Biserica din Drăgănescu – o sinteză a învățăturilor Părintelui Arsenie Boca

Pentru că pictura bisericii de la Drăgănescu are o desăvârşită asemănare cu Părintele ‎nostru Arsenie, suntem deplin îndreptăţiţi să credem că aceasta ne vorbeşte şi ne va vorbi de acum ‎înainte, pentru totdeauna în locul Sfinţiei Sale[1].‎

[1] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină”  a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, 193.

Această frază este chiar concluzia cărții, noi suntem de acord cu ea, mai puțin ‎cu Sfinția Sa deoarece S MARE trebuie păstrat, în chip Ortodox doar pentru ‎Dumnezeu și Maica Domnului. Am spune, mai potrivit, sfinția sa.

Iată acum un studiu mic, interimar, despre această pictură, pentru a vedea cum gândea și acționa Părintele Arsenie Boca:

Biserica din Draganescu, un rezumat sugestiv al invataturilor Parintelui Arsenie Boca

Unii au crezut că pe nimbul reprezentării Sfintei Treimi, deasupra numelui Sfântului Duh, ar fi simbolul Sfântului Duh, aducând ca argument:

Evr 12:29 Căci „Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor”.

Dar acest cuvânt se referă la întrega Sfântă Treime, deci nu pot fi o distincție doar pentru Sfântul Duh.

Iar cuvintele:

 Fap 2:3 Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. 

se referă la Sfinții Apostoli, iar nu la Persoana Sfântului Duh. Cum să șadă Sfântul Duh deasupra Sfântului Duh? Aceasta ar fi tot o mare hulă, care ar însemna că ori sunt două Persoane ale Sfântului Duh, Una care trimite harul și alta care primește limba de foc, ori Sfântul Duh nu este Dumnezeu, fiindcă este circumscris, deci există doar un loc în care se află și deasupra căruia se poate trimite o limbă de foc, harul Sfântului Duh. Dar cum să aibă nevoie Sfântul Duh să primească harul Sfântului Duh, în chip de limbi de foc, dacă este chiar harul Lui și El este Dumnezeu fără hotar, deci necircumscris?

Oribile hule, concluzii eretice de la o pictură necanonică. Acestea să nu fie în veac printre ortodocși!

Poate că unii, din dorința de a găsi scuze Părintelui Arsenie Boca, ar spune că acel semn, este totuși indiciu că Sfântul Duh trimite harul Sfântului Duh.

Dar nici așa nu este canonic. Iată de ce:

Citim în Pidalion (Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, p. 241):

„Trebuie a ști și aceasta: că de vreme ce sfântul sinodul acesta la multe locuri zice, că ceea ce ‎arată Scriptura, și Evanghelia prin graiuri, aceea înfățișează zugravul prin Icoane; pentru ‎această pricină zugravii trebuie bine a lua aminte, și a ști mai întâi ce zice Scriptura și ‎Evanghelia, ca să zugrăvească Icoanele după înțelegerea Sfintei Scripturi. Sau de nu știu ei, să ‎întrebe pe cei ce știu ca să se învețe, și să nu zugrăvească unele în loc de altele, și de multe ori ‎încă prea necuviincioase și împotriva Evangheliei.‎[…]

Acestea și alte asemeni ‎necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci ‎îndrepteze-se, ‎silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, ‎să ‎aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul ‎sinod acesta, ‎și nu a fi oarecare grozăvii neasemănate.‎”

Iar în Pravila Bisericească (Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.):

” 927. -“însuși Dumnezeu, Cel ce dintâi a născut pe Fiul Său, Unul Născut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală și chip cu totul asemenea veșniciei Lui (Colos, l, 15; II Cor. 4, 4; Ev. 1, 3). Dumnezeu a făcut apoi pe om după chipul și asemănarea Sa (Fac. 1, 26-27). Adam a văzut pe Dumnezeu și a auzit sunetul pașilor Săi, umblând după amiază și s-a ascuns în paradis (Fac. 3,8). Iacov a văzut pe Dumnezeu și s-a luptat cu El (Fac. 32, 25-32). însă este clar că Dumnezeu S-a arătat lui ca om. Moise a văzut ceva ca spatele omului (Ex. 33, 23). Isaia L-a văzut ca pe un om șezând pe tron (Is. 6, 1). Daniel a văzut asemănare de om și ca un fiu al omului, venind spre Cel bătrân în zile (Daniel 7, 13). însă nimeni n-a văzut firea lui Dumnezeu (Ioan l, 18; I Tim. 6,16) ci numai chipul și icoana Celui care avea să vie, deoarece Fiul și Cuvântul cel nevăzut al lui Dumnezeu avea să se facă om cu adevărat, pentru ca să Se unească cu firea noastră și să Se arate pe pămînt… Avraam a văzut pe Dumnezeu (Gen. 17, 1) dar nu firea lui Dumnezeu, căci “pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată” (Ioan i, 18), ci icoana lui Dumnezeu și căzând la pămînt i S-a închinat,”

