Împărtășanie nu deasă, nu rară, ci Personală

Impartasanie nu deasa, nu rara, ci Personala în format .pdf

Răspuns la nedumeriri aflate aici:

Nepotriviri din „ORTODOXIE TRADIȚIONALISTĂ ȘI TEOLOGIE PATRISTICĂ”

I.    Împărtășanie nu deasă, nu rară, ci Personală – cu pregătire după Sfinții Părinți

Să trecem acum la mult vestitul și controversatul subiect al desei împărtășanii.

De la început trebuie să înțelegem că (după Sfinții Părinți) chiar și numai a vorbi de deasă sau rară împărtășanie este o mare eroare. Întotdeauna ei ne învață că Sfânta Împărtășanie nu trebuie să fie nici deasă, nu trebuie să fie nici rară, nu trebuie să țină niciodată cont de frecvență, ci este întotdeauna PERSONALĂ în context, care ține atât de pregătirea, de vrednicia sau nevrednicia primitorului, dar și de modul în care acesta își are viața în general și în special în momentul în care dorește să se împărtășească. Ca și în celelalte probleme ale mântuirii, și aici (sau cu atât mai mult aici) se împlinește cuvântul Sfintei Evanghelii:

Mat 18:17 Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș. 18 Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer. 19 Iarăși grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. 20 Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.

Cu alte cuvinte ca Tatăl să ne dea Împărtășania cu Hristos, adică să fie și Domnul nostru prezent în Ea (să nu fie împărtășania deșartă sau împărtășania pierzării) trebuie ca cel ce se împărtășește să fie în ascultare de Sfânta Biserică, să se învoiască cu aproapele (să nu fie în ceartă) și să se unească prin dezlegare și cu voința duhovnicului.

Sfânta Împărtășanie este marea întâlnire între Persoane, deci marea Taină. Dumnezeu este întotdeauna dornic să se unească veșnic cu toți astfel încât să dăruiască tuturor existența veșnică fericită. El este neschimbător în iubirea Lui însă se coboară la oameni sau îngeri (făpturile care sunt persoane) după starea lor, după capacitatea lor și după înțelegerea fiecăruia în parte.

Cu oamenii, însă, e o altă treabă… ei se schimbă în fiecare clipă. Deci întâlnirea între ei și Dumnezeu este variabilă nu numai de la om la om, ci și în cazul aceluiași om în funcție de starea sa. Cine nu ține cont de aceasta, nu ține cont de realitate, deci… nu se exprimă Ortodox sau după Sfinții Părinți.

A se împărtăși cineva des sau rar este o exprimare matematică a unei frecvențe, o metodă, exterioară vieții lăuntrice, ca și cum omul ar fi vreun robot programat. Este ceea ce se numește metodism. Dar metodismul este o erezie nu Ortodoxie.

A se împărtăși cineva personal, în funcție de ce stare are în acea clipă, de vrednicie sau nevrednicie, de context este deja o exprimare care ne mută mintea de la automat, metodă, modă, exterior, la marele și tainicul univers al sufletului, care este nuanțat, nesfârșit, unic pentru fiecare.

Acest univers personale este, însă, omenesc și, deci, nu ține numai de persoană, ci și de firea comună a oamenilor, experimentată prin harul Sfântului Duh de Sfinții Părinți. Ei au înțeles, așadar, ce este general (deci ține de fire) și ce este particular (deci ține de persoană) și ne ajută prin sfaturile lor să știm ce avem de făcut atât la modul general, cât și în situații ale lor asemănătoare cu ale noastre. Acestea din urmă, însă (nu trebuie să uităm), că sunt totuși (măcar un pic) diferite, deci trebuie adaptate cu ajutorul duhovnicului la situația noastră unică și irepetabilă (irepetabilă chiar și în cadrul propriei noastre experiențe de zi cu zi. Azi suntem altfel decât ieri și mult mai altfel decât alaltăieri, iar de mâine nici nu știm dacă vom mai fi). Sper că ați observat că nici o Sfântă Împărtășanie nu se repetă, ci de fiecare dată ne vine cu ceva uimitor de nou și neașteptat în înțelesurile Ei). Numai așa putem afla (și prin Ea și prin Sfânta Spovedanie, discutând cu duhovnicul foarte amănunțit), ce să facem să ne mântuim, adică să ne împărtășim cu buna cuviință potrivită nouă.

***

Cuvântul acesta:

 http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/17/parintele-dumitru-staniloae-marturisirea-pacatelor-si-pocainta-in-trecutul-bisericii-spovedania-obligatorie-impartasirea-deasa-spre-osanda-nevrednicie/

este un studiu de o mare profunzime a Părintelui Dumitru Stăniloae din practica Sfintei Biserici și a Sfinților Părinți.

Chiar dacă este scris în contextul Vladimireștilor nu putem huli că Sfinții Părinți de la începutul Sfintei Biserici (citați de Părintele Profesor) au scris doar despre Vladimirești. Vladimireștiul nu este buricul pământului. Sfinții Părinți au scris despre oameni în general și despre realitatea necesității pregătirii temeinice și adaptate contextului lor în vederea Sfintei Împărtășanii, lucruri încălcate, din păcate, de cei de la Vladimirești (și azi de mult mai mulți, din toată țara și chiar din toată lumea, din cauza unei deformări foarte ciudate a iconomiei prin ispita diavolească a misiunii false ce păgubește pocăința. Se dorește a avea cât mai mulți Ortodocși doar cu numele și cantitatea, dar este o indiferență totală față de câți din ei sunt Ortodocși cu adevărat. Se chinuie misionarul să atragă, dar nu se sinchisește să-i formeze, fiindcă nici el nu este format. De fapt s-a cam pierdut și experiența a ce înseamnă Ortodox adevărat. Unii poate mai suspină după el, dar alții cred că ortodoxiștii sunt adevărații Ortodocși și se străduiesc ori să-i combată ori să le sporească necondiționat numărul, depinde pe ce parte a baricadei se află. Pe vremuri se spunea Non multa, sed multum, acum se spune doar mulțime multă de… convertiți. Se uită însă de Sfânta Evanghelie: Mat 22:14 Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși. astfel că nu îi mai alege nimeni. Stau oile risipite împrăștiate la cheremul lupilor gândiți).

Scrisoarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae avea ca argument central al chemării Părintelui Cleopa la slujirea de Patriarh al României, tocmai îngrijorarea lor comună că Vladimireștii se vor extinde în toată țara (lucru care s-a și întâmplat din păcate azi chiar și în mediul universitar – și chiar și printre clerici), asemănător (dar mult mai primejdios de) cum s-a întins focului iadului de la Prislop.

”București, 27.02.1990

înalt Prea Cuvioase,

Iubite Părinte Cleopa,

Te rog și eu din tot sufletul, împreună cu Părinții Anania, Ciobotea și alți părinți și mireni, să primești, să faci, ca o jertfa, ceea ce ți se cere. Biserica noastră se află într-o situație grea. Catolicii au cumpărat 15 locuri de biserică în Capitală, nebunia de la Vladimirești, cu reîncarnările budiste, care ne scoate din creștinism, câștigă teren. Avem nevoie de un om care să câștige suflete și cu viața lui de smerenie, și cu căldura lui de propovăduitor al lui Hristos.

Știu că-ți va fi greu să te ocupi cu alte probleme practice, dar poți avea oameni de ajutor lângă înalt Prea Cuvioșia Ta: pe Părintele Anania, pe Părintele Ciobotea, pe Părintele Galeriu și poate și pe alții. Fă, te rog, jertfa aceasta, măcar pentru o cât de scurtă vreme, ca să trecem de criza aceasta.

Să arăți un alt stil de înalt Vlădică și de mare râvnă pentru Hristos. Trebuie să trecem peste toate când e vorba de Hristos și de Biserica Lui.

Cu smerită închinăciune, Preot Dumitru Stăniloae”[1]

A-l combate pe Părintele Arsenie Boca cu Hristos este simplu.

A combate falsa împărtășanie de ritual cu adevărata Sfântă Împărtășanie înțelegătoare, este o încercare ostenitoare. Nu sunt suficiente doar citate din Sfinții Părinți (ca în primul caz) trebuie și „des-ciuntirea” citatelor (aduse trunchiat de propovăduitorii frecventismului), iar uneori este nevoie de arătarea contextului din care au fost desprinse, pentru a li se înțelege sensul patristic.

***

Simptome din Vladimireștii de azi, mai rafinat (deci mai greu de depistat) sub forma desismului pseudo-patristic se regăsesc (din păcate) și în scrierile dumneavoastră. Nu aș fi vrut să discutăm despre ele, fiind dator a-mi observa cu minuțiozitate, durere și amărăciune, ba poate chiar și cu lacrimi, doar simptomele mele. Însă ați insistat atât de mult în acest sens și o tăcere a mea ar însemna că aș fi de acord cu dumneavoastră (că aș aproba – sau aș fi fost convins – că rătăcirea pe care o propovăduiți ar fi adevărata Ortodoxie). Pentru mine aceasta ar fi o lepădare de adevăr, având în vedere că v-ați adresat mie. Dacă făceați vreun articol neutru pe acest blog, dumneavoastră erați responsabilă pentru consecințele lui. Legând această idee de cuvintele mele sunt dator să urmez porunca Sfintelor Scripturi:

1Pe 3:15 Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre și să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, 16 Dar cu blândețe și cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteți clevetiți, să iasă de rușine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos.

Poate că, de fapt, dumneavoastră nu vreți să susțineți ceea ce am văzut eu contrar Sfinților Părinți în postările dumneavoastră, ci doar combateți eroarea exagerării accentuării rarului în privința Sfintei Împărtășanii. Cu alte cuvinte, poate doar vă împotriviți rărismului (care este contra-reacția greșită la desism, fără să se observe că de fapt este vorba tot de un frecventism, o accentuare pe număr în loc de calitate).

Sunt dator, așadar, pentru început, să enumăr ceea ce se practică azi de frecventiști și mai ales de către desiști (fiindcă răriștii pe lângă eroarea accentului impersonal pe frecvență măcar păstrează dorința unei pregătiri cu seriozitate pentru Sfânta Împărtășanie, vorbind și despre aceasta), care este contrar Sfinților Părinți. Dacă dumneavoastră nu susțineți acestea de mai jos, mă bucur din toată inima. Atunci înseamnă că ne deosebim opiniile doar prin niște mici nuanțe nesemnificative exterioare de cuvânt și nu în profunzimea înțelesurilor. Atunci înseamnă că studiul de mai jos nu vi se adresează, ci este doar un răspuns potrivit desiștilor (din care cu bucurie aș constata că nu faceți parte).

Haideți să privim împreună erorile frecventismului cu nuanțele lui contradictorii desismul/rărismul, care însă se întâlnesc la extreme:

  • Sfânta Împărtășanie ne aduce și pocăință, dacă ne împărtășim des/rar;
  • Toți Ortodocșii trebuie să se împărtășească cel puțin odată pe săptămână, duminica, mai des ar fi exagerare, mai rar ar fi neglijare (zic desiștii moderați de tip 2JR). Desiștii radicali susțin că trebuie să ne împărtășim de patru ori pe săptămână, iar super-radicalii zilnic. Desiștii mai cuminți (super-moderații) zic că să ne împărtășim și noi pe la vreo două, trei, săptămâni. Moderiștii zic ca mirenii să se împărtășească odată pe lună sau la 40 de zile, monahii la două săptămâni. Răriștii zic ca să ne împărtășim în posturile mari, de patru ori pe an sau odată pe an în postul mare. Super-răriștii susțin odată în viață, înainte de ieșirea sufletului din trup (grijania) sau, ca să fim siguri, nici măcar atunci, ca tâlharul cel bun de pe Sfânta Cruce. Deși sunt așa de diferite rețetele au un lucru comun foarte greșit: accentul pe frecvență. De aceea toți de mai sus, pentru a li se defini ideologia greșită pot fi numiți frecventiști și cu adevărat se înscriu în același curent formal, chiar dacă se ceartă între ei.

[Sfinții Părinți niciodată nu au abordat problema așa. Ei au spus, cu toții cam așa: Sfânta Împărtășanie se dă numai celor vrednici, dacă și ei vor, în funcție de starea și contextul lor, printr-o pregătire duhovnicească atentă atât sufletească cât și trupească, cu dezlegarea duhovnicului și fiind în pace cu toți. Sfinții Părinți accentuează foarte mult pe starea lăuntrică potrivită sau nu cu Sfânta Împărtășanie. În unele situații, descriind anumite contexte sau rânduind anumite ascultări abordează și ei (cu multă prudență și delicatețe) chestiunea frecvenței la: mireni, monahi, bătrâni, bolnavi, schimnici, pustnici. Ei sugerau cam ce frecvență ar fi potrivită cu o anume stare și lucrare lăuntrică, în funcție de liniștea pe care o are omul să poată face o pregătire corespunzătoare pentru Sfânta Împărtășanie, fără a face o regulă din aceasta și în nici un caz vreo metodă obligatorie, Doamne ferește! una este a da un sfat din experiență pentru potrivirea unui cin într-un anumit context cu o anumită frecvență și alta este a sugera că aceea este rețeta universală];

  • Nu este obligatoriu înainte de a ne împărtăși să ținem post, să ne spovedim. Eroarea aceasta nu o au răriștii, o au doar desiștii;
  • Preoții înainte de a sluji Sfânta Liturghie nu sunt obligați să postească și să se spovedească;
  • Având în vedere că preoții nu se spovedesc și nu postesc înainte de Sfânta Liturghie de ce mirenii ar fi mai nedreptățiți ca ei și ar fi datori să facă aceasta? Sunt ei mai păcătoși? Eroarea aceasta nu o au răriștii, o au doar desiștii;
  • Cu o spovedanie putem să ne împărtășim de mai multe ori. Eroarea aceasta nu o au răriștii, o au doar desiștii;
  • Indiferent de păcatele făcute, după un scurt canon (uneori chiar și de o clipă), toți Ortodocșii ar trebui să se împărtășească de urgență, cât mai des/rar;
  • În Biserica Primară toți creștinii se împărtășeau la fiecare Sfântă Liturghie;
  • Postul nu este așa de important, ci doar lucrarea lăuntrică. Eroarea aceasta nu o au răriștii, o au doar desiștii;
  • Rugăciunile nu sunt nici ele așa de importante, ci doar suspinul;
  • Spovedania nu este nici ea așa de importantă, ci doar o inimă înfrântă și smerită înaintea Domnului. Eroarea aceasta nu o au răriștii, o au doar desiștii;
  • Omul se poate mântui prin Sfânta Împărtășanie deasă/rară fără a se schimba lăuntric;
  • Omul se poate schimba lăuntric fără vreun efort ostenitor personal, este suficient doar ritualul Sfintei Împărtășanii care ține loc de tot, chiar și de spovedanie și/sau asceză;
  • Fie că sunt râvnitori, fie că sunt leneși, creștinii să se împărtășească și Domnul va ști ce să facă cu ei și îi va mântui, chiar prin Sfânta Împărtășanie, că doar este iubitor de oameni;
  • Dacă copilul (soțul, soția, părinții, etc.) nostru nu prea este credincios și este îndoctrinat de lumea aceasta, măcar să se împărtășească (cu sau fără post, cu sau fără spovedanie nu contează), are grijă Domnul într-un fel de el;
  • Dacă omul vrea să se împărtășească, dar nu vrea să lase păcatul, să-i dăm totuși Sfânta Împărtășanie, ca să nu se descurajeze sau Doamne Ferește! să meargă pe la sectari, doar Îl va mântui într-un fel și pe El Domnul care este în Sfânta Împărtășanie;
  • Sfânta Împărtășanie este Viața, este Domnul nostru Iisus Hristos Cel iubitor de oameni. Nu poate vătăma pe nimeni, poate să ne facă numai bine. Așa că oricine, în orice condiții să se împărtășească și îl va mântui în vreun fel Domnul;
  • Mântuirea se dă în dar, așadar nu contează râvna și efortul personal. Să ia omul darul Sfintei Împărtășanii și îl va mântui în vreun fel și pe el Domnul. Eroarea aceasta nu o au răriștii, o au doar desiștii. [Se uită că mântuirea este dar și râvnă. Dumnezeu i-ar mântui pe toți, dar dacă ei nu vor, nu-i forțează, cu atât mai puțin prin Sfânta Împărtășanie. Mântuirea este o schimbare lăuntrică, ceea ce implică și participarea minții tale, nu numai pentru a aproba, ci chiar pentru a lupta cu omul cel vechi. Mântuirea este împreună lucrarea omului cu Dumnezeu. Erezie gravă este credința că Dumnezeu singur mântuiește pe om, chiar și prin Sfânta Împărtășanie].
  • Etc, etc, etc.

Dragii mei, de când citim noi Sfinții Părinți, nu am întâlnit să afirme vreunul din ei măcar o nuanță din cele propovăduite cu nonșalanță de frecventiști mai sus. Numai dacă cineva rupe vreo vorbă de-a lor din context și o răstălmăcește poate trage concluzia [prin acrobații lingvistice și sofisme (precum sectarii)] că aceste idei le-ar putea aparține.

În toate studiile prodesiste, inclusiv cele ale lui P3 (poate vârful cel mai rafinat și autoritar al desismului românesc) nu am văzut argumente patristice privite echilibrat, care să trateze ambele părți ale problemei (atât râvna, cât și harul, atât împărtășania, cât și pregătirea pe măsură). Citatele patristice sunt rupte din context și răstălmăcite prin propria sa viziune prodesistă, accentuând doar pe harul Sfintelor Taine și neglijând râvna pregătirii printr-o argumentare ilogică minimalistă (care se contrazice în ea însăși sau este vădită chiar și prin argumente de bun simț ce le-ar putea găsi și vreun școlar fără prea multă pregătire, dar și fără prejudecăți).

Răriștii parcă totuși pun mai mult accent pe pregătire, deci sunt mai apropiați de echilibru. Greșeala lor este că intră în dispută polemică pe tema frecvenței, uitând că fiecare om este alt fel și, ca atare, are nevoie de alt leac. Uită și de posibilitatea existenței unor creștini ca în primele veacuri sau măcar ca pe vremea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul care fac parte din poporul cel Sfânt ce se poate împărtăși chiar și la fiecare Sfânta Liturghie, desigur cu pregătirea corespunzătoare pe care o făceau și creștinii din Biserica Apostolică. Vom vedea mai jos despre această problemă când vom discuta cum erau creștinii în Biserica Primară.

***

Nu aș vrea să vă contrazic personal în această problemă fiindcă (probabil) practica dumneavoastră (aprobată de duhovnicul dumneavoastră și susținută de multe autorități misionare, dar mai puțin ascetice) este deasa împărtășanie și nu veți face decât să vă justificați, întărindu-vă prin mii de argumente propria părere, ca să vă puteți menține plăcerea de sine (că faceți parte dintre Sfinții poporului celui Sfânt ce primește Sfintele) întărită de acest obicei ritualic (dăunător sufletului atunci când nu se păstrează contextul lui patristic echilibrat printr-o pregătire corespunzătoare și o stare lăuntrică de umilință potrivită).

A vă neliniști duhovnicește în legătură cu această practică înseamnă a vă strica temelia pe care v-ați construit metoda de mântuire și a vă pune într-un conflict cu duhovnicul dumneavoastră de la care sunt convins că aveți mult folos. Duhovnicul este (printre altele) și cel mai intim prieten, alinător al necazurilor și întăritor în nedumeririle de pas cu pas. Cum să vrem măcar a ne atinge vreun pic de această minunată relație?

Este datoria sfinției sale să se intereseze de cum erau cei vrednici de Sfânta Împărtășanie, după Sfinții Părinți, ce înseamnă „Sfintele Sfinților” din Biserica Apostolică și ce este împărtășania din dezlegare care se dă azi (în funcție de contextul sufletesc de pas cu pas al ucenicilor). Apoi de la această cunoștință generală să se uite în adâncul sufletului dumneavoastră, să vă vadă starea, credința, contextul și evoluția [pentru a nu vă vătăma cumva printr-o deasă împărtășanie (care ar deveni un ritual ce v-ar răci sau v-ar face să disprețuiți pe cei ce nu se împărtășesc des și să căpătați o părere de sine că ați fi pe drumul cel bun) sau, dimpotrivă, pentru a nu vă duce la deznădejde printr-o prea rară împărtășanie] și să vă conducă spre o stare de smerenie lină, singura în care ne unim cu adevărat cu Hristos.

Stilul dumneavoastră este unul de bună calitate, demn de admirație: o exprimare degajată, echilibrată, cu mici observații fine (dar percutante) pe diferite subiecte, care însă țintesc la miez cu multă eficiență, tocmai prin faptul că nu brutalizează, dar totuși observă (ușor ironic) ceea ce este (sau ceea ce pare defect).

Problema dumneavoastră, așadar, nu este stilul, ci conținutul, căci nu întotdeauna exprimați/apărați adevărul și realitatea surprinsă de Sfinții Părinți prin insuflarea Sfântului Duh, ci de multe ori… niște păreri personale, desigur susținute din exterior de un curent teologic modernă ce se vrea neopatristic, dar eșuează în parțialism, deci părerism.

Dacă ați primit cu bucurie aprecierile noastre, sper să nu ne urâți și pentru observațiile pe care le facem, de dragul Sfinților Părinți (nu dumneavoastră personal, ci părerilor care vă influențează negativ).

Unul din primii mei duhovnici, care a și mărturisit ani lungi în temnițele comuniste, inclusiv la Aiud (având, printre altele, și două facultăți), m-a învățat un lucru pe care nu am putut să-l observ singur și care mi-a fost de mare folos practic în viața mea. El mi-a spus că dacă te împotrivești voinței unui bărbat, el poate sări la ceartă cu tine, dar te poți împăca (nu după multă vreme) la o bere cu el, dar dacă te împotrivești voinței unei femei, chiar dacă se exprimă delicat, ea îți poartă pică cam toată viața. Dumneavoastră având viață bisericească, dorința de a cunoaște Sfinții Părinți, duhovnic și suferință sper că ați dobândit o minte bărbătească și nu mă veți urî. Iar dacă mă veți urî pe mine, bine faceți, fiindcă sunt vrednic de ură, dar vă rog să nu respingeți din cauza aceasta realitatea surprinsă de Sfinții Părinți, doar pentru că eu sunt cel care v-am arătat-o. Vă repet, am îndrăgit și blogul acesta, și persoana dumneavoastră, fără a fi însă de acord cu ceea ce nu este patristic pe aici și, deci, nici în expunerile dumneavoastră.

Tot Părintele de mai sus, când era întrebat de un Mitropolit:

  • Sunteți de acord să ne împărtășim des ca Părinții de la Sfântul Munte?

Răspundea cu tâlc:

  • Să fim mai întâi ca Părinții de la Sfântul Munte și apoi să ne împărtășim ca ei.

Problemele expuse de dumneavoastră sunt de o gravitate foarte mare și afectează pe mulți, de aceea ne simțim datori să le abordăm, nu pentru a vă schimba sau influența în vreun fel, ci pentru a mărturisi:

Rom 10:10 Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. 11 Căci zice Scriptura: „Tot cel ce crede în El nu se va rușina”.

Sper să ne iertați.

***

Iată ce îmi scriați:

„Domnule Victor Ardeleanu,

Vă mulțumesc din nou pentru răspuns și pentru timpul pe care l-ați acordat scrierii acestor comentarii. Nu aveți de ce să vă cereți iertare față de mine, eu în momentul de față nu am niciun fel de supărare, resentiment etc. față de persoana dumneavoastră, ci strict o mare durere și amărăciune pentru fenomenele duhovnicești din țara noastră, ale căror simptome se văd inclusiv în discursul dumneavoastră.”

Pentru a fi mai limpede în legătură cu această afirmație ar trebui să argumentați patristic ce fel de simptome ați aflat. Nu cumva vederea dumneavoastră (ce vă aduce o mare durere și amărăciune) să fie influențată de niște păreri proprii (nepatristice) iritate că fenomenele duhovnicești din țara noastră și discursul nostru nu sunt de acord cu ele. Este posibil să aveți provocată durere și amărăciune exact acolo unde, de fapt, este chiar lucrarea harului Sfântului Duh, și, dimpotrivă, să aveți bucurie unde lucrează amăgitorul mascat într-o falsă smerenie și un amăgitor ortodoxism. Este posibil ca alteori să simțiți corect, după cum este cu putință și amestecul între cele două variante. Adică unele dureri și amărăciuni să fie provocate de lucrarea lui Dumnezeu și altele de cea a satanei, iar unele bucurii să fie provocate de Adevăr și altele de minciuni. Una din marele probleme de la căderea lui Adam este că oamenii se iau după ceea ce simt (inteligibil sau sensibil), iar nu după poruncile lui Dumnezeu. Simțirea dumneavoastră, durerea și amărăciunea dumneavoastră nu pot fi criteriu universal valabil și nici adevărul fără de greșeală. Cei care se conduc după simțire ajung să se pună pe ei înșiși ca autoritate infailibilă în proclamarea adevărului. Aceasta, în general, se petrece cu cei care au rațiunea formată din păreri, iar nu după Sfinții Părinți.

Lucrarea Sfinților Părinți este atât de smerită (fiindcă nu pune preț pe sine, ci doar pe poruncile lui Dumnezeu, necondiționat) încât nu se poate să nu imprime în cititorul lor dorința de a se purta și el la fel (dacă nu cumva este întunecat de vreun interes personal – din care cel mai frecvent este îndulcirea de sine, cu manifestările ei cele mai mascate în îndulcirea de sine că ar fi conform voii lui Dumnezeu).

Duhovnicește ar fi cam așa: omul să se îndurereze și să se amărască din cauză că el însuși L-a supărat pe Dumnezeu și că vede în sine simptomele tuturor păcatelor, neștiințelor sau cunoștințelor mincinoase ale lumii în totalitatea ei și ale tuturor oamenilor în parte (de care este vinovat mai ales el însuși). Iar dacă nu este atât de absorbit de această vedere încât să nu mai observe nici un fel de simptome la ceilalți, atunci, măcar pe ale celorlalți să le privească ca pe niște mici neajunsuri (ale unor oameni mai buni, mai sfinți și mai frumoși ca el) față de propriile lui mari defecte. Cu milă să-i privească (pentru firea noastră căzută și chinurile în care zăcem cu toții din mândrie), considerând că lesne se pot îndrepta aceia prin pocăință (prin marea bunătate a lui Dumnezeu și un strop de râvnă), pe care el însuși ticălosul nu o are (și din lenevire nici nu o cere cum s-ar cuveni).

Nu este suficient să ne împărtășim săptămânal și să parcurgem file de internet sau să citim studii despre Sfinții Părinți, pentru a ne forma automat patristic. Ba, de multe ori, părerea de sine hrănită de ideea că suntem vrednici a ne împărtăși săptămânal (doar cu o pregătire superficială, ceea ce sper că nu este cazul dumneavoastră) ne face și pe noi superficiali. Ea este o mare primejdie care ne întunecă mintea ca un drog subtil (dar eficient) și nu mai putem avea un discernământ adevărat al realității. Ajungem să credem că suntem patristici (împărtășiți ca mai nimeni alții), dar în realitate să ne apărăm propria părere și credința noastră idioritmică fixistă liturgică/morală/teologică/estetică/duhovnicească. În final devenim noi înșine un fel de criteriu al celorlalți, o măsură a tuturor lucrurilor. Adică exact capcana diavolească a păgânismului.

***

Diavolul lucrează astăzi mult mai subtil. El nu dorește o lepădare directă de Ortodoxie (mult mai greu de dobândit), ci o lepădare subtilă… doar de pocăință. Este, însă, îndeajuns pentru a ne lepăda de Hristos.

Orice practică pe care o facem ca un ritual repetitiv și automat, bizuindu-ne pe ea ca pe o metodă sigură de mântuire, îl poate înlocui pe Hristos. Chiar Împărtășania ca metodă poate deveni un idol care ne blochează accesul la Sfânta Împărtășanie cu Hristos.

Atunci când lipsește râvna pocăinței omului degeaba dăruiește Dumnezeu harul. Mântuirea este unirea omului cu Dumnezeu, așadar ea se face doar prin sinergie (prin împreună lucrarea omului cu Dumnezeu).

Omul dă râvna, Dumnezeu dă harul. Așa ne învață Sfinții Părinți:

„Nimenea dintre noi nu e în stare să biruiască cu de la sine putere uneltirile și meșteșugirile celui viclean, ci cu puterea nebiruită a lui Hristos. Deci în zadar s’au amăgit cei ce se mândresc, lăudându-se că au desființat păcatul prin nevoințele săvârșite de ei și prin voia lor liberă. Acesta nu poate fi desființat decât prin harul lui Dumnezeu, ca unul ce a și fost omorît prin taina de pe cruce. De aceea și luminătorul Bisericii, Ioan gură de Aur, zice că „nu ajunge râvna omului, dacă nu se bucură și de revărsarea ajutorului de sus“, dar iarăși că „nu câștigăm nimic din revărsarea harului de sus, dacă nu este râvnă. Acestea amândouă le arată Iuda și Petru. Cel dintâi bucurându-se de mult ajutor, n’a folosit nimic, fiindcă n’a adus cele ale sale. Iar Petru, cu toate că a râvnit, fiindcă nu s’a bucurat de niciun ajutor, a căzut. Din acestea două se țese virtutea. De aceea vă rog, zice, nici să nu dormiți aruncând totul asupra lui Dumnezeu, nici sârguindu-vă să nu socotiți că dobândiți totul prin ostenelile voastre”.

  1. Dumnezeu nu vrea ca noi să zăcem pe spate. De aceea nu face El totul. Dar nu vrea nici să fim mândri. De aceea n’a lăsat pe seama noastră totul, ci scoțând din fiecare ceea ce este vătămător, ne a lăsat nouă ceea ce este de folos. Bine învață și Psalmistul: „De nu va zidi Domnul casa, în zadar va priveghia cel ce păzește și ostenește”. Căci este cu neputință omului să caice peste aspidă și vasilisc și să încalece peste leu și peste balaur, dacă nu se va fi curățit mai ’nainte, pe cât e cu putință omului, și nu-l va fi întărit apoi Cel ce a zis Apostolilor: – „Iată ν’am dat vouă putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului”. De aceea ni s’a și poruncit să cerem în rugăciune de la Domnul „să nu ne ducă pe noi în ispită, ci să ne izbăvească de cel viclean”. Căci de nu ne vom isbăvi prin puterea și ajutorul lui Hristos de săgețile cele aprinse ale celui viclean și de nu ne vom învrednici astfel să dobândim nepătimirea, în zadar ne vom osteni, socotind să isprăvim ceva prin puterea sau sârguință noastră. Deci cel ce vrea să se ridice împotriva uneltirilor diavolului și să le facă fără putere și să fie părtaș de slava dumnezeească, e dator să ceară cu lacrimi, cu suspine, cu dor nesăturat și cu suflet fierbinte, ziua și noaptea, ajutorul și sprijinirea lui Dumnezeu. Iar cel ce vrea să se împărtășească de acestea, trebue să-și facă sufletul său curat de toată dulcea împătimire de lume și de patimile și poftele protivnice. Căci despre asemenea suflete zice Dumnezeu: „Voiu locui și voiu umbla întru ei”. Iar Domnul a zis ucenicilor: „Cel ce mă iubește pe mine va păzi poruncile mele și Tatăl meu îl va iubi pe el, și vom veni și ne vom face locaș în el”.1”( Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV., pp. 222-224.)[2]

Dar râvna omului, dacă nu urmează cu echilibru poruncile Domnului (prin cunoașterea și trăirea celor predate nouă de Sfinții Părinți) evitând abaterea fie la stânga, fie la dreapta, poate fi și rătăcită. Atunci omul se aruncă el însuși (îmbrâncit și de satana), cu capul în iad:

„RÂVNA

1686. – Rîvna este puterea sufletească în continuă desfășurare pentru realizarea faptelor bune, pentru un ideal. Râvna cea bună pornește din credință și devotament față de poruncile lui Dumnezeu, “în sârguință fiți fără preget, fiți plini de râvnă cu duhul, slujiți Domnului, bucurați-vă în nădejde, fiți răbdători în necazuri, stăruiți în rugăciune” (Rom. 12,1l-l2). Râvna rătăcită stăpânește pe omul care se călăuzește de idei bune, dar le înțelege greșit și le aplică rău, înșelându-se de poftele încăpățânării și ale slavei deșarte, așa cum au făcut toți ereticii, dintre care unii chiar și-au vărsat sângele spre pierzarea lor și bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,l-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporție între lumina rațională a adevăratelor dogme și între râvna împlinirii unor intenții bune, călăuzite de un sentimentalism needucat și năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginației mintale. Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică și supunerea canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că “Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă” (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).

1687. -în viața omenirii sînt două idealuri principale: cel al egoismului pămîntesc și cel al cerului veșnic. Toate celelalte feluri de idealuri sînt secundare și se grupează pe lîngă unul sau altul dintre aceste două idealuri (eterne) extreme. Dorința inimii este atracția către unul din aceste idealuri principale sau secundare.

Cînd această dorință se transformă într-un crez, ea dă naștere rîvnirii de a atinge idealul crezut. Râvna către cucerirea idealului poate să fie bună sau rea, după felul idealului, după realitatea naturală personală și după mijloacele folosite. Astfel au fost oameni care au avut dorințe și idealuri care nu le-au fost de nici un folos ca Iuda (Ioan 11,13,27; Luca 9,57-62; Matei 23,15). Adevărata rîvnă către ajungerea unui ideal, trebuie să fie temeinic examinată întru lumina legilor Domnului și numai după aceea să fie rîvnită cu tărie jertfelnică cerîndu-se ajutorul harului (Marcu 2,13-l4; Luca 24,32; Ioan3,1-l2; 15,1-20; F. Ap. 9,1-22; I Cor. 9, 27; Gal. 6,17). ( Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999. )[3]

Fără a înțelege unicitatea persoanei și, deci, unicitatea întâlnirii (bine ar fi unirii) celei mai importante între persoane (care este Sfânta Împărtășanie), fără a privi cu ochii pocăinței dramatica realitate a noastră că suntem nevrednici (cei mai răi și vinovați pentru toate păcatele lumii), rămânem în multa noastră înșelare și în grozavul nostru chin, care uneori se simt, dar alteori nu.

Iată ce spunea despre aceasta nu nepotul, ci chiar Sfântul Cuvios Siluan Athonitul:

„Domnul iubește atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar până când sufletul se învață să păstreze harul, se chinuie mult.

In primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gândeam: „Domnul mi- a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim așa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viața trebuie să ne aducem aminte de ele și să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut așa și am încetat zdrobirea și mult am fost hărțuit de demoni. Eram nedumerit de ce se făcea cu mine și-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaște pe Domnul și iubirea Lui. Cum de-mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine și m-a învățat El însuși cum trebuie să mă smeresc: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjduit” Și prin aceasta vrăjmașii sunt biruiți. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câștigă din nou putere. […]

Pentru smerenie, sufletul dobândește odihnă în Dumnezeu, dar ca să țină ‎această ‎odihnă, sufletul trebuie să se învețe multă vreme. Pierdem această odihnă ‎pentru că ‎nu suntem întăriți în smerenie. Și pe mine vrăjmașii m-au înșelat mult. ‎Gândeam în ‎mine însumi: Sufletul meu cunoaște pe Domnul, știe cât e de bun și cât ‎de mult ne ‎iubește; cum se face însă că-mi vin gânduri rele? Și multă vreme n-am ‎putut să mă ‎regăsesc, până când nu m-a povățuit Domnul, și atunci am înțeles că din ‎mândrie se ‎arată gândurile rele.‎ […]‎

Omul cade în înșelare fie din lipsă de experiență, fie din mândrie. Dacă e ‎din ‎lipsă de experiență, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, ‎atunci ‎sufletul va suferi multă vreme până când se va fi învățat smerenia, și abia ‎atunci îl ‎va tămădui Domnul.‎

Cădem în amăgire când credem că suntem mai deștepți și mai experimentați ‎decât ‎alții și chiar decât duhovnicul nostru. Și eu am gândit așa din lipsă de ‎experiență și ‎am suferit pentru aceasta și sunt foarte mulțumitor lui Dumnezeu că ‎prin aceasta m-‎a smerit și m-a povățuit și nu m-a lipsit de mila Sa. Și acum gândesc ‎că, dacă nu te ‎mărturisești duhovnicului, e cu neputință să scapi de înșelare, și ‎pentru aceasta s-a ‎dat de la Domnul duhovnicilor puterea de a lega și dezlega.‎”( Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei,

<https://ro.scribd.com/doc/124818895/Sfantul-Siluan-Athonitul-Intre-iadul-deznadejdii-si-iadul-smereniei>, miercuri, 10 iunie 2015, pp. 26, 131-132, ‎141‎.) [4].‎

Dar nu numai ascultare față de duhovnic în ceea ce privește particularitatea noastră și contextul, ci și față de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți, când avem de a face cu lucruri ce țin de credință și de ce să facem ca să ne mântuim la modul general, pentru a nu încălca din neștiința noastră (sau a duhovnicului) vreuna din poruncile lui Hristos. Iată ce ne învață în legătură cu aceasta Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov:

„Despre viețuirea după sfat

Am dat cândva, numele de „fărâmituri” vieții duhovnicești pe care Dumnezeiasca Pronie a lăsat-o vremii noastre. Ea se întemeiază pe călăuzirea în lucrarea mântuirii prin Sfântă Scriptura și scrierile Sfinților Părinți, cu sfaturile și cuvintele ziditoare împrumutate de la părinții și frații vremurilor noastre. În sensul sau propriu, aceasta este ascultarea vechilor monahi sub un alt chip, potrivit neputinței noastre, care este cu precădere sufleteasca. Vechilor ascultători, povățuitorii lor purtători de Duh le vesteau neîntârziat și de-a dreptul voia lui Dumnezeu: acum, monahii sunt siliți să caute singuri în Scriptura voia lui Dumnezeu, și de aceea sunt supuși unor dese și prelungite nedumeriri și greșeli. Pe atunci, sporirea era grabnica prin însăși firea lucrării: acum ea este zăbavnica, iarăși prin firea lucrării. Aceasta a fost buna voire a Dumnezeului nostru în ceea ce ne privește: datori suntem să ne supunem ei și să ne închinam înaintea ei cu recunoștința.

Viată noastră monahala din vremea de acum, călăuzita după Scriptura și după sfatul părinților și fraților, este consacrata de pilda începătorului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la vreun stareț, ci pe când era începător trăia de sine și lua povața din Scriptura și de la feluriți părinți și frați: de la unul a învățat înfrânarea, de altul blândețea, răbdarea, smerenia; de la altul – luarea-aminte cu dinadinsul la sine și liniștirea, străduindu-se să-și însușească virtutea fiecărui monah virtuos, arătând ascultare față de toți – după putință, smerindu-se înaintea tuturor și rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. (Viețile Sfinților, 17 ianuarie).

Poarta-te și tu, începătorule, în același chip! Arata egumenului și restului conducerii mânăstirești ascultare nefățarnică și nedornică să placa oamenilor, ascultare străină de lingușire și răsfăț, ascultare pentru Dumnezeu. Arata ascultare tuturor părinților și fraților în toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului și așezămintelor mânăstirii, precum și celor rânduite de conducerea mânăstirii. Însa nu fii nicicum ascultător spre cele rele, de ți s-ar și întâmpla să suferi oarecare necaz pentru faptul ca n-ai vrut să placi oamenilor și pentru neclintirea ta.

Sfătuiește-te cu părinții și cu frații virtuoși și pricepuți, dar însușește-ti sfaturile lor cu cea mai mare chibzuință și băgare de seama. Nu te lăsa atras de sfat din prima clipa când începe să lucreze asupra ta! Din pricina împătimirii și orbirii tale, un sfat pătimaș și dăunător poate să-ți placa numai și numai din pricina neștiinței și lipsei tale de experiență sau pentru ca este pe placul vreunei patimi ascunse, necunoscute ție, care trăiește în tine. Cu plâns și intru suspinarea inimii roagă-L pe Dumnezeu să nu-ți îngăduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia căzută omeneasca, a ta sau a aproapelui tau, sfătuitorul tau. În ceea ce privește gândurile tale, ca și gândurile aproapelui, sfaturile acestuia, sfătuiește-te cu Evanghelia. Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții.

Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugeta ca pot aduce aproapelui o rana de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabila, intru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie sa-l impresioneze pe începător și să si-l subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slava deșartă și trufia. Întemeiată a fost întotdeauna, și mai ales acum, rugăciunea Proorocului: „Mântuiește-mă Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-au împuținat adevărurile de către fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele sau, buze viclene în inima, și în inima au grăit rele” (Ps. 1l, 2, 3). Cuvântul mincinos și fățarnic nu poate să nu fie cuvânt rău și dăunător. Împotriva unei asemenea stări sufletești trebuie luate măsuri de precauție. „Cercetează Dumnezeiasca Scriptură”, spune Simeon, Noul Teolog, „și scrierile Sfinților Părinți, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alăturea de cele învățate și făptuite de învățătorul și starețul tău să le poți vedea și înțelege pe acestea ca într-o oglinda, și pe cele ce conglăsuiesc cu Scriptura să ți le însușești și să le ții în cuget, iar pe cele mincinoase și rele să le cunoști și să le lepezi, ca să nu fii amăgit. Căci să știi ca în zilele acestea s-au arătat mulți amăgitori și dascăli mincinoși”.

Preacuviosul Simeon a trăit în veacul al zecelea după Nașterea lui Hristos, cu noua sute de ani înaintea vremurilor noastre – și iată de atunci, deja, se ridica glasul unui drept în Sfânta Biserica a lui Hristos, tânguindu-se de lipsa adevăraților călăuzitori, purtători de Duh, de mulțimea dascălilor mincinoși. Odată cu scurgerea timpului, s-au împuținat din ce în ce mai mult povățuitorii vrednici în ale monahismului. Atunci, Sfinții Părinți au început tot mai mult să îndrepte spre călăuzirea după Sfântă Scriptura și scrierile Părinților. Preacuviosul Nil Sorski, trimițând la Părinții care scriseseră înaintea lui, spune: „Nu mica nevoința este, au zis aceștia, a afla un învățător neamăgitor pentru aceasta minunata lucrare (adevărata rugăciune monahala a inimii și mintii). Ei au numit neamăgitor pe acela care are lucrare și cugetare mărturisită de Sfintele Scripturi și a dobândit dreapta socoteala duhovniceasca. și aceasta au mai zis Sfinții Părinți, ca și pe atunci abia se putea găsi un învățător neamăgitor pentru asemenea lucruri, iar acum, când acești învățători s-au împuținat peste măsura, ei trebuie căutați cu toata osârdia. Iar daca nu poate fi găsit unul ca acesta, Sfinții Părinți au poruncit a ne învață din Dumnezeiasca Scriptura, ascultând pe Domnul Însuși, care grăiește: „Cercetați Scripturile, și în ele veți afla viată veșnică” (Ioan 5, 39). „Caci toate cate s-au scris mai înainte” în Sfintele Scripturi, „s-au scris spre învățătura noastră” (Rom. 15, 4. Înainte- cuvântare la Tipic sau Predanie).

Preacuviosul Nil a trăit în veacul al XV lea; el a întemeiat un schit nu departe de Bielo-Ozero, unde se și îndeletnicea cu rugăciunea în însingurare adânca. Este foarte folositor pentru stareții ai vremurilor din urma să asculte cu ce smerenie și lepădare de sine vorbește Preacuviosul Nil despre povățuirile pe care le dădea obștii. „Nimeni nu trebuie să tăinuiască din lenevie cuvântul lui Dumnezeu, ci să-și mărturisească neputința și totodată să nu ascundă adevărul lui Dumnezeu, ca să nu ne facem vinovați de încălcarea poruncilor Dumnezeiești. Nu vom tăinui Cuvântul lui Dumnezeu, ci îl vom vesti pe el. Dumnezeieștile Scripturi și cuvintele Sfinților Părinți sunt numeroase ca nisipul marii: cercetând-le fără de lenevire, să învățam din acestea pe cei ce vin la noi și au trebuință de ele (care cer, care întreabă). Ci mai drept spus: nu învățam noi, Căci nevrednici suntem de aceasta, ci învață fericiții Sfinții Părinți din Dumnezeieștile Scripturi” (Predania Preacuviosului Nil Sorski. Nu este de prisos să observam aici ca, deși Preacuviosul Nil Sorski avea harul lui Dumnezeu, însa nu îndrăznea să tâlcuiască Scriptura de la sine, ci urma tâlcuirii făcute de Părinți.

Calea smeritei cugetări este singura cale sigura spre mântuire). Iată ce model exemplar pentru povățuitorii zilelor noastre! El este pe deplin folositor de suflet și pentru povățuitor, și pentru cel povățuit; el este expresia corecta a sporirii cu măsura; el este unit cu lepădarea părerii de sine, a obrăzniciei și îndrăznelii nebunești în care cad cei ce urmează la arătare lui Varsanufie~ cel Mare și altor Părinți purtători de semne, neavând însa harul Părinților. Ceea ce în aceia era semnul îmbelșugatei adăstări în ei a Duhului Sfânt, la acești imitatori lipsiți de judecată și fățarnici slujește ca semn al belșugului de neștiință, de amăgire de sine, de trufie, de îndrăzneală! Să rostim cuvântul lui Dumnezeu înaintea fraților noștri cu cea mai mare smerenie și evlavie cu putință, recunoscându-ne prea mici pentru aceasta slujire și păzindu-ne pe noi înșine de slava deșartă care îmboldește cu putere pe oamenii pătimași, atunci când învață pe frați. Gândiți-vă ca trebuie să dam răspuns pentru fiecare vorba deșartă (Mat. 12, 36) – cu cat oare, este mai greu răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slava deșartă și sub imboldul slavei deșarte? „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea grăitoare de lucruri mari, pe cei ce au zis: limba noastră o vom mari, buzele noastre la noi sunt, cine ne este noua Domn?” (Ps. 1l, 4-5). Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu.

Sa ne înfricoșăm de amenințarea Domnului! Să rostim cuvânt de zidire atunci când o cere trebuință de neînlăturat, nu ca niște povățuitori, ci ca unii care au nevoie de povățuire și sârguiesc a se împărtăși de povățuirea data de Dumnezeu în Cuvântul Său cel Atotsfânt. „După darul pe care l-a primit fiecare”, glăsuiește Sfântul Apostol Petru, „slujiți unii altora, ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. „Daca vorbește cineva, cuvintele sale să fie ca ale lui Dumnezeu”, cu frica de Dumnezeu și cu evlavie către cuvintele Dumnezeiești; iar nu ca rostind cuvintele de la sine; daca slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu”, iar nu ca din puterea sa: „ca intru toate să se slăvească Dumnezeu, Iisus Hristos” (1 Petru 4, 10-l1). Cel ce lucrează de la sine, lucrează pentru slava deșartă, aducându-se pe sine, dimpreună cu cei care îl asculta, jertfa satanei; cel ce lucrează de la Domnul, lucrează intru slava Domnului, săvârșind mântuirea sa și pe a aproapelui prin Domnul, Singurul Mântuitor al oamenilor. Să ne temem a da începătorului vreo povață ne chibzuita, care nu se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe înțelegerea duhovniceasca a Cuvântului lui Dumnezeu.

Mai bine să-ți recunoști neștiința, decât să te împăunezi cu știința vătămătoare de suflet. Să ne păzim de aceasta mare nenorocire – a-l preface pe începătorul lesne-crezător din rob al lui Dumnezeu în rob al omului (1 Cor. 7, 23), atrăgându-l spre a face voia căzută omeneasca în locul Atotsfintei voi a lui Dumnezeu. (Aici se vorbește nu despre ascultarea mânăstireasca în cele de afara, nu despre muncile și ocupațiile mânăstirești rânduite de conducerea mânăstirii, ci despre ascultarea duhovniceasca, tainică, săvârșită în suflet). Atitudinea plina de modestie a sfătuitorului față de cel povățuit este cu totul alta decât cea a starețului față de ascultătorul necondiționat, rob pentru Domnul.

Sfatul nu cuprinde în sine condiția de a fi împlinit neapărat, el poate fi împlinit sau neîmplinit. Asupra sfătuitorului nu atârna nici o răspundere pentru sfatul lui, daca l-a dat cu frica de Dumnezeu și cu smerita cugetare, nu din pornirea sa, ci fiind întrebat și silit. Nici cel ce a primit sfatul nu este legat de el, ci rămâne la voia și la chibzuința lui să împlinească sau nu sfatul primit. E lesne de văzut: calea sfatului și a urmării Sfintei Scripturi este potrivita cu vremurile noastre plăpânde. Să băgam de seama ca Sfinții Părinți ne opresc a da sfaturi aproapelui cu de la sine putere, fără ca acesta să o ceara, a da sfat de voia ta fiind semnul ca îți recunoști știința și vrednicia duhovniceasca, lucru care este vădită trufie și amăgire de sine (Părerea Sfântului mucenic Petru, mitropolitul Damascului și a altor părinți). Nu este vorba aici de egumeni și de mai-marii mânăstirilor, care sunt datori în toata vremea, orice nevoie s-ar întâmpla, chiar nefiind întrebați, să povățuiască obștea pe care o cârmuiesc. (2 Tim. 4, 2). Cercetând alte mânăstiri, însa, ei sunt datori să se călăuzească după sfatul pe care l-a dat Preacuviosul Macarie Alexandrinul, Preacuviosului Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie cu privire la povățuirea obștii și judecarea ei. Avva Macarie a răspuns: „Învață și judeca pe supușii tai, și nu judeca pe nimeni din ceilalți” (Din Pateric și spuse vrednice de pomenire despre avva Macarie Orășeanul, cap.2). Aceasta pravila au păzit-o și o păzesc toți întâi-stătătorii care doresc să placa lui Dumnezeu.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare…, pp. 11-14.”

Cu alte cuvinte: dacă cineva nu ascultă de duhovnic ajunge în iad, dacă însă ascultă de duhovnic când acela nu ascultă de Sfinții Părinți, ajung amândoi în iad.

Ascultarea după Dumnezeu este numai așa: duhovnicul ascultă de Sfinții Părinți și ucenicul ascultă de duhovnic în lumina Sfinților Părinți. Altminteri nu se cheamă ascultare, ci răzvrătire în doi sau amăgire prin ascultarea de om.

Fap 4:19 Iar Petru și Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu.

Ascultarea de Dumnezeu este așa Hristos > Sfinții Apostoli > Sfintele Sinoade Ecumenice > Sfinții Părinți > Teologii contemporani ce predau la facultăți > Duhovnicii > ucenicii.

Traseul ascultării inițial a fost Dumnezeu > Adam > Eva > întreaga făptură.

Diavolul la început a răstălmăcit porunca lui Dumnezeu otrăvind rațional pe Eva fiindcă i-a dat poruncii un înțeles mincinos. Eva a ascultat mai mult de șarpe decât de Dumnezeu. Adam a ascultat mai mult de Eva decât de Dumnezeu și așa au murit amândoi. Văzându-și succesul a inventat azi o repetiție a căderii, tocmai în miezul mântuirii care este ascultarea. El poate să-și amestece rațiunile sale mincinoase și răstălmăcirea poruncii lui Dumnezeu pe traseu ori în mintea teologilor moderni care îi formează pe duhovnici, ori în mintea duhovnicilor înșiși, ori în mintea ucenicilor. Noi nu trebuie să disprețuim nici teologii moderni, nici duhovnicii, nici să ne luăm după mintea noastră, dar suntem datori să deosebim atunci când vorbesc ei din porunca lui Dumnezeu și când vorbesc ei din părere personală căzută (alterată de șoaptele diavolești). Nu înseamnă dacă vedem căderi sau scăderi la ei să îi respingem global, ci doar să nu primim acele sfaturi deșarte sau păgubitoare (care nu sunt după Sfinții Părinți), primindu-i în schimb pe ei, cu toată inima, cu dragoste, cu frică și cutremur, ca pe părinții noștri (mai mari și mai importanți decât părinții trupești fiindcă ne învață despre Hristos și ne mijlocesc mântuirea).

Este, așadar, necesară o studiere urgentă și osârdnică a Sfinților Părinți, fără prejudecăți, fără a-i răstălmăci după propriile practici, lepădându-ne de propria părere ca de cel mai veninos șarpe.

Azi Sfinții Părinți sunt reperele ultime. Duhovnicii noștri sunt smerenia, întărirea și odihna noastră. Le primim, însă, sfatul doar atunci când nu se împotrivește Sfinților Părinți și nu încalcă hotărârea Sfintelor Sinoade Ecumenice.

De exemplu: dacă un duhovnic ne-ar îndemna să ne împărtășim la papiști sau să ne rugăm cu ereticii, îl refuzăm, dar nu ne lepădăm de el, ci îl iubim cu adevărat spunându-i că nu suntem de acord cu aceasta fiindcă nu urmează în acest punct Sfinților Părinți. Tot așa dacă ne îndeamnă să ne împărtășim fără pregătire adică fără post și fără spovedanie îl refuzăm, dar nu ne lepădăm de el, ci îl iubim cu adevărat spunându-i că nu suntem de acord cu aceasta fiindcă nu urmează în acel punct Sfinților Părinți (dacă ne îndeamnă la împărtășanie săptămânală/zilnic și ne spovedește săptămânal/zilnic și postim înainte de fiecare împărtășanie, putând a ne ține mintea în iad fără să deznădăjduim, zicem bogdaproste și ne considerăm cei mai păcătoși din toată făptura).

Dar, pentru această lucrare, avem nevoie de argumente solide luate și înțelese în toată nuanțarea lor de la Sfinții Părinți.

6)      Iată pentru ce urăște vrăjmașul pe cel ce are o sprijinire : pentru că voiește totdeauna pieirea noastră. Iată pentru ce iubește pe cei ce se încred în ei înșiși: pentru că aceștia conlucrează cu diavolul, uneltind împotriva lor înșile. Eu nu cunosc altă cădere a călugărului, decît pe cea care îi vine din încredere în inima sa. Unii spun: omul cade pentru aceasta sau pentru aceasta. Iar eu, precum am spus, nu cunosc să se întîmple cuiva altă cădere decît din pricina aceasta. Cunoști pe vreunul care a căzut ? Află că s-a încrezut în sine. Nimic nu e mai primejdios, nimic nu e mai pierzător, decît a se încrede cineva în sine însuși.

M-a acoperit Dumnezeu și m-am temut totdeauna de primejdia aceasta. Cînd eram în mînăstirea de obște, toate le încredințam bătrînului Ava Ioan. Niciodată nu sufeream, cum am spus, să fac ceva fără sfatul lui. Se întîmplă cîteodată că gîndul îmi spunea: «Nu-ți va spune bătrînul aceasta ? De ce să-l mai turburi ?» Și ziceam gîndului: «Anatema fie și judecății tale (dreptei tale socoteli) și priceperii tale și înțelepciunii tale și științei tale, căci ceea ce știi, de la diavolul știi».

Plecam deci și întrebam pe bătrîn și se întîmpla că uneori îmi spunea tocmai cuvîntul acela la care mă gîndisem și eu. Atunci gîndul îmi spunea: «Ce mai zici ? Iată ți-a spus ceea ce ți-am spus și eu. Nu l-ai turburat degeaba pe Bătrîn ?» Și ziceam gîndului: «Acum e bine, acum e de la Duhul Sfînt. Ceea ce e al tău e viclean, e de la draci, e dintr-o stare pătimașă» 1084. Și astfel, niciodată nu îngăduiam gîndului să mă facă să mă încred în mine însumi, fără întrebare.

Și credeți-mă, fraților, că eram în mare odihnă, într-o mare negrijă, încît mă plângeam de aceasta, precum știu că v-am spus și altădată. Căci auzisem că «prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în împărăția lui Dumnezeu» (Fapte, 14, 21), dar eu mă vedeam pe mine neavînd nici un necaz și mă temeam și eram îngrijorat, necunoscînd pricina acestei odihne, pînă ce nu mi-a spus bătrînul: «Nu fi necăjit, căci oricine se predă pe sine ascultării, are această odihnă și lipsă de griji» 1085.[5]

Este evident că starețul lui nu-l îndemna nici să se împărtășească la papiști, nici să se împărtășească fără post, spovedanie și pregătire (intensă și serioasă) lăuntrică. Doar se vede aceasta din iscusința și paza Sfântului de a lupta cu gândurile și frica lui de a ascunde vreun gând față de duhovnicul său.

Este adevărat că spune Sfânta Evanghelie:

Mat 18:18 Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer.

Dar este legat de ceea ce se spune înainte:

Mat 18:17 Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș.

Cu alte cuvinte duhovnicul poate face dezlegări, dar sunt valabile doar dacă ascultă de Sfânta Biserică, adică și dezlegarea să fie în hotarul Sfinților Părinți, nu să îi contrazică.

***

Cunoscând acestea, nu îndrăznim să dăm vreun sfat celor de aici. Dacă scriem mai departe este datorită îndemnului duhovnicului nostru de a încheia cu acest subiect după Sfinții Părinți. Răspundem unor nedumeriri legate de cuvântul nostru, cu multă pază ca nu cumva să fie păreri proprii. Am observat că, invariabil, de câte ori vorbim de la noi greșim (de multe ori ne mai având cum să reparăm greșeala, trecând contextul și ne mai având legătură cu cei implicați în eroare). De aceea, chiar căderile noastre din trecut ne sunt zid pentru a nu le mai repeta.

Astfel că ori de câte ori facem vreo afirmație avem o mare grijă (cu frică și cutremur) să fie sprijinită pe gândirea unui Sfânt Părinte și ancorată în plinătatea și Universalitatea Sfintei Biserici, ca nu cumva să ne prăbușim iarăși în prăpastia propriei păreri. Orice propoziție a noastră o gândim cu multă seriozitate pentru a vedea dacă se sprijină sau nu pe realitatea patristică. Nu dăm citate la fiecare înțeles ca să nu obosim pe cititori, dar în spatele fiecărei afirmații se află înțelesul aflat în siguranța unui citat din Sfinții Părinți. Dacă nu știm cercetăm, (uneori multă vreme) până aflăm. Iar dacă nu aflăm ne recunoaștem neștiința. De multe ori după ce o recunoaștem din loc neașteptat ne vine răspunsul. Iar dacă nu îl primim, tăcem. Noi suntem păcătoși, neștiutori, dar nădejdea noastră este Hristos Dumnezeul nostru iubitor de oameni și Adevărul ipostatic, pe care credem din toată inima că îl putem găsi exprimat nealterat doar la Sfinții Părinți, tâlcuiți numai de… Sfinții Părinți.

Dumneavoastră sunteți amărâtă poate de faptul că nu este încă la o modă universală obiceiul împărtășaniei săptămânale a tuturor (ce bine că încă mai sunt duhovnici care nu merg după modă ci după Sfinții Părinți!), sunteți amărâtă pe cleopism (deși Părintele Cleopa a susținut în toată viața lui întoarcerea la Sfinții Părinți, atât prin viață, cât și prin cuvânt), sunteți amărâtă că Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul a fost influențat de papiști (deși în realitate a fost cel mai mare combatant al lor și bine ancorat în credința Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit) dar nu în chestiunea împărtășaniei dese în care îl socotiți ca fiind stindardul Sfinților Părinți (deși dacă ați studia sine ira et studio în întregime și în context scrierile lui ați observa că este unul din cei mai mari combatanți și ai desismului în privința Sfintei Împărtășanii, nu numai ai rărismului). Nu cumva vă amărăște Cleopismul pentru că multora li se pare că sfinția sa recomanda împărtășania la 40 de zile (deși este o concluzie falsă a lor. Sfinția sa recomanda Sfânta Împărtășanie, ca toți Sfinții Părinți, în funcție de starea celui împărtășit)?

Criticați după propriile impresii emoționale scrierile altora, fără a argumenta din Sfinții Părinți. Aveți aprecieri critice, unele folositoare (fiindcă au observații fine, care duc la nuanțarea problematicii și lămurirea unor lucruri neclar exprimate – din grabă și năvala mulțimii informațiilor), altele însă, sunt doar revărsări ale propriilor păreri (care mai pot și vătăma).

Nu vă opriți, însă, doar la critica contemporanilor (din punctul meu de vedere câtă vreme mă criticați pe mine personal aveți întotdeauna dreptate și vă mulțumesc, fiindcă pentru mine este un bun leac. Problema apare când criticați cele aduse de noi de la Sfinții Părinți, fiindcă atunci vă împotriviți adevărului). Gravitatea fenomenului apare când aveți obiecții chiar în legătură cu Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, acuzându-l de occidentalism, deși este canonizat de Sfânta Biserică ca un mare apologet tocmai împotriva occidentalismului și un vrednic model patristic reprezentând sintetic glasul Bisericii din toate timpurile.

Desigur că o faceți aceasta din interes personal, tocmai atunci când vă contrazice propria părere preformată (desprinsă din studiul unui Părinte modern Cavarnos de care v-ați lipit cu inima, fără a verifica dacă opinia sfinției sale este patristică sau doar mimează că este Tradițională). În schimb îl considerați reper indiscutabil când pare a vă susține propria idee despre împărtășania de ritual săptămânală fără discernământ, pe care el nu a vrut niciodată să o sugereze, ținând la Împărtășania prin schimbarea lăuntrică prin pregătire personalizată ca toți Sfinții Părinți. Ar fi preferat să-și verse sângele decât să vadă pe cineva împărtășindu-se în deșert sau cu nevrednicie cum ne îndeamnă desiștii de azi, răstălmăcindu-i cuvintele.

Așa este la modă acum. Ne folosim de Sfinții Părinți când ne aduc argumente în favoarea noastră, iar când ne contrazic îi respingem, eventual criticându-i.

Dar, în realitate, nu este așa. Când și când doi Sfinți par a se contrazice la suprafață, însă este o capcană rațională a noastră să credem că în realitate chiar ar fi așa. De fapt ei se completează antinomic și trebuie să înțelegem ce spune unul exact prin prisma celuilalt, nu împotriva celuilalt. Aceasta dacă vrem să aflăm adevărul deplin. Dacă la doi Sfinți este așa, ce să mai zicem de scrierile aceluiași Sfânt (care nu a trecut niciodată printr-un proces de convertire de la o erezie, ci de la început până la sfârșit a susținut Sfinții Părinți) cum este Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul?

Când doriți să demonstrați că practica dumneavoastră personală de împărtășanie cu frecvență săptămânală este patristică nu pomeniți de vreun alt Sfânt, ci aduceți numai ca laitmotiv titlul unei cărți a Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul, fără a cita din ea. Nu numai atât, dar desprindeți cartea din contextul general al Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul, și pe Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul din contextul celorlalți Sfinți Părinți. Nu vă opriți nici aici, ci desprindeți chiar și cartea aceea din propriul ei conținut și chiar citatele (date de alții din ea) le trunchiați păstrând doar acele fragmente care vă sunt favorabile propriei interpretări, iar cele care le echilibrează înțelesul le treceți cu vederea.

Vedeți, se împlinește ceea ce spunea Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul că omul, când nu ia aminte la sine (și la propriile lui căderi și neputințe, și la uriașa sa neștiință), începe prin a nu fi mulțumit de oamenii duhovnicești contemporani (care nu îi confirmă părerile), iar mai apoi își extinde nemulțumirea (și în final necredința) chiar și la Sfinții Părinți (dacă îndrăznesc să nu îi confirme părerile.

***

Haideți să vedem la modul concret cum procedați:

„V-am spus că nu intenționez să polemizez pe acest subiect al frecvenței împărtășirii, mai ales că Sf. Nicodim a făcut-o deja mult mai bine decât mine, iar dacă nu-l ascultați pe el, de ce m-ați asculta pe mine? Eu am spus doar că mulți oameni s-ar folosi, așa cum ne spun mulți părinți și chiar sfinți contemporani, ca Sfântul Paisie și Sfântul Porfirie cei noi, amândoi oameni cu educație simplă și cu viață sfântă, care nu pot fi suspectați de influențe apusene.”

Mai întâi ne spuneți că nu intenționați o polemică. Dar nici nu puneți punct la frază și introduceți ideea că nu ascult de Sfântul Cuvios Nicodim. Unde? Când? În ce sens?

Pomeniți de Sfinții Cuvioși Paisie și Porfirie Aghioriții (cu adevărat bune repere duhovnicești), dar ce ne spun ei, în ce privință ne grăiesc despre această problemă nu îi citați sau măcar să ne vorbiți prin propriile cuvinte la ce vă referiți din înțelepciunea lor. Prin ce susțin ei părerea dumneavoastră desistă nu ne spuneți, ca să vedem dacă este adevărat sau doar este propria dumneavoastră interpretare ca în cazul Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul. E ca și cum cineva, neavând argumente aduce nume, obligându-ne să îl credem pe cuvânt că acele persoane îl susțin, deci, în realitate tot pe el să-l credem, tot el este reperul.

Deși în introducere susțineți că nu doriți polemică, continuarea polemizează:

Mi se pare interesant un lucru, că și într-unul din citatele pe care le aduceți în sprijinul ideii că Sf. Nicodim nu susținea împărtășirea deasă cu Sfintele Taine, ci numai pregătirea corectă pentru împărtășire (la care s-ar putea cita de douăzeci de ori mai mult, adică restul cărții, pentru a se vedea ce susținea de fapt Sf. Nicodim), v-a scăpat această propoziție:

„Este limpede că cu cât cineva face această pregătire MAI DES, cu atâta capătă și mai mare folos.”

Așadar, cu cât se împărtășește cineva mai des și face mai des această pregătire, cu atât are mai mult folos. Dacă ar simți o răcire, o înmuiere a râvnei și pocăinței, oare i-ar fi de folos să citească mai des aceste rugăciuni sau mai rar? Dar aceste lucruri le explică Sf. Nicodim mult mai bine decât mine în această carte tradusă de Părintele Petroniu Tănase spre folosul cititorilor români.

Iată avem obsesia modernă a desismului. Deși lângă cuvintele MAI DES aveți exact cuvântul PREGĂTIREA, ați pus majusculă doar lor. Nicăieri nu am susținut că Sfântul cuvios Nicodim Aghioritul susținea numai pregătirea corectă pentru împărtășire, iar după aceea cei astfel pregătiți să nu se împărtășească. Să se pregătească des și să se împărtășească rar. Ar fi absurd: pregătiți-vă fraților să vă împărtășiți, mergeți la Sfântul Altar, deschideți gura și când preotul vrea să vă dea Sfintele Taine refuzați, zicând că sunteți nevrednici. Nu am discutat de loc despre frecvență ci despre nepregătirea ce se strecoară în practică din cauza obsesiei desimii împărtășirii. „Dacă nu putem să ne pregătim conștiincios de fiecare dată, măcar să nu ratăm ocazia împărtășirii dese – și așa ne pocăim noi în vreun fel” (cam așa sună capcana mentală diavolească ce stă ascunsă în spatele împărtășaniei dese de dragul frecvenței și nu de dragul pocăinței. Diavolul dorește desfacerea împărtășaniei de pregătirea pentru ea. Omul de azi în realitate ne având capacitatea unei pregătiri conștiincioase atât de dese, dar fiind manipulat și forțat de ideea mincinoasă a obligativității de a se împărtăși la fiecare Sfântă Liturghie ajunge să-și încalce până la urmă datoria pocăinței și pregătirii. Cu timpul nici nu va mai simți nevoia vreunei pregătiri și se va șterge cu totul din minte ideea că ar putea fi nevrednic și nevoiaș. Aceasta este tocmai nesimțirea păcătoșeniei proprii sau pogorârea de viu în iad, moartea de aici a sufletului mai înainte de moartea lui veșnică. Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea stare!).

Astfel că propoziția „Este limpede că…” nu este de loc o scăpare, ci este tocmai aleasă intenționat, tocmai pentru a echilibra patristic vederea realității. Nu suntem frecventiști de tipul rar, ci susținem ca Sfinții Părinți să fie neciuntiți ci înțeleși exact în ceea ce au vrut ca să exprime. Dacă omul se împărtășește nu la întâmplare, ci pregătindu-se de fiecare dată din toată inima (ori de câte ori poate să o facă cu totul fără vreun compromis la această pregătire), această râvnă a lui îl preface ușor (în timp ca să nu se mândrească) în capabil de a primi harul, care îl întărește mai tare ca să se poată pregăti mai des, până când harul se permanentizează în el și îl ajută astfel să se și împărtășească des. Dar dacă se împărtășește des din ritual și dintr-o obligație prost înțeleasă, fără a se pregăti (sau pregătindu-se rece și minimal), harul nu îi este de nici un folos, iar el se osândește des, devenind un batjocoritor permanent al Sfântului Duh. Această idee este mesajul întregii cărți a Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul pomenite mai sus, nu numai a propoziției citate trunchiat de dumneavoastră și întreaga viziune patristică ne îndeamnă la aceasta, după cum vom vedea.

Noi nu suntem așadar nici desiști, nici răriști, nici pregătiriști ca să manipulăm pe cititori că Sfinții ar vrea doar frecvența sau doar pregătirea după cum sugerați dumneavoastră că am manipula pe cititori și, din neatenție, mai scăpăm câteodată și vreo propoziție adevărată printre degete, care ne vădește drept mincinoși.

Da, Sfinții Părinți vor (și noi vrem) ca nu numai dumneavoastră, ci și toți oamenii care au fost, sunt și vor fi să se facă Ortodocși și așa de râvnitori și lucrători ai smereniei încât să fie cu adevărat în stare să se împărtășească nu doar așa de rar cum ați dori dumneavoastră (o dată pe săptămână), ci mai mult. Mai mult chiar și decât să se împărtășească zilnic după dorința obsesivă a desiștilor radicali.

Dumnezeu, Sfinții Părinți, Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Părintele Cleopa Ilie și noi am vrea ca 1Ti 2:4 toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. adică să se împărtășească continuu cu Hristos.

Dar să se împărtășească cu Sfintele și Înfricoșătoarele lui Hristos Taine, nu cu slava deșartă că sunt niște împărtășiți și nici cu osânda prin împărtășania cu nevrednicie. Dumnezeu vrea ca nimeni să nu se împărtășească nepregătit (adică fără folos) sau nevrednic (adică spre osândă) nici zilnic, nici săptămânal și niciodată în viața lui, nici măcar pe patul de moarte. Dar pentru aceasta trebuie să ne pregătim… conform Sfinților Părinți: post, rugăciune, spovedanie, cu o frecvență ținând cont de contextul, capacitatea și dorința fiecăruia, de dezlegarea duhovnicului, și fiind în pace cu toți.

Vedeți, în fraza de mai sus cuvântul derivat din a se pregăti este trecut o singură dată, nepregătit apare o dată, iar restul tratează aspectele de frecvență, stare, vrednicie, nevrednicie, folos, context cel mai folosit cuvânt fiind acela de împărtășanie. Așadar, ceea ce susținem noi de la Sfinții Părinți nu este o pregătire pentru ea însăși (un pregătirism), ci expunerea întregii problematici, cum dumneavoastră nu o faceți, fiindcă accentuați numai pe cuvântul des… atât de des folosit.

Din acest punct de vedere răriștii greșesc mai puțin. Dacă ei greșesc vorbind de frecvență, totuși vorbesc mai complet, arătând și importanța pregătirii. Și, chiar dacă nu pun accentul cum ar trebui pe persoană și unicitatea felului ei de a se împărtăși, totuși, chiar și dacă pregătirea sugerată de ei ar fi deficitară, măcar îndeamnă la a se face mai rar un astfel de păcat (împărtășanie rară + pregătire deficitară este mai puțin grav decât împărtășanie deasă + pregătire minimalistă sau de loc)

***

„La aceasta aș mai adăuga ceea ce am primit pe mail aseară de la pr. Matei Vulcănescu:

„De la minutul 24:40 puteti urmari despre cum se cuvine crestinul ortodox sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos

http://apotixisi.blogspot.gr/2016/02/blog-post_28.html

cu drag,

  1. Matei”

Cuvântul aparține părintelui profesor Theodoros Zisis. Sau poate și acesta suferă de influențe occidentale, laxism și toate pe care le atribuiți celor care susțin împărtășirea deasă (sau continuă, dacă preferați?)

Dacă nu merge înregistrarea, mai există una:

http://www.realitatea.md/live-miscarea-juristilor-ortodocsi-din-moldova-in-colaborare-cu-mitropolia-moldovei-conferinta-de-presa-provocarile-crestinului-in-perioada-contemporana_33267.html

Amândouă înregistrările funcționează, toți cei trei conferențiari (de fapt 2+1) sunt prezentabili, emoționați și serioși. Impresionanți apărători ai Ortodoxiei în fața ecumenismului.

Protoprezbiterul Matei Vulcănescu s-a străduit să îmbogățească cele zise prin multe cuvinte suplimentare care nu aparțineau Părintelui Profesor Theodoros Zisis (ceea ce nu-i face cinste ca tâlcuitor, trecându-l în rândul traducătorilor). De pildă:

  • De multe ori adaugă romano-catolici (un cuvânt incorect pentru latini sau papiști cum îi numeau Sfinții Părinți pe cei din catolicism);
  • Adaugă de la sine eroarea (care nu este de la Sfinții Părinți) că vechiul calendar ar fi calendarul patristic (ca și cum ar spune că astronomul păgân alexandrin Sosigene care a inventat vechiul calendar și Iulius Cezar autoproclamat zeu care l-a aprobat ar face parte dintre Sfinții Părinți. Aceasta ne atrage nouă luarea aminte că Părintele Matei Vulcănescu este un pic – desigur foarte mic – atins de calendarism);
  • Face un mic artificiu retoric umflând cifrele la numărul de 10-14-15 zile de post înainte de Sfânta Împărtășanie – tot de la sine, căci Părintele Profesor Theodor Zisis nu a zis așa – doar ca să ne convingă că cei care cer pregătirea firească cu post pentru Sfânta Împărtășanie exagerează printr-o covârșitoare asceză;
  • La pregătirea (și așa minimalistă și nepatristică recomandată de celebrul patrolog Părintele Profesor Zisis) mai adaugă de la sine și faptul că cele două zile de post dinainte de Sfânta Împărtășanie ar fi tocmai… Miercuri și Vineri (dar atunci acea postire nu mai este pregătire pentru Sfânta Împărtășanie, ci doar postul obișnuit de care suntem datori. Ne recomandă, așadar, ca să ne împărtășim nu numai fără spovedanie înainte de Sfânta Împărtășanie, dar și fără post. Cum se poate socoti postirea de două zile din săptămână a fi pentru Sfânta Împărtășanie, dacă mai înainte de ea este sâmbăta cu mâncare de dulce?).

Cuvântul pe care ni l-ați dat ar fi de o mare valoare pe un blog numit de pildă

„Ortodoxie Modernistă și Teologie a Părinților de azi”

Având în vedere, însă, că discutăm de Teologie Patristică, pentru a nu fi în afara Adevărului dorim să vedem tomosul de canonizare al Protoprezbiterului Matei Vulcănescu și al Protoprezbiterului Profesor Theodoros Zisis, ca apoi să studiem cu frică și cutremur ce le-a descoperit lor personal Sfântul Duh care revoluționează și contrazice tot ceea ce a insuflat Sfântul Duh tuturor Sfinților Părinți (de la începutul Bisericii și până la ei).

Însă Sfântul Duh nu se contrazice. Aceasta ne arată nouă că sfințiile lor și-au expus și ei o părere personală desprinsă dintr-o de amărâtă practică greșită importată din occident din dorințe misionare în Ortodoxie în secolul trecut și apoi susținută printr-o răstălmăcire a Sfinților Părinți, tot datorită presiunii putredului duh misionar cu orice preț (care sună cam așa: să-i ținem pe credincioși cu orice preț în Biserică, să-i convertim pe eretici cu orice preț la Ortodoxie, chiar dacă aceasta înseamnă a le da Sfânta Împărtășanie necanonic expunându-i primejdiei de a își pierde viața în deșert sau a se și osândi).

Cea mai mare dramă a Greciei contemporane este tocmai occidentalizarea ei, lucru de altfel mărturisit chiar de Părintele Profesor (prin recunoașterea sa că s-a aprobat căsătoria homosexuală și că vor chiar să scape de acolo migrând în Tradiționala Moldovă).

Ceea ce nu înțelege Părintele Profesor este că această occidentalizare s-a produs chiar prin criza euharistiei provocată tocmai de importul (de la iezuiți) a împărtășaniei dese fără pregătire. Sfinția sa recunoaște că înainte (când Grecia era tradiționalistă), se împărtășeau mai rar (potrivit cu contextul stării căzute a creștinilor de azi), însă cu pregătire după Sfânta Tradiție. Să lase Moldova să fie pe mai departe cu împărtășania după Sfinții Părinți ca să-și păstreze și duhul ei tradițional. Dacă o va intoxica cu ideea împărtășaniei de ritual, cu desimea potrivită creștinilor primari înjugată nepotrivit la nepregătirea specifică creștinilor contemporani, vor începe moldovenii să disprețuiască (interior) și Sfânta Împărtășanie (părând că îi aduc cinste exterioară), și asceza, și de la această minimalizare ascetică și euharistică vor trece și la minimalizarea dogmatică, minimalizarea familiei și vor pierde tot, inclusiv dragostea de Sfânta Tradiție. Vor ajunge să fie ca o altă Grecia de care vrea să fugă chiar și Părintele Profesor. Dacă și Moldova se va altera cu occidentalizarea prin influențe grecești (masterul care li s-a pus la cale și împărtășanie fără pregătire), unde va mai fugi distinsul patrolog? Pe atunci va fi probabil adormit întru Domnul și responsabil că și-a pus și sfinția sa partea alături de cei care îndepărtează poporul lui Dumnezeu de Sfânta Tradiție.

Trebuie să înțelegem că împărtășania fără pregătire este secularizarea împărtășaniei. Râzgâierea în privința Sfintelor Taine este capul tuturor râzgâielilor. Cine se râzgâie față de Hristos va fi afectat de această ciumă în toate sectoarele vieții sale. Dacă nici apropierea cu frică, cu credință și dragoste de Hristos nu-l mai oprește de la râzgâiere, cine și ce îl v-a mai opri.

Este ca și cum am spune „cu relaxare/râzgâiere, cu semi-credință și cu dragoste căldicică să vă apropiați”!

De altfel chiar sfinția sa, într-un alt cuvânt recunoaște:

– La nivel european și mondial există astăzi numeroase amenințări la adresa creștinilor și a moralei creștine…

– De distrugerea familiei, de homosexualitate, de pedofilie, suntem vinovați noi, creștinii. Suntem vinovați pentru că nu suntem creștini adevărați. Dacă eram creștini adevărați, am fi fost lumina lumii și sarea pământului, exemplu pentru întreaga umanitate. Dar astăzi, pentru că și noi, creștinii, ne-am secularizat și ne-am dat după duhul lumii, lumea nu mai are exemplul sfințeniei. Nu mai există această viață a creștinului. In vremea de început, creștinismul era ascetic, era sfânt. Ceea ce a pățit apusul catolic și protestant, această „căldiceală” și în dogmă, și în etos, aceasta este consecința descreștinării și asta se încearcă și în țările ortodoxe. Cu intrarea noastră în Europa, acest pericol crește, pentru că nu trăim creștinește nici noi și, mai ales, nici clericii noștri.

[…] – Învață atât Sfânta Scriptură, cât și Sfinții Părinți că atunci când există greșeală sau minimalism în credință, atunci există greșeală și minimalism și în viața morală și în viața duhovnicească. Atunci când adevărul de credință este stricat, se strică și credința, și morala, și duhovnicia.[6]

Ceea ce nu a observat sfinția sa este că și când se strică duhovnicia prin minimalismul ascetic se strică adevărul de credință. Pierderea duhului ascetic și de sfințenie, căderea în „căldiceală” se răspândește azi cel mai primejdios tocmai prin împărtășania la fel de deasă ca în Biserica Primară, dar fără pregătirea pe care o făceau ei atunci și fără starea în care erau ei. Este cumplita Împărtășanie căldicică pe care ne-o recomandă și sfinția sa, contrar învățăturilor Sfinților Părinți și mai ales a fierbinților colivazi.

