a) Părintele Stavrofor Profesor Doctor Dumitru Stăniloae

(1) L-a iubit pe Părintele Arsenie Boca de la început, deci nu poate fi acuzat de invidie:

Aprecierea din cartea domnului Florin Duțu:

‎„Despre viaţa părintelui ‎Arsenie nu este necesar să ‎vorbim, căci asprimea ei este ‎cunoscută şi nu vrem să-l ‎supărăm lăudându-l. Cuvântul ‎său porneşte din neclintirea de ‎stâncă a celui ce nu se ‎târguieşte şi nu se clatină ca ‎trestia bătută de vânt, ci este ‎întreg cum îi este vorba: curat, ‎opus oricărei patimi şi oricărui ‎gând de mândrie […]. Prin ‎ceea ce a făcut din sine şi prin ‎ceea ce propovăduieşte este o ‎vie restaurare a celui mai ‎autentic duh ortodox […]. ‎Părintele Arsenie arată cât de ‎mult se poate înflăcăra prin ‎trăire tot tezaurul dogmaticii şi ‎al disciplinei răsăritene”.‎

Părintele Dumitru STĂNILOAE ‎‎(1903-1993)[1]‎

Cuvintele înainte la edițiile din 1946 și 1947 de la volumele I și II ale Filocaliei:

De încheiere câteva informații despre împrejurările traducerii și ale ‎tipăririi.‎

La traducerea primului volum grec (adică până la Sf. Maxim Mart. ‎inclusiv), am ‎avut alături și traducerea episcopului Gherasim Saffirin, procurându-mi o copie ‎după manuscrisul de la Mănăstirea ‎Frăsinei. Traducerea am făcut-o după textul ‎grec. Versiunea ‎episcopului Gherasim Saffirin ne-a fost numai un mijloc ‎auxiliar, ‎folosit mai ales la locurile obscure, pentru a vedea cum le-a înțeles și ‎el. ‎La Antonie, Evagrie (afară de „Tratatul despre rugăciune”), Ioan Casian ‎și ‎Isaia am avut și o primă schiță de traducere a P. C. Păr. Ieromonah ‎Serafim ‎Popescu, de la Mânăstirea Brâncoveanu. De asemenea la unele ‎scrieri am folosit ‎și copii de pe manuscrise românești mai vechi de la ‎Atos, aduse de P. C. Sa și de ‎Părintele Arsenie. In traducere am căutat ‎să folosesc pe cât s’a putut un vocabular ‎înțeles de toți și nu prea ‎depărtat de cel tradițional. Dar în unele locuri am recurs ‎și la câte un ‎termen mai nou, de dragul preciziunii.‎

Un cald cuvânt de mulțumire trebuie să aduc P. C. Părinte Ieromonah ‎Arsenie, ‎de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de ‎odinioară, care mi-a rămas ‎mereu aproape. P. C. Sa a binevoit să scrie ‎după dictatul meu cea mai mare parte ‎din traducere la prima ei ‎redactare. În afară de aceasta, prin prezența aproape ‎necontenită și prin ‎stăruința ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, ‎mi-a ‎alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până la capăt o muncă ‎atât de ostenitoare, pe ‎care altfel nu cred că ași fi săvârșit-o. Iar după ce din prima ‎ediție a ‎vândut 800 exemplare, prin abonamentele făcute pentru a doua, mi-a ‎dat ‎imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot P. C. Sa a executat și ‎coperta.‎

Mulțumesc de asemenea și acelor suflete curate ale unor smeriți ‎credincioși, cari ‎au ajutat în mod anonim la tipărirea acestei ediții.‎[2]

‎[…]‎

În mod special sunt dator să mulțumesc:‎

I.P.S. Mitropolit al Ardealului Dr. Nicolae Bălan, care a ‎acceptat tipărirea ‎acestui volum în Tipografia Arhidiecezană și, cu ‎larga înțelegere ce-o arată ‎necontenit oricărei fapte de cultură, a ‎promis angajarea a cel puțin 300 exemplare ‎din acest volum pentru ‎bibliotecile parohiale;‎

P.S. Episcop al Oradei Dr. Nicolae Popovici, care, cu ‎entuziasmul și cu ‎promptitudinea ce-l caracterizează, a ajutat ‎efectiv la tipărirea acestui volum prin ‎suma ce mi-a trimis-o ‎deodată pentru 200 exemplare din vol. I, ed. II, datorită ‎căreia am ‎putut plăti o parte din hârtie, și prin acontul apreciabil ce mi l-a pus la ‎dispoziție pentru 250 exemplare ‎din volumul de față, cu ajutorul căruia am ‎achitat o parte din ‎cheltuielile tiparului.‎

Prin asigurarea ce mi-a dat-o că va merge cu acest număr de ‎exemplare până la ‎tipărirea completă a operei, P.S. Sa îmi va fi un ‎îndemnător și un susținător ‎principal la tipărirea tuturor ‎volumelor.‎

Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăși ‎bunul meu fost ‎student, ieromonahul Arsenie de la mânăstirea ‎Brâncoveanu. Datorită ‎abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. ‎Sa, am putut face față unor greutăți ‎ce se ridicau ca munții în calea ‎tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe ‎drept cuvânt ‎ctitor de frunte al Filocaliei românești. După imboldul ce mi l-a ‎dat ‎necontenit la traducerea acestei opere, acum susține cu putere ‎neslăbită lucrarea ‎de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară ‎întreaga operă în românește, acest ‎act va rămâne legat într-o mare ‎măsură de numele P.C. Sale și de mișcarea ‎religioasă pe care a ‎trezit-o în jurul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele ‎mai ‎autentice baze ale tradiției ortodoxe și cu mijloacele cele mai ‎curate ‎duhovnicești, ale învățăturii stăruitoare și ale dragostei de ‎suflete.‎[3]

După cum vedem, Părintele Arsenie Boca nu este ctitorul ‎(unicul ctitor al)‎ Filocaliei, cu atât mai puțin inițiatorul, ci unul dintre ctitorii de frunte, contribuția sa la Filocalie fiind o binefacere pomenită ca o mare măsură. Preacuvioșia sa nu este izvor intelectual, teologic sau de tâlcuire, ci doar un sprijinitor organizatoric, psihologic și dactilografic de frunte, pentru primele două volume. Filocalia este o capodoperă a Bisericii și, ca orice lucrare bisericească, este sobornicească, contribuind ierarhi, preoți, diaconi, monahi și mireni.