Așadar, reprezentarea lui Dumnezeu, se face după cum El însuși S-a arătat și nu amestecând între ele descoperirile fiindcă li se schimbă sensul duhovnicesc pe care a vrut să ni-l arate Dumnezeu. La stejarul lui Mamvri Sfântul Duh nu poate fi reprezentat ca porumbel, sau manifestându-se prin trimiterea de limbi de foc, fiindcă nu este conform cu cele scrise în Sfânta Scriptură.

Iar tridentul pictat deasupra numelui lui Dumnezeu, nu este tot una cu limbile de foc. Vă lăsăm să apreciați dumneavoastră prin alăturarea imaginilor. Cu ce seamănă mai mult semnul din tabloul Părintelui Arsenie Boca: cu o limbă de foc, pictată în Sfintele Icoane Ortodoxe sau cu tridentul lui Șhiva/semnul OM (AUM) din hinduism?

Limbile ca de foc, din Sfintele Icoane Ortodoxe ale Pogorârii Sfântului Duh:

 

Semnele (ca niște furculițe sau trisule și nu ca niște limbi de foc, cum vedem mai sus în Iconografia Ortodoxă) adăugate de Pr. Arsenie Boca în tabloul sfinției sale despre Sfânta Treime, tocmai deasupra Numelui Cel Sfânt al lui Dumnezeu (ca și cum ar avea nevoie de vreo completare, tocmai numele Persoanei Duhului Sfânt. Nu este și aceasta o sugerare tocmai a ereziei numită Filioque, care vrea să spună că Duhul Sfânt este mai mic, și decât Tatăl și decât Fiul, fiindcă are două cauze, și de aceea are nevoie de completare la numele Său de Dumnezeu „Cel ce este”? Aceasta ar fi în prelungirea concepțiilor uniate ale sfinției sale, prezente atât de evident la Drăgănescu. Să nu fie aceasta în veac, Amin!):

Trishula lui Shiva:

AUM (OM), partea din acest cuvânt care este comună pentru aproape toate limbile:

Chakra 6:

Iar limbile ca de foc din tabloul Pogorârii Sfântului Duh (cu tentă ecumenistă prin pictarea teoriei ramificațiilor în care este inclusă și bazilica San Piedro printre ramuri), pictate chiar de Părintele Arsenie Boca la Drăgănescu, sunt acestea:

Așadar cu ce seamănă mai mult semnul adăugat de Pr. Arsenie Boca deasupra numelui lui Dumnezeu? Cu o limbă ca de foc sau cu o trisulă?

 

Ca să vedeți că diavolii dau vedenii hulitoare  la adresa Sfintei Treimi tocmai prin semnele de mai sus și hindușilor originali (nu numai Părintelui Arsenie Boca), să priviți acest tablou păgân de mai jos. În el se arată contopirea persoanelor adormite prin hipnoză și dizolvarea lor în impersonal, care este dorința cea veche și nebunească a dracilor de a ne distruge.

De aceea și scopul tehnicilor yoga este de a forța în chip practic omul spre înrobire prin anularea personalității. Pentru aceasta ele accentuează asemănarea dobitocească (ce ne-a venit deja prin cădere, când mintea s-a pus în slujba simțirii) prin poziții ce imită animalele și pun mintea în hipnoză prin imaginație, concentrarea cultivată la trup și invocarea demonilor prin mantre.