Dă un citat din Sfântul Ierarh Vasile cel Mare în privința desimii împărtășaniei din Biserica din Capadociei (4 ori pe săptămână), dar nu explică că rostul acelui cuvânt era tocmai de a mustra pe cineva care dorea să se împărtășească prea des, într-un mod nepotrivit cu el, adică zilnic (deci pentru a-l îndemna la cumpătare și echilibru potrivit cu contextul lui), și nici nu arată mult mai multele citate în legătură cu necesitatea unei pregătiri serioase pentru Sfânta Împărtășanie și obligativitatea opririi de la împărtășanie (a celor care sunt ca majoritatea celor de azi, care nu fac parte din poporul cel Sfânt, pentru care se dau „Sfintele Sfinților”), pe care le-a scris tot Sfântul Ierarh Vasile cel Mare. Este tocmai ceea ce discutam mai sus: scoaterea citatelor din contextul lor și ascunderea rostului pentru care au fost scrise, concomitent cu arătarea doar a unor citate doar ale unor Sfinții Părinți însoțită de ascunderea a mult mai multor altora, pentru a susține o idee proprie, bazată pe o înțelegere și practică proprie greșită. Fraților! Aceasta se numește manipulare în numele patristicii, nu urmarea cu frică și cutremur a Sfinților Părinți. Părintele Profesor ca și mulți alții de azi au luat suprafața adică frecvența de la Sfinții Părinți și nu profunzimea adică starea și pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie. Sfinții Părinți nu sunt rețetari ci abordează problema în întregul complex al ei ținând cont și de fire și de persoană, cu nesfârșitul lor univers, care au nevoie ca de însăși viața lor să fie în duh de jertfă.

M-am bucurat din toată inima de cuvintele înțelepte ale sfinției sale despre ecumenism, despre cuvintele folositoare despre Sfântul Botez, care sunt conforme cu Sfinții Părinți, dar am fost dezamăgit de slaba cunoaștere a sfinției sale a Sfinților Părinți și a duhului colivazilor în privința pregătirii pentru Sfânta Împărtășanie. Să ne ferească Dumnezeu de astfel de „căldicire” după model apusean via Grecia, ca să nu fim și noi obligați să emigrăm în Moldova.

Un arhiereu misionar, mărturisitor împotriva ecumenismului, întrebat despre problema desei împărtășanii și modul pe care îl recomandă Părintele Profesor Theodoros Zisis, a tăcut puțin și mi-a zis:

  • Frate drag, eu sunt pentru deasa împărtășanie, dar după Sfinții Părinți, cu pregătire potrivită cu cel ce dorește aceasta. Totdeauna cu post special pentru Sfânta Împărtășanie (nu este suficient postul de miercuri și vineri de peste săptămână), cu toate rugăciunile de pregătire pentru aceasta, cu Sfânta Spovedanie (cu o zi înainte de fiecare Împărtășanie). O singură excepție fac. Dacă se spovedește cineva în Vinerea Mare și dorește să se împărtășească și Sâmbăta Mare dimineața și în noaptea de Înviere, dar numai dacă ajunează desăvârșit. Foarte rar sunt oamenii pregătiți lăuntric să se împărtășească la fiecare Sfântă Liturghie sau săptămânal. În funcție de starea lor lăuntrică le dau blagoslovenie să se pregătească și împărtășească la 2, 3 săptămâni sau (de în cele mai multe cazuri) la o lună. O singură excepție fac: femeile însărcinate care țin postul și se spovedesc înainte de fiecare Sfântă Liturghie, se pot și împărtăși la fiecare Sfântă Liturghie. Dacă oamenii au păcate grave, îi și opresc de la Sfânta Împărtășanie după Sfintele Canoane. Uneori le fac și dezlegări, dar tot numai în limita îngăduită de Sfintele Canoane.
  • Preasfințite părinte, dar Părintele Profesor Theodoros Zisis a zis că a luptat mult în Grecia să readucă obiceiul „patristic” al împărtășaniei la fiecare Sfântă Liturghie, cu o spovedanie la trei împărtășanii, fără post special și că e fericit că acum în sfârșit se face așa, dorind chiar să-i convingă pe moldoveni să facă aceasta.
  • Frate drag, nu e după Sfinții Părinți. O să îți spun o întâmplare. Eram preot misionar și slujeam cu un preot grec. L-am rugat să nu-mi dea povara de a împărtășii toți oamenii din biserică fără să-i spovedesc ca să știu care dintre femei avortează și care dintre bărbați desfrânează. Știți ce mi-a răspuns? „Ei, părinte drag, la noi nu mai e așa, din păcate. I-am scăpat de sub control. Toți se împărtășesc și dacă vrem să îi oprim ne dau afară din Biserică. De aceea grecii noștri au și pierdut sensul vieții Bisericești, devenind indiferenți și gândindu-se numai la plăcerile lor! De pocăință nimeni nu mai vorbește, decât cel mult teoretic…”

Noi, văzând bisericile grecești așa de frumos împodobite canonic, cu cântări psaltice atât de frumoase, ne gândim (ca robi ai simțirii) că Grecia este un model de Ortodoxie. Ceea ce nu băgăm de seamă este că sunt băncuțe pe mijloc, că vin la Sfânta Liturghie împopoțonați și machiați ca la operă, că mănâncă anafora ca pe o pâine obișnuită, nepăsându-le de firimiturile ce cad pe jos. Mi-aduc aminte când eram în Sfântul Munte soția mea a stat în noaptea de Înviere în biserica din Uranopolis. Atât de mâhnită a fost când ieșind afară împreună cu preotul după ce a primit Lumina nu a putut auzi nimic din cauza artificiilor. Dar aceasta nu a fost nimic. Când a intrat pentru restul slujbei (mult prescurtate) oamenii vorbeau pe băncuțe cele ale lor, iar preotul slujea mâhnit și singur în altar. Când a venit momentul împărtășaniei toți oamenii s-au așezat la coadă, au vorbit mai departe, când le-a venit rândul s-au cuminecat, apoi și-au continuat subiectele care li se păreau atât de interesante. Biserica a devenit în Grecia un loc de… socializare. Ce dureros și vrednic de mii de lacrimi.

Acestea sunt roadele împărtășaniei grecești, importate din occident (tocmai de la iezuiți) odată cu băncuțele și râzgâierea credincioșilor doar pentru a se face misiune și biserici frumoase.

Dar cu sufletele lor ce va fi?

Nu dorim generalizarea, dar nici importarea unor astfel de obiceiuri.

***

E adevărat că parcurgerea, înțelegerea și sinteza Sfinților Părinți este mai dificilă decât a da un click pe un simplu link la o conferință filmată, totuși, dacă doriți discuții din comentariile Părintelui Profesor Theodoros Zisis propun să faceți un alt blog numit Teologie Zisă sau… Theodorologie Zisă.

Prefer, însă, a nu posta acolo, chiar dacă Părintele Profesor Theodoros Zisis mi-a devenit foarte drag pentru simplitatea și frumusețea tratării problemei ecumenismului și a Sfântului Botez (deși nu sunt de acord nici cu critica Sfintelor Sinoade și nici a Patriarhiei, de care pomenesc cei ce au postat mai sus), dar nu aș vrea să renunț la frumusețea integrală a Sfinții Părinți pentru o frumusețe parțială. Aș deveni… zisist, lucru de care să ne ferească Dumnezeu pe toți.

Atâta bogăție de cunoaștere și de trăire avem de la Sfinții Părinți, încât nu ne ajunge viața întreagă ca să-i citim. De ce să risipim din timpul nostru 40 de minute și 53 de secunde cu un studiu filmat despre ei („parțial color”), care îi mai și răstălmăcește, în loc să alergăm chiar la ei? E mai simplu? Poate… dar folosul este proporțional. Una este a vedea un film, alta este a înțelege o carte. Una este a auzi un erudit teolog (care spune două verzi și una uscată), alta este a ne curăți și lumina mintea cu focul Sfântului Duh care arde în rugul aprins (ce nu se mistuie) al minții patristice (curățită de patimi și păreri personale, ce a străbătut întreaga contemplație naturală fiind născătoare de fulger și născătoare de lumină, și desăvârșită prin sălășluirea Sfintei Treimi).

Nu am primit vreo cunoștință înnoitoare în comunicatul la care ne-ați trimis. Cine studiază numai Pidalion află rapid că ecumenismul este erezie și Sfântul Botez se face prin afundare, (lucrurile bune spuse de Părintele Profesor). În schimb studiind același Pidalion avem dezlegarea problemei Sfintei Împărtășanii în întreaga Ei complexitate (și ca frecvență, și ca rigoarea pregătirii, și ca vrednicie/nevrednicie, și ca potrivirea ei cu fiecare persoană în parte). Pidalionul este scris chiar de unul din colivazi, de care Părintele Profesor Zisis vorbește cu atâta drag, considerându-i ca fiind cheia dezlegării problemei Sfintei Împărtășanii, deși le contrazice tocmai învățăturile ascetice referitoare la pregătirea pentru ea. Dacă mai adăugăm la citirea Pidalionului și scrierile Sfinților Apostoli, și ale Sfântului Ierarh Dionisie Areopagitul, și ale Sfinților Trei Ierarhi, și ale Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog, și ale Sfântului Ierarh Simeon al Tesalonicului, și integrala scrierilor Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul, și viețile sfinților ne uimim ce diferit priveau cei luminați de Sfântul Duh Sfânta Împărtășanie (frecvența și pregătirea ei), față de rețeta palidă râzgâietoare, superficială, secularizată, magică, automatizată și răstălmăcită dată de Părintele Profesor renumit Patrolog, împotriva duhului Sfinții Părinți. Aceasta nu înseamnă vreun dispreț față de Părintele Profesor Zis mai sus, nici pentru cei care îl vizionează, ci doar un semnal de alarmă să nu înghițim idei preconcepute, chiar provenite de la cineva cu autoritate și renume patristic, crezând că ne hrănim chiar cu adevărul dăruit nouă de Sfântul Duh prin Sfinții Părinți. Mai ales dacă sfinția sa se ocupă cu studiul autentic al Sfinților Părinți este de apreciat și o bună pildă pentru noi, dar totuși să nu uităm că ne prezintă o teologie secundară [trecută prin filtrul părerilor proprii și practicilor nepatristice la care a fost expus și la care s-a supus din secularizata, netradiționala și neascetica Grecie (așa cum o numea chiar sfinția sa deși noi nu suntem întru totul de acord nici cu aceasta) de care vrea să fugă în Moldova care încă se mai împărtășește cum ne învață Sfânta Tradiție] și nu teologia primară din vedere pe care o găsim doar la Sfinții Părinți. Îi dorim din toată inima să nu se abată nici la dreapta, nici la stânga de la Sfinții Părinți, și să înțeleagă duhul lor și în privința Sfintei Împărtășanii. Da, ne cheamă Hristos „Cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să” ne apropiem, dar aceasta înseamnă cu vrednicie și cu pregătire. Ori de câte ori suntem așa să ne apropiem, iar dacă nu suntem așa niciodată să nu îndrăznim să ne apropiem ca să nu luăm cumva în deșert Sfânta Împărtășanie și nici să nu ne osândim. Vom vedea mai jos ce înseamnă vrednic, nevrednic, pregătit, nepregătit după Sfinții Părinți.

Dacă vrem să ne lămurim cu adevărat despre o problemă fără alterări moderniste o putem face fără șovăire doar la Sfinții Părinți. Haideți să nu fim nici zisiști, nici mateiști, după cum nu vrem să fim nici arseniști, ci doar următori cu smerenie ai Sfinților Părinți. De aceea pentru cei care chiar vor să fie patristici (nu doar cu numele/renumele ci și cu mintea) am adunat mai jos o serie de cuvinte lămuritoare tocmai de la Sfinții și Dumnezeieștii noștri Părinți, referitoare la acest subiect dezbătut acum atât de mult.

Împărtășirea continuă este o realitate profundă, nu o preferință de terminologie. Ar fi de preferat să o înțelegeți și să o doriți chiar și dumneavoastră. Și nu numai dumneavoastră, nici nu numai toți desiriștii, ci toți oamenii cum ar vrea însuși Dumnezeu 1Ti 2:4 Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.

***

Ce ne scrieți mai departe:

„Studiul Părintelui Stăniloae, dacă este cel pe care l-am citit și pe site-ul „Cuvântul ortodox”, este scris pentru a combate rătăcirile de la Vladimirești. Asta, în caz că vă interesează contextul, așa cum spuneți.”

După cum se vede, însă, (chiar și în postările și trimiterile dumneavoastră) Vladimireștiul sau VlaDESeștiul s-a extins și pe blog… și de-ar rămâne pe internet! Dar câte ființe chinuite de duhul acela răzvrătit și amăgit n-am cunoscut la noi în țară și în străinătate, murind în condiții cumplite de înșelare (fiindcă pierduseră tocmai pocăința, părându-li-se că au ajuns la sfințenie… pentru că se împărtășesc des sau propovăduiesc la ucenicii lor aceasta).

Spuneți că împărtășania magică este doar un subiect teoretic, dar am cunoscut personal oameni mutilați duhovnicește de acest obicei (ajunși în stare de înșelare asemenea cu a vrăjitorilor, de pierdere a pocăinței, de cruzime, de obrăznicie față de duhovnic, de pierdere a sensului și de părăsire a harului Sfântului Duh). Unii dintre ei au ajuns și la sinucidere. Ca orice păcat și împărtășania de dragul frecvenței [deci neînțeleasă în realitatea ei de întâlnire liberă cu frică și cu dragoste între Mire și mireasă, ci crezută doar ca un leac impersonal și magic de mântuire (ca un panaceu universal)] acționează exact ca un drog (poate cel mai periculos drog care lucrează prin plăcerea sublimată de sine dusă la paroxism). Mai întâi place, apoi încântă, apoi entuziasmează, dar nerezolvând adevăratele probleme lăuntrice duce, în final, pe treptele 11-12 ale păcatului: deznădejde și sinucidere.

Consecințele ei în Grecia le mărturisește chiar Părintele Profesor Zisis, fără să-și dea seama că și sfinția sa este părtaș la aceste roade prin îndemnul la o împărtășanie deasă, nepatristică, fără pregătire corespunzătoare. Sfinția sa a fost comparat cu Părintele Profesor Ioannis Romanidis. Însă, în privința Sfintei Împărtășanii comparația este cu totul nepotrivită. Iată ce spunea sfinția sa (reprodus fiind de ÎPS Hierotheos Vlachos), ce se referă și la criza euharistică grecească:

Sunt mai multe intrebari legate de Sfanta Impartasanie. Pe de o parte sunteti rugat sa vorbit despre cum sa ne pregatim, ce inseamna pregatirea pentru Sfanta Impartasanie, despre impartasia cu nevrednicie. Si sesizez doua tipuri de intrebari. Pe de o parte: ce parere aveti despre deasa impartasire, fara post, fara spovedanie, cantitativa si automata, fara o lucrare interioara? Pe de alta parte, cineva intreaba daca omul poate lucra curatirea inimii fara Sfanta Impartasanie. Cat de deasa ar trebuie sa fie aceasta? Si in aceasta privinta este solicitata si parerea Parintelui Mitropolit.

– Va voi mentiona cateva puncte. Mai intai de toate Parintele Ioannis Romanidis, si acest lucru il vedem si in Tradita noastra, zice ca atunci cand ne impartasim, ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului. Daca suntem pregatiti corespunzator, Sfanta Impartasanie devine lumina, daca nu suntem pregatiti devine foc. Are legatura cu ceea ce v-am spus mai inainte, [in legatura] cu Taina Crucii, si anume: cele trei etape: de curatire, de iluminare si de vedere a lui Dumnezeu.

Fara Hristos nimeni nu poate sa lupte in viata duhovniceaca. Deci Hristos este curatirea celor care se curata. Prin Hristos se purifica inima in aceasta lupta duhovniceasca. Hristos lumineaza sufletul nostru si Acesta ne indumnezeieste. Vedeti ca Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza cuvintele spuse de preot: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!“. Zice:

Cei care sunt in starea de rob, dar totusi lucreaza, sunt in lucrare, sa se apropie cu frica de Dumnezeu – aceasta prima data. Apoi, cu credinta – sunt cei care sunt in starea de naimiti – cum se spunea mai inainte, de platiti, adica cei care lucreaza pentru a primi [plata n.n.]. Apoi cu dragoste, si anume aceasta este starea fiului, care este starea fireasca.

Parintele Ioannis Romanidis spunea: “bineinteles ca in centrul tuturora este Sfanta Impartasanie, dar nu este singurul centru al vietii duhovniesti; si rugaciunea este, si citirea Sfintelor Scripturi“. De exemplu la Sfanta Liturghie ne rugam, ascultam Apostolul, Evanghelia, predica, si ne impartasim. Deci trebuie sa fie o impreuna lucrare intre cele trei elemente.

In ceea ce priveste deasa impartasanie. Consider ca intotdeauna trebuie sa pastram calea de mijloc. Nici o indepartare foarte mare de Sfanta Impartasanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci cand nu suntem in stare, si in nevrednicia de a ne impartasi. Duhovnicul este cel care randuieste aspectele acestea. Parintii filocalici vorbesc despre deasa impartasanie, dar pentru fiecare in parte. Si anume, pentru cineva des inseamna o data pe an, pentru ca nu este in starea duhovniceasca de a se impartasi. Foarte des ar putea fi pentru cineva o data la… cinci ani, daca a facut ceva care-l impiedica sa se impartaseasca sau pentru altcineva ar putea fi o data pe saptamana sau pe luna sau poate zilnic. Acest lucru depinde de progresul sau duhovnicesc.

Acest lucru nu are neaparat legatura cu cat postim, pentru ca cineva poate sa fie bolnav si sa nu posteasca. Postul este un mijloc al Bisericii pentru curatire, deci, pentru a se impartasi cineva trebuie sa observam lupta pe care o face sa se impartaseasca, [si] depinde foarte mult de cat traieste Taina Crucii lui Hristos.

Cand eram mic domnea aceasta conceptie: de doua ori pe an ne impartasim. Si auzeam pe duhovnici: “Nu, trebuie sa ne impartasim des“, fara insa sa puna problema pregatirii si a pocaintei. Deci parintii filocalici din sec. XVIII vorbeau despre deasa impartasanie, dar si despre isihasm! Acuma este conceptia in Grecia: toti sa ne impartasim. Si preotul zice: “Doamne, multi crestini s-au impartasit astazi. Slava Domnului!“. Dar faptul ca Sfanta Impartasanie e luata cu nevrednicie nu prea este mentionat. Spune Sfantul Apostol Pavel:

Pentru ca nu va pocaiti si va impartasiti cu nevrednicie, foarte multi dintre voi au si murit.

In America, odata, am auzit pe preot zicand: “Acuma, ca ati venit, cu totii, sa va impartasiti“. Si s-au impartasit unii americani si au zis: “foarte frumos! foarte dragut!“.

Consider ca ar trebui sa fim foarte atenti sa nu cadem in extreme. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca indiferent in ce extrema ai cazut este acelasi lucru. In anii ’60, cand am fost ca student in Muntele Athos exista aceasta problema. Exista o manastire unde se spunea: “nu va veti impartasiti prea des, o data la o luna, o data la doua luni”. Si se duceau tinerii sa devina calugari si li se spunea: “nu va veti impartasi“. Si intrebau: “De ce? M-am facut calugar. Am devenit calugar pentru a ma uni cu Hristos si sa ma impartasesc cu pocainta. De ce ma lipsiti de Hristos, din moment ce exista ascultare, pocainta, spovedanie?” Si s-a dat o lupta puternica intre anii ’60-’70 pentru a se impartasi calugarii acolo, o data pe saptamna. Deci este posibil ca cineva sa fie monah, sa se roage, si sa nu i se permita sa se impartaseasca?

Sfantul Grigorie de Nyssa spune foarte frumos:

“Cand un duhovnic lasa pe cineva care nu este vrednic sa se impartaseasca este un pacat. La fel, pacat este si atunci cand opresti pe cineva pregatit sa se impartaseasca“.

A te impartasi, de fapt, este o problema de dragoste: il iubesc pe Dumnezeu si vreau sa ma impartasesc. Trebuie ca dragostea sa fie la un asa nivel, incat sa ne unim cu aceasta dragoste, si trupul nostru sa reziste la acest mare har care ni se daruieste.

Spune un duhovnic ca exista oameni care traiesc pana la un moment dat in afara bisericii intra in biserica, si deodata vor sa se impartaseasca foarte des. Adica inima lor, sufletul, au o dorinta, o sete de a se impartasi foarte des. Trupul insa a fost invatat in diferiti ani sa traiasca oarecum altfel. Deci este valabil ceea ce a spus Mantuitorul: “ca sufletul este sarguitor dar trupul nepuntincios“. De aceea, uneori se creeaza o problema, deoarece sufletul doreste lucruri mai mari decat poate sa duca trupul, si de aceea nu se creeaza acel echilibru intre cele doua. Deci trebuie intr-un anumit fel cele doua parti, trupul si sufletul sa fie puse pe aceeasi [lungime de] unda. Nu se poate impartasi si a doua zi sa inceapa aceleasi pacate. Insa aceasta este un lucru de discernamant.

Deci nu trebuie sa spui: bine, haideti, este un obicei bun, se poate face, dar nici o impartasanie foarte rara nu este buna.

Eu sfatuiesc sa aibe foarte multa atentie atunci cand se impartaseste cineva, si sa aibe constiinta a ceea ce face, decat se impartasesca fara sa-si dea seama de ceea ce face.[7]

De împărtășania magică, ne-ascetică, superficială pomenește și Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în studiul citat și Sfintele Canoane, când vorbesc de folosirea Sfintelor Taine de către vrăjitori.

XVI.  CONCLUZII

 Pe baza mărturiilor din tradiția de totdeauna a Bisericii, care s-ar putea înmulți considerabil, putem formula următoarele concluzii:

  1. În întreg trecutul său, Biserica i-a îndemnat pe credincioși la o luptă serioasă cu păcatul.

În spiritul acestei lupte le-a cerut totdeauna, pentru izbăvirea de el, o mărturisire personală și o pocăință extinsă în timp pentru păcatele grave. Prin mărturisirea personală a ridicat pe credincios la conștiința accentuată a răspunderii sale și a unui raport personal între Dumnezeu și el. Iar prin pocăință, a exercitat o lucrare stăruitoare și sistematică de educație a credincioșilor, de conducere treptată a lor spre starea bărbatului desăvârșit în Hristos.

Ieromonahii de la mănăstirile Sihastru și Vladimirești nu țin seama de realitatea gravă a păcatului, nu iau în seamă grija de el și temerea de el. Aceasta e proprie concepției protestante, după care omul nu trebuie să se preocupe nicidecum de păcat, căci păcatul nu poate fi scos din fire, în lumea aceasta, prin nici un efort, pe de alta concepției catolice, după care păcatul nu are nici un efect păgubitor asupra firii omului.

În spiritul acestor concepții, practica numiților ieromonahi suprimă mărturisirea personală și pocăința, ca mijloace de luptă a omului cu păcatul și de desăvârșire. Suprimarea mărturisirii personale slăbește răspunderea omului pentru păcat și conștiința întâlnirii cu Dumnezeu, Care-i cere socoteală de el. Suprimarea penitenței privează Biserica de orice prilej de educație sistematică a credincioșilor, iar pe aceștia de orice îndemn la luptă împotriva păcatului și a patimilor din fire.

  1. Cei ce și-au însușit această practică se depărtează de la tradiția Bisericii prin ridicarea lor peste toți duhovnicii, peste toate canoanele și peste toată Biserica, atunci când dezleagă în masă pe toți credincioșii de orice epitimie.
  2. Foștii ieromonahi de la amintitele mănăstiri trădează o mentalitate protestantă când, trimițând Euharistia prin mireni altor mireni, micșorează deosebirea dintre preoți și mireni și consideră Euharistia trimisă de ei superioară celei săvârșite de preoții din parohii, iar prin îndemnul la împărtășirea mirenilor în izolare, fără trebuință, slăbesc unitatea Bisericii și legătura mirenilor cu preoții.
  3. În același timp se resimt de o influență catolică atunci când se împărtășesc de Domnul, lipsiți de orice duh de jertfă, fără spovedanie personală, fără pocăință, fără post și fără voința de a se întări în acest duh de jertfă din Domnul cel jertfit. Prin aceasta ei nesocotesc starea de jertfă a Domnului sau nu-i găsesc nici un rost practic pentru viața credincioșilor care se împărtășesc de ea.
  4. 5. Ei se depărtează de la tradiția Bisericii când dau Trupul Domnului celor cu păcate grele înainte de a fi făcut vreo pocăință, pricinuindu-le o primejdie de moarte veșnică. Ei concep Euharistia ca lucrând magic, când nu cer nici o pregătire de la om, nici un efort de a se apropia cu vrednicie de ea. Ei nu o concep ca o putere ce lucrează spiritual, prin întâlnirea cu un efort spiritual din partea omului.

[…]

Credincioșii nu trebuie să se lase amăgiți de acești foști ieromonahi care le promit mult, dar nu le pot da nimic, ci dimpotrivă, îi rostogolesc în primejdia morții veșnice. Ei nu le pot da iertarea păcatelor, pentru că o iertare dată în afară de legătura cu ierarhia canonic constituită a Bisericii și fără o pocăință pentru păcatele grele nu e iertare adevărată. Și e o mare primejdie pentru credincioși să se lase adormiți de falsa liniștire de pe urma unei iertări ireale în loc să-și caute iertarea reală de la preoții care stau în legătură cu ierarhii lor și țin seamă de canoanele Bisericii.

 (Părintele Dumitru Stăniloae, in Revista “Biserica Ortodoxa Romana”, nr. 3-4/1955, pp. 218-250)

Toate cele de mai sus le regăsim și în desirism.

Iată și folosirea chiar de către vrăjitori a Sfintelor Taine, pentru a vedea până la ce extremă se poate folosi în chip magic Sfânta Împărtășanie și să înțelegem că nu putem să ne împărtășim oricum ci în modul în care îl vrea Hristos. Pentru a ne împărtăși cu Hristos să urmăm voia și porunca lui Hristos. Orice păcat este folosirea unei creaturi în afara scopului pentru care a făcut-o Dumnezeu. Să te folosești chiar și de Dumnezeu întrupat (ascuns smerit în Sfintele Taine) în afara scopului pentru care ni le-a dăruit, este cel mai cumplit păcat. Acest păcat îl fac și desiriștii și vrăjitorii. Primii sunt mai greu de depistat, fiindcă par a avea un scop bun. Nici ei nu-și dau seama ce grav lucru săvârșesc. De aceea înșelarea este cu mult mai primejdioasă decât răutatea declarată.

  1. -în vechime oamenii învățați se numeau magi (Fac. 4, 8; Matei 21,1), însă cu timpul au fost umbriți de magii falși, vrăjitori, șarlatani și înșelători, încît astăzi prin magie se înțelege totalitatea mijloacelor oculte de a lucra misterios în sînul naturii, și de a supune spiritele nevăzute, ba chiar folosindu-se de numele lui Dumnezeu la comanda, vrăjitorului ca să facă lucruri supranaturale, neobișnuite. Magia prin care se face binele vicleșugului, se numește magie albă, iar cea prin care se face răul se numește magie neagră. în realitate este o aceeași lucrare drăcească, prin care diavolul se pune în slujba omului vîndut lui, pentru ca apoi acest om să-i aparție totul în muncile veșnice (Ex. 7,1l-l2 și 22, 8-l8; II Tim. 3, 8; Luca 10,18; Apoc. 12, 8-l0). […]
  2. -Preotul vrăjitor sub orice formă este caterisit. -Trebnic, p. 515, Laod. 36.
  3. -Cei ce alcătuiesc descîntecele lor, folosindu-se de psalmi, de chemarea sfinților mucenici, de ai Maicii Domnului, de cărți bisericești, de sfintele icoane, de cheia bisericii, iscodind semne prevestitoare ale viitorului, în caz de proces, de căsătorii, de furturi, de pagube sau cîștiguri sînt stăpîniți de duhul cel rău pitonicesc (Fapte X, 16-34; XIX, 13-20), osîndit de Dumnezeu alături de toți femecătorii și exploatatorii de cele sfinte -Trebnic p. 516.

[…]

  1. -Dacă cineva va păstra în gură sf. împărtășanie pentru animale sau albine sau cu alte scopuri, 4 ani să nu se împărtășească ca un vrăjitor. -Trebnic p. 526.[8]

Fenomenul Vladimirdesești are asemănări foarte mari cu fenomenul Prislop, fiindcă pun ca momeală aceeași veche înșelare: mântuirea fără pocăință, prin metode simple renumit ca sfinte (la Vladimirești nădejdea în Sfânta Împărtășanie deasă fără pocăință, la Prislop în pomenirea Părintelui Arsenie Boca fără pocăință).

Desigur că nu se pot compara Sfintele Taine cu Părintele Arsenie Boca, dar aceasta sporește gravitatea fenomenului Vladimirești nu o diminuează.

La Prislop (fiindcă centrul mișcării este chiar un atât de evident înșelat), este mai ușor de depistat amăgirea, deci este mai puțin periculoasă.

Și fenomenul de la Vladimirești este mai puțin grav decât desirismul de azi. Măcar cei de acolo erau caterisiți fiind ignoranți ai Sfinților Părinți, desiriștii de azi foșnesc prin facultăți și conferințe lăudându-se că sunt cunoscători ai Sfinților Părinți și sunt puși ca îndrumători ai opiniei (având renume de râvnitori apărători ai Ortodoxiei).

Nu ne miră că în anumite locuri propovăduiesc Dreapta Credință, devenind renumiți patrologi, iar în altele o schimbă pe nesimțitelea, punând pe cei necunoscători sau fără discernământ în mare primejdie. Iată ce ne învăța Sfântul Grigorie Palama:

„Orice părere greșită poarta masca adevărului pentru cei ce nu au puterea de a remarca mica lipsa sau adăugire. Si aici este vorba despre o uneltire periculoasa a diavolului cel rău, atât de dibaci in arta înșelătoriei: caci neașezând departe minciuna de adevăr, a pregătit o dubla înșelătorie: din cauza diferenței mici, care scapă multora, ar putea cineva considera minciuna drept adevăr, iar adevărul minciuna, fiind foarte asemănător cu aceasta; in ambele cazuri vom fi rupți de adevăr”.[9]

La adevărul dăruit nouă de Sfinții Părinți al necesității pocăinței continue pentru o neîncetată Sfântă Împărtășanie diavolul a adăugat:

  • Prin gura desiștilor, minciuna pregătirii minimaliste (furând pocăința prin lejeritatea ineficientă în vindecarea firii) și a numit-o „deasa împărtășanie”. Astfel că adevărul necesității unei mai dese pregătiri a început să fie combătut ca o minciună.
  • Prin gura răriștilor, minciuna rigidei rețete numerice de frecvență redusă (furând pocăința nu prin lipsa pregătirii, ci prin raritatea ei ce nu ține cont de starea lăuntrică și contextul fiecăruia) și a numit minciuna „rara împărtășanie”. Astfel că adevărul necesității unei mai conștiincioase și mai profunde pregătiri totale (post, spovedanie, străpungerea inimii) a început să fie combătut ca o minciună cu argumente din ce în ce mai elucubrante.

Este frumos și adevărat să îndemni la o deasă Împărtășanie, fiindcă pregătirea pentru Ea crește dorul de Hristos și Ea îl împlinește, dar ce urât și mincinos este să asociezi la această învățătură renunțarea la pocăință și pregătire pentru a o înlesni cu orice preț, prefăcând-o astfel într-un ritual comod care nu mai vindecă firea.

Este frumos și adevărat să îndemni la o serioasă pocăință, dar ce urât și mincinos este să asociezi la această învățătură o rigiditate numerică fără a ține cont de reala pocăință, adică starea lăuntrică unică a fiecărei persoane, diferită de a altora și diferită de a ei înșiși în momente diferite ale vieții ei, prefăcând dorul de serioasă pocăință prin raritate în trândăvie și pretext.

Cât de cumplit este să te folosești chiar de Sfânta Împărtășanie (ca ritual automat) împotriva Sfintei Împărtășanii (ca lucrare lăuntrică cu luare-aminte ținând cont de persoană și context) ducând pe oameni la o practică automată în care să nu se mai poată împărtăși cu adevărat, deplin (adică și prin participarea minții schimbate prin pocăință)! Să te împărtășești doar cu trupul, iar mintea să o dai diavolului prin slava deșartă că ești Sfânt ce se împărtășește des/rar, ce poate fi mai cumplit ca aceasta?! Cum să îți mai dai seama de rătăcire?

Numai așa: înțelegând că nu în Sfânta Împărtășanie este problema, ci în cel ce se împărtășește nepregătit sau nevrednic. Mintea sa fiind preocupată de frecvență, nepregătită sau nevrednică (fie prin superficialitate, fie prin raritate) de Sfânta Împărtășanie substituie unirea cu Hristos în unirea cu idolul fără-folosului – sau cu idolul osândei – cu mască de Sfântă Împărtășanie.

Iată ce ne zice despre aceasta chiar Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

29     Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie judecată lui-și mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului

Zice: Creștinul care se împărtășește de Trupul și Sângele Domnului cu nevrednicie o face spre a sa osândă, nu din pricina firii Tainelor (pentru că acestea de sine sînt pricinuitoare de viață și de mântuire), ci pentru nevrednicia lui. Căci și soarele este luminos și dulce celor ce au ochii sănătoși, iar celor ce îi au stricați și bolnavi li se face vătămător și păgubitor.[10]

Evr 12:28 De aceea, fiindcă primim o împărăție neclintită, să fim mulțumitori, și așa să-I aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie și cu sfială. :29 Căci „Dumnezeul nostru este și foc mistuitor”.

Că fenomenul desismului de azi este mai grav ca fenomenul Vladimirești, care la rândul său este mai grav ca fenomenul Prislop, ne învață tot Pravila Bisericească:

  1. -“Ocultismul sau esoterismul este falsa știință cultivată de mințile înfierbântate, prin care ocultiștii spun că posedă un simț superior celor obișnuite, și prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înșelăciune a diavolului, care a înșelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului și altor practici, pornind de la anumite realități fizice și psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parțial, să ducă la o rătăcire și mai mare a minciunii înșelătoare. Ocultismul se manifestă parțial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuiește demascat și osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cît conține mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă” (V. Dogmele).[11]

Haideți să vedem cum își încheie acum scurta postare domnișoara Ana-Elisabeta:

Timpul meu este și limitat, și oarecum greu de gestionat. Uneori am momente libere pe care le fructific așa cum consider pe moment, ca acum când m-am apucat să transcriu citate din cărți. Dar partea care îmi creează cea mai mare neliniște este că percep o anumită echivalare între un alt -ism (i se mai zice uneori cleopism, ceea ce până acum am considerat că e o exagerare, dar înțeleg că nu este) și Predania Bisericii, care este aceeași în toate locurile și timpurile. Ceea ce variază sunt tradiții locale sau corespunzătoare unor anumite epoci și nu trebuie absolutizate, și cu atât mai puțin nu trebuie prezentate ca rătăciri aspectele care le contrazic. Rătăciri sunt doar acele aspecte care contrazic Predania cea neschimbătoare, aceeași în toate locurile și timpurile. Sfântul Pavel ne avertizează să nu ne considerăm ai unuia sau ai altuia din învățătorii noștri, ci ai lui Hristos. De asemenea, sinaxarul sărbătorii celor Trei Sfinți Ierarhi ne arată că, și dacă ar fi cineva sfânt, tot nu trebuie să-i absolutizăm învățătura. Mă refer, bineînțeles, la învățătura cu privire la împărtășirea nu mai des de 40 de zile. Oare nu este o mare sminteală să se insinueze de exemplu că părintele Rafail Noica, fiu duhovnicesc al unui sfânt contemporan, Părintele Sofronie de la Essex, și „nepot” duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul, rătăcește dacă nu este acord cu regula celor 40 de zile? Iată ce spune:

http://acvila30.ro/pr-rafail-noica-nu-deasa-impartasanie-ci-impartasania-des/

(Nu spun despre părintele Ioan Iovan, care e controversat.)

La fel, este o mare sminteală să se insinueze că toți preoții care îi încurajează pe credincioși să se împărtășească în fiecare duminică promovează cu toții laxismul, împărtășirea fără pregătire și pocăință, și tot ce li se mai atribuie. Și, după cum știm, „cine va sminti pe vreunul din aceștia mici, care cred în Mine….” Să ne ferească Domnul și Maica Domnului de la a sminti pe cineva în credință! Eu, la această sminteală, nu doresc să particip, chiar dacă există scopul nobil de a împiedica o altă mare sminteală, bocăismul. „Dragostea nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr.”

Însă, într-adevăr, mă rog ca acest efort să fie finalizat, și anume mai concis și mai riguros decât până acum, și fără derapaje de orice natură.

Pentru aprecieri și pentru urări vă mulțumesc; asemenea și dumneavoastră și colegilor! M-am întrebat când ar fi pocăința frumoasă, dar mi-am și răspuns repede că ceea ce este adevărat și viu nu poate fi decât frumos, iar ceea ce este mincinos, prefăcut, fără viață și fără vlagă nu poate fi decât urât.

Așadar, să ne păzească Domnul și Maica Domnului de rătăciri și să ne reaprindă râvna spre pocăință! Mai ales că suntem practic în pragul Postului celui mare…

Mulțumim domnișoarei Ana-Elisabeta pentru urări. Tocmai pentru a reaprinde râvna spre pocăință sunt scrise aceste rânduri. Referitor la Părintele Cleopa și la -ism am răspuns în cuvintele de mai sus, referitor la Pravila Bisericii din toate timpurile și locurile, cât și la rolul contextului istoric și personal în legătură cu Sfânta Împărtășanie, vom răspunde mai jos.

Mai avem o mică remarcă în legătură cu dragostea domnișoarei Ana-Elisabeta și Părintele Rafail Noica. Remarcăm o asemănare între cei doi:

Părintele se ruga în tinerețe (pe vremea când era eretic) fierbinte lui Hristos ca să îl scape cu orice chip de ceea ce numea el „eresul Ortodox”. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și a ajuns… Ortodox, ba chiar și ieromonah, și pustnic (chiar dacă a mai păstrat câteva scame din occident, ca de exemplu și accentul pe frecvența împărtășaniei). Hristos a înțeles sensul profund al rugăciunii sfinției sale (care era însetat de adevăr, dar credea că Ortodoxia este o minciună și dorea să se ferească de minciună, indiferent de ce nume ar purta ea) astfel că la adus la Adevăr, lămurindu-l că Ortodoxia nu este eres, ci chiar Hristos – Adevărul, deși preacuvioșia sa L-a rugat să nu-l ducă la Ortodoxie. Mântuitorul nu se formalizează de cuvintele rugăciunii ci este atent la sensul lor mai adânc.

Tot așa, ca oarecând Părintele Rafail, și domnișoara Ana-Elisabeta se amărăște și îndurerează pentru faptul că Românii încă mai păstrează Sfânta Tradiție a împărtășaniei cu pregătire (cu o frecvență dictată nu de un ritual prestabilit, ci de realitatea fiecăruia).

Consideră sminteală a apăra Sfânta Predanie adevărată și a arăta că greșesc și unde greșesc părinții celebri (când rup citatele din Sfinții Părinți din context și practică o împărtășanie nepatristică, doar de dragul desului), fiindcă astfel li se alterează imaginea de infailibili. Ca și cum ar trebui să ținem mai mult la reputația unui om decât la Adevărul – Hristos. În realitate Sfinții Părinți numesc sminteală când propovăduiești o minciună sau un păcat, nu când spui adevărul sau îndemni la virtute. Cei ce se smintesc pentru aceasta sunt ei înșiși vinovați că nu primesc pe Hristos. Sminteală ar fi să propovăduim și noi smintelile lor, făcându-ne părtași la ele. Dacă arătăm ceea ce ne învață Sfinții Părinți este posibil ca Dumnezeu să lucreze prin mila și smerenia Lui ca și sfințiile lor să se corecteze (sau măcar să nu mai târască în rătăcire pe tot atât de mulți, care îi ascultă fără discernământ).

Iată ce ne învață Sfinții Părinți:

Același lucru ni-l spune și Sf. Ap. Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), cuvinte tâlcuite în acest fel de Sf. Teofilact al Bulgariei: „Anatematizând pe îngeri și pe sine însuși, el leapădă orice autoritate și prieteșug omenesc în chestiunile credinței… Și o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor și a arăta că nu recunoaște nici o autoritate atunci când este vorba de dogme”[23]. […]

Sf. Vasile cel Mare: „Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor ce sunt învățați cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii și arhiereii; și câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede; și despre aceia care rămân întru învățăturile străine să se întoarcă dinspre ei”[24]. […]

[23] Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni, ISBN: 973-7623-13-4.

[24] Sf. Vasile cel Mare, „Sfântul Vasile cel Mare. Scrieri morale si ascetice.” PSB vol. 5 , editura Basilica, Regula 72:1.[12]

Astfel că domnișoara Ana-Elisabeta este pusă la un mare examen de către Hristos. Îl cunoaște pe Protoprezbiterul Matei Vulcănescu (comunică cu sfinția sa prin e-mail și-i face vizite în Grecia) a avut cinstea să se întîlnească cu Protoprezbiterul Profesor Theodoros Zisis și este mult marcată de aceste relații personale. Va renunța de dragul lor la Domnul Hristos – Adevărul descoperit nouă prin Sfinții Părinți sau va folosi aceste legături pentru o dragoste duhovnicească reală ca să le atragă atenția protoprezbiterilor acolo unde nu urmează Sfânta Tradiție?

Dar oare, dacă se vor lămuri, sfințiile lor vor avea curajul și mărimea de inimă în Hristos (văzând că sunt în eroare) să refuze Sfânta Împărtășanie (celor nevrednici sau celor nepregătiți) și să-i pună la post, spovedanie și străpungerea inimii pe cei care vor să se împărtășească? Ori de frica să nu fie dați afară din cler (sau să fie siliți să emigreze în Moldova, mai înainte de a o strica și pe aceea cu ideile lor apusene împământenite azi în Grecia ca cea mai curată Tradiție Patristică) vor face mai departe compromisuri după viciosul obicei al locului?

Va continua Protoprezbiterul Profesor Theodoros Zisis să se răzbune pe amintirea neplăcută prin care s-a tulburat chiar la hirotonirea sfinției sale (când cel care i-a dat darul i-a și atras atenția – nedându-i lingurița și ștergarul – că greșește în mentalitatea sfinției sale de a împărtăși fără discernământ și că cei de azi nu au de fapt o râvnă reală în marea lor majoritate pentru o deasă împărtășanie cu pregătire, astfel că dacă îi va împărtăși din obicei vor lua Sfânta Împărtășanie în deșert sau se vor osândi, râzgâindu-se că sunt Sfinții care primesc Sfintele)? Sau se va căi pentru eroarea de o viață a sfinției sale (de a împărtăși în deșert sau spre osândă) și se va întoarce cu recunoștință către hirotonisitorul său (că i-a dat pe lângă harul preoției și mare înțelepciune patristică), făcând pocăință publică atât în Grecia, cât și în Moldova sau poate și prin alte părți pentru toată lumea pe care au smintit-o sub pretextul că o îndrumă patristic?

Dacă sfințiile lor nu iubesc mai mult Sfinții Părinți și Sfintele Canoane decât șantajul contextului contemporan ar fi în mare primejdie veșnică atât ei, cât și ucenicii lor.

Iată ce ne învață despre aceasta Sfântul Cuvios Nil, izvorâtorul de mir, deja când era în slavă, după adormirea sa, deci când nu mai putea greși:

CAP 24

Pentru baie și pentru ușa cea cu încuietoare

Nu se cade noua să ne judecăm unii pe alții, fiindcă atunci când ne-am botezat ne-a curățit Dumnezeu de păcatul cel strămoșesc și ne-a dat și o baie cu ușă și încuietoare, să se închidă și să se deschidă, A făcut și un moștenitor al lui și i-a dat cheile, și i-a dat și stăpânire, ca atunci când va deschide să fie deschis, și când va închide să fie închis.

Iar cei de astăzi moștenitori au pierdut cheile și nu au cu ce să deschidă ușa băii, și oamenii se întină cu murdăriile lumii și rămân nespălați, și nu știu că sunt întinați și necurați, …

Și viind Mirele sufletelor și văzându-i întinați, îi întreabă: «Cum ați venit aici nespălați și necurățiți?» Și ei, neștiind ce să răspundă, tăceau. Atunci întreabă și pe moștenitori (duhovnicii): «Cum au venit aceștia aici necurați fiind? Nu cumva nu au venit la baie să se spele?» Iar moștenitorii răspund că n-au venit. Atunci Mirele cere cheile, și ei răspund că nu le au. Și îi întreabă Mirele: «Ce s-au făcut cheile curățeniei Darului, a lega și a dezlega?» Răspund că le-au pierdut întru multele griji cele deșarte. Auzind Mirele acestea, S-a mâniat asupra lor și a poruncit slujitorilor să le lege mâinile și picioarele și să-i arunce întru întunericul cel mai din afară și în focul cel veșnic. Că bine era unora ca aceștia să nu se fi mai născut. O, vai de voi, ticăloși duhovnici! Că vin la voi săracii păcătoși de se mărturisesc și, în loc sa-i îndreptați, voi mai rău îi răzvrătiți și le cereți răsplătire de bani, de trei ori ticăloșilor! Ați lărgit gura iadului și l-ați umplut de suflete omenești, și ați pricinuit mare lipsă Raiului, și v-ați întovărășit cu dracii, și aduceți spre jertfă satanei sufletele săracilor creștini, că ați amăgit și ați înșelat la mărturisire pe fiii voștri cei duhovnicești cu prea lăsarea, precum voiți voi, dar nu precum scrie în canoane, din pricină că voi, duhovnicii, nu aveți unire între voi, ca să păziți rânduiala canoanelor, ci aveți și țineți a voastră deosebită lege.

[…]

Pentru alți doi duhovnici

Ascultă alta asemenea:

In părțile Critului1[13] erau multe mănăstiri, între care era și un schit cu părinți schiței, și avea doi duhovnici/care împotrivă se purtau unul cu altul. Că unul învăța pe fiii lui cei duhovnicești că postul nu folosește atât pe om, ci patimile dacă îl luptă îl vatămă. Iar celălalt duhovnic învăța pe fiii săi cei duhovnicești să postească, și împotriva celuilalt grăia și zicea că multa mâncare este ceea ce aduce patimile și le întărâtă. Celălalt iarăși zicea că din mintea omului se pornesc patimile, iar nu din mâncare. Iar cel de-al doilea zicea că rodul din pom se face, și când pomul se adapă, se împuternicește mai mult. Așa este și la om, că mâncând și bând, se întăresc patimile și se pornesc asupra omului.

Și așa pricindu-se. amândoi, nu se pleca unul altuia. Iarăși cel dintâi și celălalt se numeau unul pe altul plăcător2[14] de oameni. Și zicea cel dintâi și acestea, că Dumnezeu a lăsat postul numai în zilele cele rânduite ale posturilor, și miercurea, vinerea și lunea, iar în celelalte zile să dezlegăm, că cine postește sâmbăta și duminica este neiertat și blestemat,

Și auzind acestea fiii lui cei duhovnicești, au crezut așa, și mâncau bucate orice găseau neopriți, și beau vin până la sațiu. Și așa crescând patimile, au odrăslit necurăția întru izvodirea lor, și s-a întunecat înțelegerea lor, și nu mai înțelegeau ce este petrecerea monahicească. Și având gânduri spurcate între dânșii, se împărtășeau cu Sfintele Taine fără mustrare de conștiință. Și murind duhovnicul lor acela care dezlega posturile, l-au îngropat în biserică, ca pe un sfânt, de-a curmeziș lângă strana împărătească de-a stânga.

Într-o noapte a intrat eclesiarhul sa gătească candelele și vede că stăpânescul jeț ardea, și degrabă s-a dus la egumen și i-a spus. Și auzind egumenul, s-a pogorât și, venind în biserică, vede că cu adevărat ardea cu nematerialnic foc, fără să se mistuiască, și căutând în Sfântul Altar, a văzut un bărbat îmbrăcat cu podoabă arhierească și doi îngeri îmbrăcați cu haine albe lângă dânsul și atunci a cunoscut egumenul că este dumnezeiască vedenie, și a încuiat ușa bisericii. Și vede că au ieșit din Sfântul Altar doi îngeri îmbrăcați în haine albe, și au venit la mormântul duhovnicului, și au scos trupul afară, și l-au ridicat cu multă cinste și evlavie, și l-au pus înaintea Sfântului Altar, Și a ieșit și arhiereul din Altar, ținând în mâini Sfântul Disc, și l-a pus la gura celui mort, și-l lovea pe spate, și de câte ori îl lovea, atâtea părticele de Stăpânescul Trup cu care se împărtășise ieșeau în Sfântul Disc. Și întorcându-se arhiereul cu Sfântul Disc, l-a pus pe Sfânta Masă.

Pe urma a luat și Sfântul Potir și l-a pus la gura mortului, și iarăși îl lovea la spate, și așa a ieșit și Sfântul Sânge, cu care cu nevrednicie s-a împărtășit (că precum preotul curvar se oprește de Liturghie, asemenea și cel ce mărturisește și face pogorământ, și nu canonisește după canoane, și nu păzește Taina Mărturisirii, și tot asemenea și tot cel ce-și ia bani de la cei ce se mărturisesc, ca plată pentru mărturisire, se oprește de Liturghie). Și după ce a luat arhiereul Trupul și Sângele cel Stăpânesc de la cel mort, a zis către dânsul: «Du-te de la Mine în focul cel veșnic al osândirii, unde ți-ai gătit ție loc și ucenicilor tăi!»

Și numaidecât îngerii cei îmbrăcați în haine albe au răpit fără de cinste trupul mortului și l-au aruncat în mormânt și, bătîndu-l cu pietre, l-au îngropat, acoperindu-l cu pietre, și l-au lăsat, și îndată l-a împresurat flacăra focului.

După aceea s-au dus degrabă și au ieșit pe a doua ușă a bisericii acei doi îngeri, de au adus și pe alți morți, pe fiii lui cei duhovnicești, care muriseră de curând, și i-au pus cu evlavie înaintea Altarului, unul câte unul pentru Sfintele Taine cu care se împărtășiseră cu nevrednicie. Și tot asemenea a venit arhiereul și a luat de la toți Sfântul Trup și Sfântul Sânge, în Sfântul Disc și în Sfântul Potir, precum și de la duhovnicul lor. Și pe urmă le-a zis: «Duceți-vă de la Mine, cu duhovnicescul vostru părinte, la veșnicele munci ale iadului!» Și atunci cei îmbrăcați cu haine albe îi târau cu necinste și i-au aruncat în mormintele lor, aruncând cu pietre într-înșii până i-au îngropat, tot bătându-i cu pietrele.

Și văzând egumenul acestea, împreună cu aprinzătorul de candele, s-a înfricoșat și s-a cutremurat, și zice: «Ce este aceasta ce s-a făcut?» Și îndată a tocat și s-au adunat toți frații schitului, și le-a spus egumenul toate câte a văzut cu de-amănuntul, și a poruncit să se deschidă mormintele și de acolo a ieșit putoare nesuferită, dar trupurile nu le-au găsit, și a ținut putoarea aceea șapte zile, după numărul celor șapte păcate de moarte. Vai de unii ca acești duhovnici! Că le vine pieirea, ca la o țarină coaptă când vine ardere de foc, și câtă materie află într-însa, o arde toată.[15]

Domnișoara Ana-Elisabeta se frământă și se tulbură că unii urmează pilda și învățăturile Părintelui Cleopa (care nu s-a abătut nici la stânga, nici la dreapta de la Sfinții Părinți, fiind un adevărat model patristic prin învățături și viețuire, mai bun cunoscător al Sfintei Predanii decât mulți din cei mai renumiți patrologi, fiindcă o și trăia desăvârșit), considerând acest curent sănătos a fi un -ism.

Se luptă domnișoara Ana-Elisabeta, așadar, împotriva Sfintei Tradiții Universale… în numele „Sfintei Tradiții Universale” (devierea pe care o crede ea că este Sfânta Tradiție Universală), cum oarecând Părintele Rafail se lupta împotriva Ortodoxiei… în numele „Ortodoxiei” (erezia pe care o credea el că este Ortodoxie).

Nădăjduim și ne rugăm, ba chiar vă invităm pe toți cititorii să vă rugați bunului Dumnezeu ca să vadă râvna ei (ca și pe a Părintelui Rafail) și să-i dea răspuns folositor (pentru învățătura și practica ei de zi cu zi) la întrebarea pe care nu și-o pune:

Care este adevărata Sfânta Tradiție Universală?

Variante:

  • cea pe care o cred eu așa (formată din studiile contemporanilor – patrologi renumiți)?

 sau

  • cea propovăduită de veacuri de Sfânta Biserică pe care o pot găsi doar la izvoare, la Sfinții Părinți?

Și nu numai pentru domnia sa, ci și pe toți cei afectați azi de desism sau rărism (care totuși au această afectare nu din duh de împotrivire sau interes personal, fiindcă aceia sunt greu de corectat, ci dintr-o superficială înțelegere, uitându-se la litera Sfintelor Canoane/ Sfintelor Învățături Patristice luate separat care dezbină și nu la duhul lor întreg care unește 2Co 3:6 Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu.).

Fie că ei se cheamă Protoprezbiterul Profesor Theodoros, Părinții Matei, Rafail, 2JR, P3, domnișoara Ana-Elisabeta etc. să ne rugăm cu toții ca să ajungă la adânca trăire și înțelegere a Sfinților Părinți (și în această problemă) de care au dat dovadă ÎPS Hierotheos Vlachos, Protoprezbiterul Profesor Ioannis Romanidis, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Arhimandriții Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa, și toți care nu sunt afectați de frecventism sau de vreun alt -ism.

Efe 3:18 Ca să puteți înțelege împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea, 19 Și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu.

manifestată la modul culminant în Sfânta Împărtășanie.

Vedeți pentru aceasta o colecție de la Sfinți și de la Părinți și teologi contemporani despre acest subiect tocmai la războinicii pe care domnișoara Ana-Elisabeta este cam supărată (datorită polemicii pe care a avut-o în trecut cu ei, prin care nu a reușit să-i smulgă de la Sfânta Predanie, în privința împărtășaniei fără pregătire cu masca „desimii râvnitoare”):

<http://www.cuvantul-ortodox.ro/category/deasa-impartasire/>, miercuri, 27 aprilie 2016.

Am pomenit mai sus și de doi profesori cu adevărat duh patristic care țin de Grecia fiindcă am remarcat pe această pagină a dumneavoastră un ușor duh românofob și un puternic curent elenofil (uitându-se că până și Sfânta Împărăteasă Elena a fost din neamul nostru, născută la Niș (Navissos), ca să facem un joc de cuvinte – probabil că vor începe discuții încinse și pe acest subiect). Există anumite persoane care nu apreciază decât Românii trecuți pe la Essex.

Nu este o surpriză. Este vechiul război între occidentofili și Ortodocși. Grecia a fost mereu un teren de luptă între păgânismul elinilor (luând diverse forme de la vrăjitorie și umanism la filozofie și uniatism) și acuratețea dogmelor. Acum Grecia fiind alunecată spre secularizare este un cal troian cu mască Ortodoxă prin care să credem că anumite practici apusene ar fi cea mai curată tradiție Ortodoxă. Noi, Românii, fiind un popor cu vocația sintezei (cum spunea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae) avem darul de a culege calitățile celorlalți și a le converti în frumusețe Românească. Dacă nu luăm aminte însă, putem culege și cele rele și să le convertim într-o falsă smerenie Românească. Propun să luăm de la Greci lupta împotriva ecumenismului și iubirea de neam, dar să nu luăm zelotismul și panelenismul. Să luăm de la Greci dragostea de Sfinții Părinți, dar să nu luăm de la ei mascarea inovațiilor apusene ca și cum ar fi neopatristică. Să luăm de la Greci dragostea de deasă împărtășanie, dar să nu luăm de la ei superficialitatea/minimalismul/lipsa de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie.

Și de ce nu… ce-ar fi să luăm de la Sfinții și Părinții Români întreaga moștenire Românească atât de cuminte și așezată în Sfânta Tradiție, care ne-a ferit atâtea veacuri de excese? N-ar fi mai de folos să ne folosim de vocația de sinteză culegând calitățile Românilor pentru a ne fructifica firea?

***

Să lăsăm acum neplăcuta și nefolositoarea polemică și să alergăm acum cu sete și dor la Sfinții Părinți să ne învețe chiar ei cum erau și cum se împărtășeau cei din vechime și cum trebuie să ne împărtășim noi, potrivit cu felul nostru împrăștiat de a fi.

A.  Vom răspunde la următoarele întrebări mai frecvente:

  1. Împărtășanie nu deasă, nu rară, ci Personală

(Adică având pregătire potrivită nouă după Sfinții Părinți) 57

  1. Vom răspunde la următoarele întrebări mai frecvente: 84
  2. Poate dăuna Sfânta Împărtășanie? 87
  3. Sfânta Scriptură 87
  4. Sfântul Ierarh Nifon al Constanțianei 87
  5. Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul 88
  6. Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul) 96
  7. Ce efecte poate avea Sfânta Împărtășanie asupra primitorului? 100
  8. Ce face Sfânta Împărtășanie ereticilor? 102
  9. Cazuri de oameni afectați fiindcă s-au împărtășit prea rar 103
  10. Cazuri de oameni afectați fiindcă s-au împărtășit prea des, fără pregătirea potrivită 104
  11. a) Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul 104
  12. b) Siluirea cu Sfintele Taine 105
  13. c) Desimea fără pregătire duce de la plictiseală și forțare la scârba de Sfintele Taine 108

(1)  Dilema linguriței = dilema guriței 108

(2)  Răspunsul războinicilor  124

(3)  Opinia domnului Vasile Chira în legătură cu împărtășania bolnavilor contagioși 128

(4)  Împărtășania bolnavilor după Sfintele Canoane  137

(5)  Sfânta Împărtășanie = test de biruire a scârbei prin credință?  147

(6)  Părintele Lucian Grigore: schimbarea linguriței Donatorului sau a guriței primitorului? Împărtășanie deasă sau pregătită după Sfinții Părinți?  152

(7)  Dezlegare Ortodoxă: persoane unice, nu lingurițe unice  177

  1. d) Desimea fără pregătire duce la stilism 179
  2. e) Desimea fără pregătire duce la sinucidere 179
  3. f) Ispita celor din occident 179

(1)  Împărtășania deasă, fără pregătire duce la terorizarea preoților și dezbinarea familiilor  179

(2)  Împărtășania deasă, fără pregătire este obicei iezuit 179

  1. Ce au pățit cei care s-au împărtășit cu nevrednicie/cu nepregătire/cu pregătire necorespunzătoare 188
  2. a) Mântuirea păcătoșilor 188
  3. b) Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei 190
  4. c) Vrăjitoria cu Sfintele Taine 190

(1)  Cu știință  190

(2)  Fără știință  190

  1. Sfânta Împărtășanie nu duce la pocăință automat 191
  2. Toți trebuie să se împărtășească la fel? 191
  3. Care este țelul Sfintei Împărtășanii? 192
  4. a) Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul 193
  5. b) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul 200
  6. Cine este vrednic, cine este nevrednic 202
  7. a) Nu se pot împărtăși decât cei vrednici, cei nevrednici se vatămă (preoții se osândesc dacă nu i-au cercetat/refuzat) 202
  8. b) Cei nevrednici pentru a li se scoate miride (preoții se osândesc dacă nu i-au cercetat/refuzat) 203
  9. c) Păcatul voirii, păcatul firii 206
  10. d) Nevrednicia firii 206

(1)  Maica Domnului! 207

(2)  Sfântul și Marele Prooroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului 208

(3)  Nimeni în afară de Hristos  208

  1. e) Nevrednicia voirii 209
  2. Ierarhia Bisericească și Sfânta Împărtășanie 210
  3. a) În Biserica Primară 211
  4. b) Pe vremea Sfântului Sinod 1 ecumenic 212
  5. a) Pe vremea Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog 216
  6. b) Pe vremea Sfântului Ierarh Simeon al Tesalonicului 234
  7. c) Pe vremea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul 235
  8. d) Azi… 236
  9. Preoții și mirenii se împărtășesc la fel? 238
  10. a) Înaintarea în Ierarhia Bisericească este una a creșterii responsabilității și asprimii pregătirii, nu a boieriei și trândăviei în pregătire 238
  11. b) Pregătirea cu mai multă trezvie, pocăință, osteneală și asprime (sufletească și trupească) a clericilor pentru Sfânta Liturghie 240

(1)  Liturghier  240

(2)  Sfântul Cuvios Pafnutie, egumenul Mănăstirii Borob  248

(3)  Filocalia  248

  1. Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Împărtășanie? 252
  2. Spovedanie 253
  3. a) Și clericii înainte de a sluji, și mirenii înainte de a se împărtăși sunt datori să se spovedească de fiecare dată 253
  4. b) Sfinții Apostoli 254
  5. c) Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei 254
  6. d) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul: cum să fie Sfânta Spovedanie pentru a se putea Sluji/împărtăși 255

(1)  Duhovnic  255

(2)  Canoanele Sfântului Ioan Postitorul 260

(3)  Ucenic  267

  1. Post de: 279
  2. a) Împreunare 279
  3. b) Hrană 280
  4. Lucrare lăuntrică de pocăință sau plâns duhovnicesc 281
  5. a) Patericul 281
  6. b) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur 281
  7. c) Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog 282

(1)  Cuvinte ale Sfîntului Simeon Noul Teolog  282

(a) Despre Împărtășania cu vrednicie și nevrednicie  282

(b) Despre pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie  292

(2)  Cum se pregătea Sfântul Simeon Noul Teolog pentru Sfânta Împărtășanie și cum recomanda el ucenicilor săi să facă aceasta  300

(3)  Cum se pregătea Sfântul Simeon Noul Teolog pentru a sluji Sfânta Liturghie și cum recomanda el preoților să facă aceasta  302

  1. d) Sfântul Ioan de Kronstadt 303
  2. e) Sfintele Canoane 308
  3. Dezlegarea duhovnicului 309
  4. a) Azi (ne mai fiind vrednici de Sfânta Împărtășanie și ne mai fiind în stare să avem o adevărată pocăință) ne putem împărtăși doar datorită dezlegării duhovnicului, din marea îndurare a lui Dumnezeu 309
  5. b) Spovedania să fie autentică 311
  6. c) Oprirea de la Sfânta Împărtășanie este tot o Sfântă împărtășanie fiindcă ne mântuiește tot prin Sfânta Jertfă 311
  7. Frecvența Sfintei Împărtășanii după Sfinții Părinți 312
  8. Împărtășania deasă + fără pregătire = obicei nou papistășesc 314
  9. Sfinți care nu s-au împărtășit niciodată în viața pământească, mântuindu-se doar prin pocăință 314
  10. Sfinți care s-au împărtășit rar, dar cu o uriașă pocăință 314
  11. a) Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca 314
  12. b) Avva Filimon 316
  13. c) Sfântul Cuvios Marcu din Muntele Fracesc 317
  14. d) Sfântul Cuvios Pavel cel nou din muntele Latro 318
  15. e) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla 319
  16. f) Un Sfânt creștin din muntele Sinai 320
  17. Sfinții care s-au împărtășit cu frecvența căii împărătești (de mijloc), lucrând pocăința 321
  18. a) Sfântul Ierarh Nifon al Constanțianei 321
  19. b) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț 322
  20. c) Sfinții de la Cernica (Cuviosul Gheorghe și Ierarhul Calinic) 323
  21. d) Sfântul Cuvios Ioan Iacob cel nou de la Neamț (Hozevitul) 324
  22. Sfinți care s-au împărtășit des, având un context potrivit pentru aceasta, în pocăință fierbinte 325
  23. a) Sfântul Cuvios Chiriac de la Iordan 325
  24. b) Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog 325
  25. c) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul 325
  26. Sfinții și Sfânta Împărtășanie nevăzută (prin iubire nu ritual) 326
  27. Ce este mai rău: A fura sau a fugi de cele Sfinte? 328
  28. Cât de des trebuie să ne împărtășim azi, după Sfinții Părinți? 331
  29. a) Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare 331
  30. b) Sfântul Ierarh Vasile cel Mare 331
  31. c) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur 332
  32. d) Sfântul Ierarh Filotei al II-lea Kokkinos 335
  33. e) Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului 338
  34. f) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț 338
  35. g) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul: Scopul împărtășaniei dese 339
  36. h) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica 340
  37. i) Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul 340
  38. Era Părintele Cleopa un rărist sau urma întru totul Sfinților Părinți? 341
  39. Concluzie 350


B.   Poate dăuna Sfânta Împărtășanie?

Da, din pricina primitorului nu a Ei, după cum ne învață:

1.      Sfânta Scriptură

1Co 11:23 Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, 24 Și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. 25 Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea. 26 Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni. 27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. 28 Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. 29 Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. 30 De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit. 31 Căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați. 32 Dar, fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea.

2.      Sfântul Ierarh Nifon al Constanțianei

Puțin înainte de Vohodul mare, când trebuia să iasă preotul cu Sfintele Daruri, vedea că, odată se deschide cerul și se revarsă o negrăită mireasmă. Îngerii coborau cântând imne și slavoslovii Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Fiul Tatălui. Imediat s-a arătat un prunc preacurat și preadulce la vedere. L-au adus heruvimii pe palmele lor și L-au așezat pe Sfântul Disc, unde se aflau Sfintele Daruri. În jurul Lui s-au adunat mulțime de îngeri îmbrăcați în haine albe, care luminau cu frumusețea lor strălucitoare.

Preotul, când s-a apropiat să ia sfintele pentru a face Vohodul mare, le-a ridicat și le-a așezat pe capul său. Înainte mergeau doi heruvimi și doi serafimi, urmați de nenumărați îngeri, care cântau cu bucurie negrăită cântări de lauda. Îndată ce preotul a pus Sfintele Daruri pe Sfânta Masă, îngerii le-au acoperit cu aripile lor. Cei doi heruvimi stăteau de-a dreapta iar cei doi serafimi de-a stânga.

După Crez, când a binecuvântat Sfintele și a zis: Prefacându-le cu Duhul Tău cel Sfânt, Cuviosul vedea un înger că ia cuțitul și junghie Pruncul. Sângele îl varsă în Sfântul Potir, iar Preacuratul Trup îl tăia tainic și-l așază pe Sfântul Disc. Apoi preotul a înălțat preacuratele Taine, zicând: „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!”

În acel moment, un creștin a întrebat pe sfânt:

– De ce zice Sfintele Sfinților?

-Ni se adresează noua, fiule și ne spune: „Cine este sfânt, să se apropie!”

Atunci, acela care era neînvățat, a întrebat iar:

– Și ce este sfințenia, părinte?

-Uite, fiule, dacă ești imoral să nu îndrăznești să te apropii de aceasta Mare Taină. Dacă batjocorești și osândești pe aproapele tău să nu te apropii de Trupul lui Hristos. Dacă ai dușmănie cu cineva, să nu te atingi, ci, mai întâi cercetează-te pe sine-ți cum ești și apoi apropie-te. Dacă ești virtuos, mergi; dacă nu ești, stai departe!

Acum Nifon observa fețele celor ce se împărtășeau. Ale unora se înnegreau și se făceau ca ale arapilor; ale altora, însă, străluceau ca soarele de îndată ce primeau Sfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Văzând aceasta deosebire, a suspinat și a dat din cap.

Îngerii urmăreau în chip nevăzut. Când cineva credincios se apropia, îi puneau cunună pe cap. Când însă, venea vreun păcătos, se întorceau de la el. Astfel, se împărtășea cu nevrednicie și pleca cu totul înnegrit.

După ce s-au împărtășit toți, s-a făcut sfârșitul în prezența sfinților îngeri și s-a terminat Sfânta Liturghie, atunci, din nou, Dumnezeiescul Prunc era întreg pe palmele Heruvimilor, care L-au ridicat la cer, așa cum îl coborâseră, cântând cântări și laude.

Aceste preaminunate lucruri, fraților, le-a văzut Cuviosul în biserică și mi le-a povestit pe drum, până am ajuns la casa noastră.[16]

3.      Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

1Co 11:16 Iar de se pare cuiva a fi prigonitor în cuvinte,

noi obicei ca acesta nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu.

Din acestea, învățăm că a se împotrivi cineva prin cuvinte ca să biruiască este însușire a prigonirii, iar nu a înțelepciunii și dreptei cugetări. Poate că cei. din Corint se împotriveau sfaturilor de mai sus ale Apostolului, dovedind cu silogisme că a purta ori a nu purta bărbații plete e un lucru nici folositor, nici vătămător, adică neutru. De aceea zice Apostolul: Noi, Apostolii; nu avem acest obicei, adică a vrea să biruim dacă se cuvine a-și cruța pletele bărbatul sau a se acoperi femeia, și nici Bisericile lui Dumnezeu nu au acest obicei a se prigoni în cuvinte.219 Astfel încît, voi, cei ce vreți a birui în această privință, nu vă împotriviți numai nouă, Apostolilor, ci și tuturor Bisericilor lui Hristos, care primesc cele zise vouă. Aceste cuvinte pricinuiesc rușine și astfel îi îndeamnă pe cei ce le aud a nu face nimic afară de apostoleasca predanie.

17 Iar aceasta poruncindu-vă, nu vă laud,

Precum Creștinii care au crezut la începutul propovăduirii aveau toate lucrurile de obște și mâncau toți împreună, tot așa – chiar dacă nu cu amănunțime, dar după oarecare urmare a Creștinilor acelora – și Creștinii din Corint, în oarecare zile rânduite, poate în cele de praznic, aveau obicei ca, după ce se împărtășeau cu Dumnezeieștile Taine, să întindă masă obștească în pridvorul bisericilor, și mâncau toți împreună. Și bogații aduceau bucatele, iar săracii cei fără avuții erau chemați de cei bogați și se ospătau. Apoi, din pricina prigonirilor și dezbinărilor dintre Corinteni, s-a stricat acest obicei minunat, iubitor de frați și filosofic, și nu se mai păzea de toți.220 Deci Pavel scrie către dânșii ca să îndrepteze lucrul acesta. Și, mai sus, fiindcă avea mulți care se supuneau poruncilor lui, Apostolul a început cu laudă, zicînd: „Vă laud, fraților, că vă aduceți aminte de toate poruncile mele”; iar acum, fiindcă lucrul urma altfel, începe așa: „Iar aceasta poruncindu-vă, nu vă laud”, ci cu totul vă poruncesc pentru ceea ce vreau să vă zic! Căci se cuvine – zice – ca și fără porunca mea, de la sine-vă, să socotiți sfânt obiceiul acesta al cinei de obște și să nu-l călcați.

căci nu spre mai bine, ci spre mai rău vă adunați împreună.

Se cuvenea – zice – a spori voi și a merge înainte, făcînd mesele obștești (agapele) de mai înainte încă mai îmbelșugate. Voi însă ați Împuținat obiceiul ce apucase a se ține, și vă adunați la biserică, dar nu mai mâncați împreună; căci aceasta este „mai rău”, adică faptul că acum v-ați micșorat.

18 Căci mai întîi aud ca, atunci cînd vă adunați în biserică, între voi sînt dezbinări

Apostolul nu vorbește îndată despre mesele pe care le făceau Creștinii, ci mai întîi îi ceartă pentru dezbinările dintre ei. Și, într-adevăr, tocmai pentru că erau dezbinați și despărțiți unul de altul mînca fiecare deosebit. Căci, dacă ar fi fost uniți în cugetare prin dragoste, nu ar fi suferit a face aceasta

și, în parte, cred.

Ca să nu zică Creștinii din Corint: Și ce ne pasă nouă – o, fericite Pavele! – dacă cei ce clevetesc că avem dezbinări mint și ne osândesc fără dreptate? Apostolul zice aici așa: Eu nici nu cred toate cîte se spun împotriva voastră (ca să nu-i facă să se obrăznicească mai mult cu cuvântul acesta), nici nu zic că nu le cred (ca să nu se creadă că îi ceartă în zadar și fără pricină binecuvântată). Așadar, le zice: Cred unele din cele pe care le aud. Totodată, se poate să nu fi călcat toți obiceiul acela bun al meselor obștești, ci numai unii.

19     Căci trebuie să fie între voi și eresuri,

Pavel nu vorbește aici de eresurile dogmelor credinței, ci de eresurile dezbinărilor și de prigonirile în cuvinte ce se făceau pentru mesele obștești. Dar ce însemnează zicerea „trebuie”? Aceasta e în loc de: Se întâmplă a fi dezbinări și prigoniri între voi221 – sau: Fiind de așteptat a nu umbla toți drept și a nu fi toți de o cugetare în pricina aceasta, căci sunteți oameni cu fire neputincioasă, de aceea și cred că cele ce vă osândesc sînt adevărate. Tot așa a zis și Domnul: „trebuie a intra sminteli” (Matei 18:7), adică: „trebuie să vină smintelile între oameni”, ca și cum ar zice: Fiindcă în lume se află și oameni răi, nu se poate să nu vină sminteli de la dânșii.

ca să se învedereze între voi cei aleși.

Aici, acest „ca” nu este cuvântare de pricină (cauzal), ci arătător de ispravă a lucrului (de scop), precum se vede și în alte părți ale zicerii Apostolului. Căci așa se ia zicerea „ca”: Fiindcă cei mândri dintre Corinteni nu primeau să mănânce împreună cu săracii, din aceasta a urmat a se arătă cei ce erau aleși întru dragoste, adică aceia care sufereau de defăimarea bogaților, pentru că mai înainte nu se vedea răbdarea și bărbăția lor. Sau, „aleși” îi numește pe aceia care nu stricaseră acel bun obicei al meselor obștești, ci încă îl păzeau, căci nu toți îl lepădaseră. Deci, fiindcă aceia care îl lepădaseră s-au arătat nealeși, din această s-au arătat aleși cei ce ÎI păzeau.

20     Cînd vă adunați deci laolaltă, nu este spre a mînca cina Domnului,

Zice: Fraților, adunarea voastră de la biserică arată dragoste și împreună-adunare frățească, dar scopul pentru care vă adunați nu se împlinește, fiindcă nu mâncați împreună. Căci „cină a Domnului” numește a mînca toți Creștinii împreună, pentru că se aseamănă cinei aceleia înfricoșate pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi în noaptea întru care trebuia să fie vândut. De aceea a numit Apostolul „cină” gustarea de dimineață și prânzul pe care-l făceau Corintenii la biserici pe la amiază, ca să le aducă aminte de cina aceea a Stăpânului din seara Joii celei Mari.222 Și zice: Vedeți așadar, Creștinilor, de ce mare dar v-ați lipsit neurmând mesei obștești a Domnului?

21     căci fiecare își pune cina sa mai înainte spre mâncare,

Zice: Voi ați făcut ca cina cea de obște și stăpânească să fie a fiecăruia în parte. Căci, cîtă vreme era obștească, cu dreptate se numea „stăpânească”, fiindcă toate cele ale stăpânului, mîncările ori celelalte, sînt obștești pentru toți robii lui, ori săraci, ori bogați. Dar voi ați necinstit cina aceasta, fiindcă fiecare apucă mai înainte, și mănâncă bucatele sale deosebi în singurătate și nu așteaptă să vină săracii ca să mănânce și ei din bucatele lui.

și unul este flămând, iar altul se îmbată.

La cina – zice – pe care o faceți în biserică, săracul este flămând, iar bogatul se îmbată. Astfel, sunteți vinovați de două păcate: că săracii sînt trecuți cu vederea, fiind lăsați flămânzi și însetați, și că voi vă îmbătați, mâncând singuri bucatele pe care le aduceți, din care se cuvine a mînca și frații săraci. Și a zis că „se îmbată” în chip prea-arătător și certător, ca să arate că bogații mâncau și beau singuri atît de mult, încît se săturau de mâncări și se îmbătau de băuturi, iar frații săraci rămâneau flămânzi, însetați și lipsiți de cele de nevoie.

22     N-aveți, oare, case ca să mâncați și să beți?

Zice: De vreme ce voi, bogații, nu mâncați de obște împreună cu săracii, de ce vă mai adunați la biserică să mâncați, și nu ședeți în casele voastre să mâncați și să beți singuri?

Oare disprețuiți Biserica lui Dumnezeu ?

Zice: Căci, atunci cînd tu, Creștine, mănânci singur în biserică, adică faci osebită stăpâneasca masă și cina cea de obște, cu aceasta ocărăști și necinstești Biserica și sfințitul loc.

Căci rușinați pe cei ce nu au.

Săracii – zice – nu se mâhnesc atâta pentru că nu-i hrăniți la masa voastră din biserică, cît se scârbesc pentru rușinea pe care le-o faceți: căci voi ședeți la masă, și mâncați cu îndestulare și cu desfătare, și beți și vă îmbătați, iar nenorociții aceștia sînt batjocoriți înaintea tuturor, pentru că nu au ce să mănânce, ca niște săraci ce sînt.

Ce vă voi zice? Vă voi lăuda? întru aceasta nu vă laud!

După ce le-a dovedit Corintenilor necuviința lucrului, Sfîntul Apostol le grăiește mai cu blândețe. Căci, putând a zice că cele ce făceau ei erau vrednice de nenumărate morți, el le spune doar atît: „Să vă laud? La aceasta nu vă laud!” însă aceasta o face cu iconomie, ca să-i îmblânzească față de săraci. Căci, dacă i-ar fi certat pînă la sfârșit, negreșit i-ar fi sălbăticit mai mult asupra săracilor, pârând că din pricina acestora au fost necinstiți de către Apostol.

23     Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă.

Pentru care pricină pomenește Apostolul aici de Tainele Domnului și vorbește de seara aceea a Joii celei Mari întru care a fost vândut Domnul? Pavel a făcut aceasta din multă nevoie, ca să-l învețe pe fiecare Creștin să știe că, dacă Stăpânul Hristos i-a făcut pe toți Creștinii părtași ai mesei duhovnicești a Tainelor Șale, cum tu, cel bogat, îl gonești de la masa ta pe fratele tău Creștin?

Dar de ce zice Pavel că a luat Tainele de la Domnul, de vreme ce el nu era ucenic al Domnului atunci, ci prigonitor al Lui? Ca să înveți tu, cel ce citești, că și astăzi este Același Hristos care dă Tainele asupra mesei dumnezeiești celor ce se împărtășesc cu ele, precum le-a dat și atunci.223

24     Căci Domnul Iisus, în noaptea întru care era vândut, a luat pîine,

și, mulțumind 224, a frânt-o și a zis:

„Luați, mâncați, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi!

Zice: Frații mei Creștini, aduceți-vă aminte că Domnul v-a dat această dumnezeiască învățătură tainică a Tainelor cea mai de pe urmă și cu totul la sfârșit, întru însăși noaptea în care urma a fi junghiat, cînd avea și pe vânzătorul Iuda împreună-mesean.225 Iar tu, Creștine, cum nu judeci vrednic de masa ta pe fratele tău sărac? Prin Taina aceasta a Euharistiei, tu ai învățat cu adevărat să mulțumești lui Dumnezeu, precum și Hristos a mulțumit lui Dumnezeu cînd a predanisit-o, ca să ne dea nouă pildă să mulțumim. Deci cum poți să faci acum lucruri nevrednice de mulțumirea această și ocărăști Biserica lui Dumnezeu, bând și îmbătându-te în vremea cînd altul este flămând? Și Domnul a zis de obște tuturor: „Luați, mâncați!” – și nu altceva, ci însuși trupul Său, pe care l-a frânt în pâinea pusă înainte deopotrivă pentru toți, dând aceasta la moartea Sa 226 – iar tu apuci mai înainte, și mănânci singur și nici pâinea aceasta obștească nu o pui la mijloc ca să mănânce și fratele tău; și nu o frângi pentru a se da la mulți săraci, ci o păzești pentru tine singur.

Aceasta faceți întru pomenirea Mea!”

Ce mai zici, omule? Căci – zice – dacă ai face pomenirea vreunui fiu al tău sau a părinților tăi, negreșit te-ar mustra conștiința dacă nu ai împlini acele milostenii legiuite și mese obștești, precum e obiceiul a se face la pomenirile celor adormiți în Hristos, și dacă nu i-ai chema pe săraci să-i ospătezi, ca să-L roage pe Dumnezeu să-i ierte; iar acum, făcînd pomenirea Patimilor Domnului, nu împărtășești pe vreun sărac să mănânce nici din masa ta cea simplă? Nu te cutremuri pentru nelegiuirea aceasta?

25 Asemenea și paharul, după Cină, zicînd:

„Acest pahar este Legea cea Nouă întru sângele Meu.227

Au fost și în Testamentul cel Vechi pahare și vase, întru care preoții turnau sângele dobitoacelor necuvântătoare după ce le jertfeau, și așa stropeau cu el. Deci – în locul sângelui necuvântătoarelor dobitoace, cu care Dumnezeu a pecetluit Testamentul cel Vechi 228 . Pavel îl aduce acum pe Domnul, Care zice: Eu vărs acum sângele Meu ca să pecetluiesc Testamentul cel Nou. Să nu te tulburi însă – o, Evreule! – auzind de sânge. Căci, dacă ai primit sângele dobitoacelor necuvântătoare în Vechiul Testament, cu cît mai ales se cuvine să primești acum sângele lui Dumnezeu întru acest Nou Testament?

Aceasta să faceți ori de cîte ori veți bea, spre pomenirea Mea!

