ‎acestei ‎îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: ‎dezamăgire ‎profundă.‎

La timpul cuvenit, am scris la redacția postului Europa ‎Liberă pentru a ‎restabili ‎adevărul (dar de câte ori a trebuit s-o ‎fad). Din păcate, după cum mi s-a ‎spus ‎după vreo jumătate de ‎an, scrisoarea mea n-ar fi ajuns niciodată. De ‎mirare ‎pentru ‎poșta germană, care funcționează foarte bine.‎

De altfel nu e singura fantezie care a apărut. Diverse fețe ‎preoțești și monahale, ‎de ‎la care am aștepta mai multă ‎seriozitate, printre ele chiar un arhimandrit care ‎și-a ‎luat un ‎doctorat în Grecia, bazându-se pe simpatia lor pentru senzații și ‎false ‎minuni, ‎menite să zăpăcească mințile oamenilor cu ‎‎„vorbiri păsărești” și „căruțe ‎de foc” sau ‎alți „cunoscători” ai ‎vieții și operei tatei, din țară și străinătate, scot ‎din ‎pălăria ‎scamatorului tot felul de afirmații de felul celor de mai sus, fără ‎a se ‎osteni ‎să cerceteze realitatea. De ce? Atât de puțin contează ‎onestitatea ‎cuvântului scris? ‎Atât de neînsemnată e conștiința ‎afirmării adevărului?‎

Mai mult, câteva persoane, din fericire puține, au scris ‎articolașe, roade ale ‎unei ‎imaginații bogate, care n-aveau un ‎dram de adevăr în ele, atribuindu-i ‎tatei ‎cuvinte, simpatii, ‎intenții pe care nu le-a avut niciodată. S-au fabricat ‎și ‎internări ‎fictive ale acestuia în spital, ca să sublinieze devotamente, ‎prietenii ce ‎n-‎au existat decât în închipuirea lor. Acești „prieteni ‎buni” ai tatei erau ‎neapărat ‎persoane pe care autorii le admirau ‎și cărora, o relație strânsă cu Stăniloae ‎le-ar fi ‎sporit, în ochii lor, ‎‎„razele din aureolă”. Ca să spun așa, a înflorit ‎un ‎adevărat ‎folclor, pe care ținuta discretă și totdeauna ponderată a tatei nu ‎l-‎a ‎meritat. Dar voi reveni la timpul cuvenit.‎

S-a mai întâmplat și alt fenomen curios. Pentru că anumite ‎nume menționate ‎de ‎tata în convorbiri pe care pretind că le-ar fi ‎avute cu el, despre care relataseră, ‎le ‎displăcea unora, le-au ‎schimbat introducând altele, ale unor persoane pe care ‎le ‎agreau. Dovedeau astfel fie naivitate, fie lipsă de ‎cunoaștere, atât a oamenilor, ‎cât ‎și a felului de gândire a lui ‎Stăniloae, pe care intrigile și meschinăria nu l-‎au ‎încântat ‎niciodată. Și o lipsă de onestitate și bună-credință, care sade ‎rău ‎oricui, ‎pe care nici un rang n-o scuză.‎

‎[…]‎

A mai existat o singură speranță de a-l vedea pe tata. După ‎vreun an am aflat ‎că ‎se va judeca un nou proces, cel al lui Paul ‎Sterian. Urmau să fie aduși ca ‎martori ‎o parte dintre cei ‎implicați în procesul Rugului Aprins.‎

Doamna Mironescu auzise că l-ar aduce ca martor pe soțul ‎ei. De tata nu ‎știa ‎nimic. Ne-am dus, nădăjduind că îl vom ‎putea vedea pe tata. Nu l-au adus. L-‎am ‎văzut în schimb pe ‎Codin Mironescu. Slab, gălbejit ca o lămâie ‎stoarsă. ‎Doamna ‎Mironescu a izbucnit în lacrimi. Dar cel puțin știa acum că ‎trăiește.‎

Mai venise ca martor actorul Emil Botta. La ieșire ne-a întins ‎în tăcere ‎mâna, ‎doamnei Mironescu, mamei, mie. Știa oare cine ‎suntem sau bănuia numai, ‎după ‎chipurile noastre plânse, că eram implicate în tragedia care se juca în ‎acea ‎sală? ‎Altfel decât tragediile în care jucase el la teatru, unde cortina se ‎lăsa ‎după ‎câteva ore. Aici cortina nu se mai lăsa defel… Aplecat ‎apoi ca o umbră, cu ‎capul ‎în pământ, cu pașii mari, învăluit de o ‎tristețe teribilă. Reală, trăită cu ‎adevărat…‎

Cu asta s-au epuizat toate posibilitățile de a-l vedea ‎vreodată pe tata. Nici veste ‎de ‎la el n-am primit. Mama se ‎îngrijise să avem totdeauna nuci în casă, pentru ‎cazul că ‎ne-ar ‎da voie să ü trimitem pachet. Aflase că e foarte bine să trimiți ‎nuci, ‎fiindcă sunt ‎hrănitoare. Am rămas cu ele, niciodată n-a ‎fost vorba de așa ceva.‎

Într-o zi, venind acasă, am găsit-o pe mama cu fața plânsă, ‎cu ochii roșii. „Ce s-‎a ‎întâmplat?” Fusese în oraș și o întâlnise pe ‎Julieta Constantinescu, respectiv ‎maica ‎Zamfira, fosta stareță de ‎la Prislop. Cum am mai spus, după desființarea ‎mănăstirii ‎se ‎stabilise împreună cu părintele Arsenie la București, în ‎casa ‎părinților ei. „Am ‎auzit c-a murit părintele Stăniloae”, i-a spus ‎ea mamei cu ‎o totală lipsă de tact. „Nu-i ‎adevărat! Niciodată!” ‎‎„Zâmbea când m-a întrebat!” a ‎adăugat mama cu ‎amărăciune. ‎‎„A traversat strada ca să vină la mine. Și mi-a ‎strigat de la zece ‎pași, ‎‎„am auzit că părintele Stăniloae a murit!” „N-a murit! ‎Sunt ‎destui care se bucură să ‎răspândească asemenea vești, dar n-a ‎murit. Știu ‎sigur!” a ripostat mama.‎

Am plâns amândouă toată ziua și apoi am încercat să ne ‎convingem una pe alta ‎că așa ‎ceva nu era posibil. Nu putea să ‎moară, era dincolo de orice îndoială. „Aș ‎fi simțit, aș fi visat, ‎aș ‎fi aflat într-un fel!” spunea mama. „Sunt sigură că e în ‎viață!”‎^[39]

– n.n.}

Să analizăm mai departe nelămuririle Părintelui Mihai-Andrei Aldea în legătură cu Părintele Arsenie Boca și Ortodoxia.

De pildă, atunci când Părintele Arsenie Boca vorbește în Cărarea Împărăției despre creștinii ne-ortodocși care vor trebui să renunțe la vrajbă confesională și să fie una în fața unei prigoane universale anti-creștine, autorul broșurii Fenomenul… vrea musai să interpreteze textul în cheie ecumenistă. De ce nu înțelege oare acest cuvânt ca o întoarcere (dorită sau proorocită) la Ortodoxie a confesionaliștilor? Pentru că a hotărât dinainte osânda, iar acum trebuie potrivite lucrurile astfel încât să o sprijine. Dar așa cum am arătat mai sus, Părintele Arsenie Boca spune limpede, în chiar acea carte, la începutul ei chiar (nu la p. 123!) că există o singură Biserică a lui Dumnezeu, una mântuitoare, una sfântă, una apostolească etc. Ceea ce dă interpretării ecumeniste fie statutul unei răstălmăciri intenționate, fie al unei răstălmăciri făcută din abordare neatentă.

[După cum s-a observat foarte limpede, Părintele Arsenie Boca însuși interpreta textul în cheie ecumenistă. Se pare că Părintele Gheorghe Anițulesei este un foarte bun cunoscător al fenomenului Prislop, prin studiu, intuiție și cunoașterea Sfinților Părinți punând de fiecare dată degetul pe rană, chiar dacă doare. Totuși sunt șanse de vindecare. Și medicii mai taie cu cuțitul vreun abces, iar pe puroi nu prinde anestezia – n.n.]

Merită consemnat aici un fapt simplu și trist. Oriunde cineva spune o afirmație nepotrivită despre ori pe seama Părintelui Arsenie Boca, autorul lucrării pe care o analizăm o preia ca adevărată. Fără să aibă îndoieli, fără să se gândească în ce măsură este exactă sau nu etc. Lipsește orice interes față de spusele celui acuzat. Din ceea ce este scris chiar de către Părintele Arsenie Boca nu se bagă în seamă decât mici fragmente care, izolate din context, sunt prezentate răstălmăcit. O asemenea abordare nu se numește analiză, cu atât mai puțin obiectivă.

Un exemplu tipic este faptul că se notează cu majuscule (nu cursiv, nu bolduit, cu majuscule!) că „Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească”, dar nu se amintește (nu se știe?) că în chiar Cărarea Împărăției Părintele Arsenie Boca menționează și dezvoltă această realitate. Paradoxal este faptul că, fără să fi adus nicio dovadă reală pentru o asemenea afirmație, se proclamă că „Boca” [sic!] ar fi crezut că Biserica Ortodoxă este „jumătate de biserică”! (Fenomenul…, p. 11).

[din moment ce Părintele Arsenie Boca zicea că Sfânta Biserică este făcută din două ramuri, din care una este Sfânta Biserică Ortodoxă, logica ne arată că o vedea ca o jumătate de Biserică. Nu trebuie să faci vreo Facultate de Teologie, nici să fi hirotonit ca să îți dai seama de aceasta. Și un copil de grădiniță poate înțelege că aceasta este realitatea – n.n.]

Iarăși poate fi observat faptul că autorul pretinde că „Arianismul are o singură diferență de ortodoxie” (op.cit., p. 12), ceea ce este profund greșit. Erezia amintită („că Fiul este prima creatură a Tatălui” ibidem) duce la multe, foarte multe alte erezii. De la cele privitoare la Întrupare până la cele privitoare la Împărtășanie, Biserică, Duhul Sfânt etc. Ignorarea acestei realități dogmatice este mai mult decât nepotrivită pentru cineva care își dorește să judece capacitățile dogmatice ale altuia.

{Părintele Gheorghe Anițulesei spunea că arianismul are o singură diferență de Ortodoxie, din care ies foarte multe erezii. Dar Părintele Arsenie Boca le are deja pe toate celelalte date anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice, propovăduind chiar erezii contradictorii din care izvorăsc toate ereziile. Este suficient să știm că în afară de uniatism, cel mai mult a fost afiliat lui Origen, tatăl tuturor ereziilor, și cel care a dat o mască creștină păgânismului.

Pentru a nu se spune că acestea sunt doar citate scoase din context sau că ar aparține altuia, iar nu Părintelui Arsenie Boca, să enumerăm ereziile cuprinse în Cărarea Împărăției și Cuvinte vii. Apoi vom discuta detaliat origenismul sfinției sale, lăsând cititorii să se documenteze despre restul ereziilor în studiul de mai sus.

3.     Erezii din „Cărarea Împărăției” și „Cuvinte vii”

a)  Cuprinsul acestei cărți:

1. CUPRINS
2. Cuprins 2
3. Introducere 3

III.  Cărarea Împărăției     4

1. Învățătura origenistă. Anatema Sfântului Sinod al V-lea Ecumenic 10
2. Cugetarea trupească 20
3. Falsa antropologie, sexologie și genetică a Părintelui Arsenie Boca 35
4. Calea scurtă a harului 71
5. Tatăl 83
6. Învățătura pelaghiană. Anatema Sfântului Sinod al VI-lea Ecumenic 88
7. Noe și Iisus ca pretext pentru strâmba teorie ecumenistă a ramificiațiilor 91
8. Cuvinte vii 95
9. Basilica San Pietro, Părintele Arsenie Boca și teoria ecumenistă a ramificațiilor 101
10. Învățătura monofizită. Anatema Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic 112
11. Ignațiu de Loyola 113
12. Atac păgân asupra firii și energiei. Panteism. Androginia hristosului mincinos – Yin și Yang 117
13. Despre reîncarnare 143
14. Propovăduitor și inventator de apocrife. Hulitor al Sfinților 168

Ea se poate descărca tot aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

Pentru a înțelege la modul concret, rătăcirea de la adevăr a Părintelui Arsenie Boca, vom selecționa din studiul Grozăviile neasemănate de la Drăgănescu și viața Părintelui Arsenie Boca în lumina Sfinților Părinți, o parte din ereziile sfinției sale, care se află în cărțile recunoscute ca având în ele mesajul original (nealterat de ucenici sau inamici) al sfinției sale.

Studiul îl puteți descărcat de aici, fiind însoțit și de imaginile lămuritoare:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

b)  Erezii din „Cărarea Împărăției”

Ecumenism mascat de tip uniat și teoria ramificațiilor;

Origenismul (preexistența sufletelor și trupul ca închisoare);

Pelaghianism (dezrobirea sufletului prin nevoințe, fără harul Sfântului Duh);

Scientologie;

Poligamia din fire a lui Adam și aventura cu prima ieșită în cale.

• Alte învățături greșite:

Multă știință apropie de Dumnezeu, puțină știință îndepărtează de Dumnezeu;

Despătimire prin supravegherea faptelor nu prin trezvie (pază a minții împotriva gândurilor).

Chiar denumirea acestei cărți arată ignoranța și cugetarea trupească a Părintelui Arsenie Boca:

Domnul nostru Iisus Hristos este:

„Ioan 14:6 Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

Este singura Cale, altele nu sunt, iar cei ce se abat de la Cale, umblă nu pe două, ci pe multe cărări… toate strâmbe:

„Mat 3:3 El este acela despre care a zis proorocul Isaia: „Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”.”

Iată ce zice Sfântul Ierarh Teofilact al Bulgariei despre aceasta:

«„Cale” numește Evanghelia, iar „cărări”, poruncile Legii, ca unele ce erau roase și vechi. Deci, zice: „Gătiți-vă pentru petrecerea evanghelicească, iar poruncile Legii, drepte, adică duhovnicești le faceți, că Duhul drept este”.

Deci, atunci când îi vezi pe iudei că trupește înțeleg Legea, atunci să știi că n-au făcut „drepte cărările”, adică nu înțeleg Legea duhovnicește.» ^[40]

O astfel de înțelegere trupească a Ortodoxiei (deci cărare strâmbă), după cum vom vedea, a fost și „Cărarea Împărăției”. Părintele Arsenie Boca nu a zis Calea Împărăției, ci Cărarea Împărăției fiindcă nu cunoștea pe Sfinții Părinți și tâlcuirile lor, umblând încă rătăcit pe cărările părerilor proprii provenite din cugetarea trupească. Astfel a pierdut chiar și sensul Vechiului Testament, și al fricii de Domnul ce se află în cărările legii, răstălmăcind-o printr-o falsă genetică în mod jalnic, uitând de poruncile cele mai elementare care ne învață să nu mutăm hotarele părinților:

 Pil 22:28 Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinții tăi. Iov 24:2 Viclenii mută hotarele țarinilor, fură turma de oi cu cioban cu tot. Sir 1:5 Izvorul înțelepciunii este cuvântul lui Dumnezeu întru cele înalte, și căile ei sunt porunci veșnice.

Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ceea ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice60 și nedepășind dumnezeiasca predanie.^[41]

Din păcate nu numai titlul îi vădea necunoașterea Sfintei Predanii și a cugetării duhovnicești, ci tot conținutul acestei cărți grosolane, în stilul lui de „bici al lui Dumnezeu”, este o răstălmăcire trupească a Sfintei Evanghelii.

Să enumerăm o foarte mică parte din învățăturile mincinoase pe care le găsim în „Cărarea Împărăției”:

Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca ‎intenție a lui Dumnezeu.‎ Cine știe, dacă nu El are de adus ‎în viața pământească, în ‎fluviul timpului, ‎atâtea fețe omenești, încât numărul ‎ lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte ‎le oferă structura ‎noastră genetică?

De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră ‎pământească, Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de ‎misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ:

‎„Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare^[42]” (Ieremia 1, 5)

Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și împlinind un destin, între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri.

DISPOZIȚII DE DREPT BISERICESC ‎[care nu au nici o legătură cu genetica – n.n.] CONFIRMATE DE GENETICĂ

În spiritul teoriei cromozomice, putem înțelege și unele norme de ‎drept ‎bisericesc, ca de pildă oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia ‎de ‎consângenitate, în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în ‎linie ‎colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt^[43] […]

‎Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24‎ de perechi de cromozomi – așa cum a arătat Th. H. Morgan – se ‎ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilități.^[44]

‎Dumnezeu pe toți îi trimite ‎înzestrați și ‎în stare să fie drepți. Dar, ‎trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, ‎care-i ‎spetesc și-‎i încovoaie‎ spre pământ. Pe urmă, ‎slăbiți de osteneala vieții ‎și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎^[45] […]

Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulțime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginași în știință și crescuți unilateral în cunoștințe. Nu e bine așa, ci precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. […]

Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a șaptea [„Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14) – n.n.] – o problemă de biologie – cu cele câteva cunoștințe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmărește stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omenești. [46] […]

Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire [!!! – n.n.] – așa ca evreii de odinioară și ca turcii de până mai dăunăzi. Înțeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu.^[47] […]

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul ‎trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare ‎de el, care însă îi vin prin ‎dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a ‎supus prin nevoințe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor ‎puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, ‎prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării ‎contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată ‎dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea ‎mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit ‎orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare. ‎^[48]‎

“Garanția și criteriul sincerității este actul care taie incertitudinile și manifestă ‎cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ți le ascunzi ție însuți. Actul ‎este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem ‎înclinați, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor și ‎reconfortant… descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicție cu ideea ‎falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea ‎actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem așa cum suntem și să ‎ne facem așa cum vrem…

Acțiunile care răsar din adâncurile vieții inconștiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără știrea ‎noastră. ‎^[49]

 

Iată ce replici s-au pus pe forum, despre acest subiect:

Dr. Victor Ardeleanu 

Erezii din Cărarea Împărăției 2, un răspuns la apelul domnului Ovidiu pt. adevăr

Citat:

În prealabil postat de Ovidiu b.  Vezi mesajul

Să nu mai vorbim de ignoranța totală în ceea ce privește interpretarea cărții Cărarea Împărăției.

Auzi, cică titlul cărții ar fi o erezie! :)))

Răspuns:

Autorii studiului despre fenomenul Prislop-Drăgănescu nu au spus că este vorba de un titlu eretic, ci doar de ignoranța Părintelui Arsenie Boca în privința tâlcuirii Sfinților Părinți (care arată că a trecut vremea cărărilor Vechiului Testament, a început Calea Hristos). Mă gândesc că nu ați citit cuvântul Sfântului Ierarh Teofilact al Bulgariei, foarte limpede în această privință.

Pentru a putea discuta în slujba lui Hristos Adevărul, nu credeți că ar fi bine să înțelegem fiecare ce a vrut să spună cel cu care vorbim?

 

Citat:

În prealabil postat de Ovidiu b.  Vezi mesajul

Prietene, de minunea asta ce spui?: https://www.youtube.com/watch?v=X2_QgANjApo

Cât ai de gând să o mai sfidezi? Încă un indiciu că ești Cristian R.

Răspuns:

Încă nu am avut timp să ascult acel cuvânt. Acum am o mică intervenție de urgență cu un grup de sărmani tineri care și-au vândut sufletul diavolului și au ajuns în deznădejde, fiind prinși în cursa popularității ce le agravează starea. Mai sunt și doi oameni ai Bisericii care au o mică dezbinare din cauza unei probleme grave. Dacă îmi ajută Dumnezeu, după ce termin mica intervenție, o să ascult și cuvântul trimis de dvs.

Este foarte important ca să nu răspundem iute, doar ca să „ne dăm cu părerea” despre o problemă. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare ne învăța că „tot lucrul făcut în grabă nu e lucru bun”. Una din pricinile căderii dracilor a fost și mintea pripită. Este unul din cei trei de 6 din pecetea lui antihrist.

Din acest motiv nu răspund degrabă, ci studiez problema în lumina Sfinților Părinți, pentru a încerca să descopăr adevărul, apoi răspund, străduindu-mă să Îi slujesc.

Deci, vă rog, nu vă supărați pentru întârziere și rugați-vă să ne lumineze Dumnezeu în căutările noastre.

Citat:

În prealabil postat de Ovidiu b.  Vezi mesajul

Dar dacă deschizi frumușel cartea chiar pe prima pagină găsim scris:

 

„De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce și ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea.”

[…]

Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Față a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârșit – afară de păcat – și ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuși ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate și dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăș nevăzut și bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârșitul veacului: Dumnezeu însuși și cu sfinții Săi, întovărășind nevăzut pe oameni…

[…]

„Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuși ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate și dându-ne îndrăzneală.”

[…]

„Calea mântuirii sau Cărarea, începe când omul vine – de cele mai multe ori abia viu din gâlceava cu moartea – și intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e: „Una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”.

 

P.S. Sunt curios cum au omis acești critici (care au ochiul format) aceste paragrafe? Cum poți face o interpretare a titlului cărții neținând cont de informațiile și explicațiile regăsite în carte? În ce duh se scaldă aceste interpretări?

Răspuns:

Țin, însă, să vă anunț, chiar dacă o să vă mâhniți, că citatele pe care le-ați dat dvs. mai sus conțin:

– o erezie dată anatema la Sfântul Sinod al 5-lea Ecumenic;

– o exprimare nepotrivită duhovnicește, ci pusă în slujba contextului politic în care a fost scrisă și

– câteva înțelesuri care contrazic Sfânta Predanie.

 

Numai ele dacă ar fi fost scrise, sunt pricină ca să ne atragă atenția că Părintele Arsenie Boca nu poate fi model de sfințenie, nu poate fi canonizat în mod Ortodox.

Pentru început, să luăm chiar primul citat:

Citat:

În prealabil postat de Ovidiu b.  Vezi mesajul

Dar dacă deschizi frumușel cartea chiar pe prima pagină găsim scris:

„De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce și ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea.”

Răspuns:

Așadar, chiar de pe prima pagină cititorul necunoscător al Ortodoxiei, entuziasmat de stilul apoftegmatic al Părintelui Arsenie Boca și de faima sfinției sale, este introdus în lumea ereziei, crezând că se inițiază în marea sfințenie a „Sfântului Ardealului”. Nu își dă seama, sărmanul, că i se inoculează o subtilă otravă ce-i tulbură (poate pentru veșnicie) înțelesul cel drept. Emoționat de întâlnirea cu o celebritate renumită, nu mai stă să cerceteze dacă învățăturile Sfinților Părinți sunt la fel cu ale lui, ca să se întrebe toți sfinții au greșit, numai sfinția sa este infailibil sau mai degrabă sfinția sa nu cunoștea Sfânta Tradiție. Poate că începătorul ce vrea să se inițieze în Ortodoxie prin Cărarea Împărăției nici nu știe unde să-i găsească pe Sfinții Părinți. Iar dacă va continua să citească această carte, fără să se sfătuiască cu un duhovnic iscusit, va ajunge să aibă noțiuni cu totul deformate despre credință, în final nemaiputând deosebi ce este Ortodoxie și ce este ortodoxism (înșelarea cea mai primejdioasă cu mască de Ortodoxie). Mai apoi, dacă va citi din Sfânta Tradiție se va plictisi, i se va părea abstractă, nu va avea răbdare să o parcurgă, fiind mulțumit că printr-o singură carte faimoasă a ajuns la o culme a cunoștinței duhovnicești, girate de renumitul și neîntrecutul ieromonah Ortodox.