Paternitatea Filocaliei și a renumelui Părintelui Arsenie Boca, însă, îi aparține Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care prin smerenia sa de a se considera nevrednic și a transfera altora meritele preacucerniciei sale, a dobândit harul Sfântului Duh să O tâlcuiască descoperind înțelesurile revelate Sfinților Părinți.

(2) S-a mâhnit, tot din iubire pentru Părintele Arsenie Boca, în Hristos, din cauza devierii preacuvioșiei sale.

Din păcate, evoluția promițătoare a Părintelui Arsenie Boca și-a schimbat direcția și sensul după aprecierile profesorului său, Părintele Dumitru Stăniloae, ale domnului profesor Lucian Blaga[4] și ale mulțimilor de admiratori. Subtilul nostru traducător duhovnicesc al Sfinților Părinți, fiind iscusit în războiul nevăzut, a încercat să îl ajute ne mai pomenindu-i contribuția inițială în nici una din prefețele edițiilor ulterioare ale Filocaliei.

Această schimbare în mentalitatea ieromonahului de la Prislop și diferența ușor sesizabilă dintre lucrarea preacuvioșiei sale (de o strălucire atrăgătoare) în contrast cu lucrarea lăuntrică predată în Filocalie (de o lumina lină‎), datorate impactului unei misiuni prea timpurii, mai înainte de întărirea în pocăință, este sugerată atât de delicat de Părintele Profesor, încât atât ucenicii Părintelui Arsenie cât și ai lui Corneliu Zelea Codreanu, nedându-și seama, trec cuvântul Părintelui Profesor la categoria laudelor.

Iată cuvântul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae:

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si statea luni de zile uneori. Dupa aceea s-a facut calugar, a stat in Bucuresti pe la un frate al meu… Era o taina in el, era un om care spunea cu hotarare, nu spunea cu ezitari, cum spun alti oameni, si cum si eu imi dau seama ca nu pot defini lucrurile. El parca le spunea in asa fel ca dadea o siguranta omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu stiu sa fi pus intr-un mod foarte complicat problemele; el le spunea intr-un mod hotarat, asa fara ezitari. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu stiu de ce n-a mai venit la mine.

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine…[5]

Copila sfinției sale, doamna Lidia Stăniloae, însă, explică foarte clar dezamăgirea dureroasă și ‎îngrijorarea de mare intensitate pe care a suferit-o tatăl său, în legătură cu mântuirea ‎celui ce a generat mișcarea de la Prislop.‎

Iată ce ne dezvăluie, în modul ei de fină și adâncă observație:

Dar Atena a însemnat mult mai mult decât aceste amintiri. ‎Acolo, după ce și-a ‎însușit temeinic limba greacă atât cea vorbită, ‎cât și cea clasică, tata a dat peste ‎manuscrisele vechi din ‎Biblioteca Națională. Acolo s-a întâlnit cu scrierile ‎Sfinților ‎Părinți, cu Dositei al Ierusalimului și cu Grigore Palama. Mai cu ‎seamă ‎atunci a început să intuiască ce trebuia de fapt să fie ‎teologia și a înțeles că locul ‎lui era acolo unde Dumnezeu îl ‎condusese pe căi și drepte și ocolite, așa cum ‎face totdeauna cu ‎aleșii Săi. (în anii din urmă unele voci mărunte de ‎mini ‎dogmatiști de provincie, consecvenți în invidia lor prost ‎mascată, spun pe la ‎colțuri, la diferite ocazii că, de fapt, Stăniloae ‎nici n-a știut chiar atât de bine ‎grecește. Se prea poate. Se prea ‎poate ca alții să fi știut mai bine. Se pune însă ‎atunci întrebarea ‎de ce n-au tradus aceștia monumentala operă care este ‎Filocalia, ‎care a jucat și joacă un rol atât de important în spiritualitatea ‎românească? De ce nu traduc ei alte ‎texte patristice, care-și așteaptă tălmăcitorul? ‎Iar în alternativa, ‎că cei în cauză nu cunosc limba greacă, cum pot aprecia cât ‎de ‎bine o stăpânește altul?‎

Se mai petrece de asemenea un fenomen din seria celor de ‎sub folclor elaborat ‎de persoane semi agramate, ale căror ifose ‎culturale nu impresionează pe nimeni. ‎Respectiv un preot ‎pensionar de provincie, hotărât să devină autor, un «cuvios» ‎de ‎la o biserică din centrul Bucureștiului cu atitudini dubioase, ‎care stârnesc, ‎indulgent spus, nedumerire și alte asemenea ‎personaje mânate de vechi afecțiuni ‎sau de solidarități ‎regionale, afirmă că meritul lui Stăniloae este minim, că el a ‎fost ‎antrenat în traducerea Filocaliei de călugărul Arsenie Boca, ‎căruia îi revine, ‎vezi bine, meritul principal pentru elaborarea ‎acestei opere uriașe. Dacă aceasta ‎este realitatea, cum de ‎‎«exegeții» săi nu s-au întrebat de ce n-a tradus acesta, ‎niciodată, ‎un singur rând din sus-numita operă, lăsând-o pe seama altuia. ‎Un ‎profesor de formatul intelectual și spiritual al lui Stăniloae ‎să fi fost „ucenicul” ‎studentului său, de la care n-au ieșit la ‎iveală, să ne fie cu iertare, decât ‎compuneri minore publicate cu ‎trudă de puținii săi admiratori și mai cu seamă ‎admiratoare, ‎care n-au atras niciodată atenția, nici a specialiștilor, nici ‎a ‎cititorilor de scrieri spirituale? De altfel am mai menționat în ‎cursul lucrării de ‎față anumite aspecte ale acestei probleme.)‎