Zice: Și prin pahar faci aducere aminte și pomenire de moartea Domnului, Creștine! Deci cum bei singur și te îmbeți, de vreme ce înfricoșatul pahar al sângelui Domnului, din care bei și tu, se da la toți ca să bea?

26     Căci, de cîte ori veți mînca această pîine și veți bea acest pahar, moartea Domnului o vestiți pînă cînd va veni ”

Zice: Cînd vă împărtășiți cu Trupul și Sângele Domnului, voi, Creștinii, sunteți datori să aveți o astfel de așezare ca și cum v-ați afla chiar în seara aceea a Joii celei Mari și ca și cum ați ședea chiar la masa unde ședea Domnul și să socotiți că luați jertfa aceasta nesângeroasă a Tainelor din înseși mâinile Mîntuitorului Hristos. Pentru că însăși cina aceea pe care a predanisit-o Domnul atunci o săvârșim și noi întru flecare Liturghie, și însăși moartea aceea a Lui o• vestim, adică o arătăm, prin Taine, pînă la a doua venire a Sa.229

27     Așadar, oricine va mînca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului

Cu aceste cuvinte, Apostolul arată Corintenilor ghicitorește că se împărtășeau cu Dumnezeieștile Taine cu nevrednicie, căci îi treceau cu vederea pe cei săraci și nu-i împărtășeau din mesele obștești pe care le făceau. Dar cum este „vinovat Trupului și Sângelui Domnului” acela ce se împărtășește cu nevrednicie? Acesta se face vinovat și sub judecată la fel cu acela care nu ar voi să mănânce Trupul Domnului sau să bea Sângele Lui, ci ar voi doar să-L omoare și să-I verse sângele. Căci – precum ostașii care au împuns trupul Domnului (adică mâinile, picioarele și coasta) nu l-au împuns ca să bea sângele Lui, ci pentru ca să-l verse spre necinste și spre defăimare – tot așa și acum, cine bea cu nevrednicie tainicul Sânge al Domnului și nu ia nici un folos dintru aceasta, l-a vărsat în zadar. Căci Evreii, răstignind trupul Domnului, s-au arătat ca și cum ar fi spintecat hlamida împăratului; iar Creștinul care se împărtășește cu nevrednicie cu Trupul Domnului este asemenea cu acela care ar arunca hlamida împăratului în mijlocul noroiului, căci noroiul este sufletul lui necurat cu care o împărtășește. De aceea – și Iudeii, care au rupt hlamida împăratului, și Creștinii care au aruncat-o în noroi – sînt vinovați și osândiți ca unii ce L-au necinstit pe împărat la fel.230

28     Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pîine și să bea din pahar!

Dumnezeiescul Pavel, cînd alătură în mijlocul oarecărei pricini o altă pricină, obișnuiește să o povestească pe aceea, precum a făcut și acum. Căci, avînd înaintea sa pricina despre mese și căzând în cuvântul despre Dumnezeieștile Taine, îl vorbește pe acesta cu amănunțime, fiind mai de nevoie, și arată că este capul bunătăților a se apropia cineva de Dumnezeieștile Taine și a se împărtăși cu conștiință curată. Căci zice: Eu nu-ți pun alt judecător ție, Creștine, ca să te judece pentru aceasta, ci chiar pe tine te pun judecător al tău însuți. Deci – zice – judecă-te și te cercetează pe sine-ți cu conștiința ta, și așa apropie-te de Dumnezeieștile Taine și împărtășește-te, nu cînd este praznic, ci cînd te vei afla pe sine-ți curat și vrednic!

29     Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie judecată lui-și mănâncă și bea,

Zice: Creștinul care se împărtășește de Trupul și Sângele Domnului cu nevrednicie o face spre a sa osândă, nu din pricina firii Tainelor (pentru că acestea de sine sînt pricinuitoare de viață și de mântuire), ci pentru nevrednicia lui. Căci și soarele este luminos și dulce celor ce au ochii sănătoși, iar celor ce îi au stricați și bolnavi li se face vătămător și păgubitor.

nesocotind Trupul Domnului

Adică: Creștinul ce se împărtășește cu nevrednicie o face spre osânda sa, fiindcă nu cercetează și nu înțelege mărimea tainei. Căci – dacă am cerceta și am socoti bine Cine este Acela Care Se află înaintea noastră pe Sfânta Masă, Cine este Acela cu Care ne împărtășim, că adică este de față însuși Iisus Fiul lui Dumnezeu, tăinuit cu dumnezeirea și omenirea Sa sub chipul sfințitei pâini – negreșit nu am avea trebuință de altă învățătură; căci însăși socotința aceasta ne-ar face să ne temem, să ne trezvim și să fim cu luare-aminte cînd ne împărtășim.

30 De aceea, mulți dintre voi sînt neputincioși și bolnavi, și mulți au murit.

Zice: Din relele și primejdiile care urmează vouă, Creștinilor, luați dovezile a ceea ce vă zic. Căci de aceea urmează la voi morți neștiute, năprasnice și mai înainte de fireasca vreme și boli de ani îndelungați, fiindcă mulți dintre voi se împărtășesc cu nevrednicie. Dar poate ar zice cineva: Apoi ce? Cei ce nu se împărtășesc și nu mor înainte de vreme, ci ajung la adânci bătrânețe, aceștia nu păcătuiesc? La aceasta răspundem că păcătuiesc și aceștia. Dar aceștia – care nu se îmbolnăvesc, nici nu mor mai înainte de vreme, căci nu sînt pedepsiți aici – vor fi pedepsiți mai rău în cealaltă viață. Noi însă, dacă nu vom păcătui, nu vom fi pedepsiți nici aici, nici acolo.231 Despre aceasta zice și mai departe:

31     Căci, dacă ne-am judeca pe noi înșine 232, nu am mai fi osândiți.

Nu a zis: „dacă ne-am pedepsi noi pe noi înșine”, ci numai: „dacă ne-am judeca”, adică: Dacă ne-am cunoaște păcatele și ne-am osândi pe noi înșine cu ocara de sine și cu pocăința, nici aici nu ne-am osândi de Dumnezeu, nici acolo, ci am scăpa și de vremelnicele munci de aici și de cele veșnice de acolo. Căci – precum zice dumnezeiescul Hrisostom – „cel ce se osândește pe sine Îl îmblânzește pe Dumnezeu de două ori: pentru că și-a cunoscut păcatul și pentru că se face mai lenevos a urma păcatului” (cuvântul 28 la această pricină).

32     Dar, fiind judecați de Domnul, sîntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea.

Zice: Deși noi, Creștinii, nu facem acest lucru ușor și lesnicios – adică a ne cerceta conștiința și a ne pârî pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu și a ne osândi ca niște păcătoși și călcători ai poruncilor dumnezeiești – cu toate acestea Dumnezeu nu ne ceartă cu nemilostivire și cu urgie, ci ne pedepsește aici, ca să ne miluiască acolo. Căci – zice – aici sîntem pedepsiți de Dumnezeu, adică ne înțelepțim ca de către un tată, și nu ne muncim233, „ca să nu fim osândiți împreună cu lumea”, adică pentru a nu ne munci acolo veșnic, împreună cu necredincioșii și păgînîi234 Căci Creștinii, fiind iubiți lui Dumnezeu, cei mai mulți primesc pedeapsa pentru păcatele lor aici, dacă nu vor face păcate mari și de nevindecat.235

33     De aceea, frații mei, adunîndu-vă împreună ca să mâncați, așteptați-vă unii pe alții!

După ce a vorbit despre masa duhovnicească a Dumnezeieștilor Taine, Sfîntul Apostol a venit iarăși la cuvântul despre mesele obștești, și zice: Frații mei – dacă voiți a nu vă împărtăși cu nevrednicie, făcându-vă vinovați Trupului și Sângelui Domnului, și deci dacă voiți să nu cădeți în felurite neputințe și boli din pricina aceasta – să nu vă apucați a mînca mai înainte singuri cînd ședeți și mâncați la biserică, ci așteptați să vină și frații săraci să mănânce la masa voastră! Vezi așadar că nu le-a zis să împartă unul altuia bucatele care se aduceau la mesele acelea, ci să aștepte obșteasca adunare a tuturor fraților și săracilor.

34     Iar dacă flămânzește cineva, să mănânce acasă,

Cuvântul acesta al fericitului Pavel este îndemnător și pricinuitor de rușine, căci Apostolul vorbește cu Corintenii ca și cu niște copii care se mâhnesc și plâng de foame, și prin urmare îi mustră ca pe niște lacomi de pântece. De aceea și zice: Iar dacă este flămând cineva – adică cine este lacom de pântece și nu așteaptă să vină și ceilalți frați și săracii, ca să mănânce împreună toți – acela să se ducă să mănânce acasă, iar nu în biserică și în locurile sfințite ale bisericii! – zisa aceasta fiind nu puțină dosadă și ocară a acelora.

ca să nu vă adunați împreună spre judecată.

Adică: Fraților, vă zic vouă, celor lacomi, să vă duceți să mâncați Ia casa voastră, ca să nu vă adunați împreună în biserică spre osândirea și vătămarea voastră. Fiindcă adunările, mesele obștești și dragostele [„agapele”, n. m.] din biserică ale Creștinilor s-au rânduit a se face ca să vă folosiți din această împreună-adunare cu iubirea de oameni a unora către alții, Iar dacă nu vă folosiți – zice – din mesele acestea obștești, mai bine e a ședea și a mînca în casele voastre, nu în biserică. însă Apostolul le zice aceasta nu pentru ca să-i îndemne să rămână să mănânce în casele lor, ci pentru ca mai mult să-i tragă la împreună-adunarea din biserică, precum se cuvine, și să mănânce toți împreună.

iar celelalte le voi rândui cînd voi veni.

Apostolul zice cuvintele acestea ori pentru oarecari alte greșeli pe care le făceau Corintenii, greșeli care aveau trebuință de rânduire și învățătură osebită, ori pentru aceeași pricină a meselor obștești. Căci poate unii dintre Corinteni s-au dezvinovățit la cuvintele zise de Apostol mai sus, și de aceea zice el aici: Deocamdată păziți ceea ce v-am spus, iar de are cineva ceva de zis despre acestea, să ie păstreze pînă voi veni eu. Și îi sperie că are să vină în Corint, ca să se sfiască și să se îndrepte, dacă vor face vreun lucru necuviincios și nu bun.

219 Ia aminte că Pavel a zis că bisericile lui Dumnezeu nu au obicei a se prigoni în cuvinte spre deosebire de Evreii cel tari în cerbice, care totdeauna au fost iubitori a birui în vorbe, tulburători și mânioși. De aceea a zis Dumnezeu către lezechiil: „Toată casa lui Israil, prigonitori în cuvinte sînt” (capitolul 3:7). pentru că prigonirea în cuvinte (adică cearta pentru cuvinte) pricinuiește ură, precum a zis Parimistul: „Cearta ațâță ura” (Pilde 10:11); iar neiubirea de ceartă pricinuiește prieteșug, după același; și pentru că iubirea de a birui în cuvânt este însușirea oamenilor iuți Ia mânie; „Bărbatul lesne mânios ațâță cearta” (Pilde 29:22). Zice și marele Vasilie: „Zicerea împotrivă arată că stăpânirea de sine [„voia proprie”, n. m.] și nesupunerea este dovadă de mândrie și de cugetare înaltă, iar nu de smerită-cugetare și de ascultare întru toate.” Iar Sfântul Isaac zice: „îndreptățirea în cuvinte nu este a viețuirii Creștinilor și nu e însemnată întru învățătura lui Hristos.” Zice și Ioan Scărarul: „Cel ce voiește a-și întări prin voroavă [„discuție”, n. m.] cuvântul său, măcar și adevărul dacă zice, să știe că bolește de boala diavolului. Și, dacă face aceasta în voroava cu cei deopotrivă, poate că se va îndrepta din certarea celor mai mari decît el; iar dacă se află tot așa și către cei mai mari și mai înțelepți, această boală este nevindecată de oameni” (Despre Ascultare, cuvântul IV). (n. aut.)

220 Ia aminte că mesele acestea de obște care se făceau la biserici se numeau „dragoste” (agape), fiindcă se făceau din dragoste și-i trăgeau la dragoste și la unire pe frații ce se adunau împreună, însă, fiindcă mai în urmă aceste „dragoste” au căzut în rea întrebuințare – încît unul rămânea flămând de la acele mese, iar altul se îmbăta – bisericile lui Dumnezeu erau defăimate și săracii erau rușinați. De aceea, al VI-lea Sinod a toată lumea a oprit aceste mese obștești, prin Canonul LXXIV, iar Sinodul din Laodichia prin Canonul XXVIII. Dar și Canonul XLIX al Sinodului din Cartaghen îi oprește pe episcopi, pe clerici și pe credincioși a face bancheturi prin biserici, afară numai dacă s-ar întâmpla a trece vreun străin și nu ar avea unde să mănânce în altă parte. De aceea, și marele Vasilie, tâlcuind cuvintele acestea ale Apostolului, încheie zicînd că nu se cuvine a mînca în biserică cina cea obștească (Hotărârea LXXI în scurt). Ia aminte însă că, deși canoanele opresc să se facă în biserică acest fel de ospețe, nu opresc a se face acestea în casele obișnuite. Pentru aceasta, Canonul XXVII al Sinodului din Laodichia poruncește să nu mănânce din lăcomie clericii și credincioșii, cînd sînt chemați la acest fel de „dragoste” [agape]. Iar Canonul XI al Sinodului din Gangra îi anatematisește pe cei ce defaimă pe aceia ce fac acest fel de „dragoste” din afara bisericii (care pentru cinstea Domnului îi adună împreună pe frați) și nu vor să meargă la dânsele. Și ia aminte însă că unele din ospețele acestea se numeau de „naștere” (cele ce se făceau la pomenirile Mucenicilor, care se numeau „naștere”), altele se numeau „nuntești” (care se făceau la nunțile mirilor), altele „pomeni” (care se făceau la îngroparea morților) și altele altfel. Bagă de seamă însă că și la Iudeii cei vechi, cînd prăznuiau vreun praznic, cei bogați trimiteau bucate săracilor ce nu aveau, ca și aceia să se bucure și să se veselească. Așa citim în Cartea Esterei, unde zice: „De aceea, Iudeii din provincie, care locuiesc în sate neîntărite, petrec ziua de paisprezece ale lunii Adar în veselie și ospețe, ca zi de sărbătoare, trimițîndu-și daruri unii altora; iar cei ce trăiesc în orașe petrec și ziua de cincisprezece ale lunii Adar în mare veselie, trimițând daruri vecinilor” (capitolul 9:19). Și, mai jos : „Să facă dar din ele zile de petrecere și de veselie, trimițîndu-și unii altora daruri și dând milostenie la săraci” (9:22), Așadar, dacă Iudeii trimiteau părți din bucate săracilor în zilele sărbătorilor lor, oare nu cu mult mai vârtos sînt datori Creștinii să trimită bucate fraților săraci în zilele praznicelor împărătești și ale altor sărbători, ca să mănânce și aceia și să se veselească, slăvindu-L pe Hristos-Dumnezeu care se prăznuiește și binecuvântând pe frații ce i-au împărtășit din mîncările lor? Cu adevărat, Creștinii ce fac aceasta fac un lucru prea-potrivit creștinismului și prea-bine plăcut Stăpânului nostru Hristos! (n. aut.)

221 Așa tâlcuiește zicerea aceasta Teodorit, de la care a luat-o și Teofilact. (n. aut.)

222 Iar Teodorit zice că „cină Domnească” numește Taina stăpânească, fiindcă dintru, aceea toți se împărtășesc asemenea: și săracii, și bogații, și slugile, și stăpânii, și începătorii [„conducătorii”, n. m.] și cei de sub stăpânire. Deci – zice – trebuie ca mesele să fie obștești, urmând mesei stăpânești, care este pusă înainte deopotrivă tuturor. Acum – zice – însă nu faceți așa, căci fiecare se apucă a-și mînca cina sa. Iar „cină”, după obiceiul de atunci, numește prânzul. Și marele Vasilie „Cină Domnească” a înțeles în Ioc de dumnezeiasca Cină a Tainelor (Hotărârea LXXI pe scurt). La fel și. Sinodul din Cartagina, în Canonul XLVIII, și dumnezeiescul Hrisostom și Teofilact au înțeles prin cină obștească pe aceea care se face după urmarea celei domnești.

Despre Domneasca cină, vezi și Ia Eustratie Arghentul (foaia 308), care zice: „în Biserica cea din început era obiceiul ca, vrând a săvârși domneasca cină, Creștinii, să aducă fiecare de acasă pîine și vin și să le dea diaconului, care le punea înaintea preotului și acesta le sfințea. Apoi, el rupea pâinea și o împărțea credincioșilor, de asemenea și paharul. Acest obicei este prea-din început – zice Arghent – și se păzește cât de cît pînă azi în multe biserici ale Eladei, și ale ostroavelor și ale Răsăritului.” Deci Corintenii, aducând la biserică pîine și vin după obiceiul acesta nu le dădeau diaconului, nici la obște, ci, după blagoslovirea sfințeniilor darurilor, luau iarăși fiecare lucrul său și-l mînca și-l bea singur. Și câți săraci și lipsiți erau, care nu aveau de unde să mănânce și să bea, rămâneau flămânzi, și se mâhneau și se rușinau; iar ceilalți, care aveau, mâncau, se săturau și se îmbătau, și se făcea necuviință în biserică. Aceasta așadar cu dreptate nu a plăcut lui Pavel. (n. aut.)

223 Iar Icumenie spune că zicerea „am primit” însemnează și „am învățat”. Așadar, poate că Pavel a învățat rânduiala Dumnezeieștilor Taine prin oarecare învățătură mai dumnezeiască a Domnului, (n. aut.)

224 Ia aminte că – după Evstratie Arghentie – „blagoslovenia” și „euharistia” [mulțumirea, n. m.], ca unele ce însemnează același lucru, se iau la tainele pe care le-a săvârșit Domnul.

Căci – după Evanghelistul Marcu – se scrie că „Domnul, luând pâinea, a blagoslovit’. La fel și după Matei. Iar Pavel zice aici că „a luat pâinea și a mulțumit”. De asemenea, Marcu zice că Domnul a mulțumit la pahar, iar Pavel a zis mai înainte, „paharul blagosloveniei pe care îl blagoslovim.” Deci și dumnezeieștii Evangheliști, și Pavel folosesc blagoslovenia și mulțumirea ca pe unele ce însemnează aceleași lucruri, prin care se săvârșesc Tainele. Iar dacă acestea se săvârșesc prin blagoslovenie și prin euharistie, adică prin „mulțumire”, înseamnă că nu se săvârșesc prin cuvintele dumnezeiești. Vezi și subînsemnarea zicerii: „paharul blagosloveniei pe care îl blagoslovim” (I Corinteni 10:16). (n, aut.)

225 Iar că Domnul avea împreună-mesean pe luda la obșteasca masă cînd mînca cu ucenicii în seara Joii Mari e arătat descoperit de Sfinții Evangheliști Matei și Ioan și de ceilalți doi. Iar dacă l-a avut și împreună-părtaș la duhovniceasca masă a Dumnezeieștilor Taine și dacă i-a dat și lui din cinstitul Său Trup și Sânge, aceasta e îndoielnic. Hrisostom, Isidor Pelusiotul, Teofilact, Teodorit și cei mai mulți dintre Părinți vor să fi fost de față și Iuda cînd a predanisit Domnul Tainele și să se fi Împărtășit dintr-însele și el. Iar Așezămintele Sfinților Apostoli (Cartea V, capitolul 4) zic așa: „Dându-ne nouă închipuitoarele Taine ale cinstitului Său Trup și Sânge, luda nefiind de față cu noi, a ieșit în Muntele Măslinilor.” […] La fel arată și Dionisie Areopagitul, cel întocmai cu Apostolii (în Despre ierarhia bisericească), într-un cuvânt pe care înțeleptul Maxim Mărturisitorul îl tâlcuiește așa: „Iar din cele de aici, cu drept cuvânt ar zice cineva că Hristos a predanisit ucenicilor Taina după ce a ieșit de la cină Iuda.” Deși, mai jos, acest dumnezeiesc Părinte zice: „însemnează că și lui luda i-a împărțit din tainica (poate din cea de obște) pîine și din pahar. Iar după ce a ieșit luda de la cină, a dat Tainele ucenicilor, nu Iui, ca unul nevrednic de acestea.” Se unește într-un glas cu aceștia și Sfântul Kiril al Alexandriei, zicînd: „După ce a ieșit Iuda, Mântuitorul a predanisit mântuitoarea Taină celor unsprezece” (în șirul tâlcuirii la Matei, capitolul 26, stih 26), (n. aut.)

226 Cînd însă a predanisit Domnul tainica cină? După ce a dat lui Iuda pâinea, precum zice Evanghelistul Ioan: „Și, întingând pâinea, a dat lui luda al lui Simon Iscarioteanul. Acela dar, luând pâinea, îndată a ieșit” (8:26). Căci pâinea aceea nu a fost trupul Domnului, nu, ci obștească din cea de pe masă, precum 2ic înțeleptul Fotie și Kiril al Alexandriei. Căci acesta, tâlcuind zicerea „acela ce va întinde mîna în blid împreună cu Mine”, spune așa: „adică cel ce împreună cinează și este împreună-mesean și părtaș de masă și de sare”. Căci așa e însemnat el și prin glasul fericitului David cînd zice: „iar tu, omule cel întocmai la suflet…” și celelalte (Psalmul J4:I3). Iar Ioan a făcut aceasta mai descoperită, zicînd: „A zis Domnul: Acela este căruia Eu, muind pâinea, i-o voi da,” (n. aut.)

226 Ia aminte, că – după Coresi, în cuvântul despre Taine – cinci lucrări s-au făcut în vremea Cinei: „Luarea pâinii, blagoslovenia,; frângerea, împărțirea și mâncarea. Iar cele trei lucrări din urmă, care preînchipuie dumnezeiescul Trup, sînt întru Euharistie (adică «mulțumire»).”

Vezi și frumoasa subînsemnare despre jertfa Trapului Domnului de la Evrei 10:1. (n. aut.)

227 Cuvintele acestea se află aproape la fel și în Evanghelia lui Luca (22:20). (n. aut.)

228 Căci zice Dumnezeiasca Scriptură: „După aceea, luând Moisi sângele, a stropit norodul, zicînd: „Acesta este sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi după toate cuvintele acestea” (ieșirea 24:8), De aici zice și Proorocul Zaharia către Sionul cel nou, întinzîndu-se către Biserică: „Iar pentru tine, pentru sângele legământului tău, voi da drumul robilor tăi din fântâna fără apă” (capitolul 9:11). Vezi despre aceasta și în epistola către Evrei (9:20). (n. aut)

229 Căci – după Fotie – pînă atunci vestim moartea Domnului, iar de atunci încolo nu ne vom mai împărtăși din aceste Sfinte Taine, ridicîndu-ne spre o mai desăvârșită și mai tainică viețuire și îndulcire. Și poate de aceea zice chiar Pavel în epistola către Romani că Domnul, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, Se roagă pentru noi prin pomenirea morții Sale care se face în sfințitele Taine. De aceea, și noi, cei vii și cei ce au adormit întru Hristos, prin această pomenire a morții Domnului, ne folosim și ne împărtășim de plățile cele vrednice ale Domnului, pe care le-a dobândit prin Cruce și prin moartea Sa. De aceea zice și Sfințitul Augustin: „Luați din pîine trupul care era spânzurat pe Cruce! Luați din potir sângele care a curs din coasta lui Hristos!” Iar în alt loc, zice întru alăturare: „Cînd se frânge jertfa, cînd se toarnă din pahar Sângele în gurile credincioșilor, ce alta însemnează decît jertfa trupului Domnului pe Cruce și vărsarea sângelui din coasta Lui?”

Bagă de seamă că – deși în Dumnezeiasca Euharistie mai cu osebire se vestește moartea Domnului și junghierea Lui, precum zice aici Pavel să ne împărtășim de vrednicele plăți ale morții Domnului – totodată se face pomenire și de învierea, și înălțarea, și a doua venire a Lui și de toată iconomia întrupării, precum dogmatizează despre Taina aceasta sfințiții teologi, că toate ale iconomiei întrupării se săvârșesc duhovnicește și tăinuit asupra pâinii ce se pune înainte. De aceea, nici trupul cu care ne împărtășim nu este acela pătimitor și stricăcios de pe Cruce, cel de mai înainte de înviere, ci acela fără de patimă și nestricăcios, de după înviere. Căci – dacă, în Taina Euharistiei, moartea și junghierea Domnului s-ar face în chip simțit – unii ar putea zice că și acela cu care ne împărtășim este stricăcios și pătimitor. Dar – fiindcă, în Taina Euharistiei, moartea și junghierea Domnului se face duhovnicește și tăinuit, adică cu chip duhovnicesc, prin lucrarea Preasfântului Duh (măcar că într-adevăr ne împărtășim de pîine întru însuși trupul acela care a murit și s-a junghiat), iar cele duhovnicești sînt nemuritoare și nepătimitoare, fiind săvârșite prin Duhul Sfânt – pentru aceasta și duhovnicescul Trup cu care ne împărtășim este nestricăcios. Iar Evstratie Arghentul adaugă că Pavel arată prin aceste cuvinte că Cina Domnului înfățișează moartea lui Hristos nu numai ca pe o jertfă, ci și ca pe o împărtășire, împărtășindu-se de către credincioși (foaia 324). Și adeverează aceasta cuvintele de mai sus ale Sfințitului Augustin, (n. aut.)

230 iar Teodorit zice că, prin cuvintele acestea, Apostolul îi împunge pe Corintenii cei iubitori de argint, pe cel ce curvea cu mama sa vitregă și pe cei ce mâncau jertfele idolești cu nebăgare de seamă. (n. aut)

231 însemnăm aici ceea ce zice marele Vasilie, că mare primejdie este a folosi cineva doctorii pentru toate neputințele și bolile ce pătimește. Fiindcă nu toate neputințele și bolile se fac din fire sau din dieta cea rea și fără rânduială a omului, neputință la care trebuie și ajută meșteșugul doctorului; ci sînt neputințe și boli care urmează din pedeapsa și bătaia Domnului, ca să ne întoarcem de la păcatul pe careul facem și să ne pocăim. Așa sînt pedepsiți de certarea Domnului și se îmbolnăvesc cei ce se împărtășesc cu nevrednicie de Dumnezeieștile Taine, pentru păcatele lor, și destui credincioși chiar mor, precum zice aici Apostolul. „De aceea – zice dumnezeiescul Vasilie – cei ce pătimesc de astfel de boli, nu din fire sau din rea dietă, ci din pedeapsa și certarea Domnului pentru păcatele lor, aceștia nu se cuvine a chema doctori ca să-i ajute, ci trebuie să se liniștească, și să sufere cu mulțumire boala, mărturisind că bolesc din pricina păcatelor lor, și să se îndrepteze și să facă roade vrednice de pocăință Deci unii ca. aceștia, liniștindu-se și lăsându-se de iscusințele doctorilor, trebuie a răbda cele ce au venit asupră-le, după cel ce a zis: «Urgia Domnului o voi suferi» (.Miheia 7:9). Și arată îndreptarea prin a face roduri vrednice de pocăință și a-și aduce aminte de Domnul, Care a zis: «Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău!»” (hotărârea 55 pe larg), (n. aut.)

232 întru alte izvoade se scrie: „de am desluși”. Iar Teodorit zice: „de ne-am judeca”, Și cît de bine este a, zice: „de ne-am judeca”, iar nu: „de am desluși”, și cît de bine este a ne judeca pe noi înșine și a ne osândi, arată Apostolul și, împreună cu Apostolul, Teologul Grigorie, zicînd: „Să nu așteptăm a fi vădiți de alții, ci mai ales singuri să ne facem cercetători ai noștri. Mare doctorie a răutății este mărturisirea și fuga de greșeală” (Cuvântul al XVI-a). Zice și cuviosul Nil: „începutul mântuirii este osândirea de sine.” Și marele Antonie zice: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, să-și spună greșeala înaintea fiți Dumnezeu și să aștepte ispită pînă la răsuflarea cea mai de pe urma.” Și un alt Păruite – fiind întrebat: „Ce ai aflat, Părinte, în calea aceasta?” – a răspuns: „Să mă osândesc pe sine-mi în toate.” Și cel ce a întrebat a lăudat lucrul și a zis: „Cu adevărat, altă cale afară de aceasta nu este!” Și Avva Pimen a zis: „Toate bunătățile au intrat în lumea aceasta cu suspin. Ia o faptă bună și, afară de aceasta, cu osteneală stă omul”. Și I-au întrebat care este aceasta, și a zis: „Ca omul să se osândească pe sine.” A zis iar: „Cel ce se osândește pe sine – orice i s-ar întâmpla, ori pagubă,1 Ori necinste, ori necaz – mai înainte apucând, se crede vrednic de aceasta și mi se tulbură niciodată.” Bagă de seamă ‘că ceea ce zice Pavel aici: „Căci, de ne-am judeca pe noi înșine, nu am mai fi osândiți”, măi înainte apucând, a zis-o înțeleptul Sirah: „Mai înainte de judecată, cercetează-te pe tine însuți, și în ceasul cercetării te vei afla curățit!” (18:20). Cercetarea aceasta a noastră înșine e mai tot același lucru cu ceea ce Filon Iudeul a numit, județ al conștiinței”. Și Sfințitul Augustin a zis: „Fă-te judecător al păcatelor tale, iar nu avocat! (adică apărător).” Iar Teologul Grigorie a zis așa: „Cercetează-te mai mult pe sine-ți decît pe cele ale aproapelui, căci cu aceea câștigi tu însuți, iar cu cealaltă cel de aproape. Mai bună este socoteala faptelor decît a banilor, căci banii sînt ai pieirii, iar faptele bune rămân.” Vezi și subînsemnarea zicerii „și prin cugetările lor întru sine-și pârându-se” (Romani 2:15). (n. aut.)

233 Despre aceasta a zis însuși Apostolul: „Răbdați spre înțelepțire, Dumnezeu Se poartă cu voi ca față de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește?” (Evrei 12:7). (n. aut.)

234 Și Teodorit zice: „Dacă am cerceta cele făcute de noi în viață; și dacă am da hotărire dreaptă asupra noastră înșine, nu am primi de la Dumnezeu hotărârea muncii, căci Stăpânul pedepsește măsurat chiar și greșelile cele prea-mari, ca să nu fim dați pieirii împreună cu păgânii,” (n. aut.)

235 Bine a zis Sfințitul Teofilact: „dacă nu vor face păcate mari și de nevindecat”. Căci cei ce fac astfel de păcate mari se muncesc și acolo; și, cu cît nu sînt pedepsiți aici, cu atît mai mult vor fi acolo. De aceea a zis Teologul Grigorie: „Cruțarea de aici îi dă pe cei răi dreptelor. judecăți de acolo.” Și înțeleptul Nil zice: „Plînge-l pe păcătos cînd îl vezi bine-norocit, că sabia judecății se întinde asupra lui.” (n. aut.)[17]

4.      Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul)

Când a venit vremea să înalțe Sfintele, rostind Preotul cuvintele: ״Sfintele Sfinților” (iar cei de la strană zicând: ״Unul Sfânt, unul Domnul Iisus Hristos, întru Slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin” – atunci unul din cei care stăteau de față a zis către cuviosul Nifon: ״Mă rog, Părinte, pentru ce a rostit Preotul ״Sfintele Sfinților?” Cuviosul a răspuns: Aceasta o rostește Preotul spre a vesti pe cei care sunt sfinți (adică curați) ca să se apropie de Sfintele Mădulare ale lui Hristos. Atunci acela a întrebat iarăși (căci era om simplu): ״Dar ce însemnează sfințenie, Părinte?” Iar fericitul Nifon i-a zis: ״Dacă cumva, fiule, ești curvar, teme-te a te împărtăși cu asemenea Taine, și iarăși dacă ai cu cineva dușmănie, să nu te apropii. Dacă ești râzător (adică defăimător) ori clevetitor al aproapelui tău, atunci să nu te atingi de Mădularele lui Hristos. Dacă ești vrednic, vino, iar dacă nu, să nu te apropii”. Și zicând acestea, a tăcut. Deci, ședea cuviosul Nifon având semn la cei care se împărtășeau cu Sfintele Taine. La unii dintre ei se înegreau fețele, făcându-se ca ale arapilor, iar la alții se luminau fețele ca soarele, odată cu primirea Sfintelor Taine.

Văzând aceasta, cuviosul se spăimânta, clătinând capul cu mirare. La fel stăteau și îngerii nevăzuți, privind la ei. Când se apropia careva dintre cei drepți, (adică vrednici) spre Sf. împărtășire, atunci îngerii îl acopereau la față cu năframă albă, iar pe cap îi puneau cunună și așa se ducea. Iar când se apropia cel păcătos, atunci se întorceau de la el Sfinții îngeri ai lui Dumnezeu, iar Preacuratul Trup și sânge îl luau înapoi în chip nevăzut. Cu asta îi făcea rușine și pleca întunecat.

Deci, săvârșindu-se acestea astfel, după ce s-au împărtășit toți și Preotul a potrivit cele Sfinte, la sfârșitul Liturghiei, întreg Pruncul, se afla din nou pe mâinile Sfinților îngeri. Și îndată s-a desfăcut acoperișul Bisericii și s-a înălțat Mielul lui Dumnezeu precum a fost și la pogorâre, în cântările de laudă ale îngerilor și cu o negrăită mireasmă.

Aceste taine pe care le-a văzut în Biserică, mi le-a povestit preafericitul Părintele nostru Nifon. […]

ALTĂ POVESTIRE MAI ÎNFRICOȘATĂ

De la Sfântul Nil din Sfântul Munte Athos

In Insula Creta erau mai multe feluri de Mănăstiri, între care se afla și un Schit în care trăiau părinți monahi care se îngrijeau de mântuirea lor. Aceștia aveau doi duhovnici, care nu se potriveau unul cu altul. Unul învăța pe ucenicii lui că postul nu folosește la nimic, decât numai patimile ne luptă și ne vatămă. Iar celălalt zicea că din mâncare multă se nasc patimile. Cel dintâi iarăși zicea că după cum fructele odrăslesc din copac și cu cât se udă copacul și fructul se mărește și se întărește, tot așa și omul cu cât mănâncă și bea mai mult, se întărește și se mișcă patimile.

Și așa se certau între ei, zicând cel dintâi celui de al doilea, că face aceasta ca să-l laude lumea. Și că Dumnezeu a poruncit să păzim postul în zilele cele rânduite: Lunea, Miercurea și Vinerea, iar în celelalte zile să dezlegăm. A mai zis că cine postește Sâmbăta și Duminica este eretic și se afurisește.

Acestea auzind fiii cei duhovnicești ai duhovnicului celui mai sus-numit care făcea pogorământ, mâncau și beau pe săturate. Și din această pricină s-a întunecat mintea lor și au căzut în nesimțire despre datoriile lor și nicicum nu se mai gândeau la cele sufletești, fiind robiți de patimi trupești, care sunt împotriva vieții monahicești. Și umplându-se de gânduri spurcate între dânșii, îndrăzneau și se împărtășeau cu Sfintele Taine.

Mai târziu a murit duhovnicul care dezlega postul. Și l-au îngropat în Biserică ca pe un sfânt, lângă Tronul împărătesc, în stânga. Într-o noapte, când paraclisierul a intrat în Biserică să aprindă candelele, vede că arde strana Arhiereului. îndată s-a dus să spună egumenului ce s-a întâmplat. Ducându-se repede ׳în Biserică, vede că adevărat ardea cu foc care nu mistuie. Uitându-se și spre Sfântul Altar, vede un Arhiereu îmbrăcat în haine Arhierești și lângă dânsul doi îngeri în veșminte albe. înțelegând că este vedere Dumnezeiască, a închis ușa Bisericii și lua aminte la cele ce se petreceau. Și vede că cei doi care erau îmbrăcați în veșminte albe, mergeau din Sf. Altar spre mormântul duhovnicului și scoțând trupul afară, l-au ridicat cu multă cinste și evlavie și l-au adus în fața ușilor Sfântului Altar. După aceea a ieșit Arhiereul de la Jertfelnic ținând în mâinile lui Sf. Disc și l-a pus la gura trupului celui mort.

După aceea îl lovea în spate, și de câte ori îl lovea, ieșea câte un Mărgăritar al Sfântului Trup al Stăpânului cu care s-a împărtășit și cădea pe Sf. Disc. Pe urmă l-a așezat pe Sf. Masă. După aceea a luat și Sf. Potir și l-a pus la gura lui, și tot așa îl lovea în spate și ieșea Sf. Sânge al Dumnezeieștii împărtășiri, care cu nevrednicie s-a împărtășit.

Căci, după cum Preotul curvar este oprit să slujească Dumnezeiasca Liturghie, tot așa și duhovnicul care face pogorământ și nu canonisește după Lege și după Canoanele Bisericii, și nu face mărturisirea cum trebuie și iau bani de la cei ce se mărturisesc, sunt opriți de a sluji Sf. Liturghie.

După ce Arhiereul a luat Stăpânescul Trup și Sânge de la mort, a zis către el: ״Du-te de la Mine în osânda focului veșnic care l-am pregătit pentru tine și pentru fiii tăi”. îndată l-au răpit Sf. îngeri cei îmbrăcați în haine albe pe trupul cel mort și cu necinste l-au aruncat în groapă, lovindu-l cu pietre, l-au acoperit și l-au lăsat. După aceea flăcările focului l-au înconjurat ajungând la ușa Bisericii. Au adus și alte trupuri moarte care erau fiii lui cei duhovnicești și i-au pus înaintea Ușilor împărătești unul după altul, cu evlavie pentru Preacuratele Taine care erau în trupurile lor. Și la fel a venit Arhiereul și a luat de la toți cu Discul și Sf. Potir, Preacuratul Trup și Cinstitul Sânge, după cum și la duhovnic, zicând și către ei: ״Duceți-vă de la Mine și voi cu părintele vostru, în muncile cele veșnice ale iadului”. Pe urmă Sf. îngeri, trăgându-i cu neciste și lovindu-i cu pietre, i-au aruncat în mormânt, acoperindu-i cu pietre.

Egumenul cu paraclisierul s-au înfricoșat foarte tare și stăteau nemișcați, mirându-se de cele petrecute. Și sunând clopotele, s-au adunat toți frații și egumenul le-a spus toate cu de-amănuntul. Pe urmă a poruncit să deschidă mormânturile, ieșind din ele o putoare nesuferită care a ținut șapte zile în chipul celor șapte păcate de moarte și trupurile nu s-au mai aflat în mormânturi. (Scrisă din gazeta ״Aghia Marina”, Feb. 1970, din grecește.) […]

CE ÎNSEAMNĂ DEPĂRATREA DE SFINTELE TAINE,

PENTRU CEL CARE SE POCĂIEȘTE

Mulți dintre noi ne împuținăm la suflet și ne descurajăm atunci când duhovnicul ne oprește pentru o vreme de la Sfânta împărtășire.

326

Am avut prilejul să cunosc unele persoane, care fiind oprite de la Sfintele taine de către un preot, au alergat la. altul mai milostiv, să le facă pogorământ. Această cerere nu ar fi spre vătămare, dacă persoana care s-a mărturisit, s-ar cunoaște că este nevinovată și nu are ceva vrednic de oprire.

Dar în cazul când cineva este vinovat de păcate grele și caută să precupețească mărturisirea, atunci își adună prin asta osândă peste osândă. Căci nesocotind sfatul unui preot, care îți dorește mântuirea și alergând la altul, care este mai nepăsător, aceasta înseamnă că faci precupeție cu Taina cea mare a Pocăinței. Mai sunt și unii, care nici pe cel care îl sfătuiește nu-l ascultă și nici pe altul nu întreabă, ci își dezleagă singuri canonul și se împărtășesc fără să aibă blagoslovenia cuvenită. Pe unii ca aceștia n-are cine să-i plângă și îi ajunge fără zăbavă mânia lui Dumnezeu, căci ei cu bună știință se fac defăimători de cele sfinte, cum spune Cuviosul Nicodim Aghioritul.

După toate acestea îți grăim ție, frate, că se cuvine să păzești cu dinadinsul depărtarea de împărtășire, câți ani va rândui duhovnicul tău. Pentru că depărtarea aceasta, la cei căzuți în păcate grele, este o împlinire de canon a tuturor canoanelor. Și această depărtare de împărtășire este nevoie la cei vinovați de păcate, și trebuie socotită această depărtare ca o temelie a Pocăinței celei adevărate.

Pentru că de vei îndrăzni să te împărtășești în acești ani, prin aceasta te faci ca un al doilea Iudă. Și de vei sili pe duhovnic să te ierte, atunci te arăți prin aceasta că nu ai pocăință, ci te afli că ești un silnic, adică ești un tiran, care silești Legile cele dumnezeiești și Canoanele Sfintelor Soboare și ale Sfinților Părinți. Atunci dumnezeiasca împărtășire nu-ți este spre iertare, ci spre osândă și mai multă muncă. Și pentru ca să înțelegi aceasta mai bine, primește această pildă: precum un om care are răni la trup, merge de se arată la doctor și primește de la dânsul poruncă să pună cutare plasture la răni și pe lângă aceasta să nu bea vin, să nu mănânce anumite bucate, căci altfel nu i se vindecă rănile; în acest chip și tu frate, ai avut răni gândite, adică duhovnicești la sufletul tău (adică păcatele).

Arătându-te la duhovnic, acesta ți-a rânduit să pui plasture la răni, care este canonul postirii, al mâncării celei uscate, al metaniilor, al milostivirii și al Rugăciunii. Deci, dacă nu vei asculta sfatul lui, ci vei lua cele oprite, adică Sfintele Taine, atunci rănile tale nu se vindecă și păcatele nu se curățesc, ci dimpotrivă, mai cumplite și mai mari se fac. Dar nu numai atât, ci și moarte sufletească și trupească îți pricinuiește această neascultare, precum zice dumnezeiescul Pavel: ״Pentru aceasta mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți răposează, adică mor sufletește. Și aceasta zice Sf. Apostol, pentru că unii fiind nevrednici, se împărtășesc și din cauza aceasta ajung bolnavi, neputincioși și mulți dintre ei mor. Noi știm că toți oamenii se îmbolnăvesc trupește și nimeni nu este scutit de neputință și de moarte. Însă boala și neputința precum și moartea celor care se fac vinovați de Trupul și Sângele Domnului, nu sunt obișnuite, ca la toți oamenii. De obicei la aceștia bolile și neputințele sunt mai mult sufletești, dar se răsfrâng și asupra trupului. La ei vine boala pe neașteptate și fără să aibă vreo pricină firească. Îi ajunge de multe ori paralizarea sau boală grea la creier. Mai toți au mereu fiori de frică, neastâmpăr și sunt cu ideea că îi urmărește cineva și îi persecută. Întocmai cum spune la Sfânta Scriptură despre Cain. Acela s-a făcut vinovat de sângele fratelui său, iar cel care îndrăznește la Sfintele Taine, fără să aibă blagoslovenie, se face vinovat Trupului și Sângelui celui scump al Domnului. Iată pentru ce Sf, Părinți îi aseamănă pe aceștia cu vânzătorul Iuda Iscarioteanul,

DESPRE FOLOSUL CANONULUI

Cel care păzește canonul său este fiu adevărat al Bisericii. Așa scrie Sfântul Nicodim Aghioritul și anume iată ce spune despre aceasta: de vei păzi canonul duhovnicului tău, arăți prin aceasta că în adevăr te pocăiești și ești adevărat ״fiu al lui Dumnezeu” după dar și al Sfintei Biserici, care a rânduit această certare a canonului.

Iar dacă dimpotrivă, vei lepăda canonul duhovnicului tău, aceasta este semn că pocăința ta nu este adevărată, ci mincinoasă. Este semn că ești adevărat fiu al lui Dumnezeu și al Bisericii. Aceasta se adeverește și din cuvântul Sf. Apostol Pavel, care zice: ״De suferiți certarea, Dumnezeu se poartă cu voi ca și cu niște fii, căci oare este vreun fiu pe care tatăl său să nu-1 certe? Iar de rămâneți fără certare, care este obștească pentru toți, atunci nu sunteți fii, ci copii născuți fără de lege (bastarzi). Fiecare certare nu ni se pare la început bucurie, ci întristare, dar mai târziu aduce prin ea roadele dătătoare de pace ale dreptății!” (Evr. 12, 7, 8 și 11).

Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind aceste cuvinte apostolești, spune că omul păcătos este asemenea unui cal nărăvaș. Când îl vede stăpânul pe cal că nu merge bine pe drum și caută să-l dea în prăpastie, atunci îi pune zăbale în gură, îl smucește cu putere și de multe ori îl lovește cu biciul. Dar aceasta nu o face spre răzbunare sau spre pedeapsă, ci ca să-l învețe a păzi drumul. La fel să se înțeleagă și canonul pe care îl rânduiește duhovnicul celui care alunecă în diferite păcate. Căci știut este că dacă leagă duhovnicul Dumnezeu nu mai leagă a doua oară, și când ne judecă duhovnicul, atunci scăpăm de judecata cea viitoare a lui Dumnezeu. Deci să nu pară ca o asprime sau ca o tiranie canonul duhovnicului, ci dimpotrivă ca o mare blândețe și ca o iscusită vindecare.

Se întâmplă uneori ca duhovnicul să fie prea milostiv și să-ți rânduiască puțin canon. Atunci se cuvine ca tu singur să-l rogi să-ți dea mai mult, precum obișnuiesc să facă mulți din cei care se pocăiesc cu fierbințeală, pentru a îmblânzi prin canonul acesta vremelnic Dumnezeiasca dreptate și ca să te încredințezi mai mult că Dumnezeu ți-a iertat pedeapsa cea veșnică, care se cădea ție pentru păcate.

PENTRU CEI CARE DEFAIMĂ CANONUL DE LA MĂRTURISIRE

Înțeleptul ierarh Gavriil al Filadelfiei scrie în cartea sa ״Pentru Taine” următoarele: ״cel care nu s-a supus canoanelor, este nevoie să se trimită la judecățile cele de acolo, adică la Județul cel înfricoșat și va da cuvânt pentru răutățile ce a făcut, ca cel ce a călcat legile Bisericii”. La aceste cuvinte, adaugă și Sfântul Nicodim Aghioritul sfătuirea sa, zicând: ״în scurt îți zicem că una din două cuvinte se cuvine să alegi, o, frate: sau aici să iei vremelnic canonul păcatelor tale, sau acolo veșnic, în lumea cealaltă. Dacă îl vei primi aici, în viața aceasta, atunci scapi de cel de acolo. Iar de nu îl vei lua aici, negreșit îl vei lua acolo veșnic.

Dacă nu asculți de cuvântul duhovnicului și nu primești canonul legiuit, atunci să știi că duhovnicul nu are putere să te ierte, căci zice Sf. Vasile cel Mare că puterea de a ierta păcatele nu este absolută, adică nu se dă așa cum se întâmplă, ci după ascultarea celui care se pocăiește, către cel care îi îngrijește sufletul (Cuv. 15 al Sf. Vasile cel Mare despre Certări).

Deci se cuvine să primească păcătosul cu bucurie canonul său. Dacă sora lui Moise nu ar fi fost izgonită afară din tabără, timp de 7 zile, canon pentru greșeală, nu s-ar fi curățit de lepră. Dacă omul cel prea desfrânat din Corint nu s-ar fi dat satanei, după canonul Sf Apostol, atunci nu s-ar fi mântuit sufletul lui (I Cor. cap. V).

La fel și tu, frate, de nu vei lua această puțină certare a canonului, atunci nici de lepra păcatelor nu te curățești desăvârșit, nici sufletul tău nu se mântuiește. Împăratul David, ca să-și împlinească canonul, a fost izgonit de la împărăție de către însuși fiul său, Avesalom. Umbla prin munți și prin văi cu picioarele goale și era urât și împroșcat cu pietre de către semenii săi, căci, deși prin mărturisire l-a iertat Dumnezeu, nu i s-a iertat canonul, adică certarea vremelnică pentru păcat.

Împăratul Teodosie cel Mare, care este în rândul sfinților, a fost canonisit de Sf. Ambrozie să nu intre în Biserică 8 luni de zile, iar alt împărat pentru omorul ce făcuse, a fost canonisit ca dezbrăcându-se de hainele împărătești, să meargă desculț pe un munte înalt și acolo să petreacă 40 de zile în rugăciuni, gustând numai pâine și apă și odihnindu-se pe pământ gol. Și alți împărați au făcut canon greu pentru păcatele lor. Iar tu, omule, oare ești mai mare decât aceia sau mai gingaș la trup decât ei? De ce nu primești puținul canon pentru păcatele tale? Să nu te înșele gândul că prin bani vei răscumpăra canonul tău. Împărații aceștia aveau mai mulți bani decât tine și ar fi putut să plătească milioane de galbeni, numai să nu ia acest fel de canon. Dar aceasta nu este cu putință să se facă. Trupul care a păcătuit, acela trebuie să se certe. […]

Să vedem acum care sunt motivele care ne duc la împuținarea sufletului și deznădăjduirii: Aceste două fiice, adică împuținarea sufletului și deznădejdea, au ca mamă dreaptă pe urâta trândăvie a duhului. Și zămislirea lor se face din sămânța cea mai aleasă a vrășmașului mântuirii. Ele odrăslesc mai ales în inima celor trândavi la lucrul duhovnicesc. Dar să nu creadă cineva că trândăvia aceasta a duhului este numai o simplă lenevire trupească. Căci lenevirea trupească ne luptă pe toți, însă nu vine deznădejdea, nici împuținarea sufletului din această simplă bântuială, ci din părăsirea faptelor duhovnicești, care sunt: rugăciunea, înfrânarea poftelor, citirea cărților sfinte, cugetarea minții la cele dumnezeiești, apoi dragostea frățească, iertarea și pacea cu toți cei de o credință cu noi.

Deci trândăvia duhului este o stare de lenevire, care robește sufletul, întunecă mintea, alungă curajul și stinge făclia nădejdii din inima omului. Aceasta este cea dintâi pricină care aduce împuținarea și deznădejdea.

A doua pricină este lipsa de mărturisire curată. Toți cei binecredincioși fac mărturisire, dar nu toți o fac cum se cuvine, unii din nepricepere, iar alții din vicleșug.

A treia pricină, care duce la împuținarea de suflet și deznădejde este împărtășirea cu Sfintele Taine cu nevrednicie, adică atunci când știi bine că nu ai pregătirea cuvenită și te apropii cu obrăznicie de Sfintele Taine, pentru ochii oamenilor. Mai sunt unii împresurați, strâmtorați, de patima deznădăjduirii din cauza unor legături duhovnicești.

Așa, de pildă, dacă cineva a făcut vreo nedreptate sau vreo necinstire unui slujitor al Bisericii, preot sau arhiereu sau au defăimat cele ale Sfintei Credințe și prin aceasta au căzut sub blestemul preoțesc.

Deci, dacă unul ca acesta a căzut sub legătură de afurisenie sau blestem și nu s-a sârguit să dobândească dezlegare, atunci mântuirea lui este în primejdie și este chinuit de gândul deznădejdii.

În patima deznădejdii mai cad și unii monahi nevoitori care au slăbit cu trupul și nu mai pot împlini nevoințele, adică postul, metaniile și privegherile, așa cum au fost obișnuiți. Aceasta se întâmplă la cei care și-au pus nădejdea mai mult în faptele lor, iar nu în darul lui Dumnezeu.

În sfârșit, deznădejdea vine și din cauza mândriei și a semeției. Căci cel mândru, când ajunge la o cădere mare, nu mai socotește nici un leac vrednic de a repara paguba suferită.

Să rezumăm acum care sunt motivele care duc la împuținarea sufletului și la deznădăjduire:

  1. înainte de toate este lipsa de povățuitori duhovnicești.
  2. Necunoașterea Sf. Scripturi, de unde vine și necunoașterea de cele sufletești.
  3. Trândăvirea duhului, adică părăsirea celor duhovnicești și nesimțirea.
  4. Vătămarea dreptei credințe (când se face prietenie cu cei rău voitori).
  5. Nemărturisirea curată.
  6. împărtășirea cu nevrednicie când știi că nu se cade și te apropii, dar o faci de ochii oamenilor.
  7. Sataniceasca mândrie.
  8. Legătura cu afurisenie de la arhireu sau de la preot, când cineva dă pricină, și nu caută să ia dezlegare de la sfințitul slujitor pe care l-a scârbit.
  9. Nedreptatea, când cineva nedreptățește pe vecinul său prin furtișag sau prin clevetire și nu repară greșeala, adică nu întoarce paguba.
  10. întristarea cea peste măsură, când se întâmplă vreo pagubă sau vreun necaz mare.
  11. Hulirea credinței sau a persoanelor sfințite.
  12. Blestemarea, năravul blestemării și al jurământului. [18]

5.      Ce efecte poate avea Sfânta Împărtășanie asupra primitorului?

Poate fi fără folos sau să îl mai și osândească:

  • Fără folos dacă nu înțelege cuvântul lui Hristos (adică nu își schimbă mintea în mod înțelegător la fiecare Sfântă Împărtășanie, cu alte cuvinte dacă nu se pocăiește).
  • Îl osândește dacă se împărtășește cu nevrednicie.

Nu numai atât, dar chiar Sfintele și Înfricoșătoarele Taine, care sunt chiar Trupul și Sângele Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe Care Îl adorăm, nu folosesc la nimic sau chiar și osândesc, dacă nu lucrăm pocăința (schimbarea minții cea) înțelegătoare întru adevăr.

Regula 21 a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare

Împărtășirea cu trupul și sîngele lui Hristos este necesară și pentru viața veacului acesta.

Ioan : «Adevărat, adevărat zic vouă : dacă nu veți mînca trupul Fiului Omului și nu veți bea sîngele Lui, nu veți avea viață în voi» 167 ș.c.l.

Nimic nu folosește cel fără înțelegerea cuvântului după care s-a dat împărtășirea cu trupul și sîngele lui Hristos, venind la împărtășire, iar cel care se împărtășește cu nevrednicie se condamnă.

Ioan : «Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mînca trupul Fiului Omului și nu veți bea sîngele Lui, nu veți avea viață în voi» ),i8. Și după puțin : «Iar Iisus, știind în Sine că ucenicii Lui cârtesc împotriva Lui, le-a zis : Aceasta vă smintește ? Dar dacă veți vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte ? 169. Duhul este cel care dă viață, trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus Eu slut duh și sînt viață» 170. Către Corinteni I: «Astfel, oricine va mînca plinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sîngele Domnului. Să se cerceteze mai întâi omul ne sine și așa să mănânce din pîine și să bea din pahar. Caci cel care mănîncă și bea cu nevrednicie, osîndă își mănîncă și bea, nesocotind trupul Domnului» 171.[19]

Ca ce motivare (rațiune) se cuvine să mîncăm trupul și să bem sângele Domnului în amintirea ascultării lui Hristos pînă la moarte, pentru ca acei ce viază să nu mai vieze loruși, ci Aceluia Care pentru noi a murit și a înviat172 173.

Luca : < Și luînd pîinea, mulțumind, a frânt și le-a dat, zicînd : Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicînd : Acest pahar este Legea cea noua, întru sîngele Meu, care se varsă pentru voi» 173. Către Corinteni I: «Asemenea și paharul după cină, zicînd : Acest pahar este Legea cea nouă întru sîngele Meu. Aceasta să faceți ori de cîte ori Veți bea spre pomenirea Mea. Căci de cîte ori veți mînca această pîine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți pînă cînd va veni» 174. Către Corinteni II: «Căci dragostea lui Hristos ne stăpînește pe noi care socotim aceasta, ca dacă unul a murit pentru toți, an murit deci toți. Și a murit pentru toți, ca aceia care viază să nu mai vieze loruși, ci Aceluia Care, pentru ei, a murit și a înviat» 175. Către Corinteni 1 ; «Pîinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu trupul lui Hristos ? Ca o pîine, un trup sîntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pîine» 176.

Se cuvine ca, împărtășindu-ne cu cele sfinte, să lăudăm pe Domnul.

Matei: «Iar pe cînd mâncau ei, Iisus, luînd pîine și binecuvântând a frânt și a dat ucenicilor» 177 ș.c.l., la care a adăugat : «Și după ce au cântat laude au ieșit la Muntele Măslinilor» 178.[20][21]

Așadar, cel care se împărtășește pentru a via lui însuși, adică a via doar parțial lui Hristos (mintea rezervându-și-o sieși prin păstrarea propriilor păreri în legătură cu sine, cu realitatea și cu Hristos), nu numai că nu se folosește cu nimic, ci se și condamnă.

Una din cele mai cumplite pedepse este aceasta:

Psa 80:10 Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu și Israel n-a căutat la Mine. 11 Și i-am lăsat să umble după dorințele inimilor lor și au mers după cugetele lor. 12 De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, 13 I-aș fi supus de tot pe vrăjmașii lor și aș fi pus mâna Mea pe asupritorii lor. 14 Vrăjmașii Domnului L-au mințit pe El, dar le va veni timpul lor, în veac.

6.      Ce face Sfânta Împărtășanie ereticilor?

După aceea, Sfîntul Alexandru a omorît cu rugăciunea și pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecînd cîțiva ani de la Sinodul cel dintîi a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, cînd l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, avînd în sîn hîrtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicînd: „Așa cred”. Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gîndul zicea: „Așa cred, precum am scris cu mîna mea, și cum am în sînul meu”. Jurîndu-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rînduită ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfîntul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sîmbătă spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfîntului prestol și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărît să piardă pe Arie de pe pămîntul celor vii.

Sfîntul rugîndu-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mîndrie, înconjurat de boierii împărătești, care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea „Tîrgul lui Constantin”, unde era un stîlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta loc ascuns. Din întîmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrînd el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădîndu-și sufletul cu amar!

Văzînd cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat la el și l-au găsit mort în privată, zăcînd în sînge. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință, și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut pînă la sfîrșitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o armă ascuțită, a omorît pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea și Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul lui Dumnezeu, în cuvîntul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude: „Adevăr vă zic vouă, deoarece sînteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvîntul și cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbîndească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfîntul Grigorie spre lauda Sfîntului Alexan-dru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducînd aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întîmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfîntului Alexandru. Căci, precum el a ocărît pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.[22]

7.      Cazuri de oameni afectați fiindcă s-au împărtășit prea rar

Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputînd s-o plece spre desfrînare, pentru curăția ei și pentru cinstea și dragostea pe care o avea pentru bărbatul său, s-a dus la un fermecător, rugîndu-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească; ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască și s-o gonească; fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean și a făcut obișnuitele sale meșteșugiri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înșele pe acea femeie curată, spre desfrînare.

Apoi neputînd să înduplece mintea ei cea nemișcată spre acea faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dînsa; și a făcut așa ca tuturor celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu față de om, ci animal parte femeiască; deci, intrînd bărbatul în casă, cînd a văzut-o întru asemănare de animal, s-a spăimîntat, și nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul lui se odihnește un animal. Vorbea cu dînsa și nu putea să audă nici un răspuns, decît numai o vedea mîniindu-se. Însă știa că este femeia lui și a cunoscut răutatea pizmașului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc, de care lucru era în mare mîhnire și plîngea.

Chemând preoți în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaște ce avea: cum și pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci și ochii acelora ca niște fermecați vedeau animal; și trecuseră trei zile de cînd i se făcuse ei aceasta și nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici ca animalul nu primea fîn, nici ca omul nu putea să mănînce pîine. Apoi, bărbatului ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.

Deci, punînd pe dînsa frîul ca pe un animal, s-a dus, luînd după sine pe femeia sa întru asemănare de animal. Pe cînd se apropia de chilia cuviosului, frații ce stăteau afară, au început a cîrti asupra lui, întrebîndu-l pentru ce vrea să intre în mînăstire cu acel animal? Iar el a zis către dînșii: „Am venit aici, ca animalul acesta să cîștige mila de la Domnul cu rugăciunile Sfîntului Macarie”.

Și întrebîndu-l monahii: „De ce pătimește?” Omul a zis: „Acest animal pe care îl vedeți este femeia mea și cum s-a prefăcut nu știu; iată acum sînt trei zile de cînd nici un fel de hrană nu gustă nicidecum”. Iar frații auzind acestea, au mers să spună sfîntului, căruia acum i se descoperise și se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa.

Frații spunîndu-i despre acest lucru și arătîndu-i dobitocul cel adus, sfîntul a zis către dînșii: „Voi singuri sînteți dobitoace, de vreme ce aveți ochi răi, iar ea precum este făcută, așa rămîne femeie și nu este schimbată întru altă fire; ci așa se pare ochilor voștri cei înșelați de farmece”. Deci, sfințind apă, a turnat pe capul ei, rugîndu-se, și îndată a făcut-o să fie în chipul său cel dintîi; încît toți cei ce căutau la dînsa au văzut-o că este femeie, cu față de om.

Apoi, poruncind să-i dea ei să mănînce, a făcut-o femeie sănătoasă. Și au mulțumit lui Dumnezeu, bărbatul și femeia, cum și toți cei ce vedeau această minune. Apoi, sfîntul a învățat pe femeie, ca adeseori să meargă la sfînta biserică și să se împărtășească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea, zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămîni au trecut, de cînd ai fost părtașă dumnezeieștilor Taine. Astfel învățîndu-i și sfătuindu-i pe amîndoi, i-a liberat în pace[23].

Nu putem să nu remarcăm faptul că femeia era evlavioasă, nu numai prin faptul că a respins adulterul, dar avea și „curăție” cum este scris în fragmentul de mai sus. Aceasta înseamnă că avea și mintea curată de patimi, deci era în faza de iluminare sau cum vom vedea mai jos (în descrierea Ierarhiei Bisericești) făcea parte din poporul cel Sfânt ce se poate desfăta cu atotluminoasele taine. De aceea Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul (ce vedea duhovnicește sufletele oamenilor) a sesizat că nu este vreo altă pricină (ori vreun păcat cu gândul, ori vreunul cu simțirea) a nălucirii diavolești ce a stăpânit-o, ci doar o ușoară trândăvie a străpungerii inimii care (în cazul particular al ei) se putea vindeca prin a se împărtăși mai des și, deci, și a se pregăti (cu ostenelile duhovnicești corespunzătoare pentru aceasta) mai des. Avem așadar, indirect, un cuvânt din pustia Egiptului similar cu gândirea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul:

„Carte de mult folos sufletesc despre necontenita Împărtășire cu Prea Curatele Taine ale lui Hristos”

”Înainte de împărtășire, omul trebuie să facă cuvenita pregătire, adică se spovedește, își înfrânge inima, se îndreptează, se umilește, este atent la sine, se păzește pe cât este cu putință de gândurile pătimașe și toată răutatea. De asemenea, se înfrânează, se roagă, priveghează se face mai evlavios și se străduiește la toată fapta bună gândindu-se ce împărat înfricoșat are să primească întru sine. Si mai ales când se gândește că potrivit cu pregătirea pe care a făcut-o va primi și Harul din Sfânta împărtășire. Este limpede că cu cât cineva face această pregătire mai des, cu atâta capătă și mai mare folos.”.

Nu trebuie, însă, a uita că (după alte surse) această întâmplare nu are cauză neîmpărtășirea cu Sfintele Taine timp de 5 săptămâni, ci nevenirea la Sfânta Biserică timp de 5 săptămâni. Venirea la Sfânta Biserică înseamnă apropiere de Sfintele Taine, chiar dacă nu te împărtășești în chip simțit cu Ele:

Un oarecare bărbat egiptean, îndrăgostindu-se de o femeie, căsătorită cu altul, și neputând-o atrage, a recurs la un vrăjitor, spunându-i: „Fă-o să mă iubească, sau fă ceva ca să se despartă de bărbatul ei”. Și primind vrăjitorul un preț îndestulător, s-a folosit de mijloacele lui vrăjitorești și a făcut-o să ia chipul unui cal. Venind bărbatul ei de afară, s-a mirat că a aflat in patul lui un cal. Și plânge și se jelește și vorbește animalului, dar nu primește răspuns. Cheamă pe preoții din sat. ii aduce înlăuntru, o arată. Mu află ieșire din această stare. Trei zile ea n-a primit nici iarbă, ca un cal, nici pâine, ca un om, lipsindu-se de amândouă felurile de hrană. La sfârșit, ca să se slăvească Dumnezeu și să se arate virtutea Sfântului Macarie, i-a venit bărbatului ei gândul să se ducă in pustie. Și punând pe ea o șa ca pe un cal, o duse in pustie. Apropiindu-se ei, frații din preajma chiliei lui Macarie s-au împotrivit bărbatului, zicând: “De ce aduci aici acest cal?”. Acela le răspunse: „Ca să se milostivească de ea”. îi spun lui: “Dar ce are?”. A răspuns bărbatul: Era femeia mea și s-a preschimbat în cal, și acum e a treia zi de când n-a gustat nimic“. Au spus aceasta Sfântului, ce se ruga înlăuntru. Căci îi descoperise Dumnezeu și se ruga pentru ea. Deci a răspuns Sfântul Macarie fraților, spunându-le: “Sunteți cai voi, care aveți ochi de cai. Căci aceea este femeie, care n-a fost preschimbată decât pentru ochii celor amăgiți”. Și a binecuvântat apa si a vărsat-o peste trupul ei, începând de la cap, însoțind fapta aceasta cu rugăciunea. Și îndată a făcut-o să se arate tuturor ca femeie. Și dându-i de mâncare, a făcut-o să mănânce și a slobozit-o împreună cu bărbatul ei. Și a plecat (acela) mulțumind Domnului. Și i-a poruncit zicând: „Să nu părăsești niciodată Biserica (adică să nu rămâi departe de Sfânta împărtășanie). Căci acestea ti s-au întâmplat pentru că nu te-ai apropiat de Taine cinci săptămâni”.[24]

8.      Cazuri de oameni afectați fiindcă s-au împărtășit prea des, fără pregătirea potrivită

Pricina cea mai însemnată a tuturor necazurilor și ispitelor pe care le îngăduie Dumnezeu pe seama noastră este astăzi împărtășirea (deasă, de multe ori) cu nevrednicie. Iată de ce am adăugat un cuvînt al Sfîntului Simeon Noul Teolog despre aceasta și tîlcuirea Sfîntului Teofilact și a Sfîntului Nicodim Aghioritul la zicerea Apostolului: Așadar, oricine va mînca pîinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sîngele Domnului (1 Corinteni 11, 27).[25]

a)  Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Ajutor pentru cei îndrăciți

[…]- Părinte, deasa Împărtășanie îi ajută pe cei îndrăciți?

– Pentru cei care s-au născut îndrăciți, nefiind ei vinovați de aceasta, deasa Împărtășanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca aceștia au o plată foarte mare, dacă nu murmură, pînă cînd se vor elibera, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sînt mucenici, dacă rabdă; de aceea se și impune ca ei să se împărtășească adesea; însă unul care s-a îndrăcit din propria lui neatenție, trebuie să se pocăiască, să se spovedească și să se nevoiască pentru ca să se vindece, și să se împărtășească atunci cînd trebuie, cu binecuvîntarea duhovnicului lui. Dacă se împărtășește fără să se pocăiască și fără să se spovedească, se va îndrăci și mai rău. Odată l-au dus pe un îndrăcit să se împărtășească și a scuipat Sfînta Împărtășanie. Hristos S-a jertfit, a primit să-i dea Trupul și Sîngele Lui și acesta să le scuipe! Înfricoșător! Vedeți că diavolul nu primește ajutor?

– Părinte, putem da numele lor să fie citite la Proscomidie?

– Da, desigur. Cei îndrăciți se folosesc mult atunci cînd preoții citesc cu durere numele lor la Proscomidie.

– Părinte, atunci cînd cineva care s-a îndrăcit se pocăiește, se spovedește, se împărtășește, dar influența diavolească nu scade, ce se întîmplă?

– Nu scade, pentru că în acela încă nu s-a întărit starea cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu l-ar ajuta imediat să se slobozească de această influență diavolească va aluneca iarăși îndată. De aceea Dumnezeu, din multă dragoste îngăduie ca răul să cedeze încet-încet. Astfel omul și plătește – ispășindu-și prin pătimire păcatele – și își și întărește starea sa duhovnicească. Cu cît acela își întărește starea sa duhovnicească, cu atît cedează și răul. De el însuși depinde cît de repede se va slobozi de înrîurirea diavolească. Odată m-a întrebat tatăl unui copil ce avea diavol: „Cînd se va face bine copilul meu?” „Atunci cînd tu te vei întări într-o stare duhovnicească, îi spun, va fi ajutat și el.” Sărmanul copil, deși trăia duhovnicește, tatăl lui se împotrivea și-i spunea că va înnebuni dacă nu-și va schimba viața. Și a început el însuși să-l ducă pe copil la case de toleranță, și atunci copilul a alunecat și s-a îndrăcit. Atunci cînd l-a stăpînit diavolul, se năpustea asupra mamei lui cu intenții urîte. Sărmana mamă a fost nevoită să plece într-o insulă, ca să scape. Tatăl se pocăise și încerca să trăiască duhov­nicește, dar copilul nu se făcea bine. Abia atunci după ce a mers pe la toate locurile de închinare, a învățat toate viețile Sfinților și s-a întărit duhovnicește, numai după aceasta copilul lui s-a făcut bine.[26]

b)   Siluirea cu Sfintele Taine

Cât de frumos ar fi un mire, cât de bogat, cât de tânăr, cât de puternic, cât de delicat și vrednic de dorit de o fată, dacă nu îi cere acordul pentru a se împreuna cu ea o siluiește. Și dacă fata chiar nu îl vrea devine tare nefericită în urma violului. Aceasta chiar dacă îl iubea și chiar dacă altă dată l-a acceptat. Forțarea ei o marchează atât de tare încât este posibil să-și piardă pentru totdeauna dragostea față de el. Aceasta fie că o forțează el, fie că o forțează alții ca să se împreune cu el.

Domnul nostru Iisus Hristos este mai presus de toată bogăția, tinerețea, puterea, delicatețea, vrednicia și frumusețea Lui ca Mire cea mare este că Atotputernicia Lui este Atotsmerenia Sa, fiindcă niciodată nu a forțat pe cineva spre a se uni cu El.

Acesta este și secretul existenței iadului care este locul celor care Îl refuză pe Hristos, chinul din el fiind tocmai starea însingurată a refuzului pe care omul/diavolul și-o construiește până la moarte/cădere. Peste acest refuz Hristos nu trece din pricina iubirii Sale ce nu vrea să oblige, ci respectând persoanele ca pe niște egali ai Săi le dăruiește posibilitatea neclintirii în libertatea lor de a alege.

Nefericiți sunt oamenii din iad că nu-și pot împlini poftele lor păcătoase, dar mai nefericiți ar fi dacă ar fi siliți să stea cu Hristos fără să-L iubească, fiindcă nu li s-ar face voia lor de a fi ei înșiși propriul lor dumnezeu, ci ar trebui să aibă pe Un Altul mai mare decât ei, la Care să se închine.

Dar ca să te mântuiești trebuie să te smerești, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în rai, nu și-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulțumit și ar spune: „De ce nu sunt pe primul loc?” Dar sufletul smerit e plin de iubire și nu caută întâietăți, ci dorește binele pentru toți și se mulțumește cu orice.[27]

Cel egoist vrea să-și fie propriul mire, ca să nu împartă cu nimeni nimic.

Cea mai tainică nuntă și cea mai de dorit este Sfânta Împărtășanie. Cine poate spune în cuvinte omenești fericirea celui ce nuntește, cu mintea răpită până la identitatea prin har în mintea Lui Hristos? Cine poate tâlcui trăirea vieții celei fără de început în Cel care nu are margini? Cine poate descrie măcar un fulger înțelegător ce primește atunci când în trezvia pocăinței se luminează prin Sfintele și Înfricoșătoarele lui Hristos Taine? Aceasta dacă omul își deschide inima și intră Hristos:

Apoc.3:20. Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.

Domnul nostru Iisus Hristos nu sparge ușa inimii, pe nimeni nu silește fiindcă iubește.

Iată, însă, că alții vor a fi tirani și silesc miresele suflete să nuntească fără a fi pregătite, fie că sunt la perioada necurăției lor și se rușinează, fie că se află în case de desfrâu înșelându-le că-și pot menține și clienții, dar să aibă și Mire. Primii sunt cei care nu au răgaz/stare a se pregăti, cei de-ai doilea sunt cei ce nu vor să lase păcatul, dar sunt convinși că bine fac dacă se împărtășesc, fiindcă vor scăpa poate cu timpul de păcat, din grija lui Hristos, ei să fie fără de nici o grijă.

Acești tirani ai potirului siluiesc pe oameni cu Sfintele Taine.

Și la noi în țară, din păcate, s-a importat forțat (datorită elenofilismului nechibzuit care confundă obiceiurile occidentale parazite din Grecia cu Sfânta Tradiție) această practică străină de Ortodoxie a împărtășaniei dese, indiferent de pregătire.

Un monah de la o Sfânta Mănăstire din Moldova (de dincoace de Prut) a fost format în duhul Sfinților Părinți. După o vreme starețul i-a murit și a venit unul nou format nu din experiența bătrânilor, ci… de pe băncile facultății, având și un doctorat în Grecia. Un mare admirator al Ortodoxiei grecești…

Din păcate al „noii ortodoxii”… accent pe teriremuri, slujbe strălucitoare și prelungite (cu accentul pe rezistență și performanță în detrimentul minții limpezi, trezviei și pocăinței) care încântă simțurile și păgubesc lucrarea de umilință, preoți cu posibilitatea fumatului („că doar nu este un păcat așa mare, să nu fim exagerați și fanatici ca alții de pe la noi” – ceea ce tocmai am reprodus păcatul numit „înțelept socotindu-mă deșertăciuni am grăit”), băncuțe misionare pentru a atrage cât mai mult auditoriu la frumoasele cântări și, mai ales, topul duhului actual… deasa împărtășanie fără pregătire.

Atât de pătruns era noul stareț de noua ordine ortodoxă, fiind convins că mântuirea vine prin ritual, încât pentru a răpune încăpățânatul duh al „retrograzilor primitivi” (ce țineau la Sfânta Tradiție atât de frumos păstrată în România cea cuminte și atașată valorilor primite de la Sfântul Apostol Andrei, păstrate cu preț de sânge prin Sfintele Canoane timp de 2000 de ani), a dat ordinul stărețesc: OBLIGATORIU ÎMPĂRTĂȘANIE ZILNICĂ!

Bieții monahi (vrând-nevrând) s-au supus ordinului, fiindcă noul stareț era atent mai ales la acest aspect. Nu după multă vreme dintr-o obște de aproximativ 100 de călugări, au mai rămas în acea Mănăstire… 17.

Monahul (de care vă vorbeam la început), a reușit să evadeze la o altă Sfântă Mănăstire, unde povestea la duhovnic cu lacrimi cum încerca să se ascundă de stareț (ca să nu-l vadă că nu se împărtășește):

  • Cum să mă apropii de Domnul Hristos când aveam ascultări ce îmi împrăștiau mintea și misiune cu oamenii ce mă lăsau fără vlagă, fără să mi se dea mâncare de post, răgaz pentru rugăciunile de pregătire și fără să mi se dea voie să mă spovedesc ca să îmi pot reveni? Poruncile Sfintelor Canoane mă mustrau și simțeam că îmi bat joc de Crucea și Patimile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos tratând ca pe un nimic Sfintele Lui Taine. Conștiința mă mustra fără oprire fiindcă aveam de ales între a plăcea oamenilor și a plăcea lui Hristos. Cu vechiul stareț nu era așa. Chiar dacă aveam aceleași ascultări îmi plângeam nevrednicia și când doream să mă împărtășesc mă lăsa să mă pregătesc și cu frică mă apropiam de Dumnezeul meu care mă ierta și mă miluia, dându-mi nădejde. Părintele ne poruncea „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați!”, și noi ne apropiam… dar din frică de stareț, cu îndoială și siliți…

Ce dramă a ascultării călugărești: să alegi între ascultarea de stareț și ascultarea de Sfinții Părinți.

Acest monah râvnitor era treaz cu mintea și înțelegea realitățile nevăzute având experiența unei autentice Ortodoxii trăite prin pocăință. Ce grav este, însă, cu acei oameni care sunt convinși că împărtășania deasă fără pregătire este normalul și o prefac într-un ritual în care nici nu-și mai dau seama de ce se petrece cu ei, confundând falsa liniște și bucurie din părere (pe care le-o sădește duhul acediei pentru a crește în ei plăcerea de sine și de acolo să-i arunce în prăpastia plictiselii, urâtului și deznădejdii) cu… harul. Vom vedea mai jos în ce drame de necredință și deznădejde ajung într-un final (cei care nu o sfârșesc mai rău… în nesimțire, devenind misionari ai minciunii propovăduite ca adevăr.

  1. Avva Pamvo l-a trimis pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Și făcând șaisprezece zile (după cum ne spunea nouă), noaptea dormea în tinda bisericii sfântului apostol Marcu; și vedea slujba bisericii, ba încă a învățat și câteva tropare. Deci, la întoarcere i-a zis lui bătrânul: „Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ți s-a întâmplat în cetate?” Răspuns-a fratele: „Cu adevărat, avvo, întru lenevire ne cheltuim zilele noastre în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând la Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă și m-am întristat că nu cântăm și noi canoanele și troparele”. I-a zis lui bătrânul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, și vor urma cântărilor și glasurilor, căci, ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie și își înalță glasul său ca neputincioșii. Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilință și nu cu răspândire, că n-au ieșit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu, să se răspândească și să cânte cântări cu viers, să pună glasurile la rânduială cu meșteșug, să-și clatine mâinile, și să-și târască picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și suspin, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune. Că iată îți zic ție, fiule, vor veni zile când vor uita creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale sfinților apostoli și ale dumnezeieștilor prooroci, disprețuind Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinții noștri au zis: «Cei ce sunt în pustia aceasta, să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hârtii, că va să șteargă neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină»”. Și i-a zis lui fratele: „Așadar, se vor schimba obiceiurile și așezămintele creștinilor și nu vor fi preoți în biserică să facă acestea?” Și a zis bătrânul: „În astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor și pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând seamă de mântuirea lor și de a turmei, osârdnici toți și silitori la mese și gâlcevitori, leneși la rugăciuni dar grabnici la clevetiri, gata spre a osândi viețile bătrânilor și cuvintele lor, nici urmându-le nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: «De am fi fost și noi în zilele lor, ne-am fi nevoit și noi». Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici, judecând judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve și pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă și în norod necredință, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtișaguri și beție”. Și a zis fratele: „Ce va face cineva în vremile și anii aceia?” Și a zis bătrânul: „Fiule, în acele zile, cel ce își va mântui sufletul său mare se va chema în Împărăția Cerului”.30

[…]

Din Everghetinos

Un frate l-a întrebat pe avva Siluan: „Ce să fac avvo pentru a câștiga umilința?” Că sunt foarte ispitit de trândăvie, somn și de dormitare. Apoi când mă scol din somn, mă lupt foarte la cântarea psalmilor și nu pot birui dormitarea, nici psalmi nu zic fără de glas”. Și i-a răspuns lui bătrânul: „Fiule, a zice tu psalmii cu glas, întâi este mândrie, căci ți se pare că tu cânți, iar fratele tău nu cântă. Al doilea, îți împietrește inima și nu te lasă să te umilești. Deci, de voiești umilința, lasă cântarea. Și când stai făcându-ți rugăciunile tale, să caute mintea ta puterea stihului și să socotești că stai înaintea lui Dumnezeu, a Celui ce încearcă inimile și rărunchii. Iar când te scoli din somn, mai înainte de toate, slăvească gura ta pe Dumnezeu; apoi citește Crezul și Tatăl nostru. După aceea, începe-ți canonul tău, încet, suspinând și aducându-ți aminte de păcatele tale și de chinul în care va să te muncești”. Zis-a fratele: „Eu, avvo, de când m-am călugărit, slujba canonului și ceasurile, după rânduiala celor opt glasuri o cânt”. A răspuns bătrânul: „Pentru aceasta umilința și plânsul fuge de la tine. Pune în minte pe părinții cei mari, cum ei nefiind slujitori bisericești și nici glasuri și nici tropare știind, fără numai puțini psalmi, ca niște luminători în lume au strălucit; precum au fost avva Pavel cel simplu, avva Pamvo, avva Apollo și ceilalți purtători de Dumnezeu părinți, care și morți au înviat, mari puteri având și stăpânirea cea asupra dracilor au primit-o. Nu cu cântări, tropare și glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită și cu post, prin care și frica lui Dumnezeu în inimă crește necontenit, plânsul se întărește, și de tot păcatul curățește pe om iar mintea mai albă decât zăpada o face. Apoi cântarea, pe mulți la cele mai de jos ale pământului i-a pogorât, nu numai mireni, ci și pe preoți, în curvie și în alte patimi de rușine i-a prăpăstuit. Deci cântarea este a mirenilor! căci pentru aceasta și norodul se adaugă prin biserici. Pune înainte, fiule, câte cete sunt în Cer și nu este scris despre vreuna dintre ele, că cu cele opt glasuri cântă; ci o ceată cântă neîncetat; «Aliluia!» Alta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot», alta: «Bine este cuvântată slava Domnului din locul și din casa Sa». Tu dar, fiule, urmează părinților, de voiești să câștigi umilință în vremea rugăciunii, păzind mintea, pe cât poți, nerăspândită. Iubește smerenia lui Hristos și oriunde mergi, nu te arăta isteț și dascăl, ci ca un prost și ucenic, iar Dumnezeu îți va da umilință!”22[28]

c)   Desimea fără pregătire duce de la plictiseală și forțare la scârba de Sfintele Taine

(1) Dilema linguriței = dilema guriței

În toată polemica dramatică și dureroasă de mai jos vom observa trei mici nuanțe înțelegătoare lipsă de pe tabla de șah (care ar fi rezolvat problema deplin și încă ar fi adus și multă dragoste):

  1. Cum împărtășește Sfânta Biserică pe bolnavi după Sfintele Canoane?
  2. Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Împărtășanie, ne supune unui test de biruire asupra scârbei, ca să vadă dacă suntem credincioși?
  3. În cazurile descrise de Părintele Lucian Grigore este problema linguriței Donatorului sau problema guriței primitorului?