 

„Iona 4:11 Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu știu să deosebească dreapta de stânga lor, și cu un mare număr de dobitoace?”

 

Pentru a ne lămuri exact despre gravitatea primului citat, însă, este nevoie să cunoaștem mai întâi ce vrea să spună Părintele Arsenie Boca prin expresia:

 

„De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne-ntoarcem”,

 

ca să înțelegem ce credea Părintele Arsenie Boca despre suflet, despre trup și despre veșnicie, și ce model de mântuire ne preda.

 

Iar apoi să cercetăm cum ne învață Sfântul Duh despre realitatea mântuirii, prin Sfinții Părinți.

Dacă se unesc în aceleași înțelesuri, trebuie să primim pe Părintele Arsenie Boca ca un învățător al evlaviei și Ortodoxiei, vrednic de a fi canonizat.

Dar dacă, din păcate, vom vedea că învățăturile sfinției sale sunt date anatema de Sfânta Biserică, ne va părea rău de aceasta, ne vom ruga pentru sfinția sa și ne vom feri pe mai departe a-i urma modelul, ca nu cumva să întristăm Sfântul Duh și să ne despărțim de dulcele Iisus.

 

Așadar, haideți, cu mila lui Dumnezeu, să parcurgem împreună acest subiect, în lumina Sfinților Părinți…

 

Dr. Victor Ardeleanu 

Scurt dacă se poate!

Citat:

În prealabil postat de Ovidiu b.  Vezi mesajul

Un răspuns ca de obicei lung și vag. Și de unde această siguranță a părerii de sine că analiza de face în lumina Sfinților Părinți?

Concret, care este erezia? Scurt dacă se poate!

Folosirea termenului „cărare” în loc de „cale”?

Răspuns:

Sunt mai multe erezii în Cărarea Împărăției.

Dintre ele:

– preexistența sufletului;

– închisoarea trupului (primele două se numesc origenism);

– bărbatul este poligam din fire cu rostul fiziologic de a avea aventuri cu prima întâlnită în cale;

– dezrobirea sufletului prin nevoințe, fără harul Sfântului Duh (pelaghianism).

 

A numi Cărare în loc de Cale nu este o erezie, ci un semn de ignoranță (din partea Părintelui Arsenie Boca) a tâlcuirilor Sfinților Părinți la Sfânta Evanghelie.

A crede că sufletele preexistă înainte de zămislirea omului, că la zămislire intră într-o închisoare numită trup, apoi se întorc la Dumnezeu, este origenism, pe care fie de îl numești cărare, fie îl numești cale, fie îl numești pelerinaj la Prislop, tot erezie se cheamă.

Dar dacă nu aveți răbdare să citiți, cu trimiterile de rigoare, cuvintele Sfinților Părinți, cum credeți că veți afla adevărul? Nu puteți afla nici măcar ce spun colegii de forum. Am observat că și cu alții procedați la fel, fără a încerca să vedeți ce vor să spună până la capăt.

Aici ne aflăm pe un forum Ortodox. Specificul Ortodoxiei este că iubește mai mult Adevărul decât orice necrezând pe nimeni infailibil. Singura Infailibilă este Sfânta Biserică Ortodoxă exprimată în Sfintele Sinoade Ecumenice. Acolo avem reperul.

De aceea, atunci când vrem să aflăm Dreapta Credință, o cercetăm în Sfânta Predanie.

Dacă vine vreun altul și ne învață altele luate chiar de la cei mai renumiți dintre pământeni, cât de mult l-am iubi și l-am aprecia, nu putem fi de acord cu ele, chiar dacă pe el nu îl disprețuim și nu îl depreciem.

Deci, ne așteptăm într-un asemenea forum, ca toți participanții dacă văd ceva neconform cu Ortodoxia nu să atace persoanele ci să nuanțeze cu un plus de înțeles, ca toți să se bucure și să se îmbogățească de o altă perspectivă a Adevărului.

Dacă ar fi vreun forum dedicat lui x sau y, atunci ar fi limpede că reperul ar fi ceea ce a scris acel x sau y și toate le-am interpreta în funcție de el, iar dacă ne-am abate de la el, am supăra pe toți participanții, care au ca idol pe x sau pe y. Cine ar îndrăzni să meargă pe acel forum și să-i supere pe susținătorii lui?

Dar într-un asemenea forum nu aș vrea să fiu prezent. Eu m-aș bucura să fiu pe un forum Ortodox, care nu pune pe nimeni mai presus de Sfinții Părinți.

Dacă nu puteți parcurge toată postarea, fiindcă vă plac cuvintele scurte, puteți să citiți doar ce este îngroșat. Sper să fie destul de scurt.

A se observa că domnul Ovidiu B. este unul din marii admiratori ai Părintelui Arsenie Boca, care nu țin cont de nici un argument, dacă îi contestă sfințenia, nici măcar dacă vine de la Sfinții Părinți. Ba, ce este mai rău, devine cam agresiv… recurgând la minuni și abordând o siguranță suspicioasă proorocească debordantă. Este ceva specific ucenicilor pictorului de la Drăgănescu: intoleranță și siguranță de sine, asociate cu alunecarea minții pe lângă realitatea ce-i contrazice:

 

În prealabil postat de Ovidiu b.  Vezi mesajul

Prietene, de minunea asta ce spui?:

https://www.youtube.com/watch?v=X2_QgANjApo

 

Cât ai de gând să o mai sfidezi? Încă un indiciu că ești Cristian R.

„Minunea” de la link-ul dat de domnul Ovidiu b. este una specifică duhurilor necurate de la Prislop, prin care fac multe victime, mai ales în rândul intelectualilor.

Pentru mai multe amănunte puteți citi capitolul: Înșelarea prin simțire – mormântul de la Prislop

 

***

1. Învățătura origenistă. Anatema Sfântului Sinod al V-lea Ecumenic

Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 5-lea Ecumenic.

Dacă cineva nu îi anatemizează pe Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen, la fel și scrierile lor eretice și, de asemenea, pe toți ceilalți eretici care au fost deja condamnați și anatemizați de către sfânta, soborniceasca și apostolica biserică și de către cele patru sfinte sinoade care au fost deja menționate și, de asemenea, pe cei care au propovăduit sau acum gândesc în același fel ca și ereticii mai înainte pomeniți și care rămân în greșeala lor chiar până la moarte: să fie anatema. (Anatema a XI-a a Sfântului Sinod al 5-lea Ecumenic)^[50]

Tot în legătură cu neînțelegerea obârșiei Părintele Arsenie Boca a avut și învățăturile origeniste despre preexistența sufletelor ca lucrări superioare osândite la pedeapsă în închisoarea trupurilor inferioare, metempsihoză, relativitatea credinței în mântuire (sau ecumenismul ca o altă apocatastază) date anatema la Sfântul Sinodul al 5-lea Ecumenic, arătând permanent că teoria sa personală despre obârșia divină a oamenilor nu este doar o figură de stil, ci o gravă mentalitate eretică:‎

Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca ‎intenție a lui Dumnezeu.‎ Cine știe, dacă nu El are de adus ‎în viața pământească, în ‎fluviul timpului, ‎atâtea fețe omenești, încât numărul ‎ lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte ‎le oferă structura ‎noastră genetică?

De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră ‎pământească, Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de ‎misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ:

‎„Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare^[51]” (Ieremia 1, 5)

Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și împlinind un destin, între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri.^[52]

— Cei ce primesc și transmit vorbele elinești [păgâne] și deșarte cum că ar fi o preexistență a sufletelor, că nu toate s-au făcut și adus din neființă, că ar exista un sfârșit al pedepsei sau o restaurare [apocatastază] a creației și lucrurilor omenești, și prin cuvinte ca acesta introduc faptul că Împărăția cerurilor, pe care Însuși Hristos Dumnezeul nostru a învățat și a transmis că e veșnică și nedestrămată, ar fi supusă destrămării și trecătoare, în timp ce din întreaga Scriptură Veche și Nouă am primit că pedeapsa va fi nesfârșită și Împărăția veșnică; așadar, cei ce se pierd pe ei înșiși și pe alții prin asemenea cuvinte și se fac și altora pricină de osândă veșnică, să fie anatema! (Sinodiconul Ortodoxiei)^[53]

De fapt, pentru Origene sufletul pre-există, întruparea sa fiind o cădere, ca rezultat al unei alegeri rele deliberate. Regăsim aici imaginea platonică a trupului ca închisoare.^[54]

Sfântul și ecumenicul (a toată lumea) al cincilea sinod (sobor), (care se numără al doilea din ‎cele ce s-au făcut în Constantinopol), s-a făcut în anul 553 în timpul Împăratului Iustinian întâi, ‎care se cuprinde în 8 praxe în limba latinească, după Dositei, cartea 5, cap 16 din ‎Dodecabiblion. Iar în cea elinească în cinci Praxe, după tomul 2 al sinodicalelor, foaia 261 și s-au ‎adunat la dânsul Părinți în număr 165, între care mai mult strălucea Mina la început, apoi după ‎moștenire Eutihie, care au stat patriarhi ai Constantinopolului; Virghilie al Romei, aflându-se în ‎Constantinopol, nu însă și de față în sinod, nici însuși în persoană, nici prin locțiitori (precum au ‎urmat și la cel al 2-lea ecumenic sinod), întărind, însă, sinodul în urmă prin înscrisă arătare; ‎Apolinarie al Alexandriei, Domnos al Antiohiei, Didim și Evagrie împlinind locul lui Evstohie al ‎Ierusalimului. Și a anatematizat sinodul conscrierile lui Diodor al Tarsupolei și ale lui Teodor al ‎Mopsustiei, dar și pe însuși Teodor acesta, și pe Diodor, după Fotie, codica 18 și după praxa ‎sinodului al 7-lea, precum se arată și la foaia 14 a tomului 1 al catalogului celui despre tâlcuitorii ‎care mai întâi cugetând dogmele lui Nestorie le-au lăsat acestea în scris și după moarte (mai ‎ales Teodor al Mopsustiei care, fiind învățător al lui Nestorie, zicea că altul este Dumnezeu ‎Cuvântul și altul Hristos, supărat fiind de patimile sufletului și de pofta trupului) au ‎anatematizat și cele conscrise de Fericitului Teodorit asupra celor 12 capete ale Sfântului ‎Chiril173 și epistola ceea ce se zice a lui Iva, episcopul Edesei, către Marin Persul174 au ‎ ‎anatematizat și pe însuși Origen și pe Didim și pe Evagrie și dogmele lor cele ‎urâte; care bârfeau ‎că sufletele sunt mai-nainte de trupuri175 și că sufletele intră ‎după moartea unui trup într-alt ‎trup și că munca are sfârșit, că demonii au să ia ‎dregătoria cea dintâi a îngerescului har, pe care ‎o au avut, că sufletele au să învieze ‎goale, fără de trupuri și că cereștile trupuri au suflete, încă ‎și alte rele socoteli. Au ‎anatematizat și pe Antim Trapezutiul, care cugeta păgâneștile cugetări ‎ale Eutihie, ‎pe Sevir, și pe Petru al Apamiei, și pe Zoora176. Iar canoane, sinodul acesta, care ‎să ‎privească spre bisericeasca stare, nu a așezat, ci numai 14 anatematizări ‎împotriva ‎pomeniților eretici și altora și 25 numai împotriva celor origeniști. [atât de grav este origenismul că s-au dat 14 anateme la ceilalți eretici și 25 pentru Origen și origeniști! – n.n.] Acestea se ‎cuprind ‎în foaia 341 a tomului al doilea al sinodicalelor.‎ […]

‎ 175 Pe această proesti a sufletelor Origen o zicea pricină de proorismos (adică de mai-nainte ‎hotărârea) și de apodokimasie (adică de a lepădării). Că, de au făcut sufletele bunătăți în lumea ‎cea gândită, se hotărau dinainte la împărăție, iar de au făcut rele, se lepădau la muncă. ‎Împotriva acestei socoteli scrie Ieronim epistola către Pammah și Leon în epistolia 93 și Chiril al ‎Alexandriei prin 24 de epihirime o surpă.‎^[55]

După cum vom desprinde din acest studiu, vom înțelege, de fapt, că Părintele Arsenie Boca este un om care a îmbrăcat păgânismul de formă hindusă în haine Ortodoxe, după cum Origen a îmbrăcat păgânismul de formă elenă în haine creștine. Parcă cea mai mare afiliație, după uniatism, o are Părintele Arsenie Boca la origenism:

Sfintii Parinti ai Sinodului al V-lea Ecumenic – care a avut loc la Constantinopol in anul 553,convocat de Imparatul Iustinian (in mozaicul de la Ravenna, de mai sus) si prezidat de Sfantul Patriarh Eutihie (vezi icoana de mai jos) – au avut de lamurit mai multe controverse starnite, intretinute si promovate de sustinatorii invataturilor eretice referitoare la Persoana Mantuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, dar provenite si din ratacirile unui autor de talia lui Origen.

Dar acest Sinod Ecumenic are o importanta speciala deoarece aici se face separarea intrecugetarea parintilor, care este cugetarea Bisericii, si cugetarea intelepciunii lumesti,adica abordarea principiilor de credinta facute prin prisma filosofiilor (pe atunci) antice. Intr-adevar, toti ereticii anatematizati la acest Sinod, in frunte cu Origen, sunt tributari influentelor masive din platonism, aristotelism si alte curente filosofice care, pentru a il cita pe Apostolul Pavel, s-au aratat ca nebunie celor care s-au increzut in ele mai mult decat in intelepciunea lui Dumnezeu. Asadar, Sfintii Parinti reafirma prin acest Sinod ca intelepciunea Bisericii este Crucea, adica rastignirea mintii si voii proprii ale firii cazute, care trebuie sa se supuna Duhului Sfant. Nu se poate inainta in cunoasterea lui Dumnezeu decat prin aceasta esentiala smerire, desertare toatala a cugetului nostru in fata mintii lui Hristos. Altfel, ramanem prada fantasmelor propriei noastre minti si nalucirilor diavolesti care o inrauresc, asa cum a fost cazul celor anatematizati.

In ceea ce il priveste pe Origen, si Sf. Ioan Scararul avertiza asupra toxicitatii maxime a invataturii acestuia pentru orice nevoitor care cauta sa Il urmeze pe Hristos:

„Sa nu bolim in inima de boala lui Origen cel necredincios. Aceasta invatatura pangarita se face lesne primita de iubitorii de placere, dand ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”

Cine accepta ca va avea loc “apocatastaza”, adica mantuirea finala a tuturor fapturilor cazute, nu mai are, practic, nicio motivatie in a diferentia intre bine si rau, intre adevar si minciuna. Nu are nicio motivatie de a se impotrivi raului, atat dinlauntru cat si din afara. Daca toate se vor amesteca la sfarsit, atunci toate sunt relative in prezent. Descoperim, astfel, ca Origen este un prim mare percursor (chiar daca involuntar) al nihilismului atotputernic astazi, in postmodernitate. Si, vai, cati dintre noi nu suferim de acest nihilism latent, de tendinta de a relativiza raul, de a il amesteca cu binele, si acest lucru doar pentru ca nu suportam claritatea de sabie a adevarului! Este o boala larg raspandita in aceste vremuri de confuzie, pentru ca vrajmasul are tot interesul sa o raspandeasca. Nu ne vrea intregi la minte, staruitori in adevar, ci permanent dilematici si in dubiu si acolo unde totul este revelat si limpede, chiar si in fata evidentelor, suferind de frica acolo unde nu este frica(frica de a nu judeca dusa la extrema terorii de a nu judeca), neprimind adevarul si impotrivindu-ne cuvintelor batranilor. Iar toate acestea invaluite in principii pretins duhovnicesti, care isi vadesc insa falsitatea prin roadele lor.

Caci nu am fi ajuns in starea aceasta jalnica si generalizata, noi ca Biserica, daca ne-am fi tinut de cugetarea Sfintilor Parinti si nu am fi primit otrava nihilismului si relativismului duhovnicesc.Desigur, aici joaca un rol mare si trufia mintii, un pericol care ne pandeste pe toti, dar mai ales pe cei cu deschideri intelectuale largi. La urma urmei, Origen era intr-adevar o minte geniala si a avut multe scrieri stralucite. Cunostea filosofia vremii sale foarte bine, insa nu ca Sfintii Parinti (Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul) care, spre deosebire de el, stapaneau filosofia fara a se lasa stapaniti de ea. Tocmai aceasta inaltime spirituala este insa extrem de periculoasa pentru noi, deoarece, daca e lipsita de smerita cugetare, duce la prabusire si la erezii.Smerita cugetare ne fereste sa intram cu instrumentele logicii si ale ratiunii neluminate de har in Tainele Sfintei Treimi.

Este necesar astazi, mai mult decat oricand, sa reamintim si sa intarim hotararea Sfintilor Parinti de la Sinodul al V-lea Ecumenic, pentru ca, dat fiind duhul lumesc care bantuie atotstapanitor, dominat din plin de trufia mintii, generatoare de speculatii – fie acestea stiintifice, filosofice sau de alt tip – riscul de a prelua si a amplifica doar eresurile lui Origen este urias. Chiar daca Origen, prin multe din scrierile sale benefice, a fost apreciat de Sfintii Parinti (si nu trebuie sa ne sminteasca faptul ca il gasim citat pozitiv in unele lucrari ale unora dintre ei, chiar apropiati de zilele noastre) si exercitand o influenta care nu poate fi contestata asupra Bisericii,este momentul sa accentuam greselile sale, anatematizate pe vesnicie de Sfintele Soboare Ecumenice tocmai pentru ca suntem pe cale sa le adoptam si noi cu entuziasm, facand ca sminteala de pe urma sa fie mai mare decat cea dintai. Intre duhovnicia Sfintilor Parinti si spiritualitatea origenista construita prin prisma ereziilor sale, asa cum o prezinta cei care ii doresc reabilitarea, exista un antagonism pofund. Fara indoiala insa spiritualitatea origenista ne gadila firea noastra cazuta, dandu-ne chiar o aparenta duhovniceasca pentru fuga de Cruce si un argument pentru invartosarea trufasa a mintii noastre.

Toti suntem permanent deasupra unei prapastii, inaltati fiind de perspectiva patimasa cu care ne apreciem cunostintele teologice, ravna pentru Dumnezeu si alte daruri cu care am fost milostiviti, si, din acest motiv, trebuie sa privim cu compatimire, dar si cu frica la caderea lui Origen, ale carui calitati incontestabile i-au devenit pricina de ingropare a talantului Duhului Sfant.

Avand in vedere toate aceste lucruri, nu ne este greu sa intelegem de ce anume se preda atat de intensiv Origen in facultatile noastre de Teologie. Viitorii preoti intra in facultate deja infestati de nihilism, iar contaminarea cu astfel de idei, prezentate sub girul autoritatii Sfintilor Parinti, conduce adeseori la pierderea fermitatii adevarului mantuitor al dreptei credinte.

De altfel, si Pr. Dumitru Staniloae, in comentariile sale la cartea Sf. Ioan Scararul, atragea atentia ca:

“sunt multi astazi, chiar dintre teologi, care ar dori o reabilitare a lui Origen. Nu-si dau seama ca origenismul duce la devalorizarea miscarii sau a efortului personal, a importantei timpului pentru mantuire si deci a persoanei. Totul duce automat la fericire. Iar din ea se cade iarasi. Origenismul e o teozofie sau antropozofie sau panteism […]”.

Prin urmare, o spiritualitate origenista indeplineste de minune, am spune, doua lucruri: pe de o parte, distruge discernamantul duhovnicesc si imboldul de a lupta launtric cu raul si de a il recunoaste ca atare in afara, pe de alta parte, ofera mangaierea sau compensarea, draceasca in ultima instanta, a unei foarte comode spiritualitati-simulacru dar si a trufiei de a gandi inalt si filosofic, de a fi pretios in proprii tai ochi si in ai altora.^[56]

Parcă ar fi descris, fără să știe, tocmai felul de a fi al Părintelui Arsenie Boca:

Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24‎ de perechi de cromozomi – așa cum a arătat Th. H. Morgan – se ‎ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilități.^[57]

‎Dumnezeu pe toți îi trimite ‎înzestrați și ‎în stare să fie drepți. Dar, ‎trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, ‎care-i ‎spetesc și-‎i încovoaie‎ spre pământ. Pe urmă, ‎slăbiți de osteneala vieții ‎și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎^[58] […]

Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulțime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginași în știință și crescuți unilateral în cunoștințe. Nu e bine așa, ci precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu.

[vedeți ce cădere?

Iată că Părintele Arsenie Boca nu cunoștea pe Domnul.

Neavând smerenie, ci doar o stropire cu învățătură lumească (datorită curiozității de a cerceta tot ce vedea pe pământ și în cer), Sfântul Duh nu-l învățase, fiindcă nu viețuise după poruncile Lui:

Slavă Domnului și marii Lui milostiviri, că unor oameni păcătoși El le dă harul Duhului Sfânt. Bogații și împărații nu cunosc pe Domnul, dar noi, niște monahi și păstoriți sărmani, îl cunoaștem pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Pentru a cunoaște pe Domnul n-avem nevoie nici de bogății, nici de învățătură, ci e nevoie să fim ascultători și înfrânați, să avem duh smerit și să-l iubim pe aproapele, și Domnul va iubi un asemenea suflet și Se va arăta pe Sine însuși sufletului și îl va învăța iubirea și smerenia, și-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-și găsi odihna în Dumnezeu.

Oricât am învăța, e cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui, pentru că nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulți filozofi și savanți au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Și noi, monahii, învățăm ziua și noaptea Legea Domnului, dar nu toți ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.

A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; și, în sfârșit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, și printre aceștia din urmă există mulți oameni învățați.

La necredință se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea și prin știința lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînțeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaște decât cele pământești și pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu și toate cele cerești nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.

Unii se ostenesc toată viața lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor. Dar dacă ne vom strădui să cunoaștem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în sufletul unui sfânt – împărăția cerurilor, iar în sufletul unui păcătos – întuneric și chin. Și e de folos să știm aceasta, pentru că vom locui veșnic fie în împărăție, fie în chinuri.

Cel leneș la rugăciune cercetează cu nesaț tot ce vede pe pământ și în cer, dar cum este Domnul nu știe și nici nu se străduiește să cunoască, iar când aude învățătura despre Dumnezeu, el spune:

„Cum e cu putință a cunoaște pe Dumnezeu? Și tu de unde îl cunoști?”

Iți voi spune: „Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumnezeu [1 In 5, 6]. El îl cunoaște și ne învață și pe noi”^[59].

– n.n.]