Pentru a ne convinge că aceasta este binele suprem, arhiconii care au inventat și calea yoga instituie (prin insuflările și vedeniile lor) teoria fericirii prin neantizare sau a prefacere a Atmanului – persoana – în Brahman – impersonalul ridicat la rang de dumnezeu suprem. Și yoghinii vor să se unească cu dumnezeul lor, dar crezându-l impersonal încearcă să se asemene cu el și se forțează pentru a se depersonaliza, devenind mai întâi dependenți de gurușii lor. Ei cultivă și își doresc din toată inima să fie împlinită în ei contopirea cu Nirvana (mai rea ca nimicul) și lucrează împotriva firii pentru dobândirea ei.

Din fericire Dumnezeu susține firea și nu se nimicesc, ceea ce ar fi cea mai de pe urmă răutate, dar în schimb, respectându-le propria lor alegere, îi părăsește (Dumnezeu întărește libertatea persoanei, o respectă și niciodată nu ne forțează). Astfel că ei se îndrăcesc, diavolii punând stăpânire pe persoanele lor pe care chiar yoghinii le-au dorit anulate, chemându-i cu osârdie și forțându-și trupul spre năluciri și senzații tari. Această știință demonică a îndrăcirii au dezvoltat-o diavolii după cercetarea firii omenești fiindcă nimic nu urăsc mai mult decât persoana, singura capabilă de iubire și libertate. Persoanele sunt chipul Persoanelor dumnezeiești, ele asigură firea omenească și îngerească cu posibilitatea de a iubi sau a urî. Dacă dobândesc prin lucrare asemănarea cu Suprema iubire (care este Taina Tainelor din Sfânta Treime și rostul întrupării și jertfei Fiului lui Dumnezeu pentru noi) atunci iubesc. Dacă se îndreaptă cu plăcerea spre sine, fie prin simțuri înspre trup, fie prin dorința de a deveni dumnezei cu puteri autonome, fără de Hristos, înspre suflet, atunci urăsc, devenind asemenea dracilor și înrobiți lor.

Semnele arătate de draci și folosite de Părintele Arsenie Boca și hinduși în picturile lor numite Trishula și AUM, sunt simbolul precis al antitreimii antipersonale diavolești. Cu alte cuvinte ele simbolizează răul suprem: Impersonalul (numit de hinduși prin zeificare Brahman – inventat de arhiconi ca să înlocuiască firea Dumnezeiască). El este considerat superior lui Trimurti (Treimea supremă a răului păgân formată din Brahma, Vishnu, Shiva – care sunt inventați de draci, ca să înlocuiască în chip ironic și hulitor pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh). Astfel că aceste semne, ce înlocuiesc Sfânta Cruce (fața Sfintei Treimi către noi – de aceea numită și Troiță) sunt unele din cele mai agresive peceți ale lui antihrist și hule supreme la adresa Dumnezeului Suprema iubire, Făcătorul, Atotțiitorul și Mântuitorul nostru.

Acest atac direct împotriva persoanelor (și indirect împotriva lui Hristos și a Sfintei Treimi) este făcut și de înlocuirea în pictură a persoanelor sfinte cu persoana pictorului înrobit de vedenii, prin reprezentarea asemănării cu sine (sau a tuturor trăsăturilor fizionomice ale autorului), dar cu păstrarea numelui sfântului.

  

Și multe altele…

Această abatere gravă de la Sfintele Canoane duce la dizolvarea importanței unicității irepetabile a fiecărei persoane. Pasul următor este relativizarea și, în final, aneantizarea tuturor persoanelor. De aceea este cel mai mare atac la adresa Sfintei Treimi. Aceasta este, poate, cea mai gravă învățătură a Părintelui Arsenie Boca și rădăcina tuturor rătăcirilor. Persoanele se mai numesc ipostase tocmai pentru că ele susțin firea și îndreaptă activitățile firii, prin alegere, către ceea ce doresc [Cuvântul IPOSTAS (ὑπόστασις greacă) înseamnă „suportul structurii” sau „substanța de bază”, și este realitatea fundamentala care susține orice altceva – n.n.].

Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Ioan Damaschin despre persoană:

Cele comune și universale sunt atribuite și celor particulare care sunt sub ele. Comun ‎este ființa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, ‎căci nu are o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele ‎se deosebesc prin număr și nu prin fire. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa ‎este desăvârșită în fiecare din ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu ‎se deosebesc între ele în ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privește accidentele, care ‎sunt însușiri caracteristice, însușirile caracteristice, însă, aparțin ipostaselor și nu firii. ‎Ipostasa se definește: ființa împreună cu accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă ‎comunul împreună cu particularul și existența în sine. Ființa, însă, nu există în sine, ci ‎este considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimește una din ipostase, atunci ‎întreaga ființă pătimește, căci a pătimit ipostasa, și se spune că a pătimit în una din ‎ipostasele ei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeași specie cu ‎ipostasa care suferă.‎[1]

[1] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., p. 89.

Astfel că atacul împotriva persoanei avariază tot: firea și accidentele, comunul și particularul, existența în sine. Așadar, acest atac este sursa tuturor nefericirilor și ereziilor.

Prin aceasta noi nu vrem să îl acuzăm pe Pr. Arsenie Boca că ar fi fost viclean și a făcut special propagandă hinduismului antitrinitar și antihristic.

Problema vieții lui este marea amăgire. S-a luat după vedenii și pe acestea le-a și pictat. Noi nu vrem să îl acuzăm personal, ci să vădim învățăturile și pilda mincinoasă transmisă nouă, pentru a nu ne vătăma. Deci nu facem atac la persoană, ci dezbatem o învățătură de credință.

Adevărul este cel mai  important pentru mântuirea noastră, fiindcă El este Persoana lui Hristos și Singurul capabil să întărească persoanele în iubirea după asemănarea Sfintei Treimi, scopul întrupării Lui:

Ioan 17:15 Nu mă rog ca să’i iei pre ei din lume, ci ca să’i păzeşti pre ei de cel viclean. 16 Ei din lume nu sunt, precum şi eu din lume nu sunt. 17 Sfinţeşte-i pre ei întru adevărul tău; cuvântul tău adevăr este. 18 Precum pre mine m’ai trimes în lume, şi eu i-am trimes pre ei în lume. 19 Şi pentru dânşii eu mă sfinţesc pre mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. 20 Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; 21 Ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie; ca să crează lumea că tu m’ai trimes. 22 Şi eu slava care mi-ai dat mie, o am dat lor ca să fie una, precum noi una suntem; 23 Eu întru ei şi tu întru mine, ca să fie ei desăvârşit întru una, şi ca să cunoască lumea că tu m’ai trimes şi i-ai iubit pre ci, precum pre mine m’ai iubit. 24 Părinte, pre cari i-ai dat mie voesc ca unde sunt eu şi aceia să fie împreună cu mine; ca să vază slava mea, care ai dat mie, pentru că m’ai iubit pre mine mai ‘nainte de întemeierea lumei. 25 Părinte drepte şi lumea pre tine nu te-a cunoscut, iar eu te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut, că tu m’ai trimes pre mine. 26 Şi am arătat lor numele tău, şi’l voiu arăta, ca dragostea cu care m’ai iubit pre mine, întru dânşii să fie şi eu întru ei.

 Faptul că tablourile pictate de preacuvioșia sa nu sunt canonice, ci au în ele semne păgâne, arată că vedeniile proveneau de la demoni și nu de la Sfântul Duh. La acestea se adaugă și învățăturile eretice clare pictate și scrise, de care s-a făcut cercetare amănunțită în acest studiu. Nu vrem să spunem prin aceasta că era păgân, ci doar un biet amăgit pe care dragostea ne îndeamnă să nu îl judecăm, dar nici să îl urmăm, ci doar să ne rugăm pentru el.

Nu numai atât, dar Sfânta Biserică Ortodoxă nicicând nu a fost de acord să aibă în locașurile Sale picturi după vedenii personale, ci numai după Sfânta Tradiție.

A venit odată la Drăgănescu un ierarh de la Patriarhie, care i-a poruncit Părintelui Arsenie. să şteargă imaginile neortodoxe pictate in biserică. Părintele Arsenie i-a dat scule să şteargă ce nu-i convine, căci, zicea Părintele: „n-am pictat nimic, decât cu poruncă de Sus, pentru catehizarea poporului, care zace in intuneric”. De aceea, nu l-a putut inţelege intru totul nici Sorin Dumitrescu, un pictor, de altfel, talentat. Dar, pe lângă talent, mai trebuia ceva de Sus, pe care nu-l are oricine. Părintele Arsenie nu a pictat la metru pătrat, după tipare, ci cu descoperire de Sus, nu numai cu documentatie; ci mai ales cu rugăciune si post si, uneori, vorbind cu sfinţii pe, care ii picta.[1]

[1] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012‎, pp. 35-36.