Nu degeaba spun Sfinții Părinți:

Deci cauza ei și, scurt vorbind, rădăcina tuturor relelor este neștiința. […]

Căci s’a spus în „Cuvântul despre simțire și închipuirea minții”, că lucrarea minții s’a tocit prin unirea și amestecarea cu trupul și de aceea nu poate ajunge în atingere cu formele inteligibile, ci are trebuință, pentru a le cugeta, de închipuire, care are o fire idolească, de despărțire materială și de grosime. Prin urmare e trebuință de forme pe măsura minții din trup, ca să le poată sesiza pe acestea. Deci mintea fiind astfel, orice cunoștință ar primi prin metoda ei naturală, o numim naturală.

Iar cunoștință mai presus de fire este aceea care se ivește în minte într’un chip mai presus de metoda și de puterea ei, adică atunci când cele cugetate întrec [depășesc, transcend] măsura [analogia] minții împreunată cu trupul, fiind cunoștința care se potrivește minții fără trup. Aceasta vine numai de la Dumnezeu, când află o astfel de minte bine curățită de toată împătimirea materială și stăpânită de dragostea dumnezeească.

«Dar nu numai cunoștința se împarte așa, ci și virtutea. Căci alta este virtutea care nu întrece firea și care se numește, pe drept cuvânt, și naturală și alta cea lucrată numai de Primul Bine, care e mai presus de puterea și starea naturală și care trebue numită, cu dreptate, supranaturală. Deci astfel împărțindu-se acestea, cunoștința și virtutea naturală le are poate și cel neiluminat. Dar pe cele supranaturale, nicidecum. Căci cum le-ar avea, nefiind părtaș de cauza care le produce? Iar cel iluminat le poate avea pe amândouă. Mai bine zis virtutea supranaturală n-o dobândește nicidecum, dacă n’a dobândit mai întâi pe cea naturală. Dar nimic nu-l împiedecă că câștige cunoștința supranaturală, fără cea naturală. Numai trebue știut că precum simțire și închipuire au și necuvântătoarele, dar are și omul aceste puteri, însă cu mult mai bune și mai înalte, la fel despre virtuțile și cunoștințele naturale se poate spune, că le au amândoi, dar cu mult mai bune le are pe acestea cel iluminat, decât cel neiluminat.

Cunoștința numită naturală, care se ocupă cu virtuțile și cu cele contrare, e și îndoită. Una e simplă, când cel ce filosofează despre aceste dispoziții nu are experiența lor; aceasta se întâmplă când e îndoielnică. Iar alta e cu lucrul și așa zicând însuflețită, când cunoștința acestor feluri de dispoziții e întărită prin experiență; aceasta e limpede și sigură, necunoscând nicidecum îndoiala și nesiguranța.

Acestea așa fiind, patru sunt lucrurile cari împiedecă mintea să dobândească virtutea. Unul e obișnuința deprinderilor contrare, care s’a zis că încearcă să o convingă prin obiceiul îndelungat să tindă spre cele pământești. Altul e lucrarea simțurilor, care trage mintea cu sine spre frumusețile sensibile. A1 treilea e tocirea lucrării mintale, pe care o sufere din pricina împletirii cu trupul. Căci nu stă lucrul mintal în fața minții ca lucrul văzut în fața vederii sau, scurt vorbind, ca lucrul sensibil în fața simțirii; vorbesc de mintea sufletului care e în trup, fiindcă mințile nemateriale, ating mai efectiv cele mintale, ca vederea cele văzute. Ci precum vederea slăbită a celor ce pot să vadă nu vede chipurile limpezi, nici clare, ci mai degrabă tulburi și neclare la fel și mintea din noi privește cele inteligibile neputând vedea clar frumusețile inteligibile. Ba nu le poate nici dori. Căci după măsura cunoștinței e și măsura dorinței. In același timp e trasă spre frumusețile sensibile, cari i se par mai clare. Căci e necesar să se umple de o frumusețe ce i se arată, fie ea adevărată sau nu. Pe lângă acestea e ispita dracilor necurați și de oameni urîtori. Nu se poate spune câte curse întind și aceștia pe tot drumul sufletelor, în multe chipuri și moduri, prin simțuri, prin cuvânt, ba așa zicând prin toate lucrurile, încât dacă n’ar fi Cel ce a luat oaia rătăcită pe umerii Săi, ca să-i facă pe cei ce privesc spre El mai înalți printr’o nesfârșită purtare de grijă, n’ar putea scăpa nicidecum nici un suflet.

Pentru a scăpa de toate acestea, e trebuință de trei lucruri. Cel dintâi și cel mai mare e să privească cu tot sufletul spre Dumnezeu și să ceară de la El mână de ajutor, punându-și în El toată nădejdea, ca unii ce sunt convinși că dacă n’ar ajuta acela, ar fi răpiți în chip necesar de cei ce-i trag spre cele dimpotrivă.

Al doilea, care socotesc că pricinuiește și pe cel dintâi, e hrănirea necontenită a sufletului prin știință. Iar prin știință înțeleg atât pe cea a lucrurilor sensibile, cât și pe a celor inteligibile, fie privite în ele înșile, fie în raport cu primul principiu, ca fiind din el și spre el, cât și contemplarea cauzei lucrurilor din cele din jurul ei, atât cât e cu putință. Căci cercetarea firii lucrurilor ajută foarte mult la curățire. Ea izbăvește de afecțiunea pătimașă față de ele și înalță la principiul tuturor, îngăduind să se vadă din cele frumoase și minunate și mari, Cel mai frumos, cel mai minunat și cel mai mare, mai bine zis Cel mai presus de frumusețe, de minunăție și de mărime. Cugetarea învârtindu-se în jurul lor, e cu putință să nu dorească pe Cel cu adevărat bun? Căci dacă e dusă spre ceea ce-i străin, cu atât mai mult spre ceea ce e familiar ei. Iar îndrăgindu-se sufletul de acestea, în care din cele de jos ar răbda să zăbovească? Și în care din cele ce obișnuiesc să o tragă de la Cel iubit? Oare nu se va sătura și de viața în trup, ca de una ce-l împiedecă de la cele frumoase? Căci deși s’a zis că mintea din materie vede neclar frumusețea inteligibilă, dar bunurile inteligibile sunt de așa fel și așa de mari, încât și numai o licărire scurtă a lor și o arătare neclară a acelui noian de frumusețe, poate convinge mintea să se ridice peste toate cele neinteligibile și să se întindă numai spre acelea și să nu mai sufere să se despartă de desfătarea aceea, chiar dacă ar ajunge în lucruri de întristare.

Al treilea lucru care trebue urmărit e omorîrea trupului însoțitor. Altfel e cu neputință să fie primite acele arătări clare și limpezi. Iar trupul e omorît prin post, priveghere, culcare pe pământ, prin haină aspră și strict necesară, prin osteneli și dureri. Așa se omoară trupul, mai bine zis se răstignește împreună cu Hristos. Iar subțiindu-se, curățindu-se și făcându-se ușor și ager, urmează fără greutate mișcărilor minții, neîmpotrivindu-se, și se înalță împreună cu Cel înalt. Deci fără acest lucru toată străduința se dovedește deșartă.

Această treime preacinstită, când conglăsuiește cu ea însăși, naște în suflet ceata fericitelor virtuți. Căci e cu neputință ca în cei împodobiți cu această treime, să se afle urmă de răutate sau să lipsească vre-o virtute.[29]

Să vedem acum cazul Părintelui Lucian Grigore exponentul foarte expresiv al unui curent general contemporan datorat nelămuririi adânci în legătură cu Sfânta Împărtășanie.

Ratacirea preotului LUCIAN GRIGORE, din Pitesti, cel ce da SFANTA IMPARTASANIE CU MAI MULTE LINGURITE … Sau „Sa mai zica cineva ca nu e vremea cernerii cumplite…”

Posted in LAURENTIU DUMITRU, preotul LUCIAN GRIGORE, Sfanta Impartasanie by saccsiv on martie 10, 2010

 Citez din articolul Dilema linguriței:

Interviu realizat pentru Evenimentul Zilei

Andreea Dogar – reporter EVZ

Am văzut că pe mai multe forumuri de discuție de pe internet se discuta despre modul cum Împărtășania este oferită credincioșilor ortodocși cu aceeași linguriță și despre posibila transmitere în acest mod a unor boli. Am citit acolo despre unele mame care nu voiau să își ducă copiii la Împărtășanie tocmai din acest motiv, temându-se că ar putea contacta o eventuala boală, mai ales în cazul copiilor cu o vârstă fragedă.

Din ceea ce am văzut – la Biserica Domnească Sfântul Gheorghe din Pitești folosiți mai multe lingurițe – cate una pentru fiecare credincios. În această privință aș dori să ne dați anumite lămuriri:

  1. Din ce considerente ați luat decizia de a oferi Împărtășania cu lingurițe diferite credincioșilor ? Este vorba de rigoarea pentru igienă sau ați recurs la aceasta în urma solicitării enoriașilor ?
  2. Lucian Grigore:

 Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Domnului este Taina Bisericii care încununează toate celelalte Sfinte Taine. Momentul împărtășirii pentru un credincios constituie chiar împlinirea unui dor nesfârșit, este dorul supremei lui așteptări. Am avut, din mila lui Dumnezeu, șansa să văd în lucrarea mea preoțească câteva cazuri de credincioși care împărtășindu-se își schimbau chipul, străluminau, erau de-a dreptul incandescenți, dar nu în lumina osândei, ci într-o lumină care nu venea din lumea aceasta. Dumnezeu mi-e martor că am văzut așa ceva și această vedere m-a smerit în acest fel pe mine cel care prea des mă împărtășesc în nebăgare de seamă.

Apostolul ne îndeamnă să ne cercetăm pe noi înșine și așa să ne atingem de cele sfinte (I Corinteni 11,28). Un om care așteaptă de ani buni acea picătură a mângâierii și binecuvântării lui Dumnezeu, când nu numai că te atingi – ci chiar cuprinzi cu făptura ta întreagă viața lui Hristos în tine, se poate considera un om fericit. Nu aveți la îndemână nici o comparație să vă puteți imagina ce bucurie am văzut odată pe chipul unui creștin bolnav căruia i-am dat îngăduința de a se împărtăși, deși se afla sub canonul opririi. Pentru că trebuia să meargă la operație, și pentru că îi era frică să nu moară neîmpărtășit, am socotit că se cuvine a birui canonul opririi cu socotința unei iconomii și a unui pogorământ ce se cerea făcut. Am văzut în ochii lui ceva ce n-am să pot descrie: era ceva ca și cum l-aș fi scăpat de la moarte, era o bucurie în lacrimi, și o adâncă suferință, o conștiență sfântă a nevredniciei și în același timp un tremur de mulțumire a întregii lui făpturi. Unor astfel de oameni nu le pasă cu ce fel de linguriță le ajunge împărtășania pe buze. Socotesc însă că trebuie mai mult să ne pese nouă, preoților, în ce fel îi împărtășim.

A fost o vreme când nici mie nu mi-a păsat cum și dacă arată Sfintele în vreun fel, pentru că știam că nimeni și nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Hristos – aceasta până în prima zi de Sfintele Paști îndată după hirotonie, când, după ce am împărtășit peste o mie de oameni cu aceeași linguriță, Sfintele care au rămas în Potir au trebuit să le consum eu însumi (aceasta se numește în limbajul nostru liturgic – potrivire). Ei bine, atunci am simțit că în Sfântul Potir nimic din ceea ce se adunase acolo (și observați cum spun că „se adunase” și nu anume că „rămăsese”), nu mai avea firea Sfintelor Taine. Gustul lunecos și bălos îmi dădea semnul că în Sfântul Potir se adunase o peliculă groasă de ruj și un soi de secreții care făceau consumarea Potirului absolut de nesuportat. Mi-am învins această mâhnire cu chipul celor primite și rostuite în suflet de îndrumarea părintească a învățăturilor Bisericii, dar de atunci mi-am pus serios problemele următoare:

– Se cuvine sau nu se cuvine, a ne îngriji de Sfântul Potir ?! Este sau nu este indiferent ce anume ajunge în Sfânta Împărtășanie și mai apoi, ce ajunge cu Sfânta Împărtășanie cu tot pe buzele credinciosului ?!

Eu consider că este o nesocotință să băgăm în Sfântul Potir orișice murdărie! Nu se cuvine a lăsa Cele Sfinte în batjocură; de aceea cei care pun problema împărtășirii cu o singură linguriță – care să treacă prin secrețiile salivare și mucozitățile tuturor – ca apoi să o introducă iarăși în Sfântul Potir peste Sfintele, socotesc că greșesc de moarte.

Am gândit în acest sens să înaintez un document către forurile noastre ierarhic superioare, prin care să-mi declar argumentele și să cer a se lămuri această situație la vârf, la nivelul întregii Biserici. Mai apoi am văzut o serie de împotrivitori cu privire la această problemă, preoți care văd în această lucrare a împărtășirii cu o singură linguriță o „dogmă” de neatins – care ar fi în măsură să probeze măsura credinței noastre în puterea lui Dumnezeu de a curăța necurățiile – și m-am retras ca să nu aduc în inima cuiva vreo pricină. Acum însă, mă somați oarecum să dau un răspuns și fac aceasta pentru că văd că și alții se frământă pe această temă.

Cel mai adesea creștinul căruia i se administrează Împărtășania în acest chip silnic i se pune dinaintea dilema: „ori crezi că Dumnezeu este în măsură să te ferească de bolile (contagioase) ale celui de dinaintea ta și te mântuiești, ori nu crezi în puterea Sfintei Împărtășanii și nu te mântuiești !” Eu zic că e mare păcat să aruncăm bunacuviință și sfintele așteptări ale credincioșilor în derizoriu spunând acestea și ispitindu-i astfel.

Să ne trezim ! Preotul care pune credinciosul să meargă pe tăișul acestei dileme nu dovedește nici credință și nici cuviință dreaptă față de oameni. El necinstește împărtășirea cu chipul unei false evlavii și al unei false credințe. Este asemenea demonului care L-a ispitit pe Domnul Hristos atunci când l-a îndemnat să se arunce de pe aripa templului zicându-I: Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: “Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău”. Iisus însă i-a răspuns: Iarăși este scris: “Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”(Matei 4, 6-7). Așadar, noi nu trebuie nici să ispitim pe Dumnezeu ca să vedem ce se întâmplă cu Sfintele batjocorite și nici să aruncăm inima credinciosului în tulburare, pentru că de multe ori bunii credincioși ai Bisericii Domnului se apropie de Cele Sfinte cu un fior mai înalt și cu mult mai adânc decât noi preoții. Împărtășania nu are destinația de a se transforma în dezinfectant. Pentru aceasta sunt mijloace potrivite cu rolul și lucrarea dezinfectării. Sfânta Împărtășanie este o mare bucurie, un mare dor, o dragoste nesfârșită – care mistuie, înalță, înaripează… Să nu-i stricăm nici bucuria și nici lumina și nici revărsarea plinirii harului cu întunecări și întrebări și practici nebunești.

Am împărtășit odată un bătrân căruia îi atârnau mucozitățile dinaintea nasului. Era răcit, tușea și îi curgea abundent nasul. L-am invitat să se șteargă mai întâi și apoi să se apropie. Omul era atât de bolnav și necăjit încât nu-i stătea mintea nici la ce îi zicem eu și nici la grija la care îl chemam. Sumar a făcut gestul de a se șterge. Bărbia de jos îi era foarte mult deplasată spre nas. Lingurița a trecut cu mare greutate printre cele două obstacole ca să ajungă la gură. După ce am tras lingurița am constatat că mucozitățile, care arătau ca o secreție purulentă, ajunseseră în linguriță în locul Sfintelor. Credeți-mă, așa ceva nu am cum să bag în Sfântul Potir! Mi s-a adus argumentul că există un procovăț (o bucată de pânză de culoare roșie) pe care astfel de lucruri se șterg înainte de a refolosi lingurița! Mă întreb însă dacă ștergând aceste necurății nu luăm pe linguriță de pe procovăț necurățiile pe care tocmai le-am șters mai înaintea celor din urmă. Nu aceasta este soluția… Iar pe cei mai catolici decât Papa, care ne pun pe noi în astfel de dileme, i-aș întreba: sfinția ta ți-ai putea împărtăși vreodată copilul cu o linguriță ca cea despre care zic eu când povestesc aici despre bătrân ?! Să nu fim ipocriți, ci să fim cinstiți cu noi înșine !

Am sute de exemple ca cel despre care vă spun. Ultimul este legat de un pacient împărtășit la spital. Avea gura plină de un fel de spumă, buzele crăpate, ușor sângerânde, era conștient – dar trăgea să moară. L-am spovedit și l-am împărtășit ! După ce l-am împărtășit a rămas de pe limba lui pe linguriță un soi de griș lăptos.

Întrebare pentru cei care se bat cu cărămida dreptei slujiri în piepturile umflate ale părutei evlavii: – V-ați putea împărtăși copiii voștri cu o astfel de linguriță ?!

Cineva mi-a spus că da! Și atunci m-am simțit dator să-l întreb dacă el ar putea folosi o astfel de linguriță pentru el însuși; mi-a răspuns că da (eu însă, nu știu de ce am simțit că trebuie să mă îndoiesc de sinceritatea lui); și atunci i-am zis: Bine, dar tu nu știi cu ce anume vrei să te împărtășești ! Tu vrei să te împărtășești cu lingurița sau vrei să te împărtășești cu Sfânta Împărtășanie ?!

 Ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră: am luat decizia de a împărtăși credincioșii cu lingurițe dedicate fiecăruia din dorința de a-i împărtăși pe aceștia numai cu ceea ce se cuvine a-i împărtăși, adică cu Sfintele Taine și nu cu altceva – cu mucozități sau cu materie salivară ori bacteriană de pe limba și din cavitatea bucală a altora; Pe de altă parte decizia aceasta vizează un aspect cu mult mai important, anume grija de a nu introduce în Sfântul Potir alte materii decât cele îngăduite ca Trup și Sânge ale Domnului. Consider că lucrurile acestea nu mai trebuie discutate într-atât de aprofundat întrucât sunt precizate în Liturghier. Nu ai voie să introduci în Sfintele Taine, din Sfântul Potir, nimic străin de ele. Punct !

reporter EVZ

  1. Am văzut că mulți credincioși ortodocși spun că în bisericile în care se folosește o singură linguriță, acest obicei ar trebui schimbat din motive de igienă. Are o semnificație lingurița ?! Se poate schimba ceva în rânduiala asta ?! Trupul si Sângele lui Hristos ar putea să îmbolnăvească pe cineva ?! Dumneavoastră cum vedeți această problemă?

L.G. Că Dumnezeu face minuni, este lucru știut ! Ceea ce nu știm noi îndeajuns e că minunea nu se cere și nu se forțează. Minunile se săvârșesc cu noi după planul lui Dumnezeu și nu după planul nostru. Noi nu trebuie să ne aruncăm în pericol doar ca să testăm capacitățile și virtuțile minunii așa orișicând, printr-o atitudine nebunească, ca și cum Dumnezeu ar fi angajat prestidigitator la cheremul satisfacerii curiozităților noastre meschine. Parafrazând oarecum cele ce spuneam mai devreme – e păcat să-i zici lui Dumnezeu: „Doamne, eu mă arunc acum de pe aripa templului să vedem dacă trimiți tu îngerii să mă prindă!” O astfel de ispitire a lui Dumnezeu numai diavolul a putut să zămislească!

Să lămurim lucrurile: unii argumentează că împărtășirea cu o singură linguriță trimite la împărtășirea în comuniune, adică trimite la unitatea credinței, a lucrării, a Împărtășirii. Însă nu lingurița are semnificații în această privință, ci Sfântul Potir. Împărtășirea comunității din același Sfânt Potir poartă cu sine sensul comuniunii: Un Domn, o credință, un botez (Efeseni 4, 5), aș zice mai departe o Împărtășire în același gând al aceleiași mărturisiri. Sfântul Potir ne unește în jurul aceleiași motivații care este Hristos. Deci ce este mai important, chipul acestei uniri sau unirea însăși în Hristos ?!

Lingurița nu este nici chip și nici unire, este doar vehiculul care face posibilă trecerea Sfintelor Taine spre buzele credincioșilor în siguranță, fără riscul de a le risipi pe mâinile credincioșilor (care pot fi nebăgători de seamă cu cele ce au atins); să fie în siguranță, așadar, fără riscul de a le risipi pe jos – acesta socotindu-se a fi un păcat de moarte !

Eu nu găsesc un impediment în a sfinți în loc de una singură mai multe lingurițe și a le folosi în cult la momentul cuvenit. Rugăciunea necesară sfințirii linguriței poate fi citită mai multora la fel de bine cum se citește uneia. Atâta timp cât acestea sunt dedicate cultului și nu sunt folosite și la borcanul cu miere sau la cel cu magiun, mi se pare că se respectă regula. Și totuși mai există o cale potrivită a folosi lingurița la împărtășire, dar aici se cere educație mai multă din partea credincioșilor.

reporter EVZ

  1. In general, care credeți ca este cea mai bună soluție pentru această problemă – mai multe lingurițe, fiecare credincios să vină cu lingurița sa ?!

L.G. Tocmai aceasta încercam să vă spun! Cea mai potrivită soluție pentru a împărtăși credincioșii mi se pare cea folosită în Biserica Ortodoxă Rusă: credinciosul vine fără lumânare la împărtășire, pentru ca să-și concentreze atenția asupra împărtășirii și nu asupra modului cum să țină lumânarea – astfel încât să nu dea foc mâinii preotului sau acoperămintelor. Pentru împărtășire este așezat undeva într-un loc potrivit, pe solee (treapta lărgită dinaintea Sfântului Altar), un sfeșnic uni-suport cu o lumânare aprinsă pentru toți credincioșii.

După ce credinciosul vine înaintea ușilor împărătești ale Sfântului Altar, i se așează sub bărbie procovățul (acea bucată de pânză de culoare roșie). Cu această operație se ocupă paracliserul (la nevoie), dar de cele mai multe ori diaconul sau un alt slujitor. Având dinainte un credincios cu fruntea orientată spre vârful catapetesmei și gura deschisă, preotului îi vine ușor, adică la îndemână să transporte pe deasupra procovățului lingurița – purtând cele sfinte – și să le lase să se prelingă în cavitatea bucală a primitorului, fără să o atingă. Astfel, lingurița cea unică a preotului rămâne la fel de curată la sfârșitul împărtășirii a o mie de credincioși precum a fost și la început. Totul însă ține de educația pe care s-ar cuveni să o facem credincioșilor în acest sens. Dacă forurile noastre ocârmuitoare s-ar îngriji să poruncească și la noi, în Biserica Ortodoxă Românească, o astfel de practică am scăpa de „dilema linguriței”.

Mulțumim pentru întrebări și iertare pentru lungimea cuvântului !

[…]

 Voi adauga in continuare si eu cateva cuvinte la cele spuse deja de cei mai pregatiti teologic decat mine si care au demonstrat limpede ca nu-i nici o problema folosirea unei singure lingurite.

 Observati va rog descrierea amanuntita pe care preotul Lucian Grigore o face cand descrie boli, bale, puroaie si tot ce mai gaseste el necesar sa produca scarba … Desigur, cei care privesc problema astfel si traiesc cu spaima imbolnaviri, sigur se vor si imbolnavii. Pentru ei acolo nu mai este trupul si sangele Mantuitorului, ci painica si vinisor. E clar ca acest preot are o problema, insa nu constientizeaza ca este strict a lui si doreste cu tot dinadinsul s-o exporte. Lui ii este greata sa se impartaseasca dupa ceilalti si atunci considera ca tuturor trebuie sa le fie. Dar nu a fost de ajuns sa inoveze in propria biserica, asa ca doreste o generalizare, pentru a nu parea el prea sclifosit.

 Spune preotul ca a intrebat pe cei ce considera ca e in regula folosirea unei singure lingurite, ce parere au daca asa si pe dincolo … Ei bine, imi voi exprima si eu, un pacatos, opinia.

 Inainte de a intra in puscarie eram exagerat de atent cu igiena si ma umpleam de dezgust doar la vederea unui bolnav caruia ii ieseau din gura sau din bube tot soiul de lichide. Sa stau langa unul ca acesta? Niciodata. Sa mananc la aceeasi masa? Nici batut. Ziceam eu cu mintea mea de habauc ce o aveam pe atunci. Daca tusea cineva in apropiere, mergeam 3 metri mai incolo. Daca puneam mana pe vreo clanta sau obiecte „suspecte”, cu prima ocazie ma spalam cu sarg si ma dadeam din abundenta cu spirt.

 Apoi am intrat in puscarie. Ehe … Daca preotul acesta ar sta si numai o zi pe unde am fost eu cu anii, si-ar pierde mintile daca nu ar renunta la ifosele astea igienice.

 Evident ca si pentru mine a fost un soc sa vad unde trebuia sa imi petrec o parte din viata, insa repede m-am lasat cu totul in mana bunului Dumnezeu si i-am dat slava si i-am multumit si am inteles ca platesc pacatele mele si l-am rugat sa ma ierte si sa scap cat mai repede.

 Si Mantuitorul nostru m-a ocrotit si nu m-am imbolnavit. Dar sa va descriu si eu un pic mediul, ca sa nu creada cineva ca era vreo bagatela:

– In camere de 27 de paturi stateau si 50 – 60 de persoane, care tusea, care cu bube, care bolnav, paduchi, plosnite, raie, soareci, sobolani, mirosuri. Desigur, ajungeau si la spital unii bolnavi, dar doar cei cu forme grave. Pana atunci insa, la gramada.

– Care se ducea la WC, ca facea treaba mare, ca facea treaba mica, nu se mai obosea sa se mai si spele dupa aia pe maini. Si punea mana apoi pe unde nimerea. Si puneai vrand nevrand mana dupa el pe aceleasi obiecte, caci totul se petrecea intr-un spatiu cat o sufragerie mare.

– De mancat, o faceai in grupuri si de multe ori din acelasi mare castron. Nimeni nu statea sa-l urmareasca pe celalalt ce are in gura. Si ce mutre … Ca daca le-ar vedea parintelul, i s-au pune un sloi de gheata pe sira spinarii.

– Dar problema igienei era cea mai mica pe care cineva trebuie sa si-o puna acolo. Cea mai mare trebuie sa fie insa mutilarea sau moartea. Caci acolo nimeni nu este sigur sa se mai trezeste intreg dimineata sau daca se mai trezeste. Asta desigur, daca nu te lasi cu totul in mana bunului Dumnezeu. Dar despre acest aspect, am scris mai pe larg in carte:

SACCSIV: „EVADAREA DIN ÎNCHISOAREA ÎNGERILOR CĂZUȚI – Spovedania unui interlop”, Interviu realizat de Danion Vasile

 Prin urmare, daca Mantuitorul m-a scapat pe mine un pacatos de un asemenea mediu, cum oare as putea indrazni sa cred ca as putea sa ma imbolnavesc la Sfanta Impartasanie?

 UPDATE 1

 Iata si comentariul fratelui Laurentiu Dumitru postat la articolul Dilema linguritei de pe blogul sau:

@ Florin M.

Articolul l-am primit de la parintele. Nu avea nicio specificatie, dar am socotit potrivit a-l posta pt ca sigur si-ar dori un feedback la cele ce le-a scris. Este, daca vrei, o invitatie la dezbatere. Pr. Lucian Grigore este unul dintre cei mai vrednici preoti din cati am intalnit, un suflet inzestrat cu nenumarate daruri. Acest preot al lui Hristos isi spune pasul si expune obiectiv niste situatii. Acum aveti si Dvs. cuvantul. Mi-as dori insa ca fiecare sa o faca dupa ce citeste si cele de mai sus.

Am ajutat ani buni in altar, chiar la biserica la care slujeste parintele Grigore, autorul materialului, si stiu exact la ce se refera. Personal nu impartasesc aceasta practica, cred ca ar fi mai simplu daca s-ar folosi un al doilea procovat si nu cel cu care se acopera indeobste Sfintele, in situatiile in care in lingurita ramane acel gris laptos de care vorbeste parintele.

In legatura cu sfintele Icoane, afla ca la o biserica ca cea unde slujeste parintele (o biserica de centru, aflata in zona pietonala, departe de carosabil, un fel de km 0 al Pitestiului) foarte cercetata de inchinatorii aflati in graba cu treburi prin oras se sterg ff des icoanele. Doamnele de la pangar din vreme in vreme sunt nevoite sa stearga geamul icoanele de pe iconostas si a icoanei praznicare, iar carpa se inroseste pur si simplu de la pelicula mare rosie, de la rujuri. Efectiv geamul icoanei din transparent, devine mat. Dar asta e o alta poveste (nu o dilema!) si, din fericire, are o solutie practica universal acceptata – carpa!

 UPDATE 2

 Iata ce scriu fratii de la RAZBOI INTRU CUVANT in articolul lor IN ATENTIA CELOR CARE SE SCARBESC DE FRATELE LOR MURDAR SI BOLNAV: “Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar!”(Cuv. Paisie Aghioritul):

“- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…

– Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos. Caci tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi Hristos. “Intrucat ati fracut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].

Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat.L-a durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo nenorocire peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem, de pilda, un infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa merg?“, ne va durea pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie sa ne gandim: “Daca aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa ne va durea pentru el. Si prin incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu durere, isi uita propria durere si sufera pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic”.

Continuarea la: Cuviosul Paisie: Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti[30]

[…]

 Preotul motiveaza faptul ca a zugravit intreaga scena vomitiva de mai sus pentru a promova ideea folosirii mai multor lingurite. Din CV-ul sau si din modul cum croseteaza cuvintele ne dam seama ca nu este lipsit de inteligenta si ca stie foarte bine cum sta treaba cu cauza si efectul. Altfel spus, nu cred ca nu-si da seama de ceea ce a facut si care este consecinta. In caz ca face pe nedumeritul, ii explic ce reactii au avut pasajele de mai sus asupra unui frate ce e cu ficatul un pic in pioneze: de abia s-a abtinut sa nu vomeze si multe ore l-a bantuit imaginea potirului plin de tot soiul de scarnavii … Ajunsese sa il intepe ficatul de atata sila si cu greu a putut gusta intreaga zi cate ceva. Este un frate cu o sensibilitate mai mare, datorata starii sale de sanatate, care insa se straduie dupa puterile sale sa urce pe scara si care evident de fiecare data asteapta minunatul moment al impartasirii. In plus, mai stie cate ceva despre Ortodoxie, nefiind chiar proaspat trezit. Ei bine, daca pe acesta l-a ravarsit in asemenea hal textul de mai sus, ce sa zicem de un incepator? Sau de unul care inca este ratacit? Pana la dilema linguritei, imaginea de mai sus li se infige acestora ca un cui in cap si este foarte grav, deoarece este o lovitura teribila elementului central al crestinismului: impartasirea cu TRUPUL SI SANGELE MANTUITORULUI. Unora dintre acesti incepatori sau inca rataciti, le tot poti spune cum e cu Jertfa de pe Golgota, cu Judecata, cu faptele, etc., dar oare sigur le va iesi acel cui din cap? Adica ii smintim pe cei micuti, dupa care le cerem sa treaca un foarte greu examen. Il vor trece oare toti sau unii vor cauta locurile cu mai multe lingurite? Si daca intre timp vor fi indoctrinati cu „biserica sora catolica”, oare nu li se va parea mai in regula acolo?

 Nu stiu daca se intelege suficient de clar ceea ce am dorit sa scot in evidenta, insa, ca o concluzie, este extrem de grav sa folosesti asemenea imagini cand vorbesti de potir. Chiar de ar fi sa urmaresti, teoretic, cele mai bune si corecte efecte, ceea ce evident, nu este cazul …

 In incheiere, mai scot in evidenta un aspect, sa-i zicem secundar. Sa ne reamintim din spusele preotului:

 „se adunase o peliculă groasă de ruj …”

 Problema este insa simpla: DE CE RUJ? Toti care se spovedesc la el in biserica, trec mai inainte la spovedanie, ca nu vine nimeni din Galati, de care habar sa nu are si de capul sau nu se aseaza la rand la impartasanie. Asadar, la spovedanie, ce pazeste de nu-i spune mandrei femei ca in biserica nu se vine sulemenita? Iar daca este o indaratnica razvratita si indrazneste sa vina chiar la potir cu untura de caine si avortoni pe bot, de ce n-o alunga? Ca daca i-ar da cu o lingurita separata, CE A REZOLVAT? Asta apropo si de cele ce scriam la:

Cum trebuie sa se comporte si sa se imbrace femeile in biserica?

 Adica face caz de ruj si gaseste „solutia”: mai multe lingurite … Incredibil. Si probabil ca nu este singurul. Si atunci ne mai miram de numarul mare de habauce razvratire ce dau vina pe barbati spunandu-le „curvarilor, cine va pune sa va uitati?”, atunci cand ele intra in biserica ademenitor sulemenite si imbracate. Bine au zis fratii de la RAZBOI INTRU CUVANT: e vremea cernerii cumplite[31]

[…]

Răspunde

         Petru said, on martie 10, 2010 at 12:30 pm

Repet aici ce am postat pe blogul Ortodox al lui Laurentiu Dumitru:

Impartasania era pentru Sfintul Ioan Maximovici atit de pretioasa, incit, atunci cind un credincios a vomat la citeva secunde de la impartasit, Sfintul a adunat totul si a mincat! Nu stiu citi dintre noi am fi in stare de asa ceva, dar acest exemplu spune tot!

Apreciază

Răspunde

         Silvia said, on martie 11, 2010 at 9:26 pm

Dar tu, Petru, ai face?

Apreciază

Răspunde

         Anda said, on martie 10, 2010 at 1:14 pm

Rugaciune din randuiala Sfintei Impartasanii, a Sf. Ioan Gura de aur.

„Cred, Doamne si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit in lume sa-i mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.

Inca cred ca acesta este INSUSI PREACURAT TRUPUL TAU si acesta este INSUSI SCUMP SANGELE TAU. Deci, ma rog Tie: miluieste-ma si-mi iarta greselile mele cele de voie si cele fara de voie, cu cuvantul sau cu lucrul, cele cu stiinta si cu nestiinta si ma invredniceste fara de osanda sa ma impartasesc cu preacuratele Tale Taine , spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Amin.”

Acum, cei care pun astfel problema fac parte: fie din categoria celor care nu s-au impartasit niciodata si, deci, in ortodoxie practica un crestinism turistic cu mofturi importate din spatiul eterodox-fie sunt cei pe care ii stim ca au tot interesul sa loveasca in Sfantul Potir (lucru despre care am fost avertizati !) si sa „ne alinieze” la eresul catolic.

(Fac parte din acelasi program diabolic: exterminarea „ciorilor din Carpati” adica a monahismul romanesc, la scoaterea crestinismului din scolile si vietile noastre, etc,etc..)

Si intr-un caz si in celalat : LIPSESTE PALMA SFANTA!

Cuvant lamuritor:

http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2009/08/este-posibil-ca-singele-si-trupul.html

Apreciază

Răspunde

         luchiana said, on martie 10, 2010 at 1:36 pm

Doamne ajuta sa nu ne facem pacate in plus, vorbind despre aceasta mare taina!

Parerea mea umila este ca acest parinte dintr-un inceput nu credea ca acolo este trupul si sangele Domnului. „Credinta ta te-a mantuit, mergi in pace!”…de aici ratacirea.

Am citit la sfintii parinti care se indoiau de realitatea sfintelor taine si atunci Domnul le-a „aratat” ca fiind carne si sange…si le-a „trecut” indoiala pana la urma.

Si mai cred ca parintele din Pitesti chiar nu are dragoste de oameni…daca este adevarat ce se intampla sau e doar o inventie cu invitatie la dezbatere…

Apreciază

Răspunde

         parereamea said, on martie 10, 2010 at 3:20 pm

Am citit si eu aseara articolul pe siteul respectiv si m-am ingrozit!

Nu pot sa imi inchipui cum un om capabil sa se exprime cu atatea imbarligaturi si inflorituri in mod voit exagerat de delicate (…o bucurie în lacrimi, și o adâncă suferință, o conștiență sfântă a nevredniciei și în același timp un tremur de mulțumire a întregii lui făpturi…) are in acelasi timp putinta sa exprime senzatii atat de scarboase. Cred ca e cel mai scarbos text pe care l-am citit vreodata. Ma intriga ca tocmai un preot e capabil de o asemenea exprimare.

Dincolo de asa-zisa ‘dilema’ pe care o are el, aceasta contradictie m-a frapat. Dilema in sine e doar in mintea lui, iar textul e doar un pretext de a starni oroarea si de a indeparta pe eventualii interesati de Tainele bisericii.

Fereasca Sfantu de asemenea personaje!

Apreciază

Răspunde

         Iubesc Patriarhul said, on martie 10, 2010 at 4:01 pm

Eu cred ca diavolul a vazut slabiciunea aceasta si aici isi trimite ispita. Parerea mea de necunoscator in ritualistica bisericeasca este ca daca 2000 de ani lumea s-a impartasit de la aceeasi lingurita si de acum inainte putem s-o facem. Bolnavi au existat tot timpul, oameni raciti …

Apreciază

Răspunde

  1. Lucian Grigore said, on martie 10, 2010 at 7:59 pm

Răspunsuri date unora dintre cei ce s-au cucerit de o nedreaptă dezamăgire

(apărute pe blogul fratelui Laurențiu Dumitru)

În esență interviul nu se referă la problema îmbolnăvirii, ci la grija pentru Cele Sfinte. Am admis (cum aș fi putut să mă îndoiesc oare) că Dumnezeu face minuni. Admit că împărtășirea chiar și în condiții neprielnice te scoate din acea inadecvare, prin lucrarea lui Dumnezeu și nu prin măsura ta proprie.

Pentru cei pe care fratele Laurențiu îi invită la o citire în cheia adevărată a textului: dacă ai datoria să păzești Sfântul Potir ca în el să nu se amestece nimic din ceea ce nu poate fi asemenea Celor Sfinte, de ce nu o faci ?! Aceasta este de fapt întrebarea. Este o chemare la împlinirea unei datorii indiscutabile !

Eroarea stă abia în ideea, acreditată în subsidiar de reacțiile unora dintre confrații de aici, că nu ar avea importanță dacă Sfintele se murdăresc sau nu, pentru că oricum Dumnezeu lucrează. Observați că în interviu insist mai mult asupra murdăririi lor și în plan secundar aduc referința îmbolnăvii pe care o supun irelevanței, pentru că știu și cred că Dumnezeu lucrează, după a Sa voie, orice minune ! Dar de ce să ispitesc eu pe Dumnezeu cerându-i minuni, când îmi stă la îndemână să păstrez Sfintele absolut curate – fapt cerut chiar de mandatul slujirii mele ?!

Nu înțelegeți că preotul care amestecă în Cele Sfinte necurății de tot felul greșește de moarte?! Ba mai aruncă și în conștiința – de multe ori nesigură a vreunui frate – șarpele necurat al ispitirii. Că te poți bizui pe Dumnezeu nu încape îndoială, e discutabil însă dacă măsura credinței tale și vrednicia ta pot fi la înălțimea lucrării lui Dumnezeu. Aici rămâne voia Lui să lucreze sau să nu lucreze cu tine, pentru că minunea este Taina voii Lui și nu vrednicia ta. De aceea consider că a-l ispiti pe Dumnezeu – ca formulă de a-ți descoperi propria vrednicie în raport cu El – este o înșelare.

Este cu totul nepotrivit, este inutil, este dezamăgitor, este cutremurător și cu adevărat aberant să lași Sfintele murdărite pentru a face în relația cu Dumnezeu proba tăriei tale, a încrederii tale și a dreptei credințe care crezi că te animă. În fond nu te afli sub așezarea buneicredințe, ci sub nimbul trufiei.

Dacă vei vrea să faci astfel de probe de credință, aproapele tău te așteaptă în azil să-i duci mângâierea cuvântului, în canalele orașului să-i întinzi o cană de ceai fierbinte și o bucată de pâine, te așteaptă în spital să-l ții de mână, în scara blocului să-i plătești întreținerea măcar pe o lună, și nu să te înalți pe tine în fața ta însuți zicând că ești vrednic de minunile Domnului.

Ce e greu de înțeles ?! Pune înainte de toate grija pentru a nu întina Sfântul Potir și pentru a nu aduce atingere Celor Sfinte! Aceasta este măsura dreaptă a oricărei întrebări ! Restul sunt speculații și ceartă pe cuvinte…

Părintelui Timotei !

Cinstite frate părinte, binecuvântați !

Vă cer să nu vă clătinați cugetul. Spălarea se face după cuviința celor arătate în rânduială. Cele ce rămân atinse de Sfintele se mistuie în foc și se pun la locul arătat în Liturghier. Grijă mare asupra măsurilor! Vă așteaptă în cer aceleași măsuri ! Nu vă încordați sufletul spre judecăți străine. Conștiința grijii de cele sfinte nu m-a părăsit ! Tocmai aceasta mă animă.

Bucurie !

Pr Timotei a zis: “Vai! Vai ! Vai de cel prin care vine smintelala, mai bine ar fi lui sa isi lege o piatra de moara de gat si sa se arunce in mare!”

Iar mie mi se cuvine a întreba “Care poate fi chipul mai întunecat al smintelii ?! A te îngriji ca Sfânta Împărtășanie să se dea credincioșilor întru curăție sau a o amesteca întru întinăciune, forțând rolul și lucrarea ei sfântă ?! Cine poate îndrăzni în cuget neatins de păcat să-și spele ale sale în Sfintele, ca mai apoi să dea chip duhovnicesc batjocurii zicând: “Hristos nu se lasă atins de întinăciune!” ? Cu adevărat, așa este ! Hristos nu se lasă atins și nici nu se întinează ! Dar eu întreb: de ce vrei cu încăpățânare să-L întinezi ?! La ce îți folosește ?! Nu ți se pare că e păcat ?! Nu te doare ! Nu te cutremuri ?!

V-am împărtășit câteva pricini ale împărtășirii cu care m-am întâlnit în slujirea mea. Dacă aveți a mă osândi pentru cele ce spun și pentru cele ce am făcut – și nu pentru cele ce vă imaginați că spun – vă rog să-mi răspundeți punctual: am greșit sau nu am greșit atunci când am ferit de Sfântul Potir lingurița cu care îi împărtășisem pe cei despre care vă povesteam în zicerea mea ?

Dacă poate fi cineva să-mi spună că se cuvenea a întoarce acea linguriță în Potir, atunci credeți-mă – e cu adevărat o problemă! Ceea ce nu înțeleg este anume faptul că puneți accentul pe linguriță și nu pe Sfânta Împărtășanie ! Iar mulțimea lingurițelor nu o înțeleg decât pentru a da timp cuiva să le pregătească pe cele folosite, și nu pentru a avea un număr anume. Curățindu-se după rânduială în clipa în care ele se vor atinge de Sfântul Sânge și de Sfântul Trup acelea vor fi cu adevărat curate. Pe cine poate sminti o lucrare ca aceasta?! Iar de s-ar folosi ce-a de-a două propunere, cea a Bisericii Ruse, curățirea nu ar mai fi o cerere necesară pentru că Acela de Care se cutremură îngerii ar rămâne cu adevărat neatins de neputințele noastre !

Mă acuzați că cer o astfel de curățire și îngrijire nu pentru că vă doare situația Sfintelor Taine, ci pentru că e cu adevărat dureros orgoliul de a supune credinței – cu prețul batjocurii oricărei întinări – o Taină care se cere a rămâne cu adevărat neatinsă de întinăciune, nu pentru cugetul credinciosului, cât pentru Ea Însăși.

Iar dacă cineva se va fi smintit despre chipul acelor necurății despre care vă vorbeam, vă rog să înțelegeți, în numele Domnului Hristos, că sminteala nu o face cel ce poartă grija Potirului, ci acela ce NU o poartă ! Ce orbire poate fi mai adânc neînțeleasă decât aceasta? Voi murdări Sfintele pentru a da dovezi credincioșilor că ele nu se vor lăsa întinate ?! Nicidecum !

preotul Lucian

Apreciază

Răspunde

         razbointrucuvant said, on martie 10, 2010 at 8:47 pm

In acest caz (cel mai bun) este „doar” inselare, adica parintele este sincer in ratacirea gandirii sale puriste. Nu face decat sa repete ce a zis si in interviu. Nu pare sa fi auzit nimic din tot ce i s-a scris, se aude doar pe sine si obsesiile sale.

Nu ma mai astept ca cineva sa recunoasca ca a gresit si sa primeasca mustrarea. Chiar daca i se spune de catre 1000 de oameni ca e beat, el tot crede despre sine ca e mai treaz decat toti, ca e singurul treaz! Cred ca nu am vazut NICI MACAR UN SINGUR comentariu aprobator nicaieri la adresa pr. Lucian, iar el se tine tantos in continuare… Ma doare la propriu inima cand vad asa ceva, cu atat mai mult cu cat i-am aplaudat marturisirea data anul trecut!

Nu si-a pus vreodata intrebarea cum de niciunui dintre marii sfinti contemprani, din Batranii nostri luminati de Dumnezeu nu a primit o asemenea „revelatie” pana acum sau crede ca este intaiul care tine la sfintenia si puritatea Sfintelor Taine, la o masura la care niciunul dintre duhovnicii nostri nu a ajuns?! L-a intrebat pe parintele Justin, pe parintele Arsenie, a stat sa sfatuiasca cu cineva si sa se intrebe daca nu cumva este ispita sa de-a dreapta sau daca nu cumva are o grava problema personala (mania igienei, scarba de oamenii bolnavi), pe care o mascheaza prin astfel de pretexte teologice? Are un duhovnic cu care s-a sfatuit, pe care l-a intrebat cand a lansat inovatia asta purista?

Totusi eu ma tem ca grija asta sa nu fie doar un pretext pios, pentru ca pica prea la fix cu toate aggiornamentele care merg exact in directia asta… Oricum, si daca nu e asa si e doar inselare, diavolul oricum a potrivit bine de tot ispita. Chiar ma mir ca nu a venit cu ideile astea acum 2-3 luni, in plina „criza porcina”, i-ar fi dat o mana de ajutor nesperata lui Streinu-Cercel…

Cum zicea cineva, „de ce neaparat tre’ sa fie acum aceasta dilema a linguritei un issue? de mii de ani n-a fost un issue, au fost aceleasi potiruri din mosi stramosi, au trecut si ciumele, si holera, si febra tifoida peste noi…” dar nu numai subiectul este socant, cat mai ales maniera pornografica de tratare (toate detaliile, pe care preotul le da, nu reporterul!) incat nici daca stateau dusmanii Bisericii de acolo sa ticluiasca asa ceva nu le iesea asa de bine…

Necredinta, indoiala, panica si isteria ipohondra pe care o vor semana un astfel de interviu cred ca vor fi de mari proportii si cred ca asa ceva vine ca o minge ridicata la fileu „reformistilor” din Biserica, care abia asteapta sa se aseze pe valul unei indignari de masa si sa renunte la acest obicei „medieval” si „neigienic”. Nu mai spun de ce se starneste in imaginatia si in sentimentele oamenilor cand citesc asa ceva si daca nu cumva asta ii va determina sa devina foarte reticenti in a se mai impartasi…

Cel mai aberant mi se pare ca nu se gandeste cum spurcam noi Sfintele Taine prin patimile noastre… oare Hristos cum nu se scarbeste sa se coboare in trupurile noastre ticaloase cu care am slujit poftelor, fie ele firesti sau nefiresti?! Aici mi se pare ipocrizia. Sfintele Taine se intineaza de secretii, dar nu si de mizeria fariseica din noi?! Acolo nu mai avem aceleasi scrupule extraordinar de inalte?!

Dar… „acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului”. Fie, Doamne, mila Ta spre noi!

PS: http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/10/in-atentia-celor-care-se-scarbesc-de-fratele-lor-murdar-si-bolnav-daca-il-iubesti-pe-celalalt-ca-pe-un-frate-ii-stergi-nasul-cu-propria-batista-si-o-pui-iarasi-in-buzunarcuv-paisie-aghioritul/

Apreciază

Răspunde

         Aurora said, on martie 10, 2010 at 11:27 pm

Parinte Luciane, lasa-te de contabilizarea linguritelor si mai bine opreste-le de la impartasanie pe femeile care vin sulemenite si rujate ! Cearta-le ! Nici nu stii cat sunt de vanitoase si manadre. Dar mustrarea preotului le mai aduce putin la realitate. Parinte, ai o misiune grea. Femeile sunt cel mai greu de dat pe brazda. Ele umbla si pe gerul cel mai cumplit cu capul descoperit – se cred mai frumoase asa – desi au gluga la cojoc sau un sal mare pus pe umeri. Cred ca preotii ar trebui sa faca saptamanal cateheze in care sa le explice credinciosilor nu numai cele ale credintei, ci si buna-cuviinta in biserica. Doamne ajuta !

Apreciază

Răspunde

         Iubesc Patriarhul said, on martie 11, 2010 at 6:43 am

… si daca nu poti, renunta…

Apreciază

Răspunde

         fane said, on martie 11, 2010 at 6:44 am

Fratilor ,

Va invit pe toti , dar mai ales pe administratorii de bloguri , opriti difuzarea acestei informatii , a articolului , a comentariului postarticol al parintelui , opriti orice pomenire legata de acestea . Nu facem altceva decat sa dezvoltam un subiect care pentru noi este cat se poate de clar ( Sfintele sunt Sfinte si cu atat mai mult ma voi smeri , eu ca mirean , daca ma voi impartasi dupa un asemenea om ) dar pentru cei care inca nu s-au impartasit sau pentru parintii copiilor care se impartasesc va fi sminteala . Ce a zis preotul , a zis , articolul s-a publicat , diavolul si-a facut lucrarea , dar haideti sa punem punct , haideti sa gandim cu responsabilitate . Mi-e teama ca daca informatia se propaga mai mult decat trebuie ne vom trezi ca se va da chiar vreo lege care sa „reglementeze” , chipurile , o Taina lasat mostenire de Iisus , Blandul Mantuitor .

Amintiti-va ca s-a spus ca dezvoltarea celor doua focare de gripa porcina de la Iasi si Bucuresti s-a datorat in mare masura , crestinilor care au mers sa se inchine la icoane si moaste . Amintiti-va ca multi deschisesera deja gura legat de lingurita de impartasanie . Stirea nici macar nu mai trebuia preluata din ziarul respectiv . Lasati-o cum a picat altfel ne vom crea probleme singuri .

Domnul Dumenezul nostru sa trimita Duhul Sau cel Sfant si sa ne lumineze pe toti , pentru a ne feri de pacat . Faca-se voia Ta , Doamne , precum in cer , asa si pe pamant !

Apreciază

Răspunde

         saccsiv said, on martie 11, 2010 at 10:33 am

fane

GRESESTI

Apreciază

Răspunde

         fane said, on martie 11, 2010 at 1:57 pm

da , mi-am dat seama intre timp . Am citit si am vazut ca mai sunt si alte cazuri si practici ciudate , mai sunt preoti care sunt ” inventivi ” , ” au imaginatie ” si poate ca situatia aceasta le va da de gandit .

Doamne , ajuta-ne !

Apreciază

         maicăl said, on martie 11, 2010 at 7:31 am

Este revoltator! Popa asta eretic promovat cu frenezie de un alt ratacit modernist si umanist Laurentiu Dumitru, habar n-are ce-i aia a te impartasi din acelasi potir, va sa zica ce inseamna comuniunea credinciosilor. Vine cu exemple extreme, ca orice ratacit, dar daca ii e scarba de proprii lui credinciosi arata ca are mare dispret pentru oameni si ingamfare luciferica! Cu ereticii, care sunt trambita diavolului, nu se sta de vorba, PUNCT.

Apreciază

Răspunde

         maicăl said, on martie 11, 2010 at 7:36 am

Mai e unul în București care face la fel, poreclit „popa linguriță”, numai ca ăsta n-a făcut atâta zarvă in media. Îl cheamă Vasile Răducă și e paroh la biserica Krețulescu. http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_R%C4%83duc%C4%83

Apreciază

Răspunde

         maicăl said, on martie 11, 2010 at 7:39 am

Cărțile îi sunt editate de masonii de la Humanitas http://www.humanitas.ro/vasile-raduca

Apreciază

Răspunde

         razbointrucuvant said, on martie 11, 2010 at 10:43 am

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/11/cum-sa-admitem-ca-preotii-sa-semene-asemenea-indoieli-raspunsurile-traditiei-la-sminteala-parintelui-lucian-in-chestiunea-linguritei-de-impartasanie/

Apreciază

Răspunde

         Rodica said, on martie 11, 2010 at 11:48 am

In 2005 am participat la o sf. liturghie la Catedrala din Timisoara unde am fost foarte surprinsa pentru ca la sf. impartasanie au folosit lingurite de unica folosinta.

Apreciază

Răspunde

         Pr. Lucian Grigore said, on martie 11, 2010 at 2:28 pm

Părinte Timotei,

am trimis e-mail la Evenimentul Zilei să retragă interviul. Nu-mi puteam imagina că unii se vor sminti astfel, pentru că nu vedeam pentru ce s-ar putea sminti într-atât. Poate acesta să fie păcatul pentru care sunt osândit ! Și apoi văd că toți înțeleg același lucru: anume că eu nu cred în puterea Sfintelor. Dacă asta i-a smintit nu este lucru de neglijat. Dar eu cred în puterea Sfintelor! Și nu sunt nici silos cu privire la nimic. Va rog să observați că că am băut Potirul acela și am mai băut și potirul pe care mi l-ați dat toți împresurându-mă cu îngrijorare. Dovadă că nu m-am ascuns este și faptul că am lăsat pe toată lumea să spună în blogul meu fiecare ce dorește, i-ar eu am băut acest pahar întreg, până la capăt.

Mă bucură mult îngrijorarea aceasta a voastră, că văd cum se unesc oamenii pentru evlavia celor de folos. Și mai mult decât ar trebui să mă copleșească mâhnirea pentru osândirile ce nu-mi sunt proprii, mă mângâie nădejdea că Dumnezeu știe cele despre mine. Am greșit doar într-un singur sens: anume arătând lumii chipul unei întinări pe care aș fi voit să o vindec. Am arătat exact așa cum s-au petrecut lucrurile bine-știind că o astfel de pricină poate fi doar excepția și nu regula însăși. Toate cazurile arătate pe blogul http://www.razbointrucuvant.ro arată doar felul în care sfinții au vindecat ei înșiși, în felul lor sfânt, astfel de excepții. Deci excepțiile există ! Cine se poate sminti de asta ?! A fost puterea lor, a sfinților aceștia, de a face asta și cu întreagă cuviință îi fericesc. Că un om ar fi scuipat Cele Sfinte sau le-ar fi vomat, este iarăși arătarea unui chip neplăcut al unei întâmplări nesocotite. O astfel de întâmplare am petrecut și eu, dar nu sunt sfânt, sunt un păcătos – a fost felul meu de a gândi în păcătoșenia mea o soluție preventivă la cele ce s-ar mai putea întîmpla pe viitor. Iar despre cele ce mi s-au întâmplat v-am încredințat că le-am vindecat după rânduială prin mistuirea cu foc a celor atinse de necurății după cum se arată in Liturghier. Și Sfinții aceia aveau la îndemână acest pogorământ – adică puteau să ardă în foc cele scuipate și vărsate, pentru că ar fi fost după rânduială. Dar au ales să ne dea nouă un chip mai pătrunzător al evlaviei lor pentru Cele Sfinte.

Sunt oameni tari, ca aceia, și oameni slabi, ca mine și ca cei ce se smintesc de poveștile mele despre necurății. Dar despre aceleași necurății povestiți și voi cei ce aduceți înaintea noastră pilda sfinților.

Am greșit acreditând ideea că mai toți oamenii pot lăsa pe linguriță problemele lor, și asta nu este adevărat – în general cei care se împărtășesc regulat vin într-un mod îngrijit și cuviincios la împărtășire;

Am greșit prin aceea că nu am calculat bine în ce fel vor primi aceasta povestire a mea cei necredincioși sau cei slabi; Am greșit că am dat eu soluții și nu le-am așteptat pe cele ale soborului; Am greșit în tot și în toate cele ce vă nedumerește, dacă nu am ajuns la măsura unei mai bune exprimări a celor ce am voit să spun.

Adevărul este că practica folosirii mai multor lingurițe nu am inființat-o eu, ci am găsit-o la biserica unde slujesc, practicată acolo de mai multă vreme; Mi s-a „părut” in regulă, pentru că nicăieri nu se pot găsi prevederi nici pentru și nici împotrivă – și am păstrat-o!

Pe de altă parte, știți bine, a fost o vreme când nimeni nu cunoștea ce anume poate fi cu folosirea linguriței în cult. Atunci când s-a introdus lingurița, cei ce au introdus-o puteau foarte bine a fi catalogați drept rătăciți, așa cum am fost eu catalogat acum. Nu lingurița e problema noastră, aceasta este partea din afară a blidului. Să nu cumva să cădem în osânda fariseilor care dădeau zeciuală din izmă și din mărar, dar nesocoteau mila și dreptatea.

Nu vi se pare că prea mult ne înverșunăm pentru probleme pe care ni le imaginăm, dar care nu sunt într-adevăr ?! Adevărata problemă, precum spuneți, e viața în Hristos !

Am avut acces la un congres de liturgică la informația că folosirea linguriței în cult nu a avut o generalizare decât foarte târzie (chiar până în sec al XIII-lea). Până atunci în foarte multe locuri împărtășirea se făcea astfel: părțile din Sfântul Agneț cu care urmau a fi împărtășiți credincioșii se înmuiau în Sfântul Sânge și se puneau în mâinile primitorului, în același fel în care îL ținem noi preoții pe Hristos la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite. Apăruseră multe neorânduieli între creștini. Unii veneau cu vase de aur argint sau ceramică ferecată în pietre scumpe și aruncau prin aceasta îngâmfare în derizoriu pe cei săraci. Lingurița aparea ea însăși ca o inovație interpusă între potir și buzele credincioșilor pentru a rezolva o stare din biserică la un anumit timp. Viața Bisericii curge în timp și odată cu timpul se redescoperă esențele ei. Aici este problema mea: de ce unii consideră problema linguriței o dogmă?! Dacă e vorba că dedicăm o singură linguriță sau, prin rugăciunea sfințirii, mai multe, asta pare a fi (pentru mine și se pare că doar pentru mine) neesențial. Aici e sminteala ?! Sau în acele ce am spus despre bătrân ?! Sau în cele ce zic cu privire la dorirea de a păstra curate Sfintele?!

Toți însă „s-au smintit întru mine” crezând că eu pun această problemă pentru că nu am credința să mă împărtășesc cu aceeași dragoste și negrijă după vreun frate care își lasă acolo neputințele; ceea ce este absolut fals ! Nu am probleme cu sila. Îi spuneam și fratelui Laurențiu: în tinereșea mea dintâi am băut apă din urma copitei calului, pe când eram la munca câmpului; în armată, pe când se terminaseră tacâmurile, la o tregere, am mâncat din căușul de aluminiu folosit înaintea mea de un necunoscut, fără să-mi pese că poate avea hepatită sau sifilis; am fost otrăvit – cineva, la țară, în timpul când miruiam mi-a pus în Sfântul Potir zeamă de bozii, iar eu l-am băut împreună cu tatăl meu – preot la o parohie vecină… De ce mă siliți să mă spovedesc public ?! De ce nu ne vom lăsa unii pe alții să ne lăudăm cu neputințele și nu cu harul cel dat nouă ?!

Au fost mulți luptători ai dreptății pe aici și mulți martori ai osândelor.

Se cuvine să credeți că astfel de ispitiri ca cea întâmplată nouă acum în zilele Postului celui Mare sunt necesare pentru a ne vedea pe noi înșine în oglinda aceleiași osândiri, cu mâinile pline de sângele fratelui și cu grămezile de pietre pregătite să-i spargem capul.

Vă cer, înainte de orice alte vorbe ce îmi veți mai aduce pe aici, să vă întrebați duhovnicul despre cum și în ce fel se poate face o astfel de osândire, despre legitimitatea și despre puterea cuvântului pe care o aveți sau nu o aveți. Au scris aici mulți teologi, dar și mulți care și-au imaginat despre ei înșiși că sunt. Nu vă nesocotesc pe niciunul, ci vă iubesc și vă pomenesc și mă rog să vă izbăviți de înverșunare. Cel mai mult mi-a folosit inimii cuvântul unei credincioase, Oana parcă… Se vedea în scrisul ei și durere și dragoste, și îngăduință, dar și pricepere în cuvânt.

Vă încredințez și eu de aceeași durere și dragoste și de aceeași râvnă pentru Cuvântul Vieții!

S-a spus că sunt sclifosit. Nu sunt ! Că sunt necredincios. Nu sunt ! Că nesocotesc credința în Sfântul Trup și Sânge. Nicidecum !

De ce mergeți pe drumul chinuit al bănuielilor ?! Nu știu nimic din toate astea.

Vă iubesc și vă doresc spor bun ! Iar celor „mici” pe care i-aș fi dezamăgit le spun: întăriți-va și nu vă clătinați ! Stați în rânduiala duhovnicilor voștri și precum vă vor primi și vă vor povățui aceia așa să fie !

Lăsați „dilemele” cele ieftine în seama dezlegărilor sau a opririlor pe care le vor da aceia.

Vă iubesc cu dor mult întru Hristos!

Amin

preotul nevrednic de dragostea voastră,

Lucian […]

         Pr. Lucian Grigore said, on martie 13, 2010 at 5:27 pm

@Timotei – în blogul războiintrucuvânt :

“Cineva care sustine calendarul ‘indreptat’ o face fie din necunoastere, fie din rea credinta. Ce sa mai zicem de schimbarea pascaliei?!”

Acum înțeleg din ultima referință dată de pr. Timotei aici: tot acest dialog purtat cu repreznetanții ascunși (anonimi) ai Bisericii Stiliste este doar un prilej de ponegrire îndreptat mascat către ortodocși. Să nu ne înșelăm ! Îi invit pe adevărații ortodocși să iasă din aceste bloguri talibane stiliste precum acesta și altele și să se osebească.

Din motivul arătat am decis să opresc pe blogul meu orice fel de dezbatere înainte de a fi supus subiectul atenției de specialitate.

Acest dialog cu stiliștii, pitit în spatele tastelor, nu se va sfârși niciodată. Iată ce ii scriam eu “preotului” anonim Timotei- pe adresa personală. Dansul, insă, se face că nu pricepe și revine în aceste pagini invocând corectitudinea Pascaliei stiliste.

I-am scris “preotului” stilist acestea:

Există și o reformă ortodoxă adusă calendarului, propusă de Biserica Iugoslavă. Eu sunt pasionat de a pune în lumină o soluție (precum cea iugoslavă), dar care să respecte dinamica cerească în continuă schimbare (nu zic evoluție ci ascensiune).

Nu puteți să-mi scoateți din inimă pasiunea asta, pentru că lucrez la un comput calendaristic de pe vremea când eram copil. Cred că am pătruns toate nuanțele problemei. Chestiunea e pur ȘTIINȚIFICĂ și atât.

Am descoperit deci argumentele pe care să le folosim în dialogul cu celelalte biserici ortodoxe care au rămas cu problema aceasta în studiu, pentru a ajunge la o concluzie în privința serbării Sfintelor Paști după rânduiala cea dreaptă. Recomandarea Sfinților Părinți de la Niceea sună altfel de cum facem noi acum. Ne folosim de o soluție hibridă, anume serbăm uneori Paștile după a doua Duminică după luna plină venală. Dar părinții n-au zis așa…

Eu doresc reglementarea problemei între noi ortodocșii și nu între noi și catolicii, ori cu protestanții. Dacă ei vor avea să accepte soluția corectă și să ni se alăture, e treaba lor. Dacă ei vor să fie în aceeași casă cu noi și să ni se alăture – prin botez – și probarea credinței, este treaba lor, iar a noastră grijă începe de-abia de-acolo de unde primindu-i vom dori să-i aducem la cele de folos.

Poziția mea este ușor diferită de a unora din aceste bloguri, pentru că vizează interioritatea manifestă a credinței, realitățile nesimbolizate și nu exterioritatea declarațiilor credinței sau a simbolisticii credinței.

Când ne vom vindeca mai mult de acest hățiș de simbolistici într-ale credinței și vom înțelege că a fi creștin este tot una cu a fi precum Hristos în atitudine și în lucrare, deja de-abia de aici încolo lucrurile se așează pe făgașul normalității sfințeniei despre care îmi spuneți.

Mi-a folosit acest dialog ! Mulțumesc ! Progresăm poate fiecare. Mă rog Domnului să nu fie cele despre care ziceți, că aș fi smintit. Orice temă dacă nu este definită corect, smintește. Mă rog ca Dumnezeu să vindece ceea ce eu am îmbolnăvit, dar să știți că mulți s-au îmbolnăvit datorită unor concluzii care le aparțin și nu datorită arătărilor mele: a vorbi despre vomă și scuipat (ca războinicii cuvântului) produce o imagine mai respingătoare decât a vorbi despre ruj, lichid lunecos, mucozități etc…). Dar nu asta este esențial aici.

Dacă un singur om pricepe ceva de aici, e mare minune, dacă nu… cum va rândui Domnul.

Nu cred întru nimic că sunt bun a da vreo măsură lucrurilor, nici nu vreau să pun persoana mea în mijlocul vreunei dezbateri, ci vreau doar aceste dezbateri despre rosturile Bisericii să ne facă mai vii, mai activi, mai lucrători.

Știu, probabil vedeți că această activitate mă expune! Ar trebui oare să tac ?! Nu cred ! Vă întreb, ce altceva putem face în lucrarea noastră decât a lămuri niște lucruri ?! Și unde le putem lămuri altundeva decât în arena de luptă?! Nu am să mă ascund tocmai pentru că înțeleg că nu persoana mea contează, ci contează să ne definim precis credința.

Am fost obligat să dau răspunsurile despre lingurițe pentru că prea de multă vreme lumea ne vede că împărtășim cu acestea. Pe vremea părintelui Grigorescu, cel de dinaintea mea, lucrurile nu erau chiar atât de vizibile, adică atât de “bine organizate”. Dânsul folosea doar câteva astfel de lingurițe (până în zece, cincisprezece – pentru diferite categorii de primitori). Pe copii nu-i împărtășea cu lingurițele cu care îi împărtășise pe bătrâni, la tinerii căsătoriți – de asemeni – le schimba pe cele folosite la copii, etc

Noi am accentuat puțin lucrurile ! Era un gest în văzul lumii. Apăruseră întrebări, iar acele întrebări comportau un singur răspuns – cel dat de mine – în care îmi expuneam motivația despre abominabila murdărire a potirului.

Combatanții răspunsului meu au rămas doar cu ceea ce era abominabil, nu și cu esența problemei.

Mie îmi este clar un lucru: Nimeni, fără excepție, nu are voie să introducă întinăciuni în potir. Acesta era subiectul interviului. De aici „războinicii” Potirului au DEDUS că eu zic asta pentru că am credința că Sfintele contaminează.

FALS ! FALS! FALS! FALS!

Nu o astfel de rea credință mă împiedică pe mine să aduc în potir feluri și feluri străine de el, ci chiar mărturia pe care am dat-o, anume chiar dorința de a nu-l profana ! Cei care m-au osândit, au făcut-o pentru cele ce AU DEDUS că m-ar motiva și nu pentru cele ce mă motivează cu adevărat (anume grija pentru Sfântul Potir).

Observ că oricât m-aș strădui să repet asta, e absolut toată (nu toată , dar în mare măsură) lumea de aici mai “evlavioasă” scandalizată de ceea ce AU DEDUS fiecare, și nu de ceea ce am spus, așa că mă las răstignit în continuare, pentru că numai așa Adevărul se va arăta până în sfârșit.

Eu pe tema aceasta n-am să mai scriu ! Și am să cumpănesc serios asupra temelor, astfel încât să fiu de ajutor și nu de încurcătură.

Vă rog să rețineți esențialul:

nu este important cu ce fel de linguriță te împărtășești, ci cu ce fel de pregătire o faci; nu lingurița este sensul real al împărtășirii (pentru că ea însăși e o inovație al cărui cult s-a generalizat abia în sec. al XIII-lea), ci Sfintele Însăși au sensul cel real.

Oamenii trebuie să înțeleagă asta, și dacă eu n-o spun pentru că mi-e milă de mine să nu mă rupă în bucăți „parabolanii credinței”, voi fi judecat că am tăcut și nu am descoperit lumii sensurile cele adevărate ale credinței.

Nu ar fi prima oară când pentru cuvinte răstălmăcite sau pentru vanități diverse sau pentru teama de a nu-ți păta numele bun, adevărul zace ferecat în uitare.

Așa am simțit, și așa simte conștiința mea preoțească să se activeze la lumea de azi. Vă mulțumesc pentru durerea cu care îmi spuneți totul.

Dumnezeu să vă binecuvânteze desăvârșit cu o înțelegere dreaptă a lucrurilor.

Nu vreau să vă pun în dificultate.

Lucrurile sunt atât de simple. Mântuitorul nu ne cere să ne mărturisim credința simbolic, acceptând sau refuzând simboluri, ci ancorându-ne în realitatea vie a vieții împreună cu El, purtându-ne ca El.

Cât mă privește, nu cred că sunt în nici o primejdie, în nici o privință: Sfintele sunt la locul cuvenit lor, atât în Sfântul Potir, cât și în inima mea !

Și mai mult decât a ne îngriji să ne păzim numele bun, de a ascunde cele ce simțim și trăim de teama de a nu fi linșați, este efortul de a rămâne cu toți cei râvnitori credinței prieten întru Adevăr.

Bucurie !

preot Lucian […]

Cu siguranta este o ratacire crestineasca a gandi ca te poti imbolnavii daca se foloseste aceeasi lingurinta….sunt categoric impotriva. Vorba unui preot in varsta care spunea ca la cate fire de par de barba a inghitit nu le mai stie numarul. Si asta este ultima lui grija!

Daca s-ar transmite boli prin lingurita de la Impartasanie ar insemna ca preotii ca fie cei mai bolnavi oameni de pe pamant!!! Ei consuma Taina Sfanta din potir dupa ce impartasesc o biserica intreaga.

Dar referitor la manifestarea virulenta la adresa parintelui Grigore nu pot sa ma alatur!

Ca om, cu studii de teologie si fost elev al dumnealui consider ca este o exprimare nefericita, defectuoasa si prinsa in „cutume locale” la care parintele a incercat sa ii multumeasca pe toti si nu a procedat correct.

Uitam insa un lucru de baza in ortodoxia noastra: Parintele se caieste de greseala facuta si se indrepteaza pe sine…dar noi, cei care am aruncat cu pietre, ne vom mai indrepta oare? Judecam cu rautate, ar trebui sa iertam cu inima! Oare noi facem numai cele bineplacute lui Dumnezeu?

N-ar fi rau sa mai tragem aer in piept o secunda inainte sa punem la zid pe aproapele nostru!

Iar daca nu se opreste din ratacire si continua, abia atunci sa ne fie cu iertare si sa il mustram public!

O seara cu pace si ganduri frumoase tuturor!

Mihai[32]

(2) Răspunsul războinicilor

         razbointrucuvant said, on martie 13, 2010 at 9:45 pm

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889268/Impartasania-cu-aceeasi-lingurita-intre-taina-si-igiena/

Articolul a aparut. Culegeti roadele acum, parinte Lucian!

Va cerem expres retragerea din preotie, daca mai aveti o farama de constiinta pentru toata sminteala facuta Bisericii!

Iar acum ati lansat diversiunea cu stilistii! Noi, stilisti, care am scris CELE MAI MULTE ARTICOLE IMPOTRIVA STILISTILOR SI SUNTEM URATI DE MOARTE DE ACESTIA?

NU VA ESTE RUSINE DELOC SA MINTITI CU ATATA NERUSINARE SI SA AMESTECATI STILISMUL CU DORINTA DVS. DE A SERBA PASTELE CU FRATII DUMNEAVOSTRA PAPISTASI?! IN LOC SA VA BAGATI CAPUL IN PAMANT CU RUSINE, O TINETI MAI DEPARTE IN DIVERSIUNI ORIBILE?! NU MAI AVETI DELOC FRICA DE DUMNEZEU?!?![33]

“Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli? Este un atac la inima credintei noastre!”

Raspuns la ratacirea foarte mare difuzata prin postarea: Dilema linguritei de catre pr. Lucian Grigore (Pitesti), care ne indurereaza printr-o neinteleasa rasturnare la 180 de grade a atitudinilor sale: de la marturisirea curajoasa in linia Traditiei ortodoxe anul trecut, la asumarea acum a unei bizare pozitii de avangarda secularizanta, “reformista” in ceea ce priveste administrarea Tainei Tainelor, Sfanta Euharistie. Pentru Parinte nu ne ramane decat rugaciunea cu durere ca pentru orice frate cazut in mreajele vrajmasului, fara a uita cele bune ale sale si rugandu-L pe Hristos sa-L intoarca pentru a nu-si pierde plata marturisirii.

Inaintea sa, opinii similare au fost exprimate si de alti preoti din Grecia sau Franta in contextul psihozei “porcine” care i-a speriat pe cei mai ipohondri, combatuti de indata (se va vedea mai jos) de catre ierarhi si teologi. La noi in tara apologia eretica a “linguritei personale” a mai fost facuta inca de multi ani de pr. prof. Vasile Raduca, in al sau “Ghid al crestinului ortodox de azi”, dar si prin viu grai, studentilor. Sunt marturii ca nu sunt straini de conceptii sau practici apropiate nici unii […] ai BOR, mai ales unii dintre cei din diaspora (adepti fanatici ai modei “desei impartasanii”, de import romano-catolic – in duhul si forma in care se practica – pe care au ajuns sa o impuna in mod aberant ca regula obligatorie prin unele locuri, cu consecinte devastatoare pentru viata duhovniceasca, in ciuda “reclamei” mincinoase facute) ajungandu-se, asa cum spun unele voci, pana la conceptii complet eretice referitoare la “valabilitatea” Sfintelor Taine. Cat despre ceea ce se intampla la Timisoara […] nu mai e de mult o surpriza. (Un comentariu mai larg din partea noastra veti gasi la sectiunea de comentarii din subsolul postarii).

Pasajele de mai jos sunt culese pentru a intari credinta celor mai slabi, zdruncinata de cuvintele lipsite de temei ortodox din interviul pr. Lucian si lansate fara responsabilitate pe calea internetului deocamdata, ele fiind destinate insa presei scrise, pentru ca sminteala sa fie mult mai mare (deocamdata interviul nu a aparut in Evenimentul Zilei, probabil din ratiuni de programare editoriala, asa ca parintele mai are inca timp sa ceara retragerea lui, facand macar in ultimul ceas un act de responsabilitate pastorala). In primele comentarii vom selecta si cele mai pertinente reactii aparute pe bloguri.

Sfantul Ioan Maximovici ia impartasania scuipata de o bolnava de turbare

“O cunoștință apropiată de-a vlădicăi, O. Skopicenko povestește că o femeie, Menșikova, a fost mușcată de un câine turbat și, neglijând regulile elementare legate de tratamentul mușcăturilor, s-a îmbolnăvit de turbare.

Când vlădica a împărtășit-o pe muribundă, ea fu cuprinsă de una din crizele specifice bolii și, dând afară spumă pe gură, ea scuipă și Sfânta împărtășanie. Dar Sfintele Taine trebuie consumate, așa că vlădica le-a ridicat de pe jos și le-a înghițit, însoțitorii care erau cu el n-au apucat decât să strige:

„Ce faceți ? Turbarea este foarte molipsitoare !”.

Dar vlădica le-a răspuns liniștit:

„N-o să se întâmple nimic, doar sunt Sfintele Taine”.

Si, întradevăr, nu i se întâmplă nimic”.

(Sfantul Ioan Maximovici, “Predici si indrumari duhovnicesti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

***

Sfantul Nicolae Planas: Impartasirea leprosului

“Alta intamplare dovedeste credinta neindoielnica si evlavia ce-o avea in savarsirea sfintitelor sale datorii. Acolo, in parohia sa, pe o strada ingusta, se ascundea un lepros intr-o stare grava. I se mancasera buzele, din cauza infricosatoarei boli. Odata, Parintele a mers sa-l impartaseasca, dar gura lui distrusa n-a putut primi Sfantul Trup al Domnului, care a cazut alaturi. Fara nici o sovaiala, Parintele s-a aplecat si cu gura sa a luat margaritarul dumnezeiesc care cazuse si l-a “consumat”. Asta s-o auda si cei care sovaiesc sa se impartaseasca, pentru ca se tem de microbi! Intr-adevar, mare blasfemie! Dumnezeul viilor si al mortilor, Care a facut cerul si pamantul sa fie biruit de microbi! Aiureli ale necredintei celei intunecate.

Cat despre bolnavul acesta, l-a descoperit Politia si l-a trimis la azilul de leprosi impreuna cu fiica lui, care si ea se molipsise mancandu-i-se degetele. Cu toate acestea, Parintele n-a patit nimic”.

(Monahia Marta, Sfantul Nicolae Planas, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2002)

***

Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

“Un fapt asemanator s-a intamplat si in 1942, la Ioanina. Predicatorul preot Benedict Petrachis (+1961), dupa Sfanta Liturghie la bisericuta din Cadro, s-a dus la spitalul din acea localitate unde se gasea si sectia TBC, ca sa impartaseasca pe bolnavi.

Un bolnav care se gasea intr-o stare grava, imediat ce s-a impartasit a vomat pe cearceaf. Imediat parintele Benedict a luat cu lingurita, a mancat, si a dat porunca ca cearceaful sa fie ars.

Doctorii l-au vazut si s-au ingrozit:

Ce face, nebunul?, au strigat. Peste putin timp il veti vedea cu TBC.

Dar nici peste putin timp si nici peste mult timp nu l-au vazut cu tuberculoza. Harul Tainei nu a lasat sa se intample nimic”.

*

“Raposatul Dimitrie Panagopulos (1916-1982), predicator luminat, predica chiar si la spitalul Sotiria, unde altii nu se apropiau de frica tuberculozei. Acolo il insotea parintele Dimitrie Papantonis, care spovedea pe tuberculosi si savarsea Sfanta Liturghie.

Intr-o zi, un doctor, care urmarea predicile, s-a apropiat de predicator si i-a spus:

Domnule Panagopulos, este imposibil ca preotul sa consume continutul Sfantului Potir. Se impartasesc atatia bolnavi din acesta si dupa cum este cunoscut, microbul se transmite prin saliva. Ce face deci preotul cu Trupul si Sangele Domnului, care ramane? Il varsa in chiuveta? Acesta nu este insa un pacat mare?

Un astfel de lucru nu se intampla niciodata, a raspuns predicatorul. Hristos nu se infecteaza cu microbi. Si din nemuritoarele Taine nu exista niciun pericol de infectare.

Doctorul insa nu putea sa creada. Atunci acela l-a sfatuit sa urmareasca Liturgha si la sfarsit sa se aseze undeva, incat sa vada miscarile preotului in timpul consumarii continutului Sfantului Potir. Asa s-a si intamplat. Doctorul a vazut cu ochii lui cum preotul slujitor a consumat Sfintele Taine. L-a vazut chiar cum punea vin ca sa nu ramana nici urma din Trupul si Sangele Mantuitorului. De atunci doctorul nu numai ca a crezut, ci se impartasea si el cu bolnavii”.