 […]

Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a șaptea [„Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14) – n.n.] – o problemă de biologie – cu cele câteva cunoștințe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmărește stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omenești. [60] […]

Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire [!!! – n.n.] – așa ca evreii de odinioară și ca turcii de până mai dăunăzi. Înțeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu.^[61] […]

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul ‎trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare ‎de el, care însă îi vin prin ‎dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a ‎supus prin nevoințe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor ‎puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, ‎prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării ‎contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată ‎dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea ‎mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit ‎orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare. ‎^[62]‎

 

Acum este nevoie de o cercetare a cuvintelor origeniste ale Părintelui Arsenie Boca, în lumina Sfinților Părinți.

‎242. Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca ‎intenție a lui Dumnezeu.‎

[preștiința negrăită a lui Dumnezeu nu implică preexistența persoanei. Preștiința lui Dumnezeu este mai înainte de crearea veacurilor. Nu este vreun moment în care Dumnezeu să nu fi știut de faptul că ne va crea, fiindcă altfel nu ar fi Atotștiutor. Iar dacă preștiința ar fi totuna cu preexistența, ar însemna că și noi suntem dinainte de creație, deci și noi suntem dumnezei după fire, ca cei ce suntem necreați. Dar acesta este exact panteismul, esența elenismului și hinduismului, a tot păgânismul, pe care, după cum vom vedea, Părintele Arsenie Boca îl propovăduia în tot chipul, chiar dacă în mod ascuns, ca și Origen (numit de Sfinții Părinți ca fiind cel ce a învelit păgânismul în haină, terminologie și mască creștină, fiind părintele tuturor ereziilor). În realitate preștiința lui Dumnezeu nu implică și preexistența noastră, ceea ce înseamnă că noi am fost creați chiar la zămislirea noastră, atât cu sufletul, cât și cu trupul, după cum mărturisesc Sfinții Părinți. În afară de asta de unde necuviința să împartă Atotștiința lui Dumnezeu în gânduri și intenții? ‎– n.n.] ‎ ‎243. De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră ‎pământească, [deci… preexistăm, ‎‎după ‎ Părintele ‎ Arsenie Boca– n.n.]

Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de ‎misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ: ‎„Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare^[63]” (Ieremia 1, 5) [iată și un citat denaturat, prin ciuntire, în sens origenist, de Părintele Arsenie Boca. Este ca și cum, citând Psa 13:1 Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!”, scoatem Zis-a cel nebun în inima sa: și lăsăm doar Psa 13:1… „Nu este Dumnezeu!”, iar apoi strigăm la toată lumea că Biblia este atee fiindcă ne învață că nu este Dumnezeu. Cuvântul autentic din Sfânta Scriptură este acesta: Ier 1:5 Mai-nainte de a te zămisli tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus. Originalul din Septuaginta este (LXX) Πρὸ τοῦ με πλάσαι σε ἐν κοιλίᾳ ἐπίσταμαί σε καὶ πρὸ τοῦ σε ἐξελθεῖν ἐκ μήτρας ἡγίακά σε, προφήτην εἰς ἔθνη τέθεικά σε. Deoarece nu știa limba greacă, și aborda Sfânta Scriptură după nebuloasa și nelămurita părere proprie (lucru vădit și de multiplele însemnări pe care le făcea pe marginea Bibliei, date la tipar cu atâta migală de ucenicii sfinției sale) iar nu după tâlcuirile Sfinților Părinți, Părintele Arsenie Boca îndrăznește să modifice Cuvântul lui Dumnezeu și să-L propovăduiască cu omisiune, schimbându-i sensul după cugetul propriu, pentru a convinge mintea cititorului de propria sa (ne)credință inventată sau mai probabil primită prin vedenii, datorită amăgirii, dar opusă Ortodoxiei. Părintele Arsenie Boca a scos „tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras”, ca să rămână doar: „Mai-nainte de a te zămisli … te-am ‎sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus”. ‎Textul original „Mai-nainte de a te zămisli tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus” arată că Dumnezeu preștie pe om înainte de zămislire; textul cenzurat de sfinția sa: „Mai-nainte de a te zămisli … te-am ‎sfințit, Proroc spre ‎neamuri te-am pus” ‎ arată că omul există înainte de zămislire și poate fi sfințit. Este exact invers ca în exemplul dat de noi din Psalmi. Acolo ciuntirea arată că Dumnezeu nu există, aici ciuntirea Părintelui Arsenie Boca arată că noi preexistăm din veșnicie, fiind așadar dumnezei după fire. Sensul real al cuvântului din Ieremia este că Dumnezeu îl cunoaște pe prooroc de mai înainte de a se zămisli, și nu s-a oprit sau se va opri vreodată de a-l cunoaște, dar de sfințit l-a sfințit, evident, după ce s-a zămislit, chiar dacă mai înainte de a se naște, de a ieși din uterul mamei. Așadar este vorba despre preștiința lui Dumnezeu despre toți oamenii (mai înainte de zămislirea lor și mai înainte de toți vecii), nu de sfințirea lor, care se poate face numai după zămislire, (în cazul de față, pentru acest prooroc, chiar și mai înainte de naștere). Aceasta pentru că sfințirea se dăruiește omului existent, nu doar preștiut. Ideea sau gândul despre om nu sunt omul. Se sfințește omul cel gata zămislit, având de la începutul existenței sale și suflet și trup (unite negrăit). Nu se sfințește vreun gând sau vreo intenție dumnezeiască și nu se sfințește vreun suflet mai înainte de zămislire, ci se sfințește o persoană, în cazul omului, alcătuită din trup și suflet (create deodată prin zămislire). Nu se sfințește vreo gând sau intenție despre om, fiindcă pe de o parte necuvios lucru este a numi Atotștiința dumnezeiască ca fiind compusă din gânduri și intenții, iar pe de alta Dumnezeu și lucrarea Sa sunt sfinte, nu sfințite (sfințirea numelui Tatălui însemnând că noi ne sfințim, după ce ne-am zămislit, chemând și lucrând în noi cunoașterea Tatălui). Nu se sfințește nici vreun suflet mai înainte de zămislire, fiindcă sufletele nu preexistă zămislirii (fiindcă sufletul este creat cu tot cu trup în clipa zămislirii, nu vine din altă parte, creat altă dată, preexistent, cum credeau prostește Origen și Părintele Arsenie Boca). Iar o persoană se sfințește, dacă se afierosește lui Dumnezeu. Persoana există doar din momentul creării sale, la îngeri și demoni în veac, iar la oameni în timpul zămislirii, chiar dacă era preștiută de Dumnezeu mai înainte de a exista – n.n.]

‎Cine știe, dacă nu El are de adus ‎în viața pământească, în ‎fluviul timpului, [dacă le aduce și nu le creează, iar avem de a ‎face cu preexistența, căci nu spune le aduce la existență, ci le aduce în viața pământească ‎– n.n.] ‎atâtea fețe omenești, încât numărul ‎ lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte ‎le oferă structura ‎noastră genetică? ^[64][uitați cum mărginește creația lui Dumnezeu de ‎posibilitățile materiei, deci îl face dependent pe Dumnezeu de arborele genetic ‎– ‎n.n.] ‎

Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24‎ de perechi de cromozomi – așa cum a arătat Th. H. Morgan – se ‎ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilități.^[65]

[vedeți că nu știa nici genetică, nici matematică și nu avea nici harul proorocesc? Iată ce ne spun despre acest subiect oamenii de știință:

Expertii estimeaza ca sunt intre 60.000 si 100.000 de gene (facute din ADN) in cei 46 de cromozomi ai unei fiinte umane. Un bebelus mosteneste 23 de cromozomi de la mama lui si 23 de la tatal lui. Cu toate aceste posibile combinatii, o pereche de parinti are potentialul de a produce 64 de mii de miliarde de copii diferiti. Aceasta iti va da o idee despre cat de imposibil este sa prezici cum va arata copilul tau. Stiinta geneticii este complicata, dar cu un curs scurt vei putea primi cateva informatii pentru a iti ghida imaginatia.^[66]

Părintele Arsenie Boca s-a luat după un genetician ce a numărat greșit numărul de perechi de cromozomi. Dacă vedea vreo fotografie și îi număra, era suficient să vadă că nu sunt 24 de perechi, ci 26. Iar aplicând o matematică destul de simplă, a numărului de combinații, ar fi văzut că numărul de posibilități, doar pentru o familie de părinți, este cu mult mai mare decât cifra cea mică pe care a precizat-o sfinția sa. Chiar dacă nu ar fi știut genetică sau matematică, dar ar fi fost învățat de Sfântul Duh să scrie cele de mai sus, ar știut adevărul. Greșeala de mai sus nu arată numai superficialitatea sfinției sale ci și faptul că a scris din părerea proprie greșită, nu la porunca lui Dumnezeu și prin iluminarea ce o dă El prin har. Astfel că și sfinția sa face parte dintre cei ce s-au făcut de râs prin acest subiect. Dumnezeu este mult milostiv și a îngăduit să aflăm noi aceasta, ca încă o dovadă matematică, despre duhurile mincinoase cu care și-a compus lucrarea scrisă, verbală și pictată. Să ne miluiască și să ne izbăvească de rătăcirea de la Prislop.

Undeva in deceniul al doilea al secolului trecut cercetatorii au ajuns la concluzia ca omul are 24 de perechi de cromozomi; primul a fost Theophilus Painter, dar observatiile sale, la microscop, au fost reluate de nenumarate ori si cei mai multi savanti au ajuns la acelasi rezultat. Foarte putini au „vazut“ un numar mai mic de cromozomi, intre 19 perechi si 23. Oricum, timp de mai bine de trei decenii, pentru lumea stiintifica faptul ca omul are, asemenea restului animalelor de pe Pamant, 24 de perechi de cromozomi a fost un adevar indiscutabil, iar cei cu mai putini au fost pusi la respect.

In 1956 evolutia tehnica a schimbat rezultatul: omul este un accident genetic (de fapt, prin aceasta Dumnezeu vrea să arate că valoarea omului nu este în numărul de perechi de cromozomi, ci în faptul că este diferit, fiind făcut nu prin poruncă, ci prin lucrarea mâinilor Lui. Omul este mai puțin trupesc, are informație trupească mai mică din punct de vedere al numărului de cromozomi. Locul cromozomilor lipsă (informația-logos materială), îl ține Dumnezeu – Cuvântul (Logosul) ce se unește cu el, și năzuința lui este să fie alături de cei 24 de bătrâni care se închină Lui, pentru a se împlini. Apo_4:4 Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur.10 Atunci cei douăzeci și patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce ședea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor și aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: Cu alte cuvinte, pentru a se împlini chiar și trupește sau cromozomial, omul are nevoie să-L laude pe Hristos. – n.n.) si are numai 23 de perechi de cromozomi. Painter a devenit tinta a ironiilor, dar pe nedrept. Aceasta pentru ca nimeni nu s-a obosit sa numere atunci cand a fost cazul: ilustratiile din cartile tiparite in toata perioada aratau in mod clar 23 de perechi de cromozomi, chiar daca explicatiile de sub poze vorbeau de 24. […]

Oamenii se pot dovedi pur si simplu orbi, daca vor sa fie asa si se lasa orbiti.^[67] – n.n.]

 ‎[…]‎

‎250. Dumnezeu pe toți îi trimite ‎înzestrați și ‎

în stare să fie drepți. Dar, ‎trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, ‎care-i ‎spetesc și-‎i încovoaie‎ spre pământ.

[Părintele Arsenie Boca susține aici că Dumnezeu trimite pe toți, adică toate persoanele, ca să ia trup. Deci sufletele, după Părintele Arsenie Boca și Origen preexistă dinainte de zămislire, până să ia trupul, care are în el structură genetică. Trimiterea înseamnă existența mai dinainte de a fi trimis. Se folosește același cuvânt prin care Fiul arată trimiterea Sa, de către Tatăl (prin întrupare) și trimiterea Sfântul Duh (prin Pogorâre). Cuvântul mai este folosit pentru trimiterea îngerilor, demonilor, apostolilor și proorocilor. Sfânta Treime este veșnică. Trimiterea îngerilor, demonilor, apostolilor și proorocilor se referă la cei ce deja existau înainte de trimitere. Așadar trimiterea include în sine înțelesul că cel trimis preexistă mai înainte de a fi trimis. Cine sunt toți acei trimiși mai înainte de a lua asupra lor povara părintească genetică trupească, dacă nu sufletele oamenilor, care în concepția Părintelui Arsenie Boca preexistă zămislirii (sau luării trupului, cum crede sfinția sa)? Fiindcă susține că Dumnezeu îi trimite înzestrați și drepți, și de abia trecând prin poarta nașterii iau în spate poverile părintești. Dar noi învățăm de la Sfinții Părinți că zămislirea fiind făcută prin învoirea la plăcerea împreunării strică toată firea, și a sufletului, și a trupului (prin ceea ce se cheamă păcatul strămoșesc sau obârșia din Adam sau alterarea firii de plăcere), nicidecum nu se înjosește sau strică sufletul de la preluarea trupului, ca și cum vreo creație a lui Dumnezeu ar fi rea prin fire, și poate strică cealaltă creație (sau că sufletul ar fi fost pentru care ar fi fost trimis din cer ca să se pedepsească tocmai prin unirea cu trupul josnic și stricăcios, după cum credea tot Origen și preia încâlcit prin arborele genealogic Părintele Arsenie Boca) ‎– n.n.] Pe urmă, ‎slăbiți de osteneala vieții [Sfinții Părinți ne învață că osteneala vieții întărește sufletul, nu slăbește omul ‎– n.n.] ‎și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎^[68]

Iată și învățătura Ortodoxă, care dezvăluie ereziile susținute mai sus de Părintele Arsenie Boca:

Despre preexistența sufletelor:

Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susținut ‎preexistența ‎sufletelor. […]Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu numai întâi unul și ‎apoi celălalt, ‎după cum în chip prostesc afirmă ‎Origen.^[69] ‎

Despre preștiința cea simplă:

‎‎2.‎       ‎ ‎Orice cugetare este (o sinteză) a celor ce cugetă și a celor cugetate. Dar ‎Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugetă; ‎nici dintre cele cugetate. El este ‎deasupra acestora. Căci altfel s-ar ‎circumscrie, ca subiect ce cugetă având lipsă de ‎relația cu ceea ce ‎cugetă, iar ca obiect cugetat căzând, datorită relației, în chip ‎firesc ‎sub vederea celui ce cugetă. Urmează așadar că pe Dumnezeu nu ‎trebuie să-L ‎socotim nici că cugetă, nici că este cugetat. El este mai ‎presus de a cugeta și de a fi ‎cugetat. Căci e propriu și firesc celor ‎după El să cugete și să fie cugetate.‎

‎3.‎       ‎ Orice cugetare, precum își are baza într-o ființă, fiind o ‎calitate a ei, tot ‎așa își are mișcarea îndreptată spre o ființă. Căci nu ‎e cu putință să îl socotim ca ‎ceva cu totul desfăcut și simplu. ‎Dumnezeu însă este simplu în amândouă chipurile, ‎fiind ființă care ‎nu alcătuiește suportul a ceva, și cugetare care nu are ceva ‎ca ‎suport.‎

Astfel El nu este dintre cele care cugetă și sunt cugetate,‎ aflându-se adică mai ‎presus de ființă și de cugetare.‎

‎4.‎       ‎ Precum în centrul de unde pornesc liniile în direcție ‎dreaptă, acestea sunt ‎văzute cu desăvârșire neîmpărțit, la fel cel ce ‎se învrednicește să ajungă în ‎Dumnezeu cunoaște toate rațiunile ‎făpturilor preexistente în el, printr-o cunoștință ‎simplă și ‎neîmpărțită. ‎

‎5.‎       ‎ Cugetarea modelându-se după obiectele cugetate, ‎cugetarea cea una se ‎preschimbă în multe idei, luând forma ‎fiecăruia dintre obiectele cugetate. Când însă ‎trece dincolo de ‎mulțimea lucrurilor sensibile și inteligibile, care îi întipăresc ‎forma ‎lor și devine astfel, cu totul fără formă, și-o atașează Cuvântul cel ‎mai presus ‎de cugetare, desfăcând-o de lucrurile care o alterau prin ‎formele ideilor (αλλοίουν). ‎Iar cel ce a pătimit aceasta «s-a odihnit ‎și el de lucrurile sale, precum Dumnezeu de ‎ale Lui».‎

^[70] [iată că nu numai la Dumnezeu avem simplitatea Atotștiinței, ci și la cei ce se odihnesc în Dumnezeu cunoscând rațiunile preexistente făpturilor (iar nu făpturile, care nu sunt preexistente) printr-o cunoștință simplă și neîmpărțită în gânduri și intenții – n.n.]

Despre mărginirea de către Părintele Arsenie Boca a posibilităților lui Dumnezeu de a crea, încât numărul persoanelor omenești să se limiteze la împlinirea tuturor posibilităților „de configurație câte le oferă ‎structura ‎noastră genetică”:

Cel ajuns apoi la Dumnezeu, atât cât e cu putință omului, prin virtute ‎și ‎cunoștință, nu trebuie să mai cugete, ca la niscai lemne, la vreo ‎materie ‎oarecare ce aprinde patimile, nici să mai adune rațiunile “firii, ca să ‎nu ‎dogmatizăm ca Elinii un Dumnezeu ce se îndulcește cu patimile sau se ‎măsoară ‎cu hotarele ‎(definițiile) firii. Căci atunci pe Dumnezeu nu-L strigă decât ‎tăcerea ‎desăvârșită (33) și nu și-L reprezintă decât neștiința totală prin depășire (ή ‎κα ‎ύπεροχη ν άγνωσία).‎[…]

El se poartă deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care, a ‎zis ‎Samuil, după ce a călcat poruncile dumnezeiești: “Nebunește ai lucrat că ‎ai ‎călcat porunca mea, care ți-a dat-o ție Dumnezeu“.654 (‎654 I Regi 15, 19.‎) Iar ‎Saul este, cum am ‎spus înainte sau legea scrisă sau nația Iudeilor, care ‎viețuiește după legea ‎scrisă. Căci de la amândouă acestea, care sunt împletite ‎întreolaltă în chip ‎pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplația ‎și cunoștința duhovnicească, în locul lui ‎venind duhul rău (adică cugetul ‎pământesc), care le chinuiește cu tulburările ‎și frământările neîntrerupte ale celor ‎supuse facerii și stricăciunii, ca pe unele ‎ce sunt posedate de boala nestatorniciei ‎gândurilor. Căci legea privită numai ‎după literă și înțeleasă material, e parcă ‎stăpânită de boala cea rea, fiind ‎frământată de nenumărate contraziceri si neavând ‎nici o armonie cu ea însăși, ‎iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de ‎învârtirea și nestatornicia ‎celor materiale, își schimbă în chip necesar și ea mereu ‎dispoziția. Dar când ‎David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu ‎adevărat cântăreț, ‎încântă prin duhul contemplației tainice, legea și pe Iudeu, pe ‎cea dintâi o ‎face din pământească duhovnicească, iar pe cel de al doilea îl mută ‎de la ‎necredință la credință. Deci asemenea lui Saul, atât legea cât și nația ‎iudaică ‎pot fi și posedate și înțelepte. Legea este posedată când e înțeleasă ‎pământește, ‎iar Iudeul este posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu ‎pământește. Și ‎iarăși, legea este înțeleaptă când e înțeleasă duhovnicește, iar ‎Iudeul e înțelept ‎când a trecut de la slujirea trupească la cea duhovnicească a lui ‎Dumnezeu.‎

De notat că pe cei scăpați de Iisus, îi omoară Saul. Căci pe cei pe care ‎îi ‎salvează duhul, îi omoară litera. De aceea Dumnezeu care a uns pe ‎Saul, ‎înțeleg legea scrisă, ca să împărățească peste Israel, se căiește când o ‎vede ‎înțeleasă trupește de către Iudei și dă putere împărăției duhului, care ‎este ‎aproapele literei, însă mai bun decât ea. “Și voi da, zice, împărăția ‎aproapelui ‎tău, care este mai bun ca tine“.655 (‎655 I Regi 15, 28.‎) Căci precum ‎David era aproape de Saul, la ‎fel duhul se află în vecinătatea literei, obișnuind să ‎se arate după moartea ‎literei (66).‎‎‎

Să rugăm deci și noi pe David cel spiritual (67) să cânte minții noastre ‎posedate ‎de cele materiale, din harfa contemplației și cunoștinței duhovnicești ‎și să alunge ‎duhul rău, care o rostogolește prin simțuri în cele materiale, ca să ‎putem înțelege ‎legea duhovnicește și să aflăm rațiunea tainică ascunsă în ea, ‎spre a ne-o face ‎avuție statornică și merinde spre viața veșnică ca să nu ‎rămânem numai cu ‎împrumutul legii simbolice a literei, străini de cunoștința ‎duhovnicească cea ‎după har, și să ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre ‎cele dumnezeiești, ca ‎unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atotclară a ‎adevărului indicat de ‎cuvintele tainice (68). ‎^[71]

Despre trimitere:

Mat 8:31 Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci.

Mat 13:41 Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea,

Luc 11:49 De aceea și înțelepciunea lui Dumnezeu a zis: „Voi trimite la ei prooroci și apostoli și dintre ei vor ucide și vor prigoni”;

Ioan 13:20 Adevărat, adevărat zic vouă: Cel care primește pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primește; iar cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Ioan 14:26 Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.

Ioan 15:26 Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.