Revenind: Manuscrisele Sfinților Părinți au avut o influență ‎uriașă asupra ‎gândirii și operei lui. Tânărului, care abia ‎împlinise douăzeci și șapte de ani i s-a ‎hărăzit să tălmăcească și ‎să interpreteze ca nimeni altul gândirea riguroasă a ‎Părinților ‎Bisericii. A întâlnit acele comori și nu s-a mai despărțit de ‎ele ‎niciodată, rămânând cu ele într-o comuniune strânsă și de nimic ‎întreruptă. ‎Căci părintele Stăniloae nu a tradus numai și ‎comentat scrierile Filocaliei, dar a ‎trăit în spirit filocalic, ele ‎devenind însuși modelul și modul lui de viață. Numai ‎o ‎asemenea întrepătrundere totală între gândire și trăirea ‎spiritualității lor putea ‎duce la o operă atât de unitară, de ‎amplă și de profundă. De acest spirit a ‎impregnat și viața lui ‎familială, și nimeni nu poate depune mai bine mărturie ‎decât mine, despre felul exemplar de creștinism ‎adevărat în care au viețuit și ‎conviețuit atât el, cât și soția sa.‎

A stat un timp la Paris, de unde a revenit cu fotocopiile ‎manuscriselor originale ‎ale Sfântului Grigore Palama. Ele aveau ‎locul lor pe biroul tatei și nu mi-1 pot ‎aminti în acea odaie ‎spațioasă de la Sibiu, din strada Mitropoliei, decât ‎aplecat ‎asupra lor și descifrându-le migălos cu o lupă uriașă.‎

‎[…]‎

Pe drept cuvânt s-a spus mai târziu că limbajul Filocaliei, așa ‎cum a tradus-o ‎tata, are o frumusețe și o plasticitate deosebită și ‎că ea a reprezentat o îmbogățire ‎a limbii noastre. Este ceea ce ‎spune de altfel și Emil Cioran, într-o scrisoare mult ‎citată și în ‎care numește traducerea Filocaliei imul dintre marile evenimente ‎nu ‎numai ale spiritualității, dar și ale culturii românești.‎

După un timp, a venit părintele Arsenie de la Sâmbăta, pentru ‎a scrie după ‎dictatul tatei și l-a ajutat astfel câteva săptămâni la ‎munca de traducere.‎

Despre el s-au vorbit multe, bune și mai puțin bune, cu atât mai ‎mult cu cât ‎evoluția lui a fost neobișnuită. Se numea Zian Boca, ‎originar din zona ‎Apusenilor și fusese student la pictură la ‎București, vreme de un an. Apoi s-a ‎hotărât pentru teologie. ‎Cum la București se aciuase și el, ca atâția alții, la ‎unchiul ‎Gheorghe, căruia el i-a dat porecla „Babu”, s-a apropiat și de ‎noi.‎

Dintr-o autentică dorință de trăire spirituală, fără îndoială, ‎și cu multă ‎sinceritate, a început să ducă o viață foarte ascetică. ‎Pleca dimineața la pădure, ‎având cu el o scândurică pe care ‎îngenunchea la rugăciune și medita îndelung.‎

S-a călugărit la Mănăstirea Sâmbăta, luându-și numele de ‎Arsenie. A continuat ‎o vreme să ducă o viață aspră și a căpătat ‎o anumită notorietate. Venea deseori la ‎noi, fiind primit ca un ‎membru al familiei. Discuta mult cu tata, care îi vorbea ‎cu ‎insistență despre dreapta socoteală și despre smerenie, așa cum ‎se menționau ‎ele în Filocalie și care, considera tata, erau două ‎virtuți de bază ale unui monah.‎

îi repeta mereu părintelui Arsenie: „Cel mai mare pericol ‎pentru un călugăr este ‎să se lase smintit de laudele celorlalți.” ‎‎(Trebuie să subliniez că termenul de ‎‎„sminteală”, care apare ‎deseori în scrierile spirituale, nu are semnificația unei ‎anomalii ‎psihice, a unei minți deranjate, ci a ducerii în ispită, a abaterii ‎de pe ‎drumul plin de eforturi și jertfe, care este viața unui ‎călugăr adevărat). „Fugi cât ‎poți atunci când cineva începe să te ‎privească cu admirație, să te laude. Oricât ar ‎părea de ‎nevinovată, faima pe care oamenii o construiesc în jurul tău ‎are ‎consecințe fatale. Știau ei Părinții ce știau atunci când fugeau de ‎lume și se ‎izolau m singurătate… Smerenia e cea mai eficientă ‎armă a monahului, în lupta ‎cu ispitele, cu tentațiile zilnice…” ‎spunea tata.‎

Din păcate, de cuvintele lui de prevenire, constituind un ‎avertisment real, nu s-a ‎ținut seama. Au fost desigur și alte ‎asemenea cazuri. Mulți au eșuat în drumul de ‎ascensiune ‎spirituală pentru că s-au lăsat ademeniți de trufie, de perfidia ‎slavei ‎deșarte. Pe de o parte, se greșește construindu-se idoli și ‎legende, din nevoia de ‎extraordinar și senzațional, care a ‎animat omenirea dintotdeauna. Pe de altă parte, ‎laudele și ‎admirația simt o capcană dulce, căreia îi cad pradă cei ce nu sunt destul ‎de tari pentru a le rezista. Adulația mulțimii le ‎devine necesară, se scaldă în auto ‎admirație, în convingerea că ‎sunt supraoameni care nu pot să greșească, în ‎voluptatea faimei ‎pe care cred că au dobândit-o. Odată deschisă poarta trufiei, ‎prin ‎ea năvălesc toate celelalte păcate. După cum spun Sfinții Părinți, ‎monahii ‎trebuie să lupte continuu împotriva acestor ispite ‎fundamentale, care îi prăvălesc ‎de pe drumul îngust și spinos al ‎ascensiunii spre adâncurile impure.‎