Sfântul Sinod de la Cartagina ‎CANONUL 91, 87

 A plăcut, ca pretutindenea, prin țarini, și prin vii, altare ca cum spre pomenire de mucenici făcute, întru care nici un trup, ori Moaște (rămășițe) de mucenici, se arată a fi învistierite, de este cu putință, de episcopii cei de loc să se răstoarne. Iar de nu se iartă aceasta pentru gâlcevile publicului, gloatele să se sfătuiască, să nu se adune la locurile acelea. Și acei ce cugetă drept, cu nici o superstiție (credință deșartă) să se lege de acest fel de locuri. Și cu totul nici pomenire de mucenici să se săvârșească, de nu cumva ori vreun trup, ori oarecare rămășițe vor fi, ori din vechime se predanisesc. Iar câte prin visuri, și prin zadarnice descoperiri ale unor oameni, oriunde se află altare așezate, cu tot chipul unele ca acestea se vor netrebnici.

 [Sinod 7, can. 9]

 TÂLCUIRE

 Oarecare ca cum pentru evlavie, ori pentru oarecare vedenii, și zadarnice descoperiri ce le-au văzut în vis zideau case de rugă în nume de mucenici, prin țarini, și prin vii, pentru aceasta canonul acesta rânduiește, că, dacă în acest fel de jertfelnice, nici trup întreg, nici bucăți de trupuri, și rămășițe (Moaște) de mucenici se află învistierite, sau să fie veche predanie, că s-au aflat cândva. Adică, dacă nici cu sfinte mucenicești Moaște s-au sfințit, nici prin obișnuita rugăciune a arhiereului, sau a iereului s-au zidit. Atunci să se risipească, de se va putea. Ori de o popresc aceasta gloatele; atunci pe ele trebuie a le înțelepți și a le sfătui arhiereii, ca să nu se adune într-însele cu evlavie, nici să se amăgească cu disedimonie (credință deșartă) și înșelăciune, că s-ar fi zidit din dumnezeiasca descoperire; [„că diavolul întuneric fiind, de multe ori se închipuiește în îngerul luminii, după dumnezeiescul Pavel, ca să ‎amăgească sufletele oamenilor” (II Corinteni: 11,14)], ci nici pomeniri de ‎mucenici să săvârșească într-însele. Ci dimpotrivă, cu tot chipul să se ‎netrebnicească, și de la evlavie să se scoată.‎^[1]

‎160. -“Așijderea, s-a hotărît, ca pretutindenea, altarele, (bisericile) cînd sînt ridicate prin țarini ‎sau vii, ca și cum ar fi întru pomenirea mucenicilor, însă, în ele nu se dovedește a fi așezat ‎vreun tnip și nici moaște ale mucenicilor, de este cu putință, să se distingă de episcopii locului; ‎iar, dacă aceasta nu se poate face din cauza tulburării poporului, totuși oamenii să fie sfătuiți să ‎nu se mai adune acolo și pentru ca cei drept credincioși să nu se lege de aceste”locuri, înșeleți ‎fiind de vreo superstiție, acolo să nu se săvîrșească nicidecum pomenirea mucenicilor, decît ‎numai dacă ar fi vreun trup sau rămășițe (de ale mucenicilor), sau dacă s-au prcdanisit din ‎vechime, în chip sigur, cum că acolo a fost locuința, moșia, sau locul patimilor vreunui ‎mucenic. Toate altarele (bisericile) care se ridică undeva în urma visurilor și ale falselor ‎descoperiri ale unor oameni de rînd, în tot chipul trebuiesc distruse” -Cart. 83.‎^[2]

[1] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 383.

