Părintele Arsenie Boca și „viața sexuală”

Acest fragment este preluat din studiul de aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

 

1. Despre împreunarea trupească

1Ti 6:20 O, Timotei, păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, 21 Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință. Harul fie cu tine! Amin.

21.‎    ‎ Cel ce își păstrează trupul nesupus plăcerii și sănătos îl ‎are împreună slujitor spre lucrarea celor bune.‎‎

22.‎    ‎ Cel ce fuge de toate poftele lumești se așază pe sine mai ‎presus de toată întristarea lumească.‎ […]

‎28.‎    ‎ Cel ce a dobândit în sine dragostea dumnezeiască, nu ‎ostenește urmând Domnului Dumnezeului său, asemenea ‎dumnezeiescului Ieremia155 (‎155 Ieremia 17, 6.‎) ci suferă cu vitejie orice osteneală, batjocoră și ocară, neluând în seamă câtuși de ‎puțin răul de la nimeni.‎ […]

‎76.‎    Smerenia și reaua pătimire slobozesc pe om de tot ‎păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale ‎trupului. Aceasta se arată făcând-o și fericitul David, când se ‎roagă lui Dumnezeu zicând: «Privește la smerenia mea și la ‎osteneala mea, și iartă toate păcatele mele».169‎(‎169 Psalmi 118, 135.‎)^[1]

Înainte de a trata acest subiect gingaș, am dori să citim și să urmăm un cuvânt al Avei Dorotei, pentru a parcurge acest capitol cu ochii duhovnicești ai milei și nu cu asprime (nici măcar față de sărmanul autor al rătăcirii de la Prislop):

‎1094. Sfinții urăsc păcatul, dar nu pe păcătos. Ura lor față de păcat se arată în ‎faptul că se feresc ei înșiși de păcat și ajută și pe ceilalți, prin iubire, să-l biruiască. ‎Ei văd în persoană o taină atît de adîncă și de minunată, că intuiesc în ea posibilități ‎de depășire a oricărei stări de păcat, a oricărei ispite. Dar aceste posibilități trebuie ‎actualizate prin puterea ce le-o dă iubirea față de ea. Legătura între persoană și ‎persoană e în mod real o legătură de comunicare asemenea celei între mădularele ‎trupului. Nu se poate însănătoși un mădular bolnav, dacă nu i se comunică sîngele ‎mădularelor sănătoase. Aceasta se face între oameni prin iubire‎^[2]

a)                                   Ideea vicleană a necesității îndulcirii (împreunării) trupești

pentru menținerea sănătății, prin care Părintele Arsenie Boca a smintit și cucerit (pentru interesul său personal) o țară întreagă

Vom vedea mai jos cum Părintele Arsenie Boca, studiind anatomia și antropologia prin disecția cadavrelor pentru a-și însuși meșteșugului picturii, a căpătat o siguranță de sine ca și cum ar fi devenit un mare cunoscător al științelor medicale (endocrinologie, genetică care nici măcar nu erau surprinse în programa de studiu urmată, fiind alte domenii decât cele de mai sus necesare picturii). Nu numai atât dar și acele studii de anatomie făcute au fost nesatisfăcătoare datorită întreruperilor cauzate de grevele studențești, după cum mărturisește chiar preacuvioșia sa:

Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de ‎la ‎Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor ‎și ‎grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele ‎de ‎anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-‎și țină ‎cursul.^[3]

De aici (printr-o superficialitate specifică sfinției sale extinsă și la medicină, cu care ne-am obișnuit de la teologie– unde am văzut cunoștințele precare ale preacuvioșiei sale de Dogmatică Ortodoxă –) pornește să fundamenteze (cu o perversiune teologică de mare răsunet și o ignoranță grosolană medicală) o doctrină rigidă și simplistă cu următoarele idei eretice și în același timp greșite din punct de vedere științific:

• toate bolile sunt cauzate de păcat;
• toate păcatele duc la modificarea genelor, care devin judecata noastră, îmbrăcând un suflet preexistent;
• Dumnezeu are hotărnicită creația în funcție de numărul de combinații ale genelor;
• Sfânta Scriptură și Dreptul canonic Bisericesc se ocupă de genetică;
• împreunarea trupească este sursă de sănătate, sămânța bărbătească fiind ca un fel de vitamină pentru femei etc.

Cu patos retoric sub formă filozofic-dialogală creează o antropologie în care plăcerea sexuală este o sursă de sănătate, atacând în felul acesta (indirect) fecioria și furnizând argumente (părut sfinte) pentru desfrânarea în căsnicie. Mai mult decât atât, urmându-și logica până la capăt, începe să propovăduiască direct contracepția, chiar dacă în condiții limită, care însă acționează asupra conștiinței ca un cal troian:

Părintele spunea că în momentul în care o femeie avortează, ceva bun din ‎ea se ‎pierde și copiii care vor urma o să aibă de ‎suferit ca urmare a acestei lipse generate ‎de avort. Pentru ca să se evite ‎avortul atunci când sarcina este interzisă, am auzit ‎când Părintele Arsenie a ‎recomandat unei femei care avea Rh negativ sa meargă la ‎ginecolog pentru ‎a-i se stabili perioada de fertilitate și ca în felul acesta să nu se ‎afecteze ‎legătura firească dintre soți ‎

‎(Mariana P-Făgăraș‎)^[4]

Sfinția sa devine, astfel, cel mai renumit și mai precoce promotor al revoluției sexuale în România, luat ca pildă și dezlegare de mulți.

De aceea, unii preoți de azi, și majoritatea mirenilor ucenici ai sfinției sale, ba chiar dintre monahi și monahii (am auzit cu urechile noastre o maică ghid de la o Mănăstire renumită din țară, învățând ca predarea unei mari taine duhovnicești – de nepătruns pentru mințile oamenilor de rând – nu lucrarea lăuntrică a pocăinței ci… ideea că mirenii trebuie să se împreuneze cât mai des, pentru a fi fericiți și sănătoși, fiindcă… așa a învățat Sfântul Ardealului. Ne întrebăm: oare aceasta era preocuparea minții ei?), propovăduiesc porunca sfinției sale ca toți să învețe, să predea și să practice această antropologie stricată și stricătoare de minte. Ei zic așa: „pentru a nu ne îmbolnăvi, să ne împreunăm trupește cât mai des, că așa zice Sfântul Ardealului”. Dar aceasta nu se poate face fără a avea mulți copii (decât la oamenii sterpi), fiindcă Dumnezeu dă mulți copii unor astfel de oameni tocmai ca prin suferința nașterii și suferințele creșterii și împreună suferința cu ei, omul să se ostenească, să se înfrâneze și să se vindece de drogarea cu plăceri. În schimb doctrina sfinției sale nu propovăduiește cu simplitate lăsarea în voia lui Dumnezeu, ci cu multe argumente sofisticate și mincinoase, pare că dovedește că sănătatea femeii constă în 3-4 copii, punând hotar un număr în loc de voia și înțelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, cei ce păstrează până la capăt logica trupească a sfinției sale, au găsit ca soluții de completare primirea și a altor mijloace de contracepție decât cele recomandate de protagonistul de la Prislop. Pe acestea, deși Părintele Arsenie Boca le respingea (ca și pe celelalte învățături eretice) la arătare, pentru oamenii simpli, dar le sădea în ascuns ca mesaj, astfel ca învățătura sfinției sale otrăvite să fie ambalată într-o părută sfințenie, pentru a deruta pe cât mai mulți și să aibă o portiță de scăpare la orice tentativă de judecată serioasă care ar putea să o vădească.

Mai mult preacuvioșia sa critică fățiș înfrânarea în căsătorie, care este drumul legiuit de Sfinții Părinți al unei cununii creștine, zicând că duce la îmbolnăvirea femeii și stricarea genetică. Astfel deschide, poate fără să vrea, larg porțile celor care se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos, crezând că sunt evlavioși, dar își otrăvesc simultan sufletul, trupul și sângele încălcând voia lui Dumnezeu și luând anticoncepționale (deci ucigând copii) și au ca scop (ascuns) al vieții plăcerea neînfrânată a împreunării trupești (sub acoperișul Sfintei Cununii, pe care în felul acesta nu o experimentează în adevărata ei spiritualitate, astfel că nu pot ajunge să o înțeleagă nici măcar până la moarte), sub pretextul că sunt chibzuiți în cultivarea sănătății după sfatul medicului și duhovnicului și că sunt ascultători de povețele unui mare Sfânt, sfântul (ce-i Arde)alului…

Dar tocmai aceasta îi duce la boală și la moarte:

b)                                   Plăcerea împreunării – cauza bolii și a morții

1Co 11:26 Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni. 27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. 28 Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. 29 Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. 30 De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit. 31 Căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați. 32 Dar, fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea.

‎ MALAHIA

‎ ‎ 1279. -Malahia (să nu se confunde cu onania sau cu scurgerea) este păcatul pe ‎care-l face ‎cineva singur, artificial, împins fiind de poftele trupești ațâțate de o ‎imaginație neînfrânată, ‎excitată de gândurile rele, cultivate cu lecturi din romane ‎pornografice și lipsă de educație. Unii ‎ca aceștia pierd memoria, devin nervoși, le ‎tremură corpul, iar în căsătorie obțin copii slăbănogi ‎și la trup și la suflet. Pentru ‎vindecare se cere stăpânire de sine, înlăturarea cauzelor păcătoase, ‎ocupația ‎necontenită a timpului și deasa spovedanie (Lev. 15, l-30).‎

‎ 1280. -“Câți vin la acest lucru de fac malahie, aceia să mănânce sec 40 de zile ‎și să facă în toate ‎zilele cîte o sută de metanii, iar de nu vor putea să mănânce sec ‎atunci să nu se pricestuiască un ‎an și să facă în toate zilele cîte o sută de metanii ‎sau cincizeci”. -ILT, 329.‎

‎ 1281. -“Iar de se va face malahia între mai mulți, atunci fiecare să mănânce sec ‎‎80 de zile sau ‎să nu se pricestuiască doi ani și să facă în toate zilele metanii cîte ‎cincizeci”. -UT. 329.‎

‎ 1282. -“Iar de va fi cineva din partea și rindul celor sfințiți și mai înainte de luarea preoției va ‎cădea într-acel păcat al malahiei, acela întîi să se canonisească, după aceea să se hirotonisească. ‎Iar de se va face preot și va face acest păcat fără de minte să fie lipsit de preoție un an, iar de îl ‎va face cu mintea întreagă după aceea, atunci să fie lipsit de preoția lui de tot”. -ILT, 329.‎

‎ 1283. -“Iar de va face aceasta călugărul, canonul este să mănînce sec 60 de zile și să facă ‎metanii în zi cîte 80”. -UT, 329.‎

‎ 1284. -“Cine-și face slobozenie cu mîna și aceasta este curvie și să aibă pocanie trei ani și ‎metanii cîte 24 pe zi… Este și malahie muierească că ele lucrează una cu alta și aceasta se cade ‎‎duhovnicului foarte să întrebe și să le dea lor pocăință de un an”.‎ ‎ -PBG, 25.‎

‎ 1285. -“Cel ce se va slobozi cu mîna, acela aduce sămînța lui ca slujbă dracului, drept aceea să ‎nu se împărtășească niciodată cu sfântă taină, iar de se va părăsi să se pocăiască doi ani sau trei ‎ani, după aceea să se împărtășească”. -PBG. 142.‎

‎ 1286. -“Dacă nu poți să te desfaci de deprinderea pătimașă a curgerii de sămînță din pricina ‎obișnuinței îndelungate, cum cutezi nenorocitule să te apropii de cele pe care nici îngerii nu le ‎ating? Deci sau tremură și stai de departe de aici înainte de slujba dumnezeiască și așa vei ‎cîștiga îndurarea lui Dumnezeu, sau așteaptă să cazi în urgie, ca un nesimțit și neîndreptat, în ‎mîinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruța cu iubirea de oameni, ci te va pedepsi fară ‎milă fiindcă ai cutezat fără nerușinare să intri la nunta împărătească cu sufletul și cu haina ‎întinată, deși nu ești vrednic nici măcar de intrare, dar încă de așezare”. (Matei 22, li). -Filoc. IV, ‎p. 267,54‎

ONANIA

‎ 1455. -Onania (să nu se confunde cu malahia) este păcatul care-l fac doi soți ‎căsătoriți care ‎întrebuințează mijloace de a nu face copii: “Onan… vărsa sămânța ‎jos ori de cîte ori se culcă cu ‎soția fratelui său (mort dar acum era a lui prin ‎căsătorie de levirat) CA SĂ NU SE NASCĂ ‎copiii fratelui său din dușmănie. Ce ‎a făcut el n-a plăcut Domnului, de aceea l-a omorât” care ‎era dușman al legilor ‎naturale (Fac 38, 9-10). Acest păcat se canonisește ca și avortul și malahia ‎pînă la ‎vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.‎^[5]

Așadar Sfânta Împărtășanie luată concomitent cu practicarea planning-ului familial (nu numai prin anticoncepționale, sterilet, prezervativ dar și prin metoda calendarului, propovăduită de Părintele Arsenie Boca), duce la boală, moarte și osândă.

Nu numai atât, dar chiar și împreunarea trupească propriu-zisă, fără a fi asociată cu apropierea de Sfintele Taine, nu aduce sănătate ci boală, după cum ne spune chiar Sfânta Scriptură:

1Co 7:28 Dacă însă te vei însura, n-ai greșit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greșit. Numai că unii ca aceștia vor avea suferință în trupul lor. Eu însă vă cruț pe voi.

 

Așadar, chiar plăcerea împreunării trupești este sursă de suferință.

După cum vom învăța mai jos, este sursa nu numai a suferinței, nu numai a nu a unui fel de stricăciune, ci a toată stricăciunea urmașilor lui Adam. Plăcerea împreunării trupești, ca mijlocul transmiterii păcatului strămoșesc (ce constă în mutarea plăcerii de la Dumnezeu către sine, ale sale și cele din jurul său, prin trup –senzuală – și prin suflet – inteligibilă) este sursa tuturor suferințelor și a bolilor, și în final chiar și a morții, după cum ne descoperă Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:

 

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici ‎plăcerea nici durerea din simțire (din simțuri), ci a dat minții ei o ‎anumită ‎capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. ‎

Această ‎capacitate (care e dorința naturală a minții lui Dumnezeu), lipind-o primul om ‎de ‎simțire îndată ce a fost creat, și-a văzut plăcerea mișcându-se potrivnic firii, ‎spre lucrurile ‎sensibile, prin mijlocirea simțurilor (1). Dar Cel ce se îngrijește ‎de mântuirea noastră a înfipt în ‎mod providențial în această plăcere, ca pe un ‎mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în ‎chip înțelept în firea trupului ‎legea morții, ca să limiteze nebunia minții, care și mișcă, ‎potrivnic firii, ‎dorința spre lucrurile sensibile (2).‎

Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ‎ca un antidot, și durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e ‎mijlocită de multe ‎pătimiri, între care și din care este și moartea, și are rostul să înlăture ‎plăcerea ‎potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii ‎dumnezeiești în minte (3). Căci toată durerea având ‎drept cauză a nașterii sale fapta unei ‎plăceri care îi premerge, e o datorie pe ‎care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea ‎cauzalității, toți cei ce ‎sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e ‎urmată în ‎chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii ‎fără ‎cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost ‎urmarea unei dureri ‎premergătoare.‎

Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a ‎venirii lor ‎pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. ‎De aceea toți plăteau în ‎mod natural durerile ca pe o datorie și ca pe o datorie ‎suportau moartea de pe urma lor, și nu ‎se afla chip de scăpare pentru cei ‎tiranizați silnic de plăcerea nejustificată (4) și stăpâniți în ‎mod natural de ‎durerile justificate și de moartea cea atotjustificată de pe urma lor.516 (‎516 Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă și durerea sau moartea ‎dreaptă. ‎Sau plăcerea necuvenită și durerea și moartea cuvenită.‎) Căci ‎pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile ‎atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-și avea ‎începutul facerii în stricăciunea plăcerii și sfârșitul în stricăciunea morții). Iar ‎pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere și o ‎moarte în același timp și necuvenită și necauzată; necauzată (nevinovată) prin ‎faptul ‎de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul ‎de a nu fi urmarea unei ‎vieți pătimașe. Aceasta pentru că durerea și moartea ‎atotnecuvenită, așezându-se la, mijloc între plăcere necuvenită și ‎moartea ‎atotcuvenită, să desființeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere și ‎sfârșitul ‎ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși ‎liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea ‎limpezimea de la început, nemaifiind întinată ‎de trăsăturile care au pătruns în ‎firea celor supuși ‎nefericirii și stricăciunii (5).‎

 [Vedem că sursa tuturor durerilor, bolilor și morții se află în slujirea simțirii de către minte, adică a plăcerii pătimașe de cele create, din care plăcerea împreunării este cea mai intensă fiind și cea care introduce stricăciunea în firea omenească fiindcă însoțește întotdeauna (mai mult sau mai puțin intens, în funcție de înfrânarea minții părinților în timpul împreunării) momentul zămislirii omului. Hristos S-a zămislit fără păcat, tocmai deoarece este singurul zămislit în feciorie, nu din sămânță bărbătească, ci din sângiurile feciorelnice ale Maicii Domnului. De aceea El nu a fost nevoit să ia o fire stricată, ci a luat asupra Sa stricăciunea firii omenești din compasiune pentru noi, cu o a doua uriașă treaptă de neînțeleasă smerenie, spre a o vindeca și a ne da nouă puterea să participăm la vindecarea pe care o face El în noi, când retrăiește în noi viața Sa pământească. Iar lucrarea lui Hristos este tocmai limpezirea firii prin convertirea finală a durerilor și morții în predare totală lui Dumnezeu și dezmărginire. Aceasta se face biruind prin înfrânarea ispitelor de bună voie (care convertește plăcerile în plăcere de Dumnezeu) și răbdarea ispitelor de nevoie (care convertește durerile în arme de zdrobire ale plăcerilor și slavoslovire în smerenie).

De aceea și vârful vieții în Hristos este FECIORIA și cu trupul (oprirea de la plăcerile senzuale și slujirea prin simțirea inteligibilă la descoperirea rațiunilor dumnezeiești din creație) și cu mintea (oprirea de la plăcerea inteligibilă de sine și convertirea ei în plăcerea mai presus de minte de El).

Drumul cel scurt și mult ostenitor este monahismul, cu înfrânare și răbdare radicale, care descoperă FECIORIA cunoscând firea proprie (prin vederea neputințelor și păcătoșeniei personale) și Taina Persoanei (prin nunta cu Hristos și tăierea voii în fața tuturor celor din obște).

Drumul celor mai neputincioși până la FECIORIE este SFÂNTA CUNUNIE petrecută cu o înfrânare și o răbdare din ce în ce mai intense, asociată cu descoperirea firii omenești în doi (văzând neputința și păcătoșenia proprie și a celuilalt), și tainei persoanei (prin tăierea voii în fața celuilalt, având pe Hristos de față prin duhovnic și lucrarea lăuntrică), până reușesc și ei să ajungă la vârf, sau măcar pe aproape – n.n.]

[…]

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat și a dat firii o altă obârșie pentru ‎o a doua naștere, obârșie ‎care o duce prin osteneală și durere spre plăcerea ‎viitoare.519 Căci protopărintele Adam, ‎călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie ‎decât cea dintâi, constatatoare din ‎plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere; ‎și a născocit, la sfatul șarpelui, o plăcere, ce nu ‎era urmarea unei dureri de mai ‎înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu ‎dreptate, pe ‎cei toți născuți din el după trup, împreună cu sine la sfârșitul morții prin ‎durere, ‎datorită obârșiei lor nedrepte prin plăcere. Dar tot așa Domnul, ‎făcându-Se om și dând ‎o altă obârșie firii, pentru o a doua naștere din Duhul ‎Sfânt, și primind moartea atotcuvenită ‎din durere a lui Adam, devenită în EL ‎atotnecuvenită, întrucât nu-și avea ca obârșie a nașterii ‎Sale plăcerea ‎atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus ‎desființarea ‎ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitului făpturii omenești după chipul ‎lui ‎Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Și așa a făcut ‎pe toți cei ‎renăscuți în El duhovnicește, liberi de vina ce apăsa asupra lor. ‎Drept urmare aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din ‎pricina lui Adam durerea care lucrează în ei ‎moartea, nu ca o datorie pentru ‎păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri ‎înțelepte dintr-‎o necesitate naturală (11). Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, ‎care ‎o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieții ‎veșnice.520 Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții și ‎a stricăciunii, la fel moartea Domnului ‎pentru Adam (căci el era liber de ‎plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieții veșnice.‎

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum proveniența ‎din Adam prin plăcere, punându-și pecetea ‎silnică peste fire, a dat-o pe aceasta ‎hrană morții ce s-a ivit ‎din pricina ei, și cum nașterea Domnului după trup a ‎adus desființarea amândurora, adică a plăcerii din Adam și a morții din pricina ‎lui Adam, ștergând odată cu păcatul lui Adam și pedeapsa lui Adam. Căci nu ‎era cu putință să fie predat la sfârșit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume ‎neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârșit moartea (12). Dar dacă-i așa, ‎potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit silnic peste fire, în ce privește ‎începutul și sfârșitul, adică nașterea și stricăciunea, numai stricăciunile lui ‎Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. ‎Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup și s-a făcut om desăvârșit, ‎afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam ‎numai pedeapsa, și a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel ‎drept pentru cei drepți, și a răsturnat rostul morții; prefăcând-o în osândă a ‎păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata ‎pentru ‎osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morții.‎

Dar să lămuresc și mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe ‎Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. ‎Prin aceasta dând ființă ‎plăcerii, iar prin plăcere sălășluindu-se pe sine în însuși adâncul ‎‎(sânul)‎ firii,‎ a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create ‎spre destrămare prin moarte (13). Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, ‎semănătorul păcatului și tatăl răutății‎, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine ‎de slava dumnezeiască, iară din invidie față de ‎noi și față de Dumnezeu, l-a ‎scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu și să ‎împrăștie ‎cele ce au fost aduse la existență. [de unde se vede că învățătura aceasta a plăcerii ca sursă de sănătate, propagată de Părintele Arsenie Boca, are ca origine insuflarea demonică – n.n.] Fiindcă ne pizmuiește păcatul nu numai pe ‎noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuții, ci și pentru ‎Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noștri din pricina ‎mântuirii (14).‎

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar ‎motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul dintr-o neascultare, ‎se ‎menține de-a lungul întregului lanț de ‎nașteri naturale. [evident prin plăcerea împreunării – n.n.] Din pricina acestei ‎plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om ‎și ‎neprimind ca anticipație a nașterii sale după trup plăcerea necuvenită [fiind zămislit fără plăcere trupească, în FECIORIE – n.n.] , ‎pentru care a fost adusă ‎peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu ‎voia după fire moartea în trăsătură ‎pătimitoare a firii, adică suferind-o, a ‎răsturnat rostul (întrebuințarea) morții, nemaiavând ‎aceea în El rostul de ‎osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a ‎luat ‎nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut ‎rostul să ‎desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste ‎toată firea frica morții.‎

Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta și-a luat ‎ca ‎obârșie a nașterii ei ‎plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a deve‎nit ‎osândă a păcatului, firea recăpătând din ‎nou în Hristos o obârșie liberă ‎de ‎plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit ‎firea la strică‎ciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost ‎vremea în care firea era osândită ‎la ‎moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a ‎fost cu dreptate ca firea să osândească ‎păcatul prin ‎moarte și să fie vremea în ‎care să înceapă a fi osândit păcatul la ‎moarte, pentru dreptatea ‎dobândită de ‎fire, care a lepădat în Hristos cu totul ‎nașterea din ‎plăcere, prin, care se ‎întinsese peste toți cu necesitate osânda ‎morții ‎ca o datorie. ‎[dreptatea în Hristos este tocmai lepădarea cu totul a nașterii prin plăcere, prin care se întinde în toți osânda morții. Deci de unde să aducă sănătate plăcerea împreunării trupești? – n.n.]

Deci aceeași ‎moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o ‎osândă a păcatului de pe urma dreptății.‎^[6]

Care dreptate? Dreptatea dobândită de ‎fire, care a lepădat în Hristos cu totul ‎nașterea ‎ din plăcere. Așadar este vorba chiar de dreptatea înfrânării de la împreunarea trupească, pe care și soții ar trebui să o cucerească de la început sau în timp.

Nu numai atât, dar plăcerea împreunării nu numai că este sursa moștenirii unei firi stricăcioase, ci cu cât o practicăm mai des, ne vine din ea mai multă suferință, mai multă stricăciune, mai multă boală și ne apropiem, așadar, mai repede de moartea cea rea:

Pentru că vrând să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne luăm ‎refugiul la plăcere, în‎cercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile ‎durerii. Dar grăbindu-ne să tocim îm‎punsăturile durerii prin plăcere, întărim și ‎mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, nepu‎tând ajunge la o plăcere ‎eliberată de durere și de osteneli^[7] ‎

Acum să abordăm, după Sfinții Părinți, problema împreunării trupești, pentru a ne vindeca de ideile eronate, strecurate cu atâta perfidie în mentalitatea contemporană și prin contribuția renumitului misionar de la Prislop.

Dezlegare ortodoxă despre relația cuviincioasă dintre soți.

Vom vedea, că, după Sfinții Părinți, Sfânta Cununie este mica Biserică, în care se dezleagă unirea trupurilor (datorită neputinței înfrânării de plăcerea trupească și sufletească de sine) pentru a ajunge la unirea în gând între persoanele soților, ca între Hristos și Mireasa Sa, deci la o unire în final feciorelnică:

Efe 5:31 De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. 32 Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică. [iar între Hristos și Sfânta Biserică este nuntă feciorelnică – n.n.]

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ți‑ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvântează logodna aceasta; unește și păzește pe robii Tăi aceștia în pace și într‑un gând. [vedeți ce minunat se propovăduiește fecioria chiar la logodna în vederea Sfintei Cununii? – n.n.] ^[8]

Însuți și acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoțește bărbatul cu femeia. Unește‑i pe dânșii într‑un gând; încununează‑i într‑un trup; dăruiește‑ le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni. Că a Ta este stăpânirea și a Ta împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.^[9] [mai întâi gândul, apoi încununarea trupului (ce se dă pentru înfrânarea de la plăceri și răbdarea durerilor, iar nu pentru desfrânare și cârtire), apoi, de abia, roada pântecelui, dobândirea de prunci, care este un dar uriaș, dar nu atât de mare ca unirea în gând, până la încununarea trupului, care este și scopul creației și al întrupării lui Hristos. Aceasta este și ierarhia lăuntrică a scopului Sfintei Cununii, pornind de la ce este mai important, la ce este mai mic, deși și cel mai mic este uriaș, mai ales dacă se face tot în unirea gândului și încununarea trupului – n.n.]

A rămâne, însă, doar la împreunarea trupească este specifică desfrânării cu mască de creștinism binecuvântat prin cununie. Nu este nevoie de Sfânta Cununie pentru a deveni cei doi un trup:

1Co 6:15 Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! 16 Sau nu știți că cel ce se alipește de desfrânată este un singur trup cu ea? „Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup”.

Primesc de la Dumnezeu marele dar de a avea copii și cei însoțiți în alte religii.

Pentru a-ți aranja social problemele este suficientă căsătoria la primărie, iar pentru a petrece e nevoie doar de bani și restaurant.

Sfânta Cununie aduce singurul lucru pe care nu-l pot aduce toate celelalte: unirea în și pentru Hristos. Dezlegarea unirii trupești, după cum vom vedea, ‎nu este o obligație conjugală, nici o dependență, atârnare, necesitate sau binefacere pentru sănătatea ‎trupului și/sau a sufletului, ci doar o neputință îngăduită de Dumnezeu tocmai pentru a dobândi smerenia văzând că Psa 48:12 omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor. Și, apoi, după multe suferințe, înțelegându-și omul această neputință, aleargă la Dumnezeu, cu lacrimi de pocăință, pentru a dobândi ajutorul necesar spre împreună lucrarea înfrânării și răbdării. Așa se vindecă firea de nebunia minții care aleargă aproape numai după plăcerea de sine (pe un drum mai sinuos și cu un liman mai îndepărtat decât prin FECIORIE). Și astfel chipul lui Dumnezeu căzut revine la plăcerea naturală de Dumnezeu și suspină nemângâiat de dorul lui Hristos. Atunci Mirele de Taină îndrăgostit de zidirea Sa coboară și nuntește cu amândoi mirii, făcându-i mădulare feciorelnice și sfinte ale Lui. Această nuntă este cel mai mare dar, negrăit și neînțeles mai mare decât darul de a avea prunci, fiindcă Pruncul Mire este chiar Hristos, ce se naște în inima mireasă și maică, după asemănarea uimitoare cu Pururea Fecioara Maria:

Mar 3:35 Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu și sora Mea și mama Mea. Cântarea Cântărilor 4:12 Ești grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit. […]5:1 Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut. Mâncați și beți, prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei!

Iată de ce Cununia se numește și este Sfântă. Ea este o cunună a biruinței peste patimi și o lucrare împărătească (deci încoronată) de nuntire tainică cu Mirele nevăzut, în care omul (din experiența unirii sale prin trup și prin gând cu mireasa sa) învață din simțuri ca din niște simboale raționale adânci, cele nevăzute ale dragostei celei veșnice și lucrarea lăuntrică de unire cu Dumnezeu.

Așadar, Sfânta Cununie, prin aceasta, este și o biruință împotriva trufiei:

Din cele spuse de Pavel rezultă că fecioria este un dar al lui Dumnezeu; de ‎aceea, el respinge pe cei necumpătați, care îmbrățișează această stare numai ‎pentru ‎că sînt împinși de slava deșartă, și-i îndeamnă să se căsătorească, de ‎teamă ca nu cumva vigoarea trupului să provoace în ei pasiuni arzătoare și ‎la ‎imboldul acestora să dezonoreze sufletul. Iată ce ne învață el: «Dacă socotește ‎cineva că este rușinos pentru fiica sa să treacă de floarea vârstei și așa trebuie ‎să fie, să facă ce vrea; nu păcătuiește ; să se mărite» (I Cor. 7, 36). El preferă, ‎deci, în chip firesc, căsătoria vieții destrăbălate. Aceasta în legătură cu cei ‎care îmbrățișează fecioria, dar cu greu suportă urmările ei și se ‎descurajează; ‎de rușine față de oameni afirmă că perseverează în ea, în realitate ei ‎sînt ‎incapabili de această stăruință.‎ Cînd, însă, cineva în perfectă libertate de ‎voință se hotărăște să-și păstreze trupul feciorelnic ‎și nu încearcă nici o ‎constrângere — prin constrângere (Pavel) înțelege pofta ce împinge ‎coapsele ‎la împreunare, pentru că trupurile se deosebesc între ele, — cînd luptă și ‎perseverează ‎energic în promisiunea făcută și o ține pînă la capăt, pe unul ca ‎acela Apostolul îl îndeamnă să ‎stăruie (în hotărârea sa) și îl dăruiește cu ‎premiul fecioriei. ‎

Căci, zice el, cel ce poate și se ambiționează să-și păstreze ‎trupul feciorelnic foarte bine face, pe cînd cel ce ‎nu poate și (de aceea) se ‎căsătorește legal și nu se mânjește prin legături clandestine, de ‎asemenea, bine ‎face.‎^[10] ‎

Aceasta deoarece mândria este amestecul a două neștiințe:

Căci patima mândriei constă în două neștiințe. Iar aceste două neștiințe ‎împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai acela este mândru, care ‎ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât și neputința omenească. Deci mândria ‎este lipsa cunoștinței de Dumnezeu și de om. Căci prin negarea celor două ‎extreme ia ființă o afirmare mincinoasă.‎^[11]‎

c)                                   Sfânta Cununie în curăție

și multă înfrânare de la împreunarea trupească… după Sfânta Tradiție.

Dar să vedem ce spun despre Sfânta Cununie, mai amănunțit, Sfinții Părinți:

(1)                                                  Din Hronograf

 

A treia pricină că întru întregimea minții și în curăție se păzeau pe sineși, nu degrab ‎împărtășindu-se nunții și păzindu-și curată însoțirea lor și nu adeseori amestecîndu-se, [vedeți că întregimea și sănătatea minții se menține prin raritatea împreunării? Oare ne învață Sfinții Părinți să fim bolnavi, poate Ortodoxia să aducă boală femeilor, fiindcă le îndeamnă să se înfrâneze de la împreunare? Nu știm cu toții că Ortodox este adevărata fire a lucrurilor? – n.n.] ‎neatingîndu-se de femeia ce zămislea în pîntece. Că știau bine că nu spre curvie și trupească ‎dulceață, ci numai spre nașterea de fii s-a rînduit de la Dumnezeu însoțirea. Deci cu curăție și ‎cu cinste își făceau însoțirile. Precum și după aceea pe tînărul Tobie l-a învățat îngerul (Tobie ‎‎8): „Vei lua o fecioară cu frica Domnului, mai mult pentru roadă decît pentru curvie„. Iar cei ce ‎în însoțire cu neînfrînare trăiesc și la curvia lor năvălesc „ca și calul și catîrul la care nu este ‎pricepere” aceia își vatămă întru sineși sănătatea trupească și își împuținează zilele vieții lor, și ‎‎(precum în cartea lui Tobie se scrie) pe Dumnezeu de la sineși și de la mintea lor Îl gonesc, iar ‎înfrînarea de la trupeasca împreunare păzește sănătatea omului și-i lungește zilele vieții lui. [ce vreți mai limpede ca aceasta că Părintele Arsenie Boca a învățat împotriva Sfinților Părinți? – n.n.] […]

Iar noua nu fara de mirare ne este aceasta, ca ,in anii cei sterpi nu și-a pierdut Sarra ‎floarea frumuseții tinerețelor sale, că acum de 90 de ani era ea de la nastere a sa. Pentru ce ‎ea in anii cei bătrâni fiind se arata la față a fi tânără și frumoasă? Tâlcuitorii Dumnezeieștii ‎Scripturi spun pricinile acelea: Ca fireste avea buna intocmire frumuseții a trupului și ca nu ‎nastea nici nu apleca (alăpta). Insă înfrânată era in mîncare și in bautura și nu imbuibindu-‎se și totdeauna era treaza. Ca din vremea in care s-a cunoscut ca era stearpa și însoțise pe ‎slujnica cu barbatul sau, nu se mai amestecase cu impreunare barbateasca [vedeți că lipsa de împreunare trupească, împreună cu întreaga înfrânare păzește nu numai sănătatea ci și tinerețea? – n.n.], .până ce li s-a ‎aratat lor Dumnezeu in trei fete ingerești, fagaduindu-le să le dezlege sterpiciunea. Acele ‎pricini au pazit frumusetea Sarei pâna la batrinete neveștejită.‎‎^[12]

(2)                                                  Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur.

Despre FECIORIE‎

‎‎2. ‎     Dar aș putea fi întrebat: ‎

‎- Dacă nu e bine pentru om să se atingă de femeie, pentru ce a mai lăsat Dumnezeu căsătoria? Ce trebuință ‎mai avem de femei, dacă nu ne sunt de folos nici pentru căsătorie, nici pentru nașterea de copii? Cine va ‎împiedica pieirea întregului neam omenesc, dacă moartea paște și taie în fiecare zi pe cei din viață, și nu se ‎mai pot ridica alții în locul celor căzuți? Dacă toți am îmbrățișa acest bine, fecioria, dacă nu ne-am mai ‎atinge de femei, toate se vor prăbuși: orașe, case și ogoare, meserii și arte, plante și animale. După cum ‎atunci când cade generalul pe câmpul de bătălie, se strică toată buna rânduială a trupei, tot astfel, dacă ‎dispare, datorită desființării căsătoriei, omul, împăratul tuturor celor de pe pământ, nu va mai rămâne în ‎picioare și în bună rânduială nimic din tot ce se vede pe pământ. Prin urmare, acest sfat bun al tău va ‎umple lumea de nenumărate nenorociri.‎

Dacă aceste cuvinte ar fi rostite numai de dușmanii creștinismului și de necredincioși, nici n-aș ține seamă ‎‎de ele. Sunt însă mulți oameni care în aparență aparțin Bisericii [ cum este și Părintele ‎Arsenie Boca – n.n.] și care rostesc aceleași cuvinte; din pricina ‎slăbiciunii voinței au părăsit ‎sudorile și ostenelile pentru păzirea fecioriei; osândesc fecioria, declară că e ‎de prisos, cu ‎intenția de a-și acoperi propria lor trândăvie, pentru a părea în ochii lumii că nu îndepărtează ‎‎de la ei aceste nevoințe din pricina nepăsării lor, ci din pricina unei drepte judecăți.‎

Să lăsăm deci la o parte pe dușmanii declarați ai creștinismului – căci “omul firesc nu primește pe cele ale ‎Duhului, căci sunt nebunie pentru el” (51) – și să-i învățăm pe cei care în aparentă sunt alături de noi două ‎lucruri: întâi‎, că fecioria nu este de prisos, ci, dimpotrivă, este foarte folositoare și foarte necesară; ‎al doilea, ‎că învinuirea ce-o aduc fecioriei este spre paguba lor și aduce pe capetele lor tot ‎atâta primejdie câtă răsplată ‎și laudă aduce celor ce trăiesc în feciorie.‎

După ce a fost creată toată lumea aceasta (52) și au fost pregătite toate cele ce trebuiau pentru tihna și ‎folosul nostru, Dumnezeu a făcut și pe om (53)^[13], pentru care a creat și lumea.‎

‎După ce omul a fost plăsmuit, a rămas în rai (54). Nici n-a fost vorba de căsătorie. Omul avea ‎nevoie de un ‎ajutor, și i s-a dat (55). Nici după ce i s-a dat omului un ajutor nu părea necesară ‎căsătoria. De fapt, nici nu ‎exista căsătoria; Adam și Eva trăiau fără căsătorie.‎ ‎

Trăiau în rai ca în cer și se desfătau de prietenia Lui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorința de ‎‎împreunare, zămislirea, durerile nașterii, nașterea de copii, orice fel de stricăciune. Ca un curs ‎de apă ‎limpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viața lor în rai, împodobită cu fecioria. Tot ‎pământul, pe vremea ‎aceea, era lipsit de oameni. Era, prin urmare, aceeași situație de care se ‎tem acum acești purtători de grijă ai ‎neamului omenesc, care se îngrijesc cu deosebită râvnă de ‎treburile altora, dar nu suferă nicidecum să se ‎gândească la ale lor; tremură de teama ca nu ‎cumva să piară tot neamul omenesc din pricina fecioriei, dar le ‎pasă tot atât de puțin de ‎pierderea propriului lor suflet ca și de sufletul altuia; și fac aceasta știind bine că au ‎să fie ‎chemați să dea socoteală amănunțită de sufletul lor, chiar pentru cele mai mici greșeli, pe ‎când pentru ‎împuținarea oamenilor de pe pământ nu-i va trage nimeni la răspundere. Pe vremea lui Adam și Eva, pe când ‎erau în rai și trăiau în feciorie, nu erau orașe, arte, meserii, nici case – căci de ele ne doare cumplit inima! -; ‎pe atunci nu existau toate acestea și, totuși, lipsa lor n-a împiedicat, nici n-a curmat existența acelei fericite ‎vieți, cu mult mai bune decât cea dusă de noi acum. Dar Adam și Eva n-au ascultat de porunca lui Dumnezeu ‎‎ (56)^[14]; din pricina aceasta au ajuns pământ și cenușă. Au pierdut o dată cu traiul acela fericit și fecioria; o dată ‎cu Dumnezeu a plecat de la ei și fecioria, i-a părăsit și ea.‎‎

Atâta vreme cât nu fuseseră biruiți de diavol, atâta vreme îl cinsteau pe Dumnezeu, Stăpânul lor, a ‎rămas cu ‎ei și fecioria, împodobindu-i mai mult decât împodobesc hainele cele de aur și ‎diadema pe împărați. Când au ‎ajuns însă în robia diavolului, au fost dezbrăcați de această ‎haină împărătească, li s-a luat podoaba cea ‎cerească; au venit peste ei stricăciunea morții, ‎blestemul, durerea și o viață grea și chinuită. O dată cu ‎acestea a apărut în viața omului și ‎căsătoria, acest veșmânt muritor, această haină de rob. “Cel însurat spune ‎Pavel, se îngrijește ‎de cele ale lumii”

‎(57)^[15]. Ai văzut de unde-și are început căsătoria‎? Ai văzut din ce pricină a ‎ajuns necesară? Din pricina călcării poruncii, din pricina ‎blestemului, din pricina morții. Unde e moarte, ‎acolo e și căsătorie; dacă nu există moarte, nu ‎urmează nici căsătorie. Fecioria nu are aceste urmări; e ‎totdeauna folositoare, totdeauna ‎bună, totdeauna fericită; și înainte de moarte, și după moarte; și înainte de ‎a exista pe lume ‎căsătoria, și după ce a venit pe lume căsătoria.‎‎‎

– Spune-mi, te rog, Adam a fost născut prin căsătorie? Eva a fost născută prin durerile de naștere ale unei ‎alte femei? Nu poți să-mi spui! Atunci pentru ce tremuri, pentru ce te temi degeaba că va dispărea neamul ‎omenesc, dacă dispare căsătoria? Milioane de milioane de îngeri slujesc lui Dumnezeu, mii de mii de ‎arhangheli stau înaintea Lui; și nici unul dintre ei nu există datorită căsătoriei, nașterilor, durerilor nașterii și ‎zămislirii. Prin urmare, Dumnezeu ar fi înmulțit cu atât mai mult pe oameni, fără să fi fost nevoie de ‎căsătorie, așa cum a făcut și pe cei dintâi oameni, din care se trag toți oamenii.‎

‎3. ‎     În vremea noastră chiar, nu puterea căsătoriei menține neamul omenesc, ci cuvântul Domnului spus la ‎început: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”

(58)^[16].‎

Spune-mi, te rog, i-a fost de vreun folos lui Avraam căsătoria pentru nașterea de copii? Nu! A fost ‎căsătorit atât amar de ani, și la urmă a strigat către Dumnezeu: “Ce vei face cu mine.‎ Stăpâne, Doamne? Iată, mor și n-am copii!” (59)^[17]. După cum atunci, cu Avraam, Dumnezeu a făcut ca niște ‎trupuri moarte să ajungă rădăcina și pricina nașterii unui popor atât de numeros ca poporul evreu, tot astfel și ‎la începutul lumii, Dumnezeu ar fi găsit o cale prin care să se înmulțească neamul omenesc, dacă Adam și Eva ‎ar fi ascultat de poruncile Lui și nu i-ar fi biruit dorința de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. ‎Când nu vrea Dumnezeu, căsătoria nu poate înmulți numărul existent al oamenilor, dar nici fecioria nu poate ‎împuțina numărul lor când Dumnezeu voiește ca numărul oamenilor să fie mare. ‎‎

Mi s-ar putea însă obiecta:‎

 

‎-‎        ‎ Dar a fost voința lui Dumnezeu ca să ne înmulțim prin căsătorie, tocmai din pricina noastră și a ‎neascultării noastre. ‎

‎-‎        ‎ Pentru ce n-a existat căsătoria înainte de înșelăciunea omului? Pentru ce n-a trăit Adam cu Eva în ‎rai? Pentru ce n-au existat durerile nașterii înainte de ‎blestem? Pentru ce? Pentru că toate acestea erau pe ‎atunci de prisos; au ajuns în urmă de ‎neapărată trebuință din pricina slăbiciunii noastre. Și nu numai ele, ci și ‎toate celelalte: ‎orașele, artele, meseriile, hainele și tot roiul de nevoi. Pe toate acestea le-a târât moartea cu ‎‎ea, când a intrat în lume. Nu prefera deci în locul fecioriei căsătoria, îngăduită de Dumnezeu din ‎pricina ‎slăbiciunii tale, nici nu le pune pe picior de egalitate! Dacă ai judeca așa, ar trebui să speri ‎că este mai bine să ‎ai două femei decât să te mulțumești cu una, deoarece legea lui Moise ‎îngăduie să ții două femei (60)^[18].‎

‎ Mai mult, urmând acestui chip de gândire, ar trebui să preferi bogăția în locul sărăciei de bunăvoie, chefurile ‎și mesele bogate, în locul unei mese cumpătate, răzbunarea, în locul răbdării cu a nedreptăților. ‎

‎4. ‎     ‎- Dar, atunci, le osândești pe toate acestea? – Nu le osândesc deloc! Dumnezeu le-a îngăduit și au fost de ‎folos la timpul lor. Afirm însă că sunt lucruri de puțină însemnătate, mai degrabă fapte de copii decât de ‎oameni mari. Hristos, voind să ne facă desăvârșiți, a poruncit să le lepădăm pe toate acestea, ca pe niște ‎haine de copil, care nu sunt în stare să îmbrace pe un om desăvârșit nici să împodobească vârsta omului ‎duhovnicesc dorit de Hristos. Hristos a poruncit să îmbrace niște haine mai frumoase și superioare celorlalte; ‎a poruncit să nu dăm alte legiuiri decât cele date de El, ci să urmăm cu strășnicie legile Lui. Legile date de ‎Hristos sunt superioare într- adevăr legilor lui Moise; dar scopul legiuitorului este ‎același. Care este scopul? Să ‎curme răutatea din sufletul nostru și să ne ridice spre o virtute ‎desăvârșită. Dacă Dumnezeu, în urmărirea ‎acestui scop, n-ar fi dat legi mai bune decât cele de mai ‎înainte, ci ar fi lăsat mereu aceleași legi și n-ar fi ‎căutat să ne izbăvească de josnicia în care eram, ‎ar fi însemnat că El este în contradicție cu Sine Însuși. După ‎cum dacă, la început, când neamul ‎omenesc se găsea în vârsta copilăriei sale, Dumnezeu ar fi legiuit această ‎viețuire superioară, ‎oamenii n-ar fi dus nici viață pe măsura vârstei lor, ba, dimpotrivă, și-ar fi pierdut propria ‎lor ‎mântuire din pricina viețuirii superioare ce le-ar fi fost impusă, tot astfel, dacă, după trecerea ‎epocii ‎copilăriei omenirii, după ce lumea a fost călăuzită de lege, dacă atunci când timpul cerea ‎filosofia cerească a ‎Evangheliei,‎ Dumnezeu ar fi lăsat să rămână în picioare tot legiuirea de pe ‎timpul copilăriei omenirii, n-am mai fi avut nici ‎un folos de pe urma întrupării lui Hristos, pentru ‎că nu ne-ar fi adus desăvârșirea în vederea căreia El S-a ‎întrupat.‎

‎5. ‎     Dumnezeu S-a purtat cu omenirea cum se poartă păsările cu puii lor. Când mama le aduce de mâncare îi ‎face să iasă din cuib; dacă vede că puii ei sunt plăpânzi, că nu se pot ține pe picioare și mai au încă nevoie să ‎stea în cuib, îi lasă înlăuntru mai multe zile; nu face asta cu gândul de a-i lăsa pe vecie în cuib, ci ca să li se ‎întărească bine aripile, să se înzdrăvenească, spre a-și putea lua zborul fără vreo primejdie. Așa a făcut și ‎Dumnezeu cu noi. Dintru început ne-a atras spre cer și ne-a arătat calea care duce acolo; Dumnezeu știa, știa ‎foarte bine că nu vom avea destulă putere să ne luăm zborul spre cer; a vrut însă să ne arate că prăbușirea ‎noastră se datorește propriei noastre slăbiciuni, și nu voinței Lui. După ce ne-a făcut această dovadă, ne-a ‎lăsat multă vreme, ca într-un cuib, în lumea aceasta, ne-a lăsat să ne căsătorim. Dar după ce ne-au crescut ‎aripile virtuții în această mare scurgere de vreme, a venit Domnul, ne-a scos cu binișorul și încetul cu încetul ‎din locuința aceasta de aici și ne-a învățat să zburăm spre înălțime.‎

Oamenii care sunt și acum mai trândavi, oamenii care dorm adânc, stau încă cu plăcere în cuib, lipiți de ‎lucrurile din lumea aceasta; dar cei cu adevărat viteji, îndrăgostiți de lumină, părăsesc cuibul cu ușurință, ‎zboară spre înălțime, ajung în ceruri, părăsind toate cele de pe pământ: nunta, averile, grijile, într-un cuvânt ‎toate cele câte de obicei ne atrag spre pământ.‎

Să nu socotim, deci, îngăduința dată la început omenirii de a se căsători drept o necesitate și pentru ‎‎vremurile de mai târziu, necesitate care ne împiedică de a trăi necăsătoriți. Hristos dorește îndepărtarea ‎noastră de căsătorie.