*

“Exista crestini carora le este frica sa se impartaseasca ca nu cumva sa ia microbi! Daca ar fi fost asa, nu ar mai fi trait niciun preot, deoarece ei la sfarsit consuma continutul Sfantului Potir din care se impartasesc mereu sute de credinciosi cu boli diferite. Cu toate acestea, niciun preot nu a patit niciodata nimic. Trupul si Sangele Domnului sunt foc.

Una din multele intamplari care dovedesc incontestabil acest adevar este si urmatoarea: cand mitropolitul din Hio, Pantelimon Fostinis (+ 1962) era predicator in Attica, a mers candva la spitalul Sotiria. Acolo i-au adus asistentii o tava mare cu multe lingurite.

De ce ati adus toate acestea?

Ne-au spus doctorii sa impartasiti cu acestea pe bolnavi, incepand de la cei mai usor bolnavi si apoi pe cei grav bolnavi.

Nu este nevoie de aceasta, a raspuns cu credinta preotul.

Intr-adevar, la Sfanta Liturghie a impartasit normal pe bolnavi si apoi s-a apropiat de usile imparatesti ca sa consume Sfanta Euharistie. A facut aceasta ca sa il vada toti, ca sa inteleaga doctorii ca Sfanta Euharistie este foc care arde totul”.

(Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenita, Bucuresti, 2009)

***

Mitropolitul Nicolae din Messogia și Lavreotiki: Este posibil ca Sîngele și Trupul Domnului să ne infecteze?

“De secole se împărtășesc creștinii, bolnavi sau sănătoși, din același pahar, cu aceeași linguriță, niciodată nu se spală, niciodată nu se curăță și niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoții spitalelor împărtășesc credincioșii și bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtășanie este ceea ce este mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup și suflet. Asta este cea mai mare învățătură și experiență a Bisericii noastre. Câți nu cred în miracolul Învierii Domnului, câți ironizează nașterea Lui din Fecioară, câți neagă frumosul miros ale sfintelor moaște, câți desconsideră sfintele moaște, câți uneltesc împotriva Bisericii noastre, câți cer să dispară și cea mai mică urmă de credință din sufletele noastre, este normal ca să încerce să se folosească și de această nouă gripă ca să se ia de Sfânta noastră Împărtășanie. […]”

Nota bene: Mitropolitul Nicolae a fost medic și cercetător în biomedicină la Universitatea Harvard, precum și fost președinte al comisiei de Bioetică a Bisericii din Grecia.

(Un mitropolit grec despre gripa porcina, Sfanta Impartasanie si… confesiunile fara Taine si Duh)

***

Teologul Jean-Claude Larchet: Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli?

“[…] Într-adevăr, mulți credincioși se pot tulbura de comentariile [protoiereului mitropoliei Sfinției Voastre], apropiindu-se de Sfânta Împărtășanie cu îndoieli apărute în urma acestora, fapt care poate avea consecințe grave pentru viața spirituală a credincioșilor dar și pentru sănătatea lor. Într-adevăr, așa cum citim în rugăciunile de înainte de împărtășirea cu Sfintele Taine și conform învățăturii părinților noștri, dacă nu ne apropiem cu multă credință și cu curățenie sufletească, Împărtășania ne va fi nu spre mântuire și vindecare, ci „spre judecată sau spre osândă” și putem ‚ajunge neputincioși cu sufletul și cu trupul, împartășindu-ne cu nevrednicie” (Rugăciunea întâi înainte de Împărtășanie, a Sfântului Vasile cel Mare). Măsurile preconizate de [protoiereul mitropoliei] sunt departe de a proteja credincioșii de boli, ba chiar îi îmbolnăvesc din pricina lipsei de credință pe care o exprimă și o inspiră!

Oare cum mai pot fi crezuți preoții care șterg Sfânta Lingurița după fiecare împărtășanie [asa cum fac, de pilda si unii arhierei romani chiar din Franta!, n.n.], atunci când spun rugăciunea de înainte: „Cred că acesta este însuși preacurat Trupul Tău și acesta este însuși scump Sângele Tău” sau: „dă să-mi fie și mie acestea spre tămăduirea sufletului și a trupului”?

Iar cei cu credința slabă și care se îndoiesc pot să se lipsească de Sfânta Împărtășanie. Dar cum să admitem că preoții, al căror rol este de a întări credința credincioșilor și de a ne fi exemplu, pot să semene asemenea îndoieli acolo unde altfel nu ar exista sau să întarească îndoielile acolo unde există deja?

Astfel de cuvinte și atitudini atacă inima credinței noastre, căci El, Cel care a învins moartea, Hristos Cel Atotputernic, Doctorul suprem al sufletelor și trupurilor, care are puterea de a vindeca bolile sufletului, minții și trupului și care face în fiecare zi o mulțime de minuni dăruind credincioșilor prea Sfântul Său Trup și Sânge, este prezentat ca o posibilă sursă de boală și este supus unor măsuri profilactice?

Din păcate, asemenea denigrări s-au răspândit deja în unele țări. Știm că preoții din Patriarhia Antiohiei sunt învățați să toarne de la distanță Trupul lui Hristos în gura credincioșilor, astfel încât să nu riște ca Sfânta Linguriță să le atingă gura; mai știm că în unele parohii din SUA, Sfânta Împărtășanie se dă cu lingurițe de plastic de unică folosință (puteți vedea chiar și fotografii ale acestei practici pe internet). Oare o să ajungem într-o zi să punem vreun antiseptic sau antibiotic în Sfântul Potir?

Este important ca episcopii din Europa de Vest să ia măsurile necesare ca astfel de practici nelegiuite să nu pătrundă și în continentul nostru. […]”

(Psihoza gripei noi si atacul la inima credintei noastre)

***

Sfintele Taine – izvorul cel fără de moarte

  1. asist. Silviu TUDOSE

“Din motive practice, pentru a nu se prelungi excesiv timpul împărtășirii, dar și pentru a fi evitate eventualele profanări, a fost introdusă lingurița. Ea se confecționează dintr-un metal prețios, se sfințește și se folosește numai pentru împărtășire. Tâlcuitorii cultului au văzut în ea un simbol al cleștelui cu care îngerul din vedenia proorocului Isaia a luat un cărbune aprins și i-a atins buzele (Isaia VI). Desigur că, în cazul lui Isaia, cărbunele aprins era chip al insuflării sale de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi, însă, cărbunele este chip al Sfintei Împărtășanii, numită în rugăciuni „cărbune și foc arzător“. Sub chipul unui clește apare lingurița și în iconografia Bisericii (de exemplu, în mâna starețului Zosima, care o împărtășește pe Cuvioasa Maria Egipteanca, după mulți ani de pocăință). Rămâne de neînțeles teama unora, atât preoți, cât și credincioși, de a se împărtăși cu aceeași linguriță. Unii fac chiar tot posibilul ca ea să nu se atingă de buzele celui care se împărtășește. Până una alta, cei care se tem ar trebui să se gândească la „izvorul cel fără de moarte“ și să nu se mai îndreptățească folosind argumente anterioare secolului al IX-lea când, așa cum am văzut, practica Bisericii era alta. Dacă Biserica și-a însușit împărtășirea cu lingurița, înseamnă că nesocotirea ei este un semn al lipsei de ascultare și, în fond, al necredinței”.

***

Crestinortodox.ro: De la lingurita ca obiect liturgic, la lingurita de unica folosinta

Adrian Cocosila

“(…) Au existat cazuri in unele biserici ortodoxe cand s-a intrebuintat la impartasirea credinciosilor lingurite de unica folosinta sau lingurite sterilizate. Cauza? Refuzul unora de a se impartasi cu lingurita comuna. A ramane la credinta ca aceasta lingurita e mai degraba purtatoare de microbi decat de cele dumnezeiesti, inseamna a nesocoti cele sfinte. Oare in indemnul de la Heruvic “toata grija cea lumeasca sa o lepadam” nu e cuprinsa si lepadarea unei astfel de griji? A ajuns microbul mai puternic decat Dumnezeu? Sigur nu. Insa, alt lucru e cert: in astfel de situatii credem mai mult in puterea microbului decat in puterea lui Dumnezeu. Ma intreb cum mai percepe o astfel de persoana chemarea la impartasire: “cu frica, cu credinta, cu dragoste sa va apropiati”?

Probabil se inarmeaza cu o lingurita de unica folosinta si asa scapa de frica, are credinta ca ramane sanatoasa si da dovada ca are dragoste fata de trup. O mai mare ratacire nu vad. Ignoranta in aceasta directie constituie o reala problema, care ar trebui sa ne preocupe serios. Nu aceasta este Ortodoxia. Ea nu ofera paine si vin, ci Trupul si Sangele Domnului”.

(3) Opinia domnului Vasile Chira în legătură cu împărtășania bolnavilor contagioși

Observăm că domnia sa îndeamnă la Sfânta Spovedanie, deci la pregătire, ceea ce este un lucru bun.

Spovedania este un act terapeutic prin excelență deoarece păcatul este „boala ce otrăvește sănătatea sufletului” și în cele din urmă mușcă din trup. Spovedania nu poate fi pusă pe picior de egalitate cu o consultație psihiatrică sau cu o introspecție psihanalitică. E adevărat, din punct de vedere psihologic are și acest caracter confesiv, liniștitor, însă îl depășește. Pocăința este o Taină, nu o simplă ședință, ea aduce iertare, nu numai ascultare și sfat din partea terapeutului. Penitentul a fost găsit și adus aici în spate de către Hristos pentru a-l însănătoși ca pe un mădular al Trupului Său mistic. Păcatele să fie mărturisite fără sfială, căci Dumnezeu S-a făcut om și ne înțelege slăbiciunile. Dacă nu le mărturisești preotului ajungi să le spui psihiatrului, care nu are putere de dezlegare. Sunt răni sufletești care nu se pot tămădui cu chimioterapice.

Bolnavii de SIDA vor participa la Sfânta Liturghie unde Mielul lui Dumnezeu se jertfește neîncetat pentru lume. Aici suferința lor va primi un sens. Pentru a întreține comuniunea permanentă cu Dumnezeu, cei infectați cu HIV/SIDA se vor împărtăși sistematic cu Trupul și Sângele lui Hristos.

[aici observăm un dereglaj prin exagerare și o lipsă de discernământ. Nu toți bolnavii de SIDA se pot împărtăși des, nu toți se pot împărtăși sistematic, iar unii nu se pot împărtăși până la moarte, în funcție de păcatele care i-au dus la această boală. Aceasta ca să nu se îmbolnăvească mai tare sau să moară mai repede sau să se și osândească – n.n.]

În acest fel, se unesc deplin cu „Doctorul trupurilor și al sufletelor”, cu Cel ce a învins definitiv moartea. Dacă nu se poate sustrage din ghearele necruțătoare ale virusului HIV, care biologic îl va devora, bolnavul va mânca din Dumnezeu, Izvorul și Arhitectul a tot ce este viu.

CAPITOLUL 16

ADMINISTRAREA TAINEI SFINTEI EUHARISTII ÎN INFECȚIA CU HIV/SIDA

Sfânta Euharistie (împărtășanie) este hrana vieții spirituale, Taina prin care ne împărtășim cu Hristos sub chipul pâinii și al vinului. Cuvântul Euharistie înseamnă în limba greacă mulțumire pentru că în momentul instituirii ei la Cina cea de Taină, Mântuitorul a frânt pâinea numai după ce a mulțumit Părintelui Ceresc. (136)

Prin minunea prefacerii elementelor euharistice în Trupul și Sângele lui Hristos eternul se temporalizează. De dragul ființei, veșnicia coboară în timp, mărșăluind prin tenebrele istoriei ca un prezent continuu. Creatul se împărtășește cu Necreatul, îndumnezeindu-se. (136)

[domnul Vasile Chira fiind profesor de filozofie pune accent pe fire și metodă, pe îndumnezeire impersonală, în loc să înțeleagă taina persoanei și a pregătirii unice a ei. Vom vedea că atunci când vorbește ca un creștin, iar nu ca un filozof, se corectează apropiindu-se de unicitate a persoanei și de întâlnirea cu Persoanele Sfintei Treimi – n.n.]

Primindu-L prin Euharistie pe Hristos Care a murit și a înviat, bolnavul de SIDA se pregătește și pentru sfârșitul lui, pentru o moarte pe care o va depăși în El, și asemeni lui Hristos, o va oferi Tatălui ca un dar. (136) Uniți cu Hristos euharistie nu ne mai pasă de moarte, căci avem în noi ״leacul nemuririi”, după cum ne asigură chiar El în Evanghelie : ״Cel ce mănâncă Trupul Meu rămâne întru mine și Eu întru el ״ (Ioan 6, 56).

Alături de teama de sala de operație, de serviciul stomatologic, practica împărtășirii cu lingurița din potir constituie, cel puțin teoretic, obiectul unei fobii față de infecția cu HIV/SIDA. (135) În California, autoritățile religioase au sfătuit preoții să nu bea din același vas cu credincioșii. (30) Problema este foarte delicată, pentru că în potir este Hristos Mântuitorul lumii, iar alături de viață este moartea (virusul HIV), acceptând că prin contactul linguriței cu secrețiile bucale ale credincioșilor virusul ar ajunge în potir. Ar fi un paradox de logică umană și divină să mori înghițind Viața!

[numai că Dumnezeu este mai presus de logică. Este Dumnezeu – Logos-ul – n.n.]

Cei infectați cu HIV/SIDA, mai ales în stadiile avansate ale bolii, prezintă la nivel bucal ulcerații aftoase și herpetice, carii profunde care sângerează, abcese dentare, leucoplakia linguală, excoriații provocate de Candida, leziuni provocate de Sarcomul Kaposi, sângerări la nivelul gingiilor, stomatite etc. In această situație, secreția bucală a unui bolnav de SIDA ar fi un cocktail sanguinolent de agenți infecțioși printre care și virusul HIV.

Există două poziții:

  • Trupul și Sângele lui Hristos anihilează acțiunea oricărui agent infecțios;
  • Modalitatea de împărtășire cu Sfânta Euharistie (lingurița comună) este un mijloc de vehiculare a unor agenți patogeni, inclusiv a virusului HIV. De aici, rezervele față de apropierea de potir.

Ca de obicei, e posibil ca adevărul să nu aparțină extremelor.

[dimpotrivă, Adevărul este realitatea care include ceea ce este adevărat în extreme, în mod antinomic, completându-se pentru a înțelege atât marginile, cât și ceea ce este dincolo de margini. De aceea Sfinții Părinți ne învață că Hristos Cel nebiruit de nici o boală și nici chiar de moarte se află în Sfintele Taine și ne dă în mod nevăzut să biruim și noi acestea, însă numai dacă și noi avem grijă de latura văzută a realității (bolii și Euharistiei):

  1. -“Dacă preotul va face păcatul de moarte și va înnegri sfintele puse la uscat deasupra cărbunilor sau nu le va usca bine și după aceea vor mucezi în cutie, să nu mai împărtășească cu ele, ci la viitoarea liturghie să scoată alt agneț și pe acela să-l usuce bine, iar pe cel stricat să-l potrivească la proscomidie. In decursul anului, dacă se vor sfîrși sfintele cele uscate, poate să scoată și să usuce alt Sfânt agneț. Orice fel de greșeală față de Sfânta împărtășanie, preotul o va spovedi la duhovnicul său, iar dacă păcatul va fi mare, el va fi trimis la episcopul eparhiot pentru dezlegare”, -IPD, XI, 2. […]
  2. -“Și pentru aceasta se pune acea apă caldă ca să adeverească cum că sîngele și apa ce au curs din sfînta coastă a Domnului nostru Iisus Hristos au fost vii și de viață făcătoare, iar nu moarte… Și iarăși căldura credinței închipuiește ca cel ce se apropie să se cuminece, dator este să o aibă și să o păzească caldă, iar nu rece, că credința rece nu este credință, ci necredință. Nici nu trebuie să fie omul nici rece nici cald, ci desăvîrșit cald cînd se cuminecă, adică desăvîrșit credincios…” (Apost. 3, 15). – Ep. Damaschin As. p. 39.

1274 -Liturghisitorii după ce s-au spălat pe mâini nu trebuie să mai facă metanii atingîndu-se cu mîna de pămînt, ci să facă numai închinăciuni atunci cu mîna pînă la pămînt dar fără a-l atinge și nici să ia cu mîna potnojiile sau covoarele, căci ei umblă cu mîinile pe sfintele vase, procovețe și cu sfintele taine. Ei.pot îngenunchea, dar fără a se atinge cu mîna de pămînt sau de alte lucruri mai puțin curate, fiindcă cele sfinte trebuiesc cinstite cu toată grija și evlavia în duh și în adevăr (Agheu 2,1l-l5).

  1. -Centrul liturghiei îl formează rugăciunile de sfințire -epiclesa-prin care se cere de la Dumnezeu-Tatăl, ca să trimită pe Duhul Sfânt, spre a sfinți și a preface plinea și vinul în însuși trupul și sîngele lui Iisus. El cît a stat pe pămînt, ca om trupesc și sufletesc n-a fost pretutindeni (Matei 2, 14; Ioan f>, 24; Luca 24, 52; F. Ap. 20,11), tot așa și în sfîntă euharistie este prezent cu același trup cu care a trăit, s-a dăruit, a pătimit, a fost împuns cu sulița în coastă și cu fiecare pomenire a Sa, acum este prezent pe sfîntă masă, dăruindu-se nouă cu trupul Său cel nou, mereu în devenire pentru noi și pentru ca să-L putem mînca, El rămâne supus transformării, păstrării, vărsării, îngrijirii și deci mucezirii, oțețirii (Ioan 12, 24). Forma văzută rămîne aceeași pîine și vin dar substanța este asimilată de stomacul nevăzut al trupului Său, într-un chip pe care numai Dumnezeu îl știe și care constituie partea mistică a tainei. Prin forma văzută El este mereu întrupat alături de noi, prin substanța transformată și devenită în chip tainic însuși trupul și sîngele Său , el aparține veșnicului ipostas cel unul în Treime și prin El, noi devenim vițele viei altoite în tulpina Fiului lui Dumnezeu, întru credință, care mută munții, întru nădejdea reală și întru posesiunea dragostei adevărate și veșnice care se va desăvîrși numai cînd vom deveni ca El, împreună cu El (Ioan 13, 20; 14, 9; Luca 5, l-l0; I Cor. 13, 1-13).[34]

Așadar în latura văzută (lăsată pentru ca să-L putem mânca) Hristos rămâne supus transformării, păstrării, vărsării, îngrijirii și mucezirii, oțetirii. De aceea preotul trebuie să aibă grijă de latura văzută, atât de ceea ce provoacă prin ea credincioșilor (de exemplu simțirea căldurii) și materiile pe care le pune în Sfintele Taine, dar și de igiena evlavioasă.

Este evident, așadar, că preotul evlavios crede că în Sfintele Taine se află în chip nevăzut Viața Hristos nebiruită, dar în același timp are grijă de latura văzută ca să nu se strice, să nu se murdărească, să nu capete gust prost sau aspect neplăcut sau temperatură nepotrivită.

Este evident, așadar, că mucozitățile, rujul, strugurelul și microbii nu-și au locul în Sfintele Taine, prin grija preotului.

Nu este, așadar, nici o contradicție între cele două extreme, ci o completare, ele fiind de fapt margini ale aceleiași probleme. Marginea fără de margine nevăzută este prezența lui Hristos ce copleșește mintea și marginea văzută este grija pentru ca simțurile să participe și ele cu dragoste la unirea cu Dumnezeu, fără a fi forțate. Firea în Ortodoxie se vindecă nu se violează.

Numai cei care nu țin cont de amândouă aspectele sunt într-o extremă.

Cei ce nu țin cont de latura nevăzută, de dragul celei văzute, împărtășesc fără discernământ (și de cele mai multe ori fără pregătire) ca pe niște bolnavi eventuali și pe cei sănătoși sau ca și cum am fi cu totul lipsiți de purtarea de grijă a lui Dumnezeu supuși terorii microbiene. Această manifestare este rodul cugetării trupești (reflectare a materialismului de tip religios iudaic) ce privește viața noastră într-un mod impersonal ca pe un lanț de reacții biochimice asociate unei furtuni mecanice. Ei sunt la extrema necanonică a scârbei și exagerării prin lingurițele de unică folosință, cleștișori și catapultarea Euharistie din linguriță fără atingere în gât, ca și cum primitorul Sfintelor Taine este un pericol public. Ce jignitor pentru el și pentru Hristos! Și toate acestea în numele credinței! Dar aceasta nu este credință, ci doar un ritual religios făcut doar ca o nevoie socială.

Cei ce nu țin cont de latura văzută, de dragul celei nevăzute (de fapt de dragul părerii de sine că ar fi credincioși), împărtășesc fără discernământ (neținând cont de fireasca pregătire și separare) ca pe niște sănătoși pe cei cu adevărat bolnavi (sau posibili contagioși) sau ca și cum nu ar trebui să avem purtare de grijă pentru cunoașterea și supunerea firii (deci, implicit și a microbilor). Această manifestare este rodul cugetării ce disprețuiește trupul și legile lui (reflectare a spiritualismului de tip origenist-păgân) ce privește viața noastră ca fiind purtată magic de Dumnezeu care nu ar ține cont nici de materie, nici de formă, creații binecuvântate, chiar dacă secundare. Ei sunt la extrema necanonică a neglijenței și ignoranței în cunoașterea firii prin profanarea Euharistiei datorită amestecului Ei cu tot felul de lucruri străine și stricate, ca și cum primitorul Sfintelor Taine este un gunoi lipsit de importanță în care poți arunca orice și supus hazardului îndrăzneț de a supraviețui în condiții limită. Ce lipsă de atenție, delicatețe și dragoste față de el și față de Făcătorul firii și dăruitorul chibzuinței! Ce dispreț pentru Ziditor și capodopera creației Lui: Omul! Și toate acestea în numele credinței! Dar aceasta nu este credință ci fanatism.

– n.n.]

Mântuitorul Hristos este prezent în chip absolut real în elementele euharistice. Cu toate acestea, Biserica avertizează preoții asupra unor situații excepționale, în care partea văzută ar fi supusă unei posibile degradări. (145) în spiritul acestei griji pe care o are Biserica față de situațiile imprevizibile și delicate care pot apărea, se cuvine să avem o corectă înțelegere a lucrării Sfintelor Taine și să recunoaștem faptul că și omului îi revin anumite răspunderi față de păstrarea cu grijă a părții văzute a Sfintei Euharistii.

Sfânta împărtășanie pentru bolnavi, făcută în Joia Patimilor, dacă nu este uscată bine sau este păstrată în condiții de umiditate se poate mucegăi (a se vedea capitolul de la sfârșitul Liturghierului: Povățuiri necesare sfinților slujitori). (80)

Unele tratate de pastorală mai vechi, când bântuiau epidemii de tifos exantematic, holeră, dizenterie, scarlatină etc., îndemnau pe preotul care mergea la bolnavul ״de morb infecțios” să aibă cruce, carte și epitrahil destinate numai acestui scop, iar atunci când îi împărtășește să aprindă pe masă o lumânare și după folosirea linguriței să o treacă prin flacără. (21)

In istorie se relatează cazul unui împărat care a murit după împărtășanie pentru că împărăteasa l-a îndemnat pe preot să pună în potir, peste Sfântul Trup și Sânge, otravă.

[este evident că prin slujirea preotului cu un astfel de gând nu s-a prefăcut pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos, decât numai dacă împăratul ar fi avut o viață autentică de pocăință încât să fie învrednicit de Dumnezeu cu o astfel de moarte minunată: spovedit curat și împărtășit chiar în timpul morții. Cine și-ar putea dori mai mult decât atât?

Vedeți și mărturia Părintelui Lucian Grigore de cum i s-a pus lui și tatălui sfinției sale otravă în Sfintele Taine și nu a murit, fiindcă mintea le era la slujire nu la otrăvire – n.n.]

În perioada interbelică la spitalul ״Sfântul Pantelimon” din București, preotul care slujea pe secția unde erau internați luetici, împărtășindu-se din același potir din care cumineca bolnavii (cu lingurița) s-a infectat de sifilis (comunicare personală, P. C. Arhimandrit Dr. IRINEU CHIORBEJA).

[un semnal de alarmă din partea lui Dumnezeu ca să oprească de la Sfânta Împărtășanie pe cei care sunt desfrânați și pentru a respecta Sfintele Canoane referitoare la împărtășania celor bolnavi.

  1. C. Arhimandrit Dr. IRINEU CHIORBEJA este și medic, deci cunoaște epidemiologie (a fost doctorul patriarhilor Justinian și Iustin[35]):

Sifilisul primar se transmite de obicei prin contact sexual direct cu leziunile unei persoane infectate.[7] În termen de circa 3-90 de zile după expunerea inițială (în medie 21 de zile) în punctul de contact apare o leziune a pielii numită șancru.[4] […]

Sifilisul secundar apare la circa 4-10 săptămâni după infecția primară.[4] În timp ce stadiul secundar este renumit pentru manifestările sale diferite, cele mai comune simptome implică manifestări cutanate, ale membranelor mucoase, și ale ganglionilor limfatici.[9] […]

Sifilisul terțiar apare la circa 3-15 ani după infecția inițială si poate avea trei forme diferite: sifilis gomatos (15%), neurosifilis tardiv (6,5%) și sifilis cardiovascular (10%).[4][11] Fără tratament, o treime din persoanele infectate ajung la stadiul terțiar.[11] În acest stadiu boala nu este infecțioasă.[4][36]

Așadar: sifilisul primar și secundar este contagios (1-2 ani), sifilisul terțiar nu este contagios (apare după 3 ani).

CANONUL 12

Pe cel ce a făcut desfrânare, călugăr sau mirean, îl sfătuim să nu se împărtășească doi ani, dacă va voi după ceasul al nouălea să mănânce mâncare uscată (adică pâine și apă) și să facă și câte două sute cincizeci de metanii. Iar de se va lenevi și nu va voi, să plinească vremea cea hotărâtă de Părinți.

Însemnare

Canonul 4 al Sfântului Grigorie de Nyssa, pe cel care desfrânează îl oprește 9 ani de la Dumnezeiasca împărtășanie, iar Canonul 59 al Marelui Vasilie îl oprește șapte ani. Canonul 22 pe cei ce strică fecioria femeii sale mai înainte de a primi binecuvântarea căsătoriei îi oprește patru ani (așa cum Părinții cei mai înainte de Vasilie au canonisit desfrânarea; vezi Canonul 20 al Sinodului celui din Ancira), că stricarea fecioriei femeii sale se numește desfrânare, după Canoanele 25 și 26 ale Marelui Vasilie.

Sfinții Părinți recomandă, în urma desfrâului, fie oprirea cel mai puțin 2 ani de la Sfânta Împărtășanie (dacă va voi penitentul ca doar după ceasul al nouălea să mănânce mâncare uscată – adică doar pâine și apă – și să facă și câte două sute cincizeci de metanii) sau 7 ani. Nu credem că toți din salonul de luetici erau bolnavi nevinovați de desfrâu îmbolnăviți de soții lor infideli.

Așadar, dacă ar fi respectat Sfintele Canoane care opresc de la împărtășanie în urma desfrânării (cel mai puțin 2 ani), Părintele nu s-ar fi infectat, fiindcă după 2 ani sifiliticii nu mai sunt contagioși (cu atât mai mult dacă au venit la o pocăință atât de aspră – mâncare uscată după ora 15,00 și 250 de metanii/zi – desigur că erau și preocupați de sănătatea lor, urmând desigur și tratamentul corespunzător atât cel trupesc cât și cel sufletesc).

În realitate, însă, dacă a admis preacuviosul să se împărtășească cei din salonul de sifilitici, este exclus să fi dat 250 de metanii, mâncare uscată (pâine și apă) după ceasul al nouălea la niște oameni bolnavi, dependenți de mâncarea din spital. Deci ar fi trebuit să se împărtășească aceștia cel mai devreme după 7 ani.

Dacă respecta măcar canonul împărtășaniei bolnavilor contagioși (separată de cei sănătoși și chiar de preot), iar nu s-ar fi îmbolnăvit.

Așadar cauza acestei probleme (a îmbolnăvirii în urma Cuminecării) este tocmai nepregătirea (sau pregătirea necorespunzătoare a celor care se împărtășesc), nicidecum lingurița.

A combate transmiterea bolilor infecțioase prin lingurița de plastic în loc de pregătirea canonică și duhovnicească a preotului și a celui ce se împărtășește, este echivalentul combaterii transmiterii bolilor venerice prin prezervativ în loc de oprirea desfrâului și sădirea curăției. Dumnezeu a lăsat astfel de boli ca de frica lor omul să nu mai păcătuiască. Dar omul vrea să se îndulcească de păcat și concomitent să scape de durerile care vin în urma lui aici (uitând sărmanul că suferința de după moarte este mai cumplită pentru cei care nu s-au curățit prin suferința de aici).

O astfel de inovație a linguriței de plastic la Sfânta Împărtășanie ce vrea să înlocuiască pregătirea serioasă a duhovnicului și celui ce se cuminecă este (după înțelesurile ei profunde) o nouă construcție a Turnului Babel (făcut pentru ca oamenii să poată păcătui în voie, dar să scape de un nou potop, în loc să facă voia lui Dumnezeu ca scape de păcat și prin aceasta și de canonul dat lui).

Iar la acel lucru neplăcut lui Dumnezeu era povățuitor Nimrod cel înainte pomenit, arapul (negrul uriaș , fiul lui Cuș, nepotul lui Ham) acela pe toți spre facerea turnului i-a rînduit și ridicat, vorbind cele potrivnice lui Dumnezeu către popoare și spunindu-le ca El este aspru și nemilostiv spre neamul omenesc, pentru ca in zilele părinților lor a adus potop pe fața pământului și i-a pierdut pe toți cei ce locuiau pe el, de la om pînă la dobitoc și fiarele și pasările , ,,Și sa facem – zicea – de va voi Dumnezeu ca iarăși ca și mai întîi sa aducă potopul, ca sa ne piardă pe noi, precum pe cei dintîi oameni i-a pierdut. Deci sa ascultați sfatul meu, o, oamenilor: Veniți sa zidim un turn mare și înalt ajungînd pînă la cer și, cînd va voi Dumnezeu ca iarăși cu potopul sa acopere pământul, intru acea vreme pe turn ne vom sui și vom scăpa de potop, încă sa zidim și o cetate lîngă turn, ca sa nu fim departe de la dînsul. Fiindcă atunci când fără de veste vor începe a năpădi apele potopului, cu lesnire în turn vom scăpa, aproape fiind și așa nu va putea Dumnezeu sa ne piardă pe noi cu apele. Apoi vom fi și slăviți pentru turn și pentru cetate și pomenirea noastră va fi in veci„.

Așa grăind prea mândrul acela arap Nimrod, popoarele ca niște fără de minte și spre rău mai grabnici· decît spre bine, au ascultat sfatul celui fără de minte și lui Dumnezeu potrivnic, și s-au supus lui Nimrod, ca povățuitorul lor, și au început zidirea. Așa și lui Dumnezeu potrivnici s-au făcut și seminția lui Sem și a lui Iafet și-au pierdut slobozenia lor, robindu-se seminței celei de slugă a lui Ham lui Nimrod, fiindcă-l ascultau pe el toți ca pe domnul și stăpânul lor și făceau lucrurile ce li se poruncea de el. Iar Ever unul fiind din strămoși lui Hristos, fiul lui Sala (Selah), nepotul lui Cainan, strănepotul lui Arfaxad, prea strănepotul lui Sem acela drept bărbat fiind, și adevărat de Dumnezeu cinstitor fiind, cu seminția sa nu se învoia la acel lucru împotriva lui Dumnezeu și s-a deosebit de la dânșii. (Conf. Chedrin, fila 11; Ioan Navclir, fila 10).

Aceia intru nefolositorul acela lucru al zidirii turnului s-au ostenit 40 de ani, și ridicase înălțimea lui mai sus de nori, dar nu putură ca după al lor gînd sa-l săvîrșească pe el, pentru că S-a pogorît Domnul și le-a amestecat limbile lor, in 71 (șaptezeci și una) de limbi. Iar pe cea a 72-a limbă a lăsat-o lui Ever care de la Adam s-a început, fiindcă Ever nu era părtaș celor ce zideau turnul, deci și limba strămoșească întrânsul și in seminția lui întreagă s-a păzit. Și de atunci seminția lui s-a numit evrei, iar limba aceluia s-a numit limba evreiasca. Deci era numărul limbilor împărțite , după numărul semințiilor și a capetelor celor ce povățuiau fiecare in seminția sa, când zideau turnul, pentru ca erau ei 71 iar peste dînșii Nimrod, ca un împărat și stăpîn, poruncitor era. Apoi amestecîndu-li-se limbile, nu-și mai înțelegeau unul altuia vorbele. Pentru ca unii zidind porunceau sa aducă pietre, iar aceia aduceau apă, alții cărămizi poruncind sa se aducă, iar aceia le aduceau tină, sau altă oarecare materie. Și se făcuseră ei ca niște ieșiți din minte și uimiți, pentru că și frica căzuse peste dînșii din nevăzuta venire a lui Dumnezeu, și tremurând alergau din înălțimea turnului jos. Apoi un vint mare prin Dumnezeiasca porunca și un duh de vifor a năpădit și, a risipit cea mai mare parte a acestui turn și i-a ucis pe multi din ei, care mai cu osîrdie se îndeletniceau la zidire. Și așa au încetat de la lucru, pentru ca au cunoscut Dumnezeiasca mînie și se căutau unul pe altul care să poată înțelege vorba unul altuia. Și de atunci s-a chemat locul și cetatea Babilon, care se zice „tulburare” sau „amestecare” ca acolo a tulburat Domnul pe poporul cel păcătos. Și le-a amestecat limbile lor iar tara aceea s-a chemat Babilonia. Apoi după tulburarea și amestecarea aceea, s-au despărțit popoarele prin lume, fiecare in partea sa cea de strămoșul Noe hotărâtă.[37]

Ce mai înțelegem din faptele de mai sus este că precum cei care aveau cugetarea trupească (a evitării morții cu păstrarea păcatului) nu au reușit nici măcar să construiască acel turn fără de lege și caraghios în ideologia lui (fiindcă Dumnezeu ar fi putut da un potop mai înalt decât orice turn), tot așa nici prezervativul, nici lingurița de plastic nu se pot lupta cu Dumnezeu când prin judecățile Lui vrea să pedepsească cu boală și moarte pe păcătoșii care desfrânează sau se împărtășesc nepregătiți și/sau cu nevrednicie, tocmai din dragoste pentru ei (spre a deveni fericiți întorcându-se de la păcat și/sau spre înțelepțirea altora). 1000 de rânduri de prezervative de ar folosi sau chiar împărtășanie sterilizată cu raze gamma de ar lua, tot se vor îmbolnăvi și vor muri dacă nu lasă păcatul. Sau cu atât mai mult se vor îmbolnăvi:

Pil 10:24 De ceea ce se teme cel nelegiuit nu scapă, iar cererea celor drepți (Dumnezeu) o împlinește.

După cum nici bolile contagioase nu pot îmbolnăvi pe cel cu frica lui Dumnezeu, cu credință și dragoste (deci urmând în toate poruncile lui Hristos, deci respectând Sfintele Canoane) se apropie de Sfânta Împărtășanie (dacă Dumnezeu nu îngăduie aceasta pentru a ne învăța să fim nu numai râvnitori, dar și chibzuiți).

Ioan_14:15 De Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Ioan_14:21 Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui. Ioan_15:10 Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui.

Parcă și epidemiologia sifilisului (legile prin care se transmite această boală) respectă Sfintele Canoane, ca să ne îndemne și pe noi ale respecta. Parcă în epidemiologie este scris negru pe alb într-un mod foarte simplu unde a greșit preacuvioșia sa și ce ar fi trebuit să facă pentru a nu se îmbolnăvi și a nu primejdui (în viața de aici și în cea veșnică) pe ucenicii săi.

De ce nu a fost această întâmplare la un salon de tuberculoși? Tocmai pentru a avea o evidență asupra faptului că încălcarea Sfintelor Canoane este pricina îmbolnăvirii, iar nu folosirea unei singure lingurițe.

Dacă ar fi greșit din simplitate sau neștiință sau ar fi vrut să învețe prin acea împărtășanie necanonică (dar cu smerenie pentru mărturisirea Ortodoxiei că în Sfintele Taine se află Trupul și Sângele lui Hristos) pe colegii lui medici de la Spitalul Sfântul Mare Mucenic Pantelimon despre puterea Euharistiei poate l-ar fi păzit Dumnezeu fără să se îmbolnăvească (tot așa cum îi păzește pe toți preoții care se împărtășesc după cei bolnavi și nu se îmbolnăvesc).

Dar preacuvioșia sa fiind și Arhimandrit (mai mare al călugărilor), și doctor era chemat la o cunoaștere a firii (atât prin medicină cât și prin preoție, dar cu atât mai mult prin călugărie). Ar fi putut să o învețe prin osteneala studiului Sfintelor Canoane și străduința de a le urma, indiferent de ce zice lumea. Dacă nu a vrut așa, a fost învățat într-un mod mult mai dureros (prin însăși realitatea lucrurilor) de Însuși Cel din Sfintele Taine. Hristos poartă (într-un chip neînțeles și fără a primi vreo mângâiere) durerile noastre ale tuturor, și răstignindu-Se și pentru aceasta dorește ca preoții să iubească și Sfintele Canoane și chibzuința medicală, și să ne transmită și nouă această învățătură.

Este nevoie ca preoții să înțeleagă dacă nu din frica de iad, atunci măcar din frica de boală să respecte Sfintele Canoane. Dacă nu cred în primejdia veșnică (la care se expun pe ei și pe fiii lor duhovnicești), să învețe măcar din primejdia de aici să urmeze Sfinților Părinți – n.n.]

Sunt posibile și cunoscute efectele fizice ale Sfintei Euharistii, de pildă preotul se poate îmbăta dacă toarnă mai mult vin în potir sau se poate îneca cu Sfânta Euharistie. Nu poate fi negată puterea Sfintei Euharistii, însă administrarea ei, din cutremur pentru prezența Trupului și Sângelui lui Hristos se cere făcută în condiții igienice minimale [dar mai ales canonice maximale – n.n.] . Altfel ar fi o ispitire a lui Dumnezeu care a îngăduit omului să găsească tehnici ultrasofisticate pentru izolarea germenilor patogeni și ca atare nu trebuie să se expună voit la astfel de primejdii.

E adevărat că dacă Dumnezeu voiește poate face minuni, nu numai să nu ne îmbolnăvim prin intermediul linguriței cu care este administrată Sfânta Euharistie, ci chiar să ne vindecăm de orice boală. Sfântul Francisc de Assisi a sărutat rănile leproșilor și a rămas nevătămat.

[de aici se vede că autorul nu este lămurit deplin nici în medicină, nici în Ortodoxie și nici în problema înșelării. Lepra nu este prea contagioasă și are timp de incubație lung[38]. Cel care nu are dreapta credință nu este Sfânt, iar dracii pot face și ei minuni, copiindu-L pe Dumnezeu tocmai ca să susțină prin min(ci)uni fie minciuna credinței, fie minciuna lucrării. Minuni + Adevăr + Pocăință = lucrare dumnezeiască, Minuni ± Minciuni ± Plăcere de sine = lucrare drăcească.

 – n.n.]

Pe de altă parte, ulcerațiile la nivel bucal ale celor infectați cu HIV trebuie să fie importante ca să atingă doza minimă infectantă. Cel care se împărtășește după un seropozitiv HIV ar trebui să aibă și el la rândul lui leziuni bucale de continuitate pentru ca virusul să intre în fluxul sanguin căci dacă este înghițit, acidul gastric distruge virusul HIV.

[HIV nu se transmite prin: aer (respirație, tuse, strănut), atingere, pupături (sărut „uscat”), îmbrățișare, alimente, apă, băi sau WC-uri publice, ștranduri, înțepături de țânțari sau alte insecte, folosirea în comun a rechizitelor, jucăriilor, tacâmurilor și veselei.[39]

– n.n.]

După ce termină de cuminecat credincioșii, la sfârșitul Liturghiei, preotul este obligat să potrivească (să consume) Sfintele Taine rămase. Prin urmare, el ar fi persoana cea mai expusă. Dacă împărtășirea credincioșilor cu lingurița ar fi o cale de transmitere a infecției ar însemna ca toți preoții să se îmbolnăvească de SIDA, ceea ce nu se confirmă în realitate.

Cei scrupuloși care se împărtășesc trebuie să elimine orice suspiciune, deoarece chiar dacă, prin absurd, s-ar transmite, preotul ia măsuri de precauție. Împărtășirea este precedată de Taina Pocăinței (Spovedanie) unde penitentul își varsă toate necazurile. În eventualitatea că este bolnav de SIDA, se înțelege că va mărturisi și acest lucru. În această situație preotul are mai multe posibilități: fie să-l oprească pentru o perioadă de la Sfânta Euharistie dacă contagiunea a avut loc pe cale sexuală delictuală, fie să-l împărtășească ultimul, fie să-l împărtășească din Euharistia pentru bolnavi care se face din Sfântul Agneț sfințit la Liturghia din Joia Săptămânii Patimilor, uscat și sfărâmat păstrat în chivot pe sfânta masă pentru tot anul.

[deci cu pregătire specifică bolii lui contagioase – n.n.]

În cazurile terminale de SIDA (mai ales la spital) când gura bolnavului este afectată de ulcerații majore, în eventualitatea că preotul mai are de împărtășit și alți bolnavi de SIDA aflați într-un stadiu mai puțin grav sau cu alte boli, pentru a evita transmiterea unor infecții oportuniste de la unii la alții, sau vehicularea altor tulpini de HIV decât cea cu care bolnavul este infectat, după fiecare împărtășire, poate ține lingurița timp de treizeci de secunde la flacăra unei lumânări pusă să ardă pe masă, iar după aceea să o șteargă cu un procovăț.

[canonic ar fi să țină în oțet sau, mai nou, în glutaraldehidă, singurul sterilizant chimic de la ora actuală „sau cu oricare chip ar putea, mai neprimejduitor și canonicesc[40] aceasta ar sugera că poate fi folosit și focul, dacă nu s-ar degrada lingurița – n.n.]

După caz, preotul care slujește în Spitalele de Boli Infecțioase poate cere dezlegare episcopului locului pentru a face împărtășirea cu lingurițe de plastic de unică folosință, care la urmă se vor arde.

[deja începe derapajul… lingurița de plastic încalcă Sfintele Canoane din două puncte de vedere:

  • Fiind de unică folosință aparține deja primitorului, deci ar fi un vas de primire în locul mădularelor cinstite ale omului;

Chiar de ar fi o linguriță unică (nu de unică folosință) pentru acel altar nu este dintr-un material prețios, cum cere liturghierul („să fie din aur sau de argint, sau cel puțin de cositor, aurite sau argintate. Să nu fie de aramă, de fier sau de lemn” evident, cu atât mai puțin de plastic) și evlavia.

– n.n.]

În situații obișnuite (biserici de sat, oraș, mănăstiri, catedrale) ștergerea insistentă a linguriței de către diacon, după fiecare utilizare [ne mirăm că autorul nu descrie forța și durata insistenței ștergerii linguriței. Astfel de caraghioslâcuri apar prin necunoașterea/neaplicarea Sfintelor Canoane – n.n.], cu o bucată de pânză (procovăț) sau, și mai eficient, cu șervețele de hârtie (unice) care la Sfârșitul Sfintei Liturghii se pot arde [și iată introducerea inovației liturgice, urmată probabil de inaugurarea „Sfântului Coș de colecționare a șervețelelor unice de după împărtășanie”, un fel de „The Holy Recycle Bin” din altar. Ce idei năstrușnice mai pot apărea dacă nu se respectă Sfânta Predanie. Este într-un fel de râs, dar mai degrabă de plâns), ar fi o metodă practică și eficace din punct de vedere aseptic. Dacă procovățul sau șervețelele ar fi înmuiate într-un antiseptic, prin deasa ștergere a linguriței s-ar degrada firea Sfântului Sânge. Când sunt mulți credincioși, pentru operativitate, se pot folosi alternativ două sau chiar mai multe lingurițe. Lingurița care se folosește la împărtășire simbolizează cleștele cu care îngerul a luat cărbunele și l-a pus pe gura proorocului (vezi vedenia prorocului Isaia capitolul VI), de aceea în limba greacă se folosește termenul de labis care înseamnă ‘clește’ (instrument de apucat). Cineva a propus un astfel de instrument (pensetă) [„The Holy Forceps” – n.n.] pentru împărtășirea credincioșilor cu Sfântul Trup îmbibat cu Sfântul Sânge, evitându-se astfel contactul cu secrețiile bucale. Adesea, elementele euharistice sunt numite ״cărbune” și ״foc arzător”. Un astfel de instrument nu ar fi străin simbolismului liturgic, împărtășirea cu lingurița s-a introdus abia în secolul VIII-IX .(19)

[deja intrăm în tărâmul necredinței al schimbării mai întâi mici, apoi mari ai Sfintei Predanii, aruncând pe cei de se împărtășesc în necredința prezenței lui Hristos în Sfintele Taine sau cel puțin în necredința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu printr-o exagerată purtare de grijă omenească și o bănuială tulbure că toți cei sănătoși ar fi presupuși bolnavi.

Este apucătura iudaizantă a spălării paharelor și vaselor: Mar 7:4 Și când vin din piață, dacă nu se spală, nu mănâncă; și alte multe sunt pe care au primit să le țină: spălarea paharelor și a urcioarelor și a vaselor de aramă și a paturilor.

Este mascarea lumeștii obsesii igienice și panicii față de boli (atât de răspândită azi) sub o falsă purtare de grijă (în realitate lipsă de evlavie față de Sfintele Taine). Este așa de ușor de a derapa de la chibzuință la necredință și de la evlavie la fanatism, dacă nu se cunosc Sfintele Canoane atât de echilibrate, tocmai fiindcă sunt insuflate de Sfântul Duh. Mare comoară este cunoașterea poruncilor lui Dumnezeu pentru vindecarea minții și apărarea față de căderea atît de rapidă și primejdioasă – fără a ne da măcar seama – în subtilele curse gândite diavolești:

Psa_118:24 Că mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar îndreptările Tale, sfatul meu.

Psa_118:77 Să vină peste mine îndurările Tale și voi trăi, că legea Ta cugetarea mea este.

Psa_118:97 Că am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este.

Psa_118:174 Dorit-am mântuirea Ta, Doamne, și legea Ta cugetarea mea este.

 – n.n.]

În cazul unor bolnavi de SIDA terminali, cu sistemul nervos total compromis, când orice act rațional este suspendat, nu li se poate administra Sfânta Euharistie, decât Taina Sfântului Maslu.

[„Că dacă cineva încă de puțin răsuflă, și desăvârșit nu a murit, însă este întru nesimțire, și nici a lua, nici a mânca poate sau și într-alt chip, scuipă ceea ce-i pun în gură, de este zic cineva aceste fel, se cuvine prezbiterul cu luare aminte, să pecetluiască buzele lui și limba lui cu atingerea și turnarea dumnezeieștilor Taine”.[41] – n.n.]

Unele măsuri de precauție în ce privește administrarea Sfintei Euharistii, nu atât pentru SIDA, cât pentru alte boli cu grad de infecțiozitate mai ridicat, având în vedere scrupulozitățile unor credincioși, n-ar fi cu totul lipsite de utilitate.

[scrupulozitatea obsesivă necredincioasă trebuie vindecată prin Sfintele Canoane și nu ridicată la rang de canon și obicei liturgic. Ține tot de pregătirea prin Sfânta Spovedanie a candidatului la Sfânta Împărtășanie printr-o lămurire (după înțelegerea lui) pentru a scăpa de cugetarea trupească și a crede în prezența lui Hristos în Sfintele Taine. Decât să se împărtășească cu Sfintele Taine necrezând în Ele și fiind obsedat de microbi, mai bine mai se mai amână până i se curăță mintea de neștiință (sau cunoștința mincinoasă), explicându-i-se lămurit problema tocmai pentru a se vindeca și a se elibera atât de obsesii, cât și de necredința în Euharistie și chiar în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Altfel poate să se îmbolnăvească, să moară sau să se osândească pentru Cuminecarea cu nevrednicie, responsabil fiind preotul inovator.

Conform Sfintelor Canoane dacă se împărtășește un bolnav contagios se împărtășește separat, dar dacă nu se știe că un om este bolnav contagios și acesta să împărtășește cu cei sănătoși se lasă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, însă se pregătește duhovnicește, fără compromis.

 Mat 6:31 Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? 32 Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. 33 Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.

 – n.n.]

CAPITOLUL 17

ASPECTE PASTORALE ALE INFECȚIEI CU HIV / SIDA

Dinamica pandemiei HIV/SIDA pune Biserica creștină în fața unor exigențe de ordin misionar-pastoral. Omul modern vrea o Biserică deschisă, receptivă la preocupările și suferințele lui. Altfel, riscă să devină o instituție „desuetă”.

Se impune întreprinderea unei activități pastorale de tip individual, nu global. Oamenii trebuie angajați în credință personal. Atâta vreme cât avem numai credincioși formali (nominali), care figurează doar în registrele parohiale sau, cel mult credincioși ״de duminică”, nu putem vorbi de o Biserică vie ca instituție, pentru că Biserica o formează și credincioșii nu numai preoții și episcopii.

Preotul trebuie să cunoască fiecare credincios în parte, el nu poate lucra impersonal cu masele, ca un funcționar public. Fiecare om este o unicitate. Precum Dumnezeu poartă de grijă individual creaturilor sale și preotul, ca mijlocitor al Cerului, trebuie să procedeze la fel. Asemeni medicului în cadrul circumscripției sale, preotul este dator să cunoască toate bolile trupești și sufletești care־i amenință parohia. Ca orice păstor nenăimit va ști câte oi are în staul, care sunt șchioape sau care sunt pe moarte. Din păcate, preoții moderni vin la casele enoriașilor o singură dată și atunci ca să-i înmormânteze, când ar fi trebuit să vie de atâtea ori să-i învie.

Parohia trebuie să fie o familie, o comunitate iubitoare și vindecătoare, sensibilă la nevoie și necazurile ce se abat asupra unui membru al ei căci ״daca un mădular este bolnav tot trupul suferă”.

Ar fi de dorit ca preotul să aibă un registru de activitate pastorală și eventual un altul cu fișa duhovnicească și psiho-comportamentală a fiecărui credincios.

[nu știm dacă este nevoie de o fișă psiho-comportamentală. Mai degrabă niște însemnări duhovnicești despre pacient și nevoile lui (inclusiv bolile). Totuși se desprinde o concluzie minunată (pentru care am și citat acest studiu) deoarece cuprinde esența pregătirii duhovnicești a creștinilor și pentru Sfânta Împărtășanie: purtarea de grijă personală, după felul unic de a fi al fiecăruia. Dar, să nu uităm! Urmându-se întru totul Sfintele Canoane, inclusiv în măsura cumpătată și cu hotar a dezlegărilor, iar nu inovațiile după propriile păreri – n.n.]

În ultimul timp, Biserica se confruntă cu numeroase cazuri de SIDA, credincioși care fac și ei parte din Trupul mistic al lui Hristos. Biserica nu face discriminare, îi primește pe toți cei care cer ajutorul lui Dumnezeu. Ea îi primește pe credincioșii atinși de SIDA ca o mamă milostivă, sensibilă la tragedia lor. Preotul trebuie să vadă în orice bolnav de SIDA pe Hristos Mântuitorul Care-l v-a întreba la obșteasca judecată dacă I-a cercetat în timpul suferinței.

Pastorația bolnavilor de SIDA nu este simplă. Persoanele infectate cu HIV fac parte din toate categoriile sociale, de la șoferi la artiști. Psihologia lor e cât se poate de nuanțată: unii sunt sceptici, anxioși, irascibili, reticenți la serviciile religioase în timp ce alții sunt resemnați, își recunosc vina și se deschid spre Dumnezeu. E greu pentru un bolnav de SIDA să moară fără să se împace cu Dumnezeu. Suferința trebuie sublimată, centrată în absolut, altfel totul se reduce la o jenă fiziologică. Ar fi absurd ca omul să moară ca un câine.

Preotul va îmbărbăta bolnavii de SIDA, conștientizându-i-i de faptul că șederea noastră pe acest pământ nu este decât un fragment din viața eternă pe care Creatorul ne-a dăruit-o. Speranța în viața veșnică este supapa psihologică, dar și ținta bolnavului de SIDA.[42]

(4) Împărtășania bolnavilor după Sfintele Canoane

Sfânta Biserică a ținut întotdeauna cont și de știința medicală, și de neputințele trupului, nefiind de acord cu nădejdea mincinoasă în Dumnezeu.

Iată ce ne învață Sfânta Scriptură despre știința medicală, foarte potrivit și pentru contextul problemei de acum:

Sir 38:1

Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul. 2 Că de la Cel Preaînalt este leacul și de la rege va lua dar. 3 Știința doctorului va înălța capul lui și înaintea celor mari va fi minunat. 4 Domnul a zidit din pământ leacurile, și omul înțelept nu se va scârbi de ele. 5 Au nu din lemn s-a îndulcit apa, ca să se cunoască puterea Lui? 6 Și El a dat oamenilor știință, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. 7 Cu acestea tămăduiește și ridică durerea; 8 Spițerul cu acestea va face alifiile. Nu este sfârșit lucrurilor Domnului și pace de la El este peste fața pământului. 9 Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului și El te va tămădui. 10 Depărtează păcatul și întinde mâinile spre faptele drepte și de tot păcatul curățește inima ta. 11 Dă miros cu bună mireasmă și pomenire de făină de grâu și junghie jertfe grase, pe cât te ajută puterile. 12 Și doctorului dă-i loc că și pe el l-a făcut Domnul și să nu se depărteze de la tine, că și de el ai trebuință. 13 Că este vreme când și în mâinile lui este miros de bună mireasmă. 14 Că și el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă și sănătate spre viață.

Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Isaac Sirul despre nădejdea mincinoasă în Dumnezeu, o boală puțin cunoscută dar pe care o avem mulți. Ea apare mai ales când suntem la începutul credinței și Dumnezeu ne încurajează prin multe minuni (ca să înțelegem că există lumea nevăzută mai prezentă ca cea văzută și astfel să ne întărim, ca nu cumva să ne descurajăm din obișnuința cea veche a păcatului și din lene și inconsistența sau neîntărirea credinței noastre să ne întoarcem la viața lumească fără de Hristos). Văzând atâta purtare de grijă a lui Dumnezeu, începem să credem că totul ni se cuvine (ca unor „buni practicanți”) și că totul se face corect numai prin credință, astfel că orice dorim și orice pretindem de la Dumnezeu El ne și împlinește, purtându-ne în toate de grijă să ne meargă bine pe pământ (fără a fi nevoie indispensabilă să lucrăm și noi pocăința însoțită cu discernământul chibzuinței – care ni se pare în acea stare de cunoștință mincinoasă a fi o dovadă de necredință din partea noastră).

CUVÎNT XXII

Despre felurile nădejdii în Dumnezeu.

Și ce lucruri trebuie să nădăjduim de la Dumnezeu.

Și cine nădăjduiește nebunește și fără înțelepciune

Există o nădejde în Dumnezeu, care se naște prin credință, din inimă. Aceasta este nădejdea cea bună și cu dreaptă socoteală și întru cunoștință. Și există o alta, mincinoasă, ce se naște din nelegiuire.

Nădăjduiește bine și înțelept în Domnul, acela care nu e deloc prins de grija lucrurilor pieritoare, ci e dăruit ziua și noaptea în întregime lui Dumnezeu, neîngrijindu-se de nici un lucru lumesc pentru multa îndeletnicire cu virtuțile, și toată preocuparea lui e îndreptată spre cele dumnezeiești și de aceea nu se îngrijește să-și pregătească mîncarea și hainele și să-și înfrumusețeze locul sălășluirii trupului și de toate celelalte. Căci Domnul ii va pregăti lui cele de trebuință. Aceasta este cu adevărat nădejdea cea adevărată și atotînțeleaptă.

Drept este ca unul ca acesta să nădăjduiască în Dumnezeu, deoarece s-a făcut robul Lui și stăruie cu sîrguință în lucrul Lui, fără nici o lenevire care-i vine din vreo pricină oarecare. Și drept este ca unuia ca acesta să-i arate Dumnezeu în chip deosebit grija Lui. Pentru că a păzit porunca Lui, care zice : «Căutați mai întîi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și acestea toate se vor adăuga vouă» (Mt., 7, 33); și «Nu purtați grijă de trup» (Rom., 13,14).

Căci cînd ne purtăm astfel, lumea ne pregătește toate ca o roabă și se supune în chip neșovăitor, ca unui stăpîn, cuvintelor noastre și nu se împotrivește voii noastre110. Iar unul ca acesta nu încetează a sta neîncetat înaintea lui Dumnezeu, și nu se predă pe sine grijilor celor de trebuință ale trupului. Și de nimic altceva nu se îngrijește, decît numai să se oprească, pentru frica lui Dumnezeu, de la toată grija măruntă și mare de felul acesta, prin care tinde la plăcere și se îndeamnă la împrăștiere. Lui i se dau și cele de trebuință în chip minunat, fără să se îngrijească de ele și fără să se ostenească pentru ele.

Dar cel ce are inima scufundată cu totul în cele pămîntești și mănîncă pururea țărînă împreună cu șarpele și nu se îngrijește deloc de cele ce plac lui Dumnezeu, ci se ostenește cu toate cele trupești și e desprins și gol de toată virtutea, din pricina întîlnirilor neîncetate și a împrăștierii din mîndrie, căutînd alte și alte pricini pentru acestea, e cu adevărat căzut de la bine din pricina acestei nepăsări și nelucrări. Zici că uneori, cînd e strîmtorat de vreo lipsă sau necăjit de vreun rod al nelegiuirilor lui, spune și el: «Nădăjduiesc în Dumnezeu și El mă va scăpa de grijă și-mi va da ușurare» ? Acestuia îi spun: Nebune, pînă în ceasul acesta nu-ți aminteai de Dumnezeu, ci-L înjurai prin ticăloșia faptelor tale și «numele Lui era hulit din pricina ta între neamuri, precum s-a scris» (Rom., 2, 24), și acum îndrăznești să spui cu toată gura: «Nădăjduiesc în El și El mă va ajuta și va avea grijă de mine» ? Către unii ca aceștia a spus Dumnezeu prin proorocul, rușinîndu-i: «Din zi în zi Mă caută și voiesc să învețe căile Mele; ca unii care au făcut dreptatea și dreptățile Dumnezeului lor nu le-au părăsit, cer de la Mine judecată și dreptate» (Is., 58, 2).

Ca unul din aceștia este nebunul care, neapropiindu-se nici cu gîndul de Dumnezeu, cînd e învăluit de necazuri ridică mîinile sale cu nădejde spre El. Unul ca acesta trebuie adeseori să fie ars cu fierul înroșit în foc, ca să învețe din una și din alta. Căci n-a făcut vreun lucru vrednic de nădejdea în Dumnezeu. Ci pentru faptele lui rele și pentru negrija lui de cele datorate, s-a făcut vrednic de pedeapsă. Dar Dumnezeu cel îndelung răbdător, pentru mila Lui îl rabdă pe el. Drept aceea, să nu se amăgească unul ca acesta și să uite de felul purtării lui și să spună că nădăjduiește în Dumnezeu, căci se va pedepsi. Pentru că nu s-a îmbogățit nicidecum cu faptele credinței. Să nu-și întindă picioarele cu lene și să spună: «Cred că Dumnezeu îmi va dărui mie cele de trebuință, ca unuia ce am petrecut în lucrurile lui Dumnezeu»; sau să se arunce nebunește în fîntînă, negîndind nicidecum la Dumnezeu. Să nu spună după ce a căzut: «Nădăjduiesc în Dumnezeu și El mă va scăpa». Nu te amăgi, nebune ! Nădejdii în Dumnezeu trebuie să-i premeargă osteneala pentru Dumnezeu și sudoarea în lucrul Lui. De crezi în Dumnezeu, bine faci, dar credința are nevoie și de fapte și nădejdea în Dumnezeu se arată în grelele pătimiri pentru virtute. Crezi că Dumnezeu poartă grijă de făpturile Lui și e puternic în toate ? Credinței tale să-i urmeze lucrarea cuvenită și atunci te va auzi Dumnezeu. Nu căuta să strîngi vîntul în pumnul tău, adică să ai o credință fără fapte.

Adeseori cineva străbate, fără să știe, o cale primejduită de vreo fiară sălbatică sau de niscai tîlhari sau de ceva asemănător. Purtarea de grijă cea de obște a lui Dumnezeu se arată în aceea că-l scapă de o astfel de pieire sau îl împiedică de la plecare pentru niscai pricini oarecare, pînă ce trece fiara sălbatică sau scoate pe cineva în cale, care-l întoarce din drum. Iarăși, uneori se află vreun șarpe veninos așezat în drum, fără să fie văzut. Și nevrînd Dumnezeu să-l predea pe om acestei încercări, face pe șarpe dintr-odată să șuiere și să plece din drum sau să pornească înaintea lui și acesta văzîndu-l se păzește și scapă de el, măcar că nu era vrednic din pricina păcatelor lui nearătate, pe care numai El le știa. Dar îl scapă Dumnezeu din mila Lui. Și iarăși se întîmplă adeseori să se surpe o casă sau un zid sau să cadă o piatră și să se rostogolească din locul lor cu zgomot și să se afle șezînd acolo niscai oameni. Dar Dumnezeu poruncește cu iubire de oameni îngerului să le țină pe acelea să nu cadă, pînă ce se ridică aceia de acolo sau îi mișcă de acolo pentru niscai pricini, ca să nu se mai afle nimeni dedesubt. Dar îndată ce pleacă ei, le lasă să cadă. Iar de se întîmplă să fie prins vreunul acolo, face ca să nu se vatăme nicidecum prin aceasta. Prin aceasta voiește să se arate nesfîrșită mărime a puterii Lui.

Acestea și unele ca acestea le săvîrșește purtarea de grijă cea de obște a lui Dumnezeu. Iar dreptul o are nedespărțită de el. Căci celorlalți oameni Dumnezeu le-a poruncit cu dreaptă socoteală să-și chivernisească ei înșiși ale lor și să amestece cunoștința lor cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar dreptul nu are nevoie să-și chivernisească el însuși ale sale cu această cunoștință 110 bis[43]. Pentru că a dobîndit în locul acestei cunoștințe credința, prin care «doboară toată înălțimea ce se ridică împotriva cunoștinței de Dumnezeu» (II Cor., 10, 5). Și el nu se teme de ceva din cele înșirate, căci s-a scris că «dreptul ca un leu se încrede» (Prov., 28, 1), îndrăznind față de orice prin credință, nu ca unul ce ispitește pe Domnul, ci ca unul ce-L vede, ca unul ce s-a înarmat și s-a îmbrăcat cu puterea Sfîntului Duh. Și întrucît grija lui e neîncetată la Dumnezeu, Dumnezeu zice despre el: «Cu el sînt în necaz, izbăvi-l-voi pe el și-l voi slăvi, cu lungime de zile îl voi umple și-i voi arăta lui mîntuirea Mea» (Ps. 90, 15, 16). Deci, cel moleșit și nepăsător în lucrul lui nu poate avea această nădejde. Dar o are cel ce stăruie pururea întru Dumnezeu în toate și se apropie de El prin bunătatea faptelor sale și-și întinde neîncetat privirea inimii sale spre harul Lui, cum a spus dumnezeiescul David : «Slăbit-au ochii mei, nădăjduind eu spre Dumnezeul meu» (Ps. 68, 4). Că Lui I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea în veci. Amin.[44]

***

De aceea Sfânta Biserică atât în privința bolnavilor (pentru a ne învăța a fi chibzuiți și a ne feri de nădejdea mincinoasă în Dumnezeu) cât și în privința celor sănătoși a purtat de grijă cu multă pricepere duhovnicească atât de neputințele trupului, cât și de neputințele gândului, potrivit cu starea fiecăruia administrându-i și Sfintele Taine.

Ea mărturisește cu multă tărie și echilibru despre:

  • purtarea de grijă de obște a lui Dumnezeu;
  • purtarea de grijă specială a lui Dumnezeu față de cei care au ca viață a lor împlinirea Sfintelor Canoane cu smerenie și
  • nepurtarea de grijă prea rea ale celor ce încalcă Sfintele Canoane, dar se obrăznicesc să aibă nădejde mincinoasă.

Toți suntem datori să împreună lucrăm cu purtarea de grijă de obște a lui Dumnezeu prin purtarea noastră de grijă prin evlavia față de Sfintele Canoane și prin chibzuința față de realitățile firii.

Celor bolnavi din Sfânta Mănăstire le asigura bolnița cu biserica ei.

Iată și alte câteva canoane în legătură cu împărtășania atât de diferită a celor bolnavi față de cei sănătoși, cât și variabilă în funcție de gravitatea bolii lor (atât ca stare de epuizare, cât și din punct de vedere al contagiozității).

Scrie însă și Dionisie al Alexandriei lui Favie trimițând „Că un credincios bătrân ce se numea Serapion, a fost jertfit idolilor, bolnăvindu-se greu și trei zile fără glas fiind, întru a patra zi puțin împuternicindu-se, a chemat pe nepotul său, și a zis să vină un iereu. A mers copilul la prezbiterul; și era vreme de noapte. Sau întâmplat însă de a fost prezbiterul bolnav, încât nu a putut să meargă. Și fiindcă eu (zice Dionisie) am fost dat poruncă prezbiterilor, ca să ierte a se împărtăși cei ce se primejduiesc la moarte, mai ales dacă aceasta rugându-se o cer, pentru ca să moară și să se ducă din viața aceasta cu bună nădejde, prezbiterul dar a dat copilului o părticică din preasfânta pâine, și i-a zis că să o ude, și să o toarne în gura bătrânului, și așa făcând copilul, și acela puțin înghițind, îndată și-a dat duhul.” (Eusebiu în Bisericeasca Istorie cartea a 6-a cap 44). Încă și Ilie mitropolitul Critului, scriind către oarecare Dionisie monah zice: „Că dacă cineva încă de puțin răsuflă, și desăvârșit nu a murit, însă este întru nesimțire, și nici a lua, nici a mânca poate sau și într-alt chip, scuipă ceea ce-i pun în gură, de este zic cineva aceste fel, se cuvine prezbiterul cu luare aminte, să pecetluiască buzele lui și limba lui cu atingerea și turnarea dumnezeieștilor Taine”.[45]

  1. -“Pentru cei ce sînt sub canonul pocăinței, gata de moarte, să se respecte vechea lege canonică (Ancira 6,22; Neocez. 2) de a nu fi lipsit de hrana cea mai de pe urmă absolut necesară (a împărtășaniei). Iar dacă cel amenințat de moarte a fost împărtășit și acum s-a însănătoșit, să fie socotit cu cei ce se roagă împreună (în Biserică). Dar în genere, episcopul numai după o cercetare serioasă să împărtășească pe cel amenințat cu moartea, oferindu-i euharistie”. -I ec. 13. […]
  2. -“Nimeni să nu dea euharistia trupurilor moarte, căci scris este: “Luați mîncați” (Matei 26, 25), însă trupurile morților nu pot nici să ia, nici să mănînce”. -VI ec. 83. […]
  3. -I. “Dacă cineva fiind om credincios dar se îndrăcește, se cuvine a se împărtăși cu Sfintele Taine sau nu ? R. Dacă nu defăima taina și nici nu hulește cele sfinte (semn că nu este îndrăcit, ci bolnav) să se împărtășească, dar nu în fiecare zi, căci îi este deajuns numai duminica”. -Timotei 3. […]
  4. -“Dacă cineva suflă puțin și nu a murit cu totul, dar este nesimțitor și nu poate să mănînce nimic sau alt chip scuipă ceia ce i s-a dat în gură, preotul cu luare aminte trebuie să însemneze semnul Crucii numai pe buzele lui, prin atingerea Prea Curatelor Taine”. -CFS, 1,9. […]
  5. -“Se cuvine ca preotul să împărtășească pe cel ce este în pericol de moarte și după ce a mîncat”. Nichifor 9. […]
  6. -I. “Se cuvine a se împărtăși cel îndrăcit? Fiindcă Sf. Timotei (3) într-alt chip a spus, și Sf. Apostoli altfel și urmașii lor într-alt fel R. Dacă cineva suferă de veninul negru (boală de nervi, etc), încît se pare că este îndrăcit, nu se oprește. Dacă cineva se îndrăcește cu adevărat nu se poate împărtăși, fiindcă lumina n-are nici-o împărtășire cu întunericul” (II Cor. 6,14) -Nicolae 4.
  7. -“Dacă cineva va muri neîmpărtășit din neglijența lui să se facă pentru dînsul Liturghii și milostenii, iar cei vîrstnici ai casei care nu l-au ajutat, să fie canonisiți și opriți de la împărtășanie doi ani și cîte o sută de metanii pe zi. Iar dacă va chema pe preot și nu va veni din lenevire, iar bolnavul va muri neîmpărtășit, acel preot să fie oprit de la preoție un an, iar pentru cel mort să se facă 24 de Liturghii”: -ILT, 167. […]
  8. -“Iar de vor fi unii canonisiți ca să nu se cuminice și le va sosi ceasul morții, atunci să se pricestuiască neapărat, ca să nu se lipsească de o sfințenie ca aceasta. Iar de se vor tămădui și se vor scula, atunci iarăși să fie întru porunciții ani să nu se cuminice”. -ILT, 320.
  9. -“Femeia lăuză în 40 de zile, după ce i se va citi rugăciunea de curățire, se poate împărtăși. Însă dacă va fi amenințată de moarte și mai înainte de 40 de zile, ba chiar și fără de moliftă se va împărtăși”. -ILT, 377. […]
  10. -“Nu este îngăduit a se ține Sfintele Taine în casă, mai ales în familie sau a le purta la sine și din îndelungare de vreme să se neglijeze păstrarea lor, ci numai la Biserică pe sfînta masă, căci și credincioșii cînd trec pe lîngă Biserică se închină în semn de salutare a lui Hristos care stă pe scaunul Său în Biserică. Numai în caz de mare nevoie, de persecuții, cînd se duce împărtășania la bolnav poate preotul să ia Sfintele Taine cu sine, dar și atunci cu mare cinste și îngrijire pe cît posibil mergînd cu ele ca la vohodul cel mare, fără a căuta vreun cîștig lumesc”. -Sim. Tes. IX, 82,t. p. […]
  11. -“Pentru împărtășirea bolnavilor din cursul anului, în Joia Mare, se scoate un alt sfînt agneț, îl îmbibă cu sfântul sînge și luni după Paști îl usucă bine pentru a se păstra bine, ca să nu se altereze, căci Trupul și Sîngele care ni se dă nouă în condițiile de viață pămîntească, nu este trupul cel proslăvit și nesupus schimbării, ci: Trupul care a fost răstignit și jertfit, care a dat mărturia cea bună înaintea lui Ponțiu Pilat (I Tim. 6, 13). Trupul care a fost biciuit și batjocorit, care a îndurat scuipări și a gustat fierea. Așijderea și vinul este acum însăși sîngele care a țâșnit din trupul cel împuns cu sulița. Este trupul și sîngele care s-a zămislit de la Duhul Sfînt, s-a născut din Sfîntă Fecioară Măria, a înviat a treia zi, s-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”, N. Cabasila, TDL, xxvii […]
  12. -“Preotul n-are voie să primească plată pentru Sfînta împărtășanie și nici să o trimită celor bolnavi, prin cîntăreț sau altcineva, ca să nu fie pedepsit cu afurisirea”. Trebnic p. 526.
  13. -“Cel amenințat de moarte, dacă este spovedit, și el dorește să primească sfânta împărtășanie, poate s-o primească și după ce a mîncat”. -Trebnic p. 527.[46]

***

În caz de epidemii Sfintele Canoane ne învață să avem grijă cum să se administreze Sfintele Taine pentru a evita atât mândria (celor ce se văd credincioși fiindcă își biruie scârba și frica de boală prin nădejdea în Trupul și Sângele lui Hristos) și deznădejdea (celor înfricoșați de scârbă și de pericolul îmbolnăvirii), cât și atingerea celor sănătoși de cei bolnavi contagios și de cioclii lor (posibil a fi și ei contaminați).

CANONUL 28

 Fiindcă ne-am înștiințat că în osebite Biserici, struguri proaducându-se în Altar, după oarecare păzit obicei, liturghisitorii Altarului împreunându-i pe aceștia cu jertfa cea fără de sânge a proaducerii, așa pe amândouă împreună le împart poporului. Împreună am socotit, ca să nu mai facă vreunul din cei sfințiți aceasta, ci spre viața veșnică, și spre iertarea păcatelor singură proaducerea să se dea poporului. Iar aducerea strugurilor ca o pârgă socotindu-o ei, osebit binecuvântându-o iereii să dea dintr-însa celor ce cer spre mulțumirea dătătorului rodurilor, prin care trupurile noastre, după dumnezeiasca hotărâre, cresc și se hrănesc. Deci dacă vreun cleric ar face afară din cele rânduite, să se caterisească.

 [Apostolic, can. 3, 4; Sinod 6, can. 32, 57, 99; Cartagina, can. 40]

 TÂLCUIRE

 De vreme ce în unele locuri, după oarecare obicei proaduceau unii struguri și îi puneau pe Sfânta Masă, pe care unindu-i prezbiterii cu preacuratele Taine, le împărțeau pe amândouă împreună la norod, pentru aceasta poruncește canonul acesta, ca de acum să nu mai cuteze vreun prezbiter a face aceasta193. Ci dumnezeiasca Cuminecătură singură să o dea celor vrednici, pentru viața veșnică, și pentru iertarea păcatelor lor194. Iar struguri ca pe o pârgă să-i blagoslovească cu osebită rugăciune, și să-i împartă norodului, spre mulțumirea lui Dumnezeu. Iar care va face afară de canonul acesta, să se caterisească. Citește și pe cel al 3-lea apostolesc.

‎ 193 Drept aceea și preoții și arhiereii trebuie în vreme de ciumă, să întrebuințeze ‎chip spre a‎ împărtăși pe cei bolnavi, care să nu calce canonul acesta, punând în stafidă ‎sfântul trup, ci în‎ vreun vas sfințit, și de acolo să-l ia sau ciocli sau bolnavii, cu lingurița. Apoi vasul ‎cu lingurița‎ să se puie în oțet, și oțetul să se verse acolo unde se spală preoții după sfânta ‎Liturghie sau cu‎ oricare chip ar putea, mai neprimejduitor și canonicesc.‎

‎ 194 Și nu numai osebit de struguri (sau de poamă) se cuvine a se da ‎dumnezeiasca Împărtășire, ‎‎ ci de osebită și de însuși părticelele celelalte puse în Sfântul Potir. Pentru aceasta ‎și Simeon al ‎ Tesalonicului (cap 94) zice, că preoții se cuvine bine să ia aminte, a nu împărtăși ‎pe creștini din ‎ părticelele (adică din cea scoasă pentru Născătoarea de Dumnezeu, din cetele ‎cele 9, nici din ‎ părticelele cele scoase pentru fiecare nume ce pomenesc) ci din însuși trupul ‎Domnului. Iar de‎ vor fi mulți cei ce au să se împărtășească (precum urmează mai ales în joia cea ‎mare, la ‎sărbătoarea nașterii Domnului, la al Sfinților Apostoli, și al Născătoarei de ‎Dumnezeu) atunci‎ să nu puie părticelele în sfântul Potir, pentru ca să nu greșească, să împărtășească ‎pe vreunul ‎dintr-însele, ci să le lase pe sfântul Disc, și după ce va împărtăși pe norod, atunci ‎punându-le,‎ ‎va săvârși, precum așa obișnuiesc a face și la lavrele cele mari ale Sfântului ‎Munte. Îngrijindu-se prezbiterii la niște zile ca acestea, a scoate Agneț mai mare ‎după analogia norodului ce are ‎a se împărtăși.[47]

După cum observăm mai sus nu numai mirenii sănătoși nu se împărtășesc după bolnavi (și după cei posibil contaminați), dar nici preoții și nici arhiereii nu trebuie să o facă. Dar nici nu se folosește vreo astfel de practică pentru cei sănătoși. În privința lingurițelor de unică folosință la bolnavi necanonicitatea ar consta nu în prudența obligatorie în cazul celor contagioși, ci în faptul că ar fi un recipient de primire personal, mai necinstit și nepotrivit decât gura oricărui om. Vedem că nu se folosește nici flacăra ci dezinfectantul uzual atunci (oțetul Ioan 19:29 Și era acolo un vas plin cu oțet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oțet, l-au dus la gura Lui. 30 Deci după ce a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a. Și plecându-Și capul, Și-a dat duhul.).

Totuși acest canon lasă [doar în condiții excepționale și anume numai atunci când se cunoaște sau se presupune că cel ce se împărtășește este bolnav contagios (iar nu ca o regulă generală ce ar sădi scârba, necredința în Sfintele Taine și bănuiala că dintre cei ce se împărtășesc măcar unul este bolnav)] loc și pentru alte mijloace ce ar putea înlătura primejdia (contaminării nu de la Sfintele Taine, ci de la obiectele atinse de cel bolnav)/mândria, dar cu condiția să rămână și canonice (pentru a nu se arunca Sfintele Taine în locuri necuvioase și pentru a nu se acuza de necredință cei ce se împărtășesc sau cei care împărtășesc. Să nu se sugereze că S-ar putea îmbolnăvi Hristos sau credincioșii prin Sfânta Împărtășanie sau că în Ea nu ar fi Trupul și Sângele lui Hristos, ci doar pâine și vin ce Le simbolizează).

În felul acesta se urmează smereniei lui Hristos care ne-a învățat:

Mat 4:6 Și I-a zis: Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău”. 7 Iisus i-a răspuns: Iarăși este scris: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”.

***

Noi credem că nu numai Sfintele Taine au puterea să vindece toată boală și să omoare tot microbul (sau să alunge toată otrava), ci (la fel ca și Ele) și aghiazma, și facerea Sfintei Cruci, lucrând prin toate Însuși Atotputernicul Dumnezeu. Dar mai credem că El face acestea ca regulă doar prin cei smeriți (sau prin excepția de la regulă ca prin minune să vindece vreo necredință) și nu în mod magic (automat, indiferent de ce face primitorul). Altfel nu ar aduce osândă ± boală ± moarte în cazul celor nevrednici:

1Co 11:27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. 28 Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. 29 Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. 30 De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit. 31 Căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați. 32 Dar, fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea.

Nu trebuie să uităm, însă, că cei smeriți lucrează prin credința lor lămurită atât cele suprafirești, dar și cele firești, în mod canonic. Adică împreună-lucrează cele ale contemplației, cu cele ale chibzuinței.

Lucrează împreună cu tainele credinței (cunoștința că în Împărtășanie este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos) și cele pe care le învață (tot prin darul de la Dumnezeu) în mod firesc adică tocmai cunoașterea practicilor canonice și medicale. Ei lucrează cu smerenie ostenitoare tot ceea ce este omenește posibil pentru a evita îmbolnăvirea (punându-și nădejdea în Dumnezeu iar nu în propria iscusință, de care însă nu se leapădă, fiind tot un dar al Lui pentru care Îi mulțumesc folosindu-l cu frică să nu păcătuiască neglijându-l. Ba mai au și recunoștință pentru că l-au primit și nu îl țin în nelucrare).

Ortodoxia crede în sinergie. Și Dumnezeu face totul, dar și dacă omul face totul. Dacă vrea să se mântuiască este dator să împreună-lucreze totul (și încă la capacitate maximă) cu Dumnezeu. Nu trebuie să lase pe Dumnezeu să facă totul, făcând pe viteazul, credinciosul, Sfântul, nelucrând paza firii.

Cu alte cuvinte Dumnezeu păzește, după ce omul a făcut tot ceea ce putea ca să păzească. Dumnezeu oprește transmiterea bolii prin Sfintele Taine, dacă preotul atunci când știe că împărtășește un om bolnav, îl împărtășește potrivit cu boala lui și îi ferește pe cei sănătoși să se îmbolnăvească de la el. Preotul sădește credința în puterea însănătoșitoare și păzitoare a Sfintelor Taine împărtășindu-i pe cei sănătoși cu o singură linguriță, dar sădește și practica chibzuinței smerite prin aplicarea tuturor mijloacelor omenești canonice de a opri transmiterea bolii prin linguriță, atunci când are de a face cu un om contagios.