Despre existența mai înainte de veșnicie a Persoanelor dumnezeiești și despre crearea în veac a celor îngerești și în timp a celor omenești:

Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că ‎existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din ‎El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din ‎care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru ‎început Tată a devenit pe urmă Tată. In adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-‎a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la ‎neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se ‎scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, ‎însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care ‎zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.‎

La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil și totdeauna la fel, atât nașterea cât și ‎crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil și nestricăcios, deoarece este simplu și ‎necompus, nu este supus patimii și nici stricăciunii, atât în naștere cât și în creare, și nici nu are ‎nevoie de ajutorul cuiva. Pentru ca cel care naște să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu ‎întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și ‎veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din ființa Lui. Crearea la Dumnezeu este opera ‎voinței și nu este coeternă cu Dumnezeu, căci ceea ce se aduce de la neexistență la existență ‎nu poate să fie coetern cu cel fără de început și cu cel care există pururea. Omul și Dumnezeu ‎nu lucrează la fel. Omul nu aduce nimic de la neexistență la existentă, ci ceea ce face o execută ‎din materia pe care o are mai dinainte; el nu voiește numai, ci și cugetă mai întâi și-și ‎imaginează în minte ceea ce are să facă și apoi lucrează cu mâinile, suferă trudă și osteneală, ‎ba de multe ori nu reușește, prin faptul că lucrul nu se face cum voiește. Dumnezeu, însă, ‎voind numai, a adus toate de la neexistență la existență. Tot astfel nici nu naște Dumnezeu la ‎fel cu omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, ‎necorporal, unic, fără de sfârșit, naște în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil ‎și fără de împreunare. Nașterea lui incomprehensibilă nu are nici început, nici sfârșit. La ‎Dumnezeu nașterea este în afară de timp, pentru că este imuabil; este nestricăcioasă, pentru că ‎este impasibil și necorporal; este fără de împreunare, tot din pricină că este incorporal și din ‎pricină că numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fără de sfârșit și fără de ‎încetare, din cauză că este fără de început și în afară de timp, fără de sfârșit și există totdeauna ‎în același mod. Căci ceea ce este fără de început este și fără de sfârșit. Dar ceea ce este fără de ‎sfârșit prin har, negreșit, nu este și fără de început, după cum sunt îngerii.‎

Prin urmare Dumnezeu, care există totdeauna, naște pe Cuvântul Său, care este desăvârșit, ‎fără de început și fără de sfârșit, pentru ca Dumnezeu să nu nască în timp, El, care are firea și ‎existența mai presus de timp. Omul, însă, evident, naște într-un chip contrar, deoarece el se află ‎sub legea nașterii, a distrugerii, a stricăciunii, a înmulțirii, este îmbrăcat cu trup și posedă în ‎firea sa partea bărbătească și femeiască. Și aceasta din urmă pentru motivul că partea ‎bărbătească are nevoie de ajutorul părții femeiești. Dar milostiv să fie cel care este mai presus ‎de toate și care depășește orice gândire și înțelegere.‎ […]

Despre zămislirea prin plăcere a oamenilor, care le strică firea și despre zămislirea feciorelnică a firii omenești a Mântuitorului, pentru a ne vindeca prin moartea ca osândă a păcatului, dăruită nouă ca o putere activă și un mare har:

Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare ‎trup271 din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Și ‎singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu272, fiind zămislit în ‎preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească273^[72] sau ‎din naștere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam^[73]. Și se ‎face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se ‎pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuire.‎‎^[74].‎

Căci cel ce suferă moartea ca o ‎osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o ‎suferă de pe urma păcatului său, primește de bunăvoie moartea adusă în lume ‎de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ‎ca un har spre osândirea păcatului. […] Deci precum din pricina lui. Adam, care a înființat prin neascultare legea ‎nașterii din plăcere și drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toți cei ‎ce aveau existență din Adam, după legea nașterii din plăcere, aveau în chip ‎necesar și fără să vrea, împreunată virtual cu nașterea, și moartea ca osândă a ‎firii și deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât ‎stăpânea peste fire legea nașterii prin plăcere, tot așa din pricina lui Hristos, ‎care a smuls din fire cu totul legea nașterii prin plăcere și prin urmare rostul ‎morții ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca osândă a păcatului, ‎toți cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renașterii în duh și au ‎lepădat prin har nașterea de mai înainte prin plăcere din Adam și păzesc harul ‎nepăcătuirii de la Botez și puterea nemicșorată și neîntinată a înfierii tainice ‎în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviință moartea ‎‎(întrebuințarea morții) ce se lucrează spre osânda păcatului^[75].522 Ei au apucat vremea în care se osândește prin har păcatul în ‎trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a ‎înomenirii, chiar din vremea întrupării; iar în special, după plecarea prin har, ‎din vremea când primește fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, ‎lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor,523 având la ‎început numai nașterea în duh suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea ‎‎(întrebuințarea morții) spre osânda păcatului.‎ ‎^[76]

c)  Erezii din „Cuvinte vii”

Ecumenism mascat de tip uniat și teoria ramificațiilor;

Uniatismul;

Panteismul;

Filozofia mai înțeleaptă decât creștinismul;

Ortodoxia nu ne dă o suficientă cunoaștere;

Androginia lui Hristos;

Metempsihoza îngerilor, ca excepție: Ilie > înger > Ioan > înger > Zian.

• Alte învățături greșite:

Metoda lui Ignațiu de Loyola bună pentru începători;

Francisc de Assisi este „Sfânt”;

Inventează apocrife;

Hulește pe Sfânta Mironosiță, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena, că ar fi fost desfrânată;

Intre „Cărarea împărăției” scrisă în anii ’40 la sfânta mănăstire „Brâncoveanu” Sâmbăta de Sus și pictura de la biserica din Drăgănescu lucrată în anii ’70-80, opera Părintelui Arsenie se întregește prin Manuscrisul de 267 de pagini ai Sfinției Sale, fără titlu, aflat la Așezământul Monahal de la Sinaia și care cuprinde 137 de predici duminicale și la sfintele sărbători, meditații evanghelice și cuvinte duhovnicești în spirit filocalic pe care cu umilință și cu smerenie am îndrăznit a le numi pregătindu-le pentru tipar „CUVINTE VII” (Faptele Apostolilor 7.38 ed. brit.), după unica expresie biblică aliată în cuvântarea sfântului întâiului mucenic și arhidiacon Ștefan, din ziua revelației din Sinedriu și a muceniciei sale. Unele sunt cunoscute, circulând de zeci de ani în popor, nu fără mutilări, deformări, inexactități sau lipsuri. Din păcate, astfel de variante au și văzut lumina tiparului în volume și ediții care lasă mult de dorit și care nu se ridică la exigențele și nivelul unor lucrări care poartă pecetea numelui Părintelui Arsenie. De aceea am socotit de cuviință „să dăm tiparului cele ce sunt ale tiparului”, dar nu oricum, ci după manuscrisul unic, originar și original, scris cu multă atenție, frumusețe și dragoste de însăși Părintele Arsenie prin grafia miniaturală a Sfinției Sale, irepetabilă și inconfundabilă.^[77]

Din păcate, cuvintele din această carte nu sunt duhovnicești, ci tocmai parcă anti filocalice.

Tipăritorul acestui manuscris numește această carte „Cazaniile de la Prislop”, dar ele ne înfundă într-un cazan de necurății gândite.

Titlul oficial este luat din Sfânta Scriptură:

Fap 7:37 Acesta este Moisi cel ce a zis fiilor lui Israil: proroc va ridica vouă Domnul Dumnezeul vostru dintre frații voștri, ca mine, pre el să ascultați. 38 Acesta este cela ce a fost întru adunare în pustie cu îngerul care grăia lui în muntele Sinai, și cu părinții noștri, care a primit cuvinte vii să ne dea nouă.39 De care n’au vrut să fie ascultători părinții noștri, ci l-au lepădat și s’au întors cu inimile lor în Eghipet,

Astfel că este comparat Părintele Arsenie Boca de la Sinaia, cu Sfântul Prooroc Moise care grăia cu îngerul în Sinai. Chiar și comparația, din păcate, este cumplită, arătând o mare rătăcire, fiindcă îngerul ce grăia la Prislop era unul mincinos, făcându-l pe Părintele Arsenie Boca un anti Moise, prooroc mincinos, de care mulți oameni ascultă, întorcându-se prin el cu inimile în Egiptul idolatru al ritualului trupesc, plăcerii trupești și egoismului. Astfel că, în realitate, după mulțimea și vicleșugul învățăturilor eretice din această carte, luată din predicile Părintelui Arsenie Boca, am putea-o numi mai degrabă Cuvinte din vii (după fermentarea mustului) sau, mai precis, Cuvinte Omorâtoare.

Este ceea ce ne atrăgea atenția proorocește Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (parcă descriind cu exactitate lucrarea, scrierea, predicile și pictura Părintelui Arsenie Boca, ispititorul cel mai primejdios al creștinilor cu adevărat Ortodocși din veacul de acum.

Să enumerăm o foarte mică parte din învățăturile mincinoase pe care le găsim în „Cuvinte Vii”:

Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă, în care nu e opoziție între personalități, între ipostase și ființa unică.  Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția ‎în ‎Unitatea-Trinitate. Iată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică ‎a ‎naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară.‎^[78]

TAINA LUI ILIE SI IOAN

‎Unii din ucenici totuși au reținut cuvântul lui Iisus despre înviere, care ‎i-a scăpat lui Petru, și se întrebau între ei: „ce poate să însemneze a învia din ‎morți?” Și nu găseau cu ce să se dumirească decât cu ce auziseră de pe la ‎cărturari; deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să ‎vie mai întâi Ilie ?” – Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor ‎întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească Scripturile cu ‎deadinsul. Ei așteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi 3,1, care să le ‎confirme pe Mesia. Și a răspuns Iisus: „Adevărat, Ilie venind întâi, va rândui ‎toate… Dar vă spun că Ilie a și venit, și au făcut cu el ce-au vrut – după cum e ‎scris pentru dânsul.”1‎

îngerul Gavriil, vestindu-i Zahariei nașterea unui prunc – pe care-l ‎cerea în rugăciune – preciza: „El va merge înaintea Domnului, cu duhul și ‎puterea lui Ilie” (Luca 1,17). Fiul Zahariei știm că a fost Ioan Botezătorul. ‎‎(Cine știe, dacă tatăl său ar fi știut că pentru copilul acesta va avea să moară ‎ucis între templu și altar, oare l-ar mai fi cerut ? – E o rânduială că noi nu știm ‎viitorul: am zădărnici rânduieli providențiale.)‎

Dar Ioan era reîntruparea lui Ilie ? „Cu duhul și puterea lui Ilie” n-ar ‎putea merge și altcineva, de pildă Ioan ? A fost un singur suflet, o dată în Ilie, a ‎doua oară în Ioan ? Ar fi prin urmare vieți succesive? „Reîncarnarea” ar avea ‎baze în Revelație ?‎

Astea-s întrebările si misterul.‎

‎Când Ioan a trimis din temniță o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta ‎Iisus a mai precizat despre Ioan: „Ce-ați ieșit să vedeți ? – un prooroc ? Da, zic ‎vouă, și mai mult decât un prooroc. Căci el este acela de care s-a scris: «Iată eu ‎trimit înaintea feții tale pe îngerul meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta»”. ‎Deci Ioan era Ilie sau era înger; sau Ilie era înger ?‎

Dacă după înviere toți vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la Cer să ‎fi fost cauza transformării (strămutării – deși nu corespunde nici cuvântul ‎acesta -) unui om în înger?

Îngerii și oamenii sunt ordine distincte. Dogmatic.‎

Dar dacă Dumnezeu poate și din pietre să facă fii lui Avraam sau pe ‎măgărița lui Balaam să vorbească omenește ? – Cine-I poate pune hotare?

Că ‎nu putea să fie înger mai înainte de aceea ne stau mărturie și cuvintele lui ‎Iacov: „Ilie, om păcătos asemenea nouă a fost, dar cu rugăciune s-a rugat…” ‎‎(Iacov 5,17). Dar ce mai înțelegem atunci prin „înger”?‎

Întâi înțelegem făpturile cerești, cetele îngerilor. Al doilea înțeles e cel ‎de „trimis” al lui Dumnezeu – cu o misiune. Pentru acest al doilea înțeles găsim ‎la Maleahi că și preoții sunt numiți îngeri, când zice: „Buzele preotului cuprind ‎știința și din gura lui căutăm să iasă învățătura, căci el îngerul Domnului Savaot ‎este (Maleahi 2,7).‎

Dar în ce privește pe Ioan Botezătorul, echivalența înger = trimis, ‎începe să nu mai fie mulțumitoare. Cuvintele; „Iată Eu trimit pe îngerul Meu ‎înaintea feței Tale”, ar fi știrbite din înțeles. Apoi, la Schimbarea la Fată a ‎Domnului, vin de fată si vorbesc cu Iisus, Moise si cu Ilie. Moise din iad. Ilie – ‎din Raiu sau din iad? Dacă considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a ‎venit din Rai. Dacă Ioan era Ilie, atunci știm din Predanie că Ioan a fost ‎înaintemergător al Domnului și în iad; în cazul acesta si Ilie a venit din iad.

Că Ioan a fost înger sau era Ilie transformat de Rai în înger, rămâne ‎iarăși o întrebare: de ce Ioan e reprezentat în icoane de Biserica veche, îndată ‎după tăierea capului (și cu el pe tava Irodiadei) printr-un Ioan cu aripi: – ‎semnele firii îngerești ?‎

Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământești, ori de câte ori ‎sunt trimiși ? Reîncarnarea lor (deși numai unul, Ilie sau Ioan pune „problema” ‎așa, – ca să nu generalizăm), nu mai e propriu-zis doctrina indiană a ‎reîncarnării. Reîncarnarea se referă la oameni, – si deosebirea dintre om și ‎înger e o deosebire de natură, nu numai de desăvârșire -, deci oamenii, forțați ‎de karma, trebuie să se renască în vieți succesive, să-și ispășească, fără să știe, ‎vinovății din viețile trecute, pânâ când, învățând să se dezlipească de dorința ‎vieții, nu mai contractă legături care să-i reclame, prin karma, la ispășiri. ‎Purificarea aceasta, această „mântuire” indiană se face automat și necesită ‎pentru un suflet perioade de zeci de mii de ani. E o teorie a „mântuirii”, dar nu e mântuirea.‎

Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii ‎omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea era automată. ‎însăsi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.‎

Dar, fiindcă a venit Iisus și a pus cu adevărat problema mântuirii ‎omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelație. ‎Mai spune ceva și sfântul Pavel – deci tot Revelația este rânduit oamenilor o ‎dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27), deci nu e rânduit să ‎fie vieți succesive întrerupte de moarte.‎

Cu Ilie încă nu s-a terminat‎. El e prevăzut, ca Ilie, înaintemergător, dar ‎al zilei celei înfricoșate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului: „Iată Eu ‎vă trimit pe Ilie proorocul înainte de a veni ziua Domnului, cea mare și ‎înfricoșată” (Matei 3,23).‎

Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei si să-și dovedească zădărnicia, izbindu-se de limitele îngăduitului.‎

Dincolo este împărăția marilor taine ale existenții.‎

Dumnezeu ține ascunse în mister rânduieli neștiute de îngeri și oameni.‎

Poate că, gândindu-Se la aceste taine ale Tatălui, și vorbindu-le foarte ‎de departe cu câțiva ucenici, Iisus s-a transfigurat și transpus în mister până la ‎așa măsură că, venind apoi la ceilalți ucenici și la mulțime, pe care i-a găsit ‎aproape certându-se, „toți s-au înfiorat și au alergat să I se închine”

Despre așa ceva nu avem știre să se mai fi întâmplat.

Poate că ei au dezlegat „înfiorându-se si închinându-se” cel mai bun răspuns, vrednic de împărăția marilor Taine.‎

Prislop. Joi XXX

‎14.‎     XII.949 Marcu 9,10-16.‎^[79]

 

DINCOLO DE CHIP

Evanghelia aceasta prezintă pe Iisus în misiune „prin orașe și sate, ‎propovăduind și binevestind împărăția lui Dumnezeu”. Era însoțit de cei 12 ‎ucenici si de niște femei, cărora Iisus le făcuse bine si de aceea ele îl urmau și-I ‎aveau de grijă din averile lor.‎

E un tablou simplu și impresionant.‎

Ignatiu de Loyola era un militar ambițios; din ambiție a creat ordinul ‎iezuit, numai ca să facă si el ceea ce făcuse sfântul Francisc de Assisi. Metoda ‎duhovnicească a lui Ignatiu de Loyola se bazează pe imaginație.‎

Îți reprezinți cu mintea pe Iisus într-o împrejurare oarecare și te închipui ‎și pe tine amestecat printre auzitorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această ‎închipuire și în toate sentimentele ce le trezește această transpunere.‎

Pentru începător e o treabă de ajutor; dar riscurile imaginației sunt ocolite ‎în duhovnicia Răsăritului. (Năluciri, vedenii false, etc.)‎

Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, ba și vedeniile ‎reale le refuză – nu din rea credință sau din duh de împotrivire, ci din grija de-a ‎nu greși primind orice. Și se știe că Dumnezeu nu se supără când se stă pe acest ‎punct de vedere.‎

Meditația ortodoxă e cu termenii care „nu pun tipar pe minte”, cum zice ‎unul din sfinți, termeni care nu stârnesc nici o imagine. Iată câțiva termeni fără ‎chip: „Eu sunt Adevărul”; „Dumnezeu este iubire”; „Duh este Dumnezeu”; ‎‎„Cunoașterea de Dumnezeu este viața veșnică”, etc.‎

Dar fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, ca unii ce trăim în ‎hotarele vremii, poate fi Iisus contemporanul sufletului nostru peste veacuri; ‎contemporan peste timp și chip.‎

Iată o motivare și un cadru a rugăciunii meditative: „Doamne Iisuse ‎Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.‎

Inspirăm atotprezența Sa în Preasfânt numele Său și expirăm chipul ‎nostru de păcat…‎

Prislop,‎        Marți XXI

‎10.‎     X.49‎    Luca 8,1-3‎^[80]

Maria Magdalena

Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un șarpe ‎de aur, încolăcit pe brațul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare ‎stătea bine; toți i-au căzut la picioare.‎

A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalți bărbați ai lumii. ‎Un dor trufaș de a-L cunoaște i-a încolțit în inimă. ‎

A vrut să-L ispitească pe Iisus.‎

S-au întâlnit.‎

Dar nu s-a putut apropia de El.‎

Iisus o privea din oarecare depărtare, așa cum privește Dumnezeu, nu ‎cum privește bărbatul.‎

In fața sfințeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la ‎șapte – zice Evanghelia. Erau cele șapte păcate de căpetenie, care strică firea ‎omenească.‎

Când aceștia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă ‎față, altă ținută. Și, rușinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o ‎avea aruncată peste umăr.

Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; ‎nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.‎

I-a grăit în conștiință.‎

In fața lui Dumnezeu te pierzi pe tine.‎

Dar te regăsești în El, așa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate ‎că ai dorit întotdeauna.‎

In fata lui Iisus revii la firea ta adevărată – si te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu.‎

Altfel iubește Dumnezeu de cum iubește omul.‎

Omul amestecă iubirea cu plăcerea și asta-i decăderea lui. Iubirea lui ‎Dumnezeu te ridică deasupra ta, te crește la mărimi sufletești nebănuite, până ‎prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.

‎Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul ‎surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul.

Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas ‎frumos cu mir de mult preț. Transformarea ei sufletească a făcut-o să-L caute pe ‎Iisus, – de data aceasta cu o iubire sfințită de pocăință – și, neavând ceva mai bun ‎să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele și I le-a șters cu părul ‎bogat al capului ei.‎

Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu știa cum că Maria ‎Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu (Ăștia-s oamenii sau mediul social: te strică, îți ajută să te strici, se ‎bucură că-i strici și tu, ca pe urmă tot ei să te țintuiască la stâlpul de osândă…)‎

Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre ‎care, unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare.‎

Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena.

De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-și profaneze templul de ‎lut al conștiinței, Iisus le ridică viața la înălțimea și la valoarea conștiinței: că-s ‎fiii lui Dumnezeu și temple ale Duhului Sfânt.‎

Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea ‎Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o ‎mironosiță, model pentru toate vremile.

Și, din voința lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.‎

O așa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui ‎Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte.‎

De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop ‎8.‎     V.49.‎^[81]

Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu care a părăsit lumea în seama legilor, iar El s’a retras undeva în afara ei (deism); El nu e nici confundat cu natura (panteism), cu marele „tot”, – căci atunci cum s-ar putea naște „totul” în „parte”, ci Dumnezeul nostru e o ființă transcendentă dar în legătură cu lumea, o energie activă, creatoare, care transmite lumii ceea ce aceasta de fapt caută și spre care de fapt tinde: plenitudinea existenței in unitatea universală. Această putere, Duhul Sfânt, se împreună cu lumea și vrea să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu.

Dar faptul istoric, petrecut pe planul realității omenești, a zămislirii si nașterii Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului mai are si alte semnificații. Cu Iisus apare în lume o nouă generație de oameni, neamul lui Iisus, care nu se naște după legile firii numai, ci, peste ele se suprapune o naștere spirituală, generația spirituală a lui Iisus.

„Noul neam duhovnicesc, cel al lui Iisus, nu-i un neam care se naște pe pământ, după legile lumii animale, un neam neîncetat ispitit de poftele inferioare. Desfacerea de odinioară a omului de Dumnezeu, însemnă pentru om pierderea integrității, a neprihănirii, pierderea chipului androgin, care constituie chipul său ceresc, pacificat de ispitele lăuntrice.

Hristos se naște din Fecioara, ca să sfințească din nou alcătuirea feminină și s-o unească principiului masculin, ca bărbatul și femeia să devină androgini, cum a fost Iisus„. (I. Boehme, „Misterium magnum” C.v. cit. de Berdiaeff). […]Maica Domnului.

In ea, natura feminină devine fără prihană și naște prin Duh. Astfel se naște noua generație omenească, generația lui Iisus, nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârșit al nașterilor și morților. […]

Învățătura și cultul fecioriei au fost întotdeauna aprofundate în creștinism; dimpotrivă, învățătura despre căsătorie, sfințirea zămislirii n-a fost îndeajuns. Revelația sensului mistic și pozitiv al iubirii dintre bărbat și femeie (eros și nu agape) aparține problematicii conștiinței creștine. Sensul mistic al iubirii, dogmatic e nedezvoltat, și, ceea ce găsim asupra acestui subiect la învățătorii Bisericii, e sărăcăcios și neîndestulător.

Creștinismul Părinților ne învață să câștigăm fecioria prin ascetism, dar nu ne descoperă nicidecum sensul mistic al iubirii, ca pe-o cale ducând la feciorie, la restabilirea chipului integral al omului și a vieții veșnice. Creștinismul are motiv să îndreptățească si sfințirea căsătoriei și familia omenirii păcătoase; el apără și spiritualizează viața genurilor decăzute (I Timotei 2,15), dar nu spune nimic asupra transfigurării sale, asupra venirii unui nou gen. Această transfigurare nu e pusă în lumină în creștinism, ca multe altele. […]Biserica învață că genul decăzut și împărțit se transformă, în Fecioara Maria, în feciorie și maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii, care se naște de la Duhul.

Dar se pare că nici o deducție n-a fost făcută în ceea ce privește căile pozitive de iluminare și transfigurare a vechiului element rasial, al genurilor. Sensul religios și pozitiv al iubirii, legătura care-1 unește înseși ideii de om, ca ființă integrală, nu e revelat. Aceasta rezultă din dezvoltarea nedeplină în creștinism a conștiinței antropologice. Iubirea, ca și atâtea alte lucruri ale vieții creatoare a omului, rămân neexplicate și nesfințite, afară de lege – într-o oarecare privință – și sortite unui tragic destin în lume.

Iubirea, prin natura sa, ocupă același loc ca mistica. Ea e și spirituală și nu poate fi asimilată organizației fizice și trupești a vieții omenești. Iubirea e legată ideii inițiale de om. Nu avem o viziune a sensului religios al iubirii, decât simbolic, ca legătură între Hristos și mireasa Sa, Biserica.” (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte”, pp. 220-222).

Buna Vestire ar trebui să însemneze, pentru oameni, o ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină, și deci cu roade capabile de taină.

Nașteri de sus, suprapuneri de taină, Fiul lui Dumnezeu în Fiul omului, atârnă neînchipuit de mult de înălțimea sau josnicia la care-i trăită viața. Dacă o atitudine mișcă Cerul spre pământ, o alta îl izgonește, ca și când nici n-ar fi Cer.

Buna-Vestire taie hotarul între Sfinți si oameni de nimic.