Ascultă ce spune: “Cel care poate să o primească, să o primească”61 .‎

 

‎Nu te minuna dacă Dumnezeu n-a poruncit asta de la început! Nici doctorii nu prescriu aceeași dietă ‎bolnavilor tot timpul cât stau la pat; când au febră mare, le interzic mâncărurile grele; dar când le-a scăzut ‎febra și i-a lăsat slăbiciunea trupului, le îngăduie să mănânce mâncăruri obișnuite în locul mâncărurilor ‎acelora neplăcute. După cum în trup lupta elementelor care alcătuiesc trupul ‎‎62. (Fac. 1, 28).‎

Timpul cerea ca Dumnezeu să dea o astfel de poruncă; pe vremea aceea trupul omenesc era ‎cuprins de ‎nebunie, nu putea suporta furia patimilor și nici nu avea în tulburarea aceea un alt ‎liman decât căsătoria, în ‎care să se refugieze omul. Ce poruncă trebuia să-i dea Dumnezeu? Trebuia ‎să-i poruncească să trăiască în ‎înfrânare, în feciorie? Dar o astfel de poruncă ar fi făcut și mai mare ‎căderea mai puternică flacăra. ‎ Singura ‎hrană potrivită pruncilor este laptele; dacă nu le-ai da această hrană și i-ai sili să ‎mănânce mâncărurile ‎oamenilor în vârstă, apoi n -ai face altceva decât să-i omori. Tot atât de mare rău pricinuiești chiar când dai ‎hrana la timp nepotrivit. Pentru această pricină n-a fost dată de la început fecioria. Mai bine spus însă, ‎fecioria a fost dată de la început și este mai veche decât căsătoria. Pentru această pricină, deci, a intrat mai ‎târziu pe lume căsătoria și a fost socotită ca ceva necesar. Dacă Adam ar fi ascultat de porunca lui ‎Dumnezeu, n-ar mai fi fost nevoie de ‎căsătorie.‎

 

– Dar cum s-ar mai fi înmulțit oamenii, cum ar mai fi ajuns atât de numeroși?‎

‎-‎        ‎ Te întreb și eu din nou, pentru că teama aceasta te tulbură stăruitor: Cum au venit pe lume ‎Adam și Eva? Prin căsătorie?‎

 

‎-‎        ‎ Ce vrei să spui? Toți oamenii aveau să vină pe pământ așa cum au venit primii oameni?‎

‎-‎        ‎ Nu pot să spun dacă așa sau în alt chip. Răspunsul la întrebarea aceasta e ‎următorul: ‎Dumnezeu n-avea nevoie de căsătorie ca să se înmulțească oamenii pe pământ

.‎

‎6. ‎     ‎ Potopul de pe timpul lui Noe, care a făcut să dispară de pe fața pământului oameni și animale și, ‎într-un cuvânt, ‎toate viețuitoarele (63), ne-a dovedit că păcatul, împreunările rușinoase, și nu fecioria, au ‎dus ‎la pieirea neamului omenesc. Pustiirea aceea grozavă n-ar fi venit peste oameni dacă fiii lui Dumnezeu ‎‎ar fi pus frâu poftelor lor rușinoase, dacă ar fi păzit fecioria și dacă nu s-ar fi uitat cu priviri ‎pofticioase ‎la ‎fiicele oamenilor [vedeți că nu numai împreunarea trupească aduce pustiirea, ci și doar privirea pofticioasă spre femei? Mat 5:28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Și atunci cu cât mai mult împreunarea propriu zisă– n.n.] (64)^[19]. Să nu-ți închipui însă că spun că din pricină că se căsătoreau oamenii a venit peste ei ‎nenorocirea aceea. Nu spun aceasta; deocamdată spun atât, că a pierit și a dispărut atunci neamul ‎omenesc din pricina păcatului, și nu din pricina fecioriei. Păcatul duce la desființarea neamului omenesc, nu ‎fecioria.‎

‎‎7. ‎     Într-adevăr, căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru nașterea de copii. ‎Dar a fost lăsată de ‎Dumnezeu și pentru o altă pricină, cu mult mai mare, ‎anume ‎ca să stingă aprinderile firii noastre. Martor ‎îmi este Pavel care spune: “iar ‎din ‎cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa” 65. Prin urmare, căsătoria ‎n-a ‎fost ‎lăsată pentru nașterea de fii. Mai mult: Pavel poruncește credincioșilor să se ‎‎căsătorească, dar nu ‎cu scopul principal de a da naștere la copii.‎

‎–‎        ‎ Atunci pentru ce să se căsătorească? ‎

‎–‎        ‎” Ca să nu vă ispitească Satana”66 răspunde Pavel. Mai departe, Pavel nu le spune ‎credincioșilor: ‎Dacă doresc să aibă copii, să se căsătorească!‎

 

‎-‎        ‎ Dar ce le spune? ‎

‎-‎        ‎ Le spune: “Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească!”67‎^[20]

‎La început, după cum am spus mai sus, căsătoria avea ceste două pricini: nașterea de copii și potolirea ‎poftelor. In urmă însă, ‎după ce s-au umplut de oameni pământul, marea și toată lumea, căsătoria nu mai ‎are decât o pricină ‎pentru a exista: îndepărtarea desfrâului și a desfrânării. Căsătoria este de mare folos ‎pentru cei care și acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc ‎să ducă o viață asemănătoare porcilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-și strica trupul și sufletul în ‎locașurile de desfrâu. Pentru aceștia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăție, îi scapă de ‎umblatul din femeie în ‎femeie și le dă putința să trăiască în sfințenie ‎și castitate.‎

Dar până când mă voi lupta cu umbrele? Chiar voi, care-mi faceți aceste obiecții, sunteți convinși tot atât de ‎bine ca și mine de superioritatea fecioriei. Obiecțiile voastre nu sunt decât scuze și pretexte ca să vă ‎acoperiți neînfrânarea voastră.‎ [ne întrebăm și noi: cu ce scop a introdus astfel de învățături spurcate și neortodoxe Părintele Arsenie Boca? Căci Pravila Albă în care se susține linia Sfinților Părinți în legătură cu înfrânarea dintre soți, este o carte pe care sfinția sa a dezavuat-o, deci nu exprimă, de fapt, propria lui convingere și lucrare lăuntrică^[21]

(3)                                                  Sfântul Ierarh Vasile cel Mare

Dar și Sfântul Vasile cel Mare, are o scriere despre feciorie^[22]:

Așadar fecioara, nevoindu-se pentru a fi sub orice ‎aspect după chipul lui Dumnezeu, asemenea unei ‎icoane dumnezeiești, după cum s-ar putea spune, se ‎va despovăra de grija lumii; își va îndepărta sufletul de ‎plăcerile trupului și, prin încordarea minții spre ‎dragostea celor cerești, va lăsa în urmă toate cele de ‎pe pământ care oferă desfătare: mai mult, decât să ‎primească desfătarea celor socotite preafrumoase, se ‎va considera demnă de compătimit din cauza ‎suferințelor la care [acestea] o târăsc în viață.‎

‎Iar dacă ar pune la socoteală, prin comparația ‎cu sine, după cum s-ar părea, diversele nefericiri ale ‎celei nuntite, de care are parte din viața de aici, va ‎consimți pe deplin, în sinea ei, la scopul [pe care și l-a] ‎propus.‎

Căci cea prinsă în nunta muritoare, primind pe ‎lângă grija de sine încă una în plus, pe cea a ‎bărbatului, are de purtat dinlăuntrul unui singur suflet ‎o povară și o grijă oarecum îndoită, a trupului ‎‎[propriu și a celui] unit cu sine: ne mai suferind pentru un singur trup, ci pătimind într-un ‎singur suflet și pentru trupul ei, și pentru cel al ‎bărbatului și pururi fiind asaltată de necazuri. Apoi, ‎de aici [din unirea aceasta] rodind mlădițele ‎pruncilor, se împarte cu sufletul la fiecare dintre cei ‎născuți, asumându-și grija și pentru cel venit mai pe ‎urmă, ca sporire a supărărilor deja existente.‎

Și chiar dacă are parte de un soț bun, necontenit, ‎prin frica de moarte, are de înfruntat răul văduviei, ‎resimțind în suflet o necruțătoare sfârșire, fie că este ‎prezent, fie că este absent, din cauza unor întâmplări ‎nefericite neprevăzute. Dimpotrivă, dacă s-a căsătorit ‎cu un soț aspru, toată viața ei este un iad, neputând ‎prefera nici un alt [bărbat] – din cauza cumpătării, nici ‎moartea bărbatului – din cauza amărăciunii văduviei, ‎nici viața – din cauza dezgustului față de [nefericita] ‎conviețuire, iar sufletul i se sfâșie pururi prin răul ‎inevitabil cauzat de lipsuri.‎

Apoi, prin nașterea de prunci, fie văzându-i că ‎ajung buni, are de suportat pe viață o și mai mare ‎durere decât durerile nașterii din cauza pierderii lor; ‎fie, văzându-i că ajung răi, are de purtat un oprobriu ‎pentru aducerea lor la viață mai greu decât cel pentru ‎nerodnicie. Sau, mai înainte de a avea parte de astfel ‎de rele, încă în veșmânt de mireasă [fiind], a intrat în ‎văduvie.132‎ (‎132‎  O abordare identică, exprimată în termeni similari, ‎este prezentă și la Sfântul Grigorie de Nyssa (De virginitate III, ‎‎3, 24-41, SC 119, pp. 280-282)).‎

‎Iar cea fără copii care a ajuns la starea de văduvie ‎nici femeie, nici fecioară, nici mamă nu este, ci, ‎căzând deodată din toate cele socotite desfătătoare ale ‎căsătoriei, s-a păgubit pentru mărunta plăcere de ‎frumusețea fecioriei și într-atât a încercat căsătoria, cât ‎să poată cunoaște amarul văduviei. Sau, crescându-i ‎orfani pe copii în văduvie nu-i vede pe aceștia decât ca ‎pe o amintire a durerii rămasă de la bărbat; pururea în ‎lacrimi, pururea în suspine, pururea în necazuri, ‎îngrijorată de educația lor, nu numai fără nici o ‎mângâiere pentru răul petrecut, ci și la cheremul ‎rudelor, slugilor și tutorilor copiilor ei, și, adeseori, ‎chiar și al copiilor înșiși, după ce s-au făcut mari, și, în ‎general, al tuturor celor care vor s-o chinuiască ca pe ‎o pradă vrednică de milă, își descoperă lumii propria ‎viață, ca pe o dramă a tristeții și doliului. ‎

Și ce-ar fi de spus mai mult? Cumpărându-și ‎femeia un bărbat cu propria sa zestre, își ia, de fapt, ‎un stăpân, și în loc de a fi liberă este roabă, întrucât ‎prin nuntă își jertfește libertatea firească pentru o ‎scurtă plăcere și deschide pentru sine ușa unor ‎nenumărate dureri și suferințe. Nedezlegat răsună în ‎orice nuntire blestemul împotriva ei, asemenea unui ‎epitalam134.‎: „în dureri vei naște copii; atrasă vei fi ‎către bărbatul tău și el te va stăpâni”.‎ [134 Vezi același concept („αυτάρκεια” – în sensul de a trăi simplu) și la Sfântul Ioan Gură de Aur (De virginitate, 72,3-10, SC 125, p. 348)]

‎Însă fecioara, respingând jugul față de bărbat și ‎alergând din toate puterile către Domnul, s-a scuturat ‎odată cu jugul și de durerea cea din blestem. Căci a ‎fugit de durerile nașterii, de robia față de bărbatul cel ‎muritor și, în general, de toate relele căsătoriei. ‎împreună cu celelalte s-a ferit și de prea-viclenele ‎curse ale păcatului celui de multe feluri al vieții ‎prezente. Și, înainte de toate, păzindu-se de această ‎stricăciune, următoare împreunării trupurilor, ‎nestricată pe de-a-ntregul, în suflet netrupesc, se ‎nuntește cu Domnul; și, curmând atracția față de ‎bărbatul ei muritor, cu o viață cumpătată, se ‎înfățișează de aproape Domnului în simplitate

Aceea care a înțeles îndeaproape că materia ‎căsătoriei este stricăciunea și necuviința, cu ‎chibzuință a cugetat și la întreaga zbatere ce urmează ‎din aceasta și, evitând materia dintâi a celor ‎neplăcute, a stat deoparte totodată și de răutatea ce se ‎naște din această materie. „Căci cea necăsătorită se îngrijește de cele ale Domnului, ‎cum să placă Domnului; pe când ceea ce s-a căsătorit ‎se îngrijește de cele ale lumii, cum să placă bărbatului, ‎și astfel între femeia [măritată] și fecioară este ‎împărțire; prin urmare, fecioara poartă de grijă de cele ‎ale Domnului, ca să fie sfântă și cu trupul, și cu ‎duhul”.‎^[23]

(4)                                                  Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

 

CAPITOLUL XIII Despre plăceri

Dintre plăceri, unele sunt sufletești, altele trupești. Sufletești sunt acelea care aparțin sufletului ‎în sine, cum este plăcerea spre studiu și spre contemplație. Trupești sunt acelea la care ‎participă și sufletul și trupul. Pentru aceasta se numesc trupești toate cele care se raportează la ‎hrană, la legături sexuale și cele asemenea. Dar nimeni nu va găsi plăceri proprii numai ‎corpului.‎

Iarăși, dintre plăceri, unele sunt adevărate, altele false. Plăcerile curat sufletești sunt plăcerile ‎științei și ale contemplației; iar plăcerile la care participă și corpul sunt plăcerile senzitive. ‎Dintre plăcerile la care participă și corpul, unele sunt în acela și timp și naturale și necesare; ‎fără de ele nu este cu putință de trăit, cum sunt mâncărurile, care satisfac trebuința naturii, și ‎hainele cele necesare. Alte plăceri sunt naturale, dar nu și necesare [dacă nu sunt necesare, este evident că nu mențin sănătatea – n.n.], cum sunt raporturile ‎sexuale firești și legitime. Ele contribuie la conservarea întregului neam. Este însă cu putință ‎să trăiești în feciorie fără ele. Alte plăceri nu sunt nici necesare, nici naturale, cum este beția, ‎desfrânarea, îmbuibările care depășesc trebuința [deci și împreunarea peste trebuințele enumerate mai sus de Sfinții Părinți, în cadrul căsătoriei – n.n.], căci acestea nu contribuie nici la menținerea ‎vieții noastre și nici la continuarea neamului. Din contră, ele mai degrabă vătăma. Pentru aceea ‎cel care trăiește după Dumnezeu trebuie să le urmeze pe acelea care sunt în același timp și ‎necesare și firești și să pună în al doilea rând pe cele firești dar nu necesare, săvârșindu-le la ‎timpul, modul și măsura potrivită. Celelalte trebuie îndepărtate cu totul.‎

Trebuie să se socotească plăceri bune acelea care nu sunt însoțite de durere, care nu ‎pricinuiesc căință, care nu nasc altă vătămare, care nu trec dincolo de măsură, care nu ne ‎sustrag mult timp de la lucrările noastre importante și care nu ne robesc.‎^[24]

(5)                                                  Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

 

‎90.‎    ‎ Dracii războiesc pe cei ce se ridică pe cea mai înaltă treaptă a ‎rugăciunii, ca să nu primească ‎simple înțelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; ‎pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoașterea, ca ‎să zăbovească în ei gândurile pătimașe; iar pe cei ce se nevoiesc cu făptuirea,‎ ca să-i înduplece ‎să păcătuiască cu lucrul. În tot felul îi războiescpe toți, ‎ca să îi despartă, nemernicii pe oameni de Dumnezeu.‎

‎91.‎    ‎ Cei ce se nevoiesc în viața aceasta spre evlavie sub îndrumarea ‎Providenței dumnezeiești sunt probați prin ‎aceste trei ispite: sau li se dăruiesc ‎cele plăcute, ca sănătate, frumusețe, belșug de prunci, bogăție, slavă și cele ‎asemenea; sau vin asupra lor pricini de întristare, ca lipsa de prunci, de avuție și ‎de slavă; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri și cele asemenea ‎‎(20). Către cei dintâi zice Domnul: «De nu se va lepăda cineva de toate câte le ‎are, nu va putea să fie ucenicul Meu».209 Iar către‎ cei de-al doilea și de-al treilea: «întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre» .‎ [deci, nu este adevărat ce spune Părintele Arsenie Boca: Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma ‎greșelilor sau a ‎păcatelor.^[25] – n.n.]

‎92.‎    ‎ Acestea patru zic unii căschimbă starea organică a trupului și dau ‎minții prin ea gânduri, fie pătimașe, fie fără ‎patimi: îngerii, dracii, aerul și hrana. ‎îngerii, zic, o schimbă prin cuvânt (rațiune); dracii prin ‎atingere; aerul prin ‎ardere (metabolism); iar hrana, prin felurile mâncărilor și băuturilor, ‎prin ‎înmulțirea sau împuținarea lor. Mai sunt, apoi, schimbările care se ivesc prin ‎amintire, ‎auz și vedere, când pătimește întâi sufletul din pricina unor lucruri de ‎întristare sau de ‎bucurie. Pătimind din pricina acestora mai întâi sufletul, ‎schimbă starea organică a trupului. ‎Cele mai înainte înșirate, însă, schimbă întâi ‎starea organică, iar acestea insuflă apoi minții ‎gândurile.‎^[26]

întrebarea 26 Ce înseamnă hula ‎împotriva Duhului și cum: «Tot păcatul se va ierta oamenilor, dar ‎celor ce vor huli nu li se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ‎viitor»? 550‎

Răspuns

Intrebarea cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt își are ‎dezlegarea aceasta: Domnul făcând multe vindecări, iudeii puneau ‎lucrările Duhului în socoteala stăpânitorului dracilor. Iar cuvântul ‎că nici aici, nici în veacul viitor nu vor avea iertare cei ce hulesc, trebuie înțeles precum urmează: Zic ‎unii dintre cei ce au cercetat acestea prin Duhul, că sunt patru ‎feluri de iertare a păcatelor: două aici și două în veacul viitor. ‎Fiindcă memoria nu e în stare să-și amintească greșelile timpului ‎întreg, ca omul să se pocăiască aici pentru ele, Stăpânul firii, în ‎iubirea Sa de oameni, a rânduit, cum s-a zis, și pentru noi cei ce nu ‎ne pocăim două moduri de pocăință în veacul viitor. Astfel, când ‎unul păcătuiește aici cu indiferență, dar apoi face bine tot cu ‎indiferență, fie mișcat de milă sau simpatie față de aproapele, fie de ‎alte motive filantropice, faptele lui vor fi cântărite în veacul viitor ‎la vremea judecății și, văzându-se înclinarea lui spre cele din ‎urmă, va dobândi iertare. Acesta este un mod. Iar al doilea e ‎următorul: Când vreunul e vinovat de păcate, dar auzind cuvântul ‎Domnului: «Nu judecați ca să nu fiți judecați»551 se teme și nu ‎judecă pe nimeni când cercetează cele făptuite, nu va fi judecat, ca ‎unul ce a păzit porunca. Căci nu uită de făgăduința dată prin ‎porunca Sa Cel atotnemincinos.‎

Iar celelalte două moduri se referă la iertarea de aici, când ‎cineva, aflându-se în păcate, e lăsat de Providență cu bun rost în ‎neajunsuri, în nevoi, în boli. Căci fără să știe acela, Dumnezeu îl ‎curățește prin unele ca acestea. Și dacă acela, încercat în felul ‎acesta, mulțumește, ia plată pentru mulțumire. Iar de nu ‎mulțumește pentru certările de pe urma păcatelor sale, de păcate se ‎curățește, dar încasează pedeapsa pentru nemulțumire. [vedeți că suferința curăță firea? – n.n.] Pe urmă, ‎pentru tot ce păcătuiește cineva față de oameni i se dau prilejuri de ‎iertare, cum a arătat cuvântul. Căci păcătuind cineva față de un om, ‎dar făcând bine altui om, aceeași fire față de‎552‎^[27] care a păcătuit îl și apără.‎

‎Dar hula față de Duhul, sau necredința, nefiind iertată pentru ‎nici o altă pricină, fără numai dacă se face cel ce a păcătuit ‎credincios, pe drept cuvânt nu va fi iertat cel ce-și încheie viața în ‎necredință, pentru păcatul necredinței.‎^[28]

Un mare rol deține în concepția Sf. Maxim plăcerea și durerea. Căutarea ‎plăcerii naște un șir de patimi, fuga de durere alt șir.22 Dar între plăcere și ‎durere este și o cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed ca într-un cerc ‎vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, ‎durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în brațele plăcerii, ca să dea ‎dincolo de ea de o durere și mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier ‎al plăcerii și al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă ‎de durere, cine fuge de durere dă prin plăcere tot de durere. [vedeți că plăcerea împreunării îl duce pe om la durere, suferință și ca atare la boli, iar nu la sănătate sufletească și trupească? – n.n.] 23^[29] Dar de aici nu ‎rezultă un fatalism. Această înlănțuire poate fi biruită. Și nu treptat printr-o ‎îmblânzire în cursul multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară de cercul ‎plăcerii și durerii. E necesar să stai neclintit și la ispita plăcerii și la ‎amenințarea durerii, ca un ac de balanță imobilizat. Aceasta e starea de ‎nepătimire, starea omului nepătimaș. [vedeți legătura între credința și practica hindusă și propovăduirea reîncarnării și împreunării trupești pentru a căpăta sănătate la Părintele Arsenie Boca? Dar vedeți că împreunarea trupească nu este o fatalitate cum ni se prezintă ea de Părintele Arsenie Boca și mentalitatea de azi, ci se poate birui, cu harul lui Dumnezeu? – n.n.] Ea nu e însă o nesimțire de cadavru, în ‎sensul apatiei budiste.‎

Pentru a înțelege acest lucru trebuie să vedem însă de unde a apărut plăcerea ‎și durerea trupească.‎

Plăcerea și durerea trupească s-au putut naște prin faptul că omul ca făptură ‎mărginită a fost dotat de Dumnezeu, cum arătam mai sus, cu capacitatea de-a ‎se bucura de ceea ce-l întregește pe planul esențial sau spiritual al ființei sale, adică de Dumnezeu, și de a se îndurera de împuținarea vieții ‎sale spirituale prin îndepărtarea ei de izvorul adevăratei sale existențe. Numai ‎lui Dumnezeu nu-I e dat de-a alterna bucuria cu durerea, sau măcar de-a ‎încerca o bucurie nouă, printr-un plus de viață ce I-ar veni din afară, odată ce ‎e nesfârșit.‎

Dar omul având și o latură trupească, capacitatea de bucurie sau de întristare ‎ce-o are în totalitatea ființei sale, s-a obișnuit să se actualizeze ca plăcere ‎pentru ceea ce-i sporește viața trupească – părându-i-se că aceasta e o sporire a ‎ființei sale integrale – și ca o neplăcere pentru ceea ce-i restrânge prosperitatea ‎trupească – confundând iarăși trupul cu totalitatea ființei sale. Iar cele ce-i ‎sporesc sau împuținează viața trupească sunt lucrurile sensibile. Astfel prin ‎cădere, binele și răul pentru om s-au limitat la ceea ce-i bine și rău pentru ‎trup, adică la lumea sensibilă; aceasta-i cunoștința, sau falsa cunoștință la care ‎a ajuns prin cădere [din păcate, de această falsă cunoștință trupească, era prins și Părintele Arsenie Boca – n.n.], cunoștința pe care i-a dat-o lumea ca pom al cunoștinței ‎unui astfel de bine și astfel de rău. Astfel omul n-a mai socotit că binele stă în ‎planul spiritual și n-a mai socotit nici răul ca lipsă a bunurilor spirituale. [iar când vorbim de bine înțelegem și sănătatea – n.n.] 25‎

[…]

Dar precum cunoaște Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaște două ‎feluri de ispite (5). Unul cu voie și unul fără de voie, unul creator de plăceri ‎voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă ființă plăcerilor ‎voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie.464 Una este cauza ‎întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simțuri (6).‎

De aceea socotesc că Domnul și Dumnezeul nostru, învățând pe ucenicii săi ‎cum trebuie, să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu ‎voia: “Și nu ne duce pe noi în ispită“,465 adică îi învață pe ucenicii Săi să se ‎roage să nu fie lăsați să facă experiența ispitelor plăcerii, adică a celor voite și ‎poftite. [vedeți cum Însuși Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm să nu facem experiența plăcerii trupești? Oare n-ar fi știut El că ne îmbolnăvim dacă feciorim? O astfel de hulă să nu fie în veac! – n.n.] Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învățând pe cei ce luptă pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: “Mare ‎bucurie să socotiți frații mei când cădeți în felurite ispite“,466 adică în ‎încercările, care nu sunt voite și poftite și produc dureri (7). Și Domnul o ‎arată aceasta limpede adăugând: “ci ne izbăvește de cel rău“ [vedeți că cel rău și ucenicii lui ne îndeamnă spre plăcerile trupești și nu o fac aceasta numai prin atingeri, ci mai eficient prin schimbarea mentalității – n.n.], iar marele Iacob ‎zicând: “Știind că cercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-‎și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, fără nici o lipsă“. ‎‎”Desăvârșit” este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, și cele ‎fără de voie stăruiește cu răbdare (8), iar “întreg“ este cel ce-și însoțește ‎făptuirea cu cunoștința și a cărui contemplație nu este lipsită de fapte (9). [dacă tot a căutat desăvârșirea Părintele Arsenie Boca, de ce nu a urmat Sfinților Părinți ca să o găsească în acest fel, ci a fugit de durere prin compromisuri cu noul regim și a propovăduit lăsarea în voia ispitelor cu voia ale împreunării trupești? – n.n.] 467^[30]‎^[31]

(6)                                                  Sfânta Scriptură

(a)                                                                 Vechiul Testament

Suferința și marile dureri care însoțesc nașterea și creșterea copiilor (ca o consecință a marii plăceri ce însoțește zămislirea lor) este și cauza omenească reală din fire al mântuiri prin nașterea de copii (pe lângă blagoslovenia și harul dumnezeiesc) fiindcă doar plăcerea zămislirii este un păcat:

Psa 50:6 Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea.

Așadar nu împreunarea cu plăcere (care duce la naștere), este mântuirea femeii, ci durerea trupească și sufletească (care însoțește nașterea) o ajută să se mântuiască:

Fac 3:16 Iar femeii i-a zis: „Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni”. [Dumnezeu nu înmulțește necazurile omului din duh răzbunător, cum hulesc ereticii apuseni și Părintele Arsenie Boca, ucenicul lor, inventând un Dumnezeu mânios, deci pătimaș. El le aplică omului, ca un doctor prea iscusit al sufletelor și trupurilor noastre, îndepărtând cu tăiosul cuțit al durerii tumora malignă și mortală a plăcerii – n.n.]

Când Sfânta Scriptură ne spune că sarcina este însoțită de necazuri și nașterea de dureri, cum poate spune cineva că împreunarea care duce la acestea este o sursă de sănătate? Iar stăpânirea de către bărbat nu este o atârnare ci o robie, datorată printre altele și plăcerii de împreunare, de care poate fi eliberată ceea ce se înfrânează de la atracție, fiindcă nu spune Sfânta Scriptură că „bărbatul tău te va însănătoși”.

Și ce dureri pot fi mai mari ca cele ale nașterii? Iată Sfânta Scriptură arată înțelesul și scopul acestor dureri. Cei ce doresc mult plăcerea împreunării ajung să aibă dureri în naștere și astfel sunt îndemnați (măcar de frica durerilor) la înfrânare. Dar acest circuit mântuitor este întrerupt tocmai de spurcatele mijloace contraceptive, chiar și de prezervativ și de metoda calendarului (singurele care nu sunt prunc ucigașe), ultima fiind propovăduită de vrăjmașul mântuirii noastre prin Părintele Arsenie Boca.

Iată cu câtă compătimire ne vorbește despre aceasta Marea Sfântă Cuvioasă Sinclitichia:

Cele din lume nasc cu greu și cu primejdii și pătimesc multe la hrănirea de lapte și cu copiii care bolesc; iar toate acestea le rabdă neavând sfârșit al durerii. Pentru că cei născuți ori se vatămă la trup, ori fiind crescuți rău, cu vicleșug ucid pe cele ce i-au născut.

Deci, acestea știindu-le, să nu ne amăgim de vrăjmașul, ca și cele ce în lume au viață slobodă și fără grijă. Pentru că cele ce nasc prin dureri, se sfârșesc, iar nenăscând, ca niște sterpe și neroditoare se disprețuiesc. Dar acestea le zic vouă, ca să vă întemeiați contra celui potrivnic. [deci nu hulind Sfânta Cununie și/sau nașterea de copii – n.n.] ^[32]

Iată, mai jos, un psalm care cuprinde un simbol cu care toți ne întâlnim, căci este prezent în experiența simțită a oamenilor. El vrea să ne spună că avem două căi: a fi împărați ai pământului (adică având slavă deșartă și plăceri pământești) sau să fim în stăpânirea Împăratului celui Mare (care întemeiază cetatea Sa pe slava Sa și bucuria bine înrădăcinată, adică având ca surse bune înfrânarea și răbdarea).

Cine nu Îl vrea pe Hristos ca Împărat al său se miră (căci nu înțelege), se tulbură (căci nu are pace), se clătește (fiindcă pururea este în șovăială), este cuprins de cutremur (deoarece este permanent înspăimântat că va muri), are dureri ca ale celei ce naște (fiindcă durerile sale sunt consecința directă a plăcerilor lui, ca și cele ale nașterii) și va pătimi sfărâmarea corăbiilor (adică a tot ceea ce i se pare că a adunat, dar nu-l va putea duce dincolo de pământul mormântului).

Iar cine primește stăpânirea Împăratului celui Mare este ca muntele Sionului în veselie și ca fecioarele Iudeii în bucurie, desfătându-se cu mintea de judecățile lui Dumnezeu (adică având o viață condusă de rațiune iar nu de poftă și mânie) și astfel scapă de tulburarea și cutremurul șovăitor al neștiinței (generate de îngroparea minții în pământ, pe care o avea cel dintâi). Mai mult, la bucuria celor ca el participă toată făptura. Ea este veșnică, adică statornică și netrecătoare.

Psa 47:1 Mare este Domnul și lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al lui. 2 Cu bucurie bine înrădăcinată a tot pământul, munții Sionului, coastele crivățului, cetatea Împăratului celui mare. 3 Dumnezeu, în palaturile ei se cunoaște, când o sprijinește pre ea. 4 Că iată împărații pământului s-au adunat, strânsu-s-au împreună. 5 Aceștia văzând așa, s-au mirat, s-au turburat, s-au clătit, cutremur i-a cuprins pre ei. 6 Acolo sunt dureri ca ale celeia ce naște; cu duh silnic va sfărâma corăbiile Tarsisului. 7 Precum am auzit, așa am și văzut, în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru. […]10 Veselească-se muntele Sionului și să se bucure fetele Iudeii, pentru judecățile tale Doamne. […]13 Că acesta este Dumnezeul nostru în veac și în veacul veacului, acesta ne va paște pre noi în veci.

Însăși Sfânta Scriptură ne îndeamnă la evitarea împreunării și la păstrarea ei numai pentru a evita desfrânarea și a rodi prin prunci, ca o icoană a înveșnicirii prin alții:

F)‎   SFÂNTA SCRIPTURĂ ‎

 

 

Tob 8:1 ‎

(Căsătoria lui Tovie cu Sara; rugăciunea lor, ospățul nunții și înzestrarea.‎)

‎ Iar după ce a săvârșit cina, a băgat pre Tovie la ea. ‎

Tob 8:2 Și intrând el și-a adus aminte de cuvintele lui Rafail și a luat spuză ‎de tămâeturi și a pus deasupra inima peștelui și ficatul, și a făcut fum, și mirosind ‎dracul mirosul a fugit la cele mai din sus ale Eghipetului, și l-a legat pre el îngerul. ‎3 Iar după ce s-au închis amândoi, s-a sculat Tovie din pat, și a zis: ‎scoală soro și să ne rugăm, ca să se milostivească spre noi Domnul. ‎4 Și a început Tovie a zice: bine ești cuvântat Dumnezeul părinților ‎noștri și bine este cuvântat numele tău cel sfânt și slăvit în veci. ‎5 Bine să te cuvânteze cerurile și toate lucrurile tale. ‎6 Tu ai făcut pre Adam și i-ai dat lui ajutor pre Eva întărire pre ‎femeia lui; dintr-aceștia s-a făcut sămânță oamenilor. ‎7 Tu ai zis: nu este bine să fie omul singur, să-i facem lui ajutor ‎asemenea lui. ‎8 Și acum Doamne! Nu pentru curvie iau eu pre sora mea aceasta ci ‎întru adevăr. ‎9 Poruncește milostivindu-Te spre mine ca să îmbătrânesc împreună ‎cu ea. ‎10 Și ea a zis cu el: amin. Și au dormit amândoi în noaptea aceea. ‎11 Și sculându-se Raguil s-a dus de a săpat groapă, zicând: au nu și ‎acesta va muri? ‎12 Și venind Raguil la casa sa, a zis Ednii femeii sale: trimite o ‎slujnică să vază oare trăiește; iar de nu, să-l îngrop pre el și nimenea să nu știe. ‎13 Și a intrat slujnica, și deschizând ușa i-a aflat pre amândoi ‎dormind. ‎14 Și ieșind a spus lor că trăiește, și bine a cuvântat Raguil pre ‎Dumnezeu zicând: ‎15 Bine ești cuvântat Dumnezeule cu toată binecuvântarea curată și ‎sfântă. ‎16 Și bine să te cuvânteze pre tine sfinții tăi, și toate făpturile tale și ‎toți îngerii tăi, și cei aleși ai tăi, bine să te cuvânteze pre tine întru toți vecii. ‎17 Bine ești cuvântat, pentru că m-ai veselit pre mine și nu s-a făcut ‎mie precum gândeam, ci după mila ta cea multă ai făcut cu noi. ‎18 Bine ești cuvântat, că ai miluit pre amândoi unii născuți. ‎19 Fă cu ei Doamne milă, săvârșește viața lor cu sănătate, cu ‎veselie și cu milă. ‎20 Și a poruncit slugilor să astupe groapa, și le-a făcut lor nuntă în ‎patrusprezece zile. ‎21 Și a zis Raguil lui, mai-nainte de a se săvârși zilele nunții cu ‎jurământ, ca să nu iasă el, până ce se vor plini patrusprezece zile de nuntă. ‎22 Și atunci luând jumătate dintru averea lui să meargă sănătos la ‎tatăl său; și celelalte când voi muri eu și femeia mea. ‎

Deci scopul Sfintei Cununii nu este plăcerea, numită aici curvie, ci ‎însoțirea în veșnicie în Domnul…‎

(b)                                                                 ‎Noul Testament

Mântuitorul ne arată că suferințele datorate plăcerii împreunării nu sunt numai trupești, ci și sufletești, fiindcă și mintea a părăsit pe Ziditorul și s-a scufundat în trup în ceasul acelei plăceri:

Ioan 16:21 Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.

Vedem că vindecarea tristeții și a durerii nașterii este tocmai bucuria aflării în lume a unei persoane omenești, care este chipul lui Dumnezeu, deci o bucurie duhovnicească.

Așadar nașterea e o mare bucurie, dar nu pentru plăcerea care i-a premers, ci pentru rodul ei duhovnicesc, care în această viață stricăcioasă vine în urma unor mari dureri. Este ceea ce vedem și mai jos: dacă suferința nașterii este împreună lucrată cu Dumnezeu poate duce și la mântuire, vindecând plăcerea care a generat-o și ducând la o înțelepciune a înțelegerii atât a consecințelor plăcerii cât și a rostului vindecător al durerii, atât al celei răbdate, cât și al celei asumate prin suferințele jertfei (adică a iubirii sfinte).

1Ti 2:13 Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. 14 Și nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. 15 Dar ea se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie.

Vedem că nașterea de fii nu aduce automat mântuirea, ci doar dacă este însoțită de stăruința cu discernământ în sfințenie. Stăruința indică răbdarea în ispitele fără voie și sfințenia arată înfrânarea de ispitele cu voia. Ele duc la asemănarea minții cu Domnul sau dumnezeiasca iubire, prezentă ca o sămânță doar în credința dreaptă și rodită prin dureri.

1Co 7:1 (‎Despre căsătorie, necăsătorie și văduvie.) ‎

Cât despre cele ce mi-ați scris, bine este pentru om să nu se atingă de ‎femeie. ‎‎2 Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare ‎femeie să-și aibă bărbatul său. ‎‎3 Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia ‎bărbatului. ‎‎4 Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici ‎bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. ‎‎5 Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un ‎timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți ‎împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. ‎‎6 Și aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. ‎‎7 Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare ‎are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul într-alt fel. ‎‎8 Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei ‎să rămână ca și mine. ‎‎9 Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai ‎bine este să se căsătorească, decât să ardă. ‎‎10 Iar celor ce sunt căsătoriți, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: ‎Femeia să nu se despartă de bărbat! ‎‎11 Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată, sau să se împace ‎cu bărbatul său; tot așa bărbatul să nu-și lase femeia. ‎‎12 Celorlalți le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie ‎necredincioasă, și ea voiește să viețuiască cu el, să nu o lase. ‎‎13 Și o femeie, dacă are bărbat necredincios, și el binevoiește să ‎locuiască cu ea, să nu-și lase bărbatul. ‎‎14 Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și ‎femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii ‎voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți. ‎‎15 Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel ‎de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legați; căci Dumnezeu ne-a chemat spre ‎pace. ‎‎16 Căci, ce știi tu, femeie, dacă îți vei mântui bărbatul? Sau ce știi tu, ‎bărbate, dacă îți vei mântui femeia? ‎‎17 Numai că, așa cum a dat Domnul fiecăruia, așa cum l-a chemat ‎Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble. Și așa rânduiesc în toate Bisericile. ‎‎18 A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A ‎fost cineva chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur. ‎‎19 Tăierea împrejur nu este nimic; și netăierea împrejur nu este ‎nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. ‎‎20 Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână. ‎‎21 Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poți să fii liber, mai ‎mult folosește-te! ‎‎22 Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al ‎Domnului. Tot așa cel chemat liber este rob al lui Hristos. ‎‎23 Cu preț ați fost cumpărați. Nu vă faceți robi oamenilor. ‎‎24 Fiecare, fraților, în starea în care a fost chemat, în aceea să ‎rămână înaintea lui Dumnezeu. ‎‎25 Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă ‎sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. ‎‎26 Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de față: ‎Bine este pentru om să fie așa. ‎‎27 Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de ‎femeie? Nu căuta femeie. ‎‎28 Dacă însă te vei însura, n-ai greșit. Ci fecioara, de se va ‎mărita, n-a greșit. Numai că unii ca aceștia vor avea suferință în trupul lor. ‎Eu însă vă cruț pe voi. ‎‎29 Și aceasta v-o spun, fraților: Că vremea s-a scurtat de acum, ‎așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea. ‎‎30 Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca ‎și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; ‎‎31 Și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi ‎deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. ‎‎32 Dar eu vreau ca voi să fiți fără de grijă. Cel necăsătorit se ‎îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. ‎‎33 Cel ce s-a căsătorit se îngrijește de cele ale lumii, cum să placă ‎femeii. ‎‎34 Și este împărțire: și femeia nemăritată și fecioara poartă de grijă ‎de cele ale Domnului, ca să fie sfântă și cu trupul și cu duhul. Iar cea care s-a ‎măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. ‎‎35 Și aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o ‎cursă, ci spre bunul chip și alipirea de Domnul, fără clintire. ‎‎36 Iar de socotește cineva că i se va face vreo necinste pentru ‎fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, și că trebuie să facă așa, facă ce ‎voiește. Nu păcătuiește; căsătorească-se. ‎‎37 Dar cel ce stă neclintit în inima sa și nu este silit, ci are stăpânire ‎peste voința sa și a hotărât aceasta în inima sa, ca să-și țină fecioara, bine va ‎face. ‎‎38 Așa că, cel ce își mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită și ‎mai bine face. ‎‎39 Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. ‎Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru ‎Domnul. ‎‎40 Dar mai fericită este dacă rămâne așa, după părerea mea. Și ‎socot că și eu am Duhul lui Dumnezeu. ‎

Dar nu numai fecioarele sunt protejate de suferințe dacă nu se împreunează, fiindcă ar avea vreo altă fire (sau în termeni moderni vreo altă alcătuire hormonală datorită neruperii membranei himenale). Toate femeile sunt așa. De aceea chiar și văduvele sunt îndemnate, dacă nu ard de poftă, să rămână în curăție. Dacă s-ar fi îmbolnăvit din această cauză, a atârnării de bărbat neîmplinite prin împreunarea trupească, Sfântul Apostol Pavel le-ar fi îndemnat ca neapărat să se căsătorească și astfel să ajungă la (mult iubita și propovăduita de Părintele Arsenie Boca) relație trupească cu noul bărbat și, astfel, să rămână sănătoase. Poate îndemna Sfânta Scriptură la ceva bolnăvicios și/sau îmbolnăvitor? Și nu ar fi recomandat aceasta numai văduvelor marcate de durerea morții soților lor, ci și celor divorțate. Sfântul Apostol Pavel, fiind insuflat de Sfântul Duh și nu de duhurile ce l-au inspirat pe Părintele Arsenie Boca, le sfătuiește, însă, pentru binele lor, cele dimpotrivă:

1Co 7:8 Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine.:9 Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă. […]:27 Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie.