Nu înseamnă însă a face o regulă profilactică exagerată privindu-i pe toți cei sănătoși ca eventuali bolnavi, fiindcă aceasta ar încălca Sfintele Canoane care rânduiesc împărtășania diferită a celor sănătoși față de a celor bolnavi. Dacă ar exagera necanonic și-ar mărturisi necredința în Sfintele Taine sau ar induce în cei păstoriți de el această necredință, înjugată cu o bănuială obsesivă față de cei ce se împărtășesc că ar fi bolnavi. Aceasta ar fi duhul minciunii ridicat la rang de regulă.

În caz că preotul nu știe că printre sănătoși există vreun bolnav, Dumnezeu îi ferește pe cei sănătoși, dacă și preotul a făcut o spovedanie cu trezvie a tuturor celor ce se împărtășesc, cuminecând separat cu pregătire specială și variată (conform Sfintelor Canoane) pe cei bolnavi și refuzând Sfânta Împărtășanie celor ce nu sunt vrednici. Hristos lucrează dumnezeiește prin Sfintele Taine, dacă și preotul a făcut tot ceea ce putea omenește ca să-i ferească pe fiii săi atât de bolile sufletești, cât și de bolile trupești. Cei ce cei ce se împărtășesc cu nevrednicie se pot îmbolnăvi cu mult mai mult prin aceasta – ba chiar pot să și moară în osândă – decât de la atingerea cu microbii proveniți din neglijența sau din nădejdea mincinoasă a celui trufaș).

În acest caz de grijă duhovnicească chibzuită și Dumnezeu face totul, astfel că nimeni nu se îmbolnăvește. Dacă preotul, însă, nu se îngrijește Dumnezeu poate lăsa bolile să îl afecteze pe el sau pe păstoriții lui pentru a-l sau a-i corecta de mândria și/sau neglijența lor.

***

Haideți să vedem acum că nu numai Sfintele Taine ci și aghiazma, și Sfânta Cruce, ba chiar și simpla credință Ortodoxă (lucrată prin pocăință smerită) ne ferește de îmbolnăvirea care nu este de la Dumnezeu:

În acea vreme Domițian, Cezarul Romanilor (81-96), a ridicat prigonire mare asupra creștinilor. Ioan a fost pîrît la dînsul și, prinzîndu-l eparhul Asiei, l-a trimis legat în Roma la Cezar unde, pentru mărturisirea lui Hristos, mai întîi l-au bătut, apoi l-au adăpat cu un pahar de otravă, plin cu venin aducător de moarte. Dar el nu s-a vătămat de otravă, după cuvîntul lui Hristos: „Și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma” (Marcu 16,18). […]

În aceeași vreme era un creștin, care ajunsese în mare sărăcie, și neavînd cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotărît din prea mare neliniște să se sinucidă, rugînd pe un fermecător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaș al creștinilor și prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creștinul, luînd de la dînsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială și se temea, neștiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnînd cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dînsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos și nu simte nici o durere. Însă, neputînd suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luînd-o, a mers la casa lui. Gîndindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia și l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Și iar a alergat la evreu, arătîndu-i-se lui sănătos și ocărîndu-l că este neiscusit în meșteșugul său.

Iar evreul, cutremurîndu-se, l-a întrebat ce făcea cînd o bea El îi zise: „Nimic altceva decît numai cu sfînta Cruce am însemnat paharul„. Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrînd să afle adevărul, a dat din aceeași otravă unui cîine, care bînd din ea îndată a murit înaintea lui.

Văzînd aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creștin, spunîndu-i cele ce li s-au întîmplat lor. Sfîntul l-a învățat pe evreu să creadă în Hristos și l-a botezat. Iar creștinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fîn, pe care Apostolul cu semnul Crucii și cu rugăciunea prefăcu în aur fînul, poruncindu-i ca din acel aur să-și plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-și hrănească pe cei ai casei lui.[48]

Așadar nu numai Sfintele Taine ne feresc de moarte și boli, omoară microbii și iau otrava din pahar, ci și Sfânta Cruce, la cei smeriți sau dacă există șansa pocăinței prin minune (ca o excepție de la regulă, fiindcă cel ce dorea să se sinucidă nu era în smerenie și nici evreul, dar Dumnezeu știa că amândoi o să se smerească prin minune. Aveau smerenie virtuală). Dumnezeu de multe ori face excepție de la reguli prin minuni, dar noi suntem datori să ne conducem după reguli (Sfintele Canoane) și să nu-i cerem lui Dumnezeu să facă excepție pentru noi.

Dar nu numai atât, dacă orice Ortodox este smerit și lămurit în credință, și face totul spre a nu se arunca în primejdie (fără a fi obsedat de frica bolii sau a nădăjdui în sine), purtând grijă (nu îngrijorare) de toate cele omenești, dar lăsându-se și în toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, atunci nu se va îmbolnăvi decât cu acele boli care îi sunt de folos pentru mântuirea sufletului.

Ier 17:5 Așa zice Domnul: „Blestemat fie omul care se încrede în om și își face sprijin din trup omenesc și a cărui inimă se depărtează de Domnul. 6 Acela va fi ca ierburile pustiului și nu va vedea când va veni binele, ci va locui în locurile arse ale pustiului, în pământ neroditor și nelocuit. 7 Binecuvântat fie omul care nădăjduiește în Domnul și a cărui nădejde este Domnul, 8 Deoarece acesta va fi ca pomul sădit lângă ape, care-și întinde rădăcinile pe lângă râu și nu știe când vine arșița; frunzele lui sunt verzi, la timp de secetă nu se teme și nu încetează a rodi.

[…]

Mar 16:17 Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, 18 Șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși.

Nu suntem de acord cu lucrarea demonică a penticostalilor ce iau șerpi în mână ca să arate că nu se vatămă pentru că sunt credincioși (lucrând în realitate ca și hindușii prin dresaj și puteri diavolești). Însă cu totul alta a fost lucrarea Sfântului Apostol Pavel când a fost mușcat de viperă fără să vrea, arătându-se puterea lui Dumnezeu și curăția Sfântului:

Fap 28:3 Și strângând Pavel grămadă de găteje și punându-le în foc, o viperă a ieșit de căldură și s-a prins de mâna lui. 4 Și când locuitorii au văzut vipera atârnând de mâna lui, ziceau unii către alții: Desigur că ucigaș este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deși a scăpat din mare. 5 Deci el, scuturând vipera în foc, n-a pătimit nici un rău. 6 Iar ei așteptau ca el să se umfle, sau să cadă deodată mort. Dar așteptând ei mult și văzând că nu i se întâmplă nimic rău, și-au schimbat gândul și ziceau că el este un zeu.

Tot așa, nu este pe placul lui Dumnezeu să facem bravadă cu minunile (nici măcar cu cele ale Sfintelor Taine) forțând pe Dumnezeu să ne apere ca să ne dovedim „marea noastră credință” (în realitate lenevindu-ne în purtarea noastră de grijă și chibzuință), dar nici să ne facem obsedați de infecții și necredincioși în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Ce frumoase sunt Sfintele Canoane și ce echilibru au ele. Ele ne ajută să ne eliberăm rațiunea de alegere în diferite situații (punându-ne la îndemână gândirea Sfinții Părinți), pentru a o putea lucra degajată în observarea firii și particularului persoanelor cărora le slujim, dar mai ales în cunoașterea de sine care duce la pocăință și Îl descoperă minții pe Dumnezeu. În felul acesta putem feri mintea de împrăștierea și mândria inovațiilor pentru a sta simplă, cu frică și recunoștință în contemplația Sfintei Treimi. Nu degeaba Sfinții Părinți ne învață că Ortodoxia este adevărata fire a lucrurilor. Ea ne învață ce să facem prin Sfintele Porunci, cum este realitatea prin Dogme și pe Cine să adorăm prin Teologie, dezvăluindu-ne bunătatea Lui prin Iconomie.

Psa 13:5 Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepților. [deci a celor care respectă cu evlavie Sfintele Canoane – n.n.]

Mar 7:1 Și s-au adunat la El fariseii și unii dintre cărturari, care veniseră din Ierusalim. 2 Și văzând pe unii din ucenicii Lui că mănâncă cu mâinile necurate, adică nespălate, cârteau; 3 Căci fariseii și toți iudeii, dacă nu-și spală mâinile până la cot, nu mănâncă, ținând datina bătrânilor. 4 Și când vin din piață, dacă nu se spală, nu mănâncă; și alte multe sunt pe care au primit să le țină: spălarea paharelor și a urcioarelor și a vaselor de aramă și a paturilor. 5 Și L-au întrebat pe El fariseii și cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă cu mâinile nespălate? 6 Iar El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, fățarnicilor, precum este scris: „Acest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”. 7 Dar în zadar Mă cinstesc, învățând învățături care sunt porunci omenești. 8 Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, țineți datina oamenilor: spălarea urcioarelor și a paharelor și altele ca acestea multe, pe care le faceți. 9 Și le zicea lor: Bine, ați lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră!

Mat 6:24 Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona. 25 De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? 26 Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? 27 Și cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? 28 Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. 29 Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. 30 Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? 31 Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? 32 Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. 33 Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.

Deci nu mor și nu se îmbolnăvesc nu numai cei ce se împărtășesc cu vrednicie, ci și cei ce-și fac cruce. Și nu numai ei, dar și cei ce cred în Sfânta Cruce, în Sfintele Taine, în Sfintele Porunci și în toate cele șapte daruri ale Sfântului Duh:

Mar 16:16 Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.

Isa 11:2 Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. 3 Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu. Și va judeca nu după înfățișarea cea din afară și nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc, 4 Ci va judeca pe cei săraci întru dreptate și după lege va mustra pe sărmanii din țară. Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui și cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege.

Dar oare toți care se împărtășesc și toți care împărtășesc au astfel de credință?

Și oare credința nu se manifestă tocmai prin respectarea sfintelor canoane, deci și a celor referitoare la grija specială față de cel bolnav (și față de cei sănătoși care se împărtășesc după cei bolnavi)?

Un bătrân cu un ucenic mergeau pe un drum și au întâlnit un șarpe. Amândoi au fugit de el. Ucenicul întreabă:

  • Și tu te temi Avvo?
  • Da, și eu mă tem… de mândria ce ar fi urmat dacă nu fugeam de șarpe…

***

Iată și cum se folosește puterea sfințitoare și curățitoare a aghiazmei (însoțită întotdeauna și de regulile de igienă, dar fără exagerări):

RÂNDUIALA ce se face când se va întâmpla să cadă ceva spurcat în fântâna cu apă Se vor scoate mai întâi 40 vedre de apă vărsându-se afară; apoi aprinzând Preotul luminări și luând cădelnița, cădește fântâna împrejur, și toarnă agheasmă de la Botezul Domnului în chipul crucii, de trei ori. Și întorcându-se cu fața spre răsărit se roagă așa; […]

RÂNDUIALA ce se face când se va întâmpla să cadă de curând ceva spurcat sau necurat în vasul cu vin, cu untdelemn, cu miere sau altceva. Se cuvine ca necurăția ce a căzut să se scoată și să se lepede afară, iar vinul, untdelemnul sau orice alta să se toarne în alt vas, și vasul deșertat să se spele bine pre dinăuntru și pre dinafară. Apoi Preotul luând cădelnița cădește acest vas pre dinăuntru și pre dinafară vărsând într-însul agheasmă de la Botezul Domnului, făcând chipul Crucii de trei ori. Apoi iarăși toarnă într-însul vinul, untdelemnul sau orice alt lichid. Și cădind se roagă așa; […]

RUGĂCIUNE la vasul spurcat. Se cuvine a-l spăla, și turnând în el agheasmă în chipul Crucii, Preotul zice rugăciunea aceasta:[49]

***

Sfinții pomeniți de războinici (între timp și-au schimbat numele site-ului, arătând și o schimbare duhovnicească spre blândețe, cum îi șade bine războiului duhovnicesc al adevărului) aveau de înfruntat necredința celor ce îi priveau și de aceea recurgeau la acest gest necanonic (ca o excepție minunată de la canoane) tocmai pentru a-i învăța despre puterea Sfintelor Taine pe cei necredincioși ce-i priveau. De aceea îi și ajuta Hristos pentru a nu se îmbolnăvi, datorită gândului lor sănătos.

Nu numai atât doreau să-i învețe, ci să-i și dezvețe de o boală (azi aproape generalizată) numită ipohondrie (dezechilibru nervos manifestat prin teama exagerată de a contracta o boală sau prin ideea fixă că suferi de o boală pe care în realitate n-o ai și care te face să te crezi bolnav fără să fii și, din cauza asta, să fii posomorît și supărăcios[50]) provenită de la farisei și iudei, favorizată de cugetarea trupească (care are ca simptome, printre altele: mania igienei, scârba de murdăria trupească, scârba și/sau disprețul față de cel ce nu are același standard de igienă și frica de moarte provenită din gânduri), de care azi sunt foarte mulți cuprinși, uitând că:

Mat 15:1 Atunci au venit din Ierusalim, la Iisus, fariseii și cărturarii, zicând: 2 Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă pâine. 3 Iar El, răspunzând, le-a zis: De ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? […] 7 Fățarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: 8 „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. 9 Și zadarnic Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor”. 10 Și chemând la Sine mulțimile, le-a zis: Ascultați și înțelegeți: 11 Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. 12 Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: Știi că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat? 13 Iar El, răspunzând, a zis: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. 14 Lăsații pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; și dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă. 15 Și Petru, răspunzând, I-a zis: Lămurește-ne nouă pilda aceasta. 16 El a zis: Acum și voi sunteți nepricepuți? 17 Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară? 18 Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. 19 Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul când vedea vreun om atins de scârba și frica exagerate de microbi lua o bucată de rahat sau o bomboană, îi atingea pantofii și așa le mânca, pentru a-l curăți de boala duhovnicească pe musafir. El îi sădea acestuia înțelegerea că și bolile contagioase, deși sunt produse cu siguranță de microbi, nu au putere asupra noastră decât dacă îngăduie Dumnezeu.

Pentru gândul lui sănătos Dumnezeu nu l-a lăsat să se îmbolnăvească (decât de cancerul pe care așa de mult și l-a dorit de dragul suferinței pentru Hristos).

Așadar nu doar Sfintele Taine, aghiazma și Sfânta Cruce biruie bolile și ne apără de microbi, ci chiar și gândul cel bun în Hristos face același lucru, fiindcă el este o împărtășanie cu Dumnezeu – Cuvântul prin minte.

Însă, dacă noi vom repeta gestul Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul (neavând smerenia și credința sa) avem mari șanse de a ne îmbolnăvi. Gândul mândru și nelămurit în credință este poarta tuturor bolilor și chiar și a morții.

Iar uneori și diavolii își feresc boală fiii lor pentru a-i băga într-o mai mare mândrie (și a-i deruta pe adepți că păgânismul, erezia și exagerările propovăduite de ei ar fi dumnezeiești) întărindu-le înșelarea că ar avea sfințenie:

Sfântul Francisc de Assisi a sărutat rănile leproșilor și a rămas nevătămat.[51]

E adevărat că îl și ajuta firea bolii leprei care nu este prea contagioasă și are timp de incubație lung[52].

Dacă cineva va imita (fără să aibă adevărata lor lucrare lăuntrică) pe Sfinți fără discernământ și va face din gestul lor o regulă, din covârșitoarea lui mândrie se va asemăna cu sărmanul înșelat Francisc de Assisi. Iar dacă nu va fi chiar în halul acela, ci va face aceasta din nelămurirea în credință și necunoașterea Sfintelor Canoane, este posibil ca Stăpânul să îl lase să se îmbolnăvească pentru a-l aduce la smerenie, chibzuință și ascultarea de Sfintele Canoane.

Dacă preotul/omul nu știe că se împărtășește vreun bolnav este cu siguranță apărat de Dumnezeu fiindcă nu poate nici un microb să biruie pe Împăratul Slavei.

Iar dacă se împărtășește/slujește nevrednic și/sau nepregătit este posibil să se îmbolnăvească nu din cauza vreunui microb sau boli contagioase, ci tocmai datorită împărtășaniei cu nevrednicie care duce la osândă, boală și moarte, tocmai datorită gândului rău (virusul cel mai primejdios, rădăcina tuturor bolilor și strămoșul tuturor microbilor) și firii stricate a primitorului. Iar uneori se îmbolnăvește și preotul ca să ia altă dată aminte să nu mai împărtășească pe cei nevrednici.

***

Mai observăm în Sfintele Canoane de mai sus că un alt mijloc pentru a nu se schimba firea Trupului și Sângelui Stăpânului (cu produse ale trupului și sângelui celor ce se împărtășesc) este pregătirea unei cantități suficiente de Sfinte Taine.

Nu este vorba de scârba de a nu se împărtăși cu trupul și sângele credincioșilor dinainte, fiindcă se pun deoparte și miridele sfinților (deci nu este o frică de contaminare de la sfinți sau scârbă față de ei), ci de grija de a rămâne pentru împărtășanie Trupul și Sângele lui Hristos în potir și cu Ele să se facă Cuminecarea. Dacă nu trebuie să ne împărtășim cu miridele scoase întru pomenirea sfinților pentru a nu rămâne cumva fără de împărtășania cu Trupul lui Hristos, este logic să nu ne împărtășim nici cu trupul și/sau sângele celorlalți credincioși. Observăm, însă, indirect, că și pe vremea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul nu toți se împărtășeau (nici chiar cei din Sfântul Munte) decât la praznicele mai mari, iar acest obicei este încuviințat cu mult discernământ de autorul cărții despre „deasa împărtășanie” fiindcă el îndemna la o continuă împărtășanie doar pe acei care se și pregăteau cu seriozitate pentru aceasta (și tocmai pentru o mai fierbinte pocăință). În nici o clipă a existenței sale și în nici vreo propoziției nu a îndemnat la o deasă împărtășanie (și nici măcar rară) de-a valma pregătiți-nepregătiți/vrednici-nevrednici (cum o fac azi exagerații care păstrează desul și anulează pregătirea, răstălmăcindu-l pe Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul. Ei sunt de fapt nelămuriți în ce înseamnă și cum se poate obține adevărata Cuminecare cu Sfintele și Înfricoșătoarele lui Hristos Taine, înlocuind-O cu împărtășania cu osândă, boală și moarte sub pretextul unui ritual religios ridicat la rangul de mântuire automată).

Drept aceea și preoții și arhiereii trebuie în vreme de ciumă, să întrebuințeze ‎chip spre a‎ împărtăși pe cei bolnavi, care să nu calce canonul acesta, punând în stafidă ‎sfântul trup, ci în‎ vreun vas sfințit, și de acolo să-l ia sau ciocli sau bolnavii, cu lingurița. Apoi vasul ‎cu lingurița‎ să se puie în oțet, și oțetul să se verse acolo unde se spală preoții după sfânta ‎Liturghie sau cu‎ oricare chip ar putea, mai neprimejduitor și canonicesc.‎

‎ 194 Și nu numai osebit de struguri (sau de poamă) se cuvine a se da ‎dumnezeiasca Împărtășire, ‎‎ ci de osebită și de însuși părticelele celelalte puse în Sfântul Potir. Pentru aceasta ‎și Simeon al ‎ Tesalonicului (cap 94) zice, că preoții se cuvine bine să ia aminte, a nu împărtăși pe creștini din părticelele (adică din cea scoasă pentru Născătoarea de Dumnezeu, din cetele ‎cele 9, nici din ‎ părticelele cele scoase pentru fiecare nume ce pomenesc) ci din însuși trupul ‎Domnului. Iar de vor fi mulți cei ce au să se împărtășească (precum urmează mai ales în joia cea mare, la sărbătoarea nașterii Domnului, la al Sfinților Apostoli, și al Născătoarei de Dumnezeu) atunci să nu puie părticelele în sfântul Potir, pentru ca să nu greșească, să împărtășească pe vreunul dintr-însele, ci să le lase pe sfântul Disc, și după ce va împărtăși pe norod, atunci punându-le, va săvârși, precum așa obișnuiesc a face și la lavrele cele mari ale Sfântului Munte. Îngrijindu-se prezbiterii la niște zile ca acestea, a scoate Agneț mai mare după analogia norodului ce are a se împărtăși.[53]

Stafida oprită de a nu fi purtătoare a împărtășaniei împărtășanie era echivalentul de atunci al lingurițelor de unică folosință.

Dezavantaj canonic față de lingurița de unică folosință: se amesteca cu Sfintele Taine.

Avantaje față de lingurița de unică folosință:

  • primitor al Sfintelor Taine era chiar omul prin intermediul linguriței obștești și nu un obiect de plastic de folosință personală întrebuințat de om în locul gurii;
  • se folosea numai pentru cei bolnavi contagioși, iar nu generalizat pentru toți oamenii.

Scorul este 2:1 în favoarea stafidei. Dar și aceasta era oprită de Sfinții Părinți, din râvna lor de a urma cu scumpătate Sfintelor Canoane.

(5) Sfânta Împărtășanie = test de biruire a scârbei prin credință?

Nicidecum, iată ce ne învață Sfânta Biserică:

A povestit avva Daniil Faranitul, că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un skitiot, că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui zicând că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, pâinea care o luăm, ci închipuire. Și au auzit doi bătrâni, că zisese acest cuvânt dar știindu-l că este mare la viață, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Au venit deci la el și i-au zis: „Avvo, cuvânt de necrezut am auzit, cum că pâinea cu care ne împărtășim, nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire”. Zis-a bătrânul: „Eu sunt cel ce am zis aceasta”. Iar ei îl rugau zicând: „Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Căci noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat, iar paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat și nu-i închipuire. Ci precum întru început țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâinea, pentru care a zis, că «Trupul Meu este», așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos”. Iar bătrânul a zis: „De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit”. Iar ei au răspuns: „Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă”. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el zicând: „Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel din neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase!” Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta, ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa!” Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile. Împlinindu-se dar săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai lor ca un prunc și când întindea mâna preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer, având cuțit și jertfind Pruncul, a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, îngerul tăia din Prunc bucățile mici și când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne cu sânge. Acesta s-a înfricoșat și a strigat: „Cred Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău!” Și îndată s-a făcut carnea cea din mâna lui pâine după taină. S-a împărtășit deci, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: „Dumnezeu știe firea omenească, că nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin, la cei ce primesc cu credință”. Și au mulțumit ei lui Dumnezeu pentru bătrânul, că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui, ducându-se apoi câteștrei cu bucurie la chiliile lor.1

Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine, ca și cel mai de sus bătrân îndoindu-se și necrezând, de ceilalți frați fiind luat la slujbă, povestea ce i s-a arătat, fiindcă frații cei ce-l luaseră pe el, se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor și să lepede astfel gândurile necredinței. Deci după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit fratele: „După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperemântul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se, și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și după foc mulțime de îngeri, în mijlocul lor fiind un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau, au junghiat Pruncul iar Sângele Lui l-au turnat în pahar. Apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Îndată atunci s-au făcut pâinile Trup și când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat dar neputînd să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: «Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta aceea ce ai cerut?» Și eu am zis: «Milostiv fii mie, Doamne, că nu pot să mănânc trup». Și iarăși glasul a zis: «Cunoaște, dar, că de putea omul să se împărtășească cu trup, trup s-ar fi dat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și pentru aceasta Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu!» Iar eu am zis: «Cred, Doamne!» Și aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea, pâine. Și mulțămind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea, acoperământul bisericii deschis și pe dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși la ceruri înălțându-se”. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce le povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.1[54]

Dacă Dumnezeu știe că nu putem mânca nici carne crudă, nici sânge, chiar dacă sunt ale Lui (și nici nu ne cere aceasta pentru a ne dovedi credința), știe că noi cu atât mai mult ne-am scârbi să mâncăm microbii, mucii, saliva, rujul și strugurelul altora (deci nu ne cere nici aceasta să o facem). Dimpotrivă ne învață cum să ne împărtășim canonic pentru a nu preface Sfintele Taine în teste de a ne dovedi credința (prin faptul că ne biruim scârba de modul în care ne sunt administrate, mutându-ne mintea de la Dumnezeu la cele văzute din afară) ci a le avea ca hrană în liniștea minții ce gustă pe Dumnezeul cel nevăzut, văzându-și propria păcătoșenie și neputință dinlăuntru.

După cum vom vedea, însă, Sfintele Canoane nu învață despre lingurița de unică folosință, nici de „catapultarea” de pe linguriță în guriță a Sfintelor Taine, ci de mult mai fireasca pregătire personală și personalizată (potrivită cu cel care se împărtășește), făcută de către un preot pregătit la rândul lui pentru aceasta (prin pocăință serioasă personală și prin cunoașterea Sfintelor Canoane).

Într-un fel se împărtășesc copiii, într-un fel adulții, într-un fel bătrânii. Într-un fel bolnavii, într-un fel bolnavii contagioși sau cei presupuși a fi contagioși, într-un fel se împărtășesc cei aflați pe moarte, în alt fel cei sănătoși. Într-un fel clericii, într-un fel mirenii. Într-un fel cei împrăștiați, într-un fel cei ce se liniștesc, într-un fel cei care se pocăiesc fierbinte, în alt fel cei mai reci. Într-un fel călugării, într-un fel schimnicii, într-un fel pustnicii.

Într-un fel variabil se pregătesc, dar într-un fel variabil se și împărtășesc.

Cei nevrednici și cei nepregătiți, însă, nu ar trebui să se împărtășească niciodată, pentru a nu-și agonisi osândă, moarte sau boală.

***

Nu numai că Dumnezeu nu ne supune la teste de scârbă pentru credință, dar ne și îndatorează să nu mâncăm nimic necurat (deci să păstrăm și regulile de igienă alimentară), și dacă încălcăm această datorie ne oprește de la Sfânta Împărtășanie:

NECURĂȚIA

  1. -“Căzînd ceva necurat în fîntînă sau în ulei sau în apă sau în vin, cel ce va bea din acelea, trei zile să postească de carne și brînză și șapte zile să nu se împărtășească”. -Sf. I. Post. 47.[55]

N-ai mâncat mortăciune sau sugrumat sau sfâșiat de lup sau bătut și ucis de păsări, ori nu te-ai spurcat cu altele ca acestea, ce sunt oprite de Sfintele canoane de a fi mâncate?[56]

Dacă se întâmplă din negrija preotului (sau din accident) profanarea sau vomitarea Sfintelor Taine, acesta este pedepsit pentru negrijă, dar nu este obligat să mănânce necurății și nici măcar voma proprie, cu atât mai puțin voma altuia. Însă nicăieri nu se spune să se facă o regulă din luarea (sau punerea) Sfintelor Taine cu o linguriță (sau într-un recipient) care să se ardă cu dispreț, pentru a se feri Sfântul Potir de profanările secrețiilor omenești.

Ferirea de introducere a corpilor străini în Sfântul Potir trebuie să se facă prin grija preotului, iar nu prin introducerea unor alți corpi străini, necanonici. Nu se canonizează ci se canonisește neglijența preotului de la spovedanie (care lasă pe cei nepregătiți, neglijenți și/sau neevlavioși să se împărtășească), pentru a deveni „igienice” Sfintele Taine. Nu se face din neglijență sau exagerare canon (regulă, metodă prin introducerea linguriței de plastic) ca preotul să se lenevească fără frică dinspre pregătirea „cu frică și cutremur” (nu numai a Sfintelor Vase ci și a mai sfintelor vase ale persoanelor primitorilor). Nu se folosește lingurița ce se arde ca să se poată împărtăși tot jegosul. Ci se folosește o singură linguriță tocmai ca să se împărtășească numai oamenii curați. Cei bolnavi se împărtășesc separat, cei murdari se catehizează să vină cu evlavie la Cuminecare, care se manifestă și prin curăția trupului, dar cu atât mai mult a buzelor, dinților și gurii…

Neglijența preotului nu se canonizează (nu se face din ea canon, îndreptar), ci se canonisește (se pedepsește):

  1. -“Iar de se va întâmpla să mănânce dumnezeiescul agneț șoarece sau altă jiganie și preotul nu va vedea, atunci trebuie să facă altă proscomidie, de va fi mai înainte de Vohodul cel mare, iar preotul să se spovedească de păcatul său la arhiereul său și arhiereul să-l canonisească, iar să nu-i ia darul și canonul lui este să-l oprești cită vreme de se va fi întâmplat a se face acel lucru din lenea lui. Iar de va fi nevoie de preot și se va întâmpla în postul mare sau la Crăciun sau la Bobotează sau la alte zile mari, ca să nu se oprească lucrul lui Dumnezeu, atunci să n-aibă preotul canon de opreală ci numai post, milostenie, molitvă și rugăciune” -ILT, 164.

[cu cât mai rău dacă se mănâncă dumnezeiescul agneț de cineva nevrednic. Șoarecii nu se osândesc, iar cei nevrednici sunt considerați răstignitorii și batjocoritorii Domnului nostru Iisus Hristos „Dar cum este „vinovat Trupului și Sângelui Domnului” acela ce se împărtășește cu nevrednicie? Acesta se face vinovat și sub judecată la fel cu acela care nu ar voi să mănânce Trupul Domnului sau să bea Sângele Lui, ci ar voi doar să-L omoare și să-I verse sângele. [57]” – n.n.]

  1. -“Iar sfintele care se vor vărsa, cade-se preotului să le adune într-un vas curat și să le bage unde se spală cînd se vor pricestui dumnezeieștile taine sau într-alt loc sfânt să le acopere, să nu se calce sau să se necinstească în alt chip; de se va întâmpla a prinde acea spurcăciune, carele a mâncat dumnezeiescul agneț, atunci să-l îngroape în pămînt”. -ILT, 164.
  2. -“Iar de va cădea steluța de pe disc, să fie oprit de a nu se pricestui 40 de zile, mai ales cînd vor cădea și miridele”.

 “De se va întâmpla să se strice cinstitele daruri, atît cît să nu poată preotul să le potrivească, acele sfinte să nu le arză nici să le arunce în apă, ci să bage vin dulce într-însele și să le potrivească”, -ILT, 165.

  1. -“La jertfelnic, înlăuntru, trebuie să ai loc necălcat într-o parte, să fie săpat și înfrumusețat ca să te speli, dacă vei face liturghie și după spălare, ferește să nu cadă sau să pice afară din spălătoare și să se calce cele sfinte, că apoi va fi mare muncă sufletului tău” -ILT. 165. [dacă și preotul se spală înainte de Sfânta Liturghie pentru a nu fi murdar cu mâna cu care atinge Sfintele, mirenii de ce să nu se spele pe buzele cu care le atinge? – n.n.] […]
  2. -“In caz că preotul va vărsa după împărtășire, să se strîngă toată vomitarea într-un vas de pămînt curat, răzuindu-se pămîntul bine sau tăind pînzeturile atinse și apoi toate să se ardă și să se îngroape la un loc curat lîngă zidul Bisericii, după ce vasul a fost spart. [deci, nu este obligat să-și înghită voma. Nu este supus la un canon împotriva firii, ci la unul firesc. Preotul să se spovedească la episcopul său”, -IPD, X, IO.
  3. -“Cînd liturghisitorul se împărtășește va lua o părticică de pe sfîntul disc, o va pune în palma dreaptă ținând-o deschisă și după rugăciune o va mînca iar palma o va șterge bine cu buretele peste sfîntul disc. Cînd va sorbi din sfîntul potir să fie cu mare grijă să nu cadă vreo picătură de pe buze sau mustăți, ci să le sugă bine și să le șteargă cu procovețul, apoi să se spele la spălător și să guste anafora și o lingură de vin, spălîndu-și gura ca să nu sară nici părticele cînd vorbește”. -IPD, 11.
  4. -“în caz că ar veni asupra liturghisitorului niște ucigași, îndată el va consuma sfintele “în orice vreme a Liturghiei se va afla și apoi va fugi. Însă mai bine ar fi dacă ar rămîne în altar, căci dacă va fi omorât pentru credința sa, cu mucenicii se va număra”. -IPD, X, 12.[58]

CANONUL 3

 Dacă vreun episcop ori prezbiter afară de rânduiala Domnului cea pentru jertfă, va aduce alte oarecare la Jertfelnic: ori miere, ori lapte, ori în loc de vin, băuturi meșteșugite, ori păsări, ori oarecare vite, ori legume afară de rânduire, să se caterisească. Afară de mănunchi de grâu nou, ori struguri la vremea cuviincioasă.

 Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în Altar, decât untdelemn la candelă, și tămâie la vremea aducerii înainte.

 [Apostolic, can. 4; Sinod 6, can. 28, 32, 57, 95; Cartagina, can, 44; Theofil, can. 8]

 TÂLCUIRE

 Când Domnul nostru Iisus Hristos a predanisit Apostolilor taina dumnezeieștii Sfintei lucrări, a rânduit lor să nu săvârșească cu nici un alt fel fără numai cu pâine și cu vin amestecat cu apă, însuși El întâi făcând aceasta la cina cea de taină, precum în liturghia Sfântului Iacob, fratele Domnului, s-a scris: „din vin dregând (paharul adică) și din apă”. Pentru aceasta și dumnezeieștii Apostoli în canonul acesta rânduiesc, cum că oricare episcop ori preot călcând rânduirea ce Domnul a rânduit pentru jertfa aceasta nesângeroasă, ar aduce pe Sfânta Masă alte oarecare feluri, ori miere (de pildă), ori lapte, ori în loc de vin, băuturi meșteșugite, adică toată băutura cea bețivă, precum rachiul ce se face din feluri de roduri, ori bere ori altceva asemenea; ori va aduce păsări ori niscaiva vite, ori legume, unul ca acesta să se caterisească 32. Ci aduce-se la Altar, mănunchiuri de spice noi de grâu, (precum evreii le aduceau lui Dumnezeu: „Că spice noi zice, prăjite (coapte) nu veți mânca, până ce nu veți aduce voi darurile Dumnezeului vostru. Și iarăși, veți aduce mănunchiuri pârga secerișului vostru la preot și struguri” (Leviticon: 23; 10,14). Însă nu ca o nesângeroasă jertfă a trupului și sângelui Domnului, nu fie! Ci ca o pârgă, și întâi arătate roduri în vremea cuviincioasă, când se vor coace 33. Drept aceea nu este iertat a aduce cineva alt ceva în Sfântul Altar, afară de untdelemn pentru luminare, și tămâie la vremea ce se săvârșește dumnezeiasca Liturghie.

 SIMFONIE

 Întru un glas cu canonul acesta, și cel de aici al 4-lea rânduiește că, celelalte poame să nu se aducă la Jertfelnic, ci la casa episcopului, ca niște întâi arătate. Iar cel al 44-lea al soborului din Cartagina rânduiește altceva, a nu se aduce la Sfintele Taine, decât numai pâine și vin amestecat cu apă 34. Iar cel 28 al soborului 6 poruncește, ca strugurii ce se aduc în Sfântul Altar, trebuie a se blagoslovi de preot cu osebită rugăciune și blagoslovenie de cea a tainelor, ca noi luând cu blagoslovenie din mâinile preoților, să mulțumim lui Dumnezeu, că prin buna întocmirea vremilor iconomisește cele spre îndestularea vieții noastre. Iar pe preoții cei ce nu fac așa, ci unesc strugurii aceștia cu trupul și sângele Domnului, caterisirii îi supune. Iară cel 32 al aceluiași mustră pe armeni, ca pe unii ce aduc vin numai, și nu amestecat cu apă. Iar cel 99 al aceluiași, oprește și a se aduce la Jertfelnic cărnuri fripte. Iar cel 57 al aceluiași, anume oprește a se aduce la Jertfelnic lapte, și miere. Măcar că acestea se aduceau mai înainte după zisul canon 44 al soborului din Cartagina, pentru prunci. Iar cel al 8 al lui Theofil rânduiește ce să se facă, câte vor rămâne din aducerile înainte și din ape.[59]

Este evident că dacă nu se unesc cu Trupul și Sângele Domnului nici strugurii, cu atât mai mult ne se unesc strugurelul, rujul și mucozitățile. Iar dacă nu au grijă de aceasta mirenii, trebuie să aibă grijă preoții nu schimbând lingurițele, ci schimbând mirenii.

Dacă, însă, celelalte poame se aduc la casa episcopului și nu în altar, evident că mucozitățile, strugurelul și rujul nu se aduc nici acolo, ci trebuie a se instrui ucenicii pentru buna cuviință în Sfânta Biserică, iar cei bolnavi trebuie îngrijiți separat pentru a le arăta și lor mai multă dragoste, dar și celorlalți (ferindu-i de războaiele fricii și scârbei) după cum vom vedea mai jos.

Nu înseamnă aceasta, însă, a sădi scârba, bănuiala, groaza epidemiologică și necredința în Sfintele Taine tratându-i pe toți ca pe niște potențiali bolnavi de care trebuie să ne ferim prin obiceiul necanonic al linguriței de unică folosință. Dacă ar fi fost așa Sfinții Părinți (care au introdus lingurița) ar fi recomandat fiecăruia să vină cu o linguriță personală pe care să o sfințească, iar apoi să o spele în spălătorul Bisericii (pentru a nu se profana Sfintele Taine). Iar aici ar fi intervenit celelalte Sfinte Canoane ce opresc a primi Sfintele Taine în alte vase în afară de mădularele omului, chipul lui Dumnezeu și cea mai prețioasă făptură.

  1. -“Apostolul cu glas mare numește pe omul cel zidit după chipul lui Dumnezeu, că este trup al lui Hristos și Biserica sa (I Cor. 6, 19; 12, 27). Cel ce s-a învrednicit de euharistie, prin patimile Mîntuitorului, mîncînd și bînd pe Hristos, își sfințește sufletul și trupul cu împărtășirea dumnezeiescului har, unindu-se de-a pururea cu viața cea veșnică. Astfel dacă cineva voiește să se împărtășească cu cinstitul trup, în vremea liturghiei și să se unească cu Hristos, să-și pună mîinile în chipul crucii (cînd se primea în mînă) și așa să se apropie și să primească împărtășirea harului. Deci, pe cei ce, în locul mîinilor, pregătesc oarecare vase de aur sau din alte materii pentru primirea dumnezeiescului dar, ca să se împărtășească din ele, cu nici-un chip nu-i aprobăm, deoarece cinstesc mai mult materia cea neînsuflețită și supusă omului, decît chipul lui Dumnezeu (însuși euharistia). Iar dacă s-ar afla vreun preot care ar da preacurata împărtășanie celor ce aduc astfel de vase, să se afurisească atît el cît și cel care aduce aceste vase”, -VI ec. toi.[60]

Dacă nici aurul nu este folosit pentru a primi Sfintele Taine, cu atât mai puțin plasticul. Alta este lingurița obștească a liturghisitorului, care este simbolul cleștelui îngeresc, alta este năzdrăvana invenție ca fiecare să aibă lingurița lui personală (chiar dacă este furnizată de preot), în care să primească pe Dumnezeu.

Isa 6:6 Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic. 7 Și l-a apropiat de gura mea și a zis: „Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți”.

Selecția nu trebuie făcută după linguriță, ci după om. Nu se spune „va șterge rujul”, ci păcatele. Dar ca să le șteargă și să nu se încarce cu boli, moarte și osândă omul care se poate împărtăși trebuie să fie cel cuvios, care niciodată nu va îmbolnăvi pe alții prin desfrânarea care îl face să devină contagios. Omul contagios din alte pricini (dar vrednic de Sfânta Împărtășanie) să fie tratat conform Sfintelor Canoane (adică separat și cu multă dragoste pentru binele lui și al aproapelui). Și dacă preotul nu poate cunoaște inima și bolile celuilalt (și mai poate fi și mințit la spovedanie), Dumnezeu le știe și ferește El Însuși prin Sfintele și Preacuratele Lui Taine de boală pe ceilalți (dacă și ei, și preotul și-au făcut datoria de a se îngriji de cunoașterea și regimul special acordat bolnavilor, fără scârbă, dar cu prudență. În toate este nevoie de înțelepciunea dragostei și a smeritei ascultări de Sfintele Canoane).

Nebunia creștinilor este una sobră iradiind de cunoașterea firii și de experiență duhovnicească, iar dragostea lor este echilibrată cu o deosebită și profundă raționalitate.

(6) Părintele Lucian Grigore: schimbarea linguriței Donatorului sau a guriței primitorului? Împărtășanie deasă sau pregătită după Sfinții Părinți?

Credincioșii întotdeauna s-au împărțit în rigoriști sau lacși. Rari sunt cei care au ajuns cu ajutorul harului prin multe suferințe la echilibru. Așa sunt și clericii, cât de învățați ar fi ei și ce funcții ar avea ei în administrația bisericească.

Unii sunt mai pregătiți, alții nu. Unii sunt formați scolastic, alții patristic.

Diavolul se iscusește ca să-i facă să se certe pe cei lacși cu cei rigoriști. Profită din plin de neștiință, care este pricina tuturor relelor, iar uneori profită mai mult chiar de părerea că ar ști, ridicând informațiile academice la rang de adevăr duhovnicesc.

Oamenii ar putea să profite de varietatea gândirii semenilor. Chiar dacă puțini sunt echilibrați (în năzuința lor către Hristos – Adevărul) surprind totuși nuanțe de înțelesuri potrivite cu felul lor de a fi. De aceea cei lacși ar putea profita de pe urma celor riguroși ca să se deprindă cu râvna, cei riguroși ar putea profita de cei lacși ca să deprindă îngăduința.

Păcatul intervine când omul ține prea mult la voia lui și la înțelegerea lui. Atunci în loc de îmbogățirea din variație apare dezbinarea din nepotrivire.

Soluția întotdeauna se găsește la Sfinții Părinți, dar numai când omul nu stăruie în prejudecățile lui, ca să nu-i răstălmăcească după propriul interes.

Dar pentru aceasta este nevoie de smerenie ca să putem aprecia ceea ce zice fratele chiar și când greșește, privindu-l ca pe un dar unic de la Hristos pentru noi.

91.‎    ‎ Atâta adevăr se cuprinde în cunoștința fiecăruia, câtă ‎siguranță îi dau blândețea, smerenia și dragostea. ‎[61]

183; Cel ce sfătuiește sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuiește, își câștigă sie-si virtutea opusă greșelii. Iar cel ce tine minte răul si osândește cu răutate cade în aceeași patimă, după legea duhovnicească.[62]

***

Ce frumos exprimau anumite nuanțe Părintele și frații de mai sus. Ce tristețe lasă în urmă faptul că au apărut în final acuzații de o mare gravitate. Unii ziceau că Părintele este ecumenist, eretic și necredincios, iar alții ziceau că războinicii că sunt stiliști. Saltă de bucurie diavolul, căci și-a atins scopul, cel mai mare păcat: dezbinarea Sfintei Biserici.

Trebuie să ne dezbinăm pentru Adevăr, dar nu de persoane, ci de minciunile lor. Ce bine ar fi ca să nu se facă nici un compromis, în legătură cu nici o nuanță, dar a se afirma adevărul cu siguranța blândeții, smereniei și dragostei. Nu ar mai fi certuri, ci o îmbrățișare gândită plină de recunoștința față de nuanța înțelegătoare și îmbogățitoare primită de la celălalt.

Părintele a trecut prin multe. A fost otrăvit și l-au scăpat de la moarte tocmai Sfintele Taine în care se pusese otrava. A mâncat secrețiile a 1000 de vizitatori pascali nepregătiți ce au dorit să se împărtășească, chiar la prima lui slujire ca preot. Așadar este râvnitor și trecând prin astfel de experiențe extreme dorește să rezolve aceste probleme și pentru alții, crezând poate că toți gândesc ca și sfinția sa și se chinuie cu aceleași întrebări nelămurite. Din păcate, fiind format (ca și mulți alții) într-un învățământ scolastic și istorico-critic (care pune accentul pe cunoașterea diferitelor opinii contradictorii ale unor profesori universitari din țară și de peste hotare și nu a aflat – decât poate teoretic – de siguranța în Sfântul Duh a descoperirii Sfinților Părinți), iar mai apoi intrând într-o parohie cu program încărcat, nu a avut timpul necesar să studieze Sfintele Canoane. Când somat de războinici a început să le studieze a făcut o broșurică numită „Rânduiala primirii Sfintei Împărtășanii[63], vizibil afectată de furtuna pe care a declanșat-o chiar sfinția sa în mediul Ortodox și în care aduce argumente de la Sfinții Părinți, dar cam trase de păr prin proprii interpretări pentru a-și justifica practica, la care nu a renunțat nicidecum (ceea ce ne arată încă odată că violența în argumentație nu convinge ci îndărătnicește). Îl mai frământă totuși (nădăjduim) problema în conștiință, dar nu poate să o depășească tocmai datorită stilului de acum de a face comentarii artistice despre Sfinții Părinți (preluând citate din ei pentru a-ți argumenta punctul de vedere, dar amestecându-le cu interpretări din părere proprie), în loc să se urmeze cu frică și cutremur Rânduiala Bisericii pe care deja o avem verificată în atâtea secole.

Teologul de azi se îndoiește de toate. Chiar dacă Sfânta Biserică are o evidentă practică de secole, se tot întreabă dacă așa e bine sau de fapt e rău și dacă ajunge el la o concluzie personală (desprinsă din anumite lecturi, îmbogățite cu propriile idei), începe să creadă că de fapt Sfânta Biserică este ca el și alții au schimbat-O de la ideologia lui. Crede că dacă el procedează așa și alții au făcut la fel înaintea lui și după ce mustește o vreme și practică așa cum i se pare, începe să propovăduiască părerea lui ca cea mai curată Predanie. Iar dacă ceilalți, apărând Sfânta Predanie, îl contrazic, ia foc și își amplifică rătăcirea.

Aceasta este meteahna metodei istorico-critice. Dacă nu găsești negru pe alb o problemă dovedită documentar, interpretezi că ar fi cum îți convine ție, ignorând pierderea atâtor izvoare datorită timpului, papiștilor și iconoclaștilor, și multe alte indicii care te contrazic (dar pe care nu le observi datorită întunecării minții prin presiunea voinței proprii tensionate de a dovedi propria dreptate sau , în alte cazuri, datorită vicleșugului interesului personal) uitându-se că cele mai importante lucruri le-a transmis Hristos în taină:

CANONUL 91 al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare

 Între dogmele cele ce se păzesc în Biserică, și dintre propovăduiri, pe unele adică le avem din învățătura cea în scris, iar pe altele din predanisirea Apostolilor date nouă în taină le-am primit, care amândouă acestea pe aceeași tărie o au către buna cinstire de Dumnezeu.[64]

Sfinția sa a avut mai multe ispite, a luat o decizie în legătură cu ele, încrezându-se în sine, fără a cerceta în Sfintele Canoane sau a întreba ierarhul său și văzând că merge așa, iar unii poate chiar fiind și încântați de inovație, a început să găsească justificări raționale și canonice pentru a-și lămuri credința și a-și liniști conștiința. Văzând acuzațiile ce i se aduc (că ar sluji oculta, că n-ar iubi Sfinții Părinți, că are greață față de oameni, că nu ar crede în puterea Sfintelor Taine – și alte obsesii moderne zelote asociate cu multe răstălmăciri ale propriilor cuvinte – care nu corespund cu ceea ce îi spune propria conștiință, iar apoi mai și fiind somat să se lase de preoție), a crezut că este atacat de dușmanii stiliști ai Ortodoxiei și a reacționat în apărare și grabă. A respins astfel din inimă începutul de pocăință și primirea evidenței că ceea ce propovăduiește sfinția sa nu corespunde cu conștiința Bisericii.

Am luat decizia de a împărtăși credincioșii cu lingurițe dedicate fiecăruia din dorința de a-i împărtăși pe aceștia numai cu ceea ce se cuvine a-i împărtăși, adică cu Sfintele Taine și nu cu altceva – cu mucozități sau cu materie salivară ori bacteriană de pe limba și din cavitatea bucală a altora; Pe de altă parte decizia aceasta vizează un aspect cu mult mai important, anume grija de a nu introduce în Sfântul Potir alte materii decât cele îngăduite ca Trup și Sânge ale Domnului. Consider că lucrurile acestea nu mai trebuie discutate într-atât de aprofundat întrucât sunt precizate în Liturghier. Nu ai voie să introduci în Sfintele Taine, din Sfântul Potir, nimic străin de ele. Punct !

Războinicii au sărit ca arși crezând că astfel de povestiri (descrise cu lux artistic de amănunte pentru a fi mai convingătoare) ar fi hule împotriva Sfintelor Taine (nu doar decizia prea brutală a unui om șovăielnic, care a greșit fiind încolțit de context) și bazându-se pe întâmplările foarte frumoase din Viețile Sfinților, fiind și suprasolicitați de Războiul întru Cuvânt, nu au avut încă timpul să citească Sfintele Canoane în amănunțimea și profunzimea lor, plutind în navigația lor electronică prea mult prin oceanul teoriei conspirației. Au vrut să apere practica Bisericii, necunoscând-o în întregimea nuanțată a ei, neștiind că ei înșiși greșesc aducând inovații. Neînțelegând despre extraordinarul echilibru al Ortodoxiei care îmbină chibzuința cu credința și firescul cu suprafirescul (fiindcă este credința în Dumnezeu – Omul), au crezut că descrierea exagerată a celor ale firii este un atac împotriva credinței și au bănuit că Părintele ar fi vreun dușman ascuns al Bisericii care generează astfel de curente de opinie din interese oculte.

În realitate însă și unii și alții sunt râvnitori, însă… după cum înțeleg ei.

Și unii și alții au dreptatea lor, dar Adevărul este găsit acolo unde se unesc cele două dreptăți în Hristos:

Efe 2:13 Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos, 14 Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, 15 Desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea, 16 Și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia. 17 Și, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe și pace celor de aproape;

Și Părintele avea dreptate că nu poate lăsa să se profaneze Sfintele Taine și să se îmbolnăvească cei sănătoși de la cei bolnavi (fie de microbi, fie de scârbă) și războinicii aveau dreptate că Sfintele Taine omoară tot microbul și alungă toată boala, iar lingurița de unică folosință nu poate fi primită, fiind necanonică.

Și Părintele greșea că încerca să găsească soluții practice personale ne conforme cu Sfintele Canoane din neștiința acelorași canoane ca și războinicii (care l-ar fi scutit de aventura extrem de primejdioasă a inovației bisericești) și din ignorarea înțelesurilor celor pe care le cunoștea, pentru a-și dovedi propria decizie. Și războinicii greșeau din neștiința acelorași Sfinte Canoane pe care le ignora Părintele (referitoare la separarea în momentul Cuminecării a bolnavilor contagioși de oamenii sănătoși) dar și a celor care îndeamnă la paza Sfintelor Taine de adaosuri de substanțe străine, pe care Părintele le cunoștea dar le aplica greșit, nerespectând practica generalizată a Bisericii.

Da, nu este firesc să se înlocuiască Sfintele Taine cu mucozități, ruj și strugurel. Nici să se adaoge în Sfintele Taine ceva necurat, chiar dacă pornește din nasul unui bătrân ucenic sau din gura încărcată a unui bolnav aflat pe moarte. Dar soluția canonică nu este lingurița de unică folosință.

Da, este adevărat că Mântuitorul care prezent și viu în Sfintele Taine nu poate fi biruit de microbi, mucozități, ruj și strugurel. Este adevărat că nici noi nu ar trebui să fim biruiți în dragostea noastră față de frați de scârba ce apare în urma neputințelor, bolilor și murdăriei pe care le au. Dar soluția canonică nu este neglijența în administrarea și amestecarea spurcăciunilor cu Sfintele Taine, iar apoi silirea firii ca să le primească.

Sfintele Canoane spun clar: se împărtășesc separat bolnavii contagioși de cei sănătoși și trebuie să avem grijă ca Sfintele Taine să nu fie cumva profanate prin adausuri de materii necurate/ nepotrivite, dar (mai ales) prin împărtășirea celor nevrednici/nepregătiți corespunzător.

Atenția trebuie mutată de la lingurița preotului, la gurița primitorului. Lingurița este un vehicul Sfânt de unire a Sfintelor cu cei Sfinți, dar primitorul este un univers chemat la o așa de mare sfințenie încât pe toate trebuie să le sfințească unindu-le cu Hristos. Dacă nu este așa, se pierde și pe sine, și pe alții, și toate pe care le atinge le îndepărtează de la țelul lor final, murdărindu-le prin slujirea unui interes personal egoist.

De la obiectul și tehnica împărtășirii (ce vrea să rezolve efectele problemei) trebuie mutată atenția la adevărata cauză a acestei probleme:

IDEEA CĂ TREBUIE ÎMPĂRTĂȘIȚI NEAPĂRAT TOȚI CEI CARE CER ACEASTA, ÎN ACELEAȘI CONDIȚII, DOAR CU RARE ȘI MINIMALISTE EXCEPȚII.

Aceasta este mentalitatea căzută de la Sfinții Părinți care aduce osândă, boală și moarte, atât primitorului, cât și preotului care este lucrător al ei și cauza aproape a tuturor problemelor legate de Sfânta Împărtășanie și, am putea spune fără exagerare, a crizei mondiale de acum. Lumea o ține Dumnezeu pentru unirea cu el. Unirea cu El ne vine doar prin Ortodoxie, prin Sfintele Taine și pocăință. Dacă Ortodocșii nu mai lucrează pocăința, ci se mulțumesc doar cu răsfățul unui ritual al Sfintelor Taine (păstorii lor promițându-le prin aceasta îndumnezeirea fără să le-o poată da, deoarece Sfântul Duh nu intră într-un vas ce nu colaborează el însuși pentru curățirea lui. Sfântul Duh nu silește, nici nu transformă persoanele în obiecte purtate – fără propria participare – de har, ci îndeamnă și ajută ca omul să nuntească cu toată inima lui), se plafonează, își tocesc gustul de Dumnezeu și astfel duc ei la suferință întreaga lume, pierzându-și sensul, mintea și viața. Dar și lumea își pierde menirea ei de locaș sfințit al Celui Preaînalt. Și atunci apar necazurile din lume ca să-i trezească pe Ortodocși. Adică noua criză mondială.

Mat 5:13 Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni.

De ce trebuie împărtășiți neapărat toți cei 1000 de oameni în noaptea de înviere? De ce trebuie neapărat cuminecat în grabă bătrânul care nu venea cu nasul șters, fiind bolnav? De ce trebuie neapărat împărtășit un om în pragul agoniei, plin în gură de spumă, sânge și griș lăptos înaintea celorlalți și de ce să nu aibă voie preotul să șteargă lingurița și să o dezinfecteze în astfel de situație înainte de a o pune în Sfintele Taine sau a împărtăși pe ceilalți? De ce să ardem un obiect sfințit pentru o unică folosință, încălcând Sfintele Canoane prin distrugerea obiectelor bisericești doar de dragul împărtășirii laolaltă a celor bolnavi cu cei sănătoși? De ce trebuie să li se dea euharistia neapărat și celor nepregătiți încât nu știu să vină la împărtășanie curați de ruj și de alte murdării? De ce să dăm Sfintele și celor nevrednici, lenevindu-ne în cercetarea celor ce se spovedesc și, din această cauză, tratându-i pe toți ca niște nevrednici ce se ascund și eventuali contagioși, de care suntem forțați să-i împărtășim?

Ce amestec ciudat și necurat între o falsă dragoste de împărtășanie și un real dispreț față de oameni și Sfintele Canoane…

Răspuns:

Această trebuință falsă (care duce la păcat și inovație) a apărut datorită modei de azi a ÎMPĂRTĂȘANIEI DESE SAU RARE, DAR FĂRĂ PREGĂTIREA MINIMĂ NECESARĂ.

De aceea nici nu s-a pus până azi în vreun sinod problema linguriței de unică folosință, fiindcă nu a bântuit până azi această modă bolnăvicioasă. Atenția sfinților părinți a fost întotdeauna îndreptată nu spre tehnologie ci spre teologie, NU SPRE GĂSIREA DE REȚETE CARE SĂ ÎNDEPĂRTEZE CONSECINȚELE PĂCATULUI, CI SPRE PREGĂTIREA PERSONALĂ A FIECĂRUIA CA SĂ SCAPE DE PĂCAT.

Sfinții Părinți ne învață că trebuie să venim la Sfânta Împărtășanie cu o pregătire corespunzătoare și o curățenie atât trupească, cât și sufletească:

Pâinea și vinul nu sunt tipul trupului și sângelui lui Hristos — să nu fie! — ci însuși trupul îndumnezeit al Domnului, însuși Domnul când a spus: „Acesta este trupul Meu”533, n-a spus: „acesta este tipul trupului Meu“, ci a spus: „Acesta este trupul Meu“; și n-a spus: „Acesta este tipul sângelui Meu“, ci: „acesta este sângele Meu”534. Și înainte de aceasta, a spus iudeilor: „Dacă nu mâncați trupul Fiului omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viață întru voi”535. „Căci trupul Meu este mâncare adevărată și sângele Meu băutură adevărată”536. Și iarăși: „Cel care mă mănâncă va trăi”537[65].

Pentru aceea să ne apropiem cu toată frica, cu conștiința curată și cu o credință neîndoielnică și negreșit ne va fi nouă după cum credem, dacă nu ne îndoim. Să o cinstim pe aceasta cu toată curățenia, atât sufletească cât și trupească, căci este dublă. Să ne apropiem de ea cu o dorință înfocată, și încrucișând palmele să primim trupul celui răstignit.[66]

Și atunci cum a îngăduit părintele să ia Sfânta Împărtășanie atâtea femei murdare de ruj, încât la sfârșit era o „peliculă groasă de ruj”?

Fericit este preotul râvnitor care văzând o femeie cu ruj îi refuză cu dragoste (iar nu cu violență) dorința de a se împărtăși arătându-i că starea în care se află este căzută și nu-L poate îmbrățișa pe Cel mai presus de toată Curăția, nu fiindcă El nu ar vrea, ci pentru că brațele ei duhovnicești sunt paralizate. O desparte de El zidul propriilor sale necurății, iar dacă se apropie forțat nu face decât să se rănească lovindu-se cu capul. Bune sunt prăjiturile, dar nu fac bine celor cu diabet.

Să își vindece mâinile, să dărâme zidul, să ia regimul de vindecare și așa se va putea apropia de Hristos fără a se lovi, fără a se îmbolnăvi, ci îmbrățișându-L cu toată ființa. Hristos nu se scârbește de păcătoasă, dar îi amână îmbrățișarea pentru a-i spori dorirea și prin aceasta a o îndemna la vindecare și curățire. Dacă și ea se învoiește, Domnul (prin lucrarea cea tainică și uimitoare a Sa din Sfânta Pocăință), o face din nou mireasa lui iubită. Dar pentru aceasta este nevoie să se înroșească de rușine și să renunțe la înroșirea cu ruj și tot ce știe că îl mâhnește pe Hristos:

Iez 16:2 „Fiul omului, spune Ierusalimului urâciunile lui, 3 Și-i spune: Așa grăiește Domnul Dumnezeu către fiica Ierusalimului: Obârșia ta și patria ta e țara Canaan; tatăl tău e amoreu și mama ta e hetită. 4 La nașterea ta, în ziua în care te-ai născut, nu ți s-a tăiat buricul și cu apă n-ai fost spălată pentru curățire și cu sare n-ai fost sărată, nici cu scutece înfășată. 5 Ochiul nimănui nu s-a înduioșat spre tine, ca din milă de tine să-ți fi făcut vreuna din acestea; ci ai fost aruncată în câmp din dispreț către viața ta, în ziua nașterii tale. 6 Și am trecut Eu pe lângă tine și te-am văzut zbătându-te în sângele tău și ți-am zis: „Trăiește în sângele tău!” Așa ți-am zis: „Trăiește în sângele tău!” 7 Și te-am înmulțit ca pe iarba câmpului; ai crescut, te-ai făcut mare și ai ajuns la o frumusețe desăvârșită; și s-a ridicat pieptul și ți-a crescut părul; dar erai goală, de tot goală. 8 Atunci am trecut Eu pe lângă tine și te-am văzut, și iată aceea era vremea ta, vremea iubirii. Atunci mi-am întins Eu poala mantiei Mele peste tine și am acoperit goliciunea ta, și-am făcut un jurământ, am făcut un legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu și tu ai fost a Mea. 9 Apoi te-am spălat cu apă, am curățit de pe tine sângele tău și te-am uns cu untdelemn. 10 Ți-am dat veșminte brodate, încălțăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap și o mantie de mătase. 11 Te-am gătit cu podoabe și ți-am pus brățări la mâini și salbe la gât. 12 Ți-am dat inel în nas și cercei în urechi și pe cap ți-am pus o coroană minunată. 13 Așa ai fost împodobită cu aur și cu argint și îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase și de țesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere și untdelemn, și erai foarte frumoasă și ai ajuns la vrednicia de regină. 14 Ai fost renumită printre neamuri pentru frumusețea ta, pentru că ea era desăvârșită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat”, zice Domnul Dumnezeu. 15 Dar tu te-ai încrezut în frumusețea ta și, folosindu-te de renumele tău, ai început să te desfrânezi; și-ai cheltuit desfrânarea ta cu tot trecătorul, dându-te pe tine lui. 16 Ai luat din hainele tale, ca să-ți faci locuri înalte în culori felurite, și te-ai desfrânat acolo, cum niciodată nu s-a întâmplat și nici nu va mai fi. 17 Ai luat lucrurile tale de găteală, făcute din aurul Meu și din argintul Meu, pe care ți le-am dat Eu, și ți-ai făcut chipuri de bărbat și te-ai desfrânat cu ele. 18 Ai luat hainele tale cele brodate și i-ai îmbrăcat pe ei cu ele; ai pus înaintea lor uleiul și tămâia Mea. 19 Și pâinea Mea, pe care Eu ți-o dădeam ție; făina de grâu, uleiul și mierea, pe care Eu ți le dădeam ție, tu le puneai înaintea lor spre miros de bună mireasmă; iată ce s-a întâmplat, zice Domnul Dumnezeu. 20 Ai luat pe fiii tăi și pe fiicele tale pe care Mi i-ai născut Mie și i-ai adus lor jertfă spre mâncare. Dar puțin te-ai desfrânat tu oare? 21 Ba tu și pe fiii Mei i-ai junghiat și i-ai dat lor, trecându-i prin foc. 22 Pe lângă toate urâciunile și desfrânările tale tu nu ți-ai adus aminte de zilele tinereții tale, când erai goală, cu totul goală, zbătându-te și aruncată în sângele tău. 23 După toate nelegiuirile tale, vai, vai de tine, zice Domnul Dumnezeu. 24 Că ți-ai făcut case de desfrânare, ai așezat locuri înalte în fiecare piață; 25 La răspântia fiecărui drum ți-ai făcut locuri înalte, ți-ai batjocorit frumusețea ta și ți-ai arătat picioarele înaintea fiecărui trecător și ți-ai înmulțit desfrânările. 26 Te-ai desfrânat cu fiii Egiptului, vecinii tăi, oameni înalți la statură, și ți-ai înmulțit desfrânările, mâniindu-Mă pe Mine. 27 Iată, Mi-am întins asupra ta mâna Mea, am împuținat cele menite pentru tine și te-am lăsat pradă fetelor Filistenilor, dușmancele tale, care s-au rușinat de purtarea ta cea nelegiuită. 28 Tu te-ai desfrânat cu Asirienii și nu te-ai săturat; te-ai desfrânat cu ei, dar nu te-ai mulțumit cu atât, 29 Ci ai înmulțit desfrânările tale din pământul Canaan până în pământul Caldeii, dar nici cu atât nu te-ai mulțumit. 30 Cât de obosită trebuie să fie inima ta, zice Domnul Dumnezeu, după ce ai făcut toate acestea, ca o desfrânată nestăpânită! 31 Când ți-ai făcut case de desfrânare la fiecare răspântie de drum și ți-ai făcut locuri înalte în fiecare piață, nu erai ca o desfrânată, pentru că respingeai darurile, 32 Ci ca o femeie adulteră, care, în locul bărbatului său, primește pe alții. 33 Tuturor desfrânatelor se dau daruri; tu însă dădeai însăți daruri amanților tăi și îi cumpărai, ca să vină aceștia din toate părțile la tine și să se desfrâneze cu tine. 34 La tine desfrânările tale se petreceau în alt fel decât se întâmplă cu femeile; nu umblau bărbații după tine, ci tu dădeai daruri, iar ție nu ți se dădeau daruri, și deci tu te-ai purtat cu totul altfel decât altele. 35 De aceea ascultă, desfrânato, cuvântul Domnului: 36 Așa zice Domnul Dumnezeu: Pentru că tu ți-ai vărsat astfel banii tăi și pentru că în desfrânările tale și s-a descoperit goliciunea ta înaintea amanților tăi și înaintea tuturor oamenilor tăi nerușinați și pentru sângele fiilor tăi, pe care tu i-ai dat lor, 37 Pentru toate acestea iată Eu voi aduna pe toți amanții tăi cu care te-ai desfrânat tu și pe care i-ai iubit și pe toți aceia pe care i-ai urât, și-i voi aduna pretutindeni împotriva ta și voi descoperi înaintea lor goliciunea ta și vor vedea toată rușinea ta. 38 Te voi judeca cum se judecă femeile adultere și cele ce varsă sânge și te voi preda urgiei și pismei; 39 Te voi da în mâinile acelora și ei vor dărâma casele tale de desfrânare, vor risipi locurile tale înalte, vor rupe de pe tine hainele tale, vor lua podoabele tale și te vor lăsa goală, de tot goală. 40 Voi strânge împotriva ta adunare și te vor ucide cu pietre și cu sabie te vor tăia. 41 Vor arde casele tale cu foc și te vor judeca înaintea ochilor multor femei; așa voi pune capăt desfrânării tale și nu vei mai face daruri. 42 Îmi voi potoli cu tine urgia Mea și Mă voi liniști și nu Mă voi mai mânia. 43 Pentru că tu nu ți-ai adus aminte de zilele tinereții tale și de toate cu câte M-ai mâniat, iată și Eu voi întoarce purtarea ta asupra capului tău, zice Domnul Dumnezeu, ca tu să nu te mai dedal desfrâului cu toți idolii tăi. 44 Iată, tot cel ce grăiește în pilde poate să zică de tine: „Cum e mama, așa e și fiica!” 45 Tu ești cu adevărat fiica mamei tale, care și-a lepădat bărbatul și copiii; tu ești cu adevărat sora surorilor tale, care și-au lepădat bărbații și copiii lor. Mama voastră este hetită și tatăl vostru amoreu. 46 Iar sora ta cea mai mare este Samaria, care trăiește cu fiicele sale în stânga ta. Iar sora ta cea mai mică, aceea care trăiește la dreapta ta, este Sodoma cu fiicele ei. 47 Tu însă n-ai mers nici măcar pe căile lor și nici măcar la urâciunile lor nu te-ai mărginit; aceasta și s-a părut puțin; tu te-ai arătat mai stricată decât ele în toate căile tale. 48 Viu sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu; Sodoma, sora ta, n-a făcut nici ea, nici fiicele ei ce-ai făcut tu și fiicele tale. 49 Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, și ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea și trândăvia; iar mâinile săracului și ale celui nevoiaș nu le-au sprijinit. 50 Ele s-au mândrit și au făcut urâciune înaintea Mea; de aceea le-am și nimicit, cum ai văzut. 51 Iar Samaria n-a păcătuit nici pe jumătate din ce ai păcătuit tu. Tu le-ai întrecut în urâciuni și prin urâciunile tale, pe care le-ai făcut tu, surorile tale s-au dovedit mai drepte decât tine. 52 Poartă-ți dar rușinea ta și tu, ceea ce osândeai pe surorile tale; față de păcatele tale, cu care tu te-ai batjocorit, acelea sunt mai drepte decât tine. Roșește dar de rușine și tu și du-ți batjocura ta, pentru că ai îndreptățit astfel pe surorile tale. 53 Dar Eu voi aduce înapoi pe prinșii lor de război, pe prinșii de război ai Sodomei și ai fiicelor ei, pe prinșii de război ai Samariei și ai fiilor ei și pe prinșii tăi de război în mijlocul lor, 54 Ca să-ți porți rușinea ta și să te rușinezi de tot ceea ce ai făcut, servind ca mângâiere pentru ele. 55 Surorile tale, Sodoma, și fiicele ei, se vor întoarce la starea lor de mai înainte; Samaria și fiicele ei se vor întoarce la starea lor de mai înainte; și tu și fiicele tale vă veți întoarce la starea voastră de altădată. 56 De sora ta, Sodoma, nici pomenire nu a fost pe buzele tale în zilele trufiei tale, 57 Până nu se descoperise goliciunea ta, ca în zilele batjocurii ce ți-a venit din partea fiicelor Siriei și a tuturor celor ce o înconjoară, din partea fiicelor Filistenilor, care din toate părțile se uitau la tine cu dispreț. 58 Tu suferi din pricina desfrâului tău și din pricina ticăloșiei tale, zice Domnul Dumnezeu; 59 Că așa grăiește Domnul Dumnezeu: Mă voi purta cu tine, cum te-ai purtat tu, disprețuind jurământul prin ruperea legământului. 60 Dar Eu Îmi voi aduce aminte de legământul Meu încheiat cu tine în zilele tinereții tale și voi înnoi cu tine un așezământ veșnic. 61 Și tu îți vei aduce aminte de căile tale și-ți va fi rușine când vei începe să primești la tine pe surorile tale, cele mai mari decât tine și pe cele mai mici decât tine și când Eu le voi da ție ca fiice, însă nu după așezământul tău. 62 Voi înnoi așezământul Meu cu tine și vei cunoaște că Eu sunt Domnul, 63 Ca să-ți aduci aminte și să te rușinezi, ca pe viitor să nu poți nici gura să-ți deschizi de rușine, când iți voi ierta ceea ce ai făcut”, zice Domnul Dumnezeu.

Să se împărtășească biata femeie rujată atunci când Îl va iubi cu adevărat pe Hristos, adică atunci când nu va mai fi rujată.

Când va renunța la propriul gust estetic, ca să Îl guste pe Dumnezeu, când va renunța la chipul pe care ea și l-a făcut pentru chipul cu care El a făcut-o.

Când va renunța la vopsitul buzelor cu roșul cel mincinos, pentru a-și vopsi buzele cu roșul Sângelui celui Adevărat, când va renunța la propriile idei despre frumos, de dragul minții Celui mai presus de tot ce este frumos.

Când va renunța la voia sa pentru a și-o regăsi luminoasă fiind unită cu voia lui Hristos lumina lumii.

Un astfel de preot va sluji la mântuirea acelei femei și fericit este fiindcă urmează astfel Sfintelor Canoane:

CANONUL 96 al Sfântului Sinod al 6-lea Ecumenic

 Cei ce întru Hristos prin Botez s-au îmbrăcat, au mărturisit a urma petrecerea lui cea în trup. Deci pe cei ce părul capului spre vătămarea celor ce îi văd cu aflări de împletire îl împodobesc și îl gătesc, și amăgitură din aceasta propun sufletelor celor neîntărite, cu certare potrivită părintește îi vindecăm, povățuindu-i pe ei și înțelepțește a viețui învățându-i, către a ceasta, lăsând amăgirea, și deșertăciunea cea din materie, către fericita și nepierzătoarea viață, mintea neîncetat să-și mute, și cu frică să aibă curată petrecere, și să se apropie de Dumnezeu cu curăția cea în viață după dorință. Și pe omul cel din lăuntru, mai mult decât pe cel dinafară, să-l împodobească cu fapte bune, și cu neprihănite năravuri, încât o rămășiță de amăgirea celui potrivnic să poarte în sineși. Iar dacă cineva afară de canonul acesta ar face, să se aforisească.

[AFURISIREA

  1. -Afurisirea sau excomunicarea este excluderea credinciosului din comunitatea Bisericii, cînd se face vinovat de păcate contra credinței sau a moralei (Matei, 18,17; Cor. 5, 2-5; I Tim. 2, 20; Tit,3, 10). Ea este de două feluri:
  2. a) duhovnicească-internă, cînd credinciosul este oprit de la împărtășire sau de la alte slujbe pentru o vreme;
  3. b) cînd un credincios devine un necredincios public și se iau măsuri administrative publice contra lui, înlăturîndu-l din obștea creștină. Numai cel ce se îndreaptă, este reprimit. (îi Cor. 2, 6-l0). Clericul, mai întîi se caterisește și, dacă este cazul, apoi se afurisește temporar sau definitiv, iar cînd stăruie în erezie și în răutăți, se dă anatemei. Afurisirea publică o face numai arhiereul – și mai ales sinodul – care are dreptul s-o și ridice, cînd cel vinovat s-a îndreptat.

 2(Const. Ap. VII. 34).[67]

– n.n.]

 TÂLCUIRE

 Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat, zice marele Pavel (Galateni: 3,27). Drept aceea adaugă canonul acesta, că cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos, se cuvine și a petrece după dânsul, și a întrebuința toată curăția, și neîntinarea, și nu a-și împodobi trupul cu prisosință și cu dinadinsul. Și aforisește pe creștinii, cei ce-și împletesc părul capului lor, pieptănându-l și netezindu-l, și propunându-l ca pe o amăgire sufletelor celor neîntărite, și lesne întoarse spre păcat, atât pe ale bărbaților, cât și pe ale femeilor,239 cu certarea aceasta de aforisirii povățuind pe unii ca aceștia, îi învață să lase toată amăgirea, și deșertăciunea, și împodobirea trupului acestui materialnic și stricăcios, și să-și înalțe mintea lor către viața cea fericită și nestricăcioasă, apropiindu-se după putere de Dumnezeu, cu curățirea vieții, și împodobind mai mult pe omul cel din lăuntru cu moraluri bune, și cu bunătăți, adică pe suflet, mai ales decât pe omul cel din afară, adică pe trup, cu aceste amăgitoare și zadarnice împodobiri. Încât să nu aibă asuprăși nici un semn al răutății diavolului, de care prin Sfântul Botez s-au lepădat.

239 Sub această aforisire a canonului acestuia cad, după Zonara, și cei ce nicicum ‎nu pun brici pe capul lor, nici își taie perii capului, ci înadins îi lasă ca să se facă ‎lungi până la brâu, ca ai muierilor. Asemenea și cei ce își vopsesc pletele ca să se ‎facă roșii, sau ca aurul, sau îi leagă cu trestii ca să se facă creți. Sau pun peruci, și ‎străin păr pe capul lor. Acestei aforisiri se supun și cei ce-și rad bărbile, ca să se facă ‎drepte, și frumoasă în urmă, și nu crețe, sau pentru ca să se arate totdeauna ca niște ‎tineri fără de bărbi. Și cei ce cu cărămidă înfocată își ard perii bărbii câți sunt mai ‎lungi decât ceilalți, sau mai strâmbi, sau cu ținbistre își smulg perii feței ca să se ‎arate frumoși. Sau își vopsesc bărbile, ca să nu se arate bătrâni. Așijderea și ‎muierile cele ce se sulimenesc [se machiază – n.n.] , și pun dresuri pe fața lor ca să se arate frumoase, și ‎să tragă pe bărbați spre sataniceasca iubirea lor. O și cum ticăloasele îndrăznesc a ‎necinsti chipul ce le-a dat Dumnezeu, cu aceste mici împodobiri? Ah! Și cum le va ‎cunoaște Dumnezeu de sunt făpturi, și chipuri ale sale, când ele poartă altă față ‎diavolească! Și alt chip satanicesc.‎[68]

Pentru slujirea Dumnezeieștii Liturghii, preotul și diaconul sunt datori a fi curați, atât cu sufletul cât și cu trupul, și, precum trebuie să aibă trupul curat, tot așa și veșmintele cele de pe dânșii se cuvine să le aibă curate și întregi; iar dacă vor fi foarte pătate și rupte și va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greși de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Taine, se va arăta cu nebăgare de seamă. De aceea, slujitorii celor sfinte sunt datori să stăruiască în tot chipul, ca veșmintele cele sfinte, chiar de vor fi din material simplu, să fie cuviincioase și curate. Pe lângă aceasta, capul să fie pieptănat, fața și gura spălate, unghiile tăiate și curate. Toate acestea pentru respectul și cinstea dumnezeieștilor Taine și pentru ca poporul, ce-l privește și-i sărută mâna, să nu se amărască cu ceva. Deci tot cel care va vrea să se împărtășească bine va face dacă își va curăți dinții și-și va spăla gura sa de cu seară, ca, nu cumva, făcând acestea a doua zi, să înghită apă, și astfel să fie împiedicat de a sluji sau a se împărtăși. Iar dacă-și va spăla gura și dimineața, negreșit că nu va fi rău, numai să o facă aceasta cu luare-aminte, ca să nu înghită apă și așa, fără îndoială, să slujească sau să se împărtășească.[69]

Nu vedem de ce preotul are obligația să fie curat și din evlavie și pentru a nu amărî poporul, iar femeile pot să fie murdare de ruj pe buze apropiindu-se fără evlavie de Sfintele Taine și să amărască și pe preot, și pe ceilalți din popor. Ar trebui corectate pentru binele lor, ca să nu ia în loc de Euharistie osândă, boală și moarte.

Dar e greu aceasta azi, când oamenii nu mai vor să se mântuiască prin schimbare, ci vor doar pe cineva care să îi asigure că se mântuiesc, rămânând la fel de înecații în propriile plăceri. Trebuie un preot mucenic care să nu-l intereseze câștigul, să nu-i fie frică de părerea oamenilor, ci să-L iubească pe Hristos mai presus chiar de viața sa. Siguranța în parohie pare să depindă de împlinirea voii celor ce pe care îi păstorește. Trebuie să se exerseze preotul în cunoașterea voii și purtării de grijă a lui Dumnezeu, ca să poată să aibă curaj. Dar aceasta este cu adevărat foarte greu. De aceea preoția este cea mai grea cruce. Nu o poate înțelege decât cel care s-a răstignit pe ea.

Cauza acestei profanări cu ruj a Sfintelor Taine nu este, așadar, absența linguriței necanonice de unică folosință, ci absența pregătirii celor ce s-au împărtășit și neaplicarea Sfintelor Canoane.

Cele rujate trebuie oprite de la Sfânta Împărtășanie (până nu se leapădă de acest obicei, nu numai în contextul Cuminecării, ci și în restul activităților pe care le au. Sunt unele femei duplicitare care se poartă la biserică după cum sunt admirate acolo ca evlavioase și în lume după cum sunt admirate acolo ca femei moderne. În realitate ele doresc admirația din ochii cei trădători ai oamenilor, neavând credință în realitatea nevăzută pentru a fi admirate de Hristos Care este Același peste tot).

Oare la ce număr ar fi ajuns ceata celor 1000 dacă Părintele aplica acest canon din dragoste ca să nu se osândească, îmbolnăvească și moară cele cuprinse de patima rujatului și nici sfinția sa?

Le-ar fi ferit pe bietele femei amăgite de această patimă măcar de osânda împărtășaniei cu nevrednicie și ar fi ferit și Sfintele Taine de profanarea cu ruj. Vedeți că nu este nevoie de linguriță de unică folosință nici măcar în cazul extrem descris de Părintele Lucian?

***

De ce s-au împărtășit 1000 de oameni în noaptea de Înviere?

Dacă erau din cei ce se împărtășesc odată sau de patru ori pe an, când a avut timp părintele să-i spovedească pe toți?

Sfinția sa a fost hirotonit pe 31.03.1991. Întâmplarea povestită de sfinția sa avut loc în 07.04.1991 când se sărbătorea atunci Sfânta Înviere[70]

Când a spovedit cu atenție pe toți cei 1000 de oameni ca să-i găsească vrednici de împărtășanie, având și deniile atât de bogate ca să le slujească în săptămâna mare? Având în vedere că a fost hirotonit cu 7 zile în urmă, nu-i cunoștea. Trebuia, așadar, o spovedanie aproape generală ca să-i cunoască.

Cum să faci o spovedanie aproape generală la 1000 de oameni (corect canonic în ziua dinainte de Sfânta Împărtășanie sau printr-o dezlegare maximă cu 2 zile înainte)? Cum să spovedești aproape general 333 de persoane pe zi? Și nu numai spovedanie generală. Chiar și o spovedanie superficială când să o faci? Aceasta ar însemna (pentru 20 ore de spovedit incontinuu) un timp acordat unui ucenic de 3,6 minute ( ). Cum să-ți dai seama dacă este vrednic sau nu de Sfânta Împărtășanie, în așa scurt timp? Dar făcând, totuși aceasta, după o așa epuizare adăugată la lipsa de experiență a duhovniciei (fiind duhovnic începător) mai putea sluji în noaptea de înviere, fără să se prăbușească înainte de a da Sfânta Împărtășanie cuiva?

Dar poate că slujea cu mai mulți preoți, care își cunoșteau oamenii și sfinția sa doar i-a împărtășit, crezându-i pe cuvânt pe coliturghisitorii sau pe preoții din alte parohii care i-au spovedit. Sau poate că slujea la episcopia unde a fost hirotonit.

Oare toți au ajunat în Sâmbăta Mare? Oare toți cei ce s-au împărtășit erau oameni ai Bisericii cu o adevărată râvnă întru cunoștință de Sfânta Împărtășanie și bine pregătiți pentru aceasta?