Prislop.

25.III.49.[82]

 

Pentru a vă lămuri în legătură cu acest subiect este necesar să vedeți cât de grave sunt afirmațiile citate mai sus, în lumina Sfinților Părinți, parcurgând capitolele enumerate la început, în cuprinsul fragmentului Erezii din Cărarea Împărăției și Cuvinte vii.

Aici vom reproduce numai comentariu la o predică a sfinției sale, tocmai aceea de Buna-Vestire, pentru a se vedea cât de mult se împotrivea temeliei mântuirii noastre, Sfânta Evanghelie:

Atac păgân asupra firii și energiei. Panteism. Androginia hristosului mincinos – Yin și Yang

Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu care a părăsit lumea în seama legilor, iar El s’a retras undeva în afara ei (deism); El nu e nici confundat cu natura (panteism), cu marele „tot”, – căci atunci cum s-ar putea naște „totul” în „parte”, ci Dumnezeul nostru e o ființă transcendentă dar în legătură cu lumea, o energie activă, creatoare, care transmite lumii ceea ce aceasta de fapt caută și spre care de fapt tinde: plenitudinea existenței in unitatea universală. Această putere, Duhul Sfânt, se împreună cu lumea și vrea să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu.

Dar faptul istoric, petrecut pe planul realității omenești, a zămislirii si nașterii Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului mai are si alte semnificații. Cu Iisus apare în lume o nouă generație de oameni, neamul lui Iisus, care nu se naște după legile firii numai, ci, peste ele se suprapune o naștere spirituală, generația spirituală a lui Iisus.

„Noul neam duhovnicesc, cel al lui Iisus, nu-i un neam care se naște pe pământ, după legile lumii animale, un neam neîncetat ispitit de poftele inferioare. Desfacerea de odinioară a omului de Dumnezeu, însemnă pentru om pierderea integrității, a neprihănirii, pierderea chipului androgin, care constituie chipul său ceresc, pacificat de ispitele lăuntrice.

Hristos se naște din Fecioara, ca să sfințească din nou alcătuirea feminină și s-o unească principiului masculin, ca bărbatul și femeia să devină androgini, cum a fost Iisus„. (I. Boehme, „Misterium magnum” C.v. cit. de Berdiaeff). […]Maica Domnului.

In ea, natura feminină devine fără prihană și naște prin Duh. Astfel se naște noua generație omenească, generația lui Iisus, nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârșit al nașterilor și morților. […]

Învățătura și cultul fecioriei au fost întotdeauna aprofundate în creștinism; dimpotrivă, învățătura despre căsătorie, sfințirea zămislirii n-a fost îndeajuns. Revelația sensului mistic și pozitiv al iubirii dintre bărbat și femeie (eros și nu agape) aparține problematicii conștiinței creștine. Sensul mistic al iubirii, dogmatic e nedezvoltat, și, ceea ce găsim asupra acestui subiect la învățătorii Bisericii, e sărăcăcios și neîndestulător.

Creștinismul Părinților ne învață să câștigăm fecioria prin ascetism, dar nu ne descoperă nicidecum sensul mistic al iubirii, ca pe-o cale ducând la feciorie, la restabilirea chipului integral al omului și a vieții veșnice. Creștinismul are motiv să îndreptățească si sfințirea căsătoriei și familia omenirii păcătoase; el apără și spiritualizează viața genurilor decăzute (I Timotei 2,15), dar nu spune nimic asupra transfigurării sale, asupra venirii unui nou gen. Această transfigurare nu e pusă în lumină în creștinism, ca multe altele. […]Biserica învață că genul decăzut și împărțit se transformă, în Fecioara Maria, în feciorie și maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii, care se naște de la Duhul.

Dar se pare că nici o deducție n-a fost făcută în ceea ce privește căile pozitive de iluminare și transfigurare a vechiului element rasial, al genurilor. Sensul religios și pozitiv al iubirii, legătura care-1 unește înseși ideii de om, ca ființă integrală, nu e revelat. Aceasta rezultă din dezvoltarea nedeplină în creștinism a conștiinței antropologice. Iubirea, ca și atâtea alte lucruri ale vieții creatoare a omului, rămân neexplicate și nesfințite, afară de lege – într-o oarecare privință – și sortite unui tragic destin în lume.

Iubirea, prin natura sa, ocupă același loc ca mistica. Ea e și spirituală și nu poate fi asimilată organizației fizice și trupești a vieții omenești. Iubirea e legată ideii inițiale de om. Nu avem o viziune a sensului religios al iubirii, decât simbolic, ca legătură între Hristos și mireasa Sa, Biserica.” (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte”, pp. 220-222).

Buna Vestire ar trebui să însemneze, pentru oameni, o ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină, și deci cu roade capabile de taină.

Nașteri de sus, suprapuneri de taină, Fiul lui Dumnezeu în Fiul omului, atârnă neînchipuit de mult de înălțimea sau josnicia la care-i trăită viața. Dacă o atitudine mișcă Cerul spre pământ, o alta îl izgonește, ca și când nici n-ar fi Cer.

Buna-Vestire taie hotarul între Sfinți si oameni de nimic.

Prislop.

25.III.49.[83]

Trei învățături diavolești se găsesc în predica Părintelui Arsenie Boca, tocmai de Buna-Vestire:

1. Panteismul provenit din confundarea tipic eretică a dogmelor Persoanei, firii și energiilor;
2. Androginia hristosului mincinos propovăduit de Părintele Arsenie Boca, care ar fi genul în care sunt chemați bărbații și femeile să devină;
3. Acuzarea Sfinților Părinți de ignoranță și lipsă de profunzime în legătură cu sensul mistic al iubirii, zămislirea și transfigurarea omului. Hulirea creștinismului că ar fi nedeplin ca învățătură, cel puțin din punct de vedere al conștiinței antropologice și al neexplicării… iubirii!

***

Panteismul:

Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu care a părăsit lumea în seama legilor, iar El s’a retras undeva în afara ei (deism); El nu e nici confundat cu natura (panteism), cu marele „tot”, – căci atunci cum s-ar putea naște „totul” în „parte”, ci Dumnezeul nostru e o ființă transcendentă dar în legătură cu lumea, o energie activă, creatoare, care transmite lumii ceea ce aceasta de fapt caută și spre care de fapt tinde: plenitudinea existenței in unitatea universală. Această putere, Duhul Sfânt, se împreună cu lumea și vrea să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu.  […]Maica Domnului.

In ea, natura feminină devine fără prihană și naște prin Duh. Astfel se naște noua generație omenească, generația lui Iisus, nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârșit al nașterilor și morților. […]Biserica învață că genul decăzut și împărțit se transformă, în Fecioara Maria, în feciorie și maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii, care se naște de la Duhul..^[84]

Ca de obicei Părintelui Arsenie Boca, condus de caracteristica cea mai pregnantă a personalității sale, duplicitatea încâlcită (provenită din întunericul înșelării cultivat de demoni – prin Yoga, religii superioare și vedenii mincinoase – și pecetluită în mintea sfinției sale prin neascultare), mai înainte de a afirma o erezie, o infirmă ca titlu, pentru a nu fi acuzat de ea. Dar este posibil să nici nu înțeleagă sensurile ei, deoarece a străbătut teologia ca prin pipăire într-o negură deasă.

În fraza de mai sus combate deismul și panteismul definindu-le, ca apoi să propovăduiască panteismul.

Pentru Părintele Arsenie Boca Sfântul Duh se împreunează ba cu lumea și vrea să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu, ba cu Fecioara și naște din ea rațiunea lumii, astfel că Ea nu mai este Maica Domnului ci Maica lumii, care astfel se naște de la Duhul.

Logosul sau Cuvântul sau Rațiunea lumii acesteia nu este Domnul nostru Iisus Hristos Logosul, Cuvântul și Rațiunea lui Dumnezeu:

Ioan_8:23 Și El le zicea: Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta.

Nici Sfântul Duh nu naște rațiunea lumii acesteia despărțite de Dumnezeu, pe care lumea nici nu-L primește, nici nu-L cunoaște:

Ioan_14:17 Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi și în voi va fi!

Logosul Născut de Maica Domnului trece din lumea aceasta la Tatăl:

Ioan_13:1 Iar înainte de sărbătoarea Paștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit.

Pe creștini, adevărații fii ai Maicii Domnului, lumea îi urăște, fiindcă nu sunt din ea, cum nu este nici Hristos Fiul Ei:

Ioan_15:19 Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Ioan_17:14 Eu le-am dat cuvântul Tău, și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.

Lumea este judecată, iar stăpânitorul sau rațiunea ei irațională, care a făcut-o să cadă prin faptul că a îndemnat-o să se îndumnezeiască fără dumnezeu, mutându-și plăcerea de la Dumnezeul adevărat către sine, va fi aruncat afară. Cum să fie el născut de Maica Domnului?

Ioan_12:31 Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.

E adevărat că se spune:

Ioan_8:12 Deci iarăși le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.

Dar aceasta pentru că Fiul Fecioarei este Logosul dumnezeiesc, rațiunea după care s-au făcut toate din creație, dar nu rațiunea lumii căzute care zace în cel rău:

1 Ioan 5:19 Știm că suntem din Dumnezeu și lumea întreagă zace sub puterea celui rău.

Mântuitorul este lumina lumii, câtă vreme este în lume, așadar nu este lumina lumii în raționalitatea ei subfirească, ci câtă vreme este ea deschisă pentru ca prin pocăință să ajungă din nou la raționalitea ei vindecată după Logosul dumnezeiesc. Dacă ea părăsește pocăința, suferă părăsirea de către Lumina ei:

Ioan_9:5 Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.

În realitate Părintele Arsenie Boca nu cunoștea sau contrazicea teologia Ortodoxă.

Chipul cel viu al lui Dumnezeu este născut mai înainte de veci din Dumnezeu Tatăl, iar la plinirea vremii din Maica Domnului, nicidecum din lume.

Chipul Chipului cel viu al lui Dumnezeu, ca și făptură îl are orice om prin facere sau naștere firească din părinții săi, iar îngerii îl au prin creație, iar Chipul Viu al lui Dumnezeu ca Persoană, este Iisus Hristos. El nu se naște din acțiunea unei puteri numite Sfântul Duh, asupra lumii, ci Naște mai înainte de toți vecii din Tatăl și Se întrupează (ia firea omenească din Persoana Fecioarei), născându-se la plinirea vremii din Născătoarea de Dumnezeu.

Luc 1:35 Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Sfântul Duh nu este o putere, ci o Persoană a Sfânta Treime, iar puterea Celui Preaînalt, este o Altă Persoană, Fiul lui Dumnezeu, numit Iisus Hristos după unirea în Sine a Firii Dumnezeiești cu Firea Omenească luată din Persoana Maicii Domnului, iar nu din lumea impersonală.

Deci zice îngerul: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, roditor făcând pântecele tău și zidind trup Cuvântului Celui de o ființă„. Iar „puterea Celui Preaînalt” -este Fiul lui Dumnezeu, pentru că Hristos este „Puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 24) – „te va umbri”, adică „te va acoperi, dinspre toate părțile te va înconjura”. Căci precum găina își umbrește puii săi, pe toți cu aripile sale cuprinzându-i, așa și „Puterea lui Dumnezeu” pe Fecioara toată o au cuprins, și aceasta este „a umbri”..^[85]

Maica Domnului este Persoana numită Născătoarea de Dumnezeu. Nu natura (firea) feminină naște, cum susține Părintelui Arsenie Boca:

Maica Domnului. In ea, natura feminină devine fără prihană și naște prin Duh. Astfel se naște noua generație omenească, generația lui Iisus, nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârșit al nașterilor și morților.

Aceasta ar însemna că toate femeile (căci toate au firea feminină) nasc pe Dumnezeu. Aceasta nu este valabil mai presus de fire decât la Maica Domnului, iar după duh doar la femeile Ortodoxe care lucrează pocăința sau voia lui Dumnezeu. Așadar nu este o lucrare a naturii, ci una mai presus de ea sau una a voii libere (a alegerii):

Mat 12:50 Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă.

Așadar, a fi fără prihană, ține de voia omului să facă voia lui Dumnezeu, nu de natură. Nu toate femeile sunt fără prihană, ci doar cele care se luptă pe viață și moarte cu voia proprie, până o biruiesc, trecându-și natura prin curățire, iluminare și desăvârșire. Maica Domnului este modelul cel fără de prihană pentru toate femeile, dar nu toate o urmează.

Haideți acum să vedem cum a avut loc cu adevărat Buna-Vestire:

Acesteia binevestindu-i îngerul i-a zis: „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine”276. Ea s-a înspăimântat din pricina cuvântului, iar îngerul a zis către ea: Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul și vei naște Fiu și îi vei pune numele Iisus”277. „Căci el va mântui pe poporul lui de păcatele sale”278. Pentru aceea cuvântul Iisus se tălmăcește mântuitor. Iar ea nedumerindu-se a zis: Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?”279. Iarăși zice îngerul către ea: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui prea înalt te va umbri. Pentru aceea și Sfântul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”280. Iar ea a zis către el: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”281.

Deci după asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în același timp și puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște. Atunci a umbrit-o înțelepciunea enipostatică și puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deoființă cu Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască și și-a alcătuit Lui din sângiurile ei sfinte și prea curate, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu și-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaționistă, prin Duhul Sfânt. Nu și-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârșit dintr-o dată. Însuși Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele Sfintei Fecioare, și-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din sângiurile curate ale pururea Fecioarei, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, luând pârga frământăturii omenești, și însuși Cuvântul s-a făcut ipostasă trupului. În chipul acesta este simultan și trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu și trup însuflețit, rațional și cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire Dumnezeu desăvârșit, același s-a făcut prin fire om desăvârșit. Nu și-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit cu trup însuflețit, rațional și cugetător, care are în el însuși existența, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în ființa trupului și fără ca să se schimbe ființa trupului în firea Dumnezeirii Lui și fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască și din firea omenească pe care a luat-o.

CAPITOLUL III Despre cele două firi contra monofiziților

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe și fără să se prefacă. Firea dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă și nici din cele două firi nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deoființă cu nici una din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezult ă ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune că este deoființă cu focul, nici nu se numește foc, nici aer, nici apă, nici pământ și nici nu este deoființă cu vreunul din acestea. Dar dac ă, după cum spun ereticii, Hristos ar fi fost dup ă unire dintr-o singură fire compusă, atunci s-a schimbat dintr-o fire simplă într-o fire compusă și în realitate ei nu mai este deoființă nici cu firea simplă a Tatălui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compus ă din Dumnezeire și omenire, nici nu este în Dumnezeire și omenire și nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvântul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei gândesc, al unei singure firi.

Dar noi învățăm că Hristos nu este dintr-o fire compusă, nici că a rezultat ceva deosebit din naturi deosebite, dup ă cum rezultă omul din suflet și corp sau dup ă cum corpul rezultă din cele patru elemente și din cele deosebite, acelea și. Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire și omenire, același este și se numește Dumnezeu desăvârșit, și om desăvârșit282, din două și în două firi. Cuvântul Hristos spunem că este numele ipostasei; acest cuvânt nu indică numai o singură natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască, ci arată că este din două naturi. Căci El însuși s-a uns pe sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca om a fost uns; căci El este și Dumnezeu și om. Dumnezeirea e ungerea umanității. Căci dacă Hristos ar fi dintr-o singura fire compusă, și dacă este deoființă cu Tatăl, atunci va fi și Tatăl compus și deoființă cu trupul, lucru absurd și plin de toată blasfemia.

Cum va fi cu putință ca o fire să primească deosebiri substanțiale contrare? Cum este cu putință ca aceeași fire să fie în același timp zidită și nezidită, muritoare și nemuritoare, circumscris ă și necircumscris ă?

Dacă ei susțin că Hristos are o singură fire, ei vor spune că ea este simplă și prin aceasta vor mărturisi sau că El este numai Dumnezeu și vor introduce o iluzie de întrupare, și nu întrupare sau că este numai om, după cum susține Nestorie283. Unde mai este atunci adevărul că este desăvârșit în Dumnezeire și desăvârșit în omenire? Și când vor putea ei sus ține că Hristos are două firi, dacă ei spun că după unire El are o singură fire compusă? Este evident fiecăruia, însă, că Hristos înainte de unire are o singură fire.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noțiunea de fire și ipostasă. Când spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se știe că nu spunem aceasta referindu-ne la definiția sufletului și a corpului, căci este cu neputință să spunem că sufletul și corpul comparate unul cu altul sunt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sunt foarte multe, toți primesc aceeași definiție a firii, căci toți sunt compuși din suflet și corp, toți participă firii sufletului și posedă ființa corpului și o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor celor multe și diferite. Cu toate acestea fiecare ipostas ă are două firi, este compusă din două firi, adică din suflet și corp.

Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comună. Căci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi cândva un alt Hristos din Dumnezeire și omenire, în Dumnezeire și omenire, acela și și Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singur ă fire compusă din Dumnezeire și omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singură fire compusă din trup și suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ și nici nu există specia Hristos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvârșite, din cea omenească și cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, dup ă cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur284, Eutihie285 și Sever286 și ceata lor blestemat ă; și nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire de demnitate sau de voință sau de cinste sau de nume sau de bunăvoință, după cum au spus urâtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor287, Teodor al Mopsuestiei288 și adunarea lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărțire și fără depărtare. Mărturisim o singur ă ipostasă în două firi desăvârșite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea și omenirea au aceeași ipostasă și mărturisim că după unire se păstrează în el cele două firi. Nu așezăm pe fiecare din firi deosebit și separat, ci unite una cu alta într -o singură ipostasă compusă. Spunem că unirea este substanțială, adică reală și nu imaginară. Iar când spunem substanțială nu înțelegem că cele două firi au dat naștere unei firi compuse, ci că sunt unite una cu alta în chip real într-o singură ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu și stabilim că se păstrează deosebirea lor substanțială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat; ceea ce este muritor a rămas muritor, iar ceea ce este nemuritor a rămas nemuritor; ceea ce este circumscris a rămas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a rămas necircumscris; ceea ce este văzut a rămas văzut, iar ceea ce este nevăzut a rămas nevăzut. Unul strălucește prin minuni, iar celălalt s-a supus ocărilor.

Cuvântul își împropriază cele omenești — căci ale Lui sunt toate cele ale sfântului Lui trup — împărtășește corpului cele ale Lui proprii, potrivit modului comunicării însușirilor, din cauza întrepătrunderii reciproce a părților și a unirii după ipostasă și pentru că a fost unul și același cel care a lucrat atât pe cele dumnezeie ști cât și pe cele omenești în fiecare din cele două forme cu tovărășia celeilalte. Pentru aceea se zice că s-a răstignit Domnul slavei289, deși firea Lui dumnezeiască nu a pătimit. Tot astfel se mărturisește că Fiul omului era în cer înainte de patimă, după cum însuși Domnul a spus290[86]. Unul și același a fost Domnul slavei, care a fost prin fire și cu adevărat Fiul omului, adică om. Cunoaștem că atât minunile cât și patimile sunt ale Lui, de și același cu altă natură făcea minunile și cu alta suferea patimile. Aceasta pentru motivul c ă știm că după cum se păstrează unitatea ipostasei Lui, tot astfel se păstrează și deosebirea substanțială a firilor. Și cum s-ar păstra deosebirea, dacă nu s-ar păstra cele care se deosebesc unele de altele? Iar deosebirea este ceea ce face ca lucrurile s ă se deosebească între ele. Așadar în ce privește modul prin care se deosebesc firile lui Hristos una de alta, adică cu privire la ființă, spunem că El se unește cu extremitățile: în virtutea Dumnezeirii Sale se unește cu Tatăl și cu Duhul; iar în virtutea omenirii Sale se unește cu Maica Sa și cu toți oamenii. Dar cu privire la modul prin care sunt unite firile Lui, spunem că se deosebește de Tatăl și de Duhul, de Maica Sa și de ceilalți oameni. Firile se unesc în ipostasa Lui și au o ipostas ă compusă, în virtutea căreia se deosebește de Tatăl și de Duhul, de Maica Sa și de noi.[87]

Vedeți că Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noțiunea de fire și ipostasă. același lucru îl face și pe Părintele Arsenie Boca să rătăcească. Pentru sfinția sa nu Persoanele dumnezeiești crează și lucrează prin energii în lume, nu Maica Domnului naște, ci firea sau natura sau energiile (activitățile firii) fac aceasta oarecum automat, fiind confundate cu Persoanele care în realitate au în ele firea, dar o și stăpânesc, prin voință liberă având inițiativa/acceptarea lucrării sau nelucrării ei. De aceea și mesajul de Prislop este o mântuire automată prin minuni care transmit puteri și rezolvări, dar nu implică libertatea lucrării persoanei prin pocăință. De aceea Părintele Arsenie Boca susține hinduismul în care atmanul se confundă cu brahmanul, adică persoana cu impersonalul, devenind amorfă, ca într-o contopire cu firea care nu mai are decizii libere, ci lucrează automat. Minunea fără adevăr depersonalizează, pocăința întărește personalitatea, eliberând de tot ceea ce este amorf.

Firea se înțelege sau abstract — căci nu există prin sine însăși — sau comun în toate ‎ipostasele de aceeași specie, unindu-le și se numește fire considerată în specie sau integral ‎prin adăugarea accidentelor, așa cum există într-o ipostasă [ipostasa sau persoana este firea + accidentele, deci persoana îngerului nu se poate face persoană omenească, neputându-i lua nici firea nici accidentele ‎ – n.n.] ‎, și se numește fire considerată în ‎individ; ea este aceeași cu cea considerată în specie […]

Mai mult: în toți oamenii există voința și nu la unii există, iar la alții nu există; dar ceea ce ‎se observă în chip obștesc la toți caracterizează firea care este în indivizii de sub ea; prin ‎urmare, omul este prin natură volițional.‎

Cele comune și universale sunt atribuite și celor particulare care sunt sub ele. Comun este ‎ființa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are ‎o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin ‎num ăr și nu prin fire. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa este desăvârșită în ‎fiecare din ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ‎ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privește accidentele, care sunt însușiri caracteristice, însu‎șirile caracteristice, însă, aparțin ipostaselor și nu firii. Ipostasa se definește: ființa împreună cu ‎accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul și existența în ‎sine.

Ființa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase.[88]

Așadar, în cele două nașteri ale lui Hristos după firea dumnezeiască și cea omenească (nu în nașterea lui înnoită în noi, după har, care ne scoate din lume, deci nu se naște din lume), avem de a face cu 4 Persoane (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh și Maica Domnului), 2 firi (Dumnezeiască și Omenească) și 2 lucrări sau energii (necreată dumnezeiască și creată, omenească) care împreună lucrează (sinergie). Mai participă și Persoana Îngerească a Sfântului Arhanghel Gavriil, ce are Fire Îngerească, cu lucrarea ei îngerească, ce slujește bine-vestind taina.

Părintele Arsenie Boca toate le încâlcește:

După sfinția sa Dumnezeu (Treimea, deci Trei Ipostase) este o energie activă (lucrarea) ce transmite plenitudinea existenței (deci firea) universului (beneficiarul), care astfel exista mai înainte (cum zic și păgânii că zeii nu au creat lumea din nimic, ci dintr-o materie amorfă a organizat-o dându-i formă. Ceva echivalent cu Big-Bang-ul).