Nu numai atât, dar și celor căsătoriți le dă sfat să se înfrâneze de la împreunarea trupească:

1Co 7:29 Și aceasta v-o spun, fraților: Că vremea s-a scurtat de acum, așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea.

Tinerii căsătoriți, însă, să aibă ca măsură pentru durata trăirii în curăție, pentru intervalul între unirile trupești, tot neputința arderii de către pofta împreunării, a celui mai slab dintre ei, ca să nu cadă în adulter sau în alte ispite:

1Co 7:1 Cât despre cele ce mi-ați scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. 2 Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său. 3 Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată [nu obligativitatea hormonilor – n.n.], asemenea și femeia bărbatului. 4 Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. 5 Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.

 

Nicăieri nu vorbește de sănătate, ci doar de ispită, diavol și desfrânare. Vedeți, nu se spune niciunde că împreunarea trupească ar da sau ar conserva sănătatea. Dimpotrivă se spune foarte clar, împreunarea trupească aduce suferință în trup:

1Co 7:28 Dacă însă te vei însura, n-ai greșit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greșit. Numai că unii ca aceștia vor avea suferință în trupul lor. Eu însă vă cruț pe voi.

Să nu fi știut Sfântul Duh care umplut de cunoștință și a dat mintea lui Hristos Sfântului Apostol Pavel, insuflând întreaga Sfântă Scriptură? Să fi mințit Duhul Adevărului pentru a ne îndemna la virtuți care îmbolnăvesc? Sau să îmbolnăvească înfrânarea? Să nu știe toate acestea tocmai Cel ce ne-a zidit și ne dă toate darurile, inclusiv pe cel al sănătății și să știe, mai bine decât Dumnezeu, Părintele Arsenie Boca prin studiul superficial al științei? Astfel de hule să nu fie în mintea nici unui om, darămite la vreun Ortodox sau preot!!!

În schimb, este evident, că un astfel de om, care asemenea lui Varlaam din Calabria, consideră că mântuirea și cunoașterea lui Dumnezeu ne poate veni prin studiul intelectual sau prin cugetare trupească științifică, nu poate fi model de sfințenie în Sfânta Biserică Ortodoxă, ci un chip de amăgit și stăpânit de arhiconi.

(7)                                                  Sinteză din Sfinții Părinți

 

B.‎      ASCEZA FAMILIALA

Desi parintii filocalici au dat prioritate vietii feciorelnice totusi ei nu a neglijat intru nimic ‎si nu au pus mai prejos viata familiala. Atat monahii, cat si credinciosii laici sunt chemati, ‎fara nici o deosebire, la acelasi ideal al desavarsirii in Hristos. Sunt vrednice de retinut in ‎acest sens cuvintele Sfantul Ioan Gura de Aur, care arata clar ca

‎”Sfintele Scripturi nu stiu nimic de o astfel de impartire (intre monahi si laici); ele vor ca ‎toti sa duca viata monahilor chiar daca sunt casatoriti”.‎

De aici rezulta interesul si importanta ascezei in viata familiala. Sfantul Ioan Gura de Aur a ‎elaborat o adevarata spiritualitate conjugala si a descris frumusetea caminului crestin cu un ‎entuziasm egal cu acela al elogiilor pe care le-a inchinat fecioriei. A defaima casatoria, ‎spune acelasi Sfant Parinte, ar insemna in acelasi timp a micsora slava fecioriei, fiindca, fata ‎de casatorie fecioria reprezinta desavarsirea ei ultima, eshatologica, spiritualizarea ei, ‎implinea ei intr-o casatorie duhovniceasca.‎

Motivand importanta casatoriei, marele antiohian arata ca Dumnezeu a creat diviziunea ‎dintre barbat si femeie .pentru a realiza o unitate superioara celei date prin natura: unitatea ‎iubirii dintre persoane libere dupa chipul unitatii care exista in Treime si care e de acest fel.‎

Creatorul a instituit casatoria pe pamant ca unitate de iubire ce trebuie traita dupa chipul ‎iubirii dumnezeiesti.‎

Castitatea familiala va reprezenta o noua mentalitate a vietii morale crestine, avand origine ‎apostolica. Sfantul Apostol Pavel randuind viata spirituala a familiei crestine (I Corinteni 7, ‎‎17) da indemnul sotilor sa se abtina de la viata sexuala atunci cand se indeletnicesc cu postul ‎si cu rugaciunea. (I Corinteni 7, 5).‎

In perioada postapostolica se stabilise regula ca sotul sa nu se atinga de sotia sa nici in ‎timpul sarcinii, nici al alaptarii.‎

Atenagora Atenianul scria in secolul II ca de dragul nadejdii in viata vesnica noi suntem in ‎stare sa dispretuim nu numai bunurile vietii pamantesti, ci chiar si unele placeri ingaduite ale ‎sufletului, intrucat si cu femeia cu care ne-am insotit in casatorie, potrivit randuielilor ‎casatoriei, noi nu ne ingaduim alte raporturi decat cele legate de gandul de a naste copii. ‎‎”Asa cum agricultorul asteapta cu rabdare recoltarea semintei aruncata in pamant, fara sa se ‎grabeasca sa mai semene din nou, asa este si viata de familie cu sotiile noastre. Poti gasi la ‎noi multi barbati si femei, care, de dragul nadejdii ca pentru o astfel de jertfa mai mare vor ‎ajunge sa fie cu Dumnezeu, au imbatranit fara sa se casatoreasca”.‎

Daca starea de feciorie si de necasatorie ne apropie de Dumnezeu, in timp ce chiar si un ‎singur gand sau macar pofta dupa o placere oarecare ne departeaza de El, atunci e usor de ‎inteles de ce nu savarsim astfel de fapte, la care nici macar sa ne gandim nu vrem, caci, in ‎definitiv viata noastra crestina se intemeiaza nu atat pe grija de a cuvanta frumos, cat mai ‎ales pe puterea de convingere a faptelor bune. Aceasta insemneaza ori ca ramanem singuri, ‎asa cum ne-am nascut, ori ca ne marginim numai la o singura casatorie, ca pe cea de-a doua ‎o socotim adevarat adulter, dupa cum zice Scriptura: „Oricine va lasa pe femeia sa si se va ‎insura cu alta, savarseste adulter” (Matei 19, 9; Marcu 10, 11).‎

Faptul ca aceasta noua mentalitate s-a statornicit ca o regula de viata crestina a familiei, o ‎dovedesc scrierile lui Clement Alexandrinul din secolul urmator, devenite adevarate manuale ‎de morala crestina.‎

In Stromatele, Clement arata ca „prin Fiul Sau, Dumnezeu este cu cei care, fiind casatoriti, ‎traiesc cu cumpatare si fac copii, si, de asemeni, acelasi Dumnezeu este si cu cei care, in ‎chip rational, traiesc in infranare” (III, XI, 4, p. 216). Referindu-se la Legea Veche, Clement ‎arata in continuare ca aceasta „voia ca barbatii sa se foloseasca cu cumpatare de sotiile lor, ‎numai pentru facerea de copii” (III, XI, 71, 4, p. 218) „nu se poate dovedi cu texte din ‎Scriptura ca cineva din cei din vechime s-a apropiat de sotia lui cand era insarcinata, ci ‎s-a apropiat mai tarziu, dupa ce a nascut si dupa ce a alaptat copilul” (III, XI, 72, 1, p. ‎‎218).‎

Dascalul din Alexandria motiveaza afirmatia aceasta printr-o referire concreta la „plugarul ‎care seamana intr-un ogor insufletit nu trebuie sa-si risipeasca samanta pentru un lucru ‎contra ratiunilor firii, deoarece in laboratorul firii mamei, samanta se transforma in embrion” ‎‎(III,‎ XII, 83.2, p. 224).‎

In Pedagogul, Clement arata ca „a avea legaturi sexuale nu cu scopul de a avea copii, ‎inseamna a batjocori natura. Casatoria inseamna dorinta de a face copii, nu secretarea fara ‎randuiala a samantei, secretare nelegiuita si irationala” (II, X, 95, 3, p. 284). Marele ‎alexandrin conchide ca „cel desfranat a murit pentru Dumnezeu, este parasit de Logosul- ‎Hristos, ca si de Duhul. Ca sfintenia, precum e si firesc, are oroare de intinaciune, totdeauna ‎a fost ingaduit ca numai cel curat sa se atinga de cel curat. Cand ne dezbracam de haina sa ‎nu ne dezbracam in acelasi timp si de simtul rusinii, pentru ca nu-i ingaduit niciodata omului ‎drept sa se dezbrace de castitate. Iata, trupul acesta stricacios se va imbraca in nestricaciune ‎‎(I Corinteni 15, 53), cand pofta cea nesatioasa, care duce la desfrau, fiind calauzita de ‎infranare nu va mai dori stricaciunea; atunci va duce pe om spre castitate vesnica. „In veacul ‎acesta se insoara si se marita” (Luca 20, 34); dar dupa ce am nimicit faptele trupului ‎‎(Galateni 5, 19) si am imbracat cu nestricaciune trupul nostru curat, atunci vom ajunge la ‎masura ingerilor (Luca 20, 36). (II, XII, 100, 1-3, p. 287).‎

Prin urmare, numai prin castitatea familiala din viata de aici si de acum, se dobandeste ‎castitatea vesnica a comuniunii de simtire cu Dumnezeu.‎

Entuziasmul pentru feciorie si pentru castitatea familiala creste tot mai mult in secolele ‎urmatoare, incat Sfantul Ambrozie, acest „magister virginitatis”, echivala placerea ‎voluptoasa din cadrul casatoriei cu adulterul. Tema adulterului in cadrul casatoriei a devenit ‎in acele timpuri la ordinea zilei, incat Fericitul Augustin sustinea ca dorinta de a simti ‎placerea in actul sexual era o confirmare a pacatului originar, la care a fost osandita ‎umanitatea, si o dovada a incapacitatii fatale a vointei de a controla trupul. Unicul scop ‎recunoscut al raportului sexual era procrearea, scop ce dispare odata cu atingerea numarului ‎de copii dorit. Daca se vorbea totusi de „relatiile sexuale de urgenta” acestea puteau fi doar ‎tolerate atunci cand unul din soti era in situatia de a comite adulter. Pentru a intelege mai ‎bine interesul crestinismului primar pentru virginitas in defavoarea placerii instinctive, e ‎suficient sa ne gandim ca celibatul clerului a constituit una din problemele intrate pe ordinea ‎de zi a Sinodului I ecumenic. Aceasta inseamna ca era o preocupare „de varf”, discutata in ‎contradictoriu in lumea crestina de atunci.‎^[33]

Sfinții arată că omul poate și avea relații trupești (în condițiile de mai sus), și să se sfințească, dar, pentru aceasta, nu trebuie ca plăcerea să fie scopul acestor relații.

Opus gândirii Sfinților Părinți este gândul că această plăcere ar aduce sănătate, și nu numai contrar, dar și eretic, deoarece hulește și neagă dogma Ortodoxă că plăcerea de sine (sufletească și/sau trupească) a adus stricăciunea și moartea (ea fiind, de fapt, păcatul strămoșesc, deci sursa tuturor tragediilor):

 

SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL

Odată, cuviosul rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi ‎zise: ‎‎”Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună ‎în ‎cetatea cea de aproape”. Deci, auzind de aceasta bătrînul, și-a luat toiagul și ‎a ‎mers la cetatea zisă, și găsind casa lor, a bătut în ușă. Atunci, odată a ieșit ‎una ‎dintre ele și l-a primit cu mare bucurie.‎

Apoi, bătrînul pe amîndouă chemîndu-le, le-a zis astfel: „Pentru voi am ‎suferit ‎atîta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile ‎voastre, pe ‎care să mi le spuneți, netăinuindu-le”. Femeile i-au răspuns bătrînului: ‎‎”Crede-ne, ‎sfinte părinte, că noi sîntem păcătoase și trăim cu bărbații noștri, deci ‎ce fel de ‎lucruri cauți de la noi?” Iar bătrînul stăruia rugîndu-le, să-i arate ‎rînduiala vieții ‎lor.‎

Ele fiind silite, au zis: „Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi și s-‎a ‎întîmplat de s-au însoțit cu noi doi frați, și cu dînșii petrecînd împreună 15 ani ‎într-‎o casă, cuvînt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cîndva; ‎ci ‎în pace pînă acum viețuim și ne sfătuim cu un gînd, ca lăsînd pe soții cei ‎trupești, ‎să mergem în ceata sfinților feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am ‎putut să ‎înduplecăm pe bărbații noștri să ne lase, deși i-am rugat cu foarte multe ‎lacrimi. ‎Drept aceea, necîștigîndu-ne dorirea, am pus așezămînt între Dumnezeu și ‎între ‎noi, ca nici un fel de cuvînt deșert să nu zicem deloc pînă la moartea noastră”.‎

Acestea auzind Sfîntul Macarie, a zis: „ Cu adevărat, nici fecioare, nici ‎femei ‎măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărîrea cea bună o caută ‎Dumnezeu, ‎primind-o ca pe însăși fapta și după alegere, trimite fiecăruia pe Sfîntul ‎Duh, care ‎lucrează și îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mîntuiască”.‎

Viețile Sfinților, V, 19.01, (ed. cit., p. 363).‎

Vedeți că cele ce se împreunau se întristau până la lacrimi de aceasta și, prin această suferință și dorință de a câștiga fecioria, au zdrobit plăcerea trupească și au luat cununa curăției, ajungând chiar și la fecioria limbii (închinarea ei numai lui Dumnezeu), lucru cu anevoie de dobândit, cu atât mai mult pentru femei?

Iac 1:26 De se pare cuiva între voi că este binecredincios, și nu își înfrânează limba sa, ci își înșală inima sa, acestuia în zadarnică este bunacredință. 27 Bunacredință cea curată și nespurcată înaintea lui Dumnezeu și Tatălui aceasta este: a cerceta pre cei sărmani și pre văduve întru necazurile lor, și a se păzi pre sine nespurcat de către lume. […]

Iac 3:2 Că multe greșim toți. De nu greșește cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârșit, puternic a’și înfrâna și tot trupul. 3 Că iată, și cailor frâiele în guri le punem, ca să se supue ei nouă; și tot trupul lor îl întoarcem. 4 Iată și corăbiile, mari fiind și de iuți vânturi împingându-se, se întorc de prea mică cârmă, încotro voește pornirea cârmaciului. 5 Așa și limba mic mădular este și mari se laudă. Iată, puțin foc și cât de mare materie aprinde! 6 Și limba este foc, lumea nedreptăței, așa limba este așezată întru mădulările noastre, care spurcă tot trupul și aprinde roata firii; și se aprinde de gheena. 7 Că toată firea și a hiarelor și a păsărilor, și a celor ce se târăsc, și a peștilor, se domolește, și s’a domolit de firea omenească. 8 Iar limba nimeni din oameni nu poate să o domolească; neînfrânată răutate, plină de otravă aducătoare de moarte. 9 Cu dânsa binecuvântăm pre Dumnezeu și Tatăl; și cu dânsa blestemăm pre oameni, cari sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. 10 Dintru aceeași gură iese binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, acestea așa să fie. 11 Au doară izvorul dintru aceiași vană izvorăște dulce și amar? 12 Au doară poate, frații mei, smochinul să facă măsline? Sau vița viei, smochine? Așa nici un izvor poate a face apă sărată și dulce. 13 Cine este înțelept și bineștiutor între voi? Să’și arate din vieața cea bună faptele sale întru blândețele înțelepciunei. [nu să fie bici al lui Dumnezeu – n.n.] 14 Iar de aveți râvnire amară și prigonire întru inimile voastre, nu vă lăudați, nici mințiți împotriva adevărului. 15 Nu este înțelepciunea aceasta de sus pogorându-se, ci este pământească, sufletească, drăcească. [înțelepciunea care minte împotriva poruncilor, dogmelor și credinței Ortodoxe, este așadar pământească, sufletească și drăcească, iar nu duhovnicească, chiar dacă a propovăduit-o Părintele Arsenie Boca – n.n.] 16 Pentru că unde este râvnire și prigonire, acolo este neașezare și tot lucrul rău. 17 Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi făcătoare de pace, blândă, plecată, plină de milă și de roduri bune, fără de judecată, și nefățarnică. 18 Iar roadă dreptății cu pace se seamănă celor ce fac pace.

Dar și Sfinții contemporani, spun același lucru:

Sfântul PAISIE AGHIORITUL

‎4. – Părinte, citeam mai demult, că dragostea este un lucru bun și cu cât face cineva mai ‎des, cu atât este mai bine; căci cei care nu fac, dobândesc probleme psihologice; căci ‎atunci când cineva este tânăr trebuie să facă de două-trei ori pe zi, pentru ca apoi la ‎bătrânețe să poată face o singură dată.‎

‎- Ce sunt acestea, bre fiule? Cine le spune? Măi, măi! A venit aici un medic străin, care ‎merge la conferințe mondiale și spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru organism. ‎Sămânța este foarte întăritoare. «Tinerii care au multe legături, și pe unii ca aceștia îi ‎cunoaștem ușor, îmi spuse, dacă își rup vreun os nu se vindecă ușor pentru că nu au ‎măduvă, deoarece aceasta s-a făcut ca apa». Când vin tineri aici la mine, eu îi cunosc. ‎Ochii lor devin ca… (și mi-a arătat cum), memoria le slăbește mult și ajung mai rău decât ‎bătrânii. Vezi că li se strică și mintea? Este ca și brânza, să spunem, care se face ca iaurtul, ‎apoi ca laptele acru, după aceea ca laptele, și dacă stăruiesc așa, ajunge ca apa.‎

‎- Această dorință trupească, Părinte, este o dorință firească, care izvorăște din trup, ‎precum foamea, setea sau este patimă? Excesul ei este vătămător (precum de exemplu nu ‎mâncarea ci lăcomia este rea)? Această dorință în sine este rea? Au avut-o și protopărinții ‎noștri în rai?‎

‎- Este PATIMĂ! Ce altceva să fie? PATIMĂ… Izvorăște din cugetarea trupească a ‎omului. [de aici se vede ce fel de cugetare avea Părintele Arsenie Boca de a izvorât astfel de idei – n.n.] Dacă cineva este om duhovnicesc nu are astfel de dorințe. Nu din neputință, nu ‎că nu ar putea pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruiește pofta.‎

Toți oamenii au cugetare trupească. Iar aceasta se moștenește de la părinți. Vezi, dacă ‎vreun copilaș s-a născut din părinți trupești, încă copil fiind, el are astfel de dorințe. Aceasta ‎însă nu este nimic. Se vindecă. Pofta este fragedă ca și urzica, încă nu s-a „înăsprit ca să ‎devină spin, și se vindecă repede cu un duhovnic bun, care să aibă însă discernământ și să ‎înțeleagă ce se întâmplă, pentru că la început toate răsadurile au numai două frunzulițe.‎ [Părintele Arsenie Boca iar a călcat strâmb cu mintea trupească. El decreta că duhovnicii buni, care salvează România, sunt doar cei care își însușesc de urgență antropologia desfrânată a sfinției sale. Adică cei care recomandă căsătoriților ca nu cumva să se abțină de la împreunare, ca să nu se îmbolnăvească și dacă este primejdios a face copii, chiar să folosească metoda contraceptivă a calendarului, numai cu nici un chip să nu se lase de relațiile sexuale. Atunci văduvele și fecioarele ce trebuie să facă, după Părintele Arsenie Boca și ucenicii obedienți ai sfinției sale? – n.n.]

Toți oamenii, unul mai mult, altul mai puțin, au cugetare trupească. Unul este 30%, să ‎spunem, duhovnicesc, altul 40, altul 60, iar cel mai mult care l-am întâlnit era 75%. Numai ‎Ioachim și Ana au fost cu desăvârșire oameni duhovnicești și după rugăciune s-a născut cea ‎mai nepătimașă creatură, adică Maica Domnului. Aceasta am trăit-o, când eram la Sinai.‎

‎- în vedenie, Părinte?‎

‎- … (a tăcut).‎

‎- Adică Ioachim și Ana au devenit cu totul desăvârșiți prin nevoință sau așa au fost de la ‎început?‎

‎- Gândul îmi spune că așa au fost de la început… Omul fără mâncare sau fără apă moare. ‎însă fără cele trupești nu pățește nimic, ci numai se chinuiește sufletește. Altfel este chinuit și ‎de alte patimi: mânia, egoismul, slava deșartă, prefăcătoria. După cununie omului îi sunt ‎iertate cele trupești numai pentru nașterea de fii, sau din iconomie.‎^[34]

PĂRINTELE CLEOPA ILIE, [care și numai pentru această învățătură, ar putea fi dat ca model de sfințenie Ortodoxă – n.n.]

CUM S-AR FI ÎNMULȚIT NEAMUL OMENESC ȘI CE SOARTĂ AR FI AVUT ‎DACĂ NU GREȘEA ADAM ÎN RAI? ‎

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ” scopul de mai înainte al lui ‎Dumnezeu a fost să nu ne naștem prin legătura nunții, din stricăciune ” . Dar ‎călcarea poruncii a făcut ca oamenii să se înmulțească prin nuntă, întrucât Adam ‎a nesocotit legea dată de Dumnezeu. Deci, toți cei ce se nasc din Adam ” se ‎zămislesc întru fărădelegi ” , căzând sub osânda protopărintelui. Aceasta o spune ‎proorocul David zicând : ” în păcate m-a nascut maica mea ” . Deci Eva, maica ‎noastră, a tuturor, a născut în păcat, adică din plăcere. De aceea, și noi cazând ‎sub osânda maicii noastre Eva, zicem că ne naștem în pacate ( Filocalia, vol. II, ‎pag. 210 ) .‎

‎ Unii Sfinți Părinți afirmă că, dacă Adam nu ar fi greșit, neamul omenesc ‎s-ar fi înmulțit prin cuvânt. În această privință spune Sfântul Vasile cel Mare : ” Ce ‎zici, omule ? Este oare vreun lucru cu neputință la Dumnezeu ? Oare Dumnezeu, ‎Care înmulțește neamul multor feluri de păsări fără împreunare, nu putea face ‎acest lucru și cu neamul omenesc ?… ” ( Exaimeron, Cuvântul 8 ) ^[35]

(8)                                                  Ce scria despre aceasta Pseudo-Boca

Chiar autorul (să-i spunem pseudo-Boca) cărții apocrife numite „Pravila Albă” publicată sub numele Părintelui Arsenie Boca, propovăduiește reținerea în căsătorie de la relația trupească. Din păcate, această carte este dezavuată chiar de Părintele Arsenie Boca, pe un bilețel autograf, publicat în „Cărarea împărăției”, poate tocmai pentru această învățătură despre curăția în familie și pentru cuvintele de întoarcere la Sfânta Tradiție, fiindcă și înfrânarea de la relația trupească și Sfânta Predanie sunt atât de disprețuite și atacate de Părintele Arsenie Boca, pe față și în ascuns, prin cuvânt direct, prin scris, prin pictură și prin exemplul negativ personal (atât prin viețuirea cu Maica Zamfira în aceeași casă, cât și prin propovăduirea prin toate mijloacele a ecumenismului și uniatismului).

Dacă, însă, aceste rânduri le-ar fi scris chiar pictorul de la Drăgănescu (pe vremea când era ucenic al Părintelui ‎Profesor Dumitru Stăniloae și nu se lua după propriile păreri false izvorâte din știința cu ‎nume mincinos și cugetarea atât de evident de trupească a preacuvioșiei sale), dar mai apoi, s-ar fi dezis și de sine însuși (nu numai de Sfinții Părinți), avem iar de a face cu un episod acut de arătare simptomatică specifică bolii cronice numită „fenomenul Prislop”: permanenta contradicție cu Sfânta Predanie și cu sine însuși. Acesta este un cameleonism specific sfinției sale, pentru a atrage la sine admirația tuturor, indiferent de convingerile politice și religioase (doar cu condiția să „nu fie dezertori” și să îl adore, primind ca în politică și masonerie, chiar pe cei ce la arătare au păreri opuse, dar au un scop comun: interesul personal).

Dacă, însă, nu a fost vorba de cameleonism ci de schimbarea radicală a propriei convingeri, avem de a face cu altă boală veche, numită sindromul Eva. Nu putem să nu remarcăm amestecul „voluptoasei” Maici Zamfira, care tocmai când Părintele Arsenie Boca începuse să predice și să scrie Cărarea Împărăției, a apărut în viața sfinției sale, „luându-l de la toți și de la toate”, cum ne spunea Părintele Arsenie Papacioc.‎ Lucrul pe care nu am reușit să îl aflăm este dacă Julieta Constantinescu a fost cauza sau consecința unei astfel de mentalități. De ce din acel moment a început Părintele Arsenie Boca să susțină cu atâta vehemență necesitatea stringentă a unei dese îndulciri trupești prin împreunare, ca o condiție fără de care femeia nu poate fi sănătoasă? Și de aici sfinția sa a început să dogmatisească cu autoritatea specifică îngâmfării în minciună a păcatului desfrânării intraconjugale, dându-i mască de sfințenie regulamentară, denaturându-i înțelesul în duh de „jertfă” (am spune noi idolească sau drăcească) a bărbatului. Preacuvioșia sa atacă și pervertește, în felul acesta, conștiința creștinului, care în loc să se mai lupte spre a nu pofti nici cu ochii trupul femeiesc și fie un apărător echilibrat al poruncilor lui Dumnezeu și un întăritor (cu delicatețe) în înfrânare al femeii sale mai slabe, este complexat și paralizat duhovnicește, ca să se simtă obligat să fie donator de sămânță soției, pentru a nu se îmbolnăvi. Dar păcatul acesta al Părintelui Arsenie Boca, de propovăduire a unui păcat ca fiind virtute, sau a unei minciuni ca fiind adevărul, pentru a-și amăgi conștiința, este chiar păcat împotriva Sfântului Duh, care vatămă pe mulți:

Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt?

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt:

a – încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu, ceea ce face ca omul să păcătuiască necontenit cu gândul, că Dumnezeu îl va ierta pentru că este bun:

b – Deznădăjduirea de îndurarea lui Dumnezeu, ceea ce face pe păcătos să nu se mai îndrepte, de teamă că Dumnezeu nu-l va ierta;

c – împotrivirea la adevărul învederat, care se face de păcătos pentru ca să poată continua să păcătuiască;

d – Lepădarea de credința ortodoxă;

e – Pizmuirea aproapelui pentru harul ce a primit de la Dumnezeu;

f – Neînvățarea din răutate a celor neștiutori despre lucrurile credinței.^[36]

Și prin aceasta lucrarea sfinției sale este foarte apropiată de a ereticilor:

Păcatele împotriva Duhului Sfânt, care nu pot fi iertate nici în veacul de acum, nici în cel viitor, sunt acestea trei:

1       – Când cel păcătos, descurajându-se de mântuirea lui, nu se

mai îndreaptă și moare în păcate.

2       – Când cineva, având încredere prea mare în bunătatea lui

Dumnezeu, continuă să păcătuiască până în clipa când îi vine sfârșitul și-1 găsește nepregătit.

3       – Când cineva se împotrivește adevărului învederat, cu voință și știință, cum sunt ereticii, adică sectanții, și mor așa.^[37]

‎

Mat 12:32 Și oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie.

CĂDEREA ÎNTRE TÂLHARI

‎ este căderea firii omenești din Rai în lumea aceasta. Este „căderea de ‎la desăvârșire…, ‎căci, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om ‎străvezie și arătată asemănarea lui cu ‎dobitoacele necuvântătoare, ‎deoarece trebuia, după ce a acoperit strălucirea minții, ca ‎firea ‎oamenilor să fie chinuită, pe dreptate, de însușirile dobitocești… ‎până ce omul își va veni ‎întru conștiința de sine și la simțirea măreției ‎sale de făptură rațională” (Sf. Maxim ‎Mărturisitorul; Scoliile – ‎Răspunsuri către Talasie, Răspuns la Întrebarea 1).‎

Astfel, o însușire prin care omul se aseamănă dobitoacelor este ‎înmulțirea. Chipul ‎cunoscut al nașterii trupurilor a venit omului tocmai ‎din pricina căderii în neascultare, ‎căci ar fi fost cu putință și un alt chip ‎de înmulțire, nepătimaș și nepăcătos. Când însă a ‎păcătuit, Adam urma ‎să moară și să se stingă omul din zidire. Dumnezeu văzând însă ‎peste ‎veacurile toate, că mulți au să se întoarcă din dobitocie, l-a osândit ‎pe calea nașterii ‎trupești, care constă din pătimire [poftă] și păcat – ‎păcatul avându-și porneala în poftă, iar ‎pofta fiind dată pentru acest ‎scop de naștere [aici este o greșeală a lui pseudo-Boca, pe care nu a susținut-o cu nici un chip Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul: pofta aparține firii și ce este firesc nu este păcătos, ci doar poate fi folosit împotriva firii, nerațional, adică pentru despărțirea de Dumnezeu – n.n.] (Sf. Maxim Mărturisitorul; Scoliile – ‎Răspunsuri către ‎Talasie, Răspuns la Întrebarea 21).

Astfel, ca într-o lege de pedeapsă ‎dată ‎firii, firea și voința au fost legate într-o înlănțuire rea [nicidecum. Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul ne arată că sunt două lucruri diferite. Unul este păcatul firii, adică stricăciunea ei, numit și păcatul strămoșesc, și altul este păcatul voirii, singurul prin care ne despărțim de Dumnezeu, fiind păcatul personal, pentru care suntem vinovați și care ne aduce nefericirea veșnică. Ele nu au fost legate între ele de Dumnezeu, căci atunci El ar fi fost vinovat, ci noi le-am legat, dorind păcatul personal și accentuând stricăciunea firii, prin aceasta. Iar Domnul nostru Iisus Hristos le-a dezlegat, vindecând stricăciunea firii prin înviere și întărind voința omului ca să nu mai păcătuiască, prin botez. Prima vindecare dăruindu-o tuturor, la învierea de obște, căci tuturor le dăruiește trup nestricăcios și existență veșnică, iar a doua a dăruit-o cui o vrea prin botezul cristelniței și cel al lacrimilor, dacă se cade după cel dintâi (pentru că această vindecare a voinței, ca să fie reală ține și de voința omului, și, pentru a o aduce la iubirea adevărată, nu trebuie desființată libertatea, capodopera lui Dumnezeu). După cum vedem nici pseudo-Boca nu este prea departe de răstălmăcirile și neînțelesurile Părintelui Arsenie Boca – n.n.] căci cu cât se ‎silea firea să ‎dăinuiască în viața aceasta, prin naștere, cu atât se ‎strângea pe sine mai mult în lanțul legii ‎păcatului, sporindu-se și ‎moartea. [firea nu se poate sili. Alegerea este a persoanelor ce poartă firea – n.n.] I s-a dat deci omului, ca pedeapsă, să se lupte cu moartea, ‎de ‎care se atinsese cu voia sa.‎ [Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul spune că durerea, a cărui consecință ultimă este moartea a fost dată ca antidot, nu ca pedeapsă. Avem la pseudo-Boca de a face cu aceeași concepție apuseană despre un Dumnezeu mânios – n.n.]

Dorul după Dumnezeu s-a întors în pofta pătimașă după trup. Mintea, ‎întorcându-se de la ‎vederea lui Dumnezeu, a căzut în hățișul simțurilor, ‎care se lipesc de plăcere ca de bine și ‎fug de durere ca de rău. Iar ‎plăcerea este momeala cu care “hoțul” amăgea pe om să se ‎pogoare din ‎Ierusalim la Ierihon.‎

Pe drumul acestei pogorâri, toate începătoriile și stăpâniile cele din ‎văzduhuri, ca un ‎puhoi, se sileau să intre, pe întrecute, în partea ‎pătimitoare a firii (adică în poftă și în ‎iuțime) și să le povârnească ‎contra firii (Col.2, 15). Voința l-a împins pe om ca să vrea ‎numai ispita ‎vicleanului (plăcerea) și să ocolească povara nașterii de fii (ca pe o ‎durere), ‎căci a fost pândit omul și în latura minții și a liberei voințe. ‎Mintea, care odinioară avea și ‎vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e ‎‎„templu al idolilor, având, în loc de un singur ‎Dumnezeu, multe chipuri ‎ale patimilor necurate” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 9 ‎după ‎răspunsul la întrebarea 55). Mintea, nemaidepănând în sine ‎vederea lui Dumnezeu, ‎stăpânitorul lumii acesteia [satana] a încâlcit-o ‎în înfățișările celor supuse simțurilor. Ea ‎fiind o putere arzătoare, ca ‎una ce avea să sălășluiască pe Dumnezeu într-însa, care este și ‎El tot foc, ‎acum „născocește și aprinde plăcerile trupului, ea însăși fiind reținută ‎astfel în ‎legătură pătimașă cu simțurile” (Sf. Maxim Mărturisitorul, ‎Scolia 18 după răspunsul la ‎întrebarea 58). Și, iată așa, legea păcatului ‎‎(care este plăcerea simțurilor și pentru care s-a ‎hotărât moartea ‎trupului) s-a furișat în sfatul minții și de atunci mintea dă trupului ‎numai ‎sfaturi contra firii sau sfatul fărădelegii.‎

‎„Foc de ocară este legea trupului, iar îmboldirea spre deprinderea ‎patimilor este lumina ‎lui și pară de ocară este arderea cu care lucrează ‎patimile. Sau, pe scurt: focul de ocară este ‎păcatul; lumina de ocară – ‎deprinderea păcatului, iar flacăra – lucrarea păcatului. Prin ‎urmare, nu ‎se cade minții să se încălzească la focul acesta, nici să se lumineze cu ‎lumina ‎aceasta, nici să ardă în această flacără. Căci ceea ce pentru ‎simțuri este lumină și plăcere, ‎pentru minte este adânc de întuneric” (Sf. ‎Maxim Mărturisitorul, Scolia 20 după răspunsul la ‎întrebarea 54).‎

Iar viața curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:‎

‎1. Binecuvântată este numai rodirea de copii. Iar tot ce-i în afară de ‎rostul acesta, în ‎privința trupească, este desfrânare și păcat și să nu se ‎mai facă;‎ [deci, nici împreunarea trupească pentru o donație de sămânță dată femeii, care nici măcar nu aduce hormoni pentru a o ține sănătoasă, cum susține Părintele Arsenie Boca. Ba, mai mult, metoda calendarului poate fi folosită, în acest caz, doar pentru a afla când să ne împreunăm tocmai ca să facem copii… numai că nu trebuie să uităm de faptul că împreunarea, după Sfinții Părinți, este și pentru cazul evitării desfrânării, deci trebuie să ținem cont și de slăbiciunea soțului, după cum vedem în pilda celor două femei pe care le-a admirat Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul – n.n.]

‎2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între ‎posturi, însă numai ‎dacă soții amândoi sunt învoiți la rostul rodirii de ‎copii;‎

‎3. Vremi oprite sunt acestea:‎

1. a) Cele patru posturi mari;‎
2. b) Cele trei zile de post pe săptămână (miercuri și vineri, iar luni ‎numai dacă este voință);‎
3. c) Sărbătorile și zilele asupra sărbătorilor [inclusiv duminica – ziua ‎Domnului și sâmbăta];‎
4. d) Vremea necurăției;‎
5. e) Vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soți;‎ [este evident și de aici că împreunarea trupească nu aduce sănătate, fiindcă altfel ar fi spus ca mai ales în vreme de boală să se împreuneze oamenii – n.n.]
6. f) Vremile de tulburări și războaie precum și oarecare vreme după ‎acestea, pentru cei ce au ‎luat parte la ele;‎
7. g) Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum ‎și vremea alăptării.‎

‎4. Cei ce se dovedesc neroditori, să se înțeleagă la petrecerea ‎frățească, evitând păcatul;‎ [deci, în nici un caz să nu caute a se folosi de metoda calendarului – n.n.]

‎5. De la încetarea semnelor femeii, încetează și datoria căsătoriei, a ‎chemării de copii.‎

‎6. Urmând așa, nu se mai întâmplă:‎

1. a) Crime de avort;‎
2. b) Blestemăția ferelii;‎ [și a prezervativului și a metodei calendarului – n.n.]
3. c) Fărădelegea desfrânării;‎
4. d) Și alte spurcăciuni.‎

Iată cu ce rânduială să fie soții de un înțeles.‎^[38]

Ei, vedeți? Stilul este direct și are amprenta oarecum brutală, specifică Părintelui Arsenie Boca, dar conținutul se apropie (cu mici excepții, caracteristice și ele preacuvioșiei sale, datorită slabei sale înțelegeri a Sfinților Părinți) de Sfânta Tradiție.

***

Din cele scrise mai sus se vede că înfrânarea este superioară împreunării și cei ‎cununați sunt chemați la aceeași, dar mai după măsura neputinței poftei trupului, necredinței și slavei deșarte, însă sunt datori să aibă lucrare lăuntrică de luptă împotriva plăcerii și împotriva cârtirii în suferințe, pentru a putea slăvi drept pe Dumnezeu.

Pe de altă ‎parte suferința din trup vine mai ales din plăcerea împreunării.

Dar castitatea în căsătorie și fecioria sunt sfat, iar ‎nu poruncă, în sensul că cei doi trebuie să-și măsoare neputința și să se meargă ‎după cel mai neputincios.

Însă mintea e bine să fie la Domnul și în momentul ‎unirii trupești, ca cei care au femei să fie ca și cum nu ar avea, măcar în minte, dacă ‎nu se poate și cu trupul, prin luarea minții de la plăcere la rugăciune, în timpul ‎acela. Așa se transmite, cu încetul, dorința de curăție atât inimii rugătorului cât ‎și inimii soțului care nu se roagă ci se îndulcește cutremurându-se de senzațiile puternice trupești, care sorb atât de mult mintea în trup încât împreunarea trupească este numită de Clement Alexandrinul „mica epilepsie”.

Dar trebuie atenție și înfrânare și de la dorința de înfrânare, ca nu ‎cumva să intre o tensiune între dorințele celor doi și să apară certuri sau ‎neîmpliniri. Trebuie multă milă și îngăduință, cu foarte multă delicatețe, tandrețe duhovnicească și ‎dragoste‎.

1Co 7: 26 Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de față: ‎Bine este pentru om să fie așa. ‎‎27 Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de ‎femeie? Nu căuta femeie. ‎‎28 Dacă însă te vei însura, n-ai greșit. Ci fecioara, de se va ‎mărita, n-a greșit. Numai că unii ca aceștia vor avea suferință în trupul lor. ‎Eu însă vă cruț pe voi. ‎‎29 Și aceasta v-o spun, fraților: Că vremea s-a scurtat de acum, ‎așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea. ‎‎30 Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca ‎și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; ‎‎31 Și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi ‎deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. ‎‎32 Dar eu vreau ca voi să fiți fără de grijă. Cel necăsătorit se ‎îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. ‎‎33 Cel ce s-a căsătorit se îngrijește de cele ale lumii, cum să placă ‎femeii. ‎‎34 Și este împărțire: și femeia nemăritată și fecioara poartă de grijă ‎de cele ale Domnului, ca să fie sfântă și cu trupul și cu duhul. Iar cea care s-a ‎măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. ‎‎35 Și aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o ‎cursă, ci spre bunul chip și alipirea de Domnul, fără clintire.

(9)                                                  Părintele Arsenie Boca se împotrivea Sfintei Predanii, propovăduind învățături desfrânate hinduse

(a)                                                                 Tantra Yoga

Părintele Arsenie Boca propovăduia învățături asemănătoare cu Tantra Yoga

Oficialul Părinte Arsenie Boca (prezent în Cărarea Împărăției, în Cuvinte vii și Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur), după cum vom vedea, predică plăcerea ca sursă de sănătate și mântuire. Unii, poate ar crede, că a fost înșelat, săracul, fără să vrea, datorită puținelor elemente științifice studiate și a ajuns la o astfel de cugetare semeață și îndreptată în taină împotriva Sfintei Predanii, deși se credea mare misionar Ortodox. Dar și în acest caz, a pune accent mai mult pe știință decât pe Sfinții Părinți (ca și cum ei ar avea vreo dată de expirare, sau Sfântul Duh dă învățături valabile până la o vreme și trebuie corectat după cum ne spune știința) este o abatere de la învățătura Apostolică și îi descoperă găunoasa formare duhovnicească, plecată de la niște principii moderne, dar putrede, dăunătoare minții și stricătoare firii:‎

 

1Ti 6:20 O, Timotei, păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile ‎deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase,‎ 21 Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință. Harul fie cu tine! Amin.‎

Nu ar trebui să ne mirăm de aceasta și nici să-l judecăm, este greu de înțeles lucrul acesta azi când lumea privește toate prin ochii lui Freud. Despre aceasta ne-a avertizat chiar Mântuitorul.‎

 

Mat 19:10 Ucenicii I-au zis: Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să ‎se însoare.‎ 11 Iar El le-a zis: Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat.‎ 12 Că sunt fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe ‎care oamenii i-au făcut fameni, și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înșiși, pentru ‎împărăția cerurilor. Cine poate înțelege să înțeleagă.‎

Pe atunci se înțelegea cu greu fecioria, dar aveau nuntă cumpătată, nu pentru plăcere. ‎Astăzi nici aceasta nu se mai înțelege, ci oamenii de știință, substituind pe Sfinții Părinți ‎inventează tot felul de studii care sugerează că suntem obligați să ne facem plăcerea sexuală ‎cât mai des, și în timpul sarcinii, și al alăptării, dacă se poate chiar și bolnavi de SIDA, sau pe patul de moarte, mințind că nu se întâmplă nimic rău. ‎

Nu-l judecăm, dar înțelegem că un astfel de om nu poate fi model de sfințenie, că nu poate fi canonizat Ortodox, dacă nu pricepe și chiar se împotrivește Sfintei Predanii.

Totuși din această învățătură a sfinției sale transpare destul de limpede (pentru cei ce nu au prejudecăți), că a crezut mai mult cărților hinduse pe care le-a citit cu atâta pasiune de la Mircea Eliade (și nu numai lor ci și altora), decât Filocaliei primită cu atâta dragoste de la Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, și s-a făcut (poate fără să își dea seama) propovăduitor al Tantrei Yoga:

 

Aveam problema voinței în ‎stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, ‎studiind mistica comparată a diferitelor religii ‎superioare, ca să văd prin proprie ‎experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții ‎sufletești și biologice. Mă ‎interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, ‎și asupra ‎instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experi‎ența ‎mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate ‎întinde și peste ‎instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la ‎aceste adânciri și studiile ce le ‎făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, ‎trimis de Universitatea din București, pentru ‎studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi ‎parveneau pe această cale.‎

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. ‎^[39]

 

Să studiezi și/sau să practici Tantra Yoga în vederea obținerii călugăriei este ceva fabulos.

Nu ne vine să credem așa ceva, nici măcar la un așa amăgit ca Părintele Arsenie Boca. Însă, din păcate, sunt unele indicii:

• exterioare (de la foștii lui colegi. Fiindcă cel ce a trecut de bariera Sfinților Părinți și practica de curiozitate un fel de vrăjitorie, cum este Hatha Yoga, lăudându-se pe față cu ea față de colegi, cine l-ar fi oprit în ascuns – fiindcă este mai rușinoasă – să practice și Tantra Yoga?);
• propriile mărturii, expuse mai sus;
• și, ce este mai grav, chiar învățăturile sfinției sale, atât cele scrise, cât și cele pictate (nudurile contorsionate și dizgrațioase zemuind a viață trupească, cu totul diferite de Sfintele Icoane atât de ascetice și interiorizate), după cum am văzut și vom mai vedea, erau fie inspirate (prin lecturile păguboase) de acolo, fie insuflate (prin vedeniile amăgitoare) de aceeași arhiconi ce au învățat pe oameni calea yoga.

Așa cum vom vedea, Mircea Eliade, marele propovăduitor al hinduismului în literatură, filozofie și istoria religiilor, îndemna, printre altele și la Tantra Yoga, diluând semnificația ei obscenă (ce avariază atât de grav firea prezentând cea mai gravă sugere a minții în pofta trupului ca fiind îndumnezeirea cea mai de vârf), printr-o prezentare sublimată, rafinat intelectuală, dar și perversă. Și aceasta este cu atât mai evidentă proporțional cu toată străduința demonică (prezentă în Tantra Yoga) de a păstra actul sexual nedus până la capăt în emisia seminală, pentru a-l lungi. Ba chiar sugerând (prin răstălmăciri șerpuitoare ale argumentelor pentru a amăgi conștiința celor ce încă nu s-au predat cu totul întunericului poftei neraționale), că aceasta este sănătatea și îndumnezeirea omului.

În realitate, după cum ne putem da seama în lumina învățăturilor Sfinților Părinți, aceasta este exact îndrăcirea firii, prin alegerea persoanei robită de înșelare. După manifestările descrise de cei ce se laudă cu acele stări, ele sunt exact pregustarea iadului (care este o dorință veșnică de plăceri absurde la care este imposibil de ajuns: Luc 16:24 Și el strigând, a zis: părinte Avraame, miluiește-mă și trimite pre Lazăr, să’și întingă vârful degetului lui în apă și să’mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta.) răstălmăcit ca fericire. În ele chinul orb, durerea și răcnetul se amestecă mascate de o lungire a unei plăceri nefinalizate tocmai pentru a se lungi robia minții în slujba unei simțiri senzuale puternice (însoțită de mai cumplita cădere prin părerea și plăcerea de sine că se ating performanțe dumnezeiești în trup). Aceasta este o lucrare extrem de violent posesivă și jefuitoare pentru minte, care se face prin mângâierea silită împotriva firii a mădularelor de ocară și prin convulsiuni și opriri nefirești a reacțiilor fiziologice, ducând (pe lângă stricarea minții și instalarea de puteri și posesii demonice), și la grave vătămări corporale, datorită forțării vasculare, nervoase și a exploziilor endocrine.