La vremea aceea însă, părintele Arsenie se considera încă ‎ucenicul tatei și vreme ‎de câteva săptămâni a scris după dictat, cu ‎scrisul lui mărunt și ordonat, ceea ce ‎traducea tata din limba ‎greacă. Mai târziu, unii admiratori, mai ales admiratoare, ‎mai ‎ales de ele n-a dus lipsă părintele Arsenie, au imaginat diverse ‎povestioare, ‎conform cărora el l-ar fi influențat pe tata să traducă ‎Filocalia etc. Cu o asemenea ‎inflație de buni sfătuitori ai tatei, de ‎mentori ai săi, de inspiratori ai operei sale, ‎suntem de altfel ‎obișnuiți. Astfel că nu merită să li se dea atenție. Păcat că, ‎alături ‎de autori autoproclamați ca atare, vezi preotul Streza sau ‎gălăgioși mereu ‎în goana după notorietate, ca părintele Marchiș, ‎s-au înregimentat în susținerea ‎unei cauze care nu depășește un ‎sentimentalism pueril, jurnaliști cum ar fi ‎Răzvan Codrescu și ‎alți câțiva, de la care s-ar aștepta mai mult discernământ.‎

‎[…]‎

Ne-am văzut toți de treburile noastre. Tata traducea Filocalia ‎mai departe, Scria ‎acum singur, căci părintele Arsenie plecase ‎între timp. Se mai necăjea uneori din ‎cauza penițelor. Nici ele nu ‎mai erau ce fuseseră înainte. Se stricau foarte repede ‎și ‎mâzgăleau hârtia. Lelița Mărie, care mergea zilnic cu laptele la ‎Sibiu aducea ‎mereu penițe. Se minima tot timpul „cât poate să ‎scrie im om” și aducea penițe.‎

‎(într-un articol al Mitropolitului Antonie, dedicat tatei, am ‎citit o frază care, ‎mărturisesc, m-a nedumerit.—N-a fost, de fapt, ‎nici prima, nici ultima. — Scria ‎I. P. S. acolo că, fără părintele ‎Arsenie, difuzarea Filocaliei în popor n-ar fi fost ‎posibilă. Cu tot ‎respectul cuvenit aș vrea să precizez că audiența ‎părintelui ‎Arsenie se mărginea la o arie destul de restrânsă, locală, mai ‎mult ‎sudul Ardealului și că Filocalia s-a răspândit în toată țara ‎cu destulă repeziciune. ‎Chiar și în acele colțuri în care nu se ‎auzise de părintele Arsenie, de pildă în ‎Moldova, unde părintele ‎Cleopa și alți călugări îmbunătățiți din mănăstirile ‎nemțene ‎câștigaseră pe bună dreptate venerația populației. ‎Incontestabil, ‎poporului venit la Sâmbăta, părintele Arsenie i-a vorbit ‎de ‎Filocalia și printre admiratorii lui au fost destui care au auzit astfel de ea. Dar ‎asta este cu totul ‎altceva.‎

La sosirea tatei la catedră în București, la începutul anului ‎‎1947, faima ‎Filocaliei îl precedase de mult. I. P. S. o știe desigur ‎foarte bine, el însuși era ‎student al Facultății de Teologie. Ea era ‎cunoscută în cercurile intelectuale ale ‎capitalei, printre monahii ‎din Moldova, pretutindeni. Ținând seama că primul ‎volum se ‎tipărise în 1946, lucrurile sunt evidente, indiferent de direcția în ‎care se ‎îndreaptă simpatiile sau antipatiile autorului articolului ‎După cum ar trebui să ‎știe, popularitatea părintelui Arsenie se ‎limita la cercuri destul de restrânse, ‎foarte puțin la cele ‎intelectuale, în orice caz nu avea amploarea pe care el o ‎dorește. ‎Astfel că orice comentariu este de prisos.)‎

‎[…]‎

Mai erau și bieți oameni, pe care nenorocirile îi sfărâmaseră, ‎Li se luase totul, ‎cei dragi zăceau Dumnezeu știe prin ce ‎pușcărie, poate că nici nu mai erau în ‎viață. Nu mai aveau nici o ‎sursă de câștig și mureau literalmente de foame. ‎Descoperiseră ‎credința, biserica, drept unica sursă de consolare. Atât le ‎rămăsese ‎și era foarte mult. Nenumărați oameni s-au salvat cu ‎ajutorul credinței din cele ‎mai teribile crize. Căci atâta timp cât ‎nu-i părăsea nădejdea în Dumnezeu, nu era ‎totul pierdut. Din ‎păcate, la unii dintre aceștia sistemul nervos claca și o ‎luau ‎uneori alături de drum. Le lipsea ceea ce tata tradusese atât de ‎plastic din ‎limba Sfinților Părinți, ca „dreapta socoteală”. ‎Cucernicia devenea o sumă de ‎superstiții, de credințe care frizau ‎erezia, fanatismul, bigotismul bolnav. Pe toți ‎tata i-a primit cu ‎brațele deschise. A avut întotdeauna nelimitata convingere ‎că ‎oamenii sunt buni, demni de încredere. Vedea sinceritate și bune ‎intenții și ‎acolo unde, în mod evident, acestea nu existau. Din ‎această cauză s-a înșelat ‎uneori asupra celor care veneau la el. ‎Era mișcător cu câtă sârguință încerca să ‎descopere părți bune, ‎calități în fiecare om. Pe cât de accentuat spirit critic ‎și ‎discernământ dovedea în domeniul activității sale intelectuale, ‎pe atât îi ‎lipseau ele în aprecierea oamenilor.‎

Acest lucru a avut urmări nefaste și ne-a pricinuit mari ‎neajunsuri. Mama, care ‎cântărea oamenii mult mai realist, îi ‎atrăgea deseori atenția: „Lasă-1 pe cutare:.. ‎sau cutare”, spunea. ‎‎„Să nu ne mai facem de lucru cu… Nu-mi inspiră nici ‎o ‎încredere”, îi repeta ea tatei cu acel formidabil bun-simț pe care-1 ‎moștenise de ‎la părinții ei, țărani cuminți și ponderați.‎

Tata răspundea cu îngăduință: „Săracul, face și el ce poate. E ‎cam snob (sau ‎carierist, sau ciudat etc. după cum era cazul), dar ‎e bine intenționat. Cineva ‎trebuie să-l ajute.‎

Nu, cu toată îngăduința și bunele intenții, nu i-a schimbat, ‎deși i-a ajutat cât a ‎putut. Mai târziu, după ce își realizau ‎scopurile, nu-i mai interesa relația cu tata. ‎Dimpotrivă. Cu ‎durere trebuie să spun că unii n-au păstrat nici măcar o ‎atitudine ‎indiferentă, ci au lovit cât au putut în el și în noi, ca și ‎cum în felul acesta ar fi ‎scăpat de obsesia binelui care li se ‎făcuse.‎