Cum s-ar spune pe românește: cocoșul și găina (două ipostase) este frecarea, cucurig-ul și cotcodăcitul (lucrările) ce transmite forma ovală, gălbenușul, albușul, coaja și plodul (deci firea) oului (beneficiarul) care exista mai dinainte, dar nu avea plenitudinea existenței sale, fiind un punct vidat, fără formă. Apoi clocirea din găină se așează pe ou.

Astfel Părintele Arsenie Boca anulează cele Trei Persoane Dumnezeiești care în realitate mai întâi crează din nimic prin energia (lucrarea) ziditoare a lor universul și apoi îi transmit prin pronie și judecată energia (lucrarea) lor proniatoare și judecătoare din Firea lor Dumnezeiască, firii lui create (tot de Dumnezeu) a universului, în final Întrupându-Se și făcându-Se Om.

Aceasta ar corespunde în exemplul de mai sus cu realitatea că cocoșul și găina se împreunează prin frecare, strigă cucurig-ul și respectiv cotcodăcesc, zămislind plodul, care va fi înconjurat de albuș, gălbenuș, coajă, adică fiind cuprins într-un ou de formă ovală, pe care apoi găina îl clocește.

De aceea Părintele Arsenie Boca nu înțelege cum de El nu e nici confundat cu natura (panteism), cu marele „tot”, – căci atunci cum s-ar putea naște „totul” în „parte”.

Nașterea lui Hristos ca Persoană Dumnezeiască prin firea omenească care este circumscrisă, adică este într-o parte din univers, chiar dacă firea dumnezeiască este necircumscrisă, ne având loc unde se găsește, fiind omniprezentă. Însă Dumnezeu nu este marele „tot” fiindcă nu este prezent în voia cea rea. Dumnezeu este totul întru toate și întru nimeni nimic. Este totul întru toate ca prezență, dar întru nimeni nimic ca fire. Panteismul aceasta susține: că universul este de fire dumnezeiască, nu se naște Dumnezeu care este mai presus de toate, în peștera din Betleem ca om.

Panteist este Părintele Arsenie Boca când vrea să ne convingă că energia dumnezeiască care este Dumnezeu este o putere care este Sfântul Duh, care se unește cu lumea și naște din ea omul și îngerii și chiar pe Fiul lui Dumnezeu. Aici este un conglomerat de pnevmatomahism, arianism și panteism.

Pnevmatomahism că îl înjosește pe Sfântul Duh, micșorându-L de la Persoană la o putere.

Arianism că îl face pe Chipul lui Dumnezeu celui Viu din Fiu al Fecioarei ca Om și Fiu al lui Dumnezeu ca Persoană Dumnezeiască, fiu al lumii, deci creatură lumească.

Panteism că împreunează Sfântul Duh cu lumea pentru a o face să nască, deci ridică lumea la nivel de fire dumnezeiască și mireasă firească a Sfântul Duh care este Dumnezeu.

Această putere, Duhul Sfânt, se împreună cu lumea și vrea să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu.

Dacă ar fi fost Ortodox, Părintele Arsenie Boca ar fi spus așa:

Sfântul Duh trimite harul său în lumea cea căzută pentru a restaura chipul viu al lui Dumnezeu și să-L ridice la asemănare prin nașterea de sus:

Ioan 3:3 Răspuns-a Iisus și i-a zis: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu. Ioan 3:4 Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască? Ioan 3:5 Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. Ioan 3:6 Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este. Ioan 3:7 Nu te mira că ți-am zis: Trebuie să vă nașteți de sus. Ioan 3:8 Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.

Spunând că cineva trebuie să se nască arată persoana nu firea (care este numită de ceva), iar arătând că nașterea duhovnicească se face de sus, ne arată că nu din lume se naște chipul cel viu al lui Dumnezeu.

Ioan 1:1 La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. [vedeți, nu din lume era Chipul cel viu al lui Dumnezeu – n.n.] 2 Acesta era întru început la Dumnezeu. 3 Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. [deci El a făcut și lumea, cum Să se nască din ea ca și chip, pe care chip el l-a dat oamenilor, când a făcut-o. S-a născut din Maica Domnului, nu din lume, la plinirea vremii, ca om, fiind mai înainte Persoană dumnezeiască și chip viu al lui Dumnezeu – n.n.] 4 Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. 5 Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o. […]9 Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. 10 În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. [deci, cum s-a născut din ea? A venit în ea, prin Maica Domnului. Maica Domnului nu este totuna cu lumea – n.n.]  11 Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. 12 Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, 13 Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. [nici măcar creștinii, ca și chip al lui Dumnezeu viu, deci restaurat la asemănarea cu El, nu s-au născut din lume, ci din Dumnezeu – n.n.] 14 Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. [Cuvântul, Chipul cel ipostatic al Tatălui, este Unul-Născut din El, nu din lume. S-a făcut trup, luând firea omenească din Maica Domnului, deci și chipul omenesc al lui Dumnezeu, pentru a-l face asemănare deplină, deci viu și înviat. Doar S-a sălășluit prin naștere din Fecioară între noi, cei din lume. Deci nu S-a născut nici El (nici ca Dumnezeu, nici ca om) din lume, după cum nu ne naștem nici noi (chipurile Lui vii și înviate prin harul Lui la asemănare) din lume, ci din El (lăsându-L pe El să se nască în noi, dacă prin voință ne despărțim de lume și împlinim voia Tatălui) – n.n.]

Ce să spunem despre bietul Părinte Arsenie Boca înșelat de filozofia deșartă și mincinoasă a acestei lumi? S-a apucat precum Origen să se arunce în marea înțelesurilor teologice, fără să știe să înoate. Nu putem decât să-l plângem că nu a fost în ascultare de Sfânta Biserică și nu a învățat Sfânta Predanie dată nouă de Sfinții Părinți:

Sfantul Grigorie Palama vorbeste de posibilitatea cunoasterii si a unirii cu Dumnezeu. El afirma ca nu exista natura (fiinta) nelucratoare, care sa nu se manifeste in afara prin energii. Numai inexistenta este nelucratoare si neenergetica. Orice persoana care are natura proprie poate fi cunoscuta prin manifestarile ei. Sfantul Grigorie Palama vede in lucrarile lui Dumnezeu relatiile lui cu altceva, deci relatiile cu lumea creata. Natura dumnezeiasca nu este insa relatie, fiind asezata peste toate.

Nu lucrarea se cunoaste din fiinta, zice Palama, ci fiinta se cunoaste din lucrare. Fiinta ramane dincolo de orice relatie, de orice impartasire, ascunsa in transcendenta absoluta. Toate numirile ce le dam lui Dumnezeu nu se refera la fiinta Lui care e mai presus de intelesul oricarui nume ci la lucrarile Lui care vin in lume : numirile „viata”, „lumina”, „intelepciune”, „Dumnezeu”, „fiinta dumnezeiasca” nu exprima ascunsul fiintei, ci puterile si lucrarile de „viata nascatoare”, „de fiinta facatoare”, si de intelepciune datatoare”, „indumnezeitoare”, care coboara la noi. „E fara nume aceasta fiinta suprafiintiala, zice Palama, ca una ce e mai presus de orice nume. Chiar si numirile ce si le-a dat Domnul insusi : Eu sunt cel ce sunt, Dumnezeu, lumina, adevarul si viata, numiri pe care teologii le atribuie prin excelenta dumnezeirii celei mai presus de dumnezeire, si acestea sunt nume de lucrari”.

Dupa cum distinctia fire – ipostasuri, cu toate ca e reala, nu are drept consecinta impartirea lui Dumnezeu in trei ipostasuri independente intre ele si prin fiinta, tot astfel distinctia fire – energii in Dumnezeu nu poate avea ca rezultat impartirea lui Dumnezeu in doua realitati ontologice independente intre ele. Precum Persoanele impartasesc modul intra-treimic de existenta al lui Dumnezeu, tot asa energiile, impartasesc modul relatiilor Lui extra-treimic, inspre lume, si nu pot fi gandite si intelese independent de fiinta dumnezeiasca

Sfantul Grigorie Palama a aparut in disputele teologice ca aparator al monahilor isihasti. Acesti monahi, indeletnicindu-se cu lucrarea trezviei si a rugaciunii neincetate, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”, vedeau lumina necreata a lui Dumnezeu. Adversarii isihastilor negau posibilitatea vederii lui Dumnezeu, spunand ca Dumnezeu nu poate fi vazut de catre om. Respingand distinctia dintre fiinta si energii in Dumnezeu, si astfel excluzand orice posibilitate de comuniune reala a omului cu Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama a raspuns ca isihastii nu vad Fiinta lui Dumnezeu, ci energiile necreate care se revarsa din Fiinta Lui.[89]

Panteiștii, precum și Părintele Arsenie Boca, confundă ființa cu energiile dumnezeiești astfel că prefac comuniunea reală a omului cu Dumnezeu în contopire și unire a firilor, anulând astfel distincția dintre Ziditor și făptură, dar și rolul Persoanelor care se unesc prin lucrările firii ce se află în Ele, ajungând în final la un nimic sau Nirvana, atotdevorator.

***

Androginia hristosului mincinos al Părintelui Arsenie Boca.

 

Dar faptul istoric, petrecut pe planul realității omenești, a zămislirii si nașterii Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului mai are si alte semnificații. Cu Iisus apare în lume o nouă generație de oameni, neamul lui Iisus, care nu se naște după legile firii numai, ci, peste ele se suprapune o naștere spirituală, generația spirituală a lui Iisus.

„Noul neam duhovnicesc, cel al lui Iisus, nu-i un neam care se naște pe pământ, după legile lumii animale, un neam neîncetat ispitit de poftele inferioare. Desfacerea de odinioară a omului de Dumnezeu, însemnă pentru om pierderea integrității, a neprihănirii, pierderea chipului androgin, care constituie chipul său ceresc, pacificat de ispitele lăuntrice.

Hristos se naște din Fecioara, ca să sfințească din nou alcătuirea feminină și s-o unească principiului masculin, ca bărbatul și femeia să devină androgini, cum a fost Iisus„. (I. Boehme, „Misterium magnum” C.v. cit. de Berdiaeff).[90]

Dar aceasta contrazice chiar Sfânta Scriptură:

(ROBac) Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; i-a făcut bărbat și femeie.

(LXX)  καὶ ἐποίησεν ὁ θεὸς τὸν ἄνθρωπον, κατ᾿ εἰκόνα θεοῦ ἐποίησεν αὐτόν, ἄρσεν καὶ θῆλυ ἐποίησεν αὐτούς.

Vedeți? Sfânta Scriptură în care nu credea Părintele Arsenie Boca sau pe care o răstălmăcea, ne spune clar: i-a făcut bărbat și femeie, ἄρσεν καὶ θῆλυ [arsen che thelu] ἐποίησεν αὐτούς, nu l-a făcut bărbato-femeie sau androgin sau hermafrodit sau yinyang, cum hulesc păgânii.

(ROBac) Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.

(GNT)  μέχρι καταντήσωμεν οἱ πάντες εἰς τὴν ἑνότητα τῆς πίστεως καὶ τῆς ἐπιγνώσεως τοῦ υἱοῦ τοῦ Θεοῦ, εἰς ἄνδρα τέλειον, εἰς μέτρον ἡλικίας τοῦ πληρώματος τοῦ Χριστοῦ,

Vedeți? Sfânta Scriptură căreia i se împotrivea hulind Părintele Arsenie Boca, ne spune clar: starea la care vom ajunge cu toții în veșnicie, de identificare după har cu Dumnezeu, de unitate și unire între noi ca rod al credinței dusă la înțelepciune (în care nu mai este nimic la mijloc între noi și El) este deplinătatea vârstei lui Hristos înviat, care nu este androginia (bărbato-feminismul), ci cea de bărbat desăvârșit, adică ἄνδρα τέλειον [andra telion].

Astfel că Părintele Arsenie Boca hulește atât în ceea ce privește starea noastră originară, cât și în ceea ce privește finalitatea noastră și realitatea lui Hristos.

(ROBac) Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; i-a făcut bărbat și femeie.

(LXX)  καὶ ἐποίησεν ὁ θεὸς τὸν ἄνθρωπον, κατ᾿ εἰκόνα θεοῦ ἐποίησεν αὐτόν, ἄρσεν καὶ θῆλυ ἐποίησεν αὐτούς.

Vedeți, Sfânta Scriptură în care nu credea Părintele Arsenie Boca sau pe care o răstălmăcea, ne spune clar: i-a făcut bărbat și femeie, ἄρσεν καὶ θῆλυ [arsen che thelu] ἐποίησεν αὐτούς, nu l-a făcut bărbato-femeie sau androgin sau hermafrodit sau yinyang, cum hulesc păgânii.

Ce înseamnă androginia?

ANDROGINÍE s. f. 1. Anomalie congenitală care constă în prezența caracterelor sexuale secundare masculine la o persoană de sex feminin. 2. (Zool.) Hermafroditism. – Din fr. androgynie.[91]

Iată că Părintele Arsenie Boca nu se lasă și concretizează prin pictura lui hulitoare un hristos hermafrodit.

Și nu se oprește aici, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, ci mai ne îndeamnă și pe noi să devenim bărbatofemei. Probabil, idealul creștin pentru Părintele Arsenie Boca era contopirea cu femeia (datorită obsesiei de viață pe care a avut-o față de Maica Zamfira), iar adevăratul nou gen yinyang, androgin, diferit de genul bărbătesc și genul femeiesc, noua generație de oameni, neamul lui Iisus (după sfinția sa) ar trebui să arate cam așa:

Gravitatea unei astfel de afirmații este foarte mare și implică multe erezii, provenind tot din abordarea păgână a Părintelui Arsenie Boca, în duhul „mișcării harismatice” New-Age, de care toată viața sa a fost pătruns atât ca ideologie, cât și ca practici oculte:

Yin și Yang sunt două concepte religioase care își au originea în filozofia și metafizica chineză. Aceste concepte reprezintă forțele primordiale și complementare ce compun universul și toate componentele acestuia.

Yin (Chineză: 陰/阴; pinyin: yin; se traduce literal prin „loc întunecos, pantă (deal) nordică, mal (râu) sudic; noros, sumbru”) este elementul întunecat; el este trist, pasiv, sobru, feminin, introvertit, intim, și corespunde nopții.

Yang (陽/阳; yáng; „loc însorit, pantă (deal) sudic, mal (râu) nordic; strălucire solară”) este elementul luminos; este fericit, plin de vitalitate, activ, strălucitor, masculin și corespunde zilei. Yin este adeseori simbolizat de apă și de pământ, în timp ce Yang este simbolizat de foc și vânt.

Yin și yang sunt concepte fundamentale în filozofia și cultura chineze.

[…]

O descriere a modului de funcționare a principiilor yin și yang găsim la Bruce Lee, citat de Cyrille Javary:

Atîta vreme cît vom persista în a separa yin și yang nu putem spera să-i atingem… dacă cineva vrea să ajungă undeva cu bicicleta nu va putea să împingă ambele pedale concomitent căci va rămîne pe loc. Pentru a avansa trebuie să împingă o pedală si sa putem accelera antrenarea lanțului și să o elibereze pe cealaltă, simultan. Mișcarea completă constă în împinge/eliberează. Împingerea este urmarea eliberării și fiecare dintre ele devine, respectiv, cauza celeilalte. [iată un sofism. În realitate cele două pedale nu sunt yin și yang, ci același tip de pedale, iar ceea ce mișcă bicicleta este aceeași mișcare de răsucire a lor de către același om. Toate lucrurile din univers se unesc, de fapt, nu prin dualism, ci prin Dumnezeu – Omul Hristos. – n.n.]

Într-adevăr, cuplul yin-yang poate fi reprezentat sub forma unor forțe sau tendințe complementare care constituie infrastructura dinamică a universului. Astfel, filozofia yin-yang poate fi explicația adecvată a schimbărilor în univers (atît pe plan uman, cît și pe cel al fenomenelor naturii).

În basmele occidentale, inevitabil binele distruge răul. Însă în Orient, ideea fundamentală este de a armoniza cele două forțe, reprezentate de Yin și Yang. Astfel, când una dintre cele 2 forțe încearcă să se extindă (să o înghită pe cealaltă), automat apare în interiorul ei, în forma absoluta și perfecta (cercul), forța opusa. Pentru a elimina total una dintre cele 2 forțe, trebuie distruse amândouă. Pe scurt nu poate exista una fără cealaltă, iar în orice rău exista cel puțin o fărâmă de bine la fel cum în orice bine exista o urma de răutate.[92]

Iată cum yin și yang este o invenție drăcească numită dualism, care vrea să spună că și binele Dumnezeu și răul satana sunt din veșnicie, ba chiar și Dumnezeu are ceva rău în El. Noi știm însă, de la Sfinții Părinți, că răul în sine nu există, este doar refuzul binelui, datorită alegerii libere, folosite împotriva Făcătorului ei Atotmilostiv.

Definiția răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel ființă sau fire sau ipostas sau putere sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relație, nici loc, nici timp, nici poziție, nici acțiune (ποίησις), nici mișcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existență și în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci ca să-l cuprind într-o definiție, voi spune că răul este abaterea (έλλειψις) lucrării puterilor (facultăților) sădite în fire de la scopul lor și altceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită (άλόγιστος) a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite. Iar scop (τέλος) numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă Vicleanul, acoperindu-și de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinței și înduplecând cu viclenie pe om să-și miște dorința spre altceva din cele ce sunt și nu spre cauză, a sădit în el necunoștința cauzei.[93]

Astfel că prin androginie, Părintele Arsenie Boca devine și propovăduitor al dualismului.

Dar să vedem cât de rău este și mitul androginului propriu zis și cum provine el de la draci din păgânism și antropozofie, ce constituie noua spiritualitate, al cărui reprezentant de frunte la noi este Părintele Arsenie Boca.

Mitul androginului

Miturile si legendele i-au inspirat dintotdeauna pe artistii plastici in operele lor: miturile cosmogonice, miturile sfarsitului lumii. Eu voi prezenta in continuare cateva aspecte referitoare la mitul androginului.

Mitul androginului apare in cosmogoniile si relegiile arhaice, dar si in constructele gnostice sau teosofice cele mai sofisticate. Il regasim deasemea in literatura moderna si in preocuparile poetilor suprarealisti.

O versiune cunoscuta a acestui mit este relatata de Platon, in Banchetul, prin intermediul personajului numit Aristofan, expicand astfel modul in care a aparut iubirea.

La inceput traiau pe pamant fiinte androgine, de forma sferica, compuse din doi barbati, doua femei sau o femeie si un barbat lipiti spate in spate. Puterea lor era nemarginita. Zeii, temandu-se de aceasta putere, au hotarat sa ii desparta. Jumatatile astfel separate au inceput sa moara de tristete si de dor. Vazand ca raman fara supusi, zeii au cautat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trai. In acest scop a fost creat Eros, pentru a semana iubirea in lume. De atunci, cele doua jumatati se cauta una pe alta toata viata, iar daca se regasesc, formeaza fiinta perfecta de odinioara.

Forma sferica a androginului ne duce cu gandul la viziunea pitagoreica a Cosmosului inchis, format din cercuri concentrice. Ideea de Cosmos se afla in legatura cu cea de Ordine si Armonie, opunandu-se unui univers deschis, marcat de imperfectiune.

Androgin, Leonardo da Vinci

S-a incercat stabilirea unei legaturi intre mitul androginului lui Platon si traditia biblica a caderii in pacat. Scottus Eriugena considera ca separarea sexelor face parte dintr-un proces cosmic. Diviziunea Substantelor a inceput in Dumnezeu si s-a continuat progresiv, pana in fiinta umana, separata in femeie si barbat. Unificarea Substantelor trebuie sa inceapa in om si sa se infaptuiasca din nou pe toate planurile fiintei, inclusiv in Dumnezeu. In Dumnezeu nu exista diviziune, el este Tot si Unu. Aparitia sexelor este o consecinta a pacatului, dar va lua sfarsit prin reunificarea fiintei umane, care va fi urmata de unirea cercului terestru cu Paradisul. Hristos a anticipat aceasta reintegrare, caci inviind, nu a fost „nici barbat, nici femeie, desi se nascuse si murise barbat„.

In cartea lui Zohar, referitor la pasajul „Sa facem omul dupa chipul si asemanarea Noastra”, textul cabalistic spune ca Scriptura se foloseste de pluralul „sa facem” pentru a indica faptul ca omul a fost creat de cele doua esente divine simbolizate de barbat si femeie. „Dupa chipul Nostru” inseamna cei bogati; „Dupa asemanarea Noastra” inseamna cei saraci; caci barbatul simbolizeaza bogatia si femeia, saracia. Cele doua esente divine formeaza un intreg, iar aceasta contopire este evocata prin imagini sugerand dragostea: protectie, osmoza, generozitate.

Ingerul, figura plina de beatitudine, este de asemenea androgin: [fals. El nu are trup, deci nu este nici bărbat, nici femei, nici androgin. Este minte pură. După cum vom veda la Sfinții Părinți distincția dintre bărbat și femeie este numai una trupească și influențează mintea oamenilor prin simțire, pe care îngerii fiind doar inteligibili și nu senzuali, nu o au – n.n.]  conceptie vizibila in intraga iconografie care ii este dedicata si in anumite teze teologice [eretice – n.n.] . El mediaza intre Cer si pamant, intre Dumnezeu si om.

Mai multe comentarii de tip midras sustin ca Adam a fost androgin. La Facere, Adam si Eva stateau spate in spate, lipiti de umeri, iar Dumnezeu i-a despartit printr-o lovitura de secure. Altii spun ca Adam era barbat pe partea dreapta si femeie pe partea stanga, iar Dumnezeu l-a taiat in doua jumatati.

Putem vorbi despre o bisexualitate universala, care deriva din bisexualitatea divina ce sta la baza oricarei existente. Tot ce este prin excelenta trebuie sa fie un total, sa comporte coincidentia oppositorum la toate nivelurile. Fapt verificat prin androginia zeilor, cat si in ritualurile de androginizare, dar si in cosmogoniile care explica Lumea pornind de la un Ou cosmogonic.

Inca din cele mai vechi timpuri, fiinte divine neutre sau feminine procreaza singure. Din Haos (neutru) s-a nascut Erebe (neutru) si Noaptea (feminin). Terra a dat nastere singura cerului instelat. Hera i-a conceput singura pe Hefaistos si Tifeu.

La Labrada, in Caria, era adorat Zeus barbos cu sase mamele dispuse in triunghi pe piept. In Cipru, era venerata o Afrodita cu barba, numita Afroditos, iar in Italia, o Venus cu chelie. Majoritatea divinitatilor vegetatiei si fertilitatii sunt androgine.

Simbolul androginului este investit cu puteri neobisnuite, androginia reprezentand rezistenta crescuta la uzura timpului. Pasarea Phoenix, care reinvie periodic din propria cenusa, a devenit inca din Antichitate simbolul renasterii promise.