Este reproducerea unei perversiuni descoperită cu multă mâhnire de Sfinții Părinți, dar parcă mult mai intensă:

Am văzut pe unii căzând fără voie și am văzut pe unii voind să cadă cu voia, dar neputând. Și i-am socotit pe aceștia mai răi decît pe cei ce cad în fiecare zi, ca pe unii ce deși nu pot, totuși doresc împuțiciunea. .^[40] Ce ar fi spus Sfântul Ioan Scărarul despre cei care nu vor să simtă plăcerea împuțită, tocmai ca să o simtă mai intens, și astfel se ajungă sfinți? Ce cuvânt ar fi putut să le cuprindă gradul de răutate? Să tăcem și să îi plângem fraților, căci oricând putem ajunge ca ei…

Nu este de mirare această prezentare a unei stări de iad, ca fiind fericirea (iluminarea lumina falsă și neagră a patimilor, extincția sau nirvana, ba chiar unirea și, mai mult, prefacerea Atmanului – persoana – în Brahman – impersonalul ridicat la rang de dumnezeu suprem. În focul acelei stări întunecate de plăcere trupească – care parcă nu se mai sfârșește – omul uită de sine și se nimicește în ce are el mai de preț: persoana, chipul lui Dumnezeu, devenind un cutremur de senzații amorfe, ca un zeu hindus ce emite sunete și unde spurcate).

Aceasta este asemănarea cu Lucifer, căruia i se nălucește în flacăra adâncului că se află în roua slavei sale:

Și acum cine este strămoș al preaînrăutățiților acestora? Este osândirea, fiindcă slujitorii Luceafărului prind pe om în cursele poftirii părerii și nălucirii. Că omul, nălucindu-se, cade în cursa mândriei și se stăpânește și se trage înăuntru, în mistuitorul osândirii. Precum și Luceafărul s-a nălucit și s-a mândrit și a căzut în mistuitorul iadului, și se arde în flacăra adâncului, și se nălucește că este în roua slavei lui, și se ne-voiește să arunce și pe om întru adâncul osândirii. […] Și fiindcă oamenii sunt pătimași se robesc de pofta a nouă patimi și aceasta poftire este nălucitorul scaun al Luceafărului care se nălucește că are cele nouă cete ale puterilor, și se socotește neputinciosul ca este tare, și așa a intrat în șarpe și a îndemnat cu neputința lui pe strămoși și le zicea: «Gustați și vedeți, că nu cu moarte veți muri, ci veți trăi și veți fi ca niște dumnezei!» Și amăgindu-se, au mâncat și s-au dezgolit de dumnezeiescul Dar. Și acum cine poate sa zică: «Eu sunt îmbrăcat și tu ești gol!»? Iată ca amândoi sunteți goi și nu vă vedeți, adică nu vă cunoașteți, și pe altul îl judecați că este gol.

Pentru aceasta, a judeca și a osândi, mai mult decât toate patimile, leproșează pe om și îl face vinovat înaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce nu judecă, nu greșește la Dumnezeu, precum scrie: Nu judecați, ca sa nu fiți judecați; nu osândiți, ca să nu fiți osândiți! Fiindcă toți oamenii deopotrivă sunt pătimași și vinovați gustării. Că precum nu este cu putință sa se nască pruncul fără întinăciune de sânge, așa nu este cu putință și omului să fie fără de greșeală.”^[41]

Deci, pe cât urâm această patimă, în aceeași măsură să ne ferim a-l osândi pe pătimaș, fie că este yoghinul înrăit, fie că este Părintele amăgit.

***

Acum să vedem de ce numim printre preocupările teoretice și practice ale sfinției sale nu numai Hatha Yoga, (despre care avem mărturie clară că a practicat-o Părintele Arsenie Boca, chiar de la un coleg de cameră de la Facultatea de Teologie), ci și Tantra Yoga.

Deoarece sfinția sa are în comun cu ea, printre altele, și următoarele idei eretice:

• împreunarea trupească ar aduce sănătate și
• că voința și conștiința „se poate întinde peste instincte și reflexe”, în mod autonom prin bizuirea pe „experiența personală”.

Ortodoxia ne învață, însă, că nu trebuie să se întindă voința și conștiința peste ele, ci să le respingă prin luptă. Iar aceasta nu se poate face prin preocupare mistică ecumenistă și amărâta de experiență proprie amăgită (bazată pe sine și păreri culese de ici-colo), ci numai cu ajutorul harului Sfântului Duh, prin chemarea cu multă smerenie a numelui lui Iisus, și Sfânta ascultare:

28. Precum nu e cu putință să se vadă marea Roșie pe cer în mijlocul stelelor și precum nu poate omul să umble pe pământ fără să respire aerul acesta, așa nu e cu putință să ne curățim inima noastră de gânduri pătimașe și să izgonim pe vrășmașii spirituali din ea, fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos.^[42]

Cel ce voiește să-și biruiască trupul, sau să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărâma Domnul casa trupului și nu va zidi casa sufletului (Ps. 126, 1), în zadar postește și priveghează cel ce voiește să o dărâme (să o slăbească n.tr.).

 Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale, cunoscând neputința ta, și vei lua darul (harisma n.tr.) neprihănirii pe nesimțite. […]

Curăția (castitatea) este apropierea desăvârșită de Dumnezeu și asemănarea cu El, pe cît e cu putință oamenilor. Maică a dulceții este pământul și umezeala; iar maică a curăției este liniștirea însoțită de ascultare.

Nepătimirea trupului câștigată din liniștire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu rămîne neclintită. Dar cea care se naște din ascultare, este pretutindeni cercată și neclătinată^[43]

Tantra Yoga (mai jos) și Părintele Arsenie Boca (mai sus) ne învață, însă, cu totul invers:

Tantra

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sri Yantra. Yantrele sunt considerate obiecte specifice practicilor tantrice

Tantra(Sanscrită: तन्त्र, „țesătură, urzeală „; astfel „principiu, sistem, doctrină, teorie” de la rădăcina verbală tan „a se răspândi, a se propaga”, și sufixul tra „instrument”[1]) este una din metodele de dezvoltare spirituală și cunoaștere dezvoltate pe teritoriul indian. Prin urmare, la modul esential tantra inseamna extinderea continua a constiintei cu ajutorul constientei care este instrumentul. [exact ce vrea să ne învețe și Părintele Arsenie Boca – n.n.] Aceasta extindere constienta a constiintei individuale nu se poate realiza decat dupa constientizarea constiintei de sine, adica dupa primirea iluminarii spirituale. Tantra se consideră înrudită cu taoismul chinezesc. Este una din cele mai străvechi căi spirituale indiene, conform lui Mircea Eliade fiind anterioară Vedelor.[2]

Cunoscută în occident și sub denumirea de tantrism , Tantra este numele dat de erudiți unei forme a hinduismului care ia amploare în India medievală începând cu secolul V[3], și care a ajuns să influențeze toate formele de expresie religioasă indiene într-un grad mai mare sau mai mic. Tantra este considerată astazi de anumiți exegeti sinteza hinduismului și totodată cea mai nouă și mai completă forma de manifestare, o veritabilă renaștere a acestuia(Shankaranarayanan:”marea Sadhana Shastra”, „știință de sinteză”.[4]

Cel mai vechi text care folosește cuvantul tantra se află chiar în Rig Veda(X.71.9).[5] Cuvântul “tantrika” este folosit de practicanți tantrei în shivaism, dar practicanții budhiști ai Tantrei nu folosesc acest cuvânt pentru a se autodenumi.[6]

Semnificația istorică a tantrei constă în faptul că a influențat toate religiile mari din India care existau la începutul perioadei medievală(500-1200 en): astfel toate denominațiunile hinduse, shivaism, shaktism și vishnuism, precum și budhismul și jainimsul, toate au dezvoltat corpusuri foarte mari, bine documentate, de practici și doctrine asemănătoare. Chiar și islamul în India a fost influențat de Tantra.[7] Ideile și practicile tantrice s-au răspandit mult în afara Indiei, în Tibet, Nepal, China, Japonia, Cambogia, Vietnam și Indonezia.[8][9] Astăzi putem să regăsim cea mai puternică influență tantrică în budhismul tibetan și în multe forme de hinduism ca și în mișcarea internațională a posturilor de yoga și în cele mai multe forme ale spiritualității alternative americane cunoscute sub denumirea generică New Age.

Definit pentru prima dată ca un stil îmbunățit tehnic al practicii spirituale, Tantra nu are o singură doctrină specifică; dezvoltând mai degrabă învățăturile specifice diferitelor religii care au adoptat metodele tantrice [deci, și din punct de vedere al ecumenismului hindus, se aseamănă cu Părintele Arsenie Boca – n.n.] .

„Tantrismul nu este o religie nouă, așa cum a fost buddhismul, de exemplu, ci mai degrabă o etapă importantă în evoluția fiecăreia dintre aceste religii (dat fiind că există un tantrism buddhist, un altul hinduist, și chiar urmele unui tantrism jainist). Mai precis ar trebui sa vorbim despre o pluralitate de școli și de curente tantrice în interiorul fiecărei religii.” din Mircea Eliade, Tehnici de Yoga. [sursa sigură a Părintelui Arsenie Boca – n.n.] [10]^{[44] [45]}

Maithuna

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Maithuna sau Mithuna este un termen sanscrit folosit în Tantra cel mai adesea tradus prin uniune sexuală ce are loc într-un context ritualic specific tantrei mâinii stângi-Vamamarga.Este cel mai important element al celor 5 Makara și reprezintă partea centrală a marelui ritual în Tantra, cunoscut sub nume cum ar fi Panchamakara, Panchatattva, sau Tattva Chakra.

Deși anumiți scriitori, denominațiuni și școli, cum ar fi Yogananda, consideră că este vorba de un act pur simbolic și mental, o privire asupra diferitelor variații(și traduceri) ale cuvântului maithuna arată în mod clar că se referă la un cuplu bărbat-femeie și uniunea acestora fizică, sexuală, fiind sinonim cu kriya nishpatti.[1]Așa cum nici spiritul sau materia singure nu sunt efective ci împreunarea lor duce la actul creației și apariția vieții, la fel și maithuna, care reprezintă unirea contrariilor, nu este efectivă decât atunci cand este consacrată. Cuplul devine în timpul unui astfel de act divin și cosmic: ea este Shakti sau Prakriti, energia primordială, el este Shiva sau Purusha, Spiritul.

„Cea de a doua etapă constă în transformarea Femeii-prakriti într-o încarnare a lui Shakti: partenera de rit devine o zieță, dupa cum și yoghinul trebuie să încarneze Zeul. Iconografia tantrică a cuplurilor divine (în tibetana:yab-yam, tată –mamă), a nenumăratelor “chipuri” de Buddha îmbrațisați de către o Sakti, [deci o femeie desfrânată cu nenumărați bărbați, ridicată la rang de zeiță. Ce spurcată este religia păgână! Și ce exemplu au păgânii pentru a se „sfinți”. Cu adevărat „sfințenia” lor, asemănarea cu zeii lor, modelul lor este stricăciunea, spurcăciunea, comuniunea cu Satan. Unde este nemurirea. Unde este libertatea. Unde este exemplul pe care îl putem lua în controlul voinței și conștiinței din religiile acestea căzute? –nn] constituie modelul exemplar de maithuna”.[2] din Mircea Eliade, Yoga – Nemurire și libertate [sursa sigură a Părintelui Arsenie Boca – n.n.] ^[46]

 

Scripturile avertizează că dacă transfigurarea spirituală nu apare, uniunea rămâne carnală și este un păcat. [deci, mai rău, sublimarea desfrâului ca fiind perfecțiune, control al voinței și conștiinței prin mentalitatea eretică și zeificare, citiți îndrăcire – n.n.] [3]

Deasemenea este posibil să se experimenteze o formă de maithuna și fără uniune fizică. Actul poate să aibă loc în alt plan, metafizic, fără ca penetrarea sexuală să aibă loc, în care transferul de enegie dintre shakti și shakta are loc doar la nivelul corpurilor lor subtile. Atunci când acest transfer de energie se produce, cuplul, întrupând zeița și zeul, și dizolvându-și egoul, experimentează realitatea ultimă și beatitudinea prin uniunea corpurilor subtile. [mângâiați fiind de draci, prin nălucire, atingere și imaginație, stimulându-se cu violență și slava deșartă, că ar fi mai subtili și deosebiți ca alții – n.n.]

 [oare nu cumva, din această idee demonică, cunoscută din lecturile din Mircea Eliade, din cărțile de Yoga pe care le avea sau din insuflarea demonică de pe urma vedeniilor, să își aibă rădăcinile rătăcirii locuirii împreună a Părintelui Arsenie Boca cu Maica Zamfira. Cu alte cuvinte din slava deșartă de mentalitate păgână că ar putea și așa să-și biruiască pornirile și să devină nepătimitori și Sfinți?

Dar iată ce spune Sfântul Cuvios Ioan Scărarul despre păcăleala că poți învinge patima curviei viețuind lângă femei (pentru o părută mântuire a lor de la patimi și sinucidere), și despre însămânțarea în simțire a unei false nepătimirii, de către viclenii draci:

Vulpea se preface că doarme; iar dracul se preface că e neprihănit. Dar cea dintâi, ca să înșele pasărea, iar cel din urmă, ca să piardă sufletul.

Să nu crezi trupului în toată viața ta. Și să nu-i dai îndrăzneală, pînă nu te vei întâlni cu Hristos⁴⁶⁶.

Nu îndrăzni să crezi că, înfrânându-te, nu vei cădea. Căci un oarecare, nemâncând nimic, a fost aruncat din cer⁴⁶⁷.^[47] […]

Am văzut pe unii căzând fără voie și am văzut pe unii voind să cadă cu voia, dar neputând. Și i-am socotit pe aceștia mai răi decît pe cei ce cad în fiecare zi, ca pe unii ce deși nu pot, totuși doresc împuțiciunea.

E de plâns cel ce cade ; dar mai de plâns e cel ce pricinuiește și căderea altuia. Pentru că el poartă povara ambelor căderi și a plăcerii (păcătoase n.tr.) celuilalt ⁴⁶⁹.^[48]

Nu voi să răstorni pe dracul curviei cu dovezi și cu cuvinte de împotrivire, pentru că acela are bune temeiuri, ca unul ce se luptă cu noi în chip firesc.

Cel ce voiește să-și biruiască trupul, sau să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărâma Domnul casa trupului și nu va zidi casa sufletului (Ps. 126, 1), în zadar postește și priveghează cel ce voiește să o dărâme (să o slăbească n.tr.).

Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale, cunoscând neputința ta, și vei lua darul (harisma n.tr.) neprihănirii pe nesimțite.

[…]

‎«Și dacă nu s-ar scurta zilele, nu s-ar mântui nici un suflet» 470^[49], ‎aflându-se îmbrăcat cu trupul acesta amestecat cu sânge și cu sucuri. Căci cum s-ar putea ? Pentru că tot ce e zidit, se dorește fără sațiu după ceea ce e înrudit cu sine : sângele după sânge, viermele după vierme, lutul după lut, deci și trupul după trup. Deci și noi, silitorii și poftitorii firii și ai împărăției lui Dumnezeu încercăm, prin anumite meșteșugiri, să înșelăm trupul care ne amăgește.

Fericiți sînt cei ce n-au trecut prin ispita războiului amintit. Să ne rugăm și noi să fim feriți pururea de o astfel de ispită. Căci cei ce s-au rostogolit în groapa pomenită au căzut departe de cei ce suie și coboară pe scara aceea, avînd nevoie pentru ridicarea din ea de multe sudori însoțite de foamea cea mai deplină. […]

Am luat seama la cei ispitiți și am văzut căderi mai grele ca altele. Cel ce are urechi de auzit să audă. E un obicei al demonului, ca mai ales față de cei ce se nevoiesc și și-au ales viața călugărească, să-și miște toată pornirea, sârguință, meșteșugirea, viclenia, și născocirea adeseori către cele protivnice, și nu către cele după fire și să-i războiască prin acestea pe ei. De aceea, viețuind la un loc cu o femeie și nefiind războiți deloc prin aceasta, s-au fericit pe ei înșiși, neștiind, nenorociții, că unde e pierzarea mai mare, acolo nu e trebuință de una mai mică.

Vai nouă, că ucigașii și ticăloșii s-au obișnuit să ne războiască și să ne robească din aceste două pricini în cele contrare firii, pentru că aflăm ușor materia căderii și pentru că primim o pedeapsă mai mare. Lucrul acesta îl cunoaște cel ce, domesticind mai înainte asini sălbateci, pe urmă e stăpânit și batjocorit în chip jalnic de înșiși asinii sălbateci; astfel cel ce mai înainte se hrănea cu pâinea cerească, s-a lipsit de orice bine. Dar ceea ce e mai minunat este că, și după pocăința lui, învățătorul nostru Antonie, suferind amarnic, a strigat: «Stâlp mare a căzut». Dar a ascuns înțeleptul felul căderii. Căci știa că există curvie trupească și fără alt trup. […]

Vrăjmașul omului, ocrotitorul curviei, spune acestuia că Dumnezeu e iubitor de oameni și dă iertarea pentru patima aceasta, ca una ce e naturală. Dar de vom lua seama la viclenia dracilor, vom vedea că după săvârșirea faptei, ei îl numesc Judecător drept și fără milă. La început au făcut așa, ca să ne îndemne la păcat; iar acum, ca să ne scufunde în deznădejde. Născându-se astfel întristarea și deznădejdea, nu ne putem plânge pe noi, sau ocărî, sau căi pentru păcat. Iar cînd aceasta se stinge, ne ia iarăși în primire tiranul cu motivul iubirii de oameni ⁴⁷³.

Pe cît este Domnul de nestricăcios și de netrupesc⁴⁷⁴, pe atâta Se bucură de neprihănirea și de nestricăciunea trupului nostru ⁴⁷⁵. Căci unii spun că de nimic nu se bucură dracii, așa de mult ca de urâtul miros al curviei. Deci nici de altă patimă, ca de această întinăciune a trupului.

Curăția (castitatea) este apropierea desăvârșită de Dumnezeu și asemănarea cu El, pe cît e cu putință oamenilor. Maică a dulceții este pământul și umezeala; iar maică a curăției este liniștirea însoțită de ascultare ⁴⁷⁶.

Nepătimirea trupului câștigată din liniștire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu rămîne neclintită. Dar cea care se naște din ascultare, este pretutindeni cercată și neclătinată^477[50]. […]

Oricine se va vedea pe sine copleșit de vreo patimă, să se înarmeze pe sine, înainte de toate, numai Împotriva ei. Și mai ales împotriva dușmanului dinăuntru. Căci dacă nu e nimicit acesta, nimic nu vom folosi din biruința asupra celorlalte. Iar după ce vom ucide pe acest egiptean, vom vedea și noi în rugul smereniei pe Dumnezeu ^480[51]. Ispitit fiind, am simțit pe lupul acesta pricinuind sufletului meu, în chip înșelător, o bucurie nerațională, lacrimi și mângâiere. Și am crezut ca un prunc că culeg rod și nu stricăciune.

 «Tot păcatul, pe care-1 va face omul, este în afara trupului, dar cel ce curvește, păcătuiește în trupul său» (I Cor. 6, 14). Aceasta o spune negreșit, pentru că prin scurgere întinează însăși ființa trupului, fapt care e cu neputință să se întâmple în alt păcat. Iar eu întreb de ce la orice alt păcat ne-am obișnuit să zicem numai că oamenii greșesc, dar cînd auzim că cineva a curvit, zicem, cu durere, că acesta a căzut⁴⁸¹.

Peștele fuge repede de undiță și sufletul iubitor de plăcere se depărtează de liniște^482[52].

Focul începe atunci cînd diavolul vrea să lege pe unii de alții cu o legătură urâtă, ca să încerce amândouă părțile.

De multe ori cei aplecați spre iubirea de plăcere par să fie cuprinși de compătimire, milostivi și cu inima ușor de străpuns. Dar cei ce se îngrijesc de curățenie, nu le au pe acestea astfel.

Un bărbat cunoscător mi-a pus o întrebare înfricoșătoare : «Care este, afară de omor și de tăgăduire, păcatul cel mai greu dintre toate ?», a zis el. Iar eu am spus că a cădea în erezie. «Și de ce, a zis acela, Biserica universală, primind pe eretici, după anatematizarea sinceră a ereziei lor, îi învrednicește de împărtășirea de Taine, dar pe cel ce a curvit, primindu-l după ce s-a mărturisit și a încetat să păcătuiască, canoanele apostolice poruncesc să-l țină departe de Prea Curatele Taine mai mulți ani ?» Și eu, înspăimîntîndu-mă de neputința de a răspunde, taina a rămas nedezlegată ^488[53].

Să cercetăm, să măsurăm și să observăm ce fel de plăcere ne vine în timpul cântării de psalmi de la dracul curviei, și ce fel, din cuvintele Duhului și din harul și puterea aflătoare în ele. […]

Socotesc că nu trebuie să se numească cineva nicicum sfânt, înainte de a preface în loc sfânt pământul acesta (trupul ?), dacă e cu putință să-l prefacă.

 […]

Am văzut pe unii ce s-au desfătat (cu mâncări), fără să fie războiți îndată. I-am văzut mâncând împreună cu femei și petrecând cu ele și neavând în acele clipe nici un gând rău. Și amăgindu-se, s-au încrezut în ei și n-au mai avut nici o grijă, socotind că au pace și siguranță în ei. Dar deodată au pătimit vătămarea în chilie. Care vătămare ? Cea care ne vine trupește și sufletește numai nouă, cînd ne aflăm singuri. Cel ce a fost încercat, știe aceasta. Dar cel ce n-a fost încercat, nu trebuie să știe ⁴⁸⁷.

In vremea aceea ajutor bun îi este sacul, cenușa, starea în picioare toată noaptea, mulțumirea cu pîine, limba arsă și cu măsură răcorită, așezarea în cosciuge și, înainte de toate, smerenia; și, dacă e cu putință, ajutorul unui părinte sau al unui frate sârguincios, bătrân cu cugetul ⁴⁸⁸.^[54] Căci ar fi minune să se poată mântui din ocean o corabie singură. Aceeași cădere pricinuiește unuia o osândă însutită față de cea săvârșită de altul: după felul (celui ce o săvârșește), după loc, după înaintare și după alte multe ⁴⁸⁹ […]

Dracii îl războiesc cumplit pe cel ce se liniștește (pe sihastru), ca, nefolosindu-se acesta cu nimic din pustie, să vină în lume. Dar pleacă de la noi care petrecem în lume, ca simțindu-ne nerăzboiți în ea, să rămânem cu cei din lume ⁴⁹³.

Unde sîntem războiți, acolo luptăm fără îndoială și noi, cu tărie, cu vrăjmașul. Căci cînd nu luptăm noi împotriva lui, ni se face și el prieten ⁴⁹⁴.^[55]

Petrecând pentru un timp în lume pentru vreo trebuință oarecare, sîntem acoperiți de mâna lui Dumnezeu, poate pentru rugăciunea părintelui nostru și ca să nu se hulească și Domnul prin noi. Dar uneori nu sîntem ispitiți și din pricina nesimțirii și a faptului că avem de mai înainte multă cercare și săturare din cele văzute, vorbite și făcute. Sau, poate dracii se depărtează și ne părăsesc pe noi de bună voie, făcînd să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine a noastră.

Ascultați și o altă meșteșugire și viclenie a acestui amăgitor, toți cei ce v-ați hotărât să vă deprindeți în neprihănire, și păziți-vă ! Mi-a istorisit careva dintre cei ce au suferit cercarea vicleniei, că de foarte multe ori dracul trupurilor se retrage cu desăvârșire, insuflând călugărului o evlavie la culme, ba poate punând în mișcare în el și izvor de lacrimi în timpul cît șade cu niște femei și vorbește cu ele, sfătuindu-l să le îndemne să gândească la moarte, la judecată, la neprihănire. Aceasta pentru ca, nenorocitele, câștigate prin cuvânt și prin prefăcuta evlavie, să alerge la lup, ca la păstor. Și apoi născându-se obișnuința și îndrăzneala, nenorocitul să sufere căderea.

Să fugim, ca să nu vedem, nici să auzim de fructul din care ni s-a poruncit să nu gustăm. Căci m-aș mira să ne socotim mai tari ca proorocul David. Acest lucru este cu neputință⁴⁹⁵.^[56] Atît de înaltă și de mare e lauda neprihănirii, că unii dintre părinți au îndrăznit să o numească nepătimire.

Spun unii că e cu neputință să se numească cineva curat (neprihănit) după gustarea păcatului. Dar eu spun : «E cu putință și ușor celui ce voiește să altoiască măslinul sălbatec cu cel bun» (Rom. 11, 22). Dacă i s-ar fi încredințat cheile cerului celui feciorelnic cu trupul (apostolului Ioan), poate ar fi dogmatizat bine cei amintiți înainte. Dar dacă nu, să-i rușineze pe ei cel ce avea soacră și s-a făcut neprihănit și poartă cheile împărăției (Petru).

Multe chipuri are șarpele trupurilor. Celor necercați le insuflă să facă numai încercarea și să înceteze apoi. Iar pe cei cercați îi stârnește ticălosul iarăși spre cercare prin amintire. Mulți din cei dintâi sînt nerăzboiți din necunoașterea răului; dar cei de al doilea suferă multe supărări și războaie, ca unii ce au trecut prin cercarea acestei urâciuni. Dar de multe ori se întâmplă și dimpotrivă. […]

Domnul cel bun arată multă purtare de grijă față de noi și prin aceea că înfrânează pe femeie cu frâul rușinii. Căci dacă ea s-ar năpusti spre bărbat, nu s-ar mântui nici un trup (aceasta să fie oare pricina că Părintele Arsenie Boca, sărmanul, nu a putut rezista răpirii de către Maica Zamfira? Sau a suferit o părăsire ca să se trezească din închipuirea de sine? – n.n.).^[57] – n.n.]

 

Această uniune sexuală mistică presupune întotdeauna continența sexuală.

„Să nu uităm că maithuna nu trebuie niciodată să se încheie cu o emisie seminală: boddhicitam notsrjet, sămânța nu trebuie emisă, repetă textele[4]. Altfel yoghinul cade sub legea Timpului și a Morții, ca orice desfrânat de rând (cf. Duha-kosha de Kanha, strofa 14;H.Y.pr., III,88; etc.)”[5] [iar dacă nu emite sămânța, se cheamă că e desfrânat de top, deși ajunge la idealul Părintelui Arsenie Boca care este „ acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste ‎instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă” – n.n.]

Panchatattva[modificare | modificare sursă]

Mithuna, India, perioda Gupta , sec.5 e.n., teracotă.

Tattva în Yoga sau mahabhuta în Ayurveda, sunt două cuvinte sanscrite ce se traduc prin „elemente” sau „realități”, panchatattva sau panchamahabhutas însemnând cele 5 elemente fundamentale considerate a sta la baza creației în diferite cosmologii: pământul, apa, focul, aerul și eterul.[6][în realitate materia este formată de 4 stihii (eterul este tot una cu focul), după numărul celor 4 Evanghelii și 4 piroane înfipte în Trupul lui Hristos:

Trebuie să se știe că sunt patru elemente: pământul, care este uscat și rece; apa, care este rece și umedă; aerul, care este umed și cald; focul, care este cald și uscat. […]

Unii au socotit că cerul înconjură universul în formă de cerc, că este în formă de sferă și ori din ce parte l-ai privi el este partea cea mai înaltă, iar partea de la mijloc a locului cuprins de el este partea cea mai de jos. Corpurile ușoare și fine au primit de la creator partea de deasupra; iar cele grele și care trag în jos, locul cel mai de jos, care este mijlocul. Elementul cel mai ușor și care tinde cel mai mult în sus este focul; acesta, spun ei, este așezat îndată după cer, și îl numesc eter. După el, mai jos, este aerul. Pământul și apa, însă, pentru că sunt mai grele și tind mai mult în jos, atârnă în partea cea mai de la mijloc^[58]. Hindușii fiind insuflați de demoni sunt înșelați și mincinoși– n.n.]

Cele 5 componente ale ritualui tantric au fost asociate cu aceste cinci elemente fundamentale [vor să facă să pară că ritualul tantric este firesc. În realitate este după numărul celor 5 simțuri, arătând că vrea să cucerească pe om „prin cele 5 ferestre prin care intră moartea”, după cum le numesc Sfinții Părinți, adică prin simțire – n.n.]

probabil și pentru a sugera importanța și plenitudinea acestui ritual al carui scop este și activarea și amplificarea acestor energii lăuntrice corespunzătoare elementelor. Fiecare astfel de element corespunde deasemenea primilor cinci centrii energetici, iar asocierea celor cinci componente ale ritualului cu cele cinci elemente nu este întâmplatoare, fiecare se consideră că activează la nivel subtil unul din elementele cu care este asociat, respectiv unul din cele cinci vayu [în realitate cele cinci năluciri pe care le induc dracii stimulând prin atingere cele cinci simțuri dând omului tot atâtea vaiuri! – n.n.] (curenți energetici sau energii asociate fiecărui centru energetic cu rol în funționarea corpului fizic) principale.[7]

Ritualul se mai numește și Panchamakara(cei 5 M), cele cinci componente începând cu litera M.

mudra (semințe prăjite) – corespunde elementului pământ

matsya (peștele) – corespunde elementului apă

mamsa (carnea) – corespunde focului

madya (vin) – corespunde elementului aer

maithuna (uniunea sexuală) – corespunde eterului [vedem cum se coboară din ce în ce mai mult în robia poftelor de la plăcerea de sine că ești mare postitor prin semințele prăjite, la plăcerea cea mai intensă a împreunării trupului, prin cei 5M mândrie, moleșeală, mânie, mahmureală, muieri – n.n.]

Deși în cultura occidentală consumul cărnii și vinului este ceva comun, în India componentele ritualului tantric au făcut ca acesta să fie considerat secret și destinat numai anumitor inițiați, vira, care să fie capabili să își controleze ființa chiar și în cele mai grele condiții. [adică banchet cu carne, vin și femei. Grele condiții ca să reziști… – n.n.]

Ritualul pune accentul și pe un alt aspect important al tantrei, latura ei alchimică.[8] Vira este cel care reușește să își controleze și stăpânească ființa consumând carnea (care se consideră că impurifică), bând vin sau băuturi alcoolice(care sunt interzise in sadhana) și implicându-se în fuziune erotică în care trebuie să evite pierderea sămânței (continență sexuală) [dar observați că nu se abține de la plăcerea fuziunii erotice, ci doar de la eliminarea ei, pentru a o lungi – n.n.] , etc. Prin acest control și prin puterea interioară și prin purificarea acestor componente în focul ritualului (puja – invocarea divinității, recitarea rugăciunilor, etc) [adică invocă pe dracii poftelor și îngâmfării, tot tacâmul – n.n.] toate aceste energii inferioare sunt transformate(transmutate, alchimizate) și în loc să fie motiv de perturbare și decădere, ele devin un suport energetic care întărește ființa. [cu puteri diavolești, de care este plin yoghinul și cel ce face ghicitorii și minuni prin hipnoza maselor – n.n.] [9]

Aceasta ne amintește de sămânță sădită în crăpătura unei roci și de principiul general tantric al transformării substanțelor otrăvitoare în energii vitale, „în vene și artere” [perversiuni mentale diavolești ca să îi facă să se otrăvească – n.n.] . Probabil că de aceea s-a afirmat că utilizarea rituală a băuturilor alcoolice în contextul panchatattva întinerește [citește îi face fără minte ca pe tineri – n.n.] pe cei bătrâni; mâncatul cărnii dezvoltă mintea [afumă mintea cum spun Sfinții Părinți, dându-i cugetare trupească – n.n.], amplificând energia și forța launtrică; și că mâncatul peștelui restabilește energiile creatoare [putând deveni ca un „pește”, pentru a mijloci împreunarea cu femeile la alții, cum fac gurușii – n.n.] .

Este clar acum că panchatattva reprezintă un ritual sacru rezervat vira-șilor, el netrebuind să fie popularizat sau practicat de către cei care sunt pashu (mai ales în privința sexualității și alcoolului) [pentru a face pe practicant să cadă la cea mai deplină pierzare: că este un ales – n.n.] . Acest lucru este valabil și pentru variantele buddhiste și hinduse ale acestui ritual.[10] Julius Evola, The Yoga of Power^[59]

În Orient – Maithuna[modificare | modificare sursă]

Templul Khajuraho, India

Practicile sexuale inițiatice sau ritualice au în Orient rădăcini foarte vechi, unii ceretători susținând ca vechiul cult al Zeiței și cultul simbolurilor falice sau ale yoniului(în fapt shiva-linga este un lingam în interiorul yoniului , reprezentând uniunea amoroasă) au origini prevedice, [în realitate ele au origini înainte de potop, de când fiii lui Set au încălcat ascultarea de Adam și de Set (care pentru strălucirea slavei ce o avea în urma răpirii în cer era numit Dumnezeu după har) și, nepăzindu-și ochii, s-au aprins de poftă față de fiicele lui Cain neținând cont că erau lipsite de evlavie, duceau o viață trupească și invocau demonii, împreunându-se nelegiuit cu ele. Ele au născut monștri (ca o învățătură rânduită de Dumnezeu pentru noi) că cei care au dreapta credință și sunt învățați de părinți virtuoși, dar cad în păcat, fac un rău mai mare decât cei care fiind educați păcătos lucrează la fel. Aceste învățături ale fiicelor lui Cain (numite fetele oamenilor), le-a transmis Ham mai departe și constituie, alături de învățăturile nelegiuite ale lui Nimrod, baza hinduismului, elenismului și întreg păgânismului, dezvoltate mai apoi de alte învățături directe demonice, constituind misteriile cultelor inițiatice:

Gen 6:2 Văzând fiii lui Dumnezeu pre fetele oamenilor că erau frumoase, ș-au luat lor femei din toate care au ales. 3 Și au zis Domnul Dumnezeu: nu va rămânea Duhul meu în oamenii aceștia în veac, pentrucă trupuri sunt și vor fi zilele lor o sută și douăzeci de ani. 4 Și erau uriași pre pământ în zilele acelea; și după aceia când intrau fiii lui Dumnezeu la fetele oamenilor și le nășteau lor, aceia erau uriași, din veci oameni numiți. 5 Iară văzând Domnul Dumnezeu că s-au înmulțit răutățile oamenilor pre pământ, și cum că fiecare cugetă în inima sa cu deadinsul la răutăți în toate zilele, 6 I-au părut rău lui Dumnezeu că au făcut pre om pre pământ, și s-au căit. 7 Și au zis Dumnezeu: pierde-voiu pre omul pre care l-am făcut de pre fața pământului, dela om până la dobitoc și dela cele ce se târăsc până la pasările cerului, pentru că-mi pare rău că i-am făcut pre ei. – n.n.]

 respectiv în culturile Mohenjo Darro și Harrapa . [4]

Maithuna, templul Lakshmana , Khajuraho, Madhya Pradesh, India.

Această teorie este susținută și de prezența unui corpus de texte erotice inițiatice mare, chiar și cele vulgare păstrând în China o amprentă inițiatică, spre deosebire de celelalte literaturi erotice, cum ar fi cele occidentale, romane, grecești sau medievale. Acest tip de texte în India este reunit sub sintagma Kamashastra și conține anumite tratate despre erotism deasemena unice, cum ar fi Kama Sutra. Aceasta literatură erotică inițiatică este susținută de răspândirea acestei viziuni în artă și cultură, cum ar fi în India aceste temple uriașe împodobite cu nenumărate statui ce abordează această temă a sexualității sacre:Khajuraho, Konark dar și altele.[5] În ciuda acestei aparente dezinhibiții sexuale, societatea hindusă tradițională a ultimelor secole este chiar mai puritană decât cea creștină occidentală. [probabil în privința emisiei seminale, în rest făcând un desfrâu religios și aducând jertfe organelor genitale, ridicate la rang de altare. E adevărat că și creștinismul occidental ajunge la o perversiune mai mare, sublimându-și desfrâul la plăcerea de sine cu amăgirea că slujește fecioriei în numele lui Hristos. Părintele Arsenie Boca le unește pe amândouă aceste curente, atât în viața sa, cât și în învățăturile sfinției sale, atât scrise, cât și pictate – n.n.]

Despărțite doar de culmile Himalayei,cele două mari culturi, India și China, au schimburi și influențe culturale și religioase ușor de observat, și în acest sens, despre legătura dintre tantrism și taoism, Eliade [sursa sigură a Părintelui Arsenie Boca – n.n.] spune:

„Se poate decela, în practicile sexuale daoiste, o anumită influență indiană, în special aceea a tantrismului de <<mâna stangă>>, care elaborase o metodă yogină de a obține oprirea atât a respirației, cât și a emisiei seminale. Ca și în tantrism, terminologia sexuală daoistă se referă atât la operații mentale, cât și la experiențe mistice, deopotrivă.”[6]

Tantrism[modificare | modificare sursă]

Una din cele mai cunoscute sculpturi erotice ce aparține complexului de la Khajuraho, Madhya Pradesh, India integrat în patrimoniului mondial UNESCO

Așa cum în creștinism există cele două căi prin care se consideră că se poate obține mântuirea,[7] cea monastică și cea familială, la fel Tantra spune că există două căi prin care se poate obține moksha sau eliberarea finală. Calea mâinii stângi (Vamachara), ce implică sexualitatea, și calea mâinii drepte(Dakshinachara), cea a abstinenței(brahmacharya). [pe cât de departe este viața în familie Ortodoxă (în care domnește înfrânarea, fiind o călătorie plină de jertfă și dragoste duhovnicească între parteneri, spre obținerea lină a fecioriei) de calea mâinii stângi, cu mult mai departe este monahală (prin lucrarea fecioriei minții care este smerita cugetare în adevăr) de calea abstinenței hinduse, în creștinism nedorindu-se eliberarea finală sau moksha, ci asemănarea cu Tatăl (fecioria duhovnicească) sau mântuirea.

Astfel, în Vamachara, maithuna este actul sexual propriuzis, ritualic , adus ca ofrandă(consacrat), fiind o componentă a ritualului numit Panchatattva (ritualul celor cinci elemente). Practic acest fel de ofrandă (Puja) nu diferă de celelalte feluri de puja decât prin introducerea maithuna (uniunii sexuale), care este adusă ca ofrandă alături de celelalte elemente. În acest sens am putea spune că celelalte elemente au mai degrabă rolul de a sugera transformarea actului sexual în sine în ofrandă, prin asociere, altfel, aducerea hranei ca ofrandă este un element comun tuturor religiilor.

Mai ales tantrismul mâinii stângi[8] este o cale destul de controversată în raport cu hinduismul ortodox, și pentru că implică uneori invocarea unor divinități al căror cult este mai puțin răspândit – putem vorbi fie de tantrizarea anumitor divinități ale panteonului hindus (cum ar fi Kali, Ganesha, etc), fie de promovarea anumitor forme specifice ale acestor divinități (cum ar fi Sadhashiva pentru Shiva) – și implicarea inițiatului în ritualuri uneori în totală opoziție cu prescripțiile cultului religios clasic hindus, cum ar fi meditația în cimitire sau terenuri de incinerare [de unde apare și necrofilia – n.n.], permisiunea de a te angaja în acțiuni și activități prohibite sau considerate a fi păcate în tradiția ortodoxă, cum ar fi adulterul, consumul de carne într-o societate declarat vegetariană, orgii sexuale, și chiar și altele și mai „scandaloase” după cum și Mircea Eliade [ sursa sigură a Părintelui Arsenie Boca – n.n.] arată:

Calea pe care o propovăduiește tantrismul este, cel puțin în aparenta, o „cale ușoară”. Unul din primele tratate buddhiste, Guhyasamaja Tantra, afirmă hotărât că: „nimeni nu reușește să dobîndească perfecțiunea prin operații grele și plictisitoare; dar perfecțiunea poate fi dobândită cu ușurință prin satisfacerea tuturor dorințelor(ed Bhatacharyya, Gaekwad’s Oriental Series, vol 53, Baroda, 1931, p. 27. Același text precizează că excesul, desfrâul sunt permise(de exemplu să mănânci orice fel de carne, inclusiv carnea de om, p.26 etc.), că tantricul poate ucide orice animal, că poate minți, poate fura, poate comite adulter etc. (p.120).[9] [de aici se înțelege și de ce a obținut fără efort, doar în 66 de zile cât s-a ocupat de aceasta la Sfântul Munte Părintele Arsenie Boca inițierea în puterile demonice, evitând calea grea și plictisitoare (pentru sfinția sa) a ascultării și ostenelii cu multe sudori a luptei împotriva iubirii de sine și interesului personal – n.n.] ^[60]

Explicația filozofică a unui astfel de comportament ține de identitatea contrariilor care sunt dizolvate fie în substratul cosmologic care este considerat a fi Vidul [vedeți ce frumos se dau pe față stările obținute în timpul împreunării ca fiind VID care absoarbe mintea și nimicește cât mai mult din persoană? – n.n.] (Sunya), fie în sursa unică supremă, Brahman sau Dumnezeu. [vedeți că această stare cumplită de îngropare a chipului în noroiul simțirii este numită dumnezeul hindus, și la ea se ajunge prin depersonalizare? – n.n.] [10] [11]

Totuși această cale tantrică nu este prescrisă tuturor ci doar anumitor ființe care au înclinație pentru ea, numite vira.[12] Pentru ceilalți și în afara ritualului, textele vedice interzic cu strictețe și consumarea vinului și uniunea sexuală mai des decât odată pe lună. [și atunci cum pot fi comparați chiar numai din punct de vedere trupește cu monahismul, care implică din start votul fecioriei? – n.n.] [13]

În Vamachara, continența sexuală este o componentă fudnamentală, intrinsecă ritualului, după cum toate tratatele de specialitate arată. În fapt continența sexuală ia locul brahmachariei sau abstinenței din calea mâinii drepte sau din tradiția ortodoxă. Tocmai de aceea în calea mâinii stângi este o considerată o regulă foarte importantă reprezentând, tehnic și fiziologic, esența acestei căi ce implică sexualitatea.