Toate acestea l-au îndurerat nespus pe tata. Spre sfârșitul ‎vieții a fost dezamăgit ‎de unii oameni și abătut. Se străduise ‎mereu să propovăduiască credința creștină ‎în forma ei cea mai ‎pură, fără interese materiale sau dorințe de glorie ‎îndoielnică. ‎Și iată, sentimentele religioase, pe care el le credea sincere, au ‎fost ‎de multe ori folosite în scopuri care nu serveau câtuși de ‎puțin virtuților creștine ‎sau dorinței de mântuire.‎

îmi amintesc, bunăoară, de un preot de la o biserică din ‎centrul Bucureștiului. ‎După ce făcea rugăciunile cerute de ‎credincios, îi spunea: „Trebuie să mai facem ‎câteva ședințe ‎pentru ca să ai rezultatele dorite.”‎

Tata a avut cu el o discuție serioasă, încercând cu tact, dar ‎foarte categoric, să-l ‎facă să renunțe la asemenea practici. ‎‎„Părinte”, i-a spus în cele din urmă, „doar ‎nu ești dentist ca să ‎chemi bolnavul la mai multe ședințe de tratament până ‎îi ‎plombezi măseaua.” Preotul n-a renunțat la practica ‎‎„ședințelor” și încă o dată, ‎oameni de bună-credință au căpătat ‎o imagine falsă despre rugăciune și despre ‎relația omului cu ‎Dumnezeu. Și, la fel de grav, despre integritatea ‎slujitorilor ‎Bisericii. Pentru că, din păcate, deși cei de acest fel sunt ‎puțini, ‎greșelile lor întunecă și imaginea majorității preoților, cinstiți și ‎cu ‎adevărat dedicați menirii lor.‎

Mulți se simțeau atrași de fenomenul religios mai ales ‎pentru o anumită ‎spectaculozitate, pe care o vedeau într-în- sul, ‎lucru foarte dăunător, după cum ‎spunea tata. De pildă, într-o ‎vară, cu câteva zile înainte de Sfântul Ilie, fiind la ‎Vlădeni, am ‎întâlnit într-o după-amiază, pe când ne plimbam pe șoseaua ‎de ‎deasupra gării, un grup de oameni. Erau bărbați și femei, vreo ‎cinci, șase, care ‎veneau din sus, de către varnițe.‎

S-au oprit, au salutat și văzând că au în față un preot au cerut ‎să fie ‎binecuvântați. Tata i-a întrebat încotro se duc. „Ne ducem ‎la Mănăstire la ‎Sâmbăta”, a răspuns cel mai în vârstă. Parcă-1 ‎văd și acum: era negricios, cu o ‎barbă lungă, pe jumătate ‎căruntă. „Pe jos? Doar e foarte departe”, a spus tata ‎mirat. ‎‎„Trebuie să fie vreo optzeci de kilometri.” „Da, părinte, dar ‎trenurile sunt ‎scumpe. Și vrem neapărat să fim acolo de Sfântul ‎Ilie, fiindcă părintele Arsenie ‎începe să vorbească păsărește și ‎apoi se urcă cu căruța de foc la cer.”‎

Nu ne-a venit să credem. Omul vorbea cu un entuziasm de ‎nedescris. Au plecat ‎grăbiți ca s-ajungă la timp.‎

‎„Săracii oameni”, spunea tata. „Sunt naivi și dornici de ‎extraordinar. ‎Interpretează fiece cuvânt așa cum vor ei. Ar trebui ‎să fim mai atenți la felul în ‎care ne exprimăm în fața lor și; să ‎mai renunțăm la spectaculozități ieftine.”‎

A fost foarte abătut, ca de multe alte ori. „Așa se nasc rătăciri ‎periculoase în ‎popor”, spunea.‎

Pe de altă parte, avea mare încredere în credința profundă a ‎oamenilor. Urmărea ‎impresionat gesturile de mare cucernicie ‎care dovedeau o legătură reală cu ‎Dumnezeu și conștiința ‎prezenței Lui în fiecare clipă a vieții noastre. Se ducea cu ‎mare ‎plăcere la Biserica Sfântul Mina, unde se perindau zilnic ‎nenumărați ‎oameni, mânați de certitudinea că sfântul îi ajută. ‎Părintele Leu, răposatul paroh, ‎i-a povestit odată despre o femeie ‎care se prosterna la moaștele sfântului, ‎atingând lemnul raclei cu ‎un stilou. Copilul ei urma să dea un examen foarte ‎important și ‎femeia îl implora pe Sfântul Mina să-i conducă mâna la ‎lucrarea ‎scrisă… Era fără îndoială o naivitate și unii vor zâmbi auzind ‎așa ceva, ‎dar tata era foarte mișcat de asemenea credință plină ‎de fervoare.‎

Mai ales credința fierbinte a femeilor care se rugau pentru ‎familia lor îl ‎impresiona. „Femeile țin credința vie în popor”, ‎spunea el. „ Ele transmit cu ‎căldură, dragoste și devotament ‎flacăra de nestins a sentimentului religios, ‎profund și curat.” ‎Citea cu foarte mare plăcere cartea lui Evdokimov, „La femme ‎et le ‎salut du monde” și o cita adesea.‎

Pe cât îl înduioșau gesturile discrete și modeste care ‎dovedeau o credință ‎puternică, pe atât dezaproba dorința „de a ‎se pune în scenă” a unor slujitori ai ‎Bisericii.‎

Îl iubea și-l aprecia foarte mult pe părintele Serafim Popescu de la Mănăstirea ‎Sâmbăta, care cu modestie și neclintită ‎voință a constituit totdeauna un exemplu ‎de consecvență și ‎fermitate în credință. Pe el îl considera ca pe adevăratul lui ‎elev ‎și ucenic.‎