Aceste mituri ale androginiei dezvaluie modele exemplare pentru comportamentul uman. Androginia este simbolic reactualizata prin ritualuri. La australieni, initierea in pubertate implica androginizarea neofitului. Nu poti deveni un barbat adult pe plan sexual inainte de a fi cunoscut coexistenta sexelor, nu poti accede la un mod particular de a fi, fara a cunoaste un mod de a fi total.

In Grecia, Plutarh vorbeste despre cateva obiceiuri neobisnuite. In Sparta, cea care se ocupa de pregatirea miresei, o radea in cap si o imbraca in haine barbatesti. In Argos, mireasa purta o barba falsa.

In samanismul siberian, samanul cumula simbloic ambele sexe, ca semn al spiritualitatii, refacand astfel unitatea dintre Cer si Pamant, asigurand comunicarea intre Zei si oameni.

Balzac a reusit sa dea o stralucire aparte acestui mit al androginului. Intr-un castel situat la marginea unui sat, traia o fiinta stranie, care ascundea un mare secret. Nu e vorba de un om ros de propriul destin, aflat in conflict cu societatea. Misterul sau tine de structura propriei sale existente. Personajul o iubeste si este iubit de Minna, care il vede ca pe un barbat, Seraphitus. El e iubit si de Wilfred, care il vede ca pe o femeie, Seraphita. Sepaphitus-Seraphita nu poate parasi viata pamanteasca inainte de a fi cunoscut iubirea. Aceasta e cea mai de pret perfectiune: a iubi cu adevarat si in acelasi timp doua fiinte de sexe opuse.

Decadentismul francez si englez revin sporadic la tema androginului, dar acesta e vazut ca un hermafrodit morbid, satanic. Simbolul este degradat si inteles in planuri din ce in ce mai vulgar-concrete. Androginul, conform decadentismului, era considerat ca o aberatie a Naturii, un semn de manie a zeilor, si prin urmare, era suprimat.

Semnificatia metafizica a omului perfect se degradeaza si sfarseste prin a disparea in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

Bibliografie:

 Mefistofel si Androginul, Mircea Eliade, Editura Humanitas 1995

 Mitul androginului, Jean Libis, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005

Publicat de Anca la 13:06

5 comentarii:

Anonim spunea…

Multumesc pentru informatii si imagini

Anonim spunea…

„Aceasta e cea mai de pret perfectiune: a iubi cu adevarat si in acelasi timp doua fiinte de sexe opuse”.

Nu am mai intalnit o asemenea afirmatie, in opinia mea este impotriva normalitatii si naturii umane

Anonim spunea…

Cititi dincolo de cuvinte..

explicatia corecta face referinta la principiile yin-yang..

Dar aceasta s-a perimat cazind in vulgaritate si defetism …

SiMkO AlEx spunea…

Nu chear defapt ii ceva chear normal pentru ca in Dumnezeu exista toate fețele unui om si prin fețe ma refer la orientati sexuale exemplu gay,lezbi si asa mai departe. Simko2012[94]

Astfel că Părintele Arsenie Boca, pe lângă promovarea păgânismului, a contracepției și dependenței de împreunarea trupească și de secreția bărbătească numită „elixir al tinereții sănătății” și implicit al gomariei, se face și promotor al transsexualității, transgenerități, travestiului și implicit al sodomiei. Credem că prin aceasta și grupurile Queer și LGBT doresc și ei să fie canonizat ca „Sfânt al Ardealului” ca să aibă pricină de justificare înaintea Românilor.

Toată această ״luptă de clasă”, împotriva ״tiraniei bărbatului”138, este în esență o luptă a ״revoluției verzi” dusă împotriva feminității și maternității însăși. Exemplul cel mai concludent de ״manipulare” politică este acela al Partidului Verzilor (Die Grünen) din Germania.139 Acest partid a ״omologat”, în platformele sale politice, toate ״revoluționarismele feminine”: femeile sunt constrânse la activități casnice; la funcții ״zootehnice” de procreare; sexualitatea ar fi restrânsă printr-o singură orientare;140 să efectueze doar anumite meserii etc.141 Nu numai în S.U.A. și în cele mai multe state europene s-a ridicat problema în acest mod. Asaltul ״pretențiilor” feministe a adus la suprafață și acțiuni ale ״minorităților sexuale” din România, după anii 1990. Prin urmare, opinia publică a fost intoxicată de manifestări publice ״pro-europene”.

Dacă în România homosexualitatea și lesbianismul erau amendate de lege, prin celebrul paragraf 241 din Codul Penal, a trebuit ca ulterior acesta să fie abrogat la presiunea ״recomandărilor” Consiliului Europei. Pentru ca România să nu rateze invitația la aderarea în Comunitatea Europeană, politicienii români au fost nevoiți să elimine acel paragraf de lege sub motivația dreptului și libertății fiecărei persoane de a-și alege orientarea sexuală. Iată, deci, un act anticreștin îngăduit legal!

La originea mișcării feministe se află principiul chinezesc tao-ist bipolar Yin-Yang. Yin și Yang sunt două concepte religioase care își au originea în filozofia și metafizica chineză. Aceste concepte reprezintă forțele primordiale și complementare ce compun universul și toate componentele acestuia. Yin (lb. chineză: pinyin . yin\ se traduce literal prin „loc întunecos, pantă (deal) nordică, mal (râu) sudic; noros, sumbru”) este elementul întunecat; el este trist, pasiv, sobru, feminin, introvertit, intim, și corespunde nopții.

Yang (yáng; „loc însorit, pantă (deal) sudic, mal (râu) nordic; strălucire solară”) este clementul luminos; este fericit, plin de vitalitate, activ, strălucitor, masculin și corespunde zilei. Yin este adeseori 138 139 140 141^[95] simbolizat de apă și de pământ, în timp ce Yang este simbolizat de foc și vânt. Cele două dimensiuni se succed într-o ciclicitate automată.

New Age preia acești termeni pentru a-și justifica concepția conform căreia omul este androgin: bărbat-femeie sau femeie-bărbat. Hermafroditismul invocat este contrazis de Sfânta Scriptură care ne arată explicit și repetitiv: ״Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie… femeie se va numi aceasta…”.142 Deci, dualitatea sexuală a omului este reliefată din plin de Sfânta Scriptură. In Evanghelia de la Luca,143 observăm că Mântuitorul Iisus Hristos participă la nunta din Cana Galileii pe care o binecuvântează, reiterând actul unirii matrimoniale paradisiace dintre bărbat și femeie: ״De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa.. .”.144

Dimpotrivă, new age-ismul susține cu vehemență inutilitatea familiei monogame. Efectul este ״cosmic”, deoarece în locul lui Dumnezeu-Tatăl (care oricum în creștinism nu denotă dualitate ״sexuală”, căci Dumnezeu nu este nici masculin și feminin), trebuie pusă o ״divinitate feminină” sau cel mult androgină.145 Probabil așa se explică succesul între feministe al mișcării Sahaja Yoga, întemeiată și condusă de ״Mama Zeiță”, Nirmala Devi.

Nu este un lucru de trecut sub tăcere faptul că printre ״feministele” anti-patriarhale sunt cele mai multe vrăjitoare. Pentru ele vrăjitoria este o probă că sunt independente, emancipate ״spiritual” de instituțiile eclesiastice dominate de bărbați, în care femeile nu au acces la preoție, ele devenind doar un auxiliar în câmpul social de lucru al Bisericilor. Pretenția nu este nouă și a fost satisfăcută de Biserica Anglicană și de unele Biserici protestante în care femeile au fost hirotonite ״preoți” și ״episcopi” (sau ״preotese” și ״episcopese”?), ignorându-se faptul că Iisus Hristos a fost de genul masculin (nu feminin sau androgin).

Această așa-numită marginalizare sau excludere a femeilor de la actul sacramental eclesial a fost considerată de mișcările feministe drept o nedreptate și ofensă. Ele au trecut de cealaltă parte a ״baricadei” realizând un soi bizar de ocultism. Sfânta Fecioară Maria a fost luată ca ״zeiță ocrotitoare”, fiind denumită ״Marea Zeiță”, în opoziție cu ״masculinitatea” Sfintei Treimi. In New Age, ״feminismul, ecologismul, neopăgânismul și vrăjitoria au o bază comună și se fecundează reciproc”.146^[96]

Gisela Graichen a intervievat o feministă vrăjitoare, Heidi Staschen, istoric de profesie, asupra cultului ״Marii Zeițe” și a primit următorul răspuns: ״In mișcarea feministă poate fi observată o tendință generală nouă spre magie, spre spiritualitate, spre Tarot; poate fi observată o crescândă preocupare față de esoteric, o întoarcere spre natură, o acceptare spre natură, o acceptare a naturii feminine și o strădanie de înfăptuire a armoniei din cei doi poli: capul și abdomenul, dintre raționalitatea tradițional bărbătească și sfera intuitiv-feminină”.147 In acest citat, ״capul” — desemnează actul de conducere exclusiv masculin (mai ales în familie și în Biserică) cu sensul de ״autoritate supremă” care coordonează rațional părțile (persoanele) dintr-o structură. ״Abdomenul” — reprezintă locul procreării și dezvoltării foetusului până la naștere; cu alte cuvinte, ״abdomenul” este simbolul fecundității, feminității. Dorința feminismului este de a nivela gregar, până la confuzie, nu doar atribuțiile eminamente sociale, stabilite de o tradiție multimilenară, ci de a omogeniza și de a integra androginie diferențele sexuale.

De asemenea, Franck Schaeffer scrie într-una din lucrările sale despre mișcarea feministă: ״Nici o altă grupare nu a militat mai zgomotos pentru a trimite religia creștină tradițională în zona experienței personale, nici una nu a luptat mai crâncen pentru a perpetua ideea că adevărul religios iudeo-creștin este ״împotriva progresului” și, prin urmare, nu are ce căuta în arena publică”.148^[97] Autorul redă poziția luată de Christina Hoff Sommers, Profesor-Asociat de filosofie la Universitatea Clark, vis-à-vis de colegele ei feministe:

״…reclamațiile feministelor împotriva programei tradiționale se bazează pe faptul că întreaga cultură occidentală — cunoașterea dobândită de om în Apus vreme de o mie de ani — este un concept compromis de la bun început, de vreme ce tot ceea ce a fost înregistrat și transmis mai departe generațiilor următoare poartă amprenta patriarhală. Nu numai științele umaniste sunt contestate de feministe. Unul dintre domeniile supuse contestației celei mai vehemente de către feministe la ora actuală este critica tuturor domeniilor științifice. Noua mișcare feministă nu se preocupă de drepturile femeilor sau, spre exemplu, de includerea în programa tradițională, a realizărilor repurtate de femei. Scopul mișcării feministe actuale este să transforme înțelegerea noastră a întregului trecut, prezent și viitor. Cum? Convingând oamenii să accepte viziunea filosofiei feministe contemporane, aceea că sexul este aspectul cel mai important în relația dintre oameni”.149

Nu întâmplător Sfânta Evanghelie după Luca, la începutul ei, pune în prim plan trei chipuri de mame: Sfânta Fecioară Maria, Sfânta Elisabeta și prorocița Ana. Evanghelia ne arată că nașterea lui Iisus Hristos a avut loc dintr-o ״femeie” (Fecioara Maria). Creștinismul cinstește femeile în mod deosebit, eliberându-le din statutul înrobitor din semitism. însuși Dumnezeu face acest lucru Întrupându-L pe Fiul Său într-una din reprezentantele sexului feminin: Sfânta și Pururea Fecioara Maria.150 De aici deducem și viziunea profetică a Maicii Domnului, care anticipează cinstirea ce i se va aduce peste veacuri, dar, totodată și faptul că unii, care se încred în rațiunea proprie mai mult decât în Revelația lui Dumnezeu, nu o vor recunoaște și nu o vor cinsti.151

Totuși, cine este ״Marea Zeiță” a mișcărilor feministe? Este cumva vorba despre ״divinizarea” Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Aceeași vrăjitoare Heidi Staschen răspunde: „Nu e vorba de o zeitate feminină anume, ci de mai multe nume vechi, pe care le cunoaștem din istorie: Diana, Aradia, Freya din sfera germanică, Brigid din cea celtică. I se mai spune EA cea Mare. Ea este aceea care, în mereu reluatul ciclu anual, se reînnoiește. Avem aici o desprindere clară de Dumnezeul demiurgic creștin care a creat totul, prin spirit, în decurs de șase zile. După modelul ciclului anotimpurilor, are loc și renașterea omului. Moartea nu pune capăt chiar la toate, ci e o tranziție spre o altă dimensiune.”152

Este dovada cea mai clară că renunțarea virulentă și cu oprobiu la creștinism este activitatea predilectă a New Age. Revenirea în forță a elementelor antice păgâne ne arată negarea creștinismului și închinarea la zeii-idoli ai unor popoare de mult apuse.^[98]

Deci, Părintele Arsenie Boca propovăduind androginia lui Iisus și a neamului Său (iar mai jos și perimarea creștinismului și insuficienta înțelepciune a Sfinții Părinți în cunoașterea omului și a iubirii), devine un mare promotor al feminismului, revoluției sexuale (Queer și LGBT) și vrăjitoriei, sub acoperișul de curcubeu al New-Age-ului (Noii Spiritualități):

Cele 4 imagini de mai sus sunt (în ordinea apariției): steagul LGBT din 1970, simbolurile New-Age-ului și tablouri pictate de Părintele Arsenie Boca

Mai multe imagini cu androgini.

Sfinții Părinți au însă o altă abordare asupra acestei probleme.

Ei dau anatema chiar și numai schimbarea veșmintelor bărbatului cu ale femeii și femeii cu ale bărbatului (vă dați seama că nici nu se pune problema de schimbarea firii între bărbați și femei sau din bărbați și femei în androgini):

CANOANELE SINODULUI DIN GANGRA […]

CANONUL 13

 Dacă oarecare pentru păruta nevoință ar schimba îmbrăcămintea, și în locul obișnuitei îmbrăcăminți muierești, ar lua asuprăși bărbătești, anatema fie. [Sinod 6 , can. 62]

 TÂLCUIRE

 Multe muieri învățându-se de eustatieni, dezbrăcându-se de obișnuitele muiereștile îmbrăcăminte, se îmbrăca cu bărbătești, socotind adică, că cu aceasta, se vor îndrepta și se vor Sfinți. Pentru o fățărnicie ca aceasta dar, canonul acesta pe unele ca acestea le anatematisește. Vezi și pe al 5-lea și 51-lea apostolești.[99]

Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul despre diferența între bărbați și femei și unirea lor în Hristos, dar nu prin formarea androginului, ci în chip duhovnicesc fiind întăriți fiecare de dogmele dumnezeiești, care îi susțin și leagă strâns. Dumnezeu nu își distruge creația, ci și-o îndumnezeiește, unind-o cu Sine:

“Și a zidit turnuri peste unghiuri“. Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărțite, care s-au realizat prin Hristos (5). Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat și femeie, întrucît a eliberat în amândoi rațiunea firii de caracteristicile crescute din patimi.298 A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil și pământul pe care-l locuim.299 A unit de asemenea pământul cu cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ca una singură ce gravitează spre ea însăși. A unit iarăși cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind că și firea celor create este una singură, aflându-se într-o strânsă legătură printr-o oarecare rațiune tainică, în sfârșit a unit într-un mod și după o rațiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul. Și peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeiești, care să le susțină și să le lege strâns (6).

298 Των εν τοις πάθεσιν ίδιομάτων. Rațiunea firii umane e aceeași în bărbat și femeie. Dar patimile au grefat pe ea caracteristici deosebite în bărbat și femeie. De aceste caracteristici provenite din patimi curăță Hristos rațiunea firii omenești, arătând-o la fel în bărbat și femeie. Dar această uniformizare se realizează numai în duh, adică numai dacă se copleșește în ei viața trupească – a simțirii – prin duhul care s-a deschis în adâncul lor prin Duhul dumnezeiesc și-a inundat toată existența lor. În duh bărbatul și femeia sunt la fel, numai trupul cu simțirile corespunzătoare îi diferențiază.[100]

De aceea, cuvântul din Sfânta Scriptură:

Mat 22:29 Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.30 Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.

Înseamnă că și bărbații și femeile (prin înviere) vor primi trupuri duhovnicești, mintea lor ne mai fiind robită de simțire, ci vor fi lăudând pe Dumnezeu ca niște îngeri.

Îngerii nu sunt androgini după cum nu sunt nici bărbați, nici femei, fiindcă nu au trupuri, iar din trup și simțire (după cum am văzut mai sus), provine diferența după fire dintre bărbați și femei.

Îngerii sunt minți pure (deci nu apare diferența între ei prin gen), ci se deosebesc (după fire) în Tronuri, Heruvimi, Serafimi, Domnii, Puteri, Stăpânii, Începătorii, Arhangheli și Îngeri formând ierarhia cerească. Ei se mai împart (după voire) în Îngeri ai lui Dumnezeu și îngeri căzuți, după alegerea lor de a fi uniți sau nu cu voia lui Dumnezeu, după cum și oamenii se împart (după voire) în oamenii lui Dumnezeu și oameni căzuți (tot după cum aleg).

De aici deducem că oamenii (când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer), nu vor ajunge să fie androgini (fiindcă îngerii nu sunt androgini și neavând trupuri nu se împreunează trupește, ci își transmit unii altora lumina voii lui Dumnezeu). Asemănarea cu îngerii în Împărăția Cerurilor ne arată că oamenii nu se vor mai împreuna trupește, ci în chip spiritual se vor unii în Hristos, transmițându-și unul altuia bogăția acestei uniri depline (personalizate după modul fiecăruia de a o înțelege), având cu toții voia lor unită cu a lui Dumnezeu precum îngerii. Va înceta timpul cu neajunsurile lui și stricăciunea luptătoare a noastră de pe pământ, prin care și soții între ei (chiar dacă se iubesc) au deosebiri de voință care îi duc la tulburare sau măcar la o ne deplinătate a unirii:

Zis-a avva Marcu către avva Arsenie: “Pentru ce fugi de noi?” Răspunse bătrânul: “Dumnezeu știe, că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu oamenii și cu Dumnezeu. Cele de sus, mii ‎și milioane fiind, au numai o voie, oamenii însă, au multe voi. Deci nu pot să las pe Dumnezeu ‎și să vin întru petrecerea cu oamenii”[101]

Bărbații vor fi plini de iubire rațională față de Hristos, neostoită, neoprită de nimeni și nimic (precum este simbolizată acum prin dorința bărbătească față de frumusețea trupului femeiesc – dar în mod cu totul neasemănător și spiritualizat – și prin sensibilizarea bărbaților față de gingășia femeiască). Femeile vor fi pline de bărbăție înțelegătoare, datorită virtuții odihnite în desăvârșire (precum este simbolizată acum prin dorința femeiască față de puterea trupului bărbătesc – dar în mod cu totul neasemănător și spiritualizat – și prin uimirea femeii față de gândirea bărbătească). Cu toții vor ajunge la vârsta bărbatului desăvârșit (adică a avea mintea lui Hristos și a se identifica după har cu El. Aceasta se va face prin Sfânta Sofia, adică înțelepciunea Dumnezeiască, în care nu mai este nimic despărțitor, nici un interval față de El).

Efe 4:13 Până ce vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirei lui Hristos.

Efe 4:14 Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne și purtându-ne de tot vântul învățăturei, întru amăgitura oamenilor, întru vicleșug spre meșteșugirea înșelăciunei;

Dar aceasta nu se face magic, doar declarativ, prin apartenența formală la Ortodoxie și prin pelerinaje la Prislop, ci prin asceză, adică răstignirea pocăinței:

Gal_5:24 Iar cari sunt ai lui Hristos, trupul și-au răstignit împreună cu patimile și cu poftele.

Gal_6:14 Iar mie să nu’mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care mie lumea s’a răstignit, și eu lumei.

Gal 2:20 Cu Hristos împreună m’am răstignit; iar viez, nu de acum eu, ci viează întru mine Hristos; iar de viez acum în trup, prin credința Fiului lui Dumnezeu viez, carele m’au iubit și s’au dat pre sine pentru mine.

Așadar nu iubire mistică prin deducție filozofică, ci mai întâi asceza, prin care se ajunge la ea. Nu înviere androgină, ci răstignire și înviere. Aceasta este antropologia creștinismului, revelată de Hristos Dumnezeu – Omul, deci aceasta este realitatea firii, lupta și finalitatea ei.

Nici un om (cât de filozof), nici o religie (cât de superioară), nu poate aduce ceva mai înalt și mai adânc, care să vindece trecutul și să dea nădejde pentru viitor. Iar dacă aduce orice împotrivă, de fapt derutează, scufundând (pe cei ce nu iau aminte), în amăgire.

***

Hulirea creștinismului ca învățătură nedeplină. Acuzarea Sfinților Părinți de ignoranță și lipsă de profunzime:

Învățătura și cultul fecioriei au fost întotdeauna aprofundate în creștinism; dimpotrivă, învățătura despre căsătorie, sfințirea zămislirii n-a fost îndeajuns. Revelația sensului mistic și pozitiv al iubirii dintre bărbat și femeie (eros și nu agape) aparține problematicii conștiinței creștine. Sensul mistic al iubirii, dogmatic e nedezvoltat, și, ceea ce găsim asupra acestui subiect la învățătorii Bisericii, e sărăcăcios și neîndestulător.

Creștinismul Părinților ne învață să câștigăm fecioria prin ascetism, dar nu ne descoperă nicidecum sensul mistic al iubirii, ca pe-o cale ducând la feciorie, la restabilirea chipului integral al omului și a vieții veșnice. Creștinismul are motiv să îndreptățească si sfințirea căsătoriei și familia omenirii păcătoase; el apără și spiritualizează viața genurilor decăzute (I Timotei 2,15), dar nu spune nimic asupra transfigurării sale, asupra venirii unui nou gen. Această transfigurare nu e pusă în lumină în creștinism, ca multe altele. […]Biserica învață că genul decăzut și împărțit se transformă, în Fecioara Maria, în feciorie și maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii, care se naște de la Duhul.

Dar se pare că nici o deducție n-a fost făcută în ceea ce privește căile pozitive de iluminare și transfigurare a vechiului element rasial, al genurilor. Sensul religios și pozitiv al iubirii, legătura care-1 unește înseși ideii de om, ca ființă integrală, nu e revelat. Aceasta rezultă din dezvoltarea nedeplină în creștinism a conștiinței antropologice. Iubirea, ca și atâtea alte lucruri ale vieții creatoare a omului, rămân neexplicate și nesfințite, afară de lege – într-o oarecare privință – și sortite unui tragic destin în lume.

Iubirea, prin natura sa, ocupă același loc ca mistica. Ea e și spirituală și nu poate fi asimilată organizației fizice și trupești a vieții omenești. Iubirea e legată ideii inițiale de om. Nu avem o viziune a sensului religios al iubirii, decât simbolic, ca legătură între Hristos și mireasa Sa, Biserica.” (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte”, pp. 220-222).

Buna Vestire ar trebui să însemneze, pentru oameni, o ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină, și deci cu roade capabile de taină.