Importanța acestei reguli ține se pare și de anumite implicații fiziologice ale pierderii sau păstrarii sămânței. Aceste aspecte fiziologice sunt subliniate în toate formele de continență sexuală, și occidentale și orientale, tantrice sau taoiste. Inițiatul se străduiește să obțină continența sexuală, păstrarea sămânței, transmutarea și sublimarea ei, pentru a obține o sănătate de fier, viață lungă, vitalitate si virilitate, charisma și chiar siddhisuri(puteri psihice sau paranormale). [vedeți că mândria că ar face cine știe ce performanță, apărută în urma forțării trupului supraexcitat ca să nu emită sămânța, duce pe om la deschiderea simțurilor, intrarea în lumea necurată nevăzută și căpătarea de puteri diavolești prin asemănarea cu ei, căci și ei deși participă cu multă plăcere la necurățiile oamenilor, hrănindu-se din ele, dar totuși nu emit sămânță? – n.n.] [14] [15]

Yoghinul care își ține sămânța învinge moartea. [care yoghin n-a murit cu trupul, și încă de viu cu sufletul? – n.n.] Așa cum eliminarea lui bindu duce la moarte, tot astfel reținerea lui duce la viață. Hatha-Yoga-Pradipika 3:85 [16]^[61]

 

Vedem, așadar, că nu orice control al voinței este duhovnicesc, deși Părintele Arsenie Boca o căuta cu orice preț, indiferent de religia care i-o oferea:

Aveam problema voinței în ‎stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica ‎comparată a diferitelor religii ‎superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera ‎voinței în domeniul vieții ‎sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă ‎cărțile asupra actelor reflexe, ‎și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și ‎controlul conștiinței. Experiența ‎mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste ‎instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau ‎la aceste adânciri și studiile ce le ‎făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de ‎Universitatea din București, pentru ‎studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista ‎de filosofic din București, și-mi ‎parveneau pe această cale.‎^[62]

 

Chiar dacă Părintele Arsenie Boca nu a practicat Tantra Yoga, ci doar Hatha Yoga, după cum mărturisesc chiar admiratorii sfinției sale, aceasta nu-l face neatins de mentalitatea desfrânată păgână, asemenea lui Origen, cel ce a mascat elenismul și l-a introdus în creștinism (de aici și credința lor comună în preexistența sufletului). Întreg hinduismul și toată yoga, care este ritualul lăuntric al lui de îndulcire senzuală sau inteligibilă de sine (echivalentul demonic inversat al pocăinței și rugăciunii lui Iisus), are ca esență plăcerea de sine (sublimată sufletească sau nesublimată trupească). Aceasta produce o răpire tâlhărească a minții în senzațiile trupului și imaginație, schimbându-i preocupările și lucrarea de la întărirea persoanei prin libertatea cunoașterii jertfelnice și stăpânirii firii, la o depersonalizare forțată prin cultivarea tehnică a absorbției ei. Iar acest jaf înarmat se manifestă și exprimă cel mai pregnant prin plăcerea sexuală (care este simbolul, expresia și sentimentul sublimat prezent chiar în slava deșartă sau „malahia sufletească” sau „curvia sufletească în sine însuși” prin admirația de sine):

 

Al 2-lea sector îl reprezintă anumite aspecte ale altor tehnici din punctul nostru de vedere oarecum indiferente; pt. că în alte spații teo-cosmice generale se folosește o formulă ontologică de multe ori diferită. Putem integra formula aceea ontologică fără dificultate într-o viziune creștină. Dar, pentru practica curentă e probabil mai puțin productiv, așa încât nu cred că are pt. un creștin obișnuit neapărat un scop direct să stea de exemplu în poziția cocostârcului. [iar deosebirea între creștin obișnuit și unul inițiat – n.n.] Îți asigură însă un control nervos desăvârșit. [ce control nervos poate fi, când te asemeni cu un dobitoc? Iar controlul voinței în locul umilinței. – n.n.] Pe de altă parte e neutră cumva, pt. că în poziția aceasta a cocostârcului poți foarte bine să spui din adâncul inimii „Doamne Iisuse…” [părinții de la Optina recomandă să nu te gândești la durerea picioarelor, nici măcar pentru poziția normală de a sta în picioare, în locul de a te strădui cu toate puterile nerisipite a fi atent ca mintea să nu se împrăștie de la Domnul Hristos. Ne gândim ce ar fi spus de poziția ridicolă, care forțează trupul, absorbind cu putere mintea prin durerea de spate și articulații și prin înțepenire? De aceea Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, făcând o sinteză din Sfinții Părinți recomandă o altă poziție, care reunește o suferință delicată a inimii, echilibrată, doar cât să ajute mintea să fie luată de la împrăștierile simțirii și imaginației, dar care nu o transportă la împrăștierea simțirii amorțirii picioarelor. Iar poziția trupului, după Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov transmite o stare și sufletului. De aceea în rugăciunea lui Iisus luăm o poziție oarecum circulară, ca să imprimăm minții o mișcare circulară, iar nu o poziție de cocostârc, ca să avem minte ca o găină, pardon cocostârc:

Cum se întoarce mintea în inimă

Acum îți voi spune, Stăpâne al meu, cum se cuvine să-ți păzești mintea – adică [îți voi spune] lucrarea minții – și inima ta. îți este cunoscut faptul că întreaga lucrare a ființei tale este în mod firesc atrasă către ea însăși, către puterea ei lucrătoare, către care se întoarce, cu care se unește și în care se odihnește. De aceea și Prea Sfinția ta, deoarece ți-ai eliberat lucrarea minții — care lucrează prin creier, după cum mai înainte am arătat – de toate lucrurile cele dinafară, lumești, prin păzirea organelor simțurilor și a imaginației tale – despre care am discutat puțin mai înainte -, normal este ca acum să o întorci spre ființa și puterea ei [spre ea însăși]. Și iar zic: se cade a-ți întoarce mintea ta în inima ta, care este unealtă a ființei și a puterii minții – după cum iarăși mai sus s-a zis – și a privi [cu ochii] cei gândiți omul cel lăuntric. Această întoarcere a minții se obișnuiește să se facă la noii începători – după cum învață dumnezeieștii Părinți trezvitori – prin plecarea capului spre partea stângă și prin rezemarea bărbii asupra pieptului.^[63]

 – n.n.]

Eficient devine în momentul în care sunt anumite mantre sugerate, respectiv anumite texte care preluate fără diferențiere dintr-un spațiu teo-cosmic diferit, te introduc în lumea ideatică a spațiului teo-cosmic respectiv, și atunci aici există într-adevăr o problemă mare. N-am voie de exemplu, să mă apuc să rostesc un Hare Krishna pt. că mă introduc în cu totul alt univers ideatic și de credință; în schimb nimeni nu mă împiedică să rostesc rugăciunea inimii. [ba chiar poziția, după cum s-a dovedit din Sfinții Părinți, mai sus, te duce la a rosti rugăciunea piciorului. Ce dăunător a vorbi la oameni despre un subiect când nu ai nici cunoștințe din Sfinții Părinți, nici experiența practică. – n.n.]

O primă concluzie: folosirea unor tehnici ascetice trebuie făcută cu discernământ în așa fel încât să fie subordonată integral existenței duhovnicești creștine și, în particular, creștine ortodoxe. Face cineva aceasta? Atunci se găsește pe drumul cel bun. În căminul facultății prin 1928 era student Părintele Teodor Bodogae, părintele Arsenie Boca și cu tatăl meu^[64]. Și erau colegi de dormitor. Și Arsenie stătea ore în șir în fața unei oglinzi și se uita între ochi; și l-au întrebat „ce faci acolo?” „Păi, zice, uite fac exerciții de concentrare” Păi, de unde, cum? Avea o carte de hatha-yoga. Învăța o tehnică de acolo. I-a fost păgubitoare?

Cred că nu. I-a fost într-un fel păgubitoare pentru că ajunsese să poarte în anii din urmă ochelari de soare inclusiv datorită faptului că avea o privire grea, când se uita spre tine aveai senzația că te răscolește până în adânc. [ce contradicție. Nu i-a fost păgubitoare, ba ia fost. Noi am adăuga că a fost mult păgubitoare, deschizându-i simțurile și apetitul pentru vedeniile demonice de care a fost robit toată viața – n.n.] Era și necruțător în anumite privințe, dar avea o delicatețe sufletească [un delicat… necruțător. Un bici al lui Dumnezeu cu cârlige de sfâșiat carnea sufletului, împodobite cu… danteluțe – n.n.] și n-avea nevoie neapărat de privirea lui grea ca să știe tot ce-ai făcut și ce n-ai făcut de-a lungul vieții. Avea capacitatea asta. [primise capacitatea extrasenzorială și inițierea în puteri paranormale prin Yoga, desăvârșită în mod pervers la Sfântul Munte. Ce interesant cum ucenicii care îl admiră și îl laudă îi dezvăluie căderile prezentate ca sfințenie, mai mult ca cei care îl combat. Mat 11:15 Cela ce are urechi de auzit, să auză. – n.n.]

Aceasta este o primă percepție a acestor tehnici ascetice.^[65]

 

În prim-plan, zeul Rama si fratele său Laxman aduc jertfa zeilor, în fața lor se află „Jertfelnicul” împodobit cu flori: este de fapt reprezentarea lui Lingam si Yoni, care întruchipează organele genitale masculin si feminin si care simbolizează împreună puterea creatoare. Ca în majoritatea religiilor idolatre, adorarea falusului ocupă si în hinduism un loc aparte.‎

Marele zeu Shiva este reprezentat aici împreună cu soția sa Paravati. în planul apropiat al imaginii, împodobit cu ‎flori si având încolăcit în jurul său un șarpe, se află „jertfelnicul” -Lingam si Yoni. El simbolizează organele sexuale ‎masculin si feminin ale zeului Shiva si, respectiv, ale zeiței Paravati. Așadar, în spate sunt reprezentate prototipurile ‎‎(zeii), iar în fată simbolurile lor (Lingam-Yoni), care se află expuse în toate templele hinduse. Deasupra acestora își ‎lasă credincioșii ofrandele în timpul venerării. De altfel, ele se găsesc de vânzare si în comerț ^[66]

Aceasta. este amagirea de sine ! Aceasta este inselare ! Ea a luat fiinta din pareri ‎mincinoase; parerile ‎mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu ‎pricina. In aceasta carte traieste si din ‎aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, ‎care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava ‎minciunii, otrava indulcita cu ‎mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii. Cartea ii ‎poarta pe ‎cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de ‎aceea si ‎starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea ‎pocaintei, care nu au fost ‎preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au ‎luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai ‎Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa ‎legea duhovniceasca. Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si ‎nervilor, ii atata – si de ‎aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te ‎indulcesti ‎fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a ‎dulcetii ‎si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. ‎Adulmecandu-si dezmatul in ‎forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de ‎atata betie, de desfatarea capatata fara de osteneala, ‎fara lepadare de sine, fara pocainta, fara ‎rastignirea trupului cu patimile si poftele” ( 1 Galat.5, 24), prin ‎lingusirea starii de cadere. ‎Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocesti in ‎patul unei ‎iubiri si mai nelegiuite, care domneste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare ‎persoana, ‎apartinand, dupa starea ei pamanteasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare ‎Bisericii Ortodoxe, s-a rostit ‎in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de ‎catre aceasta persoana: „Il iubea pe Dumnezeu ‎cu patima; se gandea numai la Dumnezeu; Il ‎vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si „Urmarea”, ‎care este o a doua ‎Evanghelie. Aceasta sentință exaltatată a fost rostita in limba franceza, atat de potrivita ‎pentru ‎scena: „ele aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que ‎Dieu; elle ne lisait que ‎‎1’Evangile et 1’Imitation qui est un second Evangile”.‎

‎In aceste cuvinte a fost infatisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si ‎cinstitorii „Urmarii”. ‎Intocmai, în duhul său, cu aceasta fraza este sentinta vestitei scriitoare ‎frantuzoaice, dna de Sevigne, in legatura ‎cu vestitul poet francez, Racine cel batran. „Il ‎iubeste pe Dumnezeu – si-a ingaduit sa spuna d-na de Sevigne – asa ‎cum isi iubea mai inainte ‎amantele”. „Il aime Dieu, comme il amait ses maitresses”.‎^[67]

De aceea propovăduirea plăcerii împreunării trupești ca sursă de sănătate nu este numai a hinduismului, ci și a ereticilor apuseni mai subtilă (sub formă de dezmăț subțire al îndulcirii din slava deșartă, prin falsa evlavie benchetuită în casa de toleranță a duhurilor lepădate), de tip latin și uniat, dar și mai grosolană (sub forma trupească) a scientologilor „orgonomi”, care ca și Părintele Arsenie Boca, își întemeiază credința antropologică pe o răstălmăcire a științei:

Orgonomia

Autor: Camelia Airinei

Orgonomia

Orgonomia este stiinta – ramura a terapiei reichiene – care studiaza energia orgonica si relatia intre aceasta si starea de sanatate a fiintei umane. [am spune mai degrabă neștiința orgiilor – n.n.]

Energia orgonica a fost descoperita de psihanalistul Wilhelm Reich^[68] (contemporanul si, pana la un punct, colaboratorul lui Freud), in urma unor experimente si observatii indelungate. [vedeți, tot experiența personală, ca la Părintele Arsenie Boca. Acest psihanalist a fost și închis datorită dezmățurilor scandaloase, chiar și pentru desfrânații occidentali – n.n.] Este vorba despre acea energie vitala, organica, cosmica si primordiala, ce radiaza din tot ce este viu sau neviu. Aceasta energie este eliberata si in timpul orgasmului sexual si are puterea de a elibera fiinta umana de angoase, aducandu-i fericirea. [ce nefericiți trebuie să fie oamenii care nu au experiat niciodată adevărata fericire (care este unirea minții cu viața sa, adică înțelepciunea veșniciei), ci o confundă cu plăcerile trupești (adică mult întunecata sfâșiere ce o suferă omul când slujește simțirea). Săracii… – n.n.]

Eliberarea energiei sexuale readuce echilibrul in organism. [noi am spune, după Sfânta Scriptură că eliberarea de energia sexuală readuce vindecarea (și deci echilibrul) în fire – n.n.] Din diverse motive, energia orgonica este reprimata sau nu se descarca in totalitate la multe persoane, ceea ce produce fenomene patologice in plan fizic si psihic (nevroze). [aici este o contradicție cu Tantra (și dracii se ceartă între ei) care zice că, pentru a fi sănătos, trebuie să nu descarci în totalitate prin orgasm energia orgonică (citește încărcarea demonică prin plăcerea senzuală). De ce capătă nevroze oamenii lumii trupești, care vor să se împreuneze cu femei și nu pot? Ne răspunde Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului:

Iac 4:1 De unde vin războaiele și de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? 2 Poftiți și nu aveți; ucideți și pizmuiți și nu puteți dobândi ce doriți; vă sfătuiți și vă războiți, și nu aveți, pentru că nu cereți. 3 Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri. 4 Preadesfrânaților! Nu știți, oare, că prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu.

Dar mai este și o altă pricină, despre care ne învață Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

Cum să sfătuiască duhovnicul pe desfrânați, adulteri, sodomiteni, pe împreunătorii cu dobitoace și pe cei ce fac malahie

De vei mărturisi desfrânați, sau adulteri, sau sodomiteni, sau pe cei ce se împreunează cu dobitoacele, sau din cei ce fac malahie (onanie) trebuie, duhovnice, nu numai să mustri pe toți aceștia, arătându-le lor că, din cauza patimilor trupești, pierd bunătatea părții celei cuvântătoare a sufletului și se aseamănă cu dobitoacele cele necuvântătoare; ci să-i faci, pe fiecare dintre ei, să-și urască păcatul, să le arăți cât de vătămătoare de suflet este curvia, preacurvia, sodomia, zacerea cu dobitoacele și malahia.

Cine curvește vatămă și strică trupul său, îl supune la multe și nevindecate boli. Pentru aceasta Apostolul Pavel a spus: ״Cel ce curvește in trupul său greșește ” (1 Corinteni 6, 10). Deci dacă cel ce face acest păcat, este vrăjmaș sufletului său „Iar cel ce iubește nedreptatea, urăște sufletul său” (Psalm 10, 5), adică cel ce curvește este vrăjmaș și trupului său. Cel ce curvește pierde fecioria, care este o vistierie fără de preț și care, dacă se va pierde odată, nu este chip ca să se mai dobândească vreodată. Atât de mult întunecă mintea omului curvia, încât slăbește voința, mai mult decât oricare alt păcat, nu lasă pe ticălosul lui săvârșitor să se întoarcă spre Dumnezeu și să se pocăiască: „Nu vor da sfaturile lor, ca să se întoarcă către Dumnezeu, căci duh de curvie este întru dânșii” (Osie 5, 4).

Pentru aceasta cu dreptate a zis dumnezeiescul Isidor acest înfricoșător cuvânt: ״Ca neamul omenesc este supus diavolului mai mult prin înverșunarea trupului decât prin alt păcat.” Curvia este atât de urâtă lui Dumnezeu, încât numai pentru ea a adus în lume potopul din care n-au scăpat decât opt oameni, și care L-a silit să spună că S-a căit pentru că a făcut pe om. […]

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

C a n o n u l 8

Cel ce a făcut malahie, se canonisește patruzeci de zile cu mâncare uscată (adică cu pâine și apă) petrecând și făcând in fiecare zi o sută de metanii.

Însemnare

Malahia este atât de urâtă lui Dumnezeu, încât pentru dânsa a omorât pe Onan, fiul Iudei (care a fost fiu al lui Iacov), pentru că el a fost cel dintâi care a arătat această răutate pe pământ, și de la care s-a și numit malahia ״onanie”. ״Și ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu, rău se arată (zice Scriptura la Facere 38, 10) și l-a omorât pe el” (adică pe Onan).

Socotesc unii dascăli că Dumnezeu atât de mult a urât pe acei mândri filosofi ai elinilor, încât i-a lăsat să se stăpânească de acest păcat, spre pedeapsa închinării lor la idoli, căci cunoscând pe Dumnezeu, nu ca pe un Dumnezeu l-au slăvit. Și se asemuiește aceasta din ceea ce spune dumnezeiescul Pavel 94 […] despre dânșii: ,pentru aceea i-a și dat pe ei Dumnezeu la poftele inimilor lor spre necurăție, ca să se necinstească trupurile lor întru sineși” (Romani 1, 24); unde, prin ״trupurile lor întru sineși” a arătat malahia, adică același trup lucrează și pătimește singur întru sine.

Malahia, zice Ioan Scărarul (Cuvântul 15), este desfrânare care se face fără alt trup, prin care a căzut acel mare sihastru, pentru care a zis dumnezeiescul Antonie că mare stâlp a căzut.

Malahia aceasta este numită moarte și pierzare (Cuvântul 15), care totdeauna se află în noi și se poartă împreună cu noi, cu deosebire în vremea tinereților. Pentru aceasta, cu mare greu se depărtează de ea și se pocăiesc cei care au fost prinși odată de ea. Se aseamănă cu o mreajă mare a diavolului și a iadului, cu care a tras lumea spre pierzare, și mulți se prind în ea, dar puțini scapă. Și se bucură inima diavolului pentru vânatul cel mult pe care-1 face cu această mreajă și o tămâiază că i-a prins multe bucate și multe suflete – precum spune Avacum (2, 15): ״Sfârșit cu undița a smuls și l-a tras pe el cu mreaja (adică lumea a tras-o) și l-a adunat pe el în năvoadele lui.” Pentru aceasta ״Veseli-se-va și se va bucura inima lui, va jertfi năvodului său și va tămâia mrejei lui, căci cu ele îngrașă partea lui și mâncărurile lui alese.”

Mai mult ce să spun? Malahia pricinuiește vătămare veșnică nu numai sufletului, ci pricinuiește vătămare și sănătății trupului. Vătămare sufletului, căci îl lipsește de împărăția cerurilor și îl osândește la munca cea veșnică – precum spune Pavel (I Corinteni 6, 9): ״Nu vă înșelați:, nici desfrânații, nici preadesfrânații, nici malahienii, nici închinătorii la idoli… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”. Deși Sfântul Ioan Gură de Aur și Teofilact i-au tâlcuit pe cei ce fac malahie, că sunt cei ce desfrânează și pătimesc cele urâte ca Sodomitenii, însă mulți alți dascăli au înțeles prin malahieni pe cei care fac ca sufletul să-și piardă fecioria, care este cel mai de preț lucru din lume și care, dacă se pierde, nu se mai dobândește niciodată, și pentru faptul că îl face să aducă jertfă diavolului prin sămânța trupului său, cum spune un Părinte.

Pricinuiește și vătămarea trupului, după cum spun doctorii, pentru că malahienii: 1) îngălbenesc. 2) Le slăbește stomacul. 3) Le slăbește vederea ochilor. 4) Pierd glasul. 5) Pierd istețimea și ascuțimea minții. 6) Pierd ținerea de minte. 7) Pierd somnul, fiind tulburați de visuri. 8) Le tremură trupul. 9) Pierd toată bărbăția trupului și a sufletului. 10) Li se întâmplă dambla. 12) Li se întâmplă des scurgere în somn; de multe ori și când sunt treji. 12) îmbătrânesc repede și mor rău și cu ticăloșie.

(vedeți cum strică această plăcere și trupul? Și nu specifică Sfântul Cuvios că este vorba doar de bărbați. Și femeile au scurgerile lor și sunt pomenite mai jos. Cum se deosebește fiziologic masturbarea de împreunarea trupească, la bărbat? Vădit este că numai prin desimea ei, fiindcă pasionatul de această plăcere mai greu găsește pe un altul cu care să și-o împlinească decât a o face de unul singur. De la această desime vine și stricăciunea mai mare, care devine atât de evidentă prin manifestările descrise de Sfântul Duh prin Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul. Împreunarea trupească în cadrul căsătoriei este mai rară, dacă se respectă posturile și nu se recurge la planning familial, deci și stricarea firii – suferința în trup, de care ne previne Sfântul Apostol Pavel – se face mai lent, mai puțin sesizabil. Și atunci cum poate cineva să se pună mai presus de Dumnezeu în cunoașterea firii și să decreteze că aduce sănătate împreunarea trupească? Este evident tocmai de aici, că stricăciunea firii crește proporțional cu desimea satisfacerii acestei pofte trupești. Dar, după cum vom vedea, și femeile pătimesc aceasta. Și e cu totul anormal să gândească cineva că pentru ca femeia să fie sănătoasă prin împreunare, bărbatul este obligat să se îmbolnăvească. De altfel textul Sfântului Apostol Pavel este foarte clar. El vorbea despre fecioare cruțate de suferința în trup și despre femeile căsătorite care o vor avea, fără excepție. 1Co 7:28 „Dacă însă te vei însura, n-ai greșit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greșit. Numai că unii ca aceștia vor avea suferință în trupul lor. Eu însă vă cruț pe voi.” Sau mai bine zis vorbește despre suferința și a bărbatului și a femeii, fără excepție deoarece se adresează la plural, iar suferința este provocată de plăcerea trupească și nu de lipsa acidului glutamic și prezența foliculinei. Și nu spune că vor suferi cei ce refuză împreunarea trupească, sau abuzează de ea, sau fac doar 3-4 copii, cum sugerează Părintele Arsenie Boca, ci de toți, chiar și dacă o fac mai rar, înfrânându-se și fac chiar și 3-4 copii. Dacă Sfântul Apostol ar fi fost insuflat de aceleași duhuri ca Părintele Arsenie Boca ar fi spus: „Ci fecioara , de nu se va mărita, va greși, căci va avea suferință în trupul ei, ori de rămâne fecioară, ori de se mărită și abuzează de împreunare și/sau face mai puțin de 3-4 copii”. Slavă Ție Doamne că Sfinții Apostoli au fost insuflați de Sfântul Duh care a însămânțat și hrănește cu minunată mireasmă dătătoare de viață pe cei ce iubesc FECIORIA, și biruie cu mână tare și cu braț înalt duhurile mincinoase ce i-au dictat Părintelui Arsenie Boca astfel de învățături potrivnice Sfintelor Scripturi!

Vedeți că împreunarea trupească nu aduce sănătate ci stricăciune? Vedeți și cauza nevrozelor? Dar nu a celor ce cultivă înfrânarea și fecioria, cum ar fi logic dacă nevrozele ar apărea din lipsa împreunării. Cei ce se înfrânează au mintea limpede și trăiesc mult, bucurându-se de Domnul. Pentru aceasta vă recomandăm să citiți Viețile Sfinților unde veți vedea cu stupoare la ce vârstă adormeau Sfinții Cuvioși, datorită înfrânării și fecioriei – mulți peste 100 de ani. De pildă Sfântul Antonie cel Mare (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești a trăit 105 ani.

E adevărat că apar nevroze legate de împreunarea trupească, dar numai la cei ahtiați după această plăcere și care nu se mai satură de ea, simțindu-se neîmpliniți, deoarece fac din aceasta – printr-o mentalitate păgână, chiar dacă azi este acoperită de o mască științifică – singurul scop și sens al vieții lor și singura fericire existentă, devenind dependenți și disperați că nu au cu cine să și-o împlinească atât de des cât ar pofti-o, gândindu-se numai la ea și căpătând în acest fel obsesii sexuale, asociate cu mustrări puternice ale conștiinței – chiar dacă este nelămurită – și deznădejdea din treapta a douăsprezecea a păcatului, care nu pot fi împăcate nici măcar cu perversa mentalitate contemporană.

 Și atunci unde este fericirea și sănătatea promisă de Wilhelm Reich (n. 24 martie 1897 – d. 3 noiembrie 1957) austriacul evreu, mort de atâta „sănătate” prin desfrânare, la 60 de ani datorită unui infarct – fiindcă studiile asupra energiei orgasmului le făcea prin experiență personală. De altfel a murit în închisoare, unde fusese oprit chiar de americani de la de la escrocarea atâtor oameni și de la dezmățul pe care îl practica, atât de șocant chiar și pentru libertina societate USA?

Wilhelm Reich susținea prin:

Experimentele sale biologice, ceea ce – a simțit el – a adus dovezi concrete […]

Plăcerea de a trăi și plăcerea orgasmului sunt identice. Anxietatea orgasmică extremă este baza fricii de viață.^[69]

Îl plângem dacă plăcerea domniei sale de a trăi este identică cu plăcerea orgasmului. „Anxietatea orgasmică extremă” pe care o avea el și ucenicii lui este mărturia convulsiunilor conștiinței și deznădejdii păcatului. Acestea sunt produse tocmai de confuzia plăcerii orgasmului cu plăcerea de a trăi, adică a ceea ce aduce moartea cu viața, a pomului cunoștinței binelui și răului – simțirea ridicată la rangul de tiran al minții– cu pomul vieții – unde mintea este condusă de Dumnezeu spre veșnicie. Nu este de mirare că trăia într-o anxietate continuă, care l-a și dus prin epuizare la infarct, poate tocmai în acel moment, când simțea că se deschide sub el o gură de iad. Fiindcă acest fel de plăceri aduc cu ele și suferința, care este însă mascată pe moment de plăcerea care doar atunci mai tare.

Cum am putea avea încredere în cineva ca domnia sa, că este cu adevărat un om de știință? Se confirmă ceea ce a descoperit Sfântul Duh Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul, mai departe – n.n.)

Păcatul acesta (malahia – n.n.) așadar, este ca o ciumă și stricăciune a neamului omenesc și face pe malahieni și în lumea aceasta să petreacă o viață ticăloasă, și în cealaltă viață să fie chinuiți veșnic în focul chinurilor.

Malahia se face sau cu mâna sa, sau cu mâna altuia, sau cu lovirea peste coapse. Trebuie să cunoască duhovnicii că și femeile fac malahie (deci și ele se îmbolnăvesc cu simptomele descrise de Sfânt mai sus – n.n.).

C a n o n u l 9

Iar amestecarea unuia cu altul, ceea ce înseamnă îndoită malahie, se canonisește până la optzeci de zile.

Însemnare

Amestecare, adică nu păcatul deplin al sodomiei, ci când doi oarecari fac malahie unul la altul.^[70] Aceasta se referă însă și la malahia bărbat cu femeie, adică la folosirea oricărui mijloc anticoncepțional, inventat tocmai pentru a se îndesi plăcerea trupească, fără a se înfrâna din cauza responsabilității – și suferinței – nașterii și creșterii pruncilor.

– n.n.]

Reich a reusit sa inventeze un dispozitiv, alcatuit din straturi alternative de materie organica si metal, care acumuleaza si genereaza energia orgonica. Cercetatorii care i-au urmat lui Reich au reusit sa perfectioneze acest dispozitiv, imbunatatindu-i capacitatile.

Incarcarea cu energie orgonica are urmatarele efecte asupra individului: cresterea temperaturii, senzatii de furnicaturi la nivelul pielii [fornicare – n.n.], echilibrarea pulsului si a presiunii sangvine, o respiratie mai profunda, accelerarea vindecarii ranilor, o stare de spirit mai pozitiva si mai alerta, [toate specifice înfierbântării trupului datorită poftei desfrânate pătrunse în inimă și care duce la o explozie endocrină. Vindecarea rănilor este un ambalaj mincinos pentru a înghiți otrava, fără numai dacă nu sunt vindecări demonice, pentru a convinge că desfrânarea aduce sănătate – n.n.] exprimarea libera a emotiilor [adică vorbirea desfrânată – n.n.].^[71]

Iată ce spune un medic cardiolog-internist și profesor la Universitatea din Atena despre acest subiect:

7. ORGONOMIE

“Sursa” ei “de inspirație” a fost Wilhelm Reich, o personalitate controversată, dar și tragică. El și-a început cariera ca psihanalist și elev al lui Freud și schimbându-și orientarea, a dezvoltat metode noi de vindecare, care includeau și “contactul sexual” între vindecător și pacient. Una dintre țintele lui a fost asocierea stimulării sexuale cu o “curgere energetică” concretă, care inundă întregul organism natural, ajungând la “principiul bioenergiei” care guvernează întregul organism și “se manifestă prin sentimente și prin curgerea lichidelor organismului și mișcărilor pulsative din timpul ejaculării”. [nu vedem nici o diferență de înțeles între aceste învățături aberante și învățăturile Părintelui Arsenie Boca:

Iată din tainele prostatei:‎

Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic. Acestea sunt ‎substanțe absolut ‎necesare sistemului nervos atât al bărbatului, cât și ‎sistemului nervos al femeii. ‎Dar nu le prepară decât bărbatul. (Părintele Arsenie Boca a înlocuit energia orgonică, sentimentele, lichidele organismului și mișcările pulsative din timpul ejaculării, cu acidul glutamic. A restrâns paleta justificării desfrânării – n.n.) Aici e explicația fundamental-biologică în temeiul căreia femeia ‎e atârnătoare ‎de bărbat. Fără substanțele lui endocrine ea regresează ‎nervos, mintal etc. Aci ‎începe să se înțeleagă de ce au urmări nefaste și ‎abuzul și refuzul (abuzul e bine că îl combate, dar cu refuzul ce a avut? Fiindcă discutăm de principii biologice ale trupului care nu ține cont de persoana cui îi aparține. Deci fecioarele își fac și ele un rău refuzând, căci regresează nervos și mintal, nemaiputând să fie locaș al Sfintei Treimi, fiindcă mintea este tronul lui Dumnezeu… vedeți la ce aberații duce gândirea trupească? Iar cu alte cuvinte Dumnezeu a greșit că nu a făcut și femeia cu prostată, să își poată ține fecioria sănătoasă… ce hule!– n.n.)[…]

Mai mult chiar. O altă constrângere de care trebuie ținut seama e ‎foliculina. ‎Hormon feminin toxic și cancerigen. (cu alte cuvinte Dumnezeu a făcut femeia o cutie cu otrăvuri. Iar hule! – n.n.) Toxic la nivelul ‎creierului, dând continui ‎dureri de cap și foarte intense. Cancerigen la ‎nivelul sânilor sau uterului ‎‎(fibroame uterine). De creșterea acestui ‎hormon nu este scăpare decât de la 3-4 ‎sarcini în sus. (cu alte cuvinte fecioarele, ca să scape cu viață, trebuie să facă cel puțin 3 copii, iar femeile căsătorite, după 4 copii se pot lăsa păgubașe și să nu uite să se împreuneze cât mai des, pentru a mai trage o priză de acid glutamic. Pentru aceasta pot folosi metoda calendarului propusă de Părintele Arsenie Boca, ca să nu se intoxice de anticoncepționale și să nu piardă acidul glutamic prin fereală sau prezervative. Deci Părintele Arsenie Boca este un igienist sexual, iar nu un ieromonah Ortodox propovăduitor al înfrânării și fecioriei. Astfel că nu poate fi model de Sfânt, ci de pervertitor de mentalitate prin cugetarea trupească și înfricoșarea cu bolile – n.n.) Iar sarcinile (să ‎fie) în mod normal, cum apar ele în mod natural.^[72] – n.n.]

Scopul principal de vindecare al lui Reich a fost să refacă rețeaua completă a curgerii bioenergiei în organism, cu rezultatul ideal al apariției fenomenului pe care Reich l-a numit “reflex orgasmic”, depășind cu mult sensul obișnuit al cuvântului “orgasm”. După sensul dat de el, organismul viu se transformă într-un compartiment integru al naturii vibrante. Bioenergia lui Reich este o formă specială a manifestării energiei cosmice pe care el a numit-o “energie orgonică” și a prescris-o ca pe un fel de substanță fundamentală care se află peste tot și pătrunde toate lucrurile. Cu cât mai mult se împiedică posibilitatea unui orgasm complet, cu atât mai mult se ușurează dezvoltarea diferitelor boli, pe care el le-a numit “biopatii”. Orgonii lui Reich “se eliberează” prin activitatea sexuală fără restrângeri și rețineri, și atunci acționează energia universală ca să vindece diferitele “biopatii”.

Pentru aceste aberații ale lui, în 1934 a fost respins de învățătorul său, Freud (chiar și sărmanul Freud, deși el a inițiat în principiu și teoria lui Reich, văzând unde duce în consecințele ei extreme, s-a scârbit de el și la proscris. Deci există și trepte în adâncirea rătăcirii. Dar nici Freud, nici Reich nu au ajuns la performanța Părintelui Arsenie Boca să prezint anomaliile plăcerii trupești la rang de sfințenie conjugală. Aceasta este ultima treaptă și cea mai gravă a rătăcirii – n.n.). El a fost expulzat din 6 țări din cauza ideilor lui și s-a refugiat în SUA, după ce a fost demis de Asociația Germană de Psihanaliză. (iar Părintele Arsenie Boca este propus de puterea politică și mass-media la canonizare… săracul, spre paguba sfinției sale – n.n.)

În 23 August 1956, după cercetarea din partea Institutului Alimentelor și Medicamentelor (F.D.A.) din SUA, tribunalul a ordonat consultarea lui psihiatrică, din care a reieșit că era paranoic. A fost judecat, s-a ordonat distrugerea cărților lui, a fost închis și a murit în închisoare de stop cardiac. (ucenicii lui îi fac chiar o aureolă de martir. Ca și în cazul învățătorului rătăcit de la Prislop – n.n.)

La Congresul din Halkidiki, la care a vorbit amănunțit Ieromonahul Arsenie Vlagoftis și protosinghelul acestei Mitropolii Gură de Aur Maidonis a raportat următoarele: “… Asociația studiilor și cercetărilor pentru promovarea omului și mediului acționează sub acoperire prin următoarea metodă. Au înființat un centru pentru exercitarea medicinii ‘vremurilor noi’, oferind servicii medicale și preparate medicamentoase ‘gratuit’!” Dar studiind statutul lor și în general întregul subiect, a rezultat că în spatele acestor acțiuni se află “Asociația Orgonomiei” și că acest “gratuit” ascunde înșelăciunea prozelitismului.^[73] (Ne întrebăm și noi… ce se ascunde în spatele Fundației Părintele Arsenie Boca? – n.n.)

***

Împreunarea trupească însoțită de plăcerea ei ca o sursă de sănătate a fost cu tărie pătimașă susținută și de Părintele Arsenie Boca, deși el propovăduia și creșterea a 3-4 copii. Chiar și dând acest număr mediu de copii (care nu mai este urmat de ucenicii sfinției sale, mulțumindu-se cu 2 sau chiar cu nici unul), Părintele Arsenie Boca hulește, fiindcă nu spune nimic de păcatul de a nu te lăsa în voia lui Dumnezeu, ci doar de niște mecanisme false materiale, depersonalizate, care acționează orb și care pot fi manipulate, ca un alt turn Babel, spre a se păstra plăcerea fără te încredința lui Hristos în a decide numărul copiilor. Ce lipsă de interes față de Domnul nostru care cu dragoste răstignită (de propriile noastre plăceri și luând mai întâi asupra Sa toate durerile noastre) și cu înțelepciunea Lui negrăită cântărește câtă suferință este necesară pentru vindecarea plăcerii fiecăruia și de câți copii (însoțiți de ostenelile nașterii și creșterii lor) ai nevoie ca să te poți mântui. Ori ostenelile nașterii, ori ostenelile înfrânării duc la mântuire. Dar manipularea acidului glutamic și al foliculinei nu poate duce decât la cugetare trupească, și planning familial necuvios, păstrând plăcerea și alungând durerea, care este idealul oricărui om sufletesc, pământesc, lumesc, drăcesc. Dar Părintele Arsenie Boca nu se oprește aici. Mascând propovăduirea plăcerii împreunării ca sursă de sănătate cu lozinca nici abuz, nici refuz ci 3-4 copii, sugerează subliminal și viclean că este o necesitate stringentă (pentru a nu se îmbolnăvi grav cei doi soți) păstrarea actului sexual, dar cu un număr limitat de copii. Sfinția sa introduce astfel planificarea familială necreștină.

Spre deosebire de preacuvioșia sa Ortodocșii sunt îndemnați de Sfinții Părinți, după cum am văzut mai sus, să se înfrâneze de la împreunare din ce în ce mai mult, pe măsura celui mai slab, până dobândesc curăția în familie. Au voie să se ajute pentru aceasta cu gândul că nu pot face față la creșterea a mai multor copii, deși cu adevărat ar dobândi virtutea în înțelesul ei lămurit dacă ar face-o de dragul smulgerii minții de sub simțire spre cugetarea și dragostea neîncetată de Hristos. De altfel și greutatea și suferințele din creșterea multor copii absorb preocupările soților cărora nu le mai este mintea la plăcerea așa de mult râvnită cu obsesie „științifică” în vremurile noastre.

Dacă, însă, creștinii vor fi convinși și de scrierile viclene ale Părintelui Arsenie Boca, că dacă nu se împreunează se îmbolnăvesc, vor căuta orice soluții pentru a se împreuna, și când nu mai au resurse de a crește copii, vor recurge la orice metode de a opri zămislirea. Cine îi va opri atunci să se rezume doar la metoda calendarului recomandată de sfinția sa și să nu încerce orice mijloace care să le furnizeze contactul cu sămânța bărbătească dar să nu facă copii. Dar toate acestea duc de fapt la cel mai mare păcat și anume avortul necunoscut. Și iată cum Părintele Arsenie Boca a devenit astfel mentorul și responsabilul moral al criminalității moderne, ridicată la rang de igienă sexuală și fericire în Sfânta Cununie, precursorul și promotorul cel mai înfocat al revoluției sexuale în familie, în România, dogmatisind păcatul ca fiind virtute deoarece îi dă rădăcini și temei chiar la scaunul de spovedanie. El îndeamnă poruncitor și cu dispreț pe toți preoții să-și însușească antropologia sfinției sale, zicând că toate relele creștinilor de azi sunt datorate faptului că preoții duhovnici nu gândesc ca preacuvioșia sa. Cunoaștem multe cazuri în care creștinii sunt îndemnați la a practica planningului familial și a se și împărtăși în același timp, fiindcă așa zice Sfântul Ardealului, ba chiar cazuri și mai dramatice în care chiar și preoțimea practică contracepția, însușindu-și gândirea de la Prislop dusă în consecințele ei finale.

De altfel și a avea 3-4 copii tot planning familial este, căci nu este voia lui Dumnezeu nici 0, nici 1, nici 2, nici 3, nici 4, nici … 20. Ci voia lui Dumnezeu este personalizată nu la un număr ci la fiecare cuplu, având ca rost înfrânarea totală de la această plăcere însoțită de smerita cugetare, sau, dacă nu se poate, mântuirea prin suferință și nașterea de copii, ca o consecință a plăcerii împreunării. Numărul de copii îl hotărăște El, după ținând cont de necesitatea vindecării printr-o durere proporțională cu intensitatea plăcerii, pe care o cultivă cei doi soți.

Modul Părintelui Arsenie Boca de a pune problema în legătură cu relația dintre soț și soție ascunde de fapt o mare capcană în care poți cădea chiar și când îl combați. El îi tratează pe cei doi ca pe niște obiecte între care au loc doar transferuri de materie care trebuie să fie bine reglate, pentru a avea un echilibru de funcționare în parametrii bine stabiliți până la casare. Dar omul nu este așa. Până și nefericitul Wilhelm Reich vorbea de sentimente. Omul nu este un mecanism fizico-chimic ce trebuie reglat inteligent. Este Persoană a cărei stare de sănătate îi provine din iubirea lui Dumnezeu. Toate aceste mecanisme trupești existente nu-l pot constrânge a fi în vreun fel, în schimb îi pot abate preocupările de la Dumnezeu, dacă se preocupă de ele predominant.

Duhovnicia apare când omul devine preocupat de viața lăuntrică, iar celor trupești le conferă doar importanța ce li se cuvine, secundară, a slujirii, după cuvântul înțelept că trupul este o bună slugă dar un rău stăpân. Această tentație marxistă de a preface persoana în indivizi repetabili supuși unor legi oarbe (în care firea comună se impune forțat libertății particulare a persoanei) este sursa comună a tuturor filozofiilor, credințelor, ideologiilor eretice. Chiar când o combați poți cădea în ea fiind prins de capcana raționamentelor.

Același lucru se petrece și când discutăm despre numărul de copii. El, de fapt, nu este important nici măcar pentru sănătate. Erau bolnavi sau păcătoși Sfinții Ioachim și Ana fiindcă nu au avut 3-4 copii, ci numai pe Fiica cea cerească? A gândi așa este o gândire a evreilor care i-au mâhnit și care îi considerau blestemați că nu au urmași. Fiecare copil este o persoană unică, o capodoperă a lui Dumnezeu. Hristos ține cont prin Pronie ca de proprii Săi copii și de părinți, și de fiecare din pruncii pe care îi aduce la existență tocmai pentru a-i face și pe ei pe atât de fericiți în veșnicie pe cât acceptă ei înșiși să fie. El nu se îngrijește numai de părinți, fiindcă toți suntem frați în Hristos. A îi considera pe urmași niște indivizi-obiecte necesare sănătății părinților (prin deprecierea lor ca fiind un număr impersonal), prin planificarea în a fi sau a nu fi, prin omorârea sau lăsarea lor în existența pământească, este o gravă avariere dogmatică și un păcat, la care nu vrem să fim părtași, nici măcar de dragul Părintelui Arsenie Boca. A planifica să nu fie este același păcat cu a planifica să fie, indiferent de număr. Este tot a nu te lăsa în voia lui Dumnezeu și a-ți urma plăcerea de tine însuți.

2Ti 3:1 Și aceasta să știi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; 2 Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, 3 Lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, 4 Trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, 5 Având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te și de aceștia. 6 Căci dintre aceștia sunt cei ce se vâră prin case și robesc femeiuști împovărate de păcate și purtate de multe feluri de pofte, 7 Mereu învățând și neputând niciodată să ajungă la cunoașterea adevărului. 8 După cum Iannes și Iambres s-au împotrivit lui Moise, așa și aceștia stau împotriva adevărului, oameni stricați la minte și netrebnici pentru credință. 9 Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost și a acelora.

(b)                                                                 Cugetarea trupească

După Sfinții Părinți toate aberațiile pseudo-științifice și ereziile (însușite și predate de Părintele Arsenie Boca) i se trag de la superficialitate și cugetarea trupească

Col 2:8 Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos.

Să nu credem că dacă Părintele Arsenie Boca nu a vrut să afirme toate consecințele ce provin din scrierile sfinției sale, ba poate chiar pe unele, cele superficiale, le-a combătut doar cu numele și doar la arătare, este mai puțin vinovat. Semințele ideilor eretice le-a semănat și cu cât au fost mai mult mascate, cu atât sunt mai primejdioase. Iar ele l-au dus și pe preacuvioșia sa și pe adepții săi la păcatele cunoscute și îl vădesc că nu a avut o trăire autentic Ortodoxă și, cu atât mai puțin, nu poate fi un model de sfințenie.

Ocultismul se manifestă parțial sub alte nume, osândite de ‎biserică. Orice nume ar purta el, trebuiește demascat și osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu ‎cît conține mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă”^[74]‎

Lucrurile sunt afară de minte, dar ideile lor stau înăuntru. In minte este prin urmare puterea de-a se folosi bine sau rău de ele. Căci folosirea greșită a ideilor este urmată de reaua întrebuințare a lucrurilor. […]

Unii spun că n-ar fi răul în făpturi, dacă n-ar fi vreo altă putere care ne atrage spre el. Iar aceasta nu e nimic altceva decât neîngrijirea de lucrările firești ale minții. Căci cei ce au grijă de acestea fac cele bune, iar pe cele rele nu le fac niciodată. Deci dacă vrei, alungă negrija, și vei alunga totodată și păcatul. Căci păcatul este întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor. [dacă Părintele Arsenie Boca nu s-ar fi îngrijit să aibă succes, să fie desăvârșit și să vadă vedenii, ci s-ar fi preocupat de a se lămuri cu smerenie în credință, ar fi înțeles că are nevoie de pocăință și ar fi ajuns la adevărata cunoaștere. Atunci nu ar mai fi propovăduit întunericul ca fiind lumină, ducând atâta lume la sminteală – n.n.]^[75]

întrebarea 30

Ce înseamnă: “Puteți bea paharul pe care Eu îl beau și vă puteți boteza cu Botezul cu care Eu mă botez“?218 (218 Marcu 10, 38).

Care este deosebirea între pahar și botez?