De ce s-au adunat cu toții să se împărtășească chiar în noaptea de Paști, chiar la aceeași Biserică? Nu cumva aveau superstiția că împărtășania de Înviere este mai cu har decât împărtășania din alte zile? Sau că împărtășania de la o biserică faimoasă le dă mai mult har? De ce nu s-au împărtășit o parte în Joia Mare? De ce nu s-au dus pe la parohiile unde își aveau duhovnicii lor?

Sau poate se împărtășeau des, de mai multe ori cu o singură spovedanie, ceea ce ar explica lipsa lor de spovedanie din ajunul Învierii?

Poate, însă, se împărtășeau rar. Și atunci cum le-ar fi ajuns atât de puțin timp să se spovedească, după un interval de 1 an/ 3 luni de la fosta spovedanie?

Acestea toate desigur că sunt întrebări, nu știm realitatea de pe front. Poate fi și roz, însă nu trebuie să uităm că pe vremea Sfântului Prooroc Ilie erau doar 7000 care nu și-au plecat genunchiul la Baal:

3Re 19:18 Eu însă mi-am oprit dintre Israeliți șapte mii de bărbați; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal și buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!”

Pe vremea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul, autorul cărți despre Sfânta Împărtășanie Continuă, ne descrie situația mântuirii creștinilor așa:

Deci, știind Domnul bogata și nemăsurata ispășire pe care o făcea pentru toți oamenii, căci zice: “Dacă a murit unul pentru toți, iată toți au murit” (II Cor. 5,14), precum și faptul că puțini oameni aveau să se împărtășească de plata și de folosul acestei ispășiri și că aveau să creadă și să se mântuiască abia un om dintr-un milion, iar toți ceilalți aveau să rămână în necredință nefolosindu-se de patima lui niciodată, ci mai degrabă aveau să-I hulească numele și să ocărască Crucea Lui, de aceea, zic, Iisus s-a întristat fără măsură și a suferit până la moarte (146).[71]

Azi se află în lume cca 7 miliarde de oameni.

Să facem o mică regulă de trei simple:

, deci tot 7000 de oameni care nu și-au plecat genunchiul înaintea celui rău și nu l-au sărutat sau care au făcut-o dar s-au întors la Hristos prin pocăință. Doar 7000 din oamenii de azi se vor mântui, deci sunt vrednici după voire de Sfânta Împărtășanie. Pare incredibil de grav? Este poate o cifră simbolică ca și cei 144000 pecetluiți din seminția lui Israel, care se găsește în Apocalipsă? Desigur. Însă realitatea contemporană este mult mai gravă decât pe vremea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul. Ne îndoim că în condițiile de azi, toți cei 1000 de oameni s-au împărtășit respectând adevărata pregătire cu post, spovedanie înflăcărată și lucrare lăuntrică de care sunt datori creștinii pentru a se apropia cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste de Euharistie ca să nu se îmbolnăvească sau să moară sau mai grav să se osândească (adică a șaptea parte din creștinii vrednici de împărtășanie de la ora actuală din lume să se fi adunat tocmai la biserica unde a slujit pentru prima oară Părintele Lucian).

Mai degrabă, o mare parte din ei, s-au spovedit dintr-un impuls ritualic (ca să împlinească un obicei „e bine să te împărtășești mamaie de Paști, ca să-ți meargă bine tot anul”), decât din dorința fierbinte de a se întâlni cu Hristos Mirele lor.

***

Haideți, totuși, să admitem după cum ne recomandă Sfânta Scriptură:

1Co 13:5 Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. 6 Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7 Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.

Catedrala sau biserica măreață unde a împărtășit Părintele Lucian 1000 de oameni în noaptea de Înviere, este una din cele 8 minuni ale lumii duhovnicești. Acolo slujesc cel puțin 25 de duhovnici de o mare rigoare canonică pentru a acorda cel puțin 30 de minute de spovedanie reală și profundă (după Sfinții Părinți care răscolește până la lacrimi) fiecăruia din cei 1000 de candidați la Sfânta Împărtășanie și-i înflăcărează cu un dor din nebunie sobră de Hristos schimbându-le mintea:

Ajunsă aici, mintea contemplativă slobozește mânia și pofta, pe cea din urma prefăcând-o în plăcere curată și în atracția neprihănită pentru dragostea dumnezeiească, iar pe cea dintâi în ardoare duhovnicească, în statornicie înfocată și în nebunie sobră (38). în această stare ajunsese după merit marea rază a luminii netulburate, marele apostol Pavel, când l-a auzit pe regele Agripa spunându-i: Ești nebun Pavele“.431 Dar și el însuși scrie despre sine Corintenilor: “Că ori de ieșim din noi, este pentru Dumnezeu, ori de suntem cu mintea așezată, este pentru voi“.432 El numește nebunia sobră, cea după Dumnezeu, “ieșire din sine“ (extaz), ca una ce scoate mintea afară din lucrurile create, măcar că în sine e sobră și chibzuită.[72]

Astfel, să primim fără răutate (din dragoste față de Părintele Lucian și mai ales din respect pentru Sfânta Preoție) că toți cei o mie de cuminecați au fost și vrednici, și pregătiți după Sfintele Canoane cu o zi înainte de noaptea de Înviere. Să presupunem că rujul a căzut în potir fără a fi observat, din epuizarea unui duhovnic foarte obosit de atâta spovedanie, căruia îi tremurau mâinile din râvnă bărbătească după ce l-a confiscat de la o penitentă convinsă de a nu se mai machia în vecii vecilor, Amin! Deci până acum nimic necanonic, fiindcă nici măcar vreo rujată nu s-a împărtășit.

Chiar și așa, mai avem, totuși, un Sfânt Canon încălcat.

Cum s-a prefăcut firea Sfintelor Taine în ruj bălos?

Preotul liturghisitor are datoria de a pregăti atâta cantitate de Sfinte Taine, încât să ajungă la toți, fără a-și preface firea în altceva.

Dacă știa că vor fi 1000 de oameni de ce n-a pregătit suficient Sânge și Trup ca să le ajungă și să nu fie schimbate în ruj bălos?

Dacă a fost luat prin surprindere este clar că a împărtășit pe oameni nepregătiți din timp pentru aceasta prin Sfânta Spovedanie, iar dacă știa că vor fi atâția și totuși s-a schimbat conținutul potirului din Sfintele Taine în necurății, este clar că a încălcat un canon, fiind însuși sfinția sa nepregătit:

Iar de‎ vor fi mulți cei ce au să se împărtășească (precum urmează mai ales în joia cea ‎mare, la ‎sărbătoarea nașterii Domnului, la al Sfinților Apostoli, și al Născătoarei de ‎Dumnezeu) atunci‎ să nu puie părticelele în sfântul Potir, pentru ca să nu greșească, să împărtășească ‎pe vreunul ‎dintr-însele, ci să le lase pe sfântul Disc, și după ce va împărtăși pe norod, atunci ‎punându-le,‎ ‎va săvârși, precum așa obișnuiesc a face și la lavrele cele mari ale Sfântului ‎Munte. Îngrijindu-se prezbiterii la niște zile ca acestea, a scoate Agneț mai mare ‎după analogia norodului ce are ‎a se împărtăși.[73]

Cât de mică a fost cantitatea de Sfinte Taine pe care le-a pregătit, dacă în locul lor a rămas doar salivă și ruj?!

Cât se poate lua cu lingurița de la un om care se împărtășește (deoarece nimeni nu scuipă în potir), ca să schimbe Sfintele Taine?! Așadar, mai degrabă era ruj cleios de la cucoane ceea ce a dat senzația grețoasă Părintelui, ca o mică atenționare din partea lui Dumnezeu, chiar la începutul preoției, ca să devină râvnitor al sfintelor Canoane, arătându-i că vina nu provine de la linguriță ci de la împărtășania necanonică. Părintele a răstălmăcit însă această atenționare, ca și pe Sfintele Canoane, ca și Sfintele învățături ale Bisericii, după propria interpretare.

Cu ce ar fi rezolvat lingurița de plastic această problemă? Sfintele Taine s-ar fi epuizat, nu ar fi fost înlocuite cu ruj, iar oamenii vrednici de împărtășanie ar fi rămas neîmpărtășiți. În plus, conform Sfintei Tradiții buzele trebuie șterse cu pocrovățul și potirul sărutat de credincioși. Chiar dacă s-ar fi folosit lingurițe de plastic pocrovățul și potirul s-ar fi umplut de ruj și tot așa ar fi pățit și credincioșii cuminecați după cucoane și, în final, chiar și preotul liturghisitor când ar fi potrivit potirul.

Descrierile Părintelui Lucian Grigorie sunt exagerate din nelămurirea sfinției sale în această problemă, vrând să fie convingător. Nu ne poate însă convinge decât că nu cunoaște sau nu aplică Sfintele Canoane. De ce văzând astfel de situații aleargă la propria părere și nu la învățăturile Sfinților Părinți (decât numai pentru a le răstălmăci și folosi pentru dovedirea ideilor sfinției sale greșite)?

Problemele, după cum se vede, nu se rezolvă prin lingurița de unică folosință, ci prin respectarea Sfintelor Canoane referitoare la Sfânta Împărtășanie și a învățăturii despre pregătirea cu evlavie a preoților și mirenilor pentru Sfintele Taine din Liturghier, iar nu din broșura Părintelui Lucian Grigore.

Iată ce ne învață ele:

Preotul care va să slujească fără biserică sfințită sau fără antimis sfințit de arhiereu, fără veșminte sfințite și alte lucruri ca acestea, fără pregătirea cuvenită sau având la această pregătire îndoială, sau fără prescuri de grâu și făină curată și fără vin din rodul viței, fără cunoașterea și rostirea exactă a cuvintelor cu care se săvârșesc Tainele – sau se va fi întunecat și amețit de băutură, neștiind ce face – unul ca acesta se socotește nu numai ca un fur de cele sfinte, ci și păcat de moarte face și osândă și pedeapsă își agonisește. […]

Vasele sfințite, trebuincioase la săvârșirea Sfintei Liturghii, 4 sunt: potirul sau paharul, discul, steluța și lingurița. Pe lângă 4 acestea mai este nevoie de o copie și trei acoperăminte: unul pentru acoperirea potirului, altul al discului, iar al treilea, mai mare, pentru amândouă. Toate acestea trei să fie făcute din material frumos, curate și întregi. Cele patru vase pomenite să fie din aur sau de argint, sau cel puțin de cositor, aurite sau argintate. Să nu fie de aramă, de fier sau de lemn, căci cel ce va sluji într-unele ca acelea, greșește și sub pedeapsa episcopului va cădea. [vedeți cât de mult greșesc cei ce împărtășesc cu lingurițe de plastic? Plasticul este un material atât de nepotrivit pentru ieftinătatea și slaba lui alcătuire încât nici măcar nu este pomenite în Liturghier, bunul simț învățându-te că nu se poate folosi pentru o așa de mare și înfricoșată Taină

Toate acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin de rîvnă către Dumnezeu. Cînd a văzut el că unii preoți au uitat frica lui Dumnezeu și nu dau cinste vrednică Preacuratelor și de viață făcătoarelor lui Hristos Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimează și le țin în locuri necuviincioase și în vase murdare; iar ce este mai mult că nici numirea lor cea cinstită nu o știu, pentru că nu le numesc Taine preacurate, ci le numesc cu un nume prost, zicîndu-le zapas, între care se mai povestește și aceasta: Ni s-a întîmplat nou în anul trecut 1702, că mergînd în cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde după obișnuita rugăciune eu smeritul vrînd ca obișnuita cinste și închinăciune să dau curatelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a înțeles cuvîntul meu, și uimindu-se la mine sta. Iarăși am zis către el: „Unde sînt puse sfintele Taine ale lui Hristos?” Iar el nici acest cuvînt nu-l prea cunoaște. Deci, unul dintre preoții cei iscusiți, ce erau cu mine, a zis către dînsul: „Unde este zapasul?” Atunci el scoțînd dintr-un unghi un vas foarte urît, a arătat într-însul ceea ce se păzea în nebăgare de seamă, atît de mare sfințenie, spre care privesc cu frică sfinții îngeri. Pe mine m-a durut inima de aceea, pe de-o parte pentru că într-o necinstire ca aceea se păzește Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoții nu știu nici numirea, care se cuvine a se da prea curatelor Taine”.[74]

Iar în Sfînta și marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viață Trup și Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca aceasta, să-mi aduci și să mă aștepți pe mine în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuința lumească, ca să mă împărtășesc de Darurile cele de viață făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtășit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfințenia aceea nu am dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea și mă rog ție să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viață dumnezeiești Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtași Cinei celei dumnezeiești. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuiești, să-i spui să ia aminte de sine și de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci cînd Domnul îți va porunci ție”.[75]

– n.n.] […]

Știut să mai fie că de vor fi mulți cei care vor încerca să se împărtășească, preotul nicidecum să nu îndrăznească, neajungănd în sfântul potir Dumnezeiescul Sânge sau Trup, să mai toarne vin sau pâine din nou, că de moarte va greși și lipsii de dar va fi. La o întâmplare ca aceasta, cei rămași neîmpărtășiți să fie îndemnați să aștepte până a doua zi și, slujindu-se Liturghia, să fie împărtășiți atunci și aceștia sau să se ia din chivot Dumnezeieștile Taine, care se păstrează pentru cei bolnavi, și să fie puse în sfântul potir și să fie împărtășiți și aceia, după obicei. [deci nicidecum nu trebuie așteptat ca să se prefacă în salivă și ruj firea Sfintelor Taine… – n.n.]  […]

PREGĂTIREA PENTRU SLUJBA DUMNEZEIEȘTII LITURGHII ȘI ÎMPĂRTĂȘIREA CU SFINTELE TAINE

Sfânta împărtășanie nu se sfințește niciodată de mirean, citeț, cântăreț, ipodiacon sau diacon, ci numai de preotul hirotonit potrivit sfintelor canoane, căci aceia nu săvârșesc nimic din cele ale preoției. Și cine ar îndrăzni să facă ceva din cele ce se cuvin numai preotului canonic, acela cade în grea osândire și în păcatul furului de cele sfinte.

Preotul hirotonit și diaconul sunt datori a se pregăti de slujbă în chipul următor: Mai înainte, să se ferească cu grijă de faptele care împiedică vrednicia Liturghiei și împărtășirea cu Preacuratele Taine. Iar piedicile cele mai mari sunt acestea: aflarea lor sub blestem, sau de se vor găsi opriți de Biserică, sau afurisiți de arhiereu, sau de vor fi săvârșit vreun păcat de moarte. Păcatele de moarte sunt acestea: 1. trufia; 2. iubirea de argint; 3. desfrânarea; 4. mânia; 5. lăcomia; 6. zavistia; 7. lenevia spre faptele cele bune.

Deci, de va fi sub blestem sau oprit de Biserică sau afurisit de arhiereu, nicidecum să nu îndrăznească a săvârși Sfânta Liturghie, până când nu va avea voie de la cel ce l-a legat, ca să fie pe deplin dezlegat; căci, dacă va îndrăzni cineva să lucreze cele preoțești, nefiind dezlegat, va cădea în păcatul furtului de cele sfinte și, cu îndoit și foarte greu păcat, se va întoarce de la slujba dumnezeiască și vinovat va fi față de Trupul și Sângele Domnului și se va socoti împreună cu ucigașii de Dumnezeu și cu necredincioșii farisei, care au ucis pe Hristos; iar împărtășirea cu Preacuratele Taine îi va fi spre judecată și osândă.

Chiar și mireanul, fiind pus sub afurisanie de arhiereu sau de preotul duhovnic, sau dacă va fi cuprins și de oarecare alte patimi și nu va ține seamă de ele, la alt duhovnic mergând, fără a lua iertare și dezlegare de la duhovnicul pe care l-a avut mai înainte și ar îndrăzni a se împărtăși cu Preacuratele Taine ale Trupului și Sângelui lui Iisus Hristos, același lucru pătimește și ca un ucigaș se va osândi.

Iar preotul, dacă-l va vădi pe el cugetul pentru păcate de moarte, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, până când nu se va curăți pe sine de păcatul în care se află, cu căință și prin mărturisire cu gura înaintea părintelui său duhovnicesc, făgăduind că nu se va mai întoarce la păcat . Că, dacă va îndrăzni a sluji, în păcat de moarte fiind, și nu se va mărturisi și, prin pocăință mai înainte nu se va curăți de el, alt păcat de moarte mai greu își agonisește și împărtășirea de Dumnezeieștile Taine, din pricina nevredniciei lui, îi va fi spre judecată și spre osândă.

Chiar în timpul săvârșirii Dumnezeieștii Liturghii, dacă-și va aduce aminte preotul și va înțelege că se găsește în păcat de moarte, pe cât va putea, cu mare durere și căință să se smerească pe sine și să arate părere de rău, având gând necurmat de a se mărturisi în grabă, să facă mai departe binele și să se lepede de păcat.

Spre a fi vrednic de o slujire atât de înaltă și de împărtășirea cu Sfintele Taine, împiedică și multa mâncare și băutură de cu seara.

Pentru aceea, preotul se cuvine a se înfrâna de la mâncare și băutură și, chiar dacă va gusta ceva, să guste puțin și numai înainte de miezul nopții . Iar dacă va gusta preotul cât de puțină mâncare sau băutură după miezul nopții, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, deoarece de la miezul nopții începe cursul zilei în care va avea să slujească Sfânta Liturghie.

Preoții și diaconii, care au soții, sunt datori a trăi în curăție trupească câteva zile mai înainte de a sluji Sfânta Liturghie, precum și în ziua în care o săvârșesc, căci cel ce nu se va înfrâna și va sluji, greșește foarte .

Dar nu numai preotul și diaconul, ci și tot creștinul, care va vrea să se împărtășească cu vrednicie din Dumnezeieștile Taine ale lui Hristos, este dator cu totul să se înfrâneze de la mâncare, afară de mare nevoie, la vreme de moarte.

Sunt încă și alte piedici, care fac pe preot și pe diacon nevrednici de slujbă și de a se împărtăși cu Sfintele Taine și acestea, cu toate că sunt mai mici decât cele ce s-au arătat mai sus, trebuie totuși dezrădăcinate. Și, precum preotul, tot așa și fiecare creștin este dator a le înlătura, pe cât va putea.

Cea dintâi este supărarea pe care o aduc gândurile cele de multe feluri, pe care trebuie să le îndepărtăm prin rugăciunea cea fierbinte și prin gândul la Patimile Domnului.

A doua este tulburarea cea dinlăuntru sau întristarea. Preotul și credinciosul să aibă nădejde că, prin stăruința de a primi harul lui Dumnezeu, adică de a se împărtăși cu Sfintele Taine, o va îndepărta de la sine.

A treia este mâhnirea și trândăvia, care, cu deșteptarea, cu privegherea și cu împuținarea somnului, de asemenea se înlătură.

A patra este tulburarea sau zburdarea trupească, care se face în vis și care, dacă se va întâmpla, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, decât numai la mare nevoie. Iar dacă el singur a dat pricină acestei piedici, cu vorbele sau cu gândurile cele necurate de cu seară, sau cu mâncare și cu băutură, sau cu lungimea somnului, nicidecum să nu îndrăznească a liturghisi, până ce nu se va mărturisi la părintele său duhovnicesc și va lua de la dânsul canon și dezlegare. Mai presus de toate, însă, prin rugăciunea cea fierbinte, prin lacrimile cele de durere și cu inimă înfrântă, atât mai înainte de slujire cât și în timpul slujirii, să căutăm să dezrădăcinăm de la noi aceste păcate .

A cincea piedică la vrednica slujire și împărtășire cu Sfintele Taine este și aceasta: de a ocărât preotul sau diaconul pe cineva și l-a amărât sau l-a nedreptățit și știe că acela este mânios și supărat pe el; sau dacă însuși preotul sau diaconul, fiind nedreptățit sau scârbit de cineva, ține mânie și se supără, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, ci, mergând mai înainte, după porunca Domnului, să se împace cu fratele său și așa să slujească. Iar dacă va fi cel jignit undeva, departe, și va fi nevoie să slujească, măcar gând bun să aibă că, dacă se va întâlni cu dânsul, negreșit se va împăca și în inima sa să-i pară rău dc acestea și așa, de nevoie, să slujească.

Așadar, preotul și diaconul, mai înainte de pregătirea spre Dumnezeiasca Liturghie, sunt datori, mai întâi, să se păzească de piedicile cele ce s-au arătat mai sus.

Al doilea, se cuvine lor să aibă frângere de inimă pentru păcate, chiar dacă ar fi ele și mai mici.

Pe lângă aceasta, oricât de puțin l-ar vădi cugetul lui, să se mărturisească părintelui său duhovnicesc și să ia de la dânsul dezlegare . În scurt, tot ceea ce știe că duce la curățirea de păcate, se cuvine cu nevoință a face: inima să și-o curățească de toate gândurile, de poftele și dezmierdările cele trupești, ce stau împotriva dragostei lui Dumnezeu, iar firea cu oarecare socotire să și-o deștepte, chiar dacă nu este alunecată în patimi care l-ar împiedica dc la împărtășire.

Al treilea, să aibă dragoste de a sluji Domnului în cuvioșie și dreptate, în toate zilele vieții sale. Și această dragoste să o adeverească la vreme, prin fapte bune.

Al patrulea, să deștepte în sufletul și în inima lui foamea de mâncarea cea dumnezeiască și setea de băutura cea duhovnicească cu îndoită purtare de grijă:

  1. Pentru că Taina aceasta dumnezeiască este mare, deoarece într-însa împăratul și Făcătorul a toată făptura cea văzută și nevăzută, Hristos Dumnezeu și Omul, nevăzut, sub chipul văzut al pâinii și al vinului, este pus înaintea credincioșilor spre mâncare și se dă, cu adevărat și cu folos, și câștig se revarsă dintr-însa, căci cel ce slujește cu vrednicie și se împărtășește cu Dumnezeieștile Taine, nu numai că dobândește iertarea păcatelor, ci se învrednicește și de sfințenie și de harul cel ales, căci se împărtășește cu Hristos, Care este Izvorul cel neîmpuținat al sfințeniei și al harului.
  2. Pentru că sărac și neajutorat fiind și alergând la comoara aceasta, cu adevărat primește îndestularea bogăției darurilor celor dumnezeiești și lipsa sau sărăcia sa sufletească îndestul o împlinește.

Pe lângă aceasta, cu credință neîndoielnică să se apropie de împărtășirea cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, ca prin ele să-și hrănească sufletul. Și această dragoste și credință nu numai preotul și diaconul, ci și tot credinciosul, care voiește cu vrednicie să se împărtășească, este dator să o aibă.

Iar preotul și diaconul, vrând să slujească Sfânta Liturghie, sunt datori să mai aibă în vedere și aceasta, adică să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie întru slava lui Dumnezeu, în Treime închinat, și în cinstea tuturor sfinților, care se veselesc în raiul cel ceresc, și spre folosul și iertarea păcatelor tuturor credincioșilor lui Dumnezeu ce sunt pe pământ, precum și ale celor ce au adormit creștinește în dreapta credință, și pentru toți cei vii și cei morți, care sunt încredințați rugăciunilor lui; de asemenea și pentru bunăstarea și pacea sfintei sobornicești și apostolești Biserici a Răsăritului. Și să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie, după rânduiala Domnului și după Tradiția Sfintei Biserici a Răsăritului, ca pe o Taină care sfințește și ca pe o Jertfa care îmblânzește pe Dumnezeu și păcatele noastre curățește; prin care Duhul Sfânt, prin gura preotului, va preface cu adevărat cele ce sunt puse pe Sfânta Masă, după rostirea dumnezeieștilor cuvinte: Și fă, adică, pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău; iar ce este în potirul acesta (vinul amestecat cu puțină apă) cinstit Sângele Hristosului Tău; prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.

Al cincilea, în tot chipul să se nevoiască, cu mare cinste și cu adâncă smerenie să se apropie de această Dumnezeiască Taină, cugetând pe de o parte la slava și milostivirea lui Dumnezeu și la nemăsurata Lui sfințenie, iar pe de alta la puținătatea, necurăția și neputința sa, căci, din această cugetare, mare mângâiere, dar și bucurie va afla slujitorul.

Al șaselea, cu dinadinsul să se nevoiască a-și dobândi evlavie, gândind la Patimile Domnului, căci va câștiga nădejde și mângâiere sufletească și dragoste către această Taină a lui Hristos, spre care, fierbintea rugăciune și luarea aminte de sine  foarte mult ajută.

Așadar, spre vrednica slujire, mai înainte pregătindu-se slujitorul altarului sau cel ce vrea să se împărtășească cu Dumnezeiescul Trup și Sânge, dator este, după rânduiala Bisericii, să săvârșească seara Vecernia (sau s-o asculte); la care, cu cucernicie, să gândească în sine și cu umilință să cugete cum Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după mântuitoarele Sale Patimi, vineri seara a fost răstignit pe cruce, pentru păcatele noastre și a murit, pentru mântuirea noastră; cum unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns, din care îndată a ieșit sânge și apă; cum, după aceea, Iosif cu Nicodim, luând Trupul lui Hristos de pe Cruce, cu giulgiu curat înfășurându-L, în mormânt nou L-au pus, și cum Maria Magdalena, cu Preacurata Maica Domnului, cu plângere și cu mare tânguire, în amărăciunea inimii priveau acestea.

Sfârșind După-cinarea (Pavecernița), rugăciunile spre somn și canoanele cele obișnuite lui, ca: Acatistul Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu sau al Domnului Iisus, sau ale altor sfinți ai săptămânii și al îngerului său păzitor, cu toată cucernicia să socotească cum preasfântul suflet al firii omenești a Mântuitorului, fiind împreunat cu Dumnezeirea, în iad pogorându-Se, cu putere a legat pe domnul întunericului, a robit împărăția lui și sufletele cele din veac ale tuturor drepților ce erau acolo, din tirania lui le-a eliberat, cu Sine le-a ridicat și în rai, până la preaslăvita Sa înălțare, le-a sălășluit. Pentru aceea, mulțumind Lui pentru toate binefacerile pe care, cu Patima cea mântuitoare și cu Moartea Sa cea de viață făcătoare, le-a făcut pentru neamul omenesc, cu dinadinsul să-l roage, ca, și toate greșelile lui curățindu-le, de veșnicul chin să-l ferească și împărăției Sale să-l învrednicească. Iar pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu, ca una care a fost părtașa Patimilor și Morții Fiului său și, acestea văzând, împreună suferea, să o roage cu căldură ca să-i fie in această viață apărătoare și către toate faptele bune ajutătoare și, în ziua ieșirii din trup, sufletul, de toate asupririle diavolești, cu ocrotirea ei cea tare izbăvindu-l, în împărăția Fiului său să-l sălășluiască, de vreme ce, ca o Maică, toate le poate dobândi de la Fiul său, pentru cei ce aleargă la dânsa cu credință.

Dimineața, la vremea rugăciunii, mai înainte de luminarea de ziuă, săvârșind Miezonoptica, cu cucernicie să cugete cum Domnul nostru, la miezul nopții, mergând către Patima cea de bunăvoie, era în grădină, în nevoință, rugându-se cu dinadinsul, încât sudorile Lui s-au făcut ca picăturile de sânge ce pică pe pământ; cum acolo, fiind prins de ostași, a fost legat ca un făcător de rele și, mai întâi, la Ana a fost dus, și ce fel de rușinoase defăimări, scuipări, bătăi și nenumărate rele, de bunăvoie acolo a răbdat, ca pe noi, din legăturile păcatelor și din tirania și chinul diavolului, să ne izbăvească.

Săvârșind Utrenia, cu umilință să gândească, cum Domnul cu defăimări a fost dus de la Ana la Caiafa și cum acolo, pentru păcatele noastre, a suferit de bunăvoie palme peste obraz, scuipări, batjocuri și lovituri fără de milă, de la miezul nopții și până la ziuă.

Iar după Utrenie, la citirea Ceasului întâi, cu cucernicie să gândească, cum Mântuitorul și Făcătorul nostru de bine, fiind legat, în ceasul întâi al zilei, a fost dus de la Caiafa la Ponțiu Pilat, în Pretoriu, la locul de judecată, ca un făcător de rele, și cum acolo Judecătorul a toată lumea, de arhiereii cei fără de lege și de bătrânii iudeilor, a fost clevetit și, de judecătorul cel nedrept, osândit.

La vremea sa, citindu-se Ceasul al treilea, cu cucernicie și în umilința inimii, cu dinadinsul să gândească, cum Mântuitorul nostru, la al treilea ceas din zi, a fost judecat de Pilat și ce fel de batjocuri și loviri peste obraz a răbdat acolo; iar după aceasta la stâlpul rușinii, cel de marmură, fără de milă fiind legat, a răbdat cumplite răni, cunună de spini ghimpoși și alte nesuferite chinuri. Să mai cugete, de asemenea, și aceasta: cum Duhul Sfânt, în ceasul al treilea din zi, în chip de limbi de foc, peste Apostolii ce se aflau la rugăciune S-a pogorât și pe aceia i-a luminat; și, aceasta gândind, cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu ca să-i dăruiască și lui darul Sfântului Duh, spre luminarea cunoștinței sufletești și ca să săvârșească cu vrednicie Dumnezeiasca Liturghie, care urmează.

Iar când se citește Ceasul al șaselea, să cugete cum Mântuitorul nostru, în acel ceas, Crucea Sa purtând, la răstignire a fost dus și cum, fără de milă, cu patru piroane pe Cruce a fost pironit, pe Golgota, între doi tâlhari; de asemenea, cum ostașii au împărțit între ei veșmintele Lui și cum cei ce treceau îl batjocoreau pe Dânsul, și tâlharul cel spânzurat de-a stânga Lui îl hulea și cum întuneric s-a făcut peste tot pământul.

Iar la vremea când se citește Ceasul al nouălea, de asemenea, cu toată cucernicia și luarea-aminte, să gândească, cum Mântuitorul nostru, dorind mântuirea neamului omenesc, pe Cruce fiind spânzurat, a strigat grăind: «Mi-e sete»; cum cu oțet amestecat cu fiere a fost adăpat, cum sufletul Său cel preasfânt în mâinile lui Dumnezeu-Tatăl l-a dat, cum toate temeliile pământului s-au clătinat, pietrele s-au despicat, morții din morminte s-au sculat și cum unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns și îndată a ieșit sânge și apă.

La acestea, pe scurt amintite, și la alte mântuitoare Patimi ale Domnului, cu cucernicie gândind, în zdrobirea inimii, cu osârdie, iar dacă va fi cu putință, chiar cu lacrimi, rugăciunile Ceasurilor să le săvârșească.

Când se citesc Psalmii, numiți mesianici sau Obednița (când nu va fi și Liturghie), cu osârdie să mulțumească Mântuitorului pentru aceste patimi cumplite, pe care de bunăvoie le-a răbdat pentru noi, ca din tirania diavolului să ne izbăvească, și pentru vărsarea Preacuratului Său Sânge, cu care ne-a răscumpărat din blestemul Legii și pentru moartea Lui cea dătătoare de viață, cu care neamul omenesc, cel mort prin păcat, a fost înviat, și cu dinadinsul, cu inimă smerită să se roage, ca pentru toate aceste faceri de bine ale Lui, să-i dea și lui harul iertării păcatelor, ca să-I aducă cu vrednicie Jertfa cea fără de sânge, și fără osândă să se împărtășească cu Sfintele Lui Taine.

Dacă însă preotul și diaconul sau altcineva, care se pregătește pentru împărtășire, vor lăsa cu totul sau numai în parte, de bună voie, din lene sau din nepurtarea de grijă, Pravila Bisericii ce s-a arătat mai sus și cuviincioasa pregătire pentru dumnezeiasca împărtășire, de moarte va greși.

Iar dacă va fi zăbovit preotul în lucrări sufletești trebuincioase mântuirii oamenilor, adică: ascultând mărturisirea celor bolnavi sau a celor sănătoși, sau împărtășind, sau botezând pe cei bolnavi [vedeți cum spovedania este comună bolnavi și sănătoși, dar împărtășirea este numai a celor bolnavi, înainte de Sfânta Liturghie, iar a celor sănătoși în timpul Sfintei Liturghii, deci o împărtășanie deosebită, fiind separați cei bolnavi de cei sănătoși? – n.n.] și, apropiindu-se vremea Dumnezeieștii Liturghii, silit va fi să-și lase pravila, nu va greși. După Dumnezeiasca Liturghie însă toate cele lăsate să le plinească; dar rugăciunile împărtășirii, negreșit să le citească mai înainte de Liturghie.

Pentru aceea, și cei care vor să se împărtășească cu Dumnezeieștile Taine, datori sunt cântarea bisericească și pravila sfintei împărtășiri cu tot sufletul să o plinească și să se nevoiască a gândi la Patimile Domnului. Dacă nu știu carte, atunci preoții, diaconii sau clericii să le citească, ca să fie îndemnat poporul la mai multă dragoste către Domnul. Iar care pot citi și de pravila Bisericii nu poartă grijă și, fără de inimă înfrântă, biruiți fiind de socotelile lor, îndrăznesc a se apropia către această Taină înfricoșătoare, chiar de vor fi persoane mari, parte bărbătească sau femeiască, preotul, ca un părinte sufletesc, să-i certe și să-i oprească de la împărtășire, până ce se vor îndrepta și, cu luare-aminte, cele ce se cuvin vor împlini; căci înfricoșător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu, dacă va mânca cineva spre judecată sau spre osândă Trupul și va bea Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Pentru slujirea Dumnezeieștii Liturghii, preotul și diaconul sunt datori a fi curați, atât cu sufletul cât și cu trupul, și, precum trebuie să aibă trupul curat, tot așa și veșmintele cele de pe dânșii se cuvine să le aibă curate și întregi; iar dacă vor fi foarte pătate și rupte și va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greși de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Taine, se va arăta cu nebăgare de seamă. De aceea, slujitorii celor sfinte sunt datori să stăruiască în tot chipul, ca veșmintele cele sfinte, chiar de vor fi din material simplu, să fie cuviincioase și curate. Pe lângă aceasta, capul să fie pieptănat, fața și gura spălate, unghiile tăiate și curate. Toate acestea pentru respectul și cinstea dumnezeieștilor Taine și pentru ca poporul, ce-l privește și-i sărută mâna, să nu se amărască cu ceva. Deci tot cel care va vrea să se împărtășească bine va face dacă își va curăți dinții și-și va spăla gura sa de cu seară, ca, nu cumva, făcând acestea a doua zi, să înghită apă, și astfel să fie împiedicat de a sluji sau a se împărtăși. Iar dacă-și va spăla gura și dimineața, negreșit că nu va fi rău [este evident, așadar, că nu trebuie să se dea apoi cu ruj – n.n.], numai să o facă aceasta cu luare-aminte, ca să nu înghită apă și așa, fără îndoială, să slujească sau să se împărtășească. […]

PENTRU DAREA, PRIMIREA, PAZA ȘI CINSTIREA DUMNEZEIEȘTILOR TAINE

Toți preoții sunt datori, cu cinstea care se cuvine, să săvârșească în biserica Domnului slujba Sa și a Tainelor lui Dumnezeu, să facă închinăciune cu sfântă cuviință și să se nevoiască a primi adeseori un dar ca acesta. Iar preoții de enorie să învețe pe enoriașii lor ca, într-un cuget curat, atât parte bărbătească, cât și parte femeiască, dacă va fi cu putință la praznice, iar dacă nu, negreșit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru sfânta împărtășire. Deci datori sunt să se apropie către Dumnezeieștile Taine cu smerenie și cu curăție, gătindu-și mai dinainte trupurile și sufletele lor.

Iar dacă vor vrea să se apropie de sfânta împărtășire, și afară de cele patru posturi obișnuite, să postească mai înainte șapte zile, petrecând în rugăciune, la biserică și acasă (și aceasta nu la vreme de nevoie, căci la vreme de nevoie numai trei zile sau chiar și numai o zi se îngăduie să postească) și mai înainte să se pregătească, după rânduială, prin mărturisirea păcatelor.

în aceste zile cei căsătoriți să se înfrâneze cu totul de la împreunarea trupească.

Iar mai înainte de a opta zi, să-și mărturisească înaintea duhovnicului toate păcatele lor și, de cu seară, nimic să nu mănânce. Cei care, din pricină că sunt mici, prea bătrâni sau prea slăbiți, pot să mănânce la masa de cu seară, adică să guste puțin, dar, de la miezul nopții, toți cei care se pregătesc de sfânta împărtășire, negreșit să se înfrâneze și în rugăciuni și, în închinăciuni și în gânduri curate, să petreacă, pe cat va li cu putință. Iar celor care nu știu carte și vor fi departe de biserică, preotul să le dea canonul la casele lor, arătându-i fiecăruia cum să procedeze.

După obișnuita Utrenie în biserică, toți cei care vor să se împărtășească și nu știu să citească, să rămână în biserică și să asculte rânduiala sfintei împărtășiri, ce se citește de către preot, și obișnuitele ceasuri. Iar cei care știu să citească pot să-și citească acestea și singuri la casele lor.

La începutul Sfintei Liturghii, să se adune toți în biserică și toată Sfânta Liturghie, cu frică și cu bună cucernicie, să o asculte și să se roage. Iar în vremea împărtășirii, să se apropie cu evlavie, cu adâncă smerenie și lui Hristos, Celui ce este cu adevărat în Taine, sub chipul pâinii și al vinului, până la pământ flecare să se închine câte o dată, ținând mâinile pe piept cruciș și, pe Hristos răstignit mărturisind, să aibă dragoste către Dânsul. Și, primind Sfintele Taine, cu luare-aminte să le înghită și, după ștergerea gurii cu procovățul de către preot, să sărute marginea sfântului potir, ca pe însăși coasta lui Hristos, din care a curs sânge și apă și, depărtându-se puțin, să se închine, însă nu până la pământ, pentru sfințenia Tainelor ce le-a primit, și să stea la locurile lor, negrăind unul cu altul, nici să scuipe până când li se va da anafura și vin cu apă caldă; și până la sfârșitul Liturghiei să aștepte, neieșind afară și rugăciunile de mulțumire, după sfânta împărtășire, să le citească.

Știut să mai fie că de vor fi mulți cei care vor încerca să se împărtășească, preotul nicidecum să nu îndrăznească, neajungănd în sfântul potir Dumnezeiescul Sânge sau Trup, să mai toarne vin sau pâine din nou, că de moarte va greși și lipsit de dar va fi. La o întâmplare ca aceasta, cei rămași neîmpărtășiți să fie îndemnați să aștepte până a doua zi și, slujindu-se Liturghia, să fie împărtășiți atunci și aceștia sau să se ia din chivot Dumnezeieștile Taine, care se păstrează pentru cei bolnavi [vedeți cum cei bolnavi se împărtășesc deosebit de cei sănătoși, lucru arătat chiar existența Sfântului Chivot? – n.n.], și să fie puse în sfântul potir și să fie împărtășiți și aceia, după obicei.

Pe lângă acestea, intrând în sfânta și dumnezeiasca biserică și căutând spre sfântul altar, cu frică să-și facă datorita închinăciune și slujitorii celor sfinte și toți credincioșii; căci cei ce stau în biserică trebuie să se socotească că stau în cer, înaintea lui Dumnezeu însuși, și să aducă rugăciune lui Dumnezeu, ca Unuia ce este acolo, după făgăduință.

Vrând să intri în altar, totdeauna mai întâi să-ți descoperi capul și să-ți faci închinăciune apoi să intri și, apropiindu-te către dumnezeiasca masă, până jos să faci închinăciune, și orice vei lucra în altar, cu toată smerenia și cu bună cucernicie să lucrezi, ca înaintea feței lui Dumnezeu, Celui ce este acolo. Și, vrând să ieși, de asemenea, să te închini mai întâi, până la pământ, înaintea Dumnezeieștilor Taine.

Când zici ectenia înaintea ușilor împărătești, totdeauna, mai întâi, cu cucernicie descoperindu-ți capul, te închină și numai după aceea începe; asemenea, sfârșind, te închină și apoi te du. Și în același chip, când ți se întâmplă a trece pe lângă sfintele uși împărătești, nicidecum să nu treci fără închinăciune.

Pe lângă acestea, fiecare slujitor al celor sfinte și clericii, săvârșind, după rânduiala lor, slujbele bisericești de noapte, de dimineață, de zi, sau de seară, să facă Domnului Dumnezeu închinăciuni, cu bună cucernicie, că acestea sunt plăcute lui Dumnezeu de la tine și de la toți credincioșii. Iar pentru o închinare ca aceasta a Sfintelor și Dumnezeieștilor Taine și pentru umblarea în liniște și cu grijă, fiecare va lua, deosebit, mare dar de la Hristos Dumnezeu.

Pe cei care slujesc altarului, adică pe ecleziarhi, preotul este dator să-i învețe ca să intre în sfântul și dumnezeiescul altar cu mare frică, cu cutremur și cu cucernicie, și lucrul să și-l facă știind că acolo, pe Sfânta Masă, cu adevărat este Hristos, Dumnezeul nostru și, intrând și ieșind, să se închine până la pământ.

Iar de dumnezeiasca masă și mai vârtos de înseși Dumnezeieștile Taine, ce sunt pe ea, asemenea și de vasele pentru slujbă și de orice lucru sfințit, nicidecum să nu îndrăznească a se atinge, ca să nu cadă în păcat, afară numai de sfeșnice, dc făclii, dc cădelniță și alte lucruri mai mici, decât cele sfințite.

Pentru cinstea Dumnezeieștilor Taine, nimeni din cei nesfințiți sa nu intre în sfântul altar, iar femeile niciodată, afară numai dacă acestea sunt călugărite și sunt rânduite de cel mai mare din sfintele mănăstiri pentru slujba de ecleziarh. Ecleziarhii, adeseori mărturisindu-se și cu Dumnezeieștile Taine împărtășindu-se, cu trezie și cu dreaptă credință și în fapte bune să petreacă.

Ecleziarhii sunt datori să aducă în altar prescuri, vin, apă, lămâie și foc, să aprindă lumânările și să le stingă, să pregătească cădelnița și căldura și să dea preotului tot altarul, cu rânduială; adeseori să-l măture și să-l curățească, atât pe jos de toate gunoaiele, cât și pereții și podul bisericii, de praf și de păianjeni.

Iar Sfânta Masă și proscomidiarul numai preotul și diaconul sau ipodiaconul să le curățească și să le șteargă, ca niciodată să nu se afle pe ele praf sau oarecare gunoaie și ca să nu se atingă mâna cea nesfințită, cu păcat, de cele sfințite.

Ecleziarhii sunt datori a curăți adeseori de praf și de păianjeni toată biserica și icoanele, pereții, podul, acoperămintele, precum și pridvorul.

Iar gunoiul din altar și din biserică nu se cuvine să fie aruncat în locuri netrebnice, ci, sau pe apă curgătoare sau în alt loc neumblat și necălcat, să se pună sau să ardă.

Pe lângă acestea, nu numai preoții și slujitorii celor sfinte, în altar, ci și toii binecredincioșii creștini de vor vedea Dumnezeieștile Taine sau în biserică, sau când le duce preotul la cei bolnavi [peste tot este evident că bolnavii se împărtășesc deosebit de cei sănătoși – n.n.], să le cinstească cu cuviincioasa închinare către Dumnezeu.

Asemenea și în sfânta biserică venind, la toate cântările și rugăciunile, după rânduiala și tipicul bisericesc, cu cuviință la vreme însemnată să se închine Domnului Dumnezeu și, la începutul ostenelilor sale, rugăciuni, cereri și mulțumiri să aducă. Iar cântarea și citirea bisericească cu înțelegere să o asculte, înțelepțindu-se, după cum zice Apostolul, în psalmi și în cântări și în laude duhovnicești, și în citirea Sfintelor Scripturi și a Sfinților învățători bisericești și lăudând pe Domnul Dumnezeu în inimile lor, neîncetat.

Și aceasta se cuvine preotului totdeauna să învețe pe parohieni și pe fiii săi cei duhovnicești, ca în aceasta să cunoască voia lui Dumnezeu și porunca Bisericii.

Se cuvine preoților a ști și aceasta, că toți creștinii care sunt de o credință, de o Biserică, și care n-au asupra lor îndepărtare sau blestem și își dobândesc prin mărturisire pocăință curată, care trăiesc dreapta credință și de duhovnicul lor nu sunt opriți pe o vreme, aceia să se împărtășească cu Trupul lui Hristos și cu Sângele Lui, cu cuvenita cinste. Asemenea și copilașii care sunt mai în vârstă, care nu pot fi primiți la mărturisire și pruncii cei mici, după obiceiul Bisericii, se cuvine, pentru credința celor ce-i aduc pe dânșii, să se învrednicească de Sfintele Taine, pentru sfințirea sufletelor lor și pentru primirea harului Domnului.

Iar cei nevrednici de Taina aceasta, care au asupra lor blestem de la episcop sau sunt opriți de părintele lor duhovnicesc sau de părinți, pentru vreo pricină, să fie neapărat îndepărtați. Și păcătoșii învederați, desfrânații și desfrânatele, cei care au țiitoare și înseși țiitoarele lor, preadesfrânații, sodomiții, cămătarnicii, fermecătorii și toți vrăjitorii de orice fel, furii de cele sfinte, jucătorii de cărți și de bobi, hulitorii, vorbitorii de rușine, făcătorii de orice necinste și neorânduială și cei care sunt vrednici de hulă și ocară și alții asemenea acestora, până când nu se vor pocăi cu adevărat și nu vor face roade vrednice de pocăință, și prin pocăință nu vor curma scandalurile, pe care învederat le-au făcut și le fac, să nu fie învredniciți nicidecum împărtășirii Dumnezeieștilor Taine.

Pe păcătoșii cei nevădiți, care se mărturisesc a nu avea păcate, îndepărtează-i, învățându-i, cu bună socotință, să-și cerceteze cu multă luare-aminte cugetele și să nu se apropie nepocăiți de Sfintele Taine, pentru ca din aceasta să nu răsară vreun scandal pentru alți oameni, iar ei să fie bănuiți și să se arate plini de necuviință, atunci când se vor apropia de Sfânta împărtășanie .

Celor ieșiți din minte sau celor leșinați, nu se cuvine nicidecum a le da Dumnezeieștile Taine, decât numai când își vor veni în fire, în minte și în simțire din leșin, și când își vor face, în zdrobirea inimii, mărturisire de păcatele lor , când vor veni la biserică și se vor ruga lui Dumnezeu, ascultând rugăciunile bisericești, și mai ales dacă nu se va afla întru dânșii nici o pricină de nevrednicie, care să-i îndepărteze de la Sfânta Împărtășanie.

Pentru privegherea cea adevărată, cea dreaptă și cu bună rânduială, de a face cu toată sârguința cele plăcute Domnului Dumnezeu și de a păzi pravilele bisericești cu curăția cea trupească si sufletească, pretutindenea va da Domnul poporului Său pace și mila, și zile bune tuturor celor care, cu bună credință, viețuiesc pe pământ . După aceasta și moștenirea frumuseților celor veșnice în cer le va dărui, pe care să le primească sufletele dreptmăritorilor creștini, cu harul lui Iisus Hristos și cu mijlocirea întru tot lăudatei Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și cu rugăciunile tuturor sfinților. Amin.[76]

Vedeți cum cunoașterea Liturghierului l-ar fi ferit pe Părintele Lucian de ispita scârbei față de bătrânul cu muci și de bolnavul cu secreție ca grișul? Rezolvarea nu este lingurița de plastic ci împărtășania bolnavilor după rânduiala specifică lor. și bătrânul cu secreții nazale era tot un bolnav ce ar fi trebuit împărtășit separat. Părintele Lucian face din excepții regulă nouă (a linguriței de plastic) pentru a justifica obiceiurile vicioase din parohia sa, în loc să respecte regulile Sfintei Biserici pentru a respecta firea și Sfânta Tradiție, adevărata Justețe și eliberare de vicii.

Părintele susține în broșurică ideea că lingurița ar fi monofizită, nefiind formată din două brațe ca un clește. Dar aceasta arată că ne împărtășim cu un ipostas al Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos și avem un Dumnezeu, Sfânta Treime slăvită în Unime. Hulește prin aceasta Sfânta Biserică Ortodoxă a fi monofizită fiindcă folosește Sfânta Linguriță de cel puțin de 1000 de ani, inclusiv de către Sfinți (vezi mai jos).

†† Arată că pricinile pentru care este respinsă lingurița ar fi minunea silită a lui Dumnezeu. Nicidecum, ci păstrarea Tradiției Bisericii. Propune lingurița de plastic pentru a înlocui obiceiul linguriței văzut ca necanonic. Apără luarea cu mâna și băutura din potir, dar nu ar rezolva problema, fiindcă credincioasele cu ruj și bolnavii cu secreții s-ar atinge cu toții de potir, direct. Nu se spune nicăieri în Sfintele Canoane ca fiecare să aibă lingurița sa.

Vasul Sfintei Maria Egipteanca ca un purtător de la Potir ceva obișnuit, ca o trusă de împărtășanie de urgență, vasele personale respinse prin canon. Tot așa lingurița unică, din material prețios primită, lingurițele din plastic prost respinse ca neevlavioase.

Propune o tehnologie centrată pe frica de microbi în loc de lucrarea credinței centrată pe cugetarea la Hristos, și frica din dragoste cu credință față de El.

Cea mai potrivită soluție pentru a împărtăși credincioșii mi se pare cea folosită în Biserica Ortodoxă Rusă: credinciosul vine fără lumânare la împărtășire, pentru ca să-și concentreze atenția asupra împărtășirii și nu asupra modului cum să țină lumânarea – astfel încât să nu dea foc mâinii preotului sau acoperămintelor. Pentru împărtășire este așezat undeva într-un loc potrivit, pe solee (treapta lărgită dinaintea Sfântului Altar), un sfeșnic uni-suport cu o lumânare aprinsă pentru toți credincioșii.

După ce credinciosul vine înaintea ușilor împărătești ale Sfântului Altar, i se așează sub bărbie procovățul (acea bucată de pânză de culoare roșie). Cu această operație se ocupă paracliserul (la nevoie), dar de cele mai multe ori diaconul sau un alt slujitor. Având dinainte un credincios cu fruntea orientată spre vârful catapetesmei și gura deschisă, preotului îi vine ușor, adică la îndemână să transporte pe deasupra procovățului lingurița – purtând cele sfinte – și să le lase să se prelingă în cavitatea bucală a primitorului, fără să o atingă. Astfel, lingurița cea unică a preotului rămâne la fel de curată la sfârșitul împărtășirii a o mie de credincioși precum a fost și la început. Totul însă ține de educația pe care s-ar cuveni să o facem credincioșilor în acest sens. Dacă forurile noastre ocârmuitoare s-ar îngriji să poruncească și la noi, în Biserica Ortodoxă Românească, o astfel de practică am scăpa de „dilema linguriței”.

Dă sfat ierarhiei, în loc să ia sfat de la ea, prin cărțile de cult care le editează și Sfintele Canoane.

Eu nu găsesc un impediment în a sfinți în loc de una singură mai multe lingurițe și a le folosi în cult la momentul cuvenit. Rugăciunea necesară sfințirii linguriței poate fi citită mai multora la fel de bine cum se citește uneia.

Niciodată nu s-au făcut rugăciuni de sfințire pentru obiecte din start destinate nimicirii. Este ca și cum ai citi slujba de înmormântare la crematoriu. Se folosesc rugăciuni din cărțile de slujbă, dar indicațiile lor se înfruntă public, contrazicându-le.

Tu vrei să te împărtășești cu lingurița sau vrei să te împărtășești cu Sfânta Împărtășanie ?!

Noi am vrea să ne împărtășim cu Sfânta Împărtășanie, după voia lui Dumnezeu în Sfânta Biserică Ortodoxă azi, adică prin lingurița de obște, pentru a fi smeriți ascultători ai Sfintei Evanghelii:

Cine nu ascultă de Biserică să-ți fie ca un păgân și ca un vameș.

Harul se dă celor smeriți.

Ultimul este legat de un pacient împărtășit la spital. Avea gura plină de un fel de spumă, buzele crăpate, ușor sângerânde, era conștient – dar trăgea să moară. L-am spovedit și l-am împărtășit ! După ce l-am împărtășit a rămas de pe limba lui pe linguriță un soi de griș lăptos.

Întrebare pentru cei care se bat cu cărămida dreptei slujiri în piepturile umflate ale părutei evlavii: – V-ați putea împărtăși copiii voștri cu o astfel de linguriță ?!

Da, după ștergerea și dezinfectarea ei după Sfintele Canoane.

Unor astfel de oameni nu le pasă cu ce fel de linguriță le ajunge împărtășania pe buze. Socotesc însă că trebuie mai mult să ne pese nouă, preoților, în ce fel îi împărtășim.

Corect. Deci nu trebuie să se preocupe nici preoții ca să folosească lingurițe de unică folosință de plastic, ci de pregătirea corespunzătoare a celor ce se împărtășesc, conform stării lor, cu smerenie conform Sfintelor Canoane, inclusiv cele referitoare la pregătirea linguriței.

prima zi de Sfintele Paști îndată după hirotonie, când, după ce am împărtășit peste o mie de oameni cu aceeași linguriță, Sfintele care au rămas în Potir au trebuit să le consum eu însumi (aceasta se numește în limbajul nostru liturgic – potrivire). Ei bine, atunci am simțit că în Sfântul Potir nimic din ceea ce se adunase acolo (și observați cum spun că „se adunase” și nu anume că „rămăsese”), nu mai avea firea Sfintelor Taine. Gustul lunecos și bălos îmi dădea semnul că în Sfântul Potir se adunase o peliculă groasă de ruj și un soi de secreții care făceau consumarea Potirului absolut de nesuportat. Mi-am învins această mâhnire cu chipul celor primite și rostuite în suflet de îndrumarea părintească a învățăturilor Bisericii, dar de atunci mi-am pus serios problemele următoare:

– Se cuvine sau nu se cuvine, a ne îngriji de Sfântul Potir ?! Este sau nu este indiferent ce anume ajunge în Sfânta Împărtășanie și mai apoi, ce ajunge cu Sfânta Împărtășanie cu tot pe buzele credinciosului ?!

Bună ar fi fost învingerea mâhnirii prin pocăință pentru propria neglijență în privința pregătirii Sfintelor Taine. Nu s-ar mai fi alunecat la inovații.

cei care pun problema împărtășirii cu o singură linguriță – care să treacă prin secrețiile salivare și mucozitățile tuturor – ca apoi să o introducă iarăși în Sfântul Potir peste Sfintele, socotesc că greșesc de moarte.

Deci toți Ortodocșii până la sfinția sa, au greșit de moarte, la fel și Sfânta Biserică Ortodoxă care a dat aceste rânduieli… dar chiar firea vinului este în așa făcută să curețe impuritățile.

înaintez un document către forurile noastre ierarhic superioare, prin care să-mi declar argumentele și să cer a se lămuri această situație la vârf, la nivelul întregii Biserici. Mai apoi am văzut o serie de împotrivitori cu privire la această problemă, preoți care văd în această lucrare a împărtășirii cu o singură linguriță o „dogmă” de neatins – care ar fi în măsură să probeze măsura credinței noastre în puterea lui Dumnezeu de a curăța necurățiile – și m-am retras ca să nu aduc în inima cuiva vreo pricină

bine ar fi să studieze documentele elaborate de forurile ierarhic superioare și să nu inventeze dogme noi cu privire la lingurițele de plastic care ar fi în stare să fie măsura credinței noastre în propria istețime de a înlocui Sfintele Canoane cu o igienă bine pusă la punct.

„ori crezi că Dumnezeu este în măsură să te ferească de bolile (contagioase) ale celui de dinaintea ta și te mântuiești, ori nu crezi în puterea Sfintei Împărtășanii și nu te mântuiești !” Eu zic că e mare păcat să aruncăm bunacuviință și sfintele așteptări ale credincioșilor în derizoriu spunând acestea și ispitindu-i astfel.

Să ne trezim ! Preotul care pune credinciosul să meargă pe tăișul acestei dileme nu dovedește nici credință și nici cuviință dreaptă față de oameni. El necinstește împărtășirea cu chipul unei false evlavii și al unei false credințe

Din păcate această dilemă este generată tocmai de preoții care introduc lingurița de plastic.

întunecări și întrebări și practici nebunești.

Am împărtășit odată un bătrân căruia îi atârnau mucozitățile dinaintea nasului. Era răcit, tușea și îi curgea abundent nasul. L-am invitat să se șteargă mai întâi și apoi să se apropie. Omul era atât de bolnav și necăjit încât nu-i stătea mintea nici la ce îi zicem eu și nici la grija la care îl chemam. Sumar a făcut gestul de a se șterge. Bărbia de jos îi era foarte mult deplasată spre nas. Lingurița a trecut cu mare greutate printre cele două obstacole ca să ajungă la gură. După ce am tras lingurița am constatat că mucozitățile, care arătau ca o secreție purulentă, ajunseseră în linguriță în locul Sfintelor. Credeți-mă, așa ceva nu am cum să bag în Sfântul Potir! Mi s-a adus argumentul că există un procovăț (o bucată de pânză de culoare roșie) pe care astfel de lucruri se șterg înainte de a refolosi lingurița! Mă întreb însă dacă ștergând aceste necurății nu luăm pe linguriță de pe procovăț necurățiile pe care tocmai le-am șters mai înaintea celor din urmă. Nu aceasta este soluția… Iar pe cei mai catolici decât Papa, care ne pun pe noi în astfel de dileme, i-aș întreba: sfinția ta ți-ai putea împărtăși vreodată copilul cu o linguriță ca cea despre care zic eu când povestesc aici despre bătrân ?! Să nu fim ipocriți, ci să fim cinstiți cu noi înșine !

Desigur, conform Sfintelor Canoane, după dezinfectarea și curățarea ei, iar pe bătrân împărtășit separat, ca un bolnav contagios.

††Dacă ar fi spovedit cu atenție pe toți cei 1000 de oameni și i-ar fi găsit vrednici de împărtășanie după Sfintele Canoane pe toți (lucru care nu pare real în zilele noastre), avându-i ca ucenici apropiați și cunoscuți ai sfinției sale (cum trebuie să fie toți fiii duhovnicești pentru a se învrednici de Sfintele Taine cu luare aminte), ar fi pregătit Sfintele Taine suficiente cantitativ ca să nu se schimbe firea lor prin dizolvare în mucozitățile enoriașilor. Dacă s-ar fi pregătit toți cei 1000 de oameni cu seriozitate, nu pentru o împărtășanie de ritual, repetitivă la fiecare Sfântă Liturghie și neapărat în noaptea de Înviere, unii s-ar fi cuminecat de Florii, alții în Joia cea Mare, alții în alte zile. Numărul mare al lor arată că de fapt se împărtășeau des și fără pregătire. Cum să spovedești 1000 de oameni cu o zi înainte de noaptea de Înviere, când urmează și slujba atât de frumoasă dar ostenitoare? Dacă ar fi avut o pregătire serioasă ar fi trebuit să fie mai mulți duhovnici ca să-i asculte cu luare aminte pe toți și n-ar fi pus accentul pe zi. Orice zi este o zi de înviere dacă are în ea cuminecarea cu Cel Înviat și dacă cel ce se împărtășește se pregătește pentru înviere prin răstignire și omorârea patimilor. Fericit este preotul râvnitor care nu pune accent pe ritual, ci pe lucrarea lăuntrică. Care nu pune accent pe zile, ci pe Taine. Care nu pune accent pe înghițirea Sfintelor Taine, ci pe unirea întru curăție cu Hristos. Și de trei ori fericit, dacă îți pregătește ucenicii să gândească și să dorească așa. Dacă i-ar fi întrebat pe cei 1000 de oameni: dacă și când v-ați spovedit, cât ați postit, nu s-ar mai fi împărtășit 1000 și firea Tainelor nu S-ar fi schimbat. Iar dacă ar fi fost toți ucenicii sfinției sale 1000 de sfinți pregătiți pentru Sfânta Împărtășanie, ca un părinte de sfinți și unul din cei mai mari duhovnici ai României ar fi știut cu ce sfințenie să pregătească Sfintele Taine îndestulătoare pentru toți cei 1000.

Capul 27 Pentru Sfântul Duh

 A ACESTUIAȘI DIN CAPUL 27 DINTRE CELE CĂTRE AMFILOHIE PENTRU SFÂNTUL DUH

 CANONUL 91

 Între dogmele cele ce se păzesc în Biserică, și dintre propovăduiri, pe unele adică le avem din învățătura cea în scris, iar pe altele din predanisirea Apostolilor date nouă în taină le-am primit, care amândouă acestea pe aceeași tărie o au către buna cinstire de Dumnezeu. Și nimeni va zice împotriva acestora, oricare, măcar cât de puțin de s-ar fi iscusit la legiuirile cel bisericești. Că de ne-am apuca a lăsa cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea mare putere, am greși la însăși cele mai de frunte (principale) păgubind Evanghelia, iar mai bine a zice întru un nume gol îngrădind propovăduirea. Adică (ca de cea mai întâi, și mai de obște se fac întâi aducere aminte) cu chipul Crucii a ne însemna cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, cine este cel ce ne-a învățat prin scrisoare? Către răsărituri a ne întoarce în vreme de rugăciune, care scrisoare ne-a învățat? Graiurile chemării (invocații) (în timpul) arătării pâinii Euharistiei și a paharului binecuvântării, cine din sfinți le-au lăsat nouă în scris? Că nu ne îndestulăm cu acestea, de care au făcut Apostolul, sau Evanghelia a făcut aducere aminte, ci și înainte zicem, și în urmă altele zicem, ca unele ce au mare tărie către taină, luându-le din nescrisa învățătură. Și binecuvântăm apa Botezului, și untul de lemn al hrismei (ungerii), încă și pe însuși cel ce se botează, din care înscrisuri? Au nu din predanisirea ceea ce se face, și tainică? Dar ce? Însăși ungerea untului de lemn, care cuvânt în scris o au învățat? Dar de trei ori a se afunda omul (botezându-se) de unde-i? Ci și câte-s la Botez, a se lepăda de satana, și de îngerii lui, din care Scripturi este? Au nu din aceasta nepublicată, și negrăită învățătură, pe care Părinții noștri o au păzit întru o nemult iscodită, și necercetată tăcere, fiind bine învățați aceea că cele de cinste ale Tainelor cu tăcere se păzesc? Că cele ce nici a le prepune este slobod celor nepătimași Tainelor, pe învățătura acestora cum ar fi fost de cuviință în scrisori a o triumfa (publica)? Și după altele cuvântul acesta al predanisirii celor nescrise, nefiind precugetată cunoștința dogmelor, se face lesne defăimat la cei mai mulți pentru obișnuire. Că alt lucru este dogma, și altul propovăduirea. Că dogmele se fac, iar propovăduirile se publică. Însă fel al tăcerii este, și nelămurirea, pe care o întrebuințează Scriptura, care face pe minte să privească cu anevoie dogmele spre folosul celor ce le citesc. Pentru aceasta toți cu adevărat privim către răsărituri în vremea rugăciunilor, dar puțini știm, că pe patria noastră cea din început o căutăm, raiul zic, pe care l-a sădit Dumnezeu în Eden către răsărituri. Și drepți stând facem rugăciunile întru una a sâmbetei (duminica). Iar cuvântul nu toți îl știm, că nu numai, ca unii ce am împreună înviat cu Hristos, și suntem datori a căuta cele de sus, în ziua cea de înviere de darul cel dat nouă, prin starea cea de la rugăciune ne aducem aminte, ci că și se vede că este icoană a veacului celui ce se așteaptă. Pentru aceea și început fiind al zilelor, nu întâia de Moise, ci una s-a numit. „Că, s-a făcut zice seară, și s-a făcut dimineață, zi una” (Facere: 1,5). Ca una ce aceastași se mai întoarce de multe ori. Deci aceastași este și una și a opta, pe acea cu adevărat una, și adevărată a opta, de care și psalmo-cântătorul, în oarecare suprascrieri de psalmi (Psalm: 6,11) a făcut aducere aminte, prin sineși o arată, pe starea cea după timpul acesta, pe ziua cea neîncetată, și neînserată, pe cea nemoștenită, pe veacul cel nesfârșit, și neîmbătrânit. De nevoie dar este ca rugăciunile, întru această zi stând a le plini, învață Biserica pe fiii

478 PIDALION

 săi, ca cu deasa aducere aminte de nesfârșita viață, să nu ne lenevim despre merindele cele către mutarea aceea. Încă și toată cincizecimea este semn de aducere aminte a învierii, ce se așteaptă în veacul (viitor). Că acea una, și întâia, de șapte ori înșeptindu-se, împlinește săptămânile cele șapte ale Sfintei Cincizecimi. Că începând din cea întâia, întru aceastași sfârșește, prin cele asemenea ce-s în mijloc dezvelindu-se de cincizeci de ori. Pentru aceea și se potrivește veacului cu asemănarea, precum în circulara mișcare de la aceleași semne începând ea, și la aceleași încheind. Întru care chipul (forma) cel de dimineață al rugăciunii ne-au învățat legiuirile Bisericii al cinsti mai mult, din curata aducere aminte ca cum mutând mintea noastră de la acest de acum la cele fiitoare. Și în fiecare încă plecare de genunchi, și sculare cu lucrul arătăm, că prin păcat în pământ ne-am aruncat, și prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit, în sus la cer ne-am chemat. Mă va lăsa ziua, povestind Tainele Bisericii celei nescrise. Las pe celelalte. Dar pe însăși mărturisirea credinței, a crede în Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh, din care Scripturi o avem? De este din predania Botezului, după urmarea bunei cinstiri precum ne botezăm, așa și a crede fiind datori asemenea punem pe mărturisire cu Botezul. Să ne ierte pe noi că din aceastași urmare, asemenea slavă dă și credința. Iar dacă ei se leapădă de chipul doxologiei ca de un nescris, să ne dea în scris dovezile atât ale mărturisirii credinței, cât și a celorlalte pe care le-am numărat. Apoi, atâtea fiind nescrise, și atâta tărie având ele în taina bunei cinstiri, o zicere ce a venit la noi de la Părinți nu ne vor ierta-o? Pe care noi din nemeșteșugită obișnuire o am găsit că a rămas în cele nerăzvrătite ale Bisericilor, care nu puțin cuvânt are, și nici mic ajutor aduce la puterea tainei.

 TÂLCUIRE

 Fiindcă luptătorii Duhului Sfânt se împotriveau doxologiei, celei ce aducea marele Vasilie oarecând Duhului celui Sfânt cu dreptslăvitorii prin acest scurt tropărel: Slavă Tatălui, și Fiului, împreună cu Duhul Sfânt, prin care împreună se slăvește, și prin urmare cu dovadă se arată a fi de o ființă cu Tatăl, și cu Fiul, Duhul cel Sfânt. Fiind, zic, că ei se împotriveau tropărașului acestuia, și ziceau, că prepoziția aceasta, cu, nu este scrisă în dumnezeiasca Scriptură. Precum mai înainte am zis; pentru pricina aceasta, marele Vasilie dovedește în canonul acesta că, nu numai prepoziția aceasta, cu, ci încă și multe altele se află în Biserică, care scrise cu adevărat în Sfânta Scriptură nu sunt, se păzesc însă neschimbat, precum și cele scrise. Căci cele ce se păzesc în Biserică deobște, și peste tot în două se împart, în dogme, și în propovăduiri. Și propovăduirile sunt scrise în Scriptura cea veche, și mai ales în cea nouă. Pentru aceea și se publică acestea la toți. Iar dogmele, sunt predanisite din nescrisa predanisire cea tainică prin cuvântul Apostolilor. Pentru aceea și rămân acestea la mulți tăcute și tainice. Amândouă însă acestea, pe aceeași putere o au la credință fiindcă, de ne vom apuca a părăsi obișnuirile cele nescrise ale Bisericii, ca pe niște fără tărie, foarte vom vătăma credința cea propovăduită nouă prin Evanghelie, și o vom face numai un nume gol.387

 387 Că lăsând celelalte nevoi, și trebuințe, ce are credința de bisericeștile predanii, singură aceasta o zic, că bisericeasca predanie este piatră lidicească (piatră pe care cearcă aurul și argintul), cercarea adevăratelor, și a canoniceștilor cărți ale Scripturii vechi și ale celei noi, care cuprind pe credință, și cercarea acelor minciuno-numite și necanonisite. Pentru aceasta și Evsevie (în Bisericeasca Istorie cartea 3 cap 25) pe predanie ca pe un canon negreșit întrebuințându-o, deosebește adevăratele cărți, și cele neadevărate, acestea anume zicând: „De nevoie însă și de acestea, am făcut asemenea catalog (adică izvod), deosebind Scripturile cele după predanisirea bisericească, și adevărate, și neplăzmuite, și pe cele după predanisirea bisericească, și adevărate, și neplăzmuite, și pe cele nemărturisite, și pe cele altminteri afară de acestea, adică afară din Testamenturi, încă și împotrivă grăitoare, dar însă de cei mai mulți din cei bisericești cunoscute. Drept aceea, precum predaniile cele bisericești au trebuință de credință, așa întocmai, și credința are trebuință de bisericeștile predanisiri, și a se despărți unele de altele nu se poate.

 CANOANELE SFÂNTULUI VASILIE CEL MARE 479

 Iar de aici înainte înșiră sfântul cele ce se păzesc din nescrisă predanisire: Adică a face noi închipuirea Crucii,388 a privi către răsărit în timpul rugăciunilor. Nescrise sunt cuvintele chemării ce zice preotul întru prefacerea dumnezeieștilor Taine389 că nu zice preotul numai stăpâneștile cuvinte,390 nici pe singure ale Apostolului, ci adaugă și alte oarecare, și mai întâi, și după cele stăpânești, nefiind scrise în dumnezeiasca Scriptură, ci din Tainica predanisire fiind, însă mare putere având la săvârșirea Tainelor. Nescrise sunt blagoslovenia apei Botezului, și a untului de lemn ale ungerii, și a însuși celui ce se botează, a se boteza fiecare în trei afundări, și în trei ieșiri din apă. Lepădările de satana, și împreunările cu Hristos, care le face cel ce se botează. Pricina însă, pentru care nu au scris Apostolii, sau Părinții, sau moștenitorii lor dogmele, ci prin tăcere nu prin cuvânt în scris, ci prin nescriere le-au predanisit, este, pentru a nu se cugeta multe, și prin obișnuire să se facă lesne defăimate de mulți. Că bine cunoșteau aceia, că cele Tainice, cu tăcere cinstite, se păzesc slăvite, și că, dacă nici semnele Tainelor este iertat a le vedea cei nebotezați, cum ar fi fost iertat a li se publica lor învățătura Tainelor prin scrisori? Dar încă și nedescoperirea care o întrebuințează dumnezeiasca Scriptură (mai ales cea veche), făcând greu de înțeles noimele dogmelor pentru folosul celor ce citesc, și aceasta este un fel de tăcere. Acestea zicându-se tâlcuiește de aici socotelile, și pricinile oarecărora tainice obiceiuri nescrise. Adică, cum că pentru aceasta către răsărit ne rugăm, și celelalte.

 388 Închipuirea cinstitei Cruci creștinii cei vechi după altă închipuire a mâinii o făceau. Adică cu singure degetele cele două ale mâinii, cu cel din mijloc, și cu cel arătător, precum zice Cuviosul Petru Damaschin (la Filocalie foaia 642) unde zice că mâna dreaptă însemnează pe ipostasul cel unul al lui Hristos, iar degetele amândouă, pe firile cele două ale lui. Iar obiceiul cel ce acum stăpânește al creștinilor este, a uni acele două degete cu cel mare împreună, și cu aceste trei ce însemnează pe Sfânta Treime, să închipuiască Crucea, punând mâna, întâi în frunte, al doilea la buric, prin care se arată dreapta parte în lung a Crucii; al treilea punând mâna la umărul drept, și al patrulea la umărul stâng, prin care se arată lăturașile părți ale Crucii. Ne prihănesc însă pe noi latinii, pentru că nu punem întâi mâna la umărul stâng, și apoi la cel drept, precum fac ei. Dar oare înțeleg ce zic? Noi aceasta o facem, pentru că cu închipuirea Crucii, căutăm să închipuim pe Hristos cel răstignit pe trupul nostru. Care s-a răstignit către răsărit, cu fața către apus, și noi căutăm la răsărit închinându-ne, se înțelege dar că umărul stâng al lui Hristos, vine către cel drept al nostru. Și cel drept al lui Hristos, către cel stâng al nostru. Deci când punem mâna la umărul drept al nostru, o punem la cel stâng al lui Hristos. Și iarăși când o punem la cel stâng al nostru, o punem la cel drept al lui Hristos. Se cuvine dar creștinii precum îi sfătuiește Sfântul Kiril al Ierusalimului (în catehizația 13), nici un lucru a nu începe mai înainte fără a-și face Crucea lor, atât în casă, cum și în cale, și în tot locul, și noaptea și ziua. Acestea le zice și dumnezeiescul Hrisostom în cuvântul 5 împotriva evreilor.

 389 Rugăciunile cele de taină, și binecuvântările, și chemările cele sfințitoare, și săvârșitoare ale Tainelor, și dumnezeiescul Dionisie Areopagitul zică că sunt din nescrise predanisiri, la capul 7 al bisericeștii ierarhii, zicând așa: „Iar săvârșitoarele chemări, nu este iertat a se tâlcui în scrisori, nici tăinuirea lor, ori puterile cele de la Dumnezeu ce se lucrează pentru dânsul, din ascuns a se scoate către public, ci precum predanisirea noastră are învățăturile cele nepublicarisite așa învățându-le. De unde și lucrarea Bisericii dea pururea în taină, și nu în glas, ca stăpâneștile cuvinte, citind rugăciunile acestea, înseamnă pe tăcuta, și nescrisa, și tainica predanisirea aceasta.

 390 Rușinează-se papiștii, văzând aici pe marele Vasilie, pe al treisprezecelea Apostol, că zice că nu sunt destule stăpâneștile cuvinte, adică: „Luați mâncați „, și, „Beți „ și celelalte, la săvârșirea dumnezeieștilor Taine, precum ei rău și cu greșeală zic; ci pe lângă acestea, sunt de nevoie, și rugăciunile și chemările, cele ce de preot în taină se zic, iar cum că aceasta este prea adevărată, și decât soarele mai arătată, prin dovezi ne zise împotrivă, și preabărbătește, dovedește preaînvățatul bărbatul Evstratie Arghentie în cartea sa cea pentru taine de la foaia 92 și până la 250.

CANONUL 101

 „Trup al lui Hristos, și Biserică, pe omul cel zidit după Chipul lui Dumnezeu” (I Corinteni: 12,27; II Corinteni: 6,16), dumnezeiescul Apostol cu mare glas îl numește, fiind dar mai presus de toată simțita zidire cel ce s-a norocit de cereasca vrednicie cu mântuitoarea patimă, mâncând și bând pe Hristos, deapururea se unește cu viața cea pururea vecuitoare, și sufletul, și trupul își sfințește cu împărtășirea dumnezeiescului dar. Drept aceea, de voiește cineva a se împărtăși cu preacuratul trup în vremea adunării, și una cu acela a se face cu împărtășirea, mâinile închipuindu-și în chipul Crucii, așa apropie-se, și primească împărtășirea darului. Că pe cei ce cinstesc mai mult pe oarecare vase de aur, sau de altă materie, făcându-le spre primirea dumnezeiescului dar, mai mult decât pe mână, și printr-însele se învrednicesc preacuratei împărtășiri, nici întru un chip îi apropiem, ca pe unii ce mai mult cinstesc decât pe icoana lui Dumnezeu pe materia cea neînsuflețită, și omului supusă. Iar de s-ar vădi cineva că dă preacurata împărtășire celor ce aduc niște vase ca acestea, să se aforisească, și însuși, și cel ce le aduce.

 TÂLCUIRE

 În timpul acela era obicei a se împărtăși și mirenii, ca și cei sfințiți, luând în mâini sfântul trup; precum în ziua de astăzi o iau Anafora. Și fiindcă unii, poate că pentru evlavie, și cinste mai multă către dumnezeieștile daruri, făceau vase de aur, sau de altă materie de mult preț, și întru acelea primind preacuratul trupul Domnului, așa se împărtășeau cu el. Pentru aceasta canonul acesta nu primește această urmare, de se și făceau pentru evlavie; căci omul, și pentru că s-a făcut după chipul lui Dumnezeu, și pentru că mănâncă trupul, și bea sângele lui Hristos, prin acestea sfințindu-se, și pentru că fiind trup, și Biserică a lui Hristos, după Apostolul, covârșește pe toate zidirile cele simțite, și neînsuflețite, și prin urmare, mâinile lui sunt mai cinstite, decât tot vasul. Drept aceea cine voia a se împărtăși cu trupul Domnului, trebuia să-și închipuiască mâinile în chipul Crucii, și să-l primească. Iar care din mireni l-ar fi primit în vas, și oricare preot l-ar fi dat întru acest chip, amândoi hotărăște canonul să se aforisească, adică să se oprească de dumnezeiasca împărtășire.

CANONUL 10

 Cei ce s-au arătat pe sineși dați patimilor, nu numai de certarea cea de la sfintele canoane nu se înfricoșează, ci și de însăși acelea îndrăznesc a-și bate joc. Că le strâmbă pe ele, și către împătimirea lor le minciunoșează din ceea ce voiesc ele, ca cu filotimia împătimirii după Teologul Grigorie, nu numai fără învinovățire să le fie lor răul, ci și dumnezeiesc să se socotească. Că apostolescul canon cel ce zice: „vasul de aur sau de argint sfințindu-se, sau pânză, nimeni de aici să le ia spre a sa întrebuințare, că fără de lege lucru este”. Iar de se va vădi cineva (că o a făcut aceasta)

 266 PIDALION

 să se certe cu aforisire. Pe acesta dar (canon) spre ajutorul nelegiuirilor lor înțelegându-l, zic că nu trebuie a se judeca vrednici de caterisire, cei ce cinstita îmbrăcăminte a Sfintei Mese, sau vreun alt veșmânt le întrebuințează spre îmbrăcămintea lor, încă nici pe Sfântul Potir. O ce păgânătate! Sau cinstitul Disc sau cele asemenea acestora cheltuindu-le în trebuința lor, le mânjesc. Căci canonul zice, cei ce cad întru acesta aforisirii să se supuie, dar nu caterisirii au îndreptuit. Și cine ar putea suferi mărimea stricăciunii [notevsirii] celei de acest fel și a păgânătății? Căci canonul trimițând aforisiri asupra celor ce numai cât spre întrebuințarea loruși ar lua lucrul cel sfințit, iar nu și întru desăvârșită răpire, pe cei ce răpesc și ierosilesc (fură cel sfinte) cele sfinte al sfintelor îi slobod de caterisire, și pe cei ce spre slujba mâncărilor, cât după judecata lor cinstitele Discuri și Sfințitele Potire le molipsesc (întină), îi fac necaterisiți. Cu toate că arătată se face spurcăciunea, și vederat fiind că cei ce fac unele ca acestea nu numai în caterisire ci cad și în învinovățirea păgânătății celei mai de pe urmă. Pentru aceasta a poruncit sfântul sinod ca cei ce (pe Sfântul Potir, sau Discul, sau Lingura, sau cinstita îmbrăcăminte, și cel ce se zice Aer, și de obște) ori și ce din cele sfințite ce sunt în Altar, și din Sfintele Vase, sau din veștminte, spre câștigul lor le răpesc sau spre nesfințită întrebuințare le uneltesc, caterisirii cei desăvârșit să se supună. Că una este a spurca, iar alta a fura pe cele sfinte. Și dar pe cei ce iau vasele cele din afară de Altar afierosite, sau veștminte, spre nesfințită întrebuințarea lor sau altuia le dau, pe aceștia canonul îi aforisește, și noi împreună îi aforisim. Iar pe cei ce desăvârșit le răpesc, osândirii ierosiliei le supunem. [Apostolic, can. 72, 73; Grigorie, can. 8]

 TÂLCUIRE

 Și pe canonul 73 al Apostolilor ce aforisește pe cei ce vor întrebuința în obștească și nesfințită slujire vas sfințit sau veștmânt, unii rău tâlcuindu-l ziceau: că nu sunt vrednici de caterisire cei ce îmbrăcămintea Sfintei Mese cămașă sau alt veștmânt o fac lor, sau Sfântul Potir și cinstitul Disc și celelalte dumnezeiești Vase ce sunt în Altar, spre trebuința lor le cheltuiesc, sau le spurcă cu nesfințita întrebuințare. Fiindcă Apostolii aforisesc numai pe cei ce fac unele ca acestea, și nu-i caterisesc. Deci rânduiește canonul acesta că, cei ce zic acestea strâmbă pe apostolescul canon, și după patimile lor rău îl tălmăcesc. Căci dacă canonul aforisește pe acei ce nu le răpesc, ci numai le întrebuințează la slujba de obște pe vasele cele afară de Altar sfințite numai cu afierosirea la Biserică, cum nu sunt vinovați, nu numai de caterisire ci și de păgânătatea cea mai de pe urmă, cei ce și le răpesc și spurcă pe însăși sfintele sfinților cu întrebuințările cele obștești și necurate, pe sfintele și dumnezeieștile Potire zic, și Discuri, și pe cele asemenea, prin care se săvârșesc sfintele și înfricoșatele Taine? Deci oricare ierosit (sfințit) va răpi cele ce se află în Sfântul Altar, Sfintele Vase sau veștminte, sau le va întrebuința la slujbă nesfințită, acesta desăvârșit să se caterisească. Fiindcă răpirea aceasta (ca să zicem așa) este furare de cele sfinte (și este mai mare decât simpla ierosilie). Iar nesfințita slujbă cea de acest fel, este spurcare și întinare celor sfinte. Iar pe cei ce întrebuințează vasele sau veștmintele cele ce se află afară de Sfântul Altar la trebuințe obștești ale lor sau le dau la alții, și apostolescul canon îi aforisește, și noi asemeni; iar pe cei ce desăvârșit le răpesc îi supunem osândirii furătorilor de cele sfinte.