Nașteri de sus, suprapuneri de taină, Fiul lui Dumnezeu în Fiul omului, atârnă neînchipuit de mult de înălțimea sau josnicia la care-i trăită viața. Dacă o atitudine mișcă Cerul spre pământ, o alta îl izgonește, ca și când nici n-ar fi Cer.

Buna-Vestire taie hotarul între Sfinți si oameni de nimic.

Prislop.

25.III.49.^[102]

Aici avem de a face cu o esență a învățăturilor Părintelui Arsenie Boca: disprețul față de creștinism și Sfinții Părinți, și admirația demonică față de filozofie și religiile superioare. Aceasta l-a marcat toată viața și l-a dus în cumplita înșelare de a se considera ieromonah Ortodox dar a practica în realitate sacerdoțiul noii spiritualități păgâne, ce vrea să înghită și deformeze creștinismul, considerat inferior ei.

Practic hulește Sfânta Cununie a nu fi deja Taină decât doctrinar, iar pe creștini și Sfinții Părinți îi categorisește drept oameni de nimic. Vom vedea la împreunarea trupească mai amănunțit această cădere a Părintelui Arsenie Boca și părerea sfinției sale că suferința Bisericii ar proveni tocmai de la faptul că preoțimea nu și-a însușit antropologia sa androgină:

Comportamentul, purtarea omului, se consemnează și se ‎înscrie ca informație în ‎codul genetic. Transcrierea e în flux ‎continuu: a binelui sub Har și a răului sub ‎Judecată sau ‎recesivitate. Deci regenerare și degenerare, sunt cele două sensuri ‎ale unei transcrieri a informației. Tot ce contravine destinației sau menirii omului e deviere către degenerare, infirmitate, monstruozitate, ieșire ‎din ‎circuitul vieții și chiar moarte

Antropologia pastorală trebuie deschisă printr-un atac mult mai ‎frontal al problemelor ei, decât simpla sudură între câteva ramuri ale ‎științei despre om și câteva locuri ale Revelației, cum schițarăm până ‎aici

REPERE

I.‎       Lipsește o Antropologie pastorală în Teologie. (S-ar fi putut ‎constitui un ‎nucleu al ei și prin centralizarea atâtor și atâtor experiențe ‎ale preoților cu ‎oamenii, dacă mai marii i-ar fi văzut necesitatea și ‎cineva ar fi fost îndrumat să le ‎vadă într-o sistematizare.) ^[103]

După cum vedem Părintele Arsenie Boca consideră că antropologia (rațiunea omului – despre care crede și susține că nici creștinismul, nici Sfinții Părinți, nici teologia nu o cunosc și nu o exprimă) constă în modificările genetice provenite în urma comportamentului. Numește în mod eretic Har fluxul informațional ce face bine genetic (regenerează) și Judecată fluxul care face rău genetic (degenerează). Lăsând la o parte că nici genetică nu știa (confundând noțiunile de mutație cu recesivitate, și necunoscând nici măcar câte perechi de cromozomi are omul), se vădește pe el însuși ignorant în ale teologiei.

Harul lui Dumnezeu lucrează prin pronie cu cei care se mântuiesc prin înfrânare și prin judecată cu cei care nu se înfrânează și au nevoie de suferință dăruită de Dumnezeu ca prin răbdare să-și dobândească sufletele. Iar acestea lucrează asupra minții, iar nu asupra genelor (lucrarea în trup fiind una secundară și nu numai prin acizii nucleici).

Antropologia Părintelui Arsenie Boca este deficitară (făcând apologia științei, nefiind mulțumit doar de câteva elemente științifice puse în genunchi, în slujba revelației), fiindcă provine din cugetarea trupească. Acuzând teologia și Sfinții Părinți, de insuficiență fiindcă au abordat cunoașterea omului prin prisma revelației dumnezeiești, a cunoașterii de sus (care include și trupul, dar în realitățile lui esențiale), de fapt se acuză pe sine de totală neînțelegere a sinelui, ca să nu mai vorbim a omului în general, tăindu-se de la sursa de cunoaștere care l-ar fi putut scăpa din starea de cunoștință mincinoasă în care se afla. Disprețul este marca acestei suficiențe de sine descrise foarte frumos de Sfântul Cuvios Siluan Athonitul:

Așa, și mai mult încă, se chinuie și tânjește sufletul care a pierdut harul Duhului Sfânt și a fost dus în robie de gândurile cele rele.

Dar cine nu cunoaște harul, acela nici nu-l caută. Și așa, lumea s-a alipit de pământ și oamenii nu știu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceața Duhului Sfânt.

Cocoșul de la țară trăiește într-o mică ogradă mulțumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălțimi și vede de sus depărtările azurii, cunoaște multe țări, a văzut păduri și câmpii, râuri și munți, mări și orașe; dacă însă îi tai aripile și-l pui să trăiască împreună cu cocoșul în ograda de la țară, cât de mult îi vor lipsi cerul albastru și stâncile pustii![104]

În realitate Sfinții Părinți (și creștinii care le urmează) cunosc cu adevărat omul, mai presus de orice antropologie, fiindcă au această cunoștință de le Însuși Dumnezeu.

Iubirea mistică a omului cu Dumnezeu nu poate fi experimentată și, deci, cunoscută în nici o religie mai mult ca în creștinism, numit de Sfântul Ierarh Vasile cel Mare în Hexaimeron asemănarea cu Hristos, care în Persoana Sa Dumnezeiască unește pe Dumnezeu cu Omul, suindu-L pe acesta pe tronul Sfintei Treimi. Astfel că taina cea mare a nunții mistice dintre Hristos și Biserică (Trupul Său) nu poate fi imaginată, nicidecum trăită, de nici o altă religie, precum în smerita Ortodoxie. Ea nu deduce, ci experiază această iubire și spune tuturor cât de fericită este în cele pe care le-a pătimit.

Mai mult Sfinții Părinți, mai înainte de a scrie ceva, nu deduceau nimic, ci se uneau mistic prin iubire cu Dumnezeu devenind ei înșiși dumnezei după har. Astfel că Însuși Dumnezeu îi învăța realitatea.

1. Socotesc că patru sînt cauzele virtuților îmbinate în treimea desăvârșită, care au mișcat la ‎această scriere de folos pe cel ce, pornit de la cea de la început, a trecut de curând, de cea de la ‎mijloc și a ajuns la treimea teologiei tainice. Cea dintâi este libertatea, adică nepătimirea ‎sufletului, care a înaintat de la lucrarea ostenitoare la contemplarea naturală a zidirii și de acolo ‎a intrat în întunericul cunoștinței lui Dumnezeu. A doua, curăția minții prin lacrimi și ‎rugăciune, din care se naște cuvântul harului și izvorăsc undele înțelesurilor. A treia este ‎sălășluirea Sfintei Treimi în noi, din Care ies revărsările de lumină ale Duhului spre folosul ‎fiecăruia din cei curățiți, pentru dezvăluirea tainelor împărăției cerurilor și pentru descoperirea ‎vistieriilor lui Dumnezeu ascunse în suflet. A patra, este trebuința care silește pe tot cel ce ‎a luat talantul cuvântului cunoștinței, să-l propovăduiască, dată fiind amenințarea lui ‎Dumnezeu, Care zice: «Slugă vicleană și leneșă, trebuia să dai argintul meu zarafilor și eu ‎venind aș fi luat al meu cu dobândă» (Matei XXV, 27). De aceasta temîndu-se și David, a zis : ‎‎«Iată, buzele mele nu le voi împiedica, Doamne, Tu știi; dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima ‎mea ; adevărul Tău și dreptatea Ta le-am grăit. N-am ascuns mila Ta și adevărul Tău de la ‎adunare multă » (Ps. XXXIX, 11).
2. Începutul vieții după Dumnezeu este fuga totală de ‎păcatul din lume, tăgăduirea voilor sufletului și mutarea cugetului pământesc, prin care, ‎înălțîndu-ne spre cugetul dumnezeiesc, ne facem din trupești duhovnicești, omorâți lumii cu ‎trupul și înviați cu sufletul și cu duhul, întru Hristos.
3. Cunoștința nemincinoasă a sufletului ‎despre Dumnezeu, credința simțită cu disprețuirea celor văzute, și făptuirea virtuții, despărțită ‎de toată iubirea de sine, sînt, după Solomon, frânghia întreită care nu va fi ruptă degrabă de ‎duhurile răutății. [105]

De aceea Ortodoxia este adevărata fire a lucrurilor.

Dar poate vreun filozof cu mintea lui căzută în cugetare trupească, să fie mai înțelept și să deducă mai multe ca Sfinții Părinți? Poate el ști mai multe decât Însuși Atotștiutorul Dumnezeu?

Cred că nici un om sănătos la cap nu poate gândi acestea.

Atât de cumplit este păgânismul și raționalismul, încât cei asemănători lui Varlaam din Calabria și Părintelui Arsenie Boca cred că ei pot ști mai multe decât Sfinții Părinți, prin deducție, deci mai multe decât Dumnezeu. Atâta întunecare au pătimit. Astfel de lucrare luciferică au înghițit ei cu mintea.

Să vedem acum, ce ne învață despre aceasta Sfânta Scriptură:

1Co 2: Și eu venind la voi fraților, venit-am nu întru înălțarea cuvântului și a înțelepciunei, vestind vouă mărturisirea lui Dumnezeu.   2 Că n’am judecat a ști ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, și pre acesta răstignit.   3 Și eu întru slăbiciune și întru frică, și întru cutremur mare am fost la voi.   4 Și cuvântul meu și propoveduirea mea nu era întru cuvinte îndemnătoare ale înțelepciunei omenești, ci întru arătarea Duhului și a puterei;   5 Ca credința voastră să nu fie întru înțelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu.   6 Și înțelepciunea o grăim întru cel desăvârșit; însă înțelepciunea nu a veacului acestuia, nici a domnilor veacului acestuia, cari sunt pieritori;   7 Ci grăim înțelepciunea lui Dumnezeu întru taină, cea ascunsă, care o au rânduit Dumnezeu mai înainte de veci spre slava noastră;    8 Care nimeni din domnii veacului acestuia nu o a cunoscut; că de o ar fi cunoscut, n’ar fi răstignit pre Domnul slavei.   9 Ci precum este scris cele ce ochiul n’a văzut, nici urechea n’a auzit, nici la inima omului nu s’au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul.   10 Iar nouă ne-au descoperit Dumnezeu prin Duhul său; că Duhul forțele cearcă, și adâncurile lui Dumnezeu.   11 Că cine știe din oameni ale omului, fără numai duhul omului care este într’însul? Așa și ale lui Dumnezeu nimeni nu le știe, fără numai Duhul lui Dumnezeu.   12 Iar noi n’am luat duhul lumei, ci duhul cel din Dumnezeu; ca să știm cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă.   13 Care și grăim, nu întru cuvinte învățate ale înțelepciunei omenești, ci întru cele învățate ale Duhului Sfânt; cele duhovnicești cu cele duhovnicești asemănându-le.   14 Iar omul cel sufletesc nu primește cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, și nu le poate înțelege; căci duhovnicește se judecă.   15 Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă.   16 Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l învețe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos.

– n.n.}

Să mai dezbatem acum și celelalte nelămuriri ale Părintelui Mihai-Andrei Aldea în legătură cu Părintele Arsenie Boca și Ortodoxia.

[1] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 194-195, 187-189.

[2] <http://ro.orthodoxwiki.org/Vr%C4%83jitoria>, miercuri, 15 iulie 2015.

[3] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[4] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, pp. 148-153.

[5] <https://revelatiinesfarsite.wordpress.com/tag/viermele-cel-neadormit/>, luni, 15 februarie 2016.

[6] 167. Ioan 0, 33—34.

168. Ioan G, 53
169. Ioan 6, bl—C2.
170. Ioan 6, 63.
171. I Cor 11, 27 -29.

[7] 172. II Cor. .3, 15.

173. Luca 22, 19—20.
174. I Cor. 11, 25—26.
175. II Cor. 5, 14—15.
176. I Cor. 10, 16—17.
177. Matei 26. 26.
178. Matei 26 30.

[8] Sfântul Ierarh Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Asceticele, PSB 18, Sfântul Vasile cel Mare, scrieri, partea a doua, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1989, pp. 123-124.

[9] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 3-5.

[10] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 45-47.

[11] <http://adevarul.ro/locale/hunedoara/secretul-arsenie-boca-femeia-stat-40-ani-el-cutremuratoaea-poveste-zamfirei-tanara-duhovnicul-nu-lasat-o-omoare-l_556af422cfbe376e35c7dd07/index.html>, luni, 13 iulie 2015.

[12] Calendar Creștin Ortodox 2015, Ed. Arhiepiscopiei Râmnicului, p. 17.‎

[13] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 254-255.

[14] <https://anomismia.wordpress.com/2014/10/22/monahia-zamfira-constantinescu-portret-de-ucenica-a-parintelui-arsenie-boca-i/>, vineri, 11 septembrie 2015.

[15] Vasile Manea, Părintele Arsenie Boca, obiectivul „Bratu”, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, pp. 19-20.

[16] ‎478‎ ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 9.‎

‎479‎ ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, voi. 1, f. 302, „etate ‎cca. 52 ani, ‎statură înaltă, conformația corpului robustă, fața ovală, părul șaten, părul încărunțit, sprâncenele drepte, nasul și ‎gura mijlocii…”.‎

[17] ‎480‎ Ibidem, f. 42.‎

‎481‎ Ibidem, f. 322.‎

‎482‎ Ibidem, f. 181. Părintele Arsenie la 16 septembrie 1963 ‎locuia ca flotant, ‎de ‎cca. 5 luni, în str. Gh. Paloș 24 cf. Ibidem, f. ‎‎320.‎

[18] Florin Duțu, Și cărțile… , Ed. cit., pp. 219-231.

[19] Florin Duţu, „Şi cărţile, Ed. cit., pp. 229-235, 243.

[20] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 124-127.

[21] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, p. 110.

[22] O sinteză a lucrării Părintelui Arsenie Boca din 12 cărți, <https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/o-sinteza-a-lucrarii-parintelui-arsenie-boca-12-carti.pdf>, luni, 6 iulie 2015, pp. ‎138-139‎.

[23] Florin Duţu, „Şi cărţile au fost deschise”, Părintele Arsenie Boca ‎(1910-1989)‎ ‎– o biografie, Ed. Floare Albă de Colţ, Bucureşti, 2013‎, coperta I, verso.

[24] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, p. 10.

[25] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Sibiu, 1947, pp. XI-XII.

[26] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM, <http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/Carti%20de%20la%20Biblioteca%20Teologica%20Digitala%20-%20Apologeticum/filocalia%2002.pdf>, descărcat 07.07.2013 14:42:24, ⁴2005, Vol. II, pp. 5-6.

[27] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credinţa strămoşească”, s.l., 2008, p. 80‎.

[28] ‎Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credinţa strămoşească”, s.l., 2008, p. 46‎.

[29] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credinţa strămoşească”, s.l., 2008, p. 46.

[30] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credinţa strămoşească”, s.l., 2008, p. 46.

[31] Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, ²2010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[32] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Sibiu, 1948, pp. V-VII.

[33] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, București, 1994, pp. 9-11.

[34] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credinţa strămoşească”, s.l., 2008, p. 80‎.

[35] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 94-98.

[36] MIT:‎

Lucian BLAGA (Cluj, sfârșitul anilor ’40):‎

‎„Lucian Blaga: – Fericit ești Părinte Arsenie, că ‎ai ajuns un mit!‎

Arsenie Boca: – Pentru ce, Maestre?‎

Lucian Blaga: – Pentru că crezi ceea ce spui! ‎Arsenie Boca: – Maestre, «căciula» ‎aceasta eu nu vreau ‎s-o port.‎

Lucian Blaga: – Ba, ai s-o porți, pentru că ‎neamul românesc are nevoie!”‎

Florin Duţu, „Şi cărţile…, Ed. cit., p. 47.

[37] Parintele Dumitru Staniloae despre Parintele Arsenie Boca si Corneliu Zelea Codreanu:

<http://www.apologeticum.ro/2010/11/parintele-dumitru-staniloae-despre-parintele-arsenie-boca-si-corneliu-zelea-codreanu/>, sâmbătă, 16 mai 2015.

[38] <http://ortodoxiatinerilor.ro/modele-idoli/18946-despre-relatia-dintre-parintele-dumitru-staniloae-si-parintele-arsenie-boca>, miercuri, 10 februarie 2016.

[39] ‎Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, ²2010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[40] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 162.

[41] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., p. 11.

[42] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[43] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 237.

[44] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 231-232.

[45] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 281.

[46] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 210-211.

[47] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[48] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[49] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 167.

[50] <http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Hotararile_Sfintelor_Sinoade_Ecumenice.pdf>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[51] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[52] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 237.

[53] <ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Sinodiconul%20ortodoxiei.pdf>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[54] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene#Sufletul>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[55] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp.170-172.

[56] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/07/25/sfintii-parinti-ai-sinodului-al-v-lea-ecumenic-impotriva-nihilismului-origenist/>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[57] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 231-232.

[58] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 281.

[59] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, pp. 70-73.

[60] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 210-211.

[61] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[62] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[63] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[64] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 237.

[65] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 231-232.

[66] <http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1359>, vineri, 1 ianuarie 2016.

[67] <http://www.businessmagazin.ro/opinii/doua-perechi-de-cromozomi-2378279>, vineri, 1 ianuarie 2016

[68] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 281.

[69] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 132, 59.

[70] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 212-213.

[71] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. ‎465-468‎, 479-482.

[72] ‎266 Facerea III, 5.‎

‎267 Ioan I, 18.‎

‎268 Ioan I, 1-2.‎

‎269 Filipeni II, 6.‎

‎270 Eclesiastul I, 9-‎‎10.‎

‎271 Ioan I, 14.‎

‎272 I Timotei II, 5.‎

‎273 Ioan I, 13.‎

[73] Chipul nu este totuna cu identitatea.

[74] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 19-22, 82-84.

[75] Vedeți că sunt mulți ce nu-și dezmint obârșia din Hristos și nu puțini cum vrea să ne convingă Părintele Arsenie Boca fiindcă el nu experimenta acestea datorită plăcerii de sine și, deci, nu credea că sunt posibile.

[76] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

[77] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, p. 6.

[78] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, p. 50.‎

[79] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 271-273.

[80] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 130-131.

[81] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 89-91.

[82] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 60-62.

[83] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 60-62.

[84] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 60-62.

[85] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Luca, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, pp. 29-33.

[86] 274 Matei I, 16; Luca I, 27.

275 Evrei VIII, 14, 13.

276 Luca I, 28.

277 Luca I, 30-31.

278 Matei I, 21.

279 Luca I, 34.

280 Luca I, 35.

281 Luca I, 38.

282 Tradus prin corectarea textului ediției din Migne PG, după ediția de la Verona, 1531, f. 63r. 84

283 Nestorie, patriarh al Constantinopolei de la 428 – 431, a ajuns reprezentantul ereziei care îi poartă numele. Despre Nestorie să se vadă D. Fecioru, op. cit., nota 5, p. 172.

284 Dioscur, patriarhul Alexandriei de la 444 – 451, a fost unul din cei mai înverșunați apărători ai lui Eutihie (+ după 451).

285 Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri de lângă Constantinopol, mort dup ă 451, a fost scânteia care a dezlănțuit monofizitismul. Punctele doctrinale ale sale se reduceau la următoarele două: a) Hristos nu este deoființă cu noi; b) după unire n-a avut decât o singur ă fire.

286 Sever, episcopul monofizit al Antiohiei, mort după 530, a fost cel mai subtil și cel mai bun teolog monofizit, înverșunarea cu care combate hotărârile sinodului de la Calcedon (451) și le justifică prin aceea că doctrina sa este identică cu doctrina Sfântului Chiril al Alexandriei (+ 444).

287 Diodor, episcopul Tarsului, mort înainte de 378, a fost întemeietorul școlii exegetice din Antiohia. Din pricina doctrinei sale hristologice poate fi socotit, după cum spune Sf. Chirii al Alexandriei, drept izvorul ereziei nestoriene.

288 Teodor, episcopul Mopsuestiei, a trăit în sec. IV. Despre Teodor să se vadă: D Fecioru, op. cit., nota 3, p. 184.

289 I Corinteni II, 8.

290 Ioan I, 13.

[87] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 82-87

[88] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 89, 96-97.

[89] <http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-grigorie-palama/sfantul-grigorie-palama-marturisitor-energiilor-necreate-88140.html>, miercuri, 17 februarie 2016.

[90] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 60-62.

[91] <https://dexonline.ro/definitie/androginie>, miercuri, 17 februarie 2016.

[92] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Yin_%C8%99i_Yang>, miercuri, 17 februarie 2016.

[93] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., p. 29.

[94] <http://istoria-artei.blogspot.ro/2009/10/mitul-androginului.html>, miercuri, 17 februarie 2016.

[95] 138 Kate Milet, Sex und Herrschaß. Die Tyrannei des Mannes in unserer Gesellschaß, München, 1971 — apud Bruno Wurtz, op. cit., p. 145; A se vedea: Alain Touraine, Lumea femeilor, cap. De la societatea bărbaților la societatea femeilor, trad. de M. Jeanrenaud, Editura Art, București, 2007, pp. 101-114.

139 Pe larg la N. Achimescu, op.cit., pp. 240-244; B. Wurtz, op. cit., pp. 150-164.

140 Cf. Alain Touraine, op. cit., pp. 74-86.

141 Bruno Wurtz, op. cit., p. 145.

[96] “2 Cf. Facerea 1, 27; 2, 23.

143 Lotca 2, 1-12.

144 Facerea 2, 23-24; Matei 19, 5; Marca 10, 7-8; I Corinteni 6, 16; Efeseni 5, 31;

145 B. Wurtz, op. ti/., p. 148.

[97] 140 Ibidem, p. 149.

147 Ibidem, p. 150.

148 F. Schaeffer, Dans de unul singur. Căutarea credinței ortodoxe în era falsei religii, trad., de M.S. Rădulescu, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 37.

[98] CLOȘCĂ, Ciprian Marius, (2009), Ortodoxia și noile mișcări religioase / Orthodoxy and the New Religious Movements, Editura Lumen, Iași, România, pp. 210-214. www.edituralumen.ro, luat de aici:

<https://books.google.ro/books?id=aRkEBvTt45YC&pg=PT211&lpg=PT211&dq=androgin+iisus+hristos&source=bl&ots=7xU1gy4ogu&sig=aZmDimDG6ucZUm9Uj-WpfJnII3I&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjz6LXzv4HLAhVC1iwKHachCXQQ6AEIIDAA#v=onepage&q=androgin%20iisus%20hristos&f=true>, joi, 18 februarie 2016.

[99] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, p. 299.

[100] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 87, 199.

[101] Patericul…, Pentru Avva Arsenie, 13.

[102] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 60-62.

[103] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, ²2009, pp. 238-254.

[104] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 46.

[105] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul VI, Ed. cit., pp. 211-212.

Continuarea:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/nelamuriri-ale-parintelui-mihai-andrei-aldea-in-legatura-cu-parintele-arsenie-boca-si-ortodoxia-4/

Publicitate