Răspuns

Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru virtute, prin care ștergând petele de pe conștiință, omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare pentru că stăm în slujba adevărului și prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu mai presus chiar și de viață, primim de bunăvoie până chiar și moarte silnică a ființei noastre (1). Prin urmare aceasta este deosebirea între Botez și pahar, că Botezul face moartă aplecarea voinței noastre spre plăcerile vieții, de dragul virtuții, iar paharul convinge pe cei evlavioși să pună adevărul mai presus chiar și de viață. Paharul l-a pus înainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute (2). De aceea cel ce cultivă virtutea pentru adevăr, nu e rănit de săgețile slavei deșarte; dar cel ce se străduiește după adevăr de dragul virtuții, deschide în sine culcuș părerii de sine a slavei deșarte.^[76]

Ca să înțelegem de unde i-a venit Părintelui Arsenie Boca rătăcirea minții de la Ortodoxie, deși se credea un mare apologet Ortodox, să citim un fragment din „Cărarea Împărăției”, impregnat de stilul sfinției sale, inconfundabil prin simplism și brutalitate:

La gâlceava se încaieră și următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, rațiunea cu instinctul, știința cu credința, sau mai bine zis, neștiința cu credința [numai că adevărata credință nu este gâlcevitoare, ci îngăduitoare. La rugăciunile dimineții ne rugăm Domnului Hristos să ne apere de oamenii gâlcevitori. Chiar dacă știința mincinoasă se ridică asupra ei cu gâlceavă, credința nu participă, ci ori tace plângând, ori răspunde cu apologia blândeții și biruința cu tăria înțelesurilor de fulger – n.n.]. Iar cu Dumnezeu se gâlcevesc făpturile Sale: îngerul căzut și omul decăzut. La rândul său, omul decăzut, câtă vreme stăruie în decăderea sa, înseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea între virtute și păcat, ci, după mintea lui, totul e natură și nimic mai mult [în realitate decăderea minții omului nu constă doar în a vedea totul natură, cu alte cuvinte în a fi materialist. O altă decădere, mai gravă, este a crede în dumnezei mincinoși, cum fac toți cei ce se închină sau aplică religiile superioare. Iar cea mai cumplită decădere de la Ortodoxie este ortodoxismul, ideologia care aplică cele ale Sfintei Predanii doar pentru exterior, în interior închinându-se idolului plăcerii de sine că este dreptcredincios. Ortodoxist este cel care nu se vede pe sine cum și este, ca fiind cel mai mare păcătos. Decăderea aceasta de ar fi cunoscut-o și combătut-o Părintele Arsenie Boca, cu adevărat ar fi fost un suflet mare, închinat lui Hristos, iar scrierile sfinției sale nu ar fi fost pline de teribilisme, ci de lacrimi înmuiate în sângele blândeții. – n.n.] . Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, înviere, judecată, diavol și iad, – astea-s vorbe de amețire a minții, bune pentru proști. (Deși nu știu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece așa, ar sta împotrivă, zicând de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!) Da, el e măsura lumii; nu știam. Oare cine-l ține din umbră, că cele pământești le crede – de vreme ce nu s-a răsculat nimeni împotriva piramidelor Egiptului – pe când cele cerești și veșnice nu vrea să le primească? Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plătește nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decât orbi fără să știe și să se țină că văd. Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulțime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginași în știință și crescuți unilateral în cunoștințe. Nu e bine așa, ci precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. [vedeți ce cădere? Câți savanți academicieni sunt atei, materialiști, eretici, cu toate că au cunoștințe mari și în multe domenii? Ba chiar enciclopedismul este unul din coarnele cugetării trupești s-au dobitocești ridicat împotriva smeritei cunoștințe în Hristos. Prin cunoașterea științifică mulți și-au găsit pieirea și credem că prin aceasta a decăzut în amăgire și Părintele Arsenie Boca. Este exact ceea ce ne învăța Sfântul Apostol Pavel: Iuda 1:10 Aceștia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele necuvântătoare, – știu din fire, într-acestea își găsesc pieirea. 1Co 8:1 Cunoștința însă semețește, iar iubirea zidește.2 Iar dacă i se pare cuiva că cunoaște ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. 3 Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. Ioan 14:15 De Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Așadar adevărata cunoștință (cea sufletească, treaptă spre cea adevărată, duhovnicească) nu vine din colecționarea de informații din tot felul de domenii, ci din împlinirea cu dragoste a poruncilor lui Hristos. – n.n.] Iar omul atâta prețuiește câtă apropiere de Dumnezeu și-a câștigat în sine [nu e adevărat. Orice om este chipul neprețuit al lui Dumnezeu, chiar dacă s-a stricat. Apropierea de Dumnezeu nu se face prin știință cum credea Varlaam din Calabria și Părintele Arsenie Boca, ci prin asemănarea cu El ce se dobândește în om prin curățire, iluminare și desăvârșire, toate întemeiate pe poruncile, dogmele și credința Ortodoxă – n.n.] . Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie și el să și-o câștige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină. Știința, filosofia, medicina și celelalte discipline ale preocupărilor omenești, chiar și dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există [iar avem un fals avocățesc. Aici Părintele Arsenie Boca contrazice din nou Sfânta Scriptură: Psa 18:1 Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Rom 1:19 Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. 20 Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, 21 Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. 22 Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni. 23 Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. 24 De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile lor între ei, 25 Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! 26 Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; 27 Asemenea și bărbații lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. 28 Și precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoștință, așa și Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. 29 Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de purtări rele, bârfitori, 30 Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, nesupuși părinților, 31 Neînțelepți, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; 32 Aceștia, deși au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le și încuviințează celor care le fac. Pricina căderii lor nu a fost nici puțina știință, nici neștiința, ci călcare cu „bună” știință a poruncilor lui Dumnezeu. Așadar știința îl poate slăvi pe Dumnezeu, ne poate învăța despre El din făpturi… cu o condiție: să fie înjugată prin dragostea rațională la împlinirea poruncilor Lui. Cu alte cuvinte, cunoștința trupească să fie supusă cunoștinței sufletești a pocăinței. Nu multă știință, nu puțină, nu neștiința, sau știința, ci pocăința cu sau fără știință apropie de Dumnezeu. Cei care au capacitatea de a ști, nu sunt opriți de la știință, dar mai întâi să cunoască dogmatica Ortodoxă, pentru a se feri de înțelesurile mincinoase din ea și a fi feriți de a trage concluzii amăgitoare care să le strice și credința. Mai ales azi că știința este dezvoltată de eretici care o îmbibă în concluzii perverse – n.n.] .. Toate aceste discipline ale științei sunt însă folositoare când își cunosc marginile și când nu trec într-o altă zonă a existenței, unde nu au competență și nici mijloace de cercetare. În știință e savantul care sondează necunoscutul prin teorii și le verifică pe urmă, dacă aduc lumină și corespund realității sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, noțiuni, experiențe, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, însă, e mult mai mult decât atâta; depășește măsurile omului. [fals. Omul are măsura nemăsurării sau a dezmărginirii. Prin lucrarea lăuntrică poate ajunge la desăvârșire sau la identitatea sa în Dumnezeu prin care poate cunoaște toate. Cu atât mai mult adevărul lucrurilor. – n.n.] Revelația n-are a ține pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului întrucât toate științele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu. [dublă greșeală. Revelația prin a treia Taină, a Bisericii, sau a extinderii Trupului lui Hristos în istorie, străbate timpul și-l vindecă în toate întrebările lui, prefăcându-l pas cu pas în vreme. Aceasta este a treia naștere a lui Hristos în mintea omului, coborându-Se la înțelegerea lui de fiecare clipă. În schimb științele fiind roadele minții omenești nu trebuie să ajungă la revelație, fiindcă țin de libertatea celor ce le concep de a se îndrepta sau nu spre Adevăr. Știința nu este de sine stătătoare și nici nu este perfectă ca să tindă impersonal la Dumnezeu. Aici este din nou reflexia concepției panteiste hinduse a Părintelui Arsenie Boca – n.n.] In credință, în religie este sfântul [iar un clișeu fals. Credința este binele virtual care însămânțează mintea Sfântului, deci ea este în el. Iar Sfântul nu se mișcă defel în religie, care este gârbova tentativă de relegare de Dumnezeu străpunsă și răpusă de ideile pline de părere de sine a întemeietorilor de curente religioase. Aceștia, fiind prooroci mincinoși ce parazitează demonic năzuința firească a omului către Dumnezeu, par că îl apropie de Dumnezeu dar îl derutează subtil, trântindu-l epuizat în cea mai cumplită prăpastie a amăgirii de sine, cu mască mântuitoare – n.n.] , care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In cunoștința lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viața lui. Sfântul nu cercetează [ce greșeală. Ca să ajungă la viața curată, permanent cercetează poruncile Domnului și meșteșugul vieții lăuntrice în scrierile Sfinților Părinți. Pocăința este arta artelor și știința științelor. Aici, Părintele Arsenie Boca, în mentalitatea sfinției sale, este iar tributar experienței propriei amăgiri care l-a făcut să aibă un model eronat de sfințenie. Fiindcă nu a cercetat Sfinții Părinți și s-a amăgit de vedenii, care îi aduceau facil tot felul de cunoștințe mincinoase (apropiate de adevăr ca să îl deruteze mai mult), s-a crezut Sfânt și că toți Sfinții lucrează așa… ca el. Unde sunt sudorile minții? Unde este împlinirea Sfintei Evanghelii? Mat_7:8 Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide.

Mat_13:45 Iarăși asemenea este împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune.

Mar_1:37 Și aflându-L, I-au zis: Toți Te caută pe Tine.

Mar_3:32 Iar mulțimea ședea împrejurul Lui. Și I-au zis unii: Iată mama Ta și frații Tăi și surorile Tale sunt afară. Te caută.

Luc_11:10 Că oricine cere ia; și cel ce caută găsește, și celui ce bate i se va deschide.

Luc 12:29 Și voi să nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu fiți îngrijorați.

Luc 12:30 Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru știe că aveți nevoie de acestea;

Luc 12:31 Căutați mai întâi împărăția Lui. Și toate acestea se vor adăuga vouă.

Luc_15:8 Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina și nu mătură casa și nu caută cu grijă până ce o găsește?

Ioan 7:18 Cel care vorbește de la sine își caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat și nedreptate nu este în el.

Vedeți oamenii nu trebuie să caute sau să cerceteze cele ale lumii acesteia sau slava lor prin știință, cum a făcut Părintele Arsenie Boca, dar sunt datori a căuta slava lui Dumnezeu și poruncile pline de înțelepciune ale Lui până la cea mai de pe urmă drahmă, care este cea mai mică monedă.

Părintele Arsenie Boca, săracul, este și aici tributar catolicismului: crede și nu cerceta. Sfinția sa cercetează tot felul de domenii științifice, superficial ce-i drept, dar nici nu se atinge de căutarea cunoștinței celei adevărate a lucrării lăuntrice întru ascultare și smerenie, a meșteșugului luptei cu patimile, crezându-se deja mântuit, și fiind încredințat de învățătorii lui mincinoși din vedenii că și Sfinții făceau la fel – n.n.]. Viața lui curată e mijlocul de cunoaștere a unei realități pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.

Știința nu angajează viața [dimpotrivă. Câți nu și-au angajat viața în slujba științei. De aceea și-au și stricat-o, cum a făcut și Părintele Arsenie Boca. Dar unii au ajuns prin știință, dacă erau smeriți și căutau adevărul, chiar la Ortodoxie, prin mila lui Dumnezeu. În tot ce face, omul își angajează viața. Iar semințele raționale din univers, care grăiesc de Dumnezeu-Cuvântul pot fi prin rațiunea curățită de patimi, ca o altă Sfânta Scriptură – n.n.] , de aceea nici n-o poate pricepe și nici n-o poate crea. Sfințenia însă tocmai viața o angajează. Iar sfântul desăvârșit, care și-a angajat viața și a arătat că o poate și crea, înviind morți și făcând ochi unde nu erau1, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaște medicina? Ba nici măcar nu-L pomenește. [ba sunt unii medici latini, și unii rătăciți de pe la noi, care fac studii științifice chiar și despre moartea lui Hristos. Însă sunt și medici creștini care cunoscând Sfânta Tradiție se folosesc de argumente medicale pentru duhovnicie. Chiar și Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul și Sfântul Ierarh Vasile cel Mare se folosesc de medicină spre lauda lui Hristos și pentru pocăință. Ba chiar și Părintele Arsenie Boca face o tentativă de slujire a lui Hristos prin medicină, numai că necunoscând nici medicina, nici Sfânta Predanie eșuează lamentabil – n.n.] Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare [ce uitare: cel mai smerit este Domnul Hristos care se coboară și la înțelesurile pruncilor pentru a-i mântui – n.n.] , care ar pricinui spaimă migălelii omenești. De aceea, în interesul cunoașterii vieții și sub unghiul vremelniciei și sub al veșniciei – lucru care depășește puterea și cunoștința omenească – a venit la noi Dumnezeu însuși și ne-a spus cele de dincolo de știință, de filosofie și de medicină, oricât s-ar desăvârși acestea [nu numai cele de dincolo, dar și cele de aici, când am avut nevoie pentru a cunoaște prin ele pe El – n.n.]. Credința are revelația cu care omul credinței nu se tocmește. Dumnezeu ne însoțește mereu și, pe măsură ce-L cunoaștem, viața noastră biologică și psihologică se străbate tot mai tare de adevăr și de lumina cunoștinței [dimpotrivă: pe măsură ce viața noastră biologică și psihologică moare înjunghiată de pocăință, suntem fulgerați de lumina adevărului care după ce străbate contemplația naturală ne duce la adevărata viață: înțelepciunea, în care nu mai este nimic la mijloc între noi și Dumnezeu, ci Îl cunoaștem precum suntem și noi cunoscuți de El: Gal 5:24 Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Gal_2:20 M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. 1Co_2:16 Căci „Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L învețe pe El?” Noi însă avem gândul lui Hristos.

2Co_10:5 Și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos, 1Co 13:9 Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim. 10 Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa. 11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.12 Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu. – n.n.] . Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoștința pe care savantul n-o poate prinde prin știință, ci numai dacă și-a împins știința până la toate marginile și i-a recunoscut neputința. Dumnezeu se revelează smereniei. Deci, dacă e să înțelegem și să folosim ceva, să încetăm gâlceava. Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a șaptea [„Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14) – n.n.] – o problemă de biologie – cu cele câteva cunoștințe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmărește stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omenești. ^[77] [sărmanul Părinte Arsenie Boca! Ce contradictoriu! Auzise de smerenie, o poruncea la oamenii de știință, dar nici o propoziție nu a trecut și iar a pus accentul pe sfinția sa zicând că încearcă el să ne lămurească, neapelând cum ar fi trebuit prin Sfânta Smerenie la Sfinții Părinți ci la cunoștințele întâmplătoare, îndemânatice, deci fără osteneală, din știința cea mândră, pe care tocmai o condamnase. Iar avem de a face cu duplicitatea sfinției sale, care după ce combate ceva, ca să pară Ortodox, se folosește de același lucru, apărându-l indirect ca bun, vădind de fapt că nu a înțeles paguba și/sau realitatea lui, sau că nu știe despre cele pe care le spunea. Acum se va apuca să se folosească de argumente false științifice, nesusținute nici măcar de biologie, ca să demonstreze tocmai necesitatea împreunării trupești din care ne vine nouă stricarea firii, ca fiind aducătoare de sănătate. Chiar și știința adevărată arată stricăciunea ce vine din această plăcere, dar sfinția sa ridică niște concluzii ireale, mincinoase, din proprietăți părute ale materiei stricate, ca să strâmbe dogmele cele drepte ale fecioriei și înfrânării.

Nu este sinistru? După ce face apologia revelației prezentată ca superioară științei, folosește știința cu nume mincinos ca să surpe revelația! După ce face apologia smereniei ca și cunoaștere adevărată (care prescurtează calea spre adevăr), se împotmolește în mândria împrăștierii (în informațiile culese cu superficialitate din tot felul de reviste ce abordează diferite domenii), uitând măcar de a zice un Doamne miluiește, sau a se consulta măcar cu vreun duhovnic, dacă nu pe Sfinții Părinți… cum să fie acesta un model de sfințenie? – n.n.]

Cu totul diferit gândeau Sfinții Părinți. Chiar dacă treceau prin știința din afară, experierea ei le descoperea și neajunsul ei, și modul păgubitor de suflet prin care lucrează, punând mintea în slujba simțirii și plăcerii. Și atunci alergau însetați la adevărata înțelepciune de sus, prin durerile înfrânării și răbdării, eliberând mintea și punând-o în slujba vieții, lepădându-se cu totul de cugetarea trupească, a cărui împărăteasă este știința. Trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân, iar știința, care este liderul necontestat al trupului căzut, poate fi și ea o unealtă de stăpânire a trupului și lumii din afară (dacă se supune cu frică poruncilor dumnezeiești), dar o groaznică stăpână, dacă ajunge să ne conducă mentalitatea și începem ca nebunii să deducem din ea ce ar trebui să facem pentru a ne mântui, sau care este adevărul, îngâmfându-ne, sau că putem dobândi sănătate prin încălcarea vreunei porunci dumnezeiești. Ea ne duce pe căi greșite, cu atât mai periculoase cu cât sunt la aparență mai aproape de revelație. Cea mai mică undă de schimbare în nuanțele mântuitoare ale revelației o cocoță pe știința deasupra adevăratei cunoașteri, întunecându-ne mintea prin patimi. Alegerea de a ne-o face slugă sau stăpână ne aparține.

Părintele Arsenie Boca de la început până la sfârșit a făcut o alegere greșită: s-a lăsat stăpânit de știință și cunoașterea trupească a religiilor superioare, care l-a scos din hotarele Sfinților Părinți. A confundat revelația cu studiul rațional al lui Dumnezeu, asemenea lui Varlaam din Calabria, adăugând, însă, ca agravare, și vedeniile demonice, pe care le-a crezut adevărata Lui revelație, mai mare ca știința. Astfel că a fost rănit din două părți: 1. disprețul cunoașterii pocăinței și împlinirii poruncilor pusă sub știința trupească și 2. disprețul cunoașterii Sfinților Părinți pusă sub propriile vedenii amăgitoare și confundată cu revelația. Știința trupească o punea sub revelație, cum este și firesc, dar pe ultima o confunda cu descoperirile oculte și mincinoase ce le primea de la draci.

În loc să păstreze ierarhia cunoașterii: cele aflate de la Dumnezeu, înaintea celor descoperite prin fire pentru a respinge minciunile de la draci, a inversat-o. Vedeniile descoperite de la draci le-a cinstit mai mult ca informațiile aflate de la fire prin știință, contrazicând poruncile, dogmele și credința dăruite nouă de Dumnezeu. Ba mai mult: a confundat pe draci cu Dumnezeu, crezând că înșelătoarele lor apariții sunt adevărata revelație.

Iată, însă, cum gândea Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, sănătos, asemenea tuturor Sfinților Părinți, despre acest subiect:

Cînd era de doisprezece ani, a fost trimis de părinți și de moșul lui la Constantinopol pentru învățătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înțelepciunea cea din afară, pe mulți covîrșindu-i, s-a convins că înțelepciunea din afară nu este de sus pogorîtă după cuvintele Sfîntului Apostol Iacov; ci pămîntească, sufletească, diavolească – care caută adică bunătăți pămîntești, slujind poftelor în simțirile trupești, cele iubitoare de desfătări ale sufletului, și urmînd mîndriei diavolului -, care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înțelepciunea cea de sus este curată mai întîi, după aceea pașnică, blîndă, bineascultătoare, plină de milă și de rodurile cele bune, cu care satură pe iubitorii ei.

Deci, înțelepciunea care se coboară de sus, căutînd-o acest binecunoscător tînăr cu sîrguință și cu minte bărbătească, apoi aflînd-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească.^[78]

Aici, poate, avem o altă explicație, de ce nu a răbdat până la sfârșit, Părintele Arsenie Boca viața monahicească: ea este incompatibilă cu știința acestei lumi și cugetarea trupească, pământească, sufletească, diavolească, la care s-a expus sfinția sa prin încredințarea în studiile păgubitoare ce le-a făcut și în vedenii, mai înainte de a-și însuși modul de a gândi și a trăi al Sfinților Părinți.

Iată ce ne învăța despre această cădere a Părintelui Arsenie Boca Sfântul Ierarh Ioan Carpatiul[79]:

13. Știind vrășmașul că rugăciunea ne este nouă apărătoare, iar lui vătămătoare, și silindu-se să ne desfacă de ea, ne împinge la pofta științelor elinești, dela cari ne-am depărtat, și ne îndeamnă să ne ocupăm cu ele. Să nu ascultăm de el, ca nu cumva, depărtându-ne dela legile plugăriei noastre, să culegem în loc de smochini și struguri, spini și mărăcini. „Căci înțelepciunea lumii acesteia s’a socotit nebunie la Dumnezeu”.3 […]

Așadar studiul științei este vătămător pentru cel ce caută lucrarea lăuntrică a mântuirii, mai ales în timpul pregătirii sale de început. Părintele Arsenie Boca nu a înțeles aceasta și s-a vătămat ireversibil.

46. Cum ar putea fi convins cel necredincios sau puțin credincios, că furnica sboară și cutare vierme se face pasăre și că se întâmpla și alte multe lucruri în zidire, ca lepădând măcar astfel boala necredinții și a desnădejdii, să-i crească aripi și să înflorească în el ca într’un pom cunoștința prealăudată. Căci „Eu sunt, zice, cel ce înverzesc lemnul uscat și înviez oasele uscate”.6 […]

Știința poate fi folosită, însă, după ce ai deprins cele ale înțelepciunii de sus, ca o contemplație naturală ce îți întărește credința.

Căci acesta [cel viclean – n.n.] ne ațâță să privim și să auzim toate cu patimă și ne împinge spre păcat. Invăluindu-ne mintea ca într’o ceață groasă, el face și trupul să simtă o greutate și o povară negrăită. Iar rațiunea cea firească, ce e simplă și neprefăcută, asemenea copiilor de curând născuți, o face complicată și foarte expertă în tot felul de păcate, otrăvind-o și scoțând-o din firea ei prin aplecarea în două părți.

Dacă o folosim altfel, de pildă de dragul slavei deșarte pentru a avea cunoștințe din cât mai multe domenii, mintea ni se strică și începe a fi complicată și expertă în tot felul de păcate, aplecându-se în două părți, ba spre adevăr, ba spre minciună, nemai făcând deosebirea între ele și transmițând această stare și celor ce te urmează fascinați luându-te ca model, datorită părutei înțelepciuni din afară. Paguba atunci devine ireversibilă fiindcă este hrănită tocmai din admirația generată de ea și afectează pe alții pe care, chiar de te-ai pocăi, nu-i mai poți aduce la pocăință. Este exact căderea Părintelui Arsenie Boca prin misiunea pseudoștiințifică ce a dus-o în favoarea unei false Ortodoxii, desprinsă de învățătura și modul de a cugeta și trăi al Sfinților Părinți.

***

Chiar dacă Părintele Arsenie Boca nu a făcut elogiul plăcerii împreunării fățiș, totuși pricina ascunsă pentru care a propovăduit el însuși, sau scopul pentru care a fost insuflat de teologii iadului (prin vedenii și mentalități hinduse căpătate în urma lecturilor din tot felul de religii, mai înainte de a se întării în cunoașterea Sfinților Părinți), a fost… tot plăcerea. El a fost influențat cu siguranță de atracția bolnăvicioasă a sfinției sale către Maica Zamfira (care i-a stricat existența) și de năvala femeilor la Mănăstirea Sâmbăta, după cum a mărturisit chiar sfinția sa și cei care l-au cunoscut, însă nu doar plăcerea împreunării este singura ce ne vatămă. Iată ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin:

Dar înainte de toate acestea, trebuie să știm că iubirea pătimașă de plăcere este de multe feluri și de multe forme, și multe sunt plăcerile cari amăgesc sufletul, când nu se întărește prin trezvie întru frica de Dumnezeu și în dragoste de Hristos, îngrijindu-se de lucrarea virtuților. Căci se ivesc nenumărate plăceri cari atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupurilor, cele ale avuției, ale dezmierdării, ale slavei, ale nepăsării, ale mâniei, ale stăpânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înfățișează amăgitor cu arătări strălucite și plăcute, în stare să atragă pe cei vrăjiți de ele, cari nu iubesc cu putere virtutea și nu rabdă asprimea ei. Căci aproape toată afecțiunea pământească și împătimirea de ceva din cele materiale naște plăcere și desfătare în cel împătimit și înnebunește și vatămă în chip pătimaș partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iuțimii, mâniei, întristării și ținerii minte a răului, când e lipsit de ceea ce dorește. Iar dacă împreună cu împătimirea mai stăpânește pe om și o mică obișnuință, îl face pe cel stăpânit de ea să fie dus, pe nesimțite, până la capătul acestei împătimiri neraționale, pentru plăcerea ascunsă în ea. Căci plăcerea poftei e de multe feluri, cum s’a spus mai înainte, și nu se satisface numai prin curvie și prin altă desfătare trupească, ci și prin celelalte patimi, odată ce și neprihănirea stă nu numai în oprirea de la curvie și de la celelalte plăceri de sub pântece, ci și în înstrăinarea de celelalte plăceri. De aceea desfrânat este și iubitorul de avuții, iubitorul de argint și zgârcitul. Căci precum acela iubește trupurile, așa și acesta avuțiile; ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o așa de mare silă de la fire, care să-l împingă. De fapt vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevărat nu acela care nu poate stăpâni un cal nărăvaș și anevoie de strunit, ci acela care nu-și poate supune pe unul blând și mai supus. Dar e vădit în tot felul că pofta de avuții e de prisos și nu după fire, neavându-și puterea într’o silă a firii, ci în voia liberă cea rea. De aceea nu are scuză cel ce păcătuiește lăsându-se biruit de aceasta cu voia. Astfel trebuie să cunoaștem limpede că iubirea de plăcere nu se mărginește numai la desfătare și la bucuria de trupuri, ci se arată în tot chipul și prin tot lucrul iubit de voia liberă a sufletului și prin toată împătimirea.[80]

Dar chiar de nu slujea pe față plăcerii împreunării, totuși vorbea mult de plăcerea cea complexă a sănătății care cuprinde în sine toate plăcerile, devenită patimă dacă este iubită de voia liberă a sufletului mai mult decât voia lui Dumnezeu. Această plăcere oarbă de sănătate poate duce la toată împătimirea (lucru cu atât mai evident dacă se trece de dragul ei peste voia lui Hristos care vrea să dea prunci ca rod al împreunării, chiar și al celei viclene, dar oamenii, urmând sfatul Părintelui Arsenie Boca se folosesc de metoda calendarului sau orice altă contracepție, pentru a-și menține o sănătate utopică cu orice preț). Chiar și sănătatea trupească nu poate fi vreun scop duhovnicesc al împreunării (deși, după cum am văzut mai sus împreunarea aduce dimpotrivă: stricăciune, suferință, boală și grăbirea morții. Împreunarea trupească pentru sănătate trupească este doar un pretext mincinos scornit de dragul plăcerii ce zbuciumă trupurile, erupe geamăte, absoarbe mintea și surpă firea, lăsând-o fără de cârmaci). Orice altă pricină a relației trupești cu femeia, în afară de nașterea de copii și ferirea de desfrânare, după Sfinții Părinți, este un păcat:

Sau iarăși păcătoșenia este o judecată greșită cu privire la înțelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor (abuzul de lucruri). De pildă când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în nașterea de prunci. Deci cel ce urmărește plăcerea greșește în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Așadar unul ca acesta face rea întrebuințare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. [deci Părintele Arsenie Boca când îndemna la împreunarea cu femeia pentru sănătate, nu numai că mințea dar și abuza de femei, cel puțin în înțelesuri – n.n.] Tot așa este cu celelalte lucruri și înțelesuri. […]

Aproape tot păcatul se face de dragul plăcerii. Iar desființarea lui se face prin reaua pătimire și întristare, fie de bunăvoie, fie fără de voie, prin pocăință, sau prin vreo certare adusă de Providența dumnezeiască. «Căci dacă neam judeca pe noi înșine, n-am fi judecați; iar judecați fiind de Domnul ne pedepsim ca să nu fim osândiți împreună cu ea».193 (193 I Corinteni 11, 31.) […]

Trei sunt iarăși cele ce ne mișcă spre cele rele: Patimile, dracii și hotărârea cea rea. Patimile, atunci când dorim vreun lucru împotriva rațiunii, de pildă mâncare fără vreme și fără trebuință, femeie fără scopul nașterii de prunci, sau nelegitimă: sau iarăși când ne mâniem sau ne supărăm fără să se cuvină, ca de pildă împotriva celui ce ne-a ocărât sau ne-a păgubit. Dracii, ca de pildă atunci când, din neatenția noastră, folosind prilejul, stârnesc deodată cu multă furie patimile pomenite și cele asemenea lor. Iar hotărârea cea rea când, cunoscând binele, alegem răul. ^[81]

***

Înainte de a cerceta textele Părintelui Arsenie Boca despre împreunarea ca sursă de sănătate și cele de genetică răstălmăcită, să cercetăm mai întâi duhul în care au fost scrise și să ne lămurim prin Sfinții Părinți de unde i-a venit o asemenea rătăcire?

Pe scurt, de la faptul că pune la baza gândirii sfinției sale știința ca temei pentru credință, vedeniile personale ca temei pentru revelație și nu credința ca lumină prin care se înțelege știința și se vindecă firea (fiind sămânța a tot binele, tocmai fiindcă este revelată de Sfântul Duh prin soborul Sfinților Părinți).

Credința este descoperită de sus, știința de jos, datorită cugetării trupești și numai descoperirea dumnezeiască îi poate lumina și vindeca înțelesurile, iar vedeniile sunt aduse de și mai jos, din adâncurile nălucirii iadului. Cine pleacă de la știință sau, mai rău, de la vedenii, pentru a-și modela viața în Hristos este într-o mare rătăcire. El nu mai poate dobândi harul Sfântului Duh și cade în tot felul de erezii, ca și Părintele Arsenie Boca, devenind potrivnic al poruncilor lui Dumnezeu și pierzându-și chiar și bruma de credință pe care o avea când a început să caute adevărul, cu mare risc de a-și rata veșnicia:

 

Cel ce slujește, zice, legii trupește, naște păcatul cu fapta ‎ca materie și modelează ‎consimțirea minții cu păcatul ca formă, prin plăcerile ‎corespunzătoare simțuri‎lor. ‎ […]

Duhul zice, e dătătorul vieții, iar legea omorâtoarea vieții. ‎Prin urmare nu poate ‎lucra deodată și litera și duhul, precum nu există ‎împreună ceea ce e făcător de ‎viață cu ceea ce e făcător de stricăciune. ‎ […]

Părticica ce se taie împrejur (prepuțul), e ceva natural și ‎tot ce e natural e o faptă ‎a creațiunii dumnezeiești. Iar fapta creațiunii ‎dumnezeiești este “bună foarte“, ‎după cuvântul care zice: “A văzut ‎Dumnezeu toate câte le-a făcut și iată erau bune ‎foarte“. Legea însă, ‎poruncind înlăturarea acelei părticele, prin tăierea împrejur, ‎înfățișează pe ‎Dumnezeu ca pe unul ce și-ar corecta în chip artificial propriul Său ‎lucru, ‎ceea ce chiar și numai a gândi constituie culmea impietății. De aceea cel ‎ce ‎înțelege în mod natural657 simbolurile legii, știe că Dumnezeu nu urmărește ‎să ‎corecteze firea în chip artificial, ci poruncește să fie tăiată pasionalitatea ‎adăugată la rațiunea (constituția) sufletului și indicată tipic prin ‎acea ‎părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoștința prin bărbăția voinței ‎arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuiește cunoștința ce mânuiește, ca pe un cuțit împotriva patimii, bărbăția rațiunii arătată ‎în ‎fapte. Așa e desființată predania trupească a legii, când duhul covârșește ‎litera‎ […]

Precum cel ce se împreună cu o țiitoare nu are căsătoria ‎legiuită, la fel cel ce se ‎îndeletnicește cu învățarea legii trupește, nu are cu ea ‎o conviețuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, care se strică odată ‎cu viața trupului. ‎ […]

Cel ce-și însușește Scriptura trupește, învață din ea ‎păcatul cu fapta, iar mintea i ‎se deprinde să cugete la păcat. Acela învață din ‎litera legii despre dezmierdări, ‎împreunări desfrânate și ucideri, și se deprinde ‎să socotească spurcată toată zidi‎rea lui Dumnezeu.‎ […]‎

Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se ‎arată că cel ce înțelege legea trupește are învățătura despre ea ca pe o țiitoare, ‎din care naște deprinderea și lucrarea patimilor, și-și aduce în casă lăcomia ‎pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiască, dând naștere modurilor care ‎întinează prin rea întrebuințare simțurile, ca prin ele să stârpească rațiunile și ‎semințele naturale din lucruri.‎^[82]

Contrar Sfinților Părinți cugeta și propovăduia Părintele Arsenie Boca:

“Garanția și criteriul sincerității este actul [nicidecum. Actul poate fi garanția fariseismului. A face una și a gândi alta este tipic ipocritului și machiavelicului. Este asemănarea cu cel viclean. Și atunci unde este sinceritatea? Garanția și criteriul sincerității este gândul, sau mai mult, lucrarea inimii, care nu poate fi supravegheată decât prin trezvie – n.n.] care taie incertitudinile și manifestă ‎cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ți le ascunzi ție însuți. Actul ‎este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem ‎înclinați, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor și ‎reconfortant… [dar tocmai rostul slăbiciunilor este să ne străpungă inima că suntem neputincioși și răi. De unde să ne reconforteze. Se pare că Părintele Arsenie Boca lucra trupește, mulțumindu-se doar cu a nu face fapte rele și se reconforta, chiar și prin slăbiciunile sfinției sale, hrănind fariseul dinlăuntru prin plăcerea de sine – n.n.] descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicție cu ideea ‎falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea ‎actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem așa cum suntem și să ‎ne facem așa cum vrem… [ce diferit față de Sfinții Părinți propovăduia Părintele Arsenie Boca, ca un iudeu trupesc. Unde este paza minții, liniștea, curăția inimii, trezvia. Dar se împotrivea direct și Sfintei Evanghelii:

Mat 5:8 Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. […]Mat 5:20 Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor. Mat 5:21 Ați auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Mat 5:22 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; […]Mat 5:27 Ați auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârșești adulter”. Mat 5:28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. […]Mat 15:19 Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Mat 15:20 Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om.

– n.n.]

Acțiunile care răsar din adâncurile vieții inconștiente ‎[acum vorbește ca un psiholog influențat de hinduism, propovăduitor al întunericului inconștient și lucrării oculte, iar nu ca un Ortodox care prin paza minții toate le lămurește, la lumina conștiinței – n.n.] trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără știrea ‎noastră...[deci, în chip ocult… – n.n.] ‎^[83]

Vedem cum Părintele Arsenie Boca transformă războiul nevăzut într-unul văzut, de aceea pune la baza credinței știința trupească a studierii faptelor (nesusținute de înțelegerea mai profundă a tainele nevăzute) și la baza părerilor personale vedeniile (care acționează tot trupește, prin simțuri).

Dar omul lăuntric cum se lucrează dacă nu prin paza minții?‎ Și cum se poate mântui cineva altfel?

‎2Co 1:12 Că lauda noastră aceasta este: mărturisirea științei noastre, că întru ‎dreptate și întru curăție dumnezeiască, iar nu întru înțelepciune trupească, ci întru ‎harul lui Dumnezeu, am petrecut în lume, și mai mult la voi. ‎:13 Că nu scriem vouă altele, fără numai cele ce cetiți sau și știți; și am ‎nădejde că și pană în sfârșit veți cunoaște; ‎

Deci nu prin înțelepciune trupească, iar cele predate sunt cele cunoscute ale sfintei ‎Biserici iar nu altele noi, după mintea noastră bolnavă de iubirea de trup și de modul lui de a fi…‎ Iată cum contrazice Părintele Arsenie Boca Filocalia, vădindu-se pe el însuși că nu poate fi ctitor duhovnicesc al ei, ci doar un sponsor nereușit:

Isihie Sinaitul

7       Precum e cu neputință a trăi viața aceasta fără a mânca și a bea, tot așa e cu neputință, ca fără paza minții și curăția inimii, care este și se numește trezvia, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească și plăcută lui Dumnezeu, sau să se izbăvească de păcatul cu mintea, chiar de se silește cineva, de teama muncilor, să nu păcătuiască.

8. Dar și cei ce se rețin printr-o anumită sforțare de la păcatul cu fapta, vor fi fericiți înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor și a oamenilor, fiindcă au luat cu sila împărăția Cerurilor.
9. Acesta este folosul minunat, pe care-l are mintea din liniște: Toate păcatele bat mai întâi numai prin gânduri la ușa minții, încât dacă ar fi primite de cugetare, s’ar face apoi păcate sensibile și groase. Dar pe toate le taie virtutea cugetătoare a trezviei, nelăsându-le să intre în omul nostru lăuntric și să se prefacă în fapte rele. Iar aceasta o face prin înrâurirea și ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos.
10. Vechiul Testament este chipul nevoinței trupești, exterioare și sensibile, iar Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenției, adică al curăției inimii. Și precum Vechiul Testament n’a desăvârșit și n’a întărit pe omul dinăuntru în cinstirea de Dumnezeu [„că pe nimenea, zice Apostolul, n’a desăvârșit legea”],1 (1 Evrei 7, 19) ci a împiedecat numai păcatele groase [căci doar pentru curăția sufletească e mai mare lucru a tăia și gândurile de la inimă și amintirile rele, — ceea ce este propriu Evangheliei — decât a împiedeca scoaterea ochiului și a dintelui aproapelui], tot așa se poate spune și despre dreptatea și nevoința trupească, adică despre post, înfrânare, culcarea pe jos, starea în picioare, privegherea și celelalte, cari se obișnuiesc în legătură cu trupul și fac să se liniștească partea afectivă [pasională] a trupului de păcatul cu fapta. Cum am zis despre Vechiul Testament, bune sunt și acestea, căci ele sunt o strunire a omului nostru din afară și un paznic împotriva patimilor cu fapta, ba mai mult, ele ne păzesc, sau ne împiedecă și de la păcatele cu mintea, de pildă, ne izbăvesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, de pismă, de mânie și de celelalte.
11. Curăția inimii însă, sau observarea și păzirea minții, al cărei chip este Noul Testament, dacă e ținută de noi cum trebuie, taie toate patimile și toate relele, desrădăcinându-le din inimă, și aduce în schimb bucurie, bună nădăjduire, străpungere, plâns, lacrimi, cunoștință de noi înșine și de păcatele noastre, pomenirea morții, smerenie adevărată, iubire nesfârșită față de Dumnezeu și de oameni și dragoste dumnezeiască din inimă.
12. Precum nu se poate să nu taie aerul dinafară, cel ce umblă pe pământ, tot așa e cu neputință să nu fie războită pururea inima omului de către draci, sau să nu fie turburată de ei într’ascuns, chiar dacă săvârșește multă nevoință trupească.^[84]

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

CAPITOLUL XI Despre cruce și încă despre credință

‎„Cuvântul cruce este nebunie pentru cei pierduți, dar pentru cei care ne ‎mântuim este ‎puterea lui Dumnezeu”473. „Cel duhovnicesc le judecă pe toate, dar ‎omul sufletesc nu ‎primește pe cele ale Duhului”474. In adevăr,‎ crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credință și care nu țin ‎seamă de ‎bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele ‎dumnezeiești cu gânduri ‎omenești și firești. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai ‎presus de fire, de cuvânt și de ‎cuget. Căci dacă cineva va socoti cum și pentru care ‎pricină a adus Dumnezeu pe toate ‎de la neexistență la existență și va voi să ajungă ‎la această cunoștință prin gândire ‎naturală, nu va înțelege. Această cunoștință ‎este sufletească și demonică475. Dar dacă ‎cineva condus prin credință va socoti ‎că ființa dumnezeiască este bună, atotputernică, ‎adevărată, înțeleaptă și dreaptă ‎va găsi pe toate lucioase și netede și cale dreaptă. Este ‎cu neputință să te ‎mântuiești fără credință476, căci prin credință se mențin toate, atât ‎cele omenești, ‎cât și cele duhovnicești. Nici plugarul nu taie brazda pământului fără ‎credință, ‎nici negustorul nu-și încredințează unui mic lemn sufletul lui noianului ‎înfuriat al ‎mării, nici nu se fac nunți, nici altceva din cele ce sunt în viață. Prin ‎credință ‎înțelegem că toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistență ‎la existență și ‎prin credință izbândim toate, atât pe cele dumnezeiești, cât și pe cele ‎omenești. ‎Credința este un asentiment care nu iscodește lucrurile. ‎

Orice faptă și orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască și ‎minunată. ‎Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin ‎nimic altceva decât ‎prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, ‎s-a dezlegat păcatul ‎strămoșesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat ‎puterea să disprețuim cele ‎prezente și chiar moartea, s-a săvârșit întoarcerea la ‎fericirea primară, s-au deschis ‎porțile raiului, s-a așezat firea noastră în dreapta ‎lui Dumnezeu, ne-am făcut copii și ‎moștenitori ai lui Dumnezeu477. Prin cruce ‎toate s-au îndeplinit

‎[…]‎

Așadar, nu este cu putință să spunem ceva despre Dumnezeu și, în general, să ‎înțelegem ‎altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au ‎spus și revelat prin ‎cuvintele dumnezeiești ale Vechiului și Noului Testament.‎^[85]

 

Sfântul Cuvios Isaac Sirul

CUVÎNTUL XXXVIII

Despre trebuința de a cunoaște cineva, din gândurile ce se mișcă în el, la ‎ce măsură a ajuns

Omul, cît este în trândăvie, se teme de moarte. Iar cînd se ‎apropie de Dumnezeu, se teme de judecată. Dar cînd a înaintat ‎deplin, a înaintat în dragoste206. Din acestea, două cîte două sînt ‎legate una de alta. Cum așa ? Cînd se află cineva în cunoștința ‎trupească, se teme de moarte. Cînd se află însă în cunoștința ‎sufletească și în viețuirea cea bună, cugetarea lui se mișcă în fiecare ‎clipă în aducerea aminte de judecată. Pentru că stă în chip drept în ‎firea însăși și se mișcă în treapta sufletească și umblă întru ‎cunoștința de sine și într-o viețuire dornică de a se apropia de ‎Dumnezeu207. Dar cînd ajunge la cunoștința adevărului, prin trezirea ‎simțirii tainelor lui Dumnezeu și prin întărirea nădejdii în cele ‎viitoare, omul trupesc care se teme de moarte, ca animalul de tăiere, ‎e înghițit de dragoste; cel rațional se teme de judecată, iar cel ajuns ‎fiu se înfrumusețează (se desăvârșește) în dragoste 208 și nu se mai ‎povățuiește prin toiagul care sperie. «Iar eu și casa tatălui meu vom ‎sluji lui Dumnezeu» (înț. Sir., 24, 15).‎

Cel ce a ajuns la dragostea de Dumnezeu nu mai dorește să ‎rămână aici. Căci dragostea scoate afară frica. Iubiților, fiindcă m-am făcut nebun 209, nu mai rabd să păzesc ‎taina în tăcere, ci mă port ca unul fără de minte pentru folosul ‎fraților. Pentru că aceasta este dragostea adevărată, că nu mai poate ‎răbda să păstreze ceva în taină față de cei iubiți. De multe ori cînd ‎scriam acestea, mi se opreau degetele pe hârtie și nu mai puteam să ‎le mișc de plăcerea ce se ivea în inima mea și care mă aducea la ‎tăcerea simțurilor. Deci, fericit este cel ce se îndeletnicește pururea ‎cu Dumnezeu și se oprește de la toate cele lumești și numai cu El se ‎ocupă toată cunoștința lui. Și de va fi îndelung răbdător, nu va ‎întârzia mult să se arate rod mare.‎

Bucuria cea întru Dumnezeu este mai puternică decît viața de ‎aici. Și cel ce a aflat-o pe ea, nu numai că nu mai caută spre patimi, ‎ci nu se mai întoarce nici spre viața sa; și nu mai are vreo altă ‎simțire a ei, dacă bucuria aceasta i-a venit din adevăr. Dragostea e ‎mai dulce ca viața 210. Căci e mai dulce înțelegerea cea după ‎Dumnezeu, din care se naște dragostea cea mai dulce ca mierea și ‎ca fagurul. Dragostea nu se întristează cînd trebuie să primească ‎moartea înfricoșătoare pentru cei pe care îi iubește. Dragostea este ‎fiica cunoștinței 211. Iar cunoștința e fiica sănătății sufletului. Și ‎sănătatea sufletului este puterea ce se naște din multa răbdare212 .‎

‎întrebare: Și ce este cunoștința? ‎

Răspuns : E simțirea vieții nemuritoare213.‎

întrebare : Și ce este viața cea nemuritoare ?‎

Răspuns : Simțirea lui Dumnezeu214. Căci din cunoaștere este ‎iubirea215. Iar cunoașterea de Dumnezeu este împărăteasa tuturor ‎poftelor, și sufletul ce o primește nu mai are nevoie de vreo dulceață ‎de pe pămînt. Căci nimic nu este asemenea dulceții cunoașterii lui ‎Dumnezeu216.‎ […]

CUVÎNTUL LXIII Despre întâia treaptă a cunoașterii

Cînd cunoașterea urmează poftelor trupești, ea adună aceste ‎moduri: bogăția, slava deșartă, podoaba, tihna trupului, căutarea ‎sârguitoare a înțelepciunii raționale, care e potrivită cu cârmuirea ‎lumii acesteia și din care țâșnesc noutățile născocirilor, a ‎meșteșugurilor și a învățăturilor și celelalte care încununează trupul ‎în lumea aceasta văzută. Din aceste chipuri se naște cunoștința ‎protivnică credinței, de care am spus că se numește cunoștința ‎deșartă, întrucât este goală de orice grijă de Dumnezeu și aduce o ‎neputință rațională în cugetare, punând-o sub stăpânirea trupului. ‎Grija ei este cu totul în lumea aceasta. ‎

Însușirea cunoștinței adevărate este, dimpotrivă, aceea că e o ‎putere cu totul înțelegătoare și o cârmuitoare ascunsă a omului și o ‎grijă dumnezeiască ce-l cercetează pe el și se ocupă de el 392a. Dar ‎cunoștința legată cu poftele trupești nu pune călăuzirile pe seama ‎purtării de grijă a lui Dumnezeu, ci socotește că orice bine este în ‎om și că în el este mântuirea de cele ce-l vatămă și că păzirea de ‎greutăți și de multele împotriviri ce însoțesc firea noastră în chip ‎ascuns și arătat, stă în sârguință firească a noastră și în meșteșugurile ‎ei. Această cunoștință lăudăroasă socotește că toate atârnă de ‎purtarea ei de grijă, potrivit celor ce spun că nu există o chivernisire ‎‎(dumnezeiască) a celor văzute.‎

Dar ea nu poate scăpa de grija neîncetată și de frica pentru trup. ‎De aceea un astfel de om este stăpânit de lipsa de curaj, de întristare ‎și de deznădejde, de frica de draci, de lașitatea față de oameni, de ‎spaima întreținută de zvonurile despre tâlhari, de știrile despre ‎moartea unora sau altora, de grija de boli, de teama sărăciei, de lipsa celor de trebuință, de frica morții, de frica ‎suferinței și de frica fiarelor sălbatice și de celelalte asemenea ‎acestora, de cele ce se întâmplă pe marea înviforată de valuri în tot ‎ceasul de noapte și de zi, ce se pot năpusti asupra lui. Pentru că unul ‎ca acesta nu știe să arunce grija lui asupra lui Dumnezeu, cu tăria ‎credinței în El. De aceea, cunoștința aceasta se învârtește în uneltiri ‎și viclenii în toate lucrurile ei. Iar cînd chipurile meșteșugirilor ei se ‎dovedesc deșarte din vreo pricină oarecare și nu caută la purtarea de ‎grijă a lui Dumnezeu, se luptă cu oamenii care o împiedică și i se ‎împotrivesc.‎

In această cunoștință e sădit pomul cunoștinței celor bune și ‎celor rele, care dezrădăcinează dragostea. Ea iscodește micile greșeli ‎ale altor oameni și pricinile și slăbiciunile lor și face pe om să ‎hotărască și să se împotrivească în cuvinte și să uneltească prin ‎vicleșuguri rele și să ocărască și în alte chipuri pe semeni. Din ‎această cunoștință vine îngâmfarea și trufia; căci ea pune pe seama ei ‎tot lucrul bun și nu-l pune pe seama lui Dumnezeu393.‎

Dimpotrivă, credința pune faptele ei pe seama harului. De aceea ‎ea nu cunoaște trufia, precum este scris: «Toate le pot întru Hristos, ‎Care mă întărește pe mine» (Fii., 4, 13). Și iarăși: «însă nu eu, ci ‎harul lui Dumnezeu care este cu mine» (I Cor., 4,15). Iar ceea ce a ‎zis fericitul Apostol: «Cunoștința îngâmfă», a zis despre cunoștința ‎care nu este unită cu credința și cu nădejdea în Dumnezeu și nu ‎despre cunoștința adevărată393

Cunoștința adevărului întru smerenie face desăvârșit sufletul ‎celor ce-o au. Așa l-a făcut pe Moise, pe David, pe Isaia, pe Petru, ‎pe Pavel și pe ceilalți sfinți care s-au învrednicit în chip desăvârșit de cunoștința aceasta după măsura ‎firii omenești. Căci contemplațiile (înțelegerile) lor mereu ‎schimbate și descoperirile cele dumnezeiești și vederea cea înaltă a ‎celor duhovnicești și a tainelor celor negrăite covârșesc cu totul ‎cunoștința lor și trupul lor este în ochii lor cenușă și țărână.‎

Iar cealaltă cunoștință se îngâmfă, căci umblă întru întuneric și ‎vrea să adeverească cele ale ei după asemănarea celor de pe pămînt, ‎necunoscând că este ceva mai înalt decît ea. Și toți sînt răpiți de ‎mândrie pentru că sînt pe pămînt și-și potrivesc viețuirea lor cu ‎cele dorite de trup și se reazemă pe faptele lor și nu cugetă în mintea ‎lor la cele necuprinse. Și pătimesc acestea tot timpul cît sînt purtați ‎pe valurile acestea.‎

Iar sfinții lucrează virtutea cea slăvită a lui Dumnezeu și lucrarea ‎lor este sus și cugetul nu se apleacă: spre grija de născociri și de cele ‎deșarte. Căci cei ce umblă în lumină nu pot rătăci. De aceea, toți cei ‎ce s-au rătăcit de la lumina cunoștinței Fiului lui Dumnezeu și s-au ‎abătut de la adevăr umblă pe aceste cărări. Aceasta e întâia treaptă a ‎cunoștinței. În ea, omul ascultă de poftă. Pe aceasta o defăimăm și o ‎socotim nu numai protivnică credinței, ci și oricărei lucrări bune.‎ [după cum veți vedea, cu acest fel de cunoștință, dar și aceasta superficială, și-a scris Părintele Arsenie Boca celebrele lui cărți pseudo-psihologico-genetico-maritalo-sexologico-fantastico-hinduse de răstălmăcire a Sfintelor Scripturi și Sfintei Tradiții, evitând cunoașterea ce vine din Sfânta Cruce – n.n.]