‎„Legătura cu Dumnezeu se susține în taina rugăciunii și în ‎liniștea chiliei, nu pe ‎scenă”, spunea el. „Nu în lumina rampei, ‎nu urmărind efecte de extraordinar, de ‎senzațional. Părintele ‎Serafim e un adevărat călugăr. Fără ostentație, fără goana ‎după ‎admirația oamenilor. Nimic nu e mai dăunător pentru viața ‎spirituală decât ‎laudele și elogiile care fac să dispară subțirimea ‎gândirii, smerenia și aspirația ‎spre o viață cu adevărat ‎îmbunătățită. Părintele Serafim aplică într-adevăr ‎regulile de ‎trăire filocalică. Dacă n-ar fi stat el acolo, consecvent și modest, ‎ca o ‎stâncă în bătaia valurilor, s-ar fi dus totul de râpă la ‎Sâmbăta.”‎

După ce ne-am mutat la București, a cunoscut și alți monahi ‎care ilustrau ‎virtuțile unei vieți întru Domnul, cum ar fi ‎părintele Cleopa sau părintele Paisie ‎de la Sihla. I-a iubit și ‎respectat și n-a încetat niciodată să-i dea de exemplu ‎altora. Dar ‎despre întâlnirile cu ei ca și cu alte chipuri cu adevărat ‎venerabile ale ‎monahismului românesc, voi vorbi la timpul ‎cuvenit.‎

‎[…]‎

Tatei îi plăcea foarte mult să facă excursii la munte. în vara ‎anului 1946 fusesem ‎în Munții Făgărașului. Am plecat, un grup ‎mai mare de la Sâmbăta. Erau cu noi ‎părintele Arsenie și ‎părintele Serafim. Acesta râdea tot timpul, cu ‎nevinovăție, ‎minunându-se ca un copil de frumusețea locurilor.‎

Am ajuns la cabana Sâmbăta și am înghețat. Cele două ‎intrări ale cabanei erau ‎păzite de soldați înarmați, care ne-au ‎privit cu suspiciune și ne-au întrebat ce ‎căutăm și unde ne ‎ducem. Ne-au controlat legitimațiile, făcându-ne să ne simțim ‎ca niște criminali care încă n-au fost prinși. Am dormit la ‎cabană. Cabanierul, ‎nea Miș, un sas bătrân și rumen, cu mustăți ‎mari albe, ne-a prevenit să nu ieșim ‎pe întuneric în curte.‎

A doua zi, dis-de-dimineață am plecat spre Fereastra Mare. ‎Ne întovărășea și ‎nea Miș, prietenul nostru. Cu toți cei aproape ‎șaptezeci de ani pășea voinicește, ‎încât abia ne puteam ține după ‎el. Am ajuns sus după câteva ore bune de urcuș. ‎Doamne, ce ‎minunat era!‎

De jur împrejur se vedea o mare de spinări stâncoase. în zare, ‎acoperit de ‎catifeaua întunecată a jnepenilor, trona ca un ‎adevărat rege al munților, ‎Moldoveanu. Tata nu se mai putea ‎sătura să privească. Era într-adevăr un ‎spectacol magnific. Am ‎uitat pe loc oboseala, ne simțeam sprinteni ca niște capre ‎de ‎munte și ne venea să zburăm.‎

De altfel, sus, pe Gălășescu, săreau din stâncă în stâncă vreo ‎două capre, ‎privindu-ne cu curiozitate. în aerul dureros de clar, ‎ni se părea că simt la doi pași ‎de noi.‎

Am plecat mai departe spre lacul Urlea. Era un spectacol ‎imperial, de-o ‎grandoare care depășea cu mult somptuozitatea ‎oricărui palat. Pe povârnișul ce ‎cobora spre lac creșteau flori de ‎nu-mă-uita de un albastru intens care-ți lua ochii. ‎Erau mult mai ‎mari decât cele obișnuite, astfel că ni se părea că am nimerit, ‎ca ‎Gulliver, într-o țară de uriași.‎

Ne-am întors spre seară. Câinele lui nea Miș, un lup frumos ‎și neastâmpărat, ‎căruia îi ardea de zbenguială, m-a mușcat de ‎picior. Dintr-odată, fără nici un ‎motiv! Catastrofa era gata! De ‎nimic în lume nu mi-era mai frică decât de ‎turbare, mai ales de ‎când un flăcău din Vlădeni, mușcat de câinele lui, murise în ‎chip ‎groaznic. Tata, care era și mai sperios la boală, mai ales după ‎moartea ‎Mioarei, mi-a spus că ar fi bine să plecăm a doua zi la ‎Sibiu să-mi fac injecții, cu ‎toate că părintele Arsenie a încercat să ‎mă convingă de contrariul.‎

‎„Nu te duce! Te asigur eu că nu se întâmplă nimic!” „De unde ‎știți?” am ‎întrebat. „Nimeni nu poate garanta așa ceva.”‎

Cuvântul părintelui Arsenie era considerat de admiratorii ‎lui drept literă de ‎evanghelie. Dar era ușurință și infatuare ca ‎altul să hotărască în locul meu într-o ‎împrejurare care, eventual, ‎putea avea consecințe grave. Tata n-ar fi făcut ‎niciodată așa ceva. ‎El ne dăduse de mici dreptul la libertatea de decizie în ‎lucrurile importante, ceea ce, poate, nu era prea ‎obișnuit pentru acele vremuri. ‎‎(De două ori în viața mea a ‎intervenit categoric. Prima dată, cu eterna lui ‎încredere în ‎oameni, s-a lăsat înșelat de aparențe. Nu și-a iertat-o niciodată. ‎A ‎doua oară ne-a cerut, lui Dumitraș și mie, să luăm o hotărâre ‎pe care n-am ‎regretat-o o singură clipă. Dimpotrivă!)‎

Am ajuns peste două zile la Sibiu și am încasat înțepăturile ‎de rigoare. Sunt ‎convinsă, cum eram și atunci, că le-am făcut ‎degeaba. Câinele era sănătos. Dar ‎astăzi aș proceda la fel.‎

Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, ‎între timp, ‎părintele Arsenie plecase la Prislop. Tata, căruia îi ‎ceruse sfatul, se împotrivise ‎proiectului de a face acolo o ‎mănăstire de maici.‎

Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în ‎acest scop. Au ‎discutat îndelung amândoi. Tata avea o expresie ‎foarte severă, de puține ori îl ‎văzusem atât de categoric. Nu era ‎de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest ‎lucru ar putea da ‎loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri.‎

‎„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită ‎acolo. Adună câțiva ‎tineri buni, serioși, și întemeiați acolo o ‎mănăstire, cu activitate duhovnicească, ‎cu slujbe, predici, ‎educație religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o ‎și ‎de o activitate intelectuală, pe lângă cea pastorală. Sigur se ‎găsesc călugări care ‎vor să se dedice studiului. Se pot face ‎traduceri, mai există atâtea manuscrise ‎neexplorate. Poate lua ‎naștere acolo un centru cu adevărat important de care să-ți ‎legi ‎numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”‎

Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici ‎măcar atunci când ‎mănăstirea de maici a fost desființată și el ‎s-a stabilit împreună cu maica Zamfira ‎la București, în casa ‎părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. ‎Nu ‎mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost ‎acel chip cu ‎trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi ‎recunoscut. Nu mai era părintele ‎Arsenie cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o scândură ‎îngustă, ‎rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ce-1 ‎ascultau ‎cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu păsărește!” ‎Devenise o persoană ‎anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.‎

După moartea tatei, într-o emisiune la Europa Liberă, ‎dedicată personalității lui, ‎pe lângă contribuții serioase, de un ‎înalt nivel teologic, cum ar fi cea a părintelui ‎Viorel Mehedințu ‎de la Heidelberg, am auzit, spre surprinderea noastră, ‎cuvintele ‎unui monah bucureștean, paroh la o bisericuță centrală, ‎Stavropoleos, ‎care îl declara pe Stăniloae drept „ucenicul ‎părintelui Arsenie”.‎

Abstracție făcând de faptul că, din punct de vedere ‎cronologic, afirmația e ‎neverosimilă, că de obicei studentul e ‎ucenicul profesorului și nu invers, nimeni ‎nu cunoaște lucrări ‎teoretice fundamentale ale părintelui Arsenie care să-l ‎fi ‎determinat pe Stăniloae, oricum imul dintre marii dogmatiști ai ‎lumii, de a se ‎înrola în rândurile „ucenicilor” sus-numitului. Las ‎deoparte faptul că tata nu avea ‎suficientă „imaginație” pentru a ‎admira pe cineva care „vorbea păsărește”, sau ‎intenționa să „se ‎ridice la cer cu căruța de foc a Sfântului Die”. Dacă ‎preacuviosul ‎monah, de mai sus, numit paie-mi-se, Marchiș (sau Marchiș), ‎este ‎susceptibil la asemenea „fapte de credință”, este treaba lui. ‎Dar simpatiile pe care ‎le are nu-i dau dreptul de a strâmba ‎adevărul. Ar fi mai de grabă de dorit să ‎încerce a citi câteva ‎pagini din opera lui Stăniloae ca să se lămurească ‎asupra ‎disponibilităților acestuia de a adera sau nu la anumite ‎atitudini ‎extravagante, câtuși de puțin în spiritul dreptei-credințe. Cine l-‎a ‎cunoscut sau îi cunoaște cât de cât opera, știe că el nu a fost ‎niciodată o ‎persoană gata să se aflameze pentru spectaculozități ‎ieftine și exaltări discutabile. ‎S-a menținut ferm în cadrul ‎învățăturii Bisericii și a pledat, dar de câte ori, ‎pentru modestie, ‎dreaptă socoteală, severitate a vieții monahale, conținut ‎teologic ‎al propovăduirii celor care, îmbrăcând haina călugărească, ‎îmbracă odată ‎cu ea și niște îndatoriri de viață aspră, ascetică, ‎riguroasă, în spiritul bunei tradiții ‎a Sfinților Părinți.‎

Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una ‎care am fost de față ‎la aceste împrejurări, că fata a ținut mult la ‎părintele Arsenie, atâta vreme cât ‎acesta s-a menținut în limitele ‎îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict în ‎concepțiile și ‎prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale.‎

Și a așteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări a ‎religiozității ‎populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la ‎un anumit moment, când ‎părintele Arsenie a adoptat alt mod de ‎a vedea lucrurile, relațiile dintre ei s-au ‎răcit, tata nu i-a mai ‎aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut să ‎accepte ‎critica și observațiile tatei. Și sentimentele lui Stăniloae în urma ‎acestei ‎îndepărtări se pot descrie prin- tr-un singur cuvânt: ‎dezamăgire profundă.‎

La timpul cuvenit, am scris la redacția postului Europa ‎Liberă pentru a restabili ‎adevărul (dar de câte ori a trebuit s-o ‎fad). Din păcate, după cum mi s-a spus ‎după vreo jumătate de ‎an, scrisoarea mea n-ar fi ajuns niciodată. De mirare ‎pentru ‎poșta germană, care funcționează foarte bine.‎

De altfel nu e singura fantezie care a apărut. Diverse fețe ‎preoțești și monahale, ‎de la care am aștepta mai multă ‎seriozitate, printre ele chiar un arhimandrit care ‎și-a luat un ‎doctorat în Grecia, bazându-se pe simpatia lor pentru senzații și ‎false ‎minuni, menite să zăpăcească mințile oamenilor cu ‎‎„vorbiri păsărești” și „căruțe ‎de foc”, sau alți „cunoscători” ai ‎vieții și operei tatei, din țară și străinătate, scot ‎din pălăria ‎scamatorului tot felul de afirmații de felul celor de mai sus, fără ‎a se ‎osteni să cerceteze realitatea. De ce? Atât de puțin contează ‎onestitatea ‎cuvântului scris? Atât de neînsemnată e conștiința ‎afirmării adevărului?‎