CANONUL 58

 Nimeni din cei rânduiți între mireni să-și dea luiși din dumnezeieștile Taine, fiind de față episcop, sau prezbiter, sau diacon. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, ca unul ce face afară din cele rânduite, o săptămână să se afurisească; de aici învățându-se, a nu cugeta afară de ceea ce se cuvine a cugeta (Romani: 12,3).

 TÂLCUIRE

 A se împărtăși vreun mirean însuși pe sineși cu dumnezeieștile Taine, fără de nevoie (când este adică de față episcop, sau prezbiter, sau diacon, după Zonara) este lucru de mândrie, și cel ce face aceasta își însușește luiși cu nelegiuire dregătoria preoției. Că acest lucru este însuși al preoților, nu al mirenilor. Pentru aceasta dar canonul acesta, pe cel ce ar îndrăzni a face aceasta, fiind de față preot, îl desparte de Biserică o săptămână, ca să se învețe a nu cugeta mai presus de ceea ce se cade a cugeta, după Apostolul.206

206 Iar monahii cei de prin pustii, pentru că nu se află prezbiteri de față, să ia voie de la arhiereu, precum zice Simeon al Tesalonicului (Întrebarea 41) să păzească într-un Chivot curat prosfințitele Taine, și să se împărtășească din ele cu multă evlavie, întru acest chip; pe un loc curat întinzând o sfințită poală, și peste ea punând un acoperământ (pocrovăț), peste care punând lingurița întru care să ia părticica preasfântului trup, și punându-o pe acoperământ, după ce mai înainte va rosti Psalmi, și rugăciuni, sau Trisaghion, și tămâind, și închinându-se de trei ori, așa să se împărtășească de acolo, nu cu mâna, ci cu gura; apoi având într-un pahar pus vin și apă, să-și clătească gura. Întocmai este scris în viața Cuviosului Luca ce s-a nevoit în muntele Stiriul. Că întrebând el pe mitropolitul Corintului (cel de atunci), de se cuvine cel ce se află în pustii a se împărtăși însuși, în lipsă de preot, a luat voie de la el a se împărtăși, numai cu însuși acestași chip.

Principala lucrare despre viața Sfântului Luca este lucrarea anonimă Viața, scrisă de un călugăr de la Hosios Loukas care a fost unul din ucenicii lui Luca. După spusele unora, Luca a adormit în Domnul în anul 946; după spusele altora în anul 953 d.Hr..[2][77]

Iar cuvioasa i-a zis lui: „Să rămîi în mănăstire, precum îți grăiesc ție, căci și de vei vrea să ieși, nu-ți va fi cu putință! Iar în Sfînta și marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viață Trup și Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca aceasta, să-mi aduci și să mă aștepți pe mine în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuința lumească, ca să mă împărtășesc de Darurile cele de viață făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtășit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfințenia aceea nu am dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea și mă rog ție să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viață dumnezeiești Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtași Cinei celei dumnezeiești. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuiești, să-i spui să ia aminte de sine și de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci cînd Domnul îți va porunci ție”. […]

Iar după ce s-au întors frații și s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup și Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coșniță puține măsline și smochine uscate, puțină linte muiată în apă și s-a dus într-o seară foarte tîrziu și a șezut pe malul Iordanului, așteptînd pe cuvioasa. […]

Zicînd aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul sfintei credințe, „Crezul”, și rugăciunea Domnului, „Tatăl nostru”. Sfîrșind rugăciunea, sfînta s-a împărtășit cu Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine și a sărutat pe bătrîn, după obicei. După aceea și-a ridicat mîinile la cer, a suspinat, a lăcrimat și a strigat: Acum slobozește pe roaba Ta, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta.[78]

(7) Dezlegare Ortodoxă: persoane unice, nu lingurițe unice

Împărtășania persoanelor pregătind lingurițe de unică folosință sau pregătind persoanele după unicitatea lor, ca să se și folosească? Aceasta este întrebarea.

Răspunsul:

  1. Biserica, lucrurile ei și veșmintele nu le-am ținut curate ci, le-am folosit rău, gunoiul Bisericii l-am aruncat în locuri necurate.

 Luminările, untdelemnul și darurile Bisericii nu le-am folosit conform destinației după canoane.

 Am fost neglijent cu sfintele vase, n-am ținut curat sfîntul antimis lăsîndu-l să fie atins de obiecte care au și altă întrebuințare de rînd, căzînd în păcatul ierosiliei.

 Mă răspîndesc cu mintea cînd citesc rugăciunile sfintei liturghii uitînd că am datoria să mijlocesc harul și darul iertării și al milostivirii de la Domnul pentru mine și pentru popor.

 N-am fost destul de atent cînd m-am împărtășit sau am împărtășit pe alții, ca să nu cadă ceva sau procovețele să fie bine apărate și păstrate.

 Am fost neglijent la spovedanie și n-am aplicat canonisirea în spiritul dreptății evanghelice și nici nu m-am îngrijit de viața duhovnicească a enoriașilor.[79]

Se ia pâine și vin. Dumnezeu cunoaște slăbiciunea omenească; El știe că de multe ori se întoarce cu dezgust de la acelea pe care nu le săvârșește în mod obișnuit. Așadar, făcând uz de îngăduința obișnuită face, prin cele obișnuite

520 Matei XXVI, 28; Marcu XIV, 24; Luca XXII, 22; I Corinteni XI, 25.

521 I Corinteni XI, 24.

522 I Corinteni XI, 26.

523 Evrei IV, 12.

524 Psalmi CXXXIV, 6.

525 Facerea I, 3.

526 Facerea I, 6.

527 Psalmi XXXII, 6.

528 Facerea I, 11.

529 I Corinteni XI, 26.

530 Luca I, 34.

531 Luca I, 35.

144

Dogmatica

ale firii, pe cele mai presus de fire. Și după cum la botez, pentru că este obiceiul oamenilor să se spele cu apă și să se ungă cu untdelemn, a unit harul Duhului cu untdelemnul și cu apa și a făcut-o baie a renașterii532, tot astfel, pentru că este obiceiul oamenilor să mănânce pâine și să bea apă și vin, a unit cu acestea Dumnezeirea Lui și le-a făcut trupul și sângele Lui, ca să ajungem la cele mai presus de fire prin cele obișnuite și potrivite firii.

Pâinea și vinul sunt în chip real trupul unit cu Dumnezeirea; ele sunt trupul luat din Sfânta Fecioară. Asta nu înseamnă că se pogoară din cer trupul care a fost înălțat, ci că însăși pâinea și vinul se prefac în trupul și sângele Domnului. Dar dacă cauți să afli chipul în care se face aceasta, îți este de ajuns să auzi că se fac prin Duhul Sfânt, după cum Domnul și-a făcut prin Duhul Sfânt, lui și în El însuși, trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Mai mult nu cunoaștem decât că Cuvântul lui Dumnezeu este real, activ, atotputernic, dar modul în care se prefac nu se poate cerceta. Nu este rău să spunem și aceasta, că după cum în chip natural, prin mâncare, pâinea, iar prin băutură, vinul și apa se prefac în trupul și sângele celui care mănâncă și bea, și nu devine alt corp decât corpul lui cel mai dinainte, tot astfel și pâinea punerii înainte, vinul și apa, prin invocarea și pogorîrea Sfântului Duh se prefac în chip supranatural în trupul și sângele lui Hristos și nu sunt doi, ci unul și același.

Pentru cei care cu credință, în chip vrednic, se împărtășesc, împărtășania este spre iertarea păcatelor, spre viața veșnică, spre păzirea sufletului și a trupului; dar pentru cei care se împărtășesc cu necredință în chip nevrednic, este spre muncă și pedeapsă, după cum și moartea Domnului pentru cei care cred a devenit viață și nestricăciune spre desfătarea fericirii veșnice, iar celor necredincioși și ucigătorilor Domnului, muncă și pedeapsă veșnică.

Pâinea și vinul nu sunt tipul trupului și sângelui lui Hristos — să nu fie! — ci însuși trupul îndumnezeit al Domnului, însuși Domnul când a spus: „Acesta este trupul Meu”533, n-a spus: „acesta este tipul trupului Meu“, ci a spus: „Acesta este trupul Meu“; și n-a spus: „Acesta este tipul sângelui Meu“, ci: „acesta este sângele Meu”534. Și înainte de aceasta, a spus iudeilor: „Dacă nu mâncați trupul Fiului omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viață întru voi”535. „Căci trupul Meu este mâncare adevărată și sângele Meu băutură adevărată”536. Și iarăși: „Cel care mă mănâncă va trăi”537[80].

Pentru aceea să ne apropiem cu toată frica, cu conștiința curată și cu o credință neîndoielnică și negreșit ne va fi nouă după cum credem, dacă nu ne îndoim. Să o cinstim pe aceasta cu toată curățenia, atât sufletească cât și trupească, căci este dublă. Să ne apropiem de ea cu o dorință înfocată, și încrucișând palmele să primim trupul celui răstignit. Punând peste dânsul ochii, buzele și fruntea să ne împărtășim cu dumnezeiescul cărbune, pentru ca focul dorinței din noi, luând arderea din cărbune, să ardă complet păcatele noastre, să lumineze inimile noastre, să ne aprindem și să ne îndumnezeim prin împărtășirea focului dumnezeiesc. Cărbune a văzut Isaia538. Cărbunele nu este un lemn simplu, ci este unit cu focul. Tot astfel și pâinea împărtășaniei, nu este pâine simplă, ci unită cu Dumnezeirea; iar trupul unit cu Dumnezeirea nu este o singură fire, ci una a trupului și alta a Dumnezeirii unite cu el; pentru aceea amândouă împreună nu sunt o fire, ci două.[81]

d)  Desimea fără pregătire duce la stilism

Un preot ucenic al unui mărturisitor Român în temnițele comuniste, deși acesta îi spusese să nu ia obiceiul latinilor de împărtășanie zilnică, nu a ascultat. Era trimis de episcop în misiune la o Mănăstire, astfel că slujea zilnic Sfânta Liturghie, împărtășindu-și de fiecare dată și soția, și copiii.

Nu au trecut decât puțini ani cu un astfel de obicei nepotrivit pentru sfinția sa și soția a început să se îmbolnăvească, iar el a început să se manifeste ciudat.

Boala duhovnicească a debutat în exterior printr-o mohoreală specifică celor mândri și mâniere pe nepusă masă. Apoi a început să clevetească pe toți și pe toate, iar după aceea a început să meargă în pelerinaj pe la Sfintele Mănăstiri din România și să strige în gura mare în mijlocul curților că episcopul locului este eretic fiindcă este ecumenist, făcând un scandal impresionant. Copiii lor nu mai aveau deja nici un interes pentru Biserică.

Situația familiei lui în momentul acesta este una dramatică. A acuzat de erezie pe episcopul care l-a hirotonit, s-a lepădat de preoție și Ortodoxie, bântuind ca un civil prin țară în căutarea apostatului Nichita pe care îl consideră stâlp universal al Ortodoxiei. Soția sa este foarte grav bolnavă suferind o întunecare cronică a minții și urmându-l pe el (peste tot și în tot ceea ce face și zice) ca un robot. Copiii se poartă ca devoratorii de shopping, nefiind preocupați decât de noutăți costisitoare pentru mofturile lor.

Era un băiat fin când l-am cunoscut și preocupat cu seriozitate de Ortodoxie. Duhul amăgirii, prin sădirea gândului că este vrednic de împărtășanie zilnică [fără a se pregăti corespunzător (el preoțește și familia sa creștinește)] a lucrat cu putere și i-a întunecat rațiunea schimbându-i mentalitatea și stricându-i mintea, ducându-l în final la o apostazie publică.

Vai nouă! Ai milă de el și întoarce-l la Ortodoxie, dăruiește-i umilință și pocăință și scapă-ne Doamne și pe noi de amăgirea îngâmfării că am fi vrednici de Sfânta Împărtășanie! Nu ne lăsa să ne trândăvim, ci ajută-ne Tu să ne pregătim după cum suntem datori, atunci când ne dezleagă duhovnicul să ne unim cu Trupul și Sângele Tău!

e)   Desimea fără pregătire duce la sinucidere

O tânără fecioară a intrat într-o Sfântă Mănăstire din România (dar din cele moderne, elenofile) dorind să-și mântuiască sufletul prin pocăință. Până la rasoforire se spovedea și se împărtășea firesc, de câte ori era pregătită. Însă după ce au rasoforit-o au obligat-o să se împărtășească de patru ori pe săptămână „ca să se supună și ea canoanelor Sfântului Ierarh Vasile cel Mare”, fără însă a o mai spovedi și pregăti corespunzător, de dragul frecvenței (prin credința strâmbă luată din apus via Grecia a mântuirii automate prin împărtășanie).

După o astfel de săptămână a lăsat pe măsuța chiliei un bilet în care spunea că îi roagă frumos să nu o caute că se duce și se spânzură.

Nici până acum nu au găsit-o nici maicile, nici rudele, nici poliția… ce s-o fi întâmplat cu biata fată?

f)   Ispita celor din occident

(1) Împărtășania deasă, fără pregătire duce la terorizarea preoților și dezbinarea familiilor

Mulți preoți care au ajuns să slujească în occident se confruntă cu următoarea ispită: dacă nu acceptă să împărtășească fără spovedanie și post pe toți, sunt dați afară din biata lor parohie, fiindcă sărmanii lor enoriași au fost convinși că acest obicei este apostolesc și se simt jigniți când cineva îi îndeamnă la pocăință, considerându-se nu păcătoși ce au nevoie de duhovnici pentru a se mântui, ci întreținătorii bun-platnici ai preoților, care trebuie să le fie recunoscători pentru aceasta. Am spune „mântuire – cash”.

Cunoaștem mulți preoți ce au pătimit aceasta, dar și multe cazuri de familii de Români emigrate care sunt tratate de preoții (atinși de acest curent din occident) ca fanatici pentru că nu vor să se împărtășească fără spovedanie și post. Bieții creștini primesc mustrări de o mare presiune pentru evlavia lor echilibrată de frica lui Dumnezeu, ba chiar sunt chemați și preoți din alte parohii alarmați că li se strică obiceiul „misionar apostolic” pentru a le face o catehizare strâmbă, contrară Sfinților Părinți și Sfinților Apostoli. Când bietele familii cedează „ca să facă ascultare” ajung la o lâncezire duhovnicească și pierdere a pocăinței care de multe ori îi aduce în pragul divorțului, până când se trezesc și reușesc să mai găsească câte un preot evlavios care să îi primească la o pregătire evlavioasă. Atunci parcă se regăsesc pe ei înșiși și ajung din nou în raiul de unde fuseseră izgoniți.

(2) Împărtășania deasă, fără pregătire este obicei iezuit

Parintele Calciu despre DEASA IMPARTASANIE FARA SPOVEDANIE si “CERBERII POTIRULUI”

Publicat pe 11 Aug 2012 | Categorii: Despre inselare, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Gheorghe Calciu, Razboiul nevazut, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine) | | |Print

Cerberii Potirului sau paznicii impartasaniei?

Deoarece am constatat ca problema desei impartasanii agita unele spirite nu numai in Vest, inclusiv USA, ci si chiar in tara, ca o forma a comoditatii crestinilor si ca un fel de asalt al laicilor asupra Sf. Potir pentru a primi impartasania neconditionat de nimic canonic, ci numai de decizia personala, publicam raspunsul nostru de mai jos.

Preacuviosul Parinte Roman Braga, duhovnicul Sfintei Manastiri Adormirea Maicii Domnului, din Rives Junction, MI, publica in revista SOLIA din Iulie 2002, pag. 19-21, a Episcopiei Ortodoxe Romane din America, avandu-si sediul in Jackson, MI, un articol cu titlul citat si in subtitlul articolului nostru: Cerberii Sfantului Potir, in care se declara, fara reserve, pentru deasa impartasanie, disociind taina spovedaniei de taina impartasaniei, ca nefiind conditionate una de alta. Ambele sunt taine ale Ortodoxiei, cu valoare absoluta pentru mantuire, dar impartasania nu este conditionata de spovedanie, afirma el. Poti sa te impartasesti fara a te spovedi si poti sa te spovedesti fara a te impartasi. Ultimul fapt este practicat de noi toti preotii (vorbesc de penitentii nostri), primul este acceptat cu greu desi, probabil, unii preoti ortodocsi il practica [in raport cu fiii lor duhovnicesti, n.n.] (personal, nu am nici o cunostinta de preoti care fac acest lucru).

Parintele Roman Braga este un teolog de temut, are un stil convingator si-si argumenteaza cu o logica greu de rezistat afimatiile sale; are o viata spirituala adanca, este un propovaduitor neintrecut si si-a pecetluit teologia cu suferinta si lacrimi sub regimul comunist in inchisori si lagare de munca fortata. Ne cunoastem de multa vreme, din inchisoare, am trecut impreuna prin iadul de la Pitesti, chiar in aceeasi celula si am toata pietatea la el.

Citindu-i articolul, iti dai seama ca problema frecventei impartasanii este una foarte veche, datand din vremea bisericii timpurii, asa cum arata citatul sau din Sf. Vasile cel Mare, care deplange faptul ca, in vremea lui (372), credinciosii se impartaseau numai de patru ori pe saptamana, pe care-l reproducem:

“Caci este bine si folositor este a se impartasi in fiecare zi, caci Insusi Iisus zice: “Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (In. 6:54). Dar noi ne impartasim numai de patru ori pe saptamana: Duminica, Miercurea, Vinerea si Sambata si in alte zile cand se face pomenirea vreunui sfant”. (Epistola catre Chesarie)

Este deci evident ca, in perioada respectiva, crestinii se impartaseau des, aproape zilnic. Desi Preacuviosul Parinte Roman nu mentioneaza acest lucru, amintesc despre Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite care este, de fapt, o Vecernie solemna, special compusa de Sf. Grigore Dialogul, pentru ca cei care simt lipsa impartasaniei sa se poata cumineca si in zilele aliturgice ale Postului Mare; pentru aceasta Vecernie, Sf. Impartasanie a fost pregatita la liturghia anterioara asa ca cei credinciosi se pot impartasi cu niste daruri pre-sfintite.

Cuviosia sa da mai multe citate, printre care si Canonul 9, atribuit Sfintilor Apostoli, care spune: “Cei care vin la biserica…dar refuza sa se impartaseasca, toti aceia trebuie exclusi din biserica…”

Nu este frumos ca intr-o problema atat de adanca a credintei sa joci pe cuvinte. Dar mi se pare ca a refuza nu este acelasi lucru cu a nu se impartasi. Dar poate ca atunci, sau in contextul canonului, sensurile sunt identice. Parintele este suparat ca, de multe ori, la Sf. Liturghie, preotul iese in usa altarului cu Sf. Potir in mana si cheama credinciosii: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!” si nimeni nu vine sa se impartaseasca, poate, cel mult, cativa copii si are dreptate sa se supere si noi ne suparam, dar aceasta este realitatea, putini oameni, chiar dintre cei credinciosi, se impartasesc. Se intreaba Parintele: Cum de s-a ajuns la aceasta restrictie a impartasirii credinciosilor si cum de s-a legat taina spovedaniei de taina impartasaniei, cand nici un canon bisericesc, nici Scriptura nu le mentioneaza? Retorica Parintelui Roman urca pana la a numi pe preotii care nu impartasesc pe credinciosi, oricare ar fi ei, la dorinta lor, Cerberii Sf. Potir.

Daca Mantuitorul ne invata sa nu aruncam margaritarele noastre inaintea porcilor, oare putem noi preotii sa dam oricui Sf. Impartasanie? Intr-un citat dat de parintele Roman, apartinand Cuviosului Iov, intareste cele spuse mai inainte:

“Preotii care refuza pe crestinii care se apropie de Sf. Impartasanie cu evlavie si cu credinta sunt socotiti de Dumnezeu ca ucigasi, asa cum scrie la proorocul Osie: “Au ascuns preotii calea si voia si porunca lui Dumnezeu, au omorit Sihemul si au facut nelegiuire in poporul meu”.

Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste? Si daca Sf. Impartasanie se acorda oricui care este botezat si miruns, inseamna ca spovedania este o taina minora si neglijabila, chiar daca parintele nu lasa nici macar sa se intrevada acest lucru. Dar noua ni se pare implicit. Citim la Ioan 21: 25: “Ci sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris. Amin”. Dau acest citat pentru a-l folosi in ajutorul meu. Citatul acesta este cel mai puternic argument pentru Sf. Traditie. Multe din spusele Mantuitorului s-au pierdut, multe din minunile Lui, de asemenea. Dar daca nu ar fi fost Sf. Traditie, si mai multe lucruri ar fi fost pierdute. Impresia mea este ca Parintele Braga si cei care sunt pe pozitia precuviosiei sale, cred ca traditia este numai un tezaur de invatatura si de lucruri petrecute, pe care le scoatem ori de cate ori avem nevoie sa atacam pe cineva care nu face ceea ce ni se pare noua drept.

Traditia este, intr-adevar, asa ceva, dar ea este si o forta dinamica spirituala care alege si pastreaza lucrurile bune care pot sa se introduca in traditie si le elimina pe cele neconvenabile. Ea lucreaza continuu si innoieste sufletul si imbogateste mintea crestina. Inainte de fixarea canonului Bibliei, circulau zeci de texte “scripturistice” evanghelii, Apocalipse, Epistole. A venit Sf. Traditie si a spus: Stati! Aceste carti sunt canonice, acestea sunt apocrife, acestea sunt eretice. Traditia a fost mai tare decat lucrul scris si a eliminat ceea ce nu era adevarat.

Pornind de la Iacov 5: 16: “Marturisiti-va pacatele unii altora si va rugati unii pentru altii…“, biserica primara a instituit spovedania publica, practicata vreme de mai multe secole. Cu timpul s-a observat ca spovedania publica nu numai ca nu curata sufletele credinciosilor care se spovedeau, dar intinau inima celor ce-i ascultau si erau adesea ispititi sa savarseasca aceleasi pacate ca penitentul respectiv si astfel, spovedania devenea, cel putin pentru unii, o scoala a pacatelor neobisnuite sau, in cel mai bun caz, un instrument de deceptie, pentru ca auzeau uneori pacate savarsite de oameni pe care ii stimau si acum ii vedeau pacatosi si ei insisi se descurajau. Spusa Scripturii a fost astfel schimbata si experienta spirituala colectiva a dus la un comportament nou care a devenit traditional, tocmai pe baza fortei dinamice a traditiei stabilite care nu este moarta, ci vie si productiva. Spovedania a devenit un act foarte intim, care are loc numai intre preot si penitent sub binecuvantarea Mantuitorului.

Stiu ca sunt unii calugari romani (cel putin unul despre care am auzit) care practica si astazi aceasta spovedanie comuna, nu chiar asa cum se facea in vechime, ci fiecare penitent, dupa molitva citita de calugar, isi marturiseste pacatele in taina inimii, sau, eventual, chiar cu voce mai tare, apoi li se da iertarea de pacate (dezlegarea) si se pot impartasi la momentul prescris in Sf. Liturghie. Astfel pot fi impartasiti sute de oameni cu acest simulacru de spovedanie si am vazut ca multi dintre penitenti spun ca se simt foarte bine cu ambele taine implinite pe aceasta cale.

Mie mi se pare ca se practica un fel de populism pentru castigarea clientilor, un fel de comert mascat cu Sfintele Daruri, desi s-ar putea sa fie si, cu siguranta sunt, si oamenii piosi care se spovedesc si impartasesc astfel. Oricum, cantitatea este in detrimentul adevaratei spiritualitati.

Dupa ce am iesit din inchisoare si am ajuns in America, am fost invitat in multe parti de pe continentul american si in Europa pentru a vorbi despre persecutia religioasa din Romania: de ortodocsi, de catolici si chiar de protestanti. Am vazut la catolici cum aproape toti cei din biserica se impartaseau. Am fost mirat si am intrebat pe preoti daca toti cei care se impartasisera se si spovedisera. Ei au fost surprinsi, la randul lor si mi-au spus ca nu exista nici un fel de legatura intre spovedanie si impartasanie. Credinciosii se impartasesc la fiecare liturghie si se spovedesc numai cand vor ei (poate chiar niciodata?).

“Si atunci, am intrebat eu, care este pregatirea lor pentru a primi trupul si sangele Domnului?” “Simpla lor dorinta este suficienta”.

Din istoria bisericii stim ca, la inceput, foarte adeseori, se dadea Sf. Impartasanie credinciosului ca sa aiba acasa pe mai multe zile, daca acesta dorea. Cu timpul s-a observat ca unii credinciosi erau neglijenti cu Sf. Impartasanie, iar cei rau intentionati o foloseau pentru liturghia neagra sau pentru diferite vraji (pentru ca si ei credeau ca era Trupul si Sangele Domnului). Atunci biserica a interzis practicarea acestui lucru. La catolici a continuat multe secole, pana de curand, cand constatandu-se ceea ce biserica primara constatase inca de la inceputurile ei, s-a interzis practica. (La catolici, frauda era mult mai usor de faptuit fiindca, folosind numai azima pentru impartasire, care se dadea in mana credinciosului, era lesne ca acesta sa n-o manance si s-o foloseasca la lucruri blestemate). De aceea, in ultimul timp, s-a introdus, metoda de a pune partea din ostie cuvenita credinciosului direct in gura si nu in mana. Ceea ce nu inseama ca el n-ar putea-o scoate din gura spre blestemata folosinta.

Daca distribuirea Sf. Impartasanii ar fi atat de simpla, de ce atunci, catehumenilor, in vremea veche, nu li se dadea voie nici macar s-o vada, nici macar sa fie de fata la impartasirea credinciosilor? De ce spune preotul, la sfarsitul partii prime din Liturghie (numita a catehumenilor):

“…Cei chemati (catehumenii) iesiti, ca nimenea din cei chemati sa nu ramana. Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace, Domnului sa ne rugam!”

Aceasta este exact puterea pe care Dumnezeu o da preotului de a fi paznicul Sfantului Potir de a avea grija de Trupul si Sangele Domnului. Astazi, nici un catehumen nu mai iese din biserica la rostirea acestei invitatii, dar noi o repetam – si Parintele Roman o repeta la fiecare Sf. Liturghie, spre aducere aminte, ca pe o formula traditionala, pentru a intari autoritatea noastra pentru paza Sfintei Impartasanii.

Parintele Braga spune ca, in biserica primara, la frangerea painii (chaburah), forma de origine a Liturghiei, oamenii se impartaseau la sfarsitul unei mese solemne unde mancau si beau “…iar unii deveneau chiar scandalosi, asa cum reiese din context“, dar nu merge la concluzia finala ca traditia, cu forta ei dinamica, a schimbat aceste obiceiuri, tocmai pentru a-i feri pe oameni de asemenea greseli si a instituit postul si rugaciunea, spovedania si canonul pentru curatirea lui sufleteasca si pentru invrednicirea lui, atat cat sta in puterile omenesti si – fara indoiala ii sta ceva, altfel am cadea in protestantism – pentru a primi Trupul si Sangele lui Iisus.

Biserica a fixat anumite reguli de pocainta, anumite canoane care dau spovedaniei un drept de apreciere a acestei “vrednicii” si nu o lasa la bunavoia penitentului, care, daca este cinstit, cu greu si-ar putea aprecia aceasta vrednicie. Unii, prea lacsi, ar veni la impartasanie ca si cum ar merge la restaurant, altii, prea drastici, nu s-ar impartasi niciodata.

Dupa traditia bisericeasca de multe secole si dupa regulile bisericii, impartasirea credinciosului este conditionata de post si de spovedanie, dar spovedania nu-i da dreptul penitentului la impartasire in mod obligatoriu. Preotul are dreptul de a-l opri de la primirea trupului si sangelui Domnului pentru pacate prevazute de canoane, sau poate sa-i dea permisiunea daca socoteste ca, impartasindu-l, ii intareste inima in lupta impotriva unor pacate.

Iertarea pacatelor, fie ele si comune, nu se obtine nici prin citirea rugaciunilor pregatitoare (Canonul Sf. Impartasanii), nici prin rugaciunile Sf. Liturghii si nici prin simplul act al impartasirii, (cum afirma parintele Braga) care este o conceptie laxa, catolica, oricat de confortabila s-ar parea, ci dupa invatatura bisericii, numai Sf. Maslu si spovedania te curata de pacate. Dintre acestea, numai spovedania are rugaciune speciala de iertare a pacatelor, la sfarsit (Sf. Impartasanie te intareste spre a nu mai pacatui, iti aduce un plus de har, te vindeca sufleteste si trupeste):

“Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii sale de oameni, sa te ierte pe tine fiul meu (fiica mea) N si sa-ti lase tie toate pacatele. Iar eu netrebnicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data de sus, te iert si te desleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.”

Altfel, daca numai rugaciunile citate de parintele Braga sunt suficiente sa-ti obtina iertarea pacatelor (care constituie o gresala grava), nimeni nu ar mai trebui sa se spovedeasca decat pentru pacatele foarte mari, mortale. In acest caz, preotul nu ar fi duhovnic decat numai pentru criminali si alti foarte mari pacatosi – ceilalti se iarta pe ei singuri – si pentru distribuirea sfintei Impartasanii la dispozitia credinciosului. Sunt multe propozitii in articolul parintelui Braga care ar putea fi condamnate de autoritatea bisericeasca. Aceasta afirmatie imi aminteste de jansenism si de scoala de la Port Royal, a carei soarta s-a invartit tot in jurul desei impartasanii, similara cu cea ridicata de Preacuviosul Roman.

Una din lucrarile mele in timp ce urmam cursurile de doctorat (pe care nu l-am mai terminat din cauza arestarii) la Institutul Telogic din Bucuresti a fost Scoala de la Port Royal asa ca pot afirma ca vorbesc, oarecum, in cunostinta de cauza. Acest curent teologic, de o mare austeritate in tinuta, cult si traire, initiat de Jansenius (de aceea s-a numit Jansenism), s-a ridicat impotriva Iezuitilor care patrunsesera in saloanele clasei nobile ca abati, preoti, confesori si, mai ales, un fel de teologi de curte. Ei [iezuitii – n.n.] initiau discutii teologice, dar nu luptau suficient impotriva luxului saloanelor, a flirturilor si a iubirilor ilicite. Pe atunci, saloanele si teologii discutau foarte mult problema desei impartasanii si aproape toata lumea catolica era pe pozitia Parintelui Braga. Scoala de la Port Royal si-a afirmat doctrina mai ales printr-o manastire de maici condusa de Mere Angelique Arnault, care facea parte dintr-o foarte puternica familie veche, bogata si nobila, cu mai multi episcopi si teologi pe parcursul istoriei Frantei si, mai ales, in timpul disputei, cand episcop era un membru al familiei, teolog temut, numit Arnauld cel Mare.

Doctrina jansenista, care isi tragea seva din Fericitul Augustin, care era foarte aproape de teoria protestanta a predestinarii, a creat o lupta teologice intinsa pe doua secole: al 17-lea si al 18-lea. Jansenius scrisese o carte, Augustinus, pe care Vaticanul a condamnat-o pentru 5 propozitii, condamnare pe care Jansenistii nu au acceptat-o (din acest curent a facut parte si Blaise Pascal, care a accentuat preocupare mistica a curentului). Ei aveau slujbele extrem de simple, bisericile severe, fara podoabe, cu o muzica la fel simpla si severa si supravegheau impartasirea cu strasnicie, ca nu cumva sa se primeasca Trupul si Sangele Domnului cu nevrednicie, opus iezuitilor care impartaseau cucoanele saloanelor cu usurinta, pentru ca Iisus pentru aceasta venise in lume ca sa se daruiasca tuturor. Desi in disputele de atunci deasa impartasanie a ocupat un loc secundar, ea a constituit o problema foarte fierbinte si a durat cat timp a durat si Jansenismul care, in cele din urma, a fost condamnat si s-a stins.

Presupun ca si in Ortodoxie a existat o confruntare in acest sens, nu numai citatele date de Parintele Braga, dar nu am avut posibilitatea sa urmaresc eventualele dispute din istoria bisericii. De aceea revin la prezent.

Nu vreau sa afirm ca astazi este mai multa blestematie in lume decat in trecut, sau ca vrajitoria si liturghiile negre sunt mai raspandite, dar este sigur ca multi vrajitori si vrajitoare folosesc discursul crestin pentru a insela pe naivii care ii cerceteaza si pentru a le adormi teama de inselatorie. Acesti slujitori ai diavolului minciunii si inselatoriei, in goana dupa castig, fac pe piosii, chiar pe oamenii bisericii, venind din cand in cand la slujbe. Dupa parerea parintelui Braga, preotul, vazadu-i piosi, ar trebui sa le acorde Sf. Impartasanie chiar daca ei nu se spovedesc. Si, de obicei, acesti oameni nu se spovedesc, ca si multi alti pacatosi gravi, pentru ca stiu ca preotul are un har de la Dumnezeu care, in unele imprejurari, ii descopera cele ascunse ale oamenilor si ei nu doresc sa fie descoperiti.

Parintele citeaza (incomplet) din 1 Cor. 11:

“Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului”.

Trupul Domnului este incredintat pazei preotului. De aceea preotul pastreaza in altar, in chivot, Trupul Domnului pentru impartasirile grabnice si de aceea Liturghierele prevad sfaturi cum se pastreaza si cum se admininstreaza Sfanta Impartasanie, pentru ca nu numai trupul Domnului ne este incredintat, ci si sufletele credinciosilor, care se pot mantui sau pot pieri prin mana noastra preoteasca si, cu ei pierim si noi ca sluga necredincioasa care nu a administrat cum trebuie avutul lasat de stapan, sau ca strajerul lui Iezechiel care, neanuntand pericolul, provoaca moartea pacatosului:

“Cand Eu voi zice pacatosului: “Pacatosule, vei muri” si tu nu-i vei grai nimic pentru a-l prevesti pe pacatos sa se abata de la calea lui, atunci el va muri pentru pacatele lui, dar sangele lui il voi cere din mana ta. Iar daca tu ai prevestit pe pacatos sa se abata de la calea lui si sa se intoarca de la ea si el nu s-a abatut de la calea sa, atunci el va muri pentru pacatele lui, iar tu ti-ai scapat viata”. (Iez. 33: 8-9)

In mana mea, a preotului, sta nu numai sufletul “pacatosului” al carui sange se va cere de la mine, ci si “Scumpul Sau (al lui Hristos) sange” care, si unul, si altul, se vor cere de la mine. Aceasta nu este o fraza frumoasa, buna de pus intr-o predica, ci este viata sau moartea mea si a penitentului. Si ce as castiga de as aduce toata lumea la impartasanie, dar sufletele toate, si al meu, le voi pierde?

Exista pustnici care traiesc in singuratate si care, odata pe luna, sau mai rar, vin la manastire pentru a se spovedi si a se impartasi. Fara indoiala ca acest pustnic are o viata mai curata decat a oricaruia dintre noi, poate mai curata decat a ieromonahului “cerber” care il spovedeste si impartaseste si, cu toate acestea, nici pustnicul, nici ieromonahul nu se gandesc macar o clipa ca Sfanta Impartasanie ar putea fi administrata fara spovedania prealabila.

Parintele Ioanichie ne spunea odata, cand am vizitat sfanta manastire Sihastria, ca, in jurul ei traiau atunci, circa noua pustnici, pe care nimeni nu-i cunoaste (probabil numai duhovnicul lor dupa numele de monah) si care tin, spunea el, manastirea aceasta si tot muntele si tot ce este in jurul nostru prin rugaciunile lor. Acesti oameni vin din cand in cand la manastire, se spovedesc si se impartasesc, primesc o traista cu mancare care le ajunge doar pentru cateva zile si dispar in pustia padurii, nimeni nu stie unde, nimeni nu stie daca vor mai reveni la manastire. Unii mor acolo, in crapaturile stancilor si nici macar numele nu le este cunoscut spre a fi pomeniti. Doar Dumnezeu ii stie. Sunt ei oare atat de ignoranti incat sa se spovedeasca inainte de impartasanie, crezand ca nu au dreptul la Trupul si Sangele fara a se spovedi in prealabil? Fara indoiala ca nu. Ei stiu insa ca exista o regula a rugaciunii iertarii dupa spovedanie, pe care numai duhovnicul i-o poate da si care este, in acelasi timp, poarta prin care se ajunge la Sf. Impartasanie.

In predica despre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei, tot a Parintelui Ioanichie Balan, publicata si in Buletinul Bisericii noastre Sf. Cruce din Alexandria, Virginia (SUA), pe luna August, 2002, autorul afirma:

“Candva, in manastiri, se facea spovedania zilnic, seara, a tot ce facea calugarul in timpul zilei. Mai tarziu, ca si astazi, in unele manastiri se face spovedania saptamanal – Vinerea – iar impartasirea la 30-40 de zile, dupa ravna si vrednicie, cum stabileste duhovnicul.”

Dupa cum se vede, Preacuviosul Ieromonah Ioanichie, contribuie la transformarea preotilor in “Cerberi ai Sfantului Potir”, cum ii numeste Preacuviosul Roman. Si asta se intampla in toate manastirile, cu exceptia a doua sau trei, care, si ele, conditioneaza impartasirea de spovada, numai ca aceasta din urma e practicata public asa cum am mai aratat. Practica spovedaniei si iertarea pacatelor de catre preoti, este o putere, un dar dat de Insusi Iisus dupa Invierea Sa din morti, cand a intrat la Apostoli prin usile incuiate, a suflat peste ei si le-a spus:

“Luati Duh Sfant: carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea vor fi tinute.“ (Ioan 20: 22-23)

Aceasta este cea mai mare putere data Sfintilor Apostoli si transmisa de acestia ucenicilor lor, apoi Episcopilor si acestia preotilor. Acelasi Dar genuin a lucrat in Apostoli, ucenici, episcopi, preoti, neschimbat, nediminuat, neintrerupt, de la Iisus si pana la cel din urma dintre preoti, care sunt eu: puterea de a ierta. Aceasta iertare conditioneaza accesul la impartasanie. In Biserica Ortodoxa, singura data cand un credincios se apropie de Sf. Potir fara a se spovedi este la botez, pentru ca, prin Taina Sfantului Botez se iarta celui ce l-a primit, nu numai pacatul stamosesc, ci si toate pacatele personale savarsite pana atunci. Dupa aceea, noi ramanem sa pazim Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului cata vreme suntem apti sa ne implinim misiunea sfanta de preoti.

Parintele Roman Braga spune si alte lucruri, pe deplin valabile: spovedania preotilor, alunecarea spre forme de pietate prin recomandarea diverselor carti de pietate populara neconfirmate de biserica, etc. Dar acestea toate nu au intrat in preocuparile articolului de fata, ci numai pozitia sa gresita fata de relatia dintre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei.

Folosirea cuvantului “Cerber” de catre preacuviosia sa are o intentie sfichiuitoare, ba chiar de insulta la adresa acelor preoti care conditioneaza primirea impartasaniei de spovada si de iertarea pacatelor de catre preot, pe baza poruncii Matuitorului de la Ioan 20: 22-23 si eu ma socotesc printre acestia. De aceea iau foarte in serios termenul de “cerber”, desi mai propriu mi se pare termenul de paznic al Potirului.

In clipa in care Constantinopolul a cazut sub atacul Turcilor pe 29 Mai, 1453, spune o legenda pioasa, Patriarhul Constantinopolului, care tocmai facea Sf. Liturghia cerand cu lacrimi mantuirea cetatii, in vazul tuturor credinciosilor care, cu strigate mari cereau si ei ajutorul Domnului spre a fi scapati de pagani, a luat potirul cu sfanta Impartasanie si a intrat in zidul Bisericii Sfanta Sofia spre a feri Sf. Impartasanie de profanarea paganilor, care, tocmai atunci, spargeau usa bisericii. El va iesi din zid cu potirul in mana, atunci cand Constantinopolul va fi iarasi in stapanirea crestinilor. Aceasta legenda este un simbol al virtutii preotului de a fi paznicul Sfintei Impartasanii, spre a o feri de orice tip de profanare, caci si primirea cuminecarii fara prealabila iertare a pacatelor este tot o profanare.

Este mai bine sa fii “cerberul Sfantului Potir” decat un functionar care imparte “gratuit” sfanta Impartasanie, fara spovedanie si fara post prealabil gramadind jaratec aprins peste capul sau si al penitentilor.

Intr-un interviu [conferinta, n.n.] dat de parintele Rafael Noica, la o intrebare pusa in legatura cu deasa impartasire, el raspunde:

“Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat mai des, atat de des cat ii sfatuiesc duhovnicii lor (sublinierea noastra). Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca – si asta este foarte important de inteles – omul nu este un obiect si, ca atare, nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.

As prefera o impartasanie cat mai deasa. Nu este caracteristic impartasaniei sa fie deasa, ci as zice impartasire des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle fiecarui duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare Duminica, pentru altcineva Duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d.”

Parintele Rafael vine dintr-o manastire occidentala si totusi afirma autoritatea duhovnicului in privinta desei impartasiri.

Iar eu spun cu fiecare penitent: “…Ca nu voi spune taina Ta vrajmasilor Tai, nici sarutare iti voi da ca Iuda….“ (Rugaciunile impartasaniei), pentru ca razboiul intru cuvant nu este numai intre alb si negru, intre binele si raul bine delimitat, ci si in zonele mai cenusii ale intelegerii umane, unde culorile se amesteca si unde ratiunea noastra inselatoare ne poate minti in acecasta discernere, adormindu-ne trezvia.

“Iar ceea ce va zic voua, zic tuturor: Privegheati”. (Marcu 13:37)

Preot Gheorghe Calciu

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2012/08/11/deasa-impartasanie-spovedanie/ )

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/08/11/deasa-impartasanie-spovedanie/

Interpretând cuvintele Sf. Ap. Pavel:

«Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie vinovat va fi Trupului și Sângelui Domnului» (I Cor. 11, 27),

Sf. Ioan Gură de Aur zice:

«Cei ce iau Sângele și Trupul Domnului simplu și cum se nimerește vor suporta aceeași pedeapsă ca și cei ce L-au omorât»[117]

sau:

«Ceea ce zice (Sf. Apostol) aceasta este: precum cei ce L-au răstignit pe Iisus, așa și cei ce se împărtășesc de Taine cu nevrednicie vor da socoteală»[118].

Cel ce se împărtășește cu nevrednicie cade pe urmă în păcate și mai mari, asemenea lui Iuda, care, după ce s-a împărtășit la Cina cea de taină, ieșind a vândut pe Domnul. Când o spune aceasta, Sf. Ioan Gură de Aur enumeră totodată unele păcate care îl fac pe om nevrednic să se împărtășească. Insistența asupra acestui fapt ne face să înțelegem că în epoca aceea se împărtășeau mulți cu nevrednicie:

«Dar e vremea să ne apropiem de înfricoșata masă. Toți să ne apropiem cu conștiință curată… Nimenea să nu fie viclean, nimenea rău, nimenea răpitor, nimenea bârfitor, nimenea urâtor de frați, nimenea arghirofil, nimenea bețiv, nimenea zavistnic, nimenea să nu slujească desfrânării, nimenea hoț, nimenea uneltitor, ca să nu ia judecată sieși. Căci Iuda atunci s-a împărtășit cu nevrednicie și ieșind a vândut pe Domnul, ca să înveți că mai ales pe cei ce se împărtășesc cu nevrednicie de Taine îi ia diavolul mai des în stăpânire și aceia își atrag o mai mare pedeapsă… Căci, precum o hrană trupească, când ajunge într-un stomac ce are sucuri rele, agravează și mai mult boala, așa și hrana duhovnicească, de o ia cineva cu nevrednicie, își îngrămădește sieși osândă»[119].

Chiar cei fără păcate ca cele înșirate trebuie să se pregătească cu post și rugăciune în vederea împărtășirii.

«Nu ai auzit că și cele trei mii care s-au bucurat de împărtășanie erau continuu stăruind în rugăciune și în învățătură (Fapte 2, 42), nu în beții și ospețe? Iar tu, înainte de a te împărtăși, postește ca să te arăți cât de cât vrednic de împărtășanie»[120].

Sau:

«Voind să vă apropiați de înfricoșata și dumnezeiasca masă și de Sfânta Taină, cu frică și cu cutremur faceți aceasta, cu conștiință curată și cu rugăciune»[121].

Sf. Ioan Gură de Aur menționează că și Postul Paștilor de aceea l-au rânduit Părinții, pentru ca credincioșii să se pregătească în cursul lui pentru o împărtășire cu vrednicie.

«De aceea este postul și Patruzecimea și slujbele atâtor zile și auzirile și rugăciunile și învățăturile, ca în tot modul scuturându-ne de păcatele săvârșite în tot anul, prin această împlinire a poruncilor dumnezeiești, să ne împărtășim cu îndrăzneală și în chip evlavios de jertfa aceea nesângeroasă»[122].

Sau:

«Pentru ce deci postim… aceste patruzeci de zile? Mulți în vechime se apropiau de Taine simplu și cum se nimerea și mai ales în timpul acesta în care Hristos ni le-a predat pe acestea. Deci, dându-și seama Părinții de paguba ce provine din apropierea fără grijă, adunându-se, au fixat 40 de zile de post, de rugăciuni, de auziri, de slujbe, ca în aceste zile curățindu-se toți cu osârdie prin rugăciuni, prin milostenie, prin post, prin privegheri, prin lacrimi, mărturisire și prin toate celelalte, așa să ne apropiem de acea zi după putință cu conștiința curată»[123].

Importanța Postului Paștelui pentru pregătirea spre împărtășanie o subliniază însă mai înainte Sf. Atanasie cel Mare:

«În sfârșit curățirea noastră în timpul Patruzecimii prin rugăciuni, posturi și bune purtări și fapte ne va permite nouă să mâncăm pasca și înăuntrul Ierusalimului» (Ep. 3, c. 5, ed. Mai, Nova patr. bibi. VI, 47).

Putem spune că nicicând, în Biserica primară, practica unei împărtășiri mai dese nu s-a asociat cu nesocotirea mărturisirii păcatelor și a penitenței pentru păcatele ce trebuiau puse sub canon.

Aceasta nu s-a întâmplat nici în sec. XVIII, când la Athos s-a ivit o discuție dacă e bine să se împărtășească omul mai des sau mai rar. Aderenții împărtășaniei mai dese au fost de acord cu ceilalți ca împărtășirea deasă o pot primi numai cei nesupuși vreunui canon pentru vreun păcat grav, iar pentru aceasta trebuie să treacă fiecare înainte de a se împărtăși pe la scaunul mărturisirii.

Martor despre aceasta este Nicodim Aghioritul, care, deși în toiul acelor discuții a scris chiar o carte, în favorul împărtășirii dese[124], a menținut în cartea Despre Mărturisire (Exomologhitarion), toate canoanele vechi împreună cu ale lui Ioan Postitorul, declarând căcel mai principal ajutor pentru îndreptarea penitentului este oprirea de la împărtășanie pentru mai mulți ani. El spune duhovnicului:

«Peste toate acestea să știi, duhovnice, că trebuie să dai păcătoșilor ca un canon și depărtarea de Sf. precistanie câte atâția ani, precum rânduiește Sf. Ioan Postitorul, punându-i înaintea lui acestea:

Fiule, să știi:

  1. Că de te vei împărtăși așa nevrednic fiind, te vei face vinovat Trupului și Sângelui Domnului, precum zice dumnezeiescul Pavel, și te vei împărtăși spre osânda și munca ta, făcându-te un al doilea Iuda și asemenea cu evreii. Că, precum evreii au împuns trupul Domnului nu ca să-i bea sângele, ci ca să-l verse, precum tâlcuiește Ioan cel cu gura de aur (Om. 17 I către Corinteni), așa și tu te vei socoti pentru nevrednicia ta că verși sângele Domnului cel fără de moarte, iar nu ca să-l bei…
  2. Să știi că cu această depărtare de la pricestanie se va face pocăința ta mai întărită și te vei întări mai mult întru darul lui Dumnezeu și vei cunoaște mai bine răutatea ta, care ți-a pricinuit păcatul, mai vârtos când vei vedea pe alții că se împărtășesc și tu te lipsești»[125].

Practica unei împărtășiri dese a tuturor, cu nesocotirea oricărei penitențe pentru păcatele grave, se poate armoniza cu spiritul catolicismului, dar nu cu al Ortodoxiei, care a păstrat duhul creștinismului, din următoarele motive:

  1. a) în catolicism, în scaunul mărturisirii se dă iertarea de pedepsele eterne pentru păcatele de moarte, iar epitimia ce se dă păcătosului e un echivalent al pedepselor temporale pentru păcate, ce trebuie să le suporte păcătosul pentru a satisface setea de răzbunare a lui Dumnezeu. Epitimia nu înseamnă, deci, un mijloc de tămăduire a firii îmbolnăvite prin păcat, tămăduire ce are lipsă de durată, în cursul căreia firea nu poate lua hrana împărtășaniei, destinată celor sănătoși.

În catolicism păcatul nu produce nici o boală în fire. Credinciosul cu păcate grave se poate deci împărtăși din momentul în care primește în scaunul mărturisirii iertarea pedepselor eterne, iar cel care nu se știe cu păcate grave se poate împărtăși și fără mărturisire, căci păcatele ușoare nu implică pedepse eterne, care să aibă lipsă de o iertare în scaunul mărturisirii. Firea, în concepția catolică, neîmbolnăvindu-se prin păcat, nu e primejdie de moarte pentru ea să primească hrana tare a Euharistiei. Prin aceasta, catolicismul a părăsit tradiția străveche a creștinismului.

  1. b) Din concepția păcatului și ca boală, în Răsărit, rezultă duhul ascetic al ortodoxiei, în armonie iarăși cu tradiția veche, creștină. Păcătosul trebuie să se supună la o disciplină de înfrânări pentru a scoate din fire slăbiciunea înclinării spre păcatul ce l-a săvârșit. El trebuie să ducă o acțiune de mortificare a legii păcatului din sine, iar aceasta reprezintă o jertfă de sine. Numai în acest duh de jertfă se poate apropia de Hristos care și El ni Se împărtășește în starea de jertfă,căci numai într-o stare adecvată cu cea a Domnului primit ne putem uni cu adevărat în duh cu El. Ne unim cu Hristos cel jertfit, în stare de jertfă, adică postind, omorând egoismul prin milostenie etc. pentru ca puterea stării lui de jertfă și mai mult să întărească în noi duhul de jertfă, de mortificare a pornirilor păcătoase și de întărire a omului nou, al învierii.

În catolicism s-a pierdut conștiința că credinciosul se împărtășește de Hristos în stare de jertfă, de aceea diversele teorii ale teologiei catolice au evaporat învățătura creștină că Hristos e în Euharistie în stare de jertfă. În catolicism se vorbește numai de o unire cu Hristos pur și simplu, ca de o unire cu cineva, care produce o simplă bucurie sentimentală, nu și o răspundere, nu și o angajare.

Dar Sf. Apostol Pavel spune:

«De câte ori mâncați această Pâine și beți acest Pahar, moartea Domnului vestiți până la venirea Lui».

Iar Sf. Vasile cel Mare, răspunzând la întrebarea:

«Cum vestește cineva moartea Domnului?, zice:

«Precum ne-a învățat Domnul, zicând:

«De vine cineva la Mine, să se lepede de sine și să ia crucea sa».

Și Apostolul a arătat-o, mărturisind:

«Mie lumea s-a răstignit și eu lumii»…

sau:

«Omul cel vechi al nostru s-a răstignit împreună cu El ca să se desființeze trupul păcatului, spre a nu mai sluji noi păcatului»[126].

Și desigur că mai ales monahii ar trebui să se împărtășească în această stare și cu acest scop, dat fiind că acesta este rostul chemării lor: să mortifice cu Hristos mai stăruitor pe omul cel vechi al păcatului ca să crească după omul cel nou, tot cu Hristos.[82]

image8

9.      Ce au pățit cei care s-au împărtășit cu nevrednicie/cu nepregătire/cu pregătire necorespunzătoare

a)  Mântuirea păcătoșilor

CAPITOLUL XIV Despre cei ce s’au împărtășit eu nevrednicie, și au fost pedepsiți de Dumnezeu în această viață, spre a noastră învățătură și pildă.

SE VEDE în „Cartea Arhiereilor Romani“, că s’au împărtășit unii cu nevrednicie în ziua Sf. Paști și apoi s’au dat la desfătare și beție și alte desfrânări, fără vre-o evlavie către acele dumnezeești și sfințite Taine pe care le-au primit. Pentru care pricină s’a mâniat Dumnezeu, pentru prea multa lor defăimare, și le-a dat cuvenita pedeapsă, că atâta sânge curgea din spurcatele și necuratele lor guri, în cât au murit sufocați, fiindcă sângele intra până în cele mai dinlăuntru ale lor, și strâmtorându-le inima de mulțimea lui. Dar nu numai această pedeapsă le-a dat Dumnezeu, ci atâta de repede și nemăsurata ploaie a trimis, în cât le-au stricat toate semănăturile lor, grâul, orzul, și alte asemenea. Dar nu numai atât ci și șerpi și balauri au ieșit prin multe locuri și au mâncat ticăloasele lor trupuri, și au omorât pe alți mulți oameni ai orașului. Deci, adunându-se preoții au făcut Litanie (Rugăciune obșteasca.) către Domnul, ca să le arate pricina acestei urgii. Rugându-se pentru aceasta, un om îmbunătățit, i s’a arătat îngerul Domnului, și i-a zis: „Cine ar fi defăimat pe fiul împăratului pământesc și l-ar fi aruncat într’o temniță întunecoasă și in noroi împuțit, câtă pedeapsă i-ar fi trebuit?“ Iar el a răspuns: „Unul ca acela era vrednic să-l sfărâme în mii de bucăți.’“ Și îngerul a întrebat: ;Dar cel ce va defăima pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cerescul Împărat, și-l va primi în spurcata sa gură, fără să fie pregătit prin pocăință și mărturisire, și pe urmă iarăși după ce-l va lua, să cază în necurăția trupului, ce pedeapsă i se cuvine?“ Iar el a răspuns: „Să se arză de viu și ca un eretic rău credincios să se anatematisească“. Îi zice lui îngerul „Această fără-de-lege au făcut acești necredincioși și nerușinați, cari s’au împărtășit cu nevrednicie la Sf. Paști, și pe urmă iarăși au jucat, s’au îmbătat și au curvit. Pentru aceasta Cel Atotputernic s’a mâniat și ν’a trimis această pedeapsă“.

Acestea auzind acel îmbunătățit bărbat, a spus celorlalți vedenia, și toți preoții săvârșind dumnezeiasca slujbă, au lăudat pe Dumnezeu și așa a încetat furtuna și balaurii au pierit.

Altul, tot nevrednic fiind, adică a curvit și apoi nu s’a oprit, ci a mers. pentru plăcerea oamenilor, și s’a împărtășit cu ceilalți creștini. Și îndată ce a primit Mărgăritarul în spurcata sa gură, s’a spart gâtlejul lui, și ieșind prea sfântul Trup al Stăpânului, a zburat iarăși în Sf. Potir, iar acel rău credincios a căzut la pământ și a murit.

O muiere era la arătare evlavioasă, în postiri și rugăciuni îndeletnicindu-se, iar pe din lăuntrul cu totul mândră, socotea că este bună și sfântă. încă ținea minte atât de mult răul, în cât dacă s’ar fi certat vreodată cu alta, n’o mai ierta, nici mai putea ca s-o vază, ci rămânea învrăjbită. La sfârșit s’a îmbolnăvit și chemând duhovnicul s’a mărturisit, însă nu desăvârșit cum trebuia, dar fără de folos și pricepere, cu conștiința întinată, după cum fac de multe ori muierile cele nebune și fără grijă, care lasă păcatele cele mari și spun pe cele mici, iar pe cele grele le trec cu vederea, din nepricepere sau vicleșug ca să nu se rușineze. Pentru care, ticăloasele se muncesc. După cum un îndrăcit a mărturisit, că un duhovnic blestemând duhul cel necurat să iasă din cel suferind, l-a întrebat să-i spue cari se muncesc mai mult la număr în Iad, bărbați sau muieri; iar dracul i-a răspuns că muierile. Atunci duhovnicul i-a zis: ,^Nu te crez, pentru că muierile nu fac nici o neguțătorie sau afaceri, nici vând sau cumpără sau alte asemenea pe cari bărbații le întrebuințează, înșelând unii pe alții și nedreptățindu-se. Îi zice dracul: Pentru patru păcate pe care le fac muierile, se muncesc mai mult. întâi, fiindcă se împodobesc și-și înfrumusețează trupul lor cu vopsele să se arate mai frumoase de cât fireasca lor bună cuviință pe care Ziditorul le-a dat-o. Al doilea, pentru descântecele, vrăjile și ghicirile și că fac farmece, varsă cărbuni, pun lacăte, dau cu bobii pentru soarta lor, nu împrumută in zilele cele dintâi ale lunii, nu fac foc în unele zile, cred în țipetele pasărilor, și alte asemenea descântece fac. Al treilea, pentru bârfirea și clevetirile pe care le fac nu numai acasă, ci și in biserică și nu iau aminte la cele ce se citesc. Al patrulea și cel mai rău de cât toate, că nu se mărturisesc bine, să le spună la duhovnic, ci spun puține oarecare de obicei, că adică s’au mărturisit și așa se împărtășesc cu nevrednicie și li se face întru osândă, muncindu-se ca niște muieri nepricepute.

Așa a fost și cea mai de sus, dar vedeți și sfârșitul, să vă îndreptați și să nu vă duceți precum aceia în pierzare. După ce a mărturisit-o preotul, a adus Sfintele ca să o împărtășească, și ea și-a întors fața către perete, neputând nici a privi la acel Mărgăritar, ci mai ales din dumnezeiasca îngăduință și ca să cunoască cei de față, dreapta judecată și veșnică muncă, a strigat acestea cu glas mare: ,frecam eu pentru mândria mea nu ieri am pe cei ce-mi greșeau, nici nu mă împăcăm cu dânșii, ci le întoarcem spatele, așa și Domnul își întoarce acum fața Sa de la mine și nu voește să fie primit de nevrednicul meu suflet, nici îl voiu vedea vreodată în împărăția Sa, ci mă voiu arde în focul cel veșnic Acestea zicând, cu ticăloșie și-a dat sufletul său.

Un Episcop îmbunătățit și cărturar, făcea cuvânt de învățătură în Biserică, în Miercurea cea dintâi a sfântului Post îndemnând norodul la aceasta faptă îngerească, să postească toți bogații și săracii, la fel după cum sfinții Părinți au legiuit. Creștinii cei evlavioși au păzit postul cu sârguință după cum se cuvenea, iar unii din nerușinații lacomi, al căror Dumnezeu le este pântecele, au bârfit pe Arhiereu cum că nu știe ce-a vorbit, zicând că Dumnezeu nu cercetează nici odată ce mănâncă omul, și altele asemenea pe care i le-au spus Episcopului. Iar îl aștepta să-i mustre cu socoteală și la vreme potrivita. Deci, în sfânta Săptămână Mare când tot norodul era Ia Biserică, a făcut iarăși cuvânt de învățătură împotriva lacomilor, dovedind că cei ce nu au păzit cu amănunțime Postul cel hotărât, sunt asemenea lui Adam și Evei. Că precum aceia s’au surghiunit din Raiu pentru neascultarea lor, așa și eu poruncesc, a zis sfântul Episcop, să fie lipsiți de dumnezeiasca și sfânta împărtășire a Stăpânescului Trup, câți nu au păzit postul cel rânduit, și să nu se împărtășească până în sfânta Cincizecime. Acestea zicând a poruncit preoților să nu îndrăznească cineva să împărtășească pe vreunul dintre aceștia, și așa au și făcut.

Dar unul dintre ei, obraznic și mândru, defăimând hotarul cel legiuit al Episcopului, s’a îmbrăcat în haine muierești, și a mers împreună cu muierile, ca să nu-l cunoască, și așa să se împărtășească. Deci, îndată ce, prea îndrăznețul a primit Sf. Trup al Domnului în spurcata sa gură, această Pâine mântuitoare a vieții, ceea ce dă credincioșilor sănătate și toată mângâierea i s-a făcut pricină a toată durerea, cumplită chinuire și nepovestită muncă. A căzut dar, la pământ, ticălosul, și striga cu glas mare socotind că i se rup cu silnicie mădulările lui. Din gura lui atâta sânge ieșea că toți credeau cum că sabia dreptății a sfâșiat cele dinlăuntru ale lui. Cei de față l-au întrebat pricina acestei năprasnice pedepse, însă el nu putea să vorbească nici de cum, ci dezbrăcându-se de hainele cele muierești, l-au cunoscut toți și s’au minunat. Tar el plângea cu jalnică tânguire cerând prin semne iertare pentru cele făcute de dânsul. Viind dar Episcopul și milostivindu-se spre dânsul, i-a citit rugă cir oile de iertare și atunci îndată a putut să vorbească, mărturisind păcatul său cu durere dc inimă și vărsare de lacrămi. Canonisindu-l dar, Arhiereul, i-a tămăduit durerea, iar el mulțumind Făcătorului de bine Dumnezeu, și-a îndreptat petrecerea sa cu mare sârguință, și s’a săvârșit în viață plăcută lui Dumnezeu.[83]

b)   Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei

Sf. Ciprian istorisește mai multe cazuri de împărtășire fără mărturisire. Astfel relatează cazul unei fetițe pe care părinții, fugind în timpul persecuției, au lăsat-o cu doica. Aceasta a adus fetița la magistrați, în fața idolului. Întrucât fetița nu putea mînca carne de la jertfele idolești, aceia i-au dat să mănânce pîine amestecată cu vin din cea rămasă de la jertfe. Mai târziu mama și-a reluat fetița, fără să știe de ceea ce s-a întâmplat, întrucât copila nu putea încă vorbi. Ducând-o să o împărtășească, copila plângea mereu și nu voia să primească, inima ei mărturisindu-se ca nevrednică, așa cum putea. Împărtășită cu forța, Sângele Domnului n-a putut rămîne în trupul ei întinat. Era în ea o necurăție ascunsă, nemărturisită. Și Sfântul Ciprian continuă: «Aceasta s-a întâmplat unei copile care nu avea încă etatea de a mărturisi păcatul străin, săvârșit cu ea. O alta însă, care, înaintată în vârstă și sporită în ani mai adulți, s-a furișat pe ascuns (latenter obrepsit) lîngă noi care aduceam jertfa, primind nu mâncare, ci sabie, și luând în gâtlej și în piept ca un fel de venin mortal, a început să se sufoce și, slăbindu-i inima, să se sfârșească. Și sub apăsarea nu a persecuției, ci a păcatului ei, a murit palpitând și tremurând. Păcatul unei conștiințe mincinoase n-a rămas mult timp nepedepsit și ascuns. Aceea care înșelase pe om, l-a simțit pe Dumnezeu ca răzbunător» . «Și iarăși altul, pentru că a îndrăznit să primească în mod ascuns (latenter), întinat fiind, parte din jertfa celebrată de preot, n-a putut să mănânce și să pipăie Sfântul Domnului, ci s-a făcut aproape cenușă cu mâinile deschise».

Dar câți sînt cei ce, apropiindu-se de împărtășanie fără mărturisire și fără penitentă, sînt luați în stăpânire de duhuri necurate; câți sînt cei ce ajung chiar pînă la nebunie. Dacă vreunul nu a fost încă atins de pedeapsa dumnezeiască, să nu creadă că a scăpat de ea, ci să se teamă și mai mult de ceea ce-i rezervă mânia lui Dumnezeu.

Sf. Ciprian ține să repete că Dumnezeu nu poate fi înșelat. Cu cît crede cineva că poate înșela pe Dumnezeu, nemărturisindu-și păcatul, cu atît păcătuiește mai mult.

(Părintele Dumitru Stăniloae, in Revista “Biserica Ortodoxa Romana”, nr. 3-4/1955, pp. 218-250)

c)   Vrăjitoria cu Sfintele Taine

(1) Cu știință
  1. -Preotul vrăjitor sub orice formă este caterisit. -Trebnic, p. 515, Laod. 36.
  2. -Cei ce alcătuiesc descîntecele lor, folosindu-se de psalmi, de chemarea sfinților mucenici, de ai Maicii Domnului, de cărți bisericești, de sfintele icoane, de cheia bisericii, iscodind semne prevestitoare ale viitorului, în caz de proces, de căsătorii, de furturi, de pagube sau cîștiguri sînt stăpîniți de duhul cel rău pitonicesc (Fapte X, 16-34; XIX, 13-20), osîndit de
  3. -Dacă cineva va păstra în gură sf. împărtășanie pentru animale sau albine sau cu alte scopuri, 4 ani să nu se împărtășească ca un vrăjitor. -Trebnic p. 526.[84]
(2) Fără știință

Fără lucrarea omului din puterea primită în Taine, acestea încep să fie socotite ca un fel de mijloace magice, care dau omului dreptul să intre în împărăția cerurilor prin simplul fapt că s-au săvârșit asupra lui ca asupra unui obiect, fără ca el să fi folosit puterea lor prin efortul său de transformare și de desăvârșire. Ele sunt socotite ca mântuitoare fără ca omul să se transforme real, cu ajutorul lor, după chipul lui Hristos[85].

Am văzut oameni intrând ca într-o transă după Sfânta Împărtășanie. Ridicau mâinile spectaculos la rugăciune, având față și duh ca de vrăjitori ce invocă zeii sub forma unei forțe impersonale. Deși Îl pomeneau pe Hristos, în realitate Îl respingeau negreșit unindu-se cu antihrist deoarece erau fără nici o fărâmă din smerenie (starea de Jertfă prin care se intră la Tatăl, numită și atotputernicia Sfintei Treimi) care este singura adevărată îndumnezeire sau unire cu Domnul Cel smerit. Cine oare le dădea acele energii evidente, simțiri înșelătoare de reverie și entuziasm de care se bucurau atât, înrudite cu cele de la Prislop (dar care îi despărțeau, prin părerea de sine, de adevărata unire cu Hristos)?

Mai mult, astfel de oameni, după ce le-a murit duhovnicul care (fără discernământ și ascultare de Sfinții Părinți sau starețul său) le stimula o astfel de fantezie numind-o adevărata Ortodoxie (fiind el însuși rob al beției sufletești și trupești și murind în ceartă și supărare cu toți, dorind să fie îngropat la mireni, deși era ieromonah), i-au făcut și o carte despre el ca despre un mare Sfânt făcător de minuni și mărturisitor al lui Hristos. Nu dăm nume deoarece acest caz încă nu a căpătat o mare amploare ca să fie cunoscut și nu vrem să facem pomenirea răului ca să nu se răspândească.

  1. Zis-a un bătrân: „De vrei să vorbești de greșeala și păcatul vreunui frate, socotește că de vei crede că îl vei îndrepta pe el, sau îl vei folosi pe altul, atunci să grăiești, iar în alt chip de vei vorbi, adică cu răutate și numai ca să-l mustri și să-i descoperi greșeala și păcatul înaintea altora, să știi că nu o să scapi de dumnezeiasca certare, ci și tu singur în aceeași greșeală și păcat, sau într-altul mai rău vei cădea, părăsindu-te ajutorul lui Dumnezeu și de alții fiind mustrat, te vei rușina!”26[86]

Vedeți ce înrudire concretă între Fenomenul de la Prilsop, cel de la Vladimirești și aceste cazuri cunoscute de noi?

De altfel și despre cei de la Vladimirești au unii înșelarea că ar fi mari Sfinți, în realitate fiind colaboratori ai puterii politice și amăgiți profund de vrăjmașul mânturii lor.

10.  Sfânta Împărtășanie nu duce la pocăință automat

Pentru păcatele care se mai săvârșesc după Botez și după Mirungere se obține în general iertarea prin Taina Pocăinței. Dacă se spune și de Euharistie că este spre iertarea păcatelor și nu numai spre viața de veci, aceste păcate sunt cele care au mai rămas ascunse conștiinței noastre și n-au putut fi iertate în Taina Pocăinței pe baza mărturisirii. În mod principal Euharistia se dă pentru viața de veci, deci pentru ridicarea deasupra vieții pământești.[87]

Continuarea aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/impartasanie-nu-deasa-nu-rara-ci-personala/impartasanie-nu-deasa-nu-rara-ci-personala-2/

[1] Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, Vol. IV -1990 -, Curtea de Argeș, 2015, pp. 205-206.

[2] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV., pp. 222-224.

[3] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[4] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei,

<https://www.scribd.com/document downloads/direct/124818895?extension=pdf&ft=1433881099&lt=1433884709&user id=10373037&uahk=bnFeSyKvgPsW9Z7uOmOFFgimqtQ>, miercuri, 10 iunie 2015, pp. 26, 131-132, ‎141‎.

[5] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IX, Ed. cit., pp. 533-534.

[6] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/01/20/interviu-cu-pr-prof-theodoros-zisis-in-lumea-credintei-despre-iubirea-falsa-a-ecumenismului-si-consecintele-minimalismului-dogmatic-fara-adevar-iubirea-este-minci%C2%ADnoasa-aceasta-perioad/>, marți, 26 aprilie 2016

[7] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/10/24/mitropolitul-ierotei-vlachos-partea-a-doua-intrebari-si-raspunsuri-a-conferintei-de-la-iasi-despre-impartasania-deasa-rugaciunea-inimii-psihoterapia-ortodoxa-si-pr-ioannis-romanidis/>, miercuri, 27 aprilie 2016.

[8] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[9] <http://www.crestinortodox.ro/editoriale/exista-contradictie-biserica-140759.html>, marți, 26 aprilie 2016.

[10] Sfântul Nicodim Aghioritul, Tâlcuirea epistolelor către Corinteni…, pp. 156-169

[11] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[12] <https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/28/interviu-privind-argumentarea-intreruperii-pomenirii-la-sfanta-liturghie-si-la-toate-celelalte-slujbe-ale-bisericii-a-episcopului-locului-inaltpreasfintitului-vladimir-mitropolit-al-chisinaului-si-i/>, miercuri, 27 aprilie 2016.

[13] 1                                                                                                                                                                                             Insula Creta.

[14] Dornic de a face pe placul lumii, pe potriva duhului lumesc.

[15] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, pp. 85-90.

[16] Viața și învățăturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Episcopiei Romanului Și Hușilor, s.l., 1993.

[17] Sfântul Nicodim Aghioritul, Tâlcuirea epistolelor către Corinteni…, pp. 156-169

[18] Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, 22006, pp.

304, 308, 327-329, 381-382.

[19] 167. Ioan 0, 33—34.

  1. Ioan G, 53
  2. Ioan 6, bl—C2.
  3. Ioan 6, 63.
  4. I Cor 11, 27 -29.

[20] 172. II Cor. .3, 15.

  1. Luca 22, 19—20.
  2. I Cor. 11, 25—26.
  3. II Cor. 5, 14—15.
  4. I Cor. 10, 16—17.
  5. Matei 26. 26.
  6. Matei 26 30.

[21] Sfântul Ierarh Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Asceticele, PSB 18, Sfântul Vasile cel Mare, scrieri, partea a doua, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1989, pp. 123-124.

[22] Pomenirea Sfinților Părinți Alexandru, Ioan și Pavel, Patriarhii Constantinopolului (30 august)

[23] <http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-19-cv_macarie_egipteanul.html>, miercuri, 27 aprilie 2016.

[24] Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, pp. 40-41.

[25] <http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim-dreapta.htm>, miercuri, 27 aprilie 2016

[26] <http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim-dreapta.htm>, miercuri, 27 aprilie 2016

[27] Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, <https://ro.scribd.com/doc/124818895/Sfantul-Siluan-Athonitul-Intre-iadul-deznadejdii-si-iadul-smereniei>, luni, 4 aprilie 2016, p. 31.

[28] Patericul, PENTRU AVVA PAMVO, 15, p. 115.

<http://www.pateric.ro/pentru-avva-siluan/>sâmbătă, 30 aprilie 2016.

[29] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Ed. cit., pp. 246, 238-241

[30] <https://saccsiv.wordpress.com/2010/03/10/ratacirea-preotului-lucian-grigore-din-pitesti-cel-ce-da-sfanta-impartasanie-cu-mai-multe-lingurite-sau-%E2%80%9Esa-mai-zica-cineva-ca-nu-e-vremea-cernerii-cumplite-%E2%80%9D/>, sâmbătă, 30 aprilie 2016.

[31] <https://saccsiv.wordpress.com/2010/03/11/%E2%80%9Ecoincidente%E2%80%9D-preotul-lucian-grigore-cel-ce-promoveaza-prin-producerea-scarbei-folosirea-mai-multor-lingurite-la-sfanta-impartasanie-doreste-si-un-caledar-unic/>, sâmbătă, 30 aprilie 2016.

[32] <https://saccsiv.wordpress.com/2010/03/10/ratacirea-preotului-lucian-grigore-din-pitesti-cel-ce-da-sfanta-impartasanie-cu-mai-multe-lingurite-sau-%E2%80%9Esa-mai-zica-cineva-ca-nu-e-vremea-cernerii-cumplite-%E2%80%9D/>, sâmbătă, 30 aprilie 2016.

[33] <https://saccsiv.wordpress.com/2010/03/10/ratacirea-preotului-lucian-grigore-din-pitesti-cel-ce-da-sfanta-impartasanie-cu-mai-multe-lingurite-sau-%E2%80%9Esa-mai-zica-cineva-ca-nu-e-vremea-cernerii-cumplite-%E2%80%9D/>, sâmbătă, 30 aprilie 2016.

[34] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[35] <http://ziarullumina.ro/povestea-unui-ieromonah-transilvanean-6894.html>, vineri, 13 mai 2016.

[36] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Sifilis>, vineri, 6 mai 2016.

[37] Sfântul †Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 159-161.

[38] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepr%C4%83>, joi, 5 mai 2016.

[39] <https://ro.wikipedia.org/wiki/SIDA#Semne_.C8.99i_simptome>, sâmbătă, 7 mai 2016.

[40] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. 195-196.

[41] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., p. 120.

[42] Vasile Chira, Scrisoarea Unui Bolnav De Sida Către Cer, Perspective Medicale Și Teologice Ale Infecției Cu HIV/SIDA, Tipărită Cu Binecuvântarea Î.P.S. Bartolomeu Anania Arhiepiscopul Clujului, Prefață De P.S. Dr. Irineu Pop Bistrițeanul Și Conf. Dr. George Petrescu, Ed. Dacia, Cluj, 1999, pp. 178-183.

[43] 110 bis. E demnă de remarcat această deosebire ce o face sfîntul Isaac între chivernisirea de sine pe care o face cel ce nu e predat total lui Dumnezeu și chivernisirea pe care o dăruiește exclusiv Dumnezeu, celui predat total Lui. Cel ce se chivernisește pe sine uzează de o cunoștință pe care și-o agonisește în baza aspirației sale firești după cunoștința sădită de Dumnezeu în firea lui. Dar e ajutat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dreptul e apărat și călăuzit exclusiv de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar nici el nu stă pasiv în fața lui Dumnezeu, ci lucrează altfel ca să primească în sine puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu. Analiza acestei teme și cea a smereniei sînt unele din cele deosebit de remarcabile în «Cuvintele» sfîntului Isaac.

[44] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul X, Ed. cit., pp. 117-121.

[45] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., p. 120.

[46] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[47] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. 195-196.

[48] <http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/septembrie/09-26-sf_apostol_si_evanghelist_ioan.html>, miercuri, 4 mai 2016.

[49] Molitfelnic (după edițiile de la 1834 și 1896), <http://www.scribd.com/doc/56447225/Molitfelnic>, joi, 5 mai 2016, 330-333.

[50] <https://dexonline.ro/definitie/ipohondrie>, sâmbătă, 7 mai 2016.

[51] Vasile Chira, Scrisoarea Unui Bolnav De Sida Către Cer, Perspective Medicale Și Teologice Ale Infecției Cu HIV/SIDA, Tipărită Cu Binecuvântarea Î.P.S. Bartolomeu Anania Arhiepiscopul Clujului, Prefață De P.S. Dr. Irineu Pop Bistrițeanul Și Conf. Dr. George Petrescu, Ed. Dacia, Cluj, 1999, p. 180.

[52] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepr%C4%83>, joi, 5 mai 2016.

[53] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. 195-196.

[54] Patericul, PENTRU AVVA DANIIL, 6-7.

[55] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[56] Molitfelnic, <http://www.scribd.com/doc/56447225/Molitfelnic>, miercuri, 4 mai 2016, p. 46.

[57] Sfântul Nicodim Aghioritul, Tâlcuirea epistolelor către Corinteni…, pp. 156-169

[58] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[59] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. 27-28.

[60] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[61] ‎ Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Volumul I, Ed. cit., p. 257.

[62]
<http://www.filocalia.ro/sfintii-despre/7/Despre_legea_duhovniceasc%C4%83,_%C3%AEn_200_de_capete_,/MARCU_ASCETUL>, luni, 13 iulie 2015.

[63] <http://www.luciangrigore.ro/uploads/2/1/1/5/21156960/randuiala_primirii_sfintei_impartasanii_bt.pdf>, duminică, 8 mai 2016.

[64] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. 475-480.

[65] 532 Tit III, 5.

533 Matei XXVI. 26; Marcu XIV, 22; Luca XXII, 19; l Corinteni XI, 24.

534 Matei, XXVI 28; Marcu XIV, 24; Luca XXII, 22.

535 Ioan VI, 53.

536 Ioan Vi, 55.

537 Ioan Vi, 57.

[66] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 143-145.

[67] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[68] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. 232-233.

[69] Liturghierul, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ?2000, p.451.

[70] <http://www.luciangrigore.ro/biographical-profile.html>, luni, 9 mai 2016.

<https://www.calendarortodox.online/calendar-ortodox/?year=1991>, luni, 9 mai 2016.

[71] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995, p. 255.

[72] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM,
<http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/Carti%20de%20la%20Biblioteca%20Teologica%20Digitala%20-%20Apologeticum/filocalia%2003.pdf>, sâmbătă, 14 mai 2016, 42005, Vol. III, pp. 295-297.

[73] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. 195-196.

[74] Sfîntul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, făcătorul de minuni (21 septembrie)

[75] http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-01-cv_maria_egipteanca.html

[76] Liturghierul, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Ortodoxă, București, ?2000, pp. 442-478.

[77] <http://ro.orthodoxwiki.org/Luca_din_Elada>, duminică, 8 mai 2016.

[78] <http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-01-cv_maria_egipteanca.html>, duminică, 8 mai 2016.

[79] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[80] 532 Tit III, 5.

533 Matei XXVI. 26; Marcu XIV, 22; Luca XXII, 19; l Corinteni XI, 24.

534 Matei, XXVI 28; Marcu XIV, 24; Luca XXII, 22.

535 Ioan VI, 53.

536 Ioan Vi, 55.

537 Ioan Vi, 57.

[81] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 143-145.

[82] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/17/parintele-dumitru-staniloae-marturisirea-pacatelor-si-pocainta-in-trecutul-bisericii-spovedania-obligatorie-impartasirea-deasa-spre-osanda-nevrednicie/>, sâmbătă, 25 iunie 2016.

[83] Agapie Cretanul, pustnic din Sfântul Munte, Mântuirea păcătoșilor, Ed. s.n., s.l., 31939, pp. 403-407.

[84] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[85]Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 3, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21997, p. 33.

[86] Patericul, PENTRU POST ȘI ÎNFRÂNARE, NU NUMAI DE BUCATE, CI ȘI DE ALTE PATIMI VĂTĂMĂTOARE DE SUFLET, 12.

[87] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 3, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21997, p. 55.

Anunțuri