CUVÎNTUL LXIV Despre a doua treaptă a cunoașterii

Cînd însă părăsește cineva întâia treaptă și se întoarce spre ‎cugetările și dorințele sufletului, el lucrează: bunătățile mai înainte ‎descrise atît cu cugetarea sufletului, cît și cu simțurile trupului, prin ‎lumina firii sale. Iar acestea sînt: postul, rugăciunea, milostenia, ‎citirea dumnezeieștilor Scripturi, feluritele fapte bune, lupta ‎împotriva patimilor și celelalte. Toate lucrările cele bune și cu ‎deosebire diferitele bunătăți ce se văd în suflet și faptele cele minunate care slujesc în curtea lui Hristos, în ‎această a doua treaptă a cunoștinței, sînt Împlinite de Duhul Sfânt ‎prin lucrarea puterii Lui394. Acesta îndreptează cărările inimii, care ‎ne călăuzesc spre credință, prin care ne adunăm merinde pentru ‎veacul viitor. Dar și pe treapta aceasta cunoștința este încă trupească ‎și compusă. Dar ea este calea care ne călăuzește și ne duce la ‎credință. Căci există o treaptă mai înaltă decît aceasta. Și dacă ‎cineva înaintează, se vede pe sine urcând prin ea cu ajutorul lui ‎Hristos. Aceasta se întâmplă cînd pune temelia lucrării ei în liniștirea ‎dinspre partea oamenilor, în citirea Scripturilor, în rugăciune și în ‎celelalte bunătăți, în care se săvârșesc lucrurile celei de a doua ‎cunoștințe. Și în ea se lucrează toate cele bune. Aceasta se numește ‎și cunoștința lucrurilor. Pentru că săvârșește lucrul ei în lucrurile ‎supuse simțurilor, prin simțurile trupești, în planul cel din afară 395.‎

CUVÎNTUL LXV

Despre a treia treaptă a cunoașterii, care este treapta desăvârșirii

Ascultă cum se subțiază cineva și dobândește starea ‎duhovnicească și se face asemenea în viețuire cu puterile nevăzute, ‎care liturghisesc nu prin lucrarea simțită a faptelor, ci prin cea ‎săvârșită cu luarea aminte a cugetării. Cînd cunoașterea se înalță de ‎la cele pământești și din grija lucrării lor și începe să aibă cercarea ‎înțelegerii celor dinăuntru, ascunse ochilor, și să disprețuiască într-‎un fel oarecare lucrurile; din care se nasc patimile cele ce strâmbă ‎sufletul, și se întinde pe sine în sus; cînd urmează credinței în grija ‎de veacul viitor și în dorința după cele făgăduite nouă și în ‎cercetarea tainelor ascunse, atunci credința înghite cunoștința și se ‎întoarce și o naște pe ea de la început, ca să se facă acea cunoștință ‎ca cea de la început și să se facă cu totul duh396‎

Atunci, acela poate zbura, purtat de aripi, în planurile celor ‎nevăzute și să atingă adâncul mării celei neatinse 397, pătrunzând ‎cârmuirile dumnezeiești și minunate, cele din firile celor gândite cu ‎mintea (inteligibile) și din firile celor supuse simțurilor (sensibile), și ‎cercetează tainele cele duhovnicești, cele prinse printr-o înțelegere ‎simplă și subțire398. Atunci se trezesc simțurile dinăuntru la o lucrare ‎a Duhului, după o rânduială proprie stării de nemurire și de ‎nestricăciune 399. Pentru că au primit încă de aici învierea cea gândită ‎‎(nu încă pe cea sensibilă), ca pe o taină, spre mărturia adevărată a ‎măririi tuturor.‎‎

‎Acestea sînt cele trei moduri ale cunoașterii, prin care trece ‎întreg drumul omului: în trup, în suflet și în duh. Prin ele începe el ‎să deosebească între bine și rău : cunoașterea sufletului lui trece prin ‎ateste trei măsuri pînă ce iese din lumea aceasta. O singură ‎cunoaștere lucrează în cele trei măsuri plinătatea a toată nedreptatea ‎și nelegiuirea, ca și cea a dreptății, și atingerea tuturor tainelor ‎Duhului în cele trei măsuri401. Și în ea este toată mișcarea minții, fie ‎că urcă sau coboară în cele bune sau rele, sau de la mijloc. Aceste ‎măsuri le numesc părinții «potrivite firii», «contrare firii» și «mai ‎presus de fire». Și acestea sînt cele trei planuri în care se urcă și ‎coboară, precum s-a spus, amintirea sufletului rațional 402 . Căci cînd ‎cineva lucrează dreptatea în fire, sau mai presus de fire, e răpit de ‎amintirea ei, la vederea lui Dumnezeu în lăuntrul firii, sau iese ca să ‎pască porcii, ca cel ce a pierdut bogăția puterii lui, care a lucrat cu ‎mulțimea dracilor.‎^[86]

Faptul că Părintele Arsenie Boca nu a cultivat în sine cunoașterea sufletească decât prin nevoințe inițiale peste măsură, care i-au întunecat înțelegerea prin slava deșartă astfel că a ajuns să o pună sub cea trupească, l-a făcut ca în final, să nu o poată dobândi pe cea duhovnicească, ci pe cea subfirească, a vedeniilor. De aceea nu poate fi, nici din acest punct de vedere, un model Ortodox, și deci, nu ne-ar putea fi spre folos canonizarea sfinției sale.

Lucrurile cerești se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământești prin minte: dar ‎cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din știință, acela e în înșelare, ‎pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.‎^[87]

Este adevărat că Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul folosește și el știința vremii sale, ca un simbol al rațiunilor dumnezeiești din creație. Acea știință mai și greșea, ca și cea de acum, dar fiind folosită ca o întărire a învățăturilor Ortodoxe, concluziile la care ajunge sunt cu totul adevărate. Sfântul Cuvios Nicodim citează și din blestematul de Origen, și din eretici, și istoricii și oamenii de știință din apus, și din rătăciții păgâni, dar numai după ce este întărit în cunoașterea profundă a Sfinților Părinți și îi trăiește prin nevoință echilibrată în ascultare și smerita cugetare. Astfel că știe ce să folosească de la cei rătăciți și ajunge la concluzii ce slujesc cunoașterea sufletească și duhovnicească. Niciodată nu a ajuns la vreo înțelegere care să contrazică poruncile, dogmele și credința Ortodoxă.

Problema Părintelui Arsenie Boca este că folosind știința (fără să o cunoască decât superficial), filozofia și învățăturile eretice și păgâne, fără să trăiască sau să aprofundeze Sfânta Predanie ajunge la niște concluzii aberante (dar care par logice la vedere) care însă contrazic și poruncile și dogmele și credința Ortodoxă, arătând că de fapt avea o cugetare trupească, ce punea știința mai presus de credință. Acest mod de a cugeta și l-a stimulat din copilărie prin studiul filozofilor și religiilor păgâne (în care toți gândesc în acest fel și pe această lucrare a minții deviată își întemeiază credința lor greșită).

Diavolul fiind viclean între răutăți, întinde cursele sale ca pe unii prin deznădăjduire să-i sape, pe alții prin iubire de bani, și ca un doctor purtător de moarte aduce oamenilor otravă; adică, pe unul, prin ficați îl ucide, aducîndu-i doctoria cea rea a poftei, pe altul îl rănește la inimă, aprinzând mânia lui spre iuțime; apoi unora, tâmpind puterea cea domnitoare, ori prin neștiință, ori prin iscodire răzvrătindu-i, i-a abătut la rău. Căci despre Dumnezeu și despre ființa Lui vrând a vorbi, ca o corabie s-au înecat; fiindcă n-au priceput cum trebuie s-o cârmuiască.

Cel ce învață literele, întîi trebuie să vadă formele lor și apoi învață numele, deci, dacă pentru litere este trebuință de atâta obișnuință și meșteșug, cu atît mai vârtos înaintea Ziditorului trebuie osteneală și vreme, pentru a merge spre privirea Celui căutat, a măririi celei negrăite. Să nu se îngâmfe cineva că are descoperirea celor dumnezeiești, prin învățăturile cele din afară; că unul ca acesta se amăgește cu mintea de diavolul. Căci zice cântătorul de laude: Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă. Iar Domnul cu al Său glas în Evanghelie a zis: Lăsați copiii să vină la Mine. Și iar zice: Dacă nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu. Ai învățat despre lume? Fă-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi să le sădești! Temeliile cele putrede surpă-le, ca să pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel și tu ca Apostolul să te zidești pe piatra cea vârtoasă!

Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Să nu te îndeletnicești mult cu acestea, pentru că diavolul prin bârfirea cea fără de vreme te poate vătăma. Multe curse are el, căci cumplit vânător este; apoi păsărilor celor mici, curse mici le întinde, iar păsărilor celor mari, le gătește lațuri. Laț greu și purtător de moarte este a crede că cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gândul acesta.

Precum țăranilor și corăbierilor este oarecum neluminată cunoștința vânturilor și a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea și acestora le este întunecată de diavol mai înainte cunoștința. Dacă s-au alcătuit de la diavoli aceste cuvântări de minciună, este primejdios meșteșugul celor ce le rostesc.^[88]

(c)                                                                 Falsa antropologie, sexologie și genetică a Părintelui Arsenie Boca

Acestea le găsitm propovăduite în scrierile ce aparțin cu adevărat sfinției sale, pe care le recunosc ca fiind oficiale chiar regizorii principali ai mișcării de la Prislop (printre care și Maica Zamfira).

Ele sunt tot atâtea gogomănii pseudo-științifice, dar și erezii combătute de Sfânta Biserică

Dar să vedem ce dorește să ne învețe sfinția sa, el însuși zăcând în neștiință, dar crezându-se pe sine ca un stâlp și model al cunoștinței preoțești, fiind mult folositor în problemele noastre și obligându-ne cu dispreț (numind pe cei ce nu sunt de acord cu sfinția sa ca fiind dezertori) să îl urmăm pentru a afla ce să facem să ne mântuim, ba chiar să ne sfințim:

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de ‎toate vârstele și treptele, ‎năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre ‎necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu ‎oamenii, deși nu ‎eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma ‎greșelilor sau a ‎păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și ‎misiunea majoră a propovăduirii lui ‎Hristos-Dumnezeu adevărat și Om ‎adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui ‎Dumnezeu în ‎sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie ‎curați față de ‎oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al ‎Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie, ‎etc.) și lui Dumnezeu ce e al ‎lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).‎

Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat ‎povețele cele după Dumnezeu ‎pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, ‎iubirea de toți oamenii, fără deosebire și viața curată, ‎care fac cu putință ‎reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în împărăția de obârșie, de ‎unde ‎ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii ‎noastre, pe pământ,[iarăși origenismul – n.n.] în stadia și ‎arena vieții.‎

Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a ‎înzestrat cu daruri, deși eu sunt ‎nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în ‎toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și ‎sfințirea ‎oamenilor prin iubire.‎

De alte gânduri și rosturi sunt străin

.‎

Ieromonahul Arsenie.‎

 

1. Vâlcii. 17 iulie 1945‎^[89]

 

Părintele Arsenie Boca zicând că: „Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma ‎greșelilor sau a ‎păcatelor”, se consideră mai înțelept decât Dumnezeu Cuvântul, deci „mai atotștiutor”:

Ioan 9:1 Și trecând Iisus, a văzut un om orb din naștere. 2 Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? 3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Nedorind să urmeze înțelepciunii Sfintei Evanghelii, n-a citit nici tâlcuirea la cele de mai sus:

Iese Domnul din templu, meșteșugind [urzind, lucrând] oarecare potolire mâniei iudeilor și spre tămăduirea orbului Se întoarce [îndreaptă], prin semnul [minunea] acesta asprimea și neplecarea lor domolind-o, măcar că ei cu nimic nu se foloseau. Încă, totodată, le și arată lor că nu în | zadar, nici fălindu-Se, a zis aceasta: „Mai înainte de a se face Avraam, Eu sunt”4^[90] (Ioan 8,58). Căci, iată El face minune pe care nimeni niciodată nu a făcut-o mai înainte, căci chiar de a deschis cineva ochii vreunui orb, însă nu orb din naștere (Tobit 11, 7-15). Arătat este, așadar, cum că Acela Care e Dumnezeu și este mai înainte de Avraam, face aceasta, [minune] care din veac încă nu s-a făcut (Ieșire 4,11-12). Și într-adins a venit El la cel orb și nu acela la Dânsul. Pentru aceasta, și ucenicii, văzându-L pe El că privește cu luare aminte la cel orb, îl întreabă: „Cine a greșit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Și se vede întrebarea că este cu greșeală [greșelnică], căci, cum ar fi putut să „greșească [păcătuiască]” acesta, mai înainte de a se naște? Căci, cu adevărat, nu au primit Apostolii bârfelile elinilor [și ale Părintelui Arsenie Boca – n.n.], anume că sufletul mai înainte de a fi în trup, păcătuiește petrecând [viețuind, fiind] într-o altă lume, apoi, după aceea, ca și cu o muncă [caznă] oarecare este pedepsit cu această pogorâre în trup. Căci, fiind pescari, nici că au auzit ei ceva de acest fel, pentru că acestea erau dogme [învățături] ale filozofilor. Se vede, așadar, că întrebarea este fără de socoteală, însă nu și pentru cel care ia aminte. Căci, învață-te: Apostolii, auzindu-L pe Hristos zicând către slăbănogul: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești [păcătuiești], ca să nu-ți fie ție ceva mai rău” (Ioan 5, 14), după ce l-au văzut pe orb, nu se pricep [dumiresc] și întreabă, ca și cum ar fi zis unele ca acestea: „Fie că acela pentru păcate s-a slăbănogit, însă pentru acesta ce vei zice? El «a greșit»? însă nu este cu putință a spune asta, fiindcă din naștere este el orb. Așadar, părinții lui [au păcătuit]? Dar nici aceasta [nu este], căci fiu pentru tată nu este muncit [căznit, chinuit]”. Deci, nu atâta întrebând, cât nepricepându-se [nedumirindu-se], grăiesc ei acestea. Iar Domnul, dezlegând nepriceperea [nedumerirea] lor, zice: „«Nici acesta nu a greșit» – căci cum ar fi putut greși mai înainte de a se naște? – «nici părinții lui»”. Și [Domnul] nu a zis aceasta ca să-i arate pe ei [pe părinții orbului] fără de păcate, căci nu așa, de rând [simplu], a zis: „Nu au greșit părinții”, ci a adăugat: „de s-a născut orb”. Căci au greșit părinții lui, însă nu de acolo este orbirea acestui orb. Pentru că nu este cu dreptate a pune păcatele părinților peste fiii cei ce nu au făcut nici o nedreptate. Și aceasta Dumnezeu o învață prin Iezechiil, zicând așa: „Nu va mai fi pilda aceasta care se zice: Părinții au mâncat aguridă și dinții fiilor s-au strepezit”5^[91] (Iezechiil 18, 2-3). Legiuiește încă și prin Moise: „Nu va muri tată pentru fiu”6 (Deuteronom 24,16). Așadar, cum este scris7: „Care dau [pedepsesc] păcatele părinților pe feciori până la al treilea și al patrulea neam”? (Ieșire 20,5; Deuteronom 5,9) Mai întâi, este cu putință a zice că nu este de obște această hotărâre, nici nu s-a zis pentru toți, ci numai pentru cei care au ieșit din Egipt. Apoi socotește și înțelesul [noima] hotărârii, căci nu zice aceasta, anume că pentru cele ce au greșit părinții se muncesc feciorii [se pedepsesc fii], ci că „păcatele părinților”, adică muncile [caznele, pedepsele] cele pentru păcate se vor da și fiilor lor, ca acelora care pe cele asemenea le-au greșit. Căci, ca să nu socotească cei care au ieșit din Egipt căci chiar dacă mai rele decât părinții lor vor greși, nu cu aceleași [pedepse] se vor munci [căzni], zice: „Nu va fi așa, ci păcatele părinților, adică certările [ce li se cuvin lor] și peste voi vor veni, pentru că nu v-ați făcut mai buni, ci pe aceleași, ori și mai rele ați greșit”.

[și atunci de unde ideea eretică a Părintelui Arsenie Boca că acest text ar arăta genetica, adică părinții păcătuiesc și, ca o consecință, se îmbolnăvesc copii, ba chiar cum sugerează Părintele Arsenie Boca, există chiar o fatalitate a îmbolnăvirii copiilor dacă părinții păcătuiesc – n.n.]

Iar dacă de multe ori vezi și prunci răpindu-se [din viața aceasta], ca și cum pentru pedepsirea părinților, să știi însă că pentru iubirea de oameni, Dumnezeu mai înainte îi răpește pe ei din viață, ca nu cumva, trăind, să se facă mai răi decât părinții, și spre răul sufletelor lor sau și al altor multora să viețuiască.

[vedem, așadar, că nu este adevărat ce spune Părintele Arsenie Boca. Dumnezeu nu lucrează orb, prin mecanisme implacabile genetice, trupești. Nu crează în funcție de combinațiile de cromozomi și nu proniază în funcție de mecanismele genetice ale seminței viciate sau sfințite de părinți. El nu este dependent de trupul omului, ci prin trup se îngrijește să fie omul fericit. Pe unul, având același fel de părinți și educație, îl îngăduie ca să se îmbolnăvească și să sufere, iar pe altul nu, în funcție de preștiința Sa în legătură cu alegerea lor din viitor, surprinzătoare și diferită (ce se folosește spre mântuire de nevoi sau de nevoințe) Rom 9:13 Precum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”.

Dumnezeul cel netrupesc nu este dependent de nimic și cu atât mai puțin supus trupului oamenilor și mecanismelor lui biologice, în purtarea lui de grijă pentru fiecare. Dumnezeu nu are în vedere sănătatea trupului (care nu este autonomă de suflet și de El), ci alegerea (din prezent și viitor) părinților și copiilor și ce le este de folos pentru mântuirea lor și a semenilor.

Așadar genetica nu este judecata, cum în mod materialist proclamă pictorul de la Drăgănescu, ci judecățile lui Dumnezeu mișcă genetica spre mântuirea sufletului ce poartă trup cu slăbiciuni pentru a se smeri – n.n.]

Dar, acestea adâncul dumnezeieștilor judecăți întru sine le-a ascuns

[dacă Sfântul Ierarh Teofilact al Bulgariei, Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Sfântul Prooroc David și toți Sfinții se nedumiresc de judecățile lui Dumnezeu, cum se obrăznicește Părintele Arsenie Boca să le înjosească ca fiind mecanisme materiale pe care sfinția sa le-ar cunoaște și pe care toți ucenicii săi dacă își însușesc învățăturile lor, ar putea să le stăpânească. Este vădit că avea o gravă confuzie între cunoașterea trupească și cea duhovnicească – n.n.],

iar noi, către cele care urmează de aici înainte, să purcedem.^[92]

Rom 11:33 O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui!

Avva Antonie, căutând la adâncul judecăților lui Dumnezeu, a cerut zicând: „Doamne, cum unii trăind puțin, degrab’ sunt luați din lumea aceasta, iar alții se gârbovesc de bătrânețe? Și pentru ce unii sunt săraci, iar alții bogați; sau cum cei nedrepți se îmbogățesc, iar cei drepți sunt săraci?” S-a auzit atunci glas zicând: „Antonie, ia aminte la tine, că acestea sunt judecăți ale lui Dumnezeu și nu-ți este ție de folos a le ști”.^[93]

Psa 115:1 Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu m-am smerit foarte.2 Eu am zis întru uimirea mea: „Tot omul este mincinos!”

Părintele Arsenie Boca neiubind Sfânta Evanghelie în lumina tâlcuirilor Sfinților Părinți răstălmăcește Sfânta Scriptură după propria sa părere, asemenea protestanților sau teologilor evoluționiști papali, zicând că în felul acesta i-ar da o tentă științifică. Dar, în fapt susține și o genetică eronată, care nici măcar biologic nu este adevărată. Și ca un refren, parcă înadins contrazice întreaga tâlcuire de mai înainte punct cu punct, susținând peste tot preexistența sufletului. În felul acesta se arată mai degrabă un origenist înfocat, decât un om de știință sau creștin Ortodox:

 

Iată de ce Biserica, observând degenerările ce trebuie să le îndure urmașii căsătoriților rudenii, declară vinovate asemenea căsătorii și le oprește. Unirea averilor a fost pricină de multă bătaie de la Dumnezeu:‎ sau multă bătaie au mâncat oamenii de la lăcomie.‎ […]

[dacă genetica ar fi cauza nu s-ar fi căsătorit Adam cu Eva, și toți urmașii lor. Fiind frați ar fi ieșit cu toții degenerați. La fel și urmașii lui Noe. Și nu le-ar fi spus Dumnezeu să se înmulțească, pentru a se îmbolnăvi genetic. Mai mult la evrei, pentru a se menține moștenirea în cadrul familiei, erau obligați să se căsătorească rudele între ele. Avraam a trimis slujitor fiului său Isaac, pentru a-i găsi tocmai o rudă cu care să se căsătorească. Nu s-a modificat genetica prin întruparea lui Hristos. Este adevărat că azi incestul este un păcat, dar nu datorită geneticii, ci datorită împiedicării înfrânării și dragostei duhovnicești, care nu trebuie să se mai reducă la cei înrudiți trupește, toți cei botezați Ortodox fiind rude duhovnicești. Păcatul (neascultarea de Dumnezeu care dorește unirea tuturor oamenilor în dreapta credință și nu rezumarea doar în cercul restrâns al rudeniilor), iar nu genetica strică firea. Dar și aici nu este o lege oarbă, după cum am văzut mai înainte, ci Dumnezeu o personalizează, îngăduie o boală sau nu în funcție de finalitatea ei pentru mântuirea sufletului – n.n.]

înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție ‎a lui ‎Dumnezeu [preștiința lui Dumnezeu și rațiunile Lui nu înseamnă totodată și existența noastră, după cum planul arhitectului nu înseamnă și târnosirea bisericii. Noi începem să fim de la zămislire, chiar dacă Dumnezeu știa de mai înainte că vom fi. Aceasta este rod al existenței Lui, mai presus de existență și nu o preexistență a noastră– n.n.] . Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor ‎să ‎împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura ‎noastră ‎genetică ?‎

De faptul că suntem oarecumva anteriori față de forma noastră ‎pământească, ‎Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia, când acesta încerca ‎să se apere de ‎misiunea cu care-1 rostuise pe pământ:‎

Ieremia 1:‎

‎5. înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și ‎te-am rânduit prooroc printre ‎popoare.‎ [am discutat despre aceasta amănunțit la origenismul Părintelui Arsenie Boca – n.n.]

Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise ‎vremelnic ‎într-o închisoare de carne și oase,

[și această idee, că trupul este o închisoare și o pedeapsă, este origenistă. Trupul este o minunată creație, cu rostul de a deveni cuvânt, a se personaliza și spiritualiza, o mare dovadă pentru raționalitatea lui fiind tocmai genetica. Este atât de important încât pentru el a ales Dumnezeu să se facă om și prin el am dobândit puterea împărătească, pe de o parte pentru că ne este în el siguranța smereniei și pe de alta pentru că prin el ne putem uni cu toată creația (și cea sensibilă) și să o aducem în dar lui Dumnezeu. Astfel că ne nuntim cu El tocmai prin împărtășania cu Trupul și Sângele Lui. – n.n.]

și împlinind un destin [și iată cum susține și absurditatea destinului, deși în alte părți îl nuanțează ca fiind sens și țel al existenței. Dar însăși folosirea acestui termen, chiar dacă se străduiește să îi dea un sens Ortodox, îl vădește ca formare păgână, sau cel puțin ca om ce caută să impresioneze pe alții prin cuvinte neobișnuite și strălucitoare. Unii numesc aceasta snobism. Noi, însă, îl plângem că nu a urmat calea cea smerită a părinților autentici, care nu doreau să se abată nici prin înțelesuri, nici prin nuanțe și nici prin vreun cuvânt neobișnuit de la Sfânta Predanie, ca să nu strălucească ei, ci Sfântul Duh ce a insuflat adevărul în toate și să sublinieze unirea lor cu toți cei ce au fost mai înainte în Sfânta Biserică, nemutând hotarele cele veșnice – n.n.] , între ‎ceilalți fii ai lui ‎Dumnezeu și frați ai noștri.‎ ‎

DISPOZIȚII DE DREPT BISERICESC ‎[care nu au nici o legătură cu genetica – n.n.] CONFIRMATE DE GENETICĂ

În spiritul teoriei cromozomice, putem înțelege și unele norme de ‎drept ‎bisericesc, ca de pildă oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia ‎de ‎consângenitate, în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în ‎linie ‎colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt^[94]

 

[dacă ar fi fost un păcat genetic drepții din Vechiul Testament nu s-ar fi căsătorit cu rudele lor, n-ar fi existat legea leviratului și Dumnezeu nu l-ar fi pedepsit pe Onan pentru două păcate: că nu voia să lase urmași cumnatei sale și că făcea păcatul recomandat de Părintele Arsenie Boca (nu prin onanism ci prin metoda calendarului, un onanism mai subtil și mai viclean, ca să înșele pe mai mulți), adică să verse sămânța pe jos ca să nu facă copii:

Fac 24:2 Atunci a zis Avraam către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: „Pune mâna ta sub coapsa mea

Fac 24:3 Și jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului și pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isaac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu,

Fac 24:4 Ci vei merge în țara mea, unde m-am născut eu, la rudele mele, și vei lua de acolo femeie lui Isaac, fiul meu”. […]Fac 24:29 Rebeca însă avea un frate, anume Laban. […]Fac_24:67 Și a dus-o Isaac în cortul mamei sale Sarra și a luat pe Rebeca și aceasta s-a făcut femeia lui și a iubit-o. Și s-a mângâiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra. […]Fac_25:21 Și s-a rugat Isaac Domnului pentru Rebeca, femeia sa, că era stearpă; și l-a auzit Domnul și femeia lui Rebeca a zămislit. Fac_25:26 După aceea a ieșit fratele acestuia, ținându-se cu mâna de călcâiul lui Isav; și i s-a pus numele Iacov. Isaac însă era de șaizeci de ani, când i s-au născut aceștia din Rebeca. […] Fac 28:1 și l-a binecuvântat și i-a poruncit, zicând: „Să nu-ți iei femeie din fetele Canaaneilor; Fac 28:2 Ci scoală și mergi în Mesopotamia în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, și-ți ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale, […]

Fac 38:6 Apoi Iuda a luat pentru Ir, întâiul născut al său, o femeie, cu numele Tamara. Fac 38:7 Dar Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău înaintea Domnului și de aceea l-a omorât Domnul. Fac 38:8 Atunci a zis Iuda către Onan: „Intră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea leviratului, și ridică urmași fratelui tău!” Fac 38:9 Știind însă Onan că nu vor fi urmașii ai lui, de aceea, când intra la femeia fratelui său, el vărsa sămânța jos, ca să nu ridice urmași fratelui său. Fac 38:10 Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu și l-a omorât și pe acesta.

– n.n.] ‎

[…]‎

In tot cazul nu sunt în concurs concepțiile de viață ale filosofilor, ‎că nu găsești ‎doi în toată istoria filosofiei să fie de acord [deci nici filozoful Arsenie Boca nu este de acord cu ei, dar nici cu Sfinții Părinți, dovedind că nu ne este părinte nouă, Ortodocșilor – n.n.] , pentru că ‎rațiunea omenească, ‎naturală , are un mare cusur [fals. Rațiunea naturală este o lumină creată de Dumnezeu pentru a-L contempla natural (care este și partea a doua a urcușului duhovnicesc, numit iluminare, la care ajunge cel ce își pune tocmai rațiunea naturală stăpână peste poftă și mânie, sau iubire și ură, deci după ce biruie în faza de curățire prin pocăință patimile, cu harul lui Dumnezeu). Doar cugetarea trupească sau rațiunile subfirești ne strică. Cum să fie rău ceva creat de Dumnezeu care pe toate bune le-a făcut? – n.n.]: e capabilă, cu aceeași ‎stringență logică, să ‎dovedească și teza și antiteza uneia și aceleiași ‎probleme; umblă cu două fețe.

[aici este vorba de cunoștința trupească a binelui și răului. Cunoștința sufletească nu caută vicleșugul, ci să se simplifice prin poruncile, dogmele și credința Ortodoxă. Ea este cunoștința firească, în care lucrează rațiunea naturală, adică cea neîntunecată de patimi. Vedeți că Părintele Arsenie Boca credea rațiunea stricată și căzută (în cunoașterea trupească din sclavia simțirii), ca fiind naturală și de aceea umbla după ea? – n.n.] ‎

Deci nu putem da nici unei filozofii, ‎singure, creditul responsabilității vieții, deși ‎de alegere răspundem. ‎Sistemele rămân bune de știut, dar în patrimoniul culturii și ‎ca atare. ‎ [nicidecum nu sunt bune de știut. Doar dacă le cercetăm, în lumina Sfinților Părinți, sunt bune de combătut, dezvoltându-ne capacitatea de înțelegere prin nuanțe a adevăratei credințe, care este și adevărata cunoștință. Este foarte important nu să le citim și să le păstrăm. Ori le evităm ori le citim și le combatem altminteri le luăm drept bune ca și Părintele Arsenie Boca, care poate fără să vrea, s-a făcut adeptul și robul cu gândirea al lor, crezând că este apologet Ortodox. 1Co 11:19 Căci trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați. – n.n.]

Noi avem revelația în Iisus Hristos, ca cea mai bună concepție ‎de viață, cu ‎modelul ei, care a realizat-o în întregime, până în ultima ‎fibră a ființei.

[revelația în Iisus Hristos nu este o concepție de viață, nici un model, ci Însele Calea, Adevărul și Viața, asemănarea cu Tatăl întru fecioria în care L-a născut pe Fiul și iubirea Sfintei Treimi

Ioan_14:6 Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. […]

Ioan_17:11 Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi. […]

Ioan_17:21 Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

– n.n.] .‎ […]

‎-‎        încă nu văd legătura…‎

‎-‎        Ai s-o vezi îndată. ‎ [dacă nu spunea gogomăniile de mai jos, ar fi fost o legătură bună, fiindcă arăta deșertăciunea filozofiilor ce merg cu raționamentele pentru propria slavă deșartă omenească. În loc să înceapă, cum a promis, să ne învețe după credință, începe să construiască un sistem filozofic propriu (de proastă calitate și slăbuț chiar printre celelalte filozofii), bazat tot pe cugetarea trupească. Astfel că nici noi nu vedem legătura, ci doar că este legat mai mult de minciunile filozofiei, neavând nici o legătură cu Ortodoxia, ba chiar hulind-o că l-ar susține – n.n.]

In creier funcționează două glande endocrine: epifiza și hipofiza. ‎ [ne-am fi așteptat, după combaterea filozofilor să înceapă a vorbi de cele două firi din Hristos, sau măcar de cele două căi, ale vieții sau morții. Dar vedem că o ia pe aceeași arătura a cugetării trupești. – n.n.] Aceste două ‎glande produc hormoni pe care-i trimit pe calea sângelui la ‎toate celelalte glande ‎endocrine de pe verticală, cu dispoziții precise de ‎lucru. ‎

O caracteristică a lor e faptul că emit hormoni într-o strânsă ‎interdependență, ‎și, de acordul lor, ascultă toată coIoana. Una din ele, ‎hipofiza, e sensibilă la ‎concepția pe care o alege omul ca normativă de ‎viață; și în funcție de această ‎concepție, trimite, prin hormoni emisari [bine că nu hormoni armăsari, sau cai verzi pe pereți. Vrea să susțină că dacă omul este marxist are altfel de hipofiză decât arseniștii. În realitate cei care practică hinduismul, dintre care a făcut parte și sfinția sa, prin tehnicile și invocările demonice biciuiesc și forțează organismul și endocrin. Dar nu concepția este vinovată, ci lucrarea rătăcită din trup – n.n.] ,‎ vecinei sale din creier, impulsul să producă hormonii ei specifici care ‎dirijează ‎în continuare toată coIoana endocrină, în conformitate cu ‎această concepție.‎

într-un fel lucrează toată coIoana când te afli în turma lui Hristos, ‎și cu totul ‎într-altfel dacă te găsești cu concepția, în turma lui Epicur.‎ […]

Deocamdată lămurirea e cam puțină și unilaterală…‎

‎-‎        Din aproape în aproape ajungem și la lămurirea suficientă. ‎ [după ce a scăldat-o cu hormonii, începe să se îmbârlige în cromozomi, ca apoi să revină iar la hormoni, numai ca să se arate savant și să-și susțină ideile hinduse, cu masca științei, după cum fac și azi toți propovăduitorii păgânismului modern – n.n.] Genetica are ‎cuvântul. Trebuie să ne coborâm în infinitul mic biologic ca (să) prindem – poate – chiar „misterul” ființei omenești, în ciuda ‎infinitei sale ‎variabilități constituționale.‎ [cum să fie misterul ființei omenești rezumat la trupul său circumscris în labirintul finit și plictisitor de repetitiv al materiei, chiar dacă este exprimat rațional prin genetică, când marea taină a omului este mintea, tronul lui Dumnezeu, care ea dă valoare negrăită trupului? – n.n.]

‎-‎        E drept, mărturisesc mulți vrednici de crezut, că nu sunt doi ‎oameni ‎identici de la Adam încoace și tocmai asta-i imposibilitatea de ‎a-i înțelege. ‎

‎-‎        Nu numai asta, dar variabilitatea este pur și simplu infinită

[fals. Sfinții Părinți ne învață că atunci când numărul persoanelor omenești se va împlini se va sfârși creația. Că tocmai finalitatea numărului lor, le face să aibă libertatea în asemănarea infinită cu Dumnezeu, după chipul Sfintei Treimi care nu are un număr infinit de Persoane, deși este Dumnezeu cel neajuns și necuprins. Ce păcat că nu a ascultat de și nu l-a studiat pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. L-ar fi învățat din Sfinții Părinți și nu ar mai fi ajuns să debiteze erori, erezii și minciuni, cu atâta siguranță și atâta nonșalanță:

De aceea actualizarea chipului nu constă numai în realizarea comuniunii depline cu Dumnezeu și între ei a tuturor celor ce cred în Hristos, modelul divin și uman al lor, ci și într-o încadrare a întregii naturi în comuniunea omenirii transfigurate. Duhul dumnezeiesc, răspândit în plenitudinea Lui din Hristos în oamenii care cred în El, întărind spiritul din ei, va face nu numai trupul lor deplin elastic și transparent, ci și natura cosmică. Sfântul Maxim Mărturisitorul a insistat pe larg asupra acestei perspective împotriva platonismului și origenismului, care profesa o desprindere a spiritului uman de trup, de lumea ca temniță și de istorie, pentru a se întoarce în pleroma de unde a căzut prin păcat. Oamenii actualizează chipul lor dumnezeiesc sau umanitatea lor autentică înaintând spre cunoașterea lui Dumnezeu și în asemănarea cu El și prin înaintarea în cunoașterea rațiunilor lucrurilor și prin pătrunderea prin ele la rațiunile lor preexistente în Dumnezeu și la Dumnezeu însuși, ca și printr-o viețuire conformă cu simfonia acestor rațiuni. Omul e chemat să crească prin stăpânirea duhovnicească asupra lumii, prin transfigurarea ei, prin capacitatea de a o vedea și de a o face mediu transparent al ordinii spirituale ce iradiază din Persoana Cuvântului.

El poate spori în această creștere duhovniceasca și din știința care poate descoperi la un nivel tot mai înalt sensul apofatic al lumii, ascuns în Dumnezeu, precum poate câștiga și din experiențele istoriei. Acestea, dacă sunt bune, duc mai departe comuniunea umană; dacă sunt rele, arată necesitatea ajutorului dumnezeiesc pentru adevărata desăvârșire a existenței noastre, sau ne întorc spre bine. Și în general totul contribuie la descoperirea complexității nesfârșite a posibilităților umane în raporturile dintre oameni și în raporturile lor cu natura. Adevăratul folos ce trebuie să-I câștige însă omul din istorie este fortificarea spiritului uman pentru a actualiza în mod tot mai accentuat contingența trupului și a naturii în raport cu spiritul lui, pentru a descoperi tot mai multe din adevăratele virtualități ale naturii. […]

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește de „popoare infinite de puteri netrupești, ale căror mii nu le poate număra nimeni”83. Clement Alexandrinul presupune că „îngerii sunt în număr infinit”84.

Infinitatea nu înseamnă lipsa oricărei limite a numărului lor, ci neputința pentru oameni de a ajunge vreodată la capăt în numărarea lor. Dionisie Areopagitul zice că „ființele cerești sunt așa de numeroase și de desăvârșite, că numai cel ce susține rânduiala lor le poate ști”. ^[95]

Sfârșitul lumii va veni deci când se va completa lumea din punct de vedere spiritual, sau trupul lui Hristos, ca o spiritualitate unitară și armonică. Unitatea acelei lumi trebuie să cuprindă totalitatea formelor de încorporare individuală a spiritualității divino-umane a lui Hristos. Desigur deplinătatea unirii se va realiza dincolo. Dar dincolo se realizează cele năzuite aici.

Dar de ce este definit prin număr această totalitate și nu implică mai degrabă o infinitate de forme individuale, e greu de înțeles. Poate pentru spiritul finit e necesar acest caracter definit al totalității formelor de spiritualitate, ca să le poată cuprinde fiecare pe toate. Spiritualitatea divină exprimat uman primește un contur definit, fără a înceta să fie experiată ca infinită în adâncimea ei. Poate însă motivul principal pentru care numărul persoanelor care completează Trupul tainic al Domnului e definit, să fie acela că un număr infinit de persoane nu poate fi iubit. Iubirea infinită cere și o concentrare a ei spre persoane de număr finit. Nici dumnezeirea nu e un număr infinit de persoane. Dar ipostasurile ce se iubesc sunt ele înseși infinite. Tot așa experiază infinitul persoanele umane ce se iubesc în trupul Domnului cu iubirea unitară din El, sau din Sfânta Treime, dar nu din infinite centre divine.

Însa conturul definit al spiritualității se refer probabil nu numai la numărul limitat de persoane în care se experiază , ci și la modalitățile de experiență și exprimare a spiritualității lui Hristos de către lumea spiritelor create, fără ca să se excludă trăirea infinitului de către ele și o înaintare în Hristos cel infinit și Unul prin fiecare modalitate. Persoanele se grupează pe pământ pentru a experia modalități și mai bogate ale încorporării spiritualității divine a Capului noii umanități, Hristos, în legături variate și mereu schimbate. Dar în lumea viitoare fiecare persoană , deși reprezintă o modalitate de încorporare a spiritualității infinite a lui Hristos, va avea și va înțelege în legătură cu ea pe toate celelalte într-un mod infinit mai deplin ca aici, încât fiecare va trăi întreaga spiritualitate a lui Hristos, a trupului tainic al Lui, dar în altă formă. Iar pe de alt parte, întreaga spiritualitate dumnezeiască și omenească concentrată în Hristos, Capul trupului omenirii îndumnezeite, se va afla actualizată prin mădularele acestui trup al Său. Nimic din comoara aflată în Hristos nu va fi nevalorificat în trupul Lui tainic, datorită nenumăratelor capacități naturale, înălțate de har, pe care le reprezintă mădularele Lui.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu privește în viziunea Sa omenirea ca un întreg și dacă n-ar fi prevăzut căderea ei, oamenii s-ar fi născut altfel și ar fi apărut toți în existență deodată 185. Faptul că în urma păcatului se nasc succesiv, face ca fiecare să aștepte realizarea sa deplină până la nașterea tuturor. Oarecum nașterea deplină a fiecăruia e condiționată de nașterea tuturor la sfârșitul lumii. Chipul dumnezeiesc e comun întregii omeniri. „La început, când puterea divină a produs natura existențelor, ținta lor a fost creată în imediată corespondență cu începutul lor… în același moment cu începutul lor apare perfecțiunea lor finală . Natura umană era în număr. Ca și celelalte creaturi ea trebuia să aibă perfecțiunea sa chiar în momentul creației, imediat”186. Datorită căderii, specia umană „are durerea să regăsească prin generații succesive integritatea ei numerică și ontologică, adică libertatea completă sau, mai bine zis, libertatea de jugul păcatului”187.