Mai mult, câteva persoane, din fericire puține, au scris ‎articolașe, roade ale unei ‎imaginații bogate, care n-aveau un ‎dram de adevăr în ele, atribuindu-i tatei ‎cuvinte, simpatii, ‎intenții pe care nu le-a avut niciodată. S-au fabricat și ‎internări ‎fictive ale acestuia în spital, ca să sublinieze devotamente, ‎prietenii ce ‎n-au existat decât în închipuirea lor. Acești „prieteni ‎buni” ai tatei erau neapărat ‎persoane pe care autorii le admirau ‎și cărora, o relație strânsă cu Stăniloae le-ar fi ‎sporit, în ochii lor, ‎‎„razele din aureolă”. Ca să spun așa, a înflorit un ‎adevărat ‎folclor, pe care ținuta discretă și totdeauna ponderată a tatei nu ‎l-a ‎meritat. Dar voi reveni la timpul cuvenit.‎

S-a mai întâmplat și alt fenomen curios. Pentru că anumite ‎nume menționate de ‎tata în convorbiri pe care pretind că le-ar fi ‎avute cu el, despre care relataseră, le ‎displăcea unora, le-au ‎schimbat introducând altele, ale unor persoane pe care le ‎agreau. Dovedeau astfel fie naivitate, fie lipsă de ‎cunoaștere, atât a oamenilor, cât ‎și a felului de gândire a lui ‎Stăniloae, pe care intrigile și meschinăria nu l-au ‎încântat ‎niciodată. Și o lipsă de onestitate și bună-credință, care sade rău ‎oricui, ‎pe care nici un rang n-o scuză.‎

‎[…]‎

A mai existat o singură speranță de a-1 vedea pe tata. După ‎vreun an am aflat că ‎se va judeca un nou proces, cel al lui Paul ‎Sterian. Urmau să fie aduși ca martori ‎o parte dintre cei ‎implicați în procesul Rugului Aprins.‎

Doamna Mironescu auzise că l-ar aduce ca martor pe soțul ‎ei. De tata nu știa ‎nimic. Ne-am dus, nădăjduind că îl vom ‎putea vedea pe tata. Nu l-au adus. L-am ‎văzut în schimb pe ‎Codin Mironescu. Slab, gălbejit ca o lămâie stoarsă. ‎Doamna ‎Mironescu a izbucnit în lacrimi. Dar cel puțin știa acum că ‎trăiește.‎

Mai venise ca martor actorul Emil Botta. La ieșire ne-a întins ‎în tăcere mâna, ‎doamnei Mironescu, mamei, mie. Știa oare cine ‎suntem, sau bănuia numai, după ‎chipurile noastre plânse, că eram implicate în tragedia care se juca în acea ‎sală? ‎Altfel decât tragediile în care jucase el la teatru, unde cortina se ‎lăsa după ‎câteva ore. Aici cortina nu se mai lăsa defel… Aplecat ‎apoi ca o umbră, cu capul ‎în pământ, cu pașii mari, învăluit de o ‎tristețe teribilă. Reală, trăită cu adevărat…‎

Cu asta s-au epuizat toate posibilitățile de a-1 vedea ‎vreodată pe tata. Nici veste ‎de la el n-am primit. Mama se ‎îngrijise să avem totdeauna nuci în casă, pentru ‎cazul că ne-ar ‎da voie să ü trimitem pachet. Aflase că e foarte bine să trimiți ‎nuci, ‎fiindcă sunt hrănitoare. Am rămas cu ele, niciodată n-a ‎fost vorba de așa ceva.‎

Într-o zi, venind acasă, am găsit-o pe mama cu fața plânsă, ‎cu ochii roșii. „Ce s-‎a întâmplat?” Fusese în oraș și o întâlnise pe ‎Julieta Constantinescu, respectiv ‎maica Zamfira, fosta stareță de ‎la Prislop. Cum am mai spus, după desființarea ‎mănăstirii se ‎stabilise împreună cu părintele Arsenie la București, în ‎casa ‎părinților ei. „Am auzit c-a murit părintele Stăniloae”, i-a spus ‎ea mamei cu ‎o totală lipsă de tact. „Nu-i adevărat! Niciodată!” ‎‎„Zâmbea când m-a întrebat!” a ‎adăugat mama cu amărăciune. ‎‎„A traversat strada ca să vină la mine. Și mi-a ‎strigat de la zece ‎pași, „am auzit că părintele Stăniloae a murit!” „N-a murit! ‎Sunt ‎destui care se bucură să răspândească asemenea vești, dar n-a ‎murit. Știu ‎sigur!” a ripostat mama.‎

Am plâns amândouă toată ziua și apoi am încercat să ne ‎convingem una pe alta ‎că așa ceva nu era posibil. Nu putea să ‎moară, era dincolo de orice îndoială. „Aș ‎fi simțit, aș fi visat, aș ‎fi aflat într-un fel!” spunea mama. „Sunt sigură că e în ‎viață!”‎[6]

Note:

[1] Florin Duţu, „Şi cărţile au fost deschise”, Părintele Arsenie Boca ‎(1910-1989)‎ ‎- o biografie, Ed. Floare Albă de Colţ, Bucureşti, 2013‎, coperta I, verso.

[2] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Sibiu, 1947, pp. XI-XII.

[3] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM, <http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/Carti%20de%20la%20Biblioteca%20Teologica%20Digitala%20-%20Apologeticum/filocalia%2002.pdf>, descărcat 07.07.2013 14:42:24, ⁴2005, Vol. II, pp. 5-6.

[4] MIT:‎

Lucian BLAGA (Cluj, sfârșitul anilor ’40):‎

‎„Lucian Blaga: – Fericit ești Părinte Arsenie, că ‎ai ajuns un mit!‎

Arsenie Boca: – Pentru ce, Maestre?‎

Lucian Blaga: – Pentru că crezi ceea ce spui! ‎Arsenie Boca: – Maestre, «căciula» ‎aceasta eu nu vreau ‎s-o port.‎

Lucian Blaga: – Ba, ai s-o porți, pentru că ‎neamul românesc are nevoie!”‎

Florin Duţu, „Şi cărţile…, Ed. cit., p. 47.

[5] Parintele Dumitru Staniloae despre Parintele Arsenie Boca si Corneliu Zelea Codreanu:

<http://www.apologeticum.ro/2010/11/parintele-dumitru-staniloae-despre-parintele-arsenie-boca-si-corneliu-zelea-codreanu/>, sâmbătă, 16 mai 2015.

[6] ‎ Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, ²2010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

Descarcă sursa: LIDIA STANILOAIE despre viata Parintelui Staniloae

Publicitate