[2] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

Nu înțelegem de ce se comentează atât de intens acest semn, negreșit hulitor, al trisulei, care este doar prima etapă în dezvăluirea rătăcirilor de la Drăgănescu, uitându-se cu totul de toate celelalte abateri grave din pictura Părintelui Arsenie de la Prislop, care vădesc caracterul demonic al vedeniilor: pictarea ereticilor cu nimb, considerarea romano-catolicismului ca o ramură a Sfintei Biserici prin pictarea clădirii San Piedro ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, și reprezentarea obsesivă a propriului chip al pictorului, a asemănării cu sine a tablourilor, trecând peste teologia icoanei care ne învață că Sfințenia chipurilor depinde de asemănarea cu Persoana sfântă pictată (nu cu pictorul) și de prezența numelui acelei persoane, nealterat? Nu este oare aceasta o trecere cu dinadinsul peste evidențe, doar de dragul apărării unei prejudecăți? Chiar dacă nu vor să confirme evidența că semnul pus deasupra numelui lui Dumnezeu (și ce semn ar putea oare îmbogăți numele lui Dumnezeu, însăși adăugarea este un semn de necunoaștere a teologiei numelor lui Dumnezeu și Sfintelor Icoane) este unul păgân, de ce nu vorbesc de celelalte lucruri ce nu se mai pot răstălmăci?

Oare dacă Pr. Arsenie Boca se considera la fel de sfânt la înfățișare cu Domnul Nostru Iisus Hristos, cu Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, cu Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și cu ceilalți în locul cărora s-a pictat pe sine, noi suntem obligați să credem aceasta? Și dacă înlocuiește icoana lui Hristos cu icoana sa, nu este aceasta lucrarea celui care va vrea să se pună în locul lui Hristos, adică a lui antihrist?

Această asemănarea a picturii cu autorul ei corespunde cu ideologia pictorului Bisericii Drăgănescu[1]:

O greutate a chipului Domnului Hristos o mai constituia şi etnicitatea pictorilor. Grecii puneau, în mod reflex, ceva din etnicul şi clasicitatea artei lor; ceea ce caracterizează stilul bizantin până astăzi. Perioada Renaşterii chiar a pus preţ pe această etnicitate a pictorilor în reprezentarea chipului Domnului Hristos. Domnul Hristos seamănă cu pictorul şi cu naţionalitatea lui. Exemplul cel mai izbitor al genului l-a dat un pictor ungur, Muncaci: Iisus înaintea răstignirii, privind pe cei doi tâlhari răstigniţi deja. Operă de mare valoare cu subiect religios. Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile. Toate neamurile, toţi oamenii să-‎şi recunoască în El chipul lor de obârşie, chipul devenirii lor eternitate. Grea temă şi poate cea mai grea a picturii. Leonardo da Vinci a prins această notă în Cina cea de Taină, într-un desen,‎ dar în pictură n-a mai prins îndeajuns această rezolvare. Michelangelo a izbutit acest chip universal al omului, în chipul lui Adam, la creaţie.‎[2]

Însă este contrară învățăturii Ortodoxe:

„Iar închinăciunea cea cu atârnare și cu ținere, de mijloc fiind, între cea slujitorească și între cea ‎fără împărtășire, aceasta chiar se dă Sfintelor Icoane, se zice însă cu atârnare, fiindcă Icoana ‎‎(adică chipul), nu se zice de sineși, ci către oarece, și cu atârnare; că chipul este chip al celui ce se ‎închipuiește. Drept aceea pentru atârnarea aceasta și ținerea ce are către cel ce se închipuiește ‎după asemănarea ipostasului adică, și după numele cel scris pe ea, împreună se cinstește și ‎împreună se închină cu cel închipuit, cu o închinăciune adică, de același nume însă și ‎împărtășitoare, și aceasta nu după toate și fără schimbare, precum zice Teodor Studitul în ‎epistolia cea către Atanasie. Că lui Hristos celui închipuit slujitorește precum am zis ne închinăm, ‎iar chipului Lui cu atârnare pentru ținerea cea către Acela; asemeni și însuși Sfinților și trupurilor ‎lor, ca unor slujitori și robi ai lui Hristos ne închinăm cu închinăciune cuviincioasă slugii, pentru ‎apropierea lor cea către Hristos, iar Icoanelor lor cu atârnare ne închinăm pentru ținerea ce au ‎ele către dânșii, din asemănarea ipostasului lor, și din numele lor cel scris pe ele, precum sinodul ‎cel mai de sus din vremea lui Nicolae patriarhul au rânduit;[…]

Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel ‎închipuit pe ele. Drept aceea Părinții acestui sfânt sinod în oarecare voroave a lor, au zis, că ‎lemnele închipuirii Crucii, când se vor strica se ard. Și zugrăveala Icoanelor și chipul când se va ‎strica desăvârșit, scândura se arde ca un lemn prost; unii însă pentru evlavie le îngroapă. Sfintele ‎Icoane nu trebuie a se unge cu Sfântul Mir, […]

Pentru că noi ‎nu ne închinăm lor pentru că sunt miruite, sau pentru că sunt sfințite cu rugăciuni, ci îndată ce ‎vedem chip Sfânt, fără a cerceta măcar despre Mir și rugăciune, ne închinăm lui, și pentru ‎numele Sfântului, și pentru asemănarea ce are cu acela a căruia este chipul.[…] Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci ‎îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, să ‎aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul sinod acesta, și nu ‎a fi oarecare grozăvii neasemănate.‎‎[3]„

Analizând, așadar, cum este pictura Părintelui Arsenie Boca, vom descoperi și de unde proveneau vedeniile sfinției sale și cine erau „sfinții” pe care îi picta și cu care vorbea. Mai mult, va fi pentru noi evident și dacă celelalte învățături (scrise) ale sfinției sale au fost sau nu Ortodoxe, dacă putem sau nu a le urma, fiind insuflate de același duh și având același mesaj ca și cele pictate, doar că cele din urmă au fost prelucrate printr-o experiență și meditație stăruitoare în ele de toată viața:

Pentru că pictura bisericii de la Drăgănescu are o desăvârşită asemănare cu Părintele ‎nostru Arsenie, suntem deplin îndreptăţiţi să credem că aceasta ne vorbeşte şi ne va vorbi de acum ‎înainte, pentru totdeauna în locul Sfinţiei Sale^[4].‎

După cum vedem, biserica de la Drăgănescu nu seamănă cu Maica Domnului, cum ar trebui, ci cu Părintele Arsenie Boca. Prin ea nu ne vorbește Hristos, ci acela care s-a pictat pe sine în locul Mântuitorului.

Aceasta nu este o frază metaforică, nu este o figură de stil, ci surprinde esența ‎picturii de la Drăgănescu. Pentru aceasta vă recomandăm să priviți fără prejudecată ‎sudiul de mai jos, să vă convingeți că biserica de la Drăgănescu este pictată de ‎autorul ei cu diferite fotografii despre sine ale sfinției sale din diferite etape ale ‎vieții. Este impresionant că nici o fotografie ce ne-a rămas cu sfinția sa nu lipsește ‎de pe pereții bisericii. Se pictează ca Sfântul Vasile cel Mare, ca Sfântul Paisie de la ‎Neamț, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ca Sfântul ‎Mucenic Nestorie și în foarte multe locuri ca Mântuitorul lumii. Mesajul este cam ‎așa: eu (autorul picturii) țin locul Atotțiitorului. ‎

Așadar, dacă vrem să-l cunoaștem cu adevărat pe preacuvioșia sa, să studiem tablourile din ea, să le comparăm cu Sfintele Icoane (cu teologia și canoanele lor insuflate de Sfântul Duh). Dacă vor fi la fel să le cinstim, dacă cele dintâi vor fi doar altfel (din neștiință) să le dezvăluim greșelile și să nu le repetăm, ca să nu cădem din har, însă, dacă cumva… se vor împotrivi Adevărului… să înțelegem că și Părintele și duhul ce l-a inspirat nu sunt după voia lui Dumnezeu și, cu milă înțelegătoare, dar și cu tărie, să le respingem fățiș, ca să nu ne pierdem mântuirea.

[1] Și practicii sfinției sale de a se uita mult în oglindă, din motive religioase, după ‎mărturisirea Părintelui Profesor de mai sus.

[2] Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 16. Probabil se socotea pe sine chipul universal al omului, un nou Adam, ‎închinând întreaga compoziție, vieții sale. De aceea pune și mucenicia Sfântului ‎Cuvios Mărturisitor Ștefan cel Nou, ca cel prăznuit de ziua morții lui, fiindcă ‎vedeniile icoanelor (ucenicii susțin că a pictat ce a văzut în vedenii) vorbeau despre ‎sine și concepția sa personală hinduso-greco-catolică despre univers.‎ Ce duh le insufla?

[3] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 240-243.

[4] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, 193.

Publicitate