Îmbinând motivele dezvoltării istoriei spre sfârșit cu motivul opririi ei când va vrea Dumnezeu, s-ar putea spune că lumea se va sfârși atunci când, pe de o parte, nu vor mai create în ea oameni care să o completeze de sus spre a exprima vreuna din trăsăturile spiritualității lui Hristos, pe de alta, când cei ce vor apărea nu vor mai lua din ea nimic pentru a o dezvolta în cadrul ei. Se va sfârși atunci când nu va mai fi posibil în ea o dezvoltare a spiritualității infinite concentrate în Hristos. Epuizarea istoriei în acest rol al ei nu va fi nici accidental , nici silit de providența divină , ci se va datora unei misterioase convergențe și întâlniri a acesteia cu orânduirea divină, care nu exclude nici libertatea umană , nici lucrarea dumnezeiască . Refuzul lui Dumnezeu de a mai revela adâncimi noi prin creație va coincide cu neputința ei de a mai sesiza și dezvolta aceste adâncimi. Epuizarea puterii creatoare sau revelatoare de spiritualitate a istoriei va fi un semn că lumea de sus s-a completat.^[96]

– n.n.]. ‎

Posibilitățile ‎aranjării genelor (primele subunități ale unui cromozom) ‎în cromozomi întrec ‎numărul atomilor în univers. [fals. Vom vedea că însuși Părintele Arsenie Boca dă un număr finit de combinații, care este mai mic decât numărul de atomi dintr-un vârf de unghie – n.n.] . ‎

‎-‎        Atunci Antropologia ar fi cea mai imposibilă încercare. ‎

‎-‎        Și tocmai asta vrem să facem: imposibilul, posibil. [de aceea a și căzut. A vrut să facă imposibilul mântuirii prin sine însuși și prin mintea sa, posibil, neținând cont că: – n.n.] O rânduială ‎este. ‎Creațiunea nu e haos. Convergența elementelor se intensifică. Dar, ‎la rând… întâi ‎e nevoie de o metodă de lucru, adică de o supraprivire a ‎materialului care se ‎adună din toate părțile și din diverse moduri de ‎experiență și existență. [prin aceasta Părintele Arsenie Boca se arată… metodist. Ce bine ar fi fost să nu adune atâta material să-l ordoneze după cum îl taie capul, ci să se roage, să asculte și să studieze pe Sfinții Părinți – n.n.] .

‎-‎        Știința și Revelația… Nu sunt în conflict? ‎

‎-‎        Numai dacă ești de rea credință, sau dacă adopți convingerea că ‎rațiunea ‎ta naturală e ultimul criteriu al adevărului, sau, dacă crezi ‎‎(greșit) că materia e ‎singurul mod de existență. [dar iată o altă concepție greșită, extremistă a Părintelui Arsenie Boca. Este o extremă ca știința și revelația să fie în conflict. Această extremă este întâlnită la materialiști. Dar cealaltă extremă eretică este ideea că știința și revelația sunt tot una (sau că se pot trage concluzii despre revelație pe baza științei). Aceasta se întâlnește la ereticii de tip apusean, din care cel mai dureros exemplu este Varlaam din Calabria, strămoșul în cugetare al Părintelui Arsenie Boca.

Primilor le răspunde Sfântul Apostol Pavel:

Rom 1:20 Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, 21 Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. 22 Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni. 23 Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. 24 De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile lor între ei, 25 Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

Celor de-al doilea le răspunde chiar Domnul nostru Iisus Hristos:

Luc 10:21 În acesta ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Așa, Părinte, căci așa a fost înaintea Ta, bunăvoința Ta.

 

În realitate știința este o umilă cercetare a minții omenești, cu rostul de a înțelege și a-i face viața mai comodă pe pământ, întunecată însă de patimile și mentalitatea cercetătorilor care o practică. Ea poate fi descoperită și ca o sămânță rațională sau un simbol natural minunat ce ne ajută în contemplația lui Dumnezeu, dar numai dacă o punem la locul ei, adică să fie slugă a credinței.

Ca și trupul, știința pot fi o bună slugă, dar un rău stăpân.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ierarh Grigorie de Nyssa în „Viața lui Moise”, tâlcuind acest cuvânt din Sfânta Scriptură:

Ies 4:24 Și a fost pre cale unde a poposit, l-a întîmpinat pre el îngerul Domnului și cerca să-l omoare pre el. 25 Și luând Sepfora (soția lui Moise – n.n.) o pietricică ascuțită a tăiat împrejur marginea trupului fiului său, și a căzut la picioarele lui, zicând: stătut-a sângele tăierii împrejur a fiului meu. 26 Și s-a dus de la el, pentru că a zis: stătut-a sângele tăierii împrejur a fiului meu.

 

După ce deci a fost întărit așa de mult prin strălucirea luminii și a luat atîta tărie și putere împotriva celor ce i se împotriveau, ca un bun atlet îndeajuns de deprins în școala bărbăției nevoitoare, plin de îndrăzneală și de încredere, se pregătește pentru lupta cu vrăjmașii, avînd în mînă toiagul, adică cuvîntul credinței, cu care va avea să biruiască șerpii Egiptului. Iar lui îi va urma și soția cea din alt neam ; căci există și ceva din cultura din afară care nu trebuie respins de la însoțirea cu noi spre nașterea virtuții. Căci și filosofia (înțelepciunea) morală, sau naturală ar putea să-i fie vieții mai înalte soție și prietenă și părtașă de viață, dacă cei născuți din aceasta nu aduc cu ei nimic din întinăciunea de alt neam. Dar dacă un astfel de făt nu este tăiat Împrejur și nu este curățit astfel încît să fi depărtat de la el tot ceea ce este vătămător și necurat, îngerul venit în întîmpinare îi aduce frica de moarte. Dar pe înger îl îmblînzește soția care arată pe cel născut din ea curat, prin înlăturarea părții din care se cunoaște ceea ce este străin în el. Socotesc că celui ce cunoaște povestirea istorică îi este vădită, din cele spuse, sporirea după rînduială în virtute, pe care o descoperă Scriptura, continuînd să înfățișeze pe rînd ghiciturile istorice. Căci este într-adevăr, în rodul dat de filosofie prin învățăturile sale, ceva trupesc și netăiat împrejur, care, fiind înlăturat, rămîne numai ceea ce poate să facă parte din neamul ales izraelitean, anume nemurirea sufletului, pe care o recunoaște și filosofia. Acesta este rodul binecredincios al ei. Dar că sufletul poate trece din trup în trup și că se preschimbă din fire rațională în nerațională, aceasta este partea trupească străină și netăiată împrejur ¹⁷. Și multe altele de același fel.

Ei mai zic că există Dumnezeu, dar Îl socotesc material. Mărturisesc că este creator, dar că are nevoie de materie ca să creeze ; recunosc că e bun și puternic, dar că e supus în multe nevoii destinului. Și cîte altele ca acestea n-ar putea fi arătate aici în amănunt, prin care cele bune ale dogmelor sînt întinate de adăogirile nebunești, care dacă sînt înlăturate îngerul lui Dumnezeu se face îndurător, bucurîndu-se de aceste învățături ca de un prunc născut după lege !^[97]

 

– n.n.] .

Dar, iar o luăm pe ‎filosofie și ne angajasem la genetică.‎

‎-‎        Adică tot știință…‎

‎-‎        Și încă veche. Mult mai veche decât mazărea lui Mendel [ Johann Gregor Mendel (n. 20 iulie1822 — d. 6 ianuarie 1884) a fost călugăr augustinian și cercetător științific, cunoscut ca fondator al geneticii. De unde și dragostea Părintelui Arsenie Boca pentru genetică, aparținând aceleiași familie de mentalitate – n.n.].

 ‎

Nucleul geneticii ‎a fost revelat

[iată unde duce această confuzie gravă a înțelegerii. Știința devine deja revelație!!! Ne mai mirăm că sfinția sa și alții ca el o iau ca pe o literă de Evanghelie și ascultă mai mult de doctori și savanți decât de preoți, chiar și când debitează minciuni despre viețuire și Dumnezeu? Vai nouă – n.n.]

lui Moise, când i s-au dat scrise ‎poruncile pe Muntele Sinai: ‎‎„Pedepsesc vina părinților în copii, până la ‎al treilea și al patrulea neam, pentru ‎cei ce calcă poruncile mele și Mă ‎milostivesc până la al miilea neam pentru cei ce ‎Mă ascultă”; (Exod ‎‎20,5-6; 34,7; Deuteronom 5,9-l0; Ieremia 32,18) – Comentar ‎la porunca ‎a șaptea.

[deja am văzut mai sus, când am citit tâlcuirea Evangheliei de la Ioan în legătură cu orbul din naștere, ce hulă cuprinde această interpretare a Părintelui Arsenie Boca și ce a vrut să spună Dumnezeu prin acest cuvânt, revelând Sfinților Părinți înțelesul real.

Hula Părintelui Arsenie Boca: dacă părinții păcătuiesc se strică genetic copiii, automat, fără intervenția lui Dumnezeu și aceasta este judecata. Lucru pe care Moise l-a exprimat ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu, pentru a convinge pe iudeii ce nu studiaseră încă pe Mendel și nu știau decât de Dumnezeu. Deci, după Părintele Arsenie Boca Moise era un om de știință mincinos ce se camufla în prooroc. Sau Dumnezeu nu se preocupa de mintea oamenilor ca să se unească tainic cu ei prin pocăință în vederea vieții veșnice, ci dorea să-i învețe biologie, ca să se descurce mai bine pe aici, în viața aceasta trecătoare, până la moarte, ca să aibă o prăsilă sănătoasă.

Ce ne-a învățat de fapt Dumnezeu prin Sfântul Prooroc Moise: dacă copiii vor avea aceeași vină ca și părinții, călcând poruncile lui Dumnezeu, nu vor fi scutiți de pedeapsă doar pentru că au deprins acest păcat de la părinți, ci vor fi pedepsiți, pentru înțelepțire și mântuire, la fel ca și părinții lor.

Textul Sfintelor Scripturi este însă altul, mai adânc:

 

Ies 20:5 Să nu te închini acelora și să nu slujești lor; că eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu râvnitor, cel ce răsplătesc păcatele părinților în fii până la al treilea și până la al patrulea neam, celor ce mă urăsc pre mine. 6 Și fac milă până la a mia neam celor ce mă iubesc pre mine și păzesc poruncile mele.

În aceasta se arată că din urmașii părinților răzvrătiți, doar cei ce urăsc pe Dumnezeu (chiar dacă urmează păcatele părinților și nu fac unele inventate de ei), vor fi răsplătiți de Domnul. Iar copiii acelorași părinți păcătoși, dacă vor iubi pe Dumnezeu și vor urma poruncile Lui, vor avea parte de marea milă, ce se va transmite și urmașilor, dacă și urmașii vor urma dragostea lor și vor iubi pe Dumnezeu.

După cum spun Sfinții Părinți, Dumnezeu nu este răzbunător și satisfăcut să vadă pe om pedepsit, ci fiind iubitor, nu îi forțează pe cei ce Îl urăsc să vină la El, ci îi lasă să rămână în ura pe care ei înșiși și-au ales-o, chiar dacă au văzut-o mai întâi la părinții lor. Dar ura lor îi face extrem de nefericiți.

Vedem, însă, comparativ și puterea iubirii, care se întinde la o mie de neamuri (căci mia este icoană a veșniciei) față de josnicia și neputința urii, care de abia afectează trei-patru neamuri (până când va intra în om cunoștința Sfintei Treimi prin cele patru Evanghelii.

Recapitulăm ce spune Sfântul Ierarh Teofilact al Bulgariei:

Apoi socotește și înțelesul [noima] hotărârii, căci nu zice aceasta, anume că pentru cele ce au greșit părinții se muncesc feciorii [se pedepsesc fii], ci că „păcatele părinților”, adică muncile [caznele, pedepsele] cele pentru păcate se vor da și fiilor lor, ca acelora care pe cele asemenea le-au greșit. Căci, ca să nu socotească cei care au ieșit din Egipt căci chiar dacă mai rele decât părinții lor vor greși, nu cu aceleași [pedepse] se vor munci [căzni], zice: „Nu va fi așa, ci păcatele părinților, adică certările [ce li se cuvin lor] și peste voi vor veni, pentru că nu v-ați făcut mai buni, ci pe aceleași, ori și mai rele ați greșit”. […]Pentru că nu este cu dreptate a pune păcatele părinților peste fiii cei ce nu au făcut nici o nedreptate. Și aceasta Dumnezeu o învață prin Iezechiil, zicând așa: „Nu va mai fi pilda aceasta care se zice: Părinții au mâncat aguridă și dinții fiilor s-au strepezit”5^[98][99] (Iezechiil 18, 2-3).

Deci, nu se spune în Sfânta Scriptură că părinții s-au îmbătat și s-a stricat genetic urmașul lor… ci unii urmași s-au stricat genetic, din pronia lui Dumnezeu pentru căința lor și a părinților, iar alții nu, după cum este și drept. Vom vedea că și mecanismele trupești descrise de Părintele Arsenie Boca pentru aceasta sunt absurde și false.

E adevărat că unele metehne se transmit la urmași, dar și aceasta pentru a fi biruite și a se încununa, după cum și unele defecte de educație îi influențează, dar dacă ei caută adevărul le vor fi spre nuanțarea și aprofundarea înțelepciunii.

Faptul că sămânța lui Set nu trebuia să se amestece cu cea a lui Cain, pentru a nu se strica, nu viza genetica, ci proastele obiceiuri și reaua credință, astfel că Ham nu s-a folosit cu nimic de strămoșul lui Sfânt, dacă a ales obiceiurile fiicelor lui Cain, ca și urmașii lui Set. Nu genetica ne conduce, ci alegerea minții:

Serenus. Mi-ați pus două întrebări la fel de însemnate, la care voi răspunde, pe cît voi putea, în ordinea în care le-ați exprimat. în nici un chip nu trebuie să credem că duhurile prin firea lor pot să se unească trupește cu femeile. Dacă s-ar fi putut petrece vreodată acest lucru într-adevăr, de ce nu se întîmplă și acum aceasta, oricît de rar, de ce nu vedem oameni născuți fără sămînță bărbătească, zămisliți de femei numai datorită demonilor? Se știe dealtfel că ei se desfată în plăceri josnice, pe care fără îndoială că doresc să le aibă mai degrabă între ei înșiși decît cu oamenii, dacă aceasta s-ar putea îndeplini cumva, de vreme ce Ecclesiastul spune : «Ceea ce este a mai fost și ceea ce s-a întîmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare, despre care să se poată vorbi și spune: iată acest lucru este nou, căci a fost în acele secole care au fost înaintea noastră». 2. La întrebarea pusă, răspunsul este cel ce urmează. După uciderea dreptului Abel, pentru ca neamul oamenilor să nu-și ia în întregime începutul de la un nelegiuit, ucigaș de frate, în locul fratelui mort s-a născut Seth, ca acesta să-i urmeze nu numai ca moștenitor, dar și să ducă mai departe dreptatea și dragostea de frate. Fiii lui Seth, respectînd dreptatea, s-au ferit de legătura și înrudirea cu coborîtorii din nelegiuitul Cain și urmașii lor au rămas întotdeauna despărțiți, precum arată clar șirul neamurilor, care vorbește astfel: «Adam a născut pe Seth, Seth a născut pe Enos, Enos a născut pe Căinam, iar Căinam a născut pe Maleleil, Maleleil însă a născut pe Iaret, Iaret a născut pe Enoh, Enoh a născut pe Matusalem, Matusalem a născut pe Lameh, Lameh a născut pe Noe». De asemenea, neamul lui Cain este deosebit și se arată : «Cain a născut pe Enoh, Enoh a născut pe Căinam, Căinam a născut pe Malelil, Malelil a născut pe Matusalem, Matusalem a născut pe Lameh, Lameh a născut pe Ioabal și pe Iubal». 3. Astfel, acea generație care cobora din spița dreptului Seth, cu căsătorii numai pe linia urmașilor ei, a durat mult timp prin sfințenia moșilor și strămoșilor, nefiind molipsită niciodată de nelegiuire și de răutatea celuilalt neam, care păstra în sine sămînța nelegiuirii transmisă de la strămoșul său. Cît timp s-a păstrat între ei acest neamestec al neamului, cei din acea sămînță a lui Set, ca una care provenea dintr-o foarte bună obîrșie, pentru meritul sfințeniei lor au fost numiți îngeri ai lui Dumnezeu, sau, cum se spune în alte locuri, fiii lui Dumnezeu, și, din contră, ceilalți, din cauza nelegiuirii lor sau a înaintașilor lor, precum și din cauza lucrării lor pămîntești, se numesc fiii oamenilor. 4. Dar deși pînă în acel timp era folositoare și sfîntă această despărțire dintre ei, văzînd după aceea fiii lui Set, care erau fiii ai lui Dumnezeu, pe fiicele celor ce se nășteau din spița lui Cain, aprinși de dorul frumuseții lor, și-au luat soții dintre acestea, care, insuflînd bărbaților răutatea părinților lor i-au coborît încetul cu încetul din sfințenia și simplitatea pe care o moșteniseră. Destul de potrivite sînt pentru ei aceste cuvinte : «Eu am zis : Dumnezei sînteți și fii ai Celui Preaînalt. Dar voi veți muri ca oameni, și ca unul dintre principi veți cădea». Și ei au decăzut din acea învățătură adevărată despre natură și înțelepciune, învățătură .transmisă de strămoși și de acel prim om, care însușindu-și cunoștințe despre întreaga fire, le-a putut transmite bine orînduite urmașilor. 5. Acela văzuse copilăria universului încă binară, neformată și oarecum palpitînd. El avea nu numai deplinătatea înțelepciunii, dar și harul dumnezeiesc al profeției și, punînd nume tuturor viețuitoarelor, acel locuitor al lumii abia închegate știa să deosebească tot felul de fiare și de șerpi, cu furiile și veninul lor, cunoștea puterile ierburilor și ale arborilor, precum și natura pietrelor, și timpul cu împărțirile lui. Astfel că a putut spune cu îndreptățire : «Domnul mi-a dat știința adevărată a celor ce sînt; m-a făcut să cunosc formația globului pământesc și puterile elementelor, începutul, sfîrșitul și mijlocul timpurilor, mersul anilor și orînduirea stelelor, natura animalelor și furia fiarelor, puterea duhurilor și cugetele oamenilor, deosebirile dintre arbori și însușirile rădăcinilor și toate cele ce sînt ascunse le-am cunoscut pe ‘dată». 6. Așadar, această știință a întregii firi, seminția lui Set preluînd-o din generație în generație, cit timp s-a menținut deosebită de neamul cel nelegiuit, cît de sfîntă a primit-o, așa a folosit-o pentru cultul lui Dumnezeu și pentru foloasele vieții de obște. Dar după ce s-a amestecat cu spița cea fără de evlavie, sub înrîurirea demonilor a abătut spre lucruri lumești și vătămătoare cele ce învățase cu respect de Dumnezeu. Și-a însușit astfel cu îndrăzneală arta de a inspira griji și de a face rău, superstițiile și vrăjitoria, îndrumând și pe urmași să se închine la foc, la stihii și la duhurile văzduhului, părăsind astfel cu totul cultul cel sfînt al puterii dumnezeiești. 7. Cum n-a pierit în timpul potopului și s-a putut trece mai departe această practică a curiozităților despre care am vorbit, nu este greu de răspuns ; dar fiindcă noi dezbatem o altă problemă, voi restrînge răspunsul cît se va putea de mult. Din, cîte ne spun vechile tradiții, Ham, fiul lui Noe, care fusese format în aceste superstiții păgînești și nelegiuite, știind că nu poate lua nici o carte despre acestea în corabia în care avea să se urce împreună cu dreptul său tată și cu dreptcredincioșii săi frați, a înscris științele criminale și păgînești pe pietre foarte tari și pe foi subțiri din diferite metale, care nu puteau fi stricate de ape. 8. După trecerea potopului, cu aceeași grijă cu care o ascunsese, a transmis urmașilor sămînța nelegiuirilor și a răutății veșnice. în acest chip, acea părere din popor, prin care se crede că îngerii cei căzuți au învățat pe oameni diferitele mijloace de a face rău, a devenit un adevăr. Precum am spus, din fiii lui Set și din fiicele lui Cain s-au născut odrasle mai rele, care au devenit vînători puternici, bărbați puși pe violență și vărsare de sînge Aceștia, din cauza corpului enorm, a cruzimii și a răutății lor, au fost numiți giganți. 9. Ei cei dintîi dintre oameni au început să jefuiască pe vecini și să se îndeletnicească cu tâlhăria, mulțumiți să-și ducă viața mai degrabă din pradă, decît din muncă și din sudoarea frunții lor. Crimele lor s-au înmulțit într-o măsură așa de mare, încît lumea nu putea să fie purificată altfel decît prin potop. Fiii lui Set au călcat astfel, sub imboldul poftelor, datorită instinctului firesc, acea poruncă păzită multă vreme de la începutul acestei lumi și a fost necesar ca aceasta să fie restabilită după aceea prin litera legii: «Fiica ta n-o vei căsători cu fiul Iui și nici nu vei căsători fiul tău cu vreuna din fiicele lor, pentru că vor amăgi inimile voastre să vă despărțiți de Dumnezeul vostru și să primiți pe zeii lor și să le slujiți lor».^[100]

 – n.n.] .

Știința descoperă acum și înțelege cu aparataj modern ceea ‎ce ‎e pus de la creație în om și în toată firea vie. De altfel atotștiința lui ‎Dumnezeu ‎știa și genetică

[Părintele Arsenie Boca vrând să-l laude, datorită cugetării meschine trupești, îl hulește. Dumnezeu nu cunoaște și nu este cunoscut. Este mai presus de cunoaștere. Și nu știa genetică, ci a poruncit și s-a făcut și legea geneticii ca o sămânță rațională și o carte ce-L laudă în materie – n.n.]

 … Și de la început omul a fost pus să facă și ‎știință, dându-i-se să ‎numească toate făpturile creației.

[iată cum hulește și pe Adam, fiindcă așa vede sfinția sa, îngust, prin ochiul științei căzute, realitatea. Adam nu a fost nicidecum pus să facă știință, ci să Îl contemple pe Dumnezeu din făpturi. Nici nu avea nevoie de știință, vorbind direct cu El și având nu numai deplinătatea înțelepciunii, dar și harul dumnezeiesc al profeției și, punînd nume tuturor viețuitoarelor. după cum am citit la Sfântul Cuvios Ioan Casian, puțin mai sus. – n.n.]

 

A fost o ocupație ‎vastă, cât creația, cât n-a ‎isprăvit nici acum cu numirea și analiza ei. ‎Inventarul creației e neisprăvit și ‎înainte mult mai este. Omul însă a ‎început să se laude întru sine cu treaba asta și ‎uită pe Cel ce i-a dat ‎instinctul citirii creației, nevoia științei.

[Și de unde știința este un instinct? Instinctele sunt cele prin care firea conduce animalele fără minte. Mintea e făcută tocmai pentru a conduce firea. O lucrare a ei este și știința, menită nu să slujească simțirea (cum face știința cu nume mincinos și cum impulsionează instinctele pe animale), ci să o conducă spre lumea inteligibilă și să experimenteze prin suișul rațiunii veșnicia.

La sărmanul Părintele Arsenie Boca aproape fiecare cuvânt este putred, după chipul cugetării lumii căzute. Ce păcat că nu a cercetat, nu a înțeles și nu a urmat Sfinții Părinți… – n.n.] ‎

‎-‎        Și se complace „în conflict” …‎

‎-‎        Conflictul e el însuși o deviere a omului de la destinul său în ‎creație; și, ‎atunci și știința lui e deviată de la rostul cu care i-o dase ‎Dumnezeu. Dacă până ‎aci „știința fără conștiință era pierzania ‎sufletului”, acum e și mai rău, că-i ‎pierzania și a trupului, cu planeta ‎pământ cu tot. [de unde se vede că nu-i e dragă Sfânta Evanghelie care spune că:

Mat 16:26 Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

 

Sfinției sale i se pare că este mai rău să se piardă trupul și planeta pământ decât sufletul… – n.n.]:

Dar să revenim la genetică.‎

Ce sunt cromozomii, genele, alelele și conexiunile lor întreolaltă, ‎catenele, e azi ‎treabă de cultură generală. Ceea ce nu se știe, pentru că ‎nu se lasă prins în ‎experiment, dar nu că nu există, e faptul legăturii ‎biologiei noastre personale cu ‎Dumnezeu.‎ […]

Ca urmare tot ce gândim, vorbim și facem se petrece în ‎atotprezența lui ‎Dumnezeu, Care le înseamnă în contul nostru, în ‎două locuri: în Cartea Sa – ‎Cartea Vieții – și cartea noastră, codul ‎genetic (subl. n.) [iată și teoria grației pe care o administrează papa prin indulgențe. Teoria Dumnezeului bancher. Unde este mila și înțelegerea neputinței noastre? Unde mai este valoarea iubirii? Noi știam că vameșii văzduhului și pârâșul nostru sunt contabilii răutăcioși ce scriu cele ale noastre pe răboj, pentru a ne scoate ochii cu ele. Dumnezeu atotștiutorul și iubitorul de oameni nu este contabil ci iartă, iubește, ceartă, vindecă și se folosește de zapisul nostru duhovnicesc unde sunt trecute și faptele bune pentru a învinge pe draci, cu toată amănunțimea lor pizmătăreață.

Luc 7:47 De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește.48 Și a zis ei: Iertate îți sunt păcatele. – n.n.]

‎-Cum? ‎

‎-‎        în codul genetic, arhiva vieții noastre, în care sunt și resturi ‎de arhivă de la ‎înaintașii noștri de milenii chiar, avem scrise și ‎înscriindu-se în flux continuu tot ‎ce gândim, vorbim și facem, ca ‎pachete de energie virtuală, informația genetică, în ‎genele ‎cromozomilor noștri – factorii eredității noastre spre viitor

[stupidități hinduse, cu mască bioenergetică și holistică. Ce experiment a fost făcut vreodată că un cuvânt al nostru, sau vreun gând modifică vreo genă? Ba chiar și faptele trebuie să fie mutante pentru a face aceasta. Nici chiar radiațiile nu produc mutații, sub vreo anumită doză mare. Nouă ni se poruncește ca:

Col 2:20 Dacă deci ați murit împreună cu Hristos pentru înțelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca și cum ați viețui în lume, răbdați porunci ca acestea: 21 Nu lua, nu gusta, nu te atinge! 22 – Toate lucruri menite să piară prin întrebuințare – potrivit unor rânduieli și învățături omenești? 23 Unele ca acestea au oarecare înfățișare de înțelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie și în necruțarea trupului, dar n-au nici un preț și sunt numai pentru sațiul trupului.

Și atunci cum să aibă Dumnezeu grijă ca la toate năstrușniciile care le facem să le însemneze în trup, în arborele genetic, și să o mai transmită și la urmași. Asta ar însemna că ne-am naște cu toții morți.

Ce meschin este dumnezeul cel mincinos al Părintelui Arsenie Boca și cum ar vătăma duhovnicește pe oameni o astfel de lege a înscrierii gândurilor în arborele genetic, făcându-i pe ucenicii sfinției sale (căci oamenii întotdeauna vor să semene cu dumnezeul lor) meschini, răzbunători, minuțioși în a scoate ochii aproapelui care le greșește. Și dacă s-ar feri de păcat doar pentru sănătatea trupului, iar nu pentru Hristos, nu numai că nu s-ar folosi, ci chiar s-ar vătăma:

36     Dumnezeu caută la scopul tuturor celor săvârșite de noi, ca să vadă de le facem pentru El, sau pentru altă pricină.

37. Când auzi Scriptura zicând: „Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui»191 să știi că Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele făcute fără un scop drept. Căci judecata lui Dumnezeu nu privește la cele făcute, ci la scopul celor făcute (17). […] Așadar atunci nu putem arăta un scop, când nu facem ceva pentru Hristos, ci pentru altceva. Aceasta pentru că am lucrat nu după scopul lui Dumnezeu, ci după al nostru.^[101]

 – n.n.] . ‎

Clipele acestea, cu valențe în eternitatea noastră, au multe direcții ‎în ‎antropologia creștină. De felul cum le trăim suntem în continuu fie ‎sub Har fie sub ‎Judecată [ce învățătură diferită de a Sfinților Părinți care ne spun clar că cele două moduri prin care ne cheamă la mântuire și împreună-lucrează cu noi Dumnezeu sunt Pronia pentru cei ce se nevoiesc și Judecata pentru cei ce se lenevesc, chemându-i la pocăință prin nevoi. Dar în amândouă lucrează harul cel mult iubitor de oameni al lui Dumnezeu care vrea să ne ducă la o existență veșnică fericită.

Pentru Părintele Arsenie Boca când lucrează harul nu mai lucrează judecata și invers. Ca și cum ar exista la Dumnezeu vreun har lipsit de judecată (ca ieșit din minți). Sau ca și cum atunci când lucrează judecata nu mai lucrează harul (ca și cum ar exista la Dumnezeu vreo judecată fără milă și dar mântuitor, sau ca și cum ar înceta vreodată izvorul harului, adică al energiilor necreate).

În realitate este cu totul altfel, după cum ne învață Sfinții Părinți:

Acela care iubește lucrurile bune și frumoase, tinde de bunăvoie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providență prin rațiunile înțelepciunii, iar acela care nu e îndrăgostit de acesta e tras de la păcat împotriva voii lui și lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă prin diferitele moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providență, cel de al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de judecată să ajungă la osândă. […]Prin Providență Dumnezeu îndrumă în chip pozitiv pe om prin binefacerile ce i le dă fiecare clipă și prin meditația asupra lor; prin judecată îl abate de la rău, trimițându-i diferite cercetări. Aceste două moduri se alternează sau chiar se împletesc, ca într-o pedagogie părintească. În fiecare zi Dumnezeu ne dă bunurile sale și aproape în fiecare zi ne și ceartă. El zilnic stă la judecată cu noi, ca să ne scape de judecata neîndurată de la sfârșit.^[102]

 – n.n.]

E deci foarte important să știm în ce concepție ‎de viață ne înscriem ‎‎(idealism, epicureism – pragmatism, materialism,‎‎ spiritualism) [dar credința unde a lăsat-o? Căci enumeră doar ideologii false. Nu o cunoștea, nu o practica, nu credea în ea, sau o confunda cu spiritualismul și de aceea a căzut în spiritism? – n.n.], ca să știm ce se consemnează și la ce să ne așteptăm ‎chiar și ‎numai într-un viitor apropiat. ‎

 […]

Când greșim – avem libertatea și prostia de a greși – de la ‎destinația noastră ‎spirituală, cea gândită pe seama noastră la creație de ‎Dumnezeu, faptul se înscrie ‎ca Defecțiune, ca defectivitate, într-una ‎din genele unuia din cromozomii care au ‎de condus o zonă, un organ al ‎făpturii noastre fizice [numai că genele nu conduc nici o zonă. Ele nu sunt minte, nici măcar circumvoluțiuni cerebrale, ca să spunem că ar fi în ele vreun centru coordonator prin care lucrează mintea. Ele doar sunt niște cărți de construcție ale organismului, având personalizarea lui – n.n.]. Informația codificată trece la ‎arhivă, activul ‎nostru genetic, și așteaptă prilejul transcrierii de la virtualitate ‎la ‎actualitate. Această genă cu înscriere negativă (a greșelii) se ‎numește genă ‎recesivă; informația se numește recesivitate și va ‎traduce, va dirija o infirmitate, o ‎deviere, o urâțire, o infirmare, o ‎moarte, în linie ereditară spre viitor.‎ [Mare necunoaștere a geneticii avea Părintele Arsenie Boca. Habar nu avea nici măcar despre noțiunile elementare. Doar se dădea mare savant și om de știință, fluturând termeni pompoși ca să impresioneze pe neștiutori și să-și facă faimă de sfânt genial. Așa cum nu știa sau se prefăcea că știe Sfinții Părinți la fel și cu știința, în realitate transpunându-și propriile patimi și neștiințe (sau cunoștințe mincinoase) în vocabular impresionant să facă vâlvă și să atragă gloatele de închinători (care nu cercetează nici Sfinții Părinți, nici știința, sau le cercetează superficial) spre el.

Haideți să vedem împreună care este realitatea genelor:

Organismele diploide au un număr de perechi de cromozomi omologi. Fiecare cromozom are locuri („locus” la singular, „loci” la plural) specifice de poziționare a unei gene.

Gena este cea care determină construcția unei proteine. Proteinele au un rol structural și funcțional.

Genele pentru fiecare caracter sunt perechi la organismele diploide, stând pe același locus de pe cromozomi omologi. Genele pereche sunt numite alele, provenite una de la tată, alta de la mamă, deoarece și un cromozom provine de la tată prin sămânța însuflețită a lui, iar celălalt de la mamă, prin sămânța însuflețită a ei. Alelele pot fi dominante D sau recesive r.

Cele dominante D sunt cele care pot fi transpuse în construcția proteinelor mult mai eficient ca cele recesive r, de aceea le și domină.

• Homozigoții de tip DD. Organismele cu alele identice se cheamă homozigote. Astfel că dacă pentru o proteină sunt două alele dominante DD se construiește acea proteină cu caracteristica dictată de ele.
• Heterozigoții de tip Dr. Organismele cu două alele diferite se cheamă heterozigote. Ele sunt una dominantă și una recesivă Dr. În acest caz se construiește în trup proteina dictată tot de D. Există și semidominanță.
• Homozigoții de tip rr. Numai dacă sunt împerecheate două alele recesive rr, atunci apare caracterul dictat de gena recesivă.

Așadar recesivitatea nu implică stricăciunea, ci variația.

Probabil că Părintele Arsenie Boca în analfabetismul său genetic voia să spună nu gene recesive, ci gene mutante (adică stricate de factori negativi). Dar acestea pot fi și dominante și recesive, recesiv nefiind sinonim pentru mutant.

Dar nici măcar genele mutante nu sunt arhive care stochează vreo informație dată de comportament, ci sunt gene stricate prin diferiți factori fizici, între care nu fac parte nici gândurile, nici cuvintele, nici ritualurile, nici comportamentele. Poate unele comportamente care expun organismul la anumiți factori mutageni, indirect pot favoriza mutația.

Genele recesive și nici măcar cele mutante nu infirmă nimic, după cum nici nu afirmă. Gena morții, sau apoptoică (este cea care dictează oprirea reproducerii celulei și moartea programată, tocmai pentru ca prin uzură să nu se producă celule anormale și să fie un echilibru constant între proliferare și eliminare).

Așadar nici genele recesive, nici cele mutante nu dirijează moartea. Cele mutante sunt în general defecte și purtătorul lor, din această cauză este bolnav, dar în nici un caz nu este dirijat de ele, ca de fapt de nimic sensibil și inteligibil, dacă nu vrea, ci de mintea și voia sa având libertatea de a refuza chiar și voia lui Dumnezeu, darămite dictatul unor aglomerări proteice. Trupul lui suferind este handicap sau scară spre cer, după cum îl lucrează el însuși. Moartea nu ne vine de la gene ci, dacă nu ne sinucidem, ne este un dar de la Dumnezeu venit tocmai în momentul cel mai potrivit pentru mântuirea noastră.

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu cunoștea nici biologia, nici Ortodoxia. – n.n.] […]

Comportamentul, purtarea omului, se consemnează și se ‎înscrie ca informație în ‎codul genetic. Transcrierea e în flux ‎continuu: a binelui sub Har și a răului sub ‎Judecată sau ‎recesivitate. Deci regenerare și degenerare, sunt cele două sensuri ‎ale unei transcrieri a informației. Tot ce contravine destinației sau menirii omului e deviere către degenerare, infirmitate, monstruozitate, ieșire ‎din ‎circuitul vieții și chiar moarte [fals. Uneori este îngăduită devierea spre smerenie și pocăință, deci viață veșnică. Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu cunoștea duhovnicia. – n.n.].‎ […]

Antropologia pastorală trebuie deschisă printr-un atac mult mai ‎frontal al problemelor ei, decât simpla sudură între câteva ramuri ale ‎științei despre om și câteva locuri ale Revelației, cum schițarăm până ‎aici [antropologia pastorală nu trebuie să fie nicidecum vreun atac. Ci rugăciune și pocăință delicate, pătrunsă de cunoașterea firii, persoanei și mai ales a poruncilor, dogmelor și credinței Ortodoxe. Un bun duhovnic se poate lipsi cu ușurință de genetică și endocrinologie, dar de cunoașterea Sfinților Părinți și a căderilor de-a dreapta și de-a stânga, ba. Din păcate Părintele Arsenie Boca cu mult mai mult decât necunoașterea geneticii și endocrinologiei, avea cunoașterea mincinoasă în duhovnicie, aducând pierzare la atâția și atâția oameni care l-au urmat și au căzut în amăgire

11. Furt viclean este robirea firii prin amăgire.

Sfâșierea cu care sfâșie diavolul pe cei răpiți de el, este junghierea voinței îndreptate spre viață în Dumnezeu și omorîrea totală a amintirii acelei vieți. Iar pierzania este neștiința ce se naște în cei sfâșiați, din lipsa cunoștinței lui Dumnezeu. Căci de aceea le fură gândul răpindu-i la sine, ca să-i lipsească de viața întru virtute și cunoștință.^[103]

– n.n.] .‎ […]

REPERE

I.‎       Lipsește o Antropologie pastorală în Teologie. (S-ar fi putut ‎constitui un ‎nucleu al ei și prin centralizarea atâtor și atâtor experiențe ‎ale preoților cu ‎oamenii, dacă mai marii i-ar fi văzut necesitatea și ‎cineva ar fi fost îndrumat să le ‎vadă într-o sistematizare.) [acum, după ce își demonstrează incompetența teologică, științifică și duhovnicească, dându-și cu părerea în toate, nu se mulțumește cu atât, ci se instalează singur pe tronul sfetnicului și îndrumătorului de preoți și arhierei, îndemnându-i să propage aberațiile dezvoltate mai sus și mai jos, ca pe o misiune mântuitoare. Slavă Domnului că nu s-a introdus încă, deși mulți au încercat să ne ispitească, o astfel de antropologie găunoasă în Teologie, ci se studiază Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin și toți Sfinții Părinți – n.n.] ‎

II.‎      In lipsa unei cunoașteri amănunțite a omului – las că aceasta ‎este o treabă ‎și foarte grea, dacă nu chiar imposibilă [după cum am văzut și dăunătoare – n.n.], ținând seamă de ‎diversificarea ‎disciplinelor care-l studiază pe om, dar pe plan exclusiv ‎natural, laic – sentimentul ‎și conștiința răspunderii preotului dau de ‎greutăți imense. Terenul cere preotului ‎cunoștințe la nivel contemporan. ‎Oamenii – vârstele – nu se lasă convinși de ‎ascultarea predaniei; ei se ‎închid într-o autonomie și suficiență a științei, față de ‎domeniul ‎credinței, față de nivelul Revelației, al cunoștinței [și atunci preotul ce să facă? Să le confirme că au dreptate să creadă în aceste aberații, ba să se vădească incompetent în înțelesurile cele mai elementare ale științei, cum se arată Părintele Arsenie Boca și astfel să le piardă definitiv sufletului cu ideea că așa este cum zice știința că și preotul a confirmat-o…, sau să îi ridice la adevăr și să le arate slăbiciunile, îngustimea, contradicțiile și erorile științei, arătându-le lumina și lărgimea atotcuprinzătoare și de minte lămuritoare a Sfinților Părinți, care fac inteligibilă și știința? – n.n.] . ‎

III.‎     Autonomia omului – rebeliunea lui față de Dumnezeu și ‎sufletul său, ‎considerate ca „inexistente” – nu e libertate, ci păcat [această autonomie și rebeliune, poate marele păcat, nu se manifestă numai prin negarea sufletului și a lui Dumnezeu, ci mai ales prin înlocuirea ascultării cu propriile păreri, a smereniei cu părerea de sine și a Sfintei Tradiții cu tot felul de apucături din religiile superioare și din știința căzută – n.n.] ‎ […]

Cunoștințele acestea urmăresc ideea de responsabilitate a ‎căsătoriților față de ‎Legea divină, înscrisă în fire, sub formă de instinct. ‎Și mai urmăresc urmărirea ‎ideii de păcat, idee care a început să fie ‎neclară în mintea multora. ‎

Începem cu aceasta: Păcatul este o conspirație a minții omului cu ‎diavolul, ‎împotriva Legii lui Dumnezeu [fals. Păcatul este despărțirea de Dumnezeu sau absența binelui. Poate fi însușit și prin înșelare, și prin proprie invenție, nu numai prin conspirație cu diavolul. Două lucruri se străduie dracii să convingă pe om: ori că nu există, ori că dacă există el l-a pus pe om să păcătuiască, nu este bietul om vinovat – n.n.] .‎

Cu această definire, de lucru, înțelegem dintr-o dată cum că ‎numai Iisus a fost ‎fără de păcat [dar de Maica Domnului cum ai îndrăznit să uiți preacuvioase? Este oare aceasta cuvioșie?– n.n.]. Adică singur El a refuzat orice idee ‎diabolică din mintea și viața și ‎faptele Sale.‎ […]

Dumnezeu iartă (dacă-I ceri aceasta prin spovedanie), dar ‎nepedepsit, neispășit ‎nimic nu lasă. Așa scrie în Carte (Naum 1,3).‎

 [iar ideea dumnezeului mânios, pedepsitor, răzbunător, ce vrea satisfacție prin ispășire pentru onoarea jignită. Ce spurcată credință apuseană propovăduia Părintele Arsenie Boca!

E adevărat că se spune:

Naum 1:2 Domnul este un Dumnezeu zelos, Domnul se răzbună, El cunoaște mânia. Domnul se răzbună pe potrivnicii Săi și împotriva dușmanilor Săi stă neînduplecat. 3 Domnul este îndelung-răbdător și mult-milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă.

Dar iată cum pedepsește Domnul:

Psa 89:12 Că au venit blândețe preste noi și ne vom pedepsi.

Psa 88:30 De vor lăsa fiii lui legea mea, și dupre judecățile mele nu vor umbla. 31 De vor spurca dreptățile mele, și poruncile mele de nu le vor păzi. 32 Certa-voi cu toiag fărădelegile lor, și cu bătăi strâmbătățile lor. 33 Iar mila mea nu o voi risipi de la dânșii, nici voi face strâmbătate întru adevărul meu. 34 Nici voi spurca așezământul meu; și cele ce ies prin buzele mele, nu le voi defăima.

Toiag și bătăi, dar cu milă și blândețe.

Iar ispășirea? Iată-o:

1Co 15:3 Că am dat vouă întâiu care am și luat, cum că Hristos au murit pentru păcatele noastre după scripturi;

Gal 1:4 Carele s’au dat pre sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pre noi dintr’acest veac de acum rău, după voia lui Dumnezeu și Tatălui nostru.

Isa 53:1 Patimile, moartea și preaslăvirea lui Mesia. Cine va crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui se va descoperi? 2 Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, și ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag. 3 Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. 4 Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, 5 Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. 6 Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.

Deci am putea spune că pe Sine S-a bătut, pentru păcatele noastre, mânia lui Dumnezeu fiind simțirea pe care o au cei care sunt vinovați, fiindcă s-au despărțit de El, iar nu o patimă răzbunătoare ca din cele prezente la oameni, deoarece Dumnezeu este mai presus de toată patima. În realitate această concepție o avea Părintele Arsenie Boca ca să-și justifice mânia neînfrânată și să și-o dogmatisească ca fiind „bici al lui Dumnezeu”. Dar în felul acesta construiește și prin aceasta o imagine a lui Hristos în care Acesta seamănă cu el, făcând din sine model universal al oamenilor și… al lui Dumnezeu.

Astfel Hristos, în concepția Părintelui Arsenie Boca, nu mai este chipul Tatălui, ci… chipul Părintelui Arsenie Boca.

1. A patra luptă o avem de dat împotriva mîniei, oare trebuie alungată cu totul din suflet, pentru otrava ei ucigătoare. Cît timp stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuință, nici să ne bucurăm de văzul unei sublime contemplații și nici să dăm sfaturi înțelepte altora. Nici părtași la viața adevărată și păstrători statornici ai dreptății nu vom mai rămîne, dar să mai încapă în noi lumina duhului și a adevărului! Căci zice Scriptura : «Turburatu-s-a de mânie ochiul meu» (Ps. 30, 9). Nici parte de adevărata înțelepciune nu vom avea, chiar de am trece de înțelepți în ochii tuturora, «Pentru că mînia sălășluiește în sânul celor nebuni» (Eccl. 7, 8), dar nici viață fără de moarte nu vom putea dobîndi, oricît de prevăzători s-ar părea că sîntem judecați de oameni : «Căci mînia îi pierde chiar pe cei prevăzători» (Pilde 15, 1), Nu vom fi în stare să păstrăm nici cîrma dreptății ajutați de un ascuțit discernămînt al minții, oricît de desăvîrșiți și vrednici de respect am fi socotiți de toata lumea : «Căci mînia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Iacob 1, 20). Nici cinstea gravă, pe care o întîlnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem în nici un chip cîștiga, oricît de nobili și cinstiți am fi prin privilegiul nașterii, «căci bărbatul mânios este necinstit» (Pilde 11, 25). Nici la un sfat înțelept nu vom fi în stare să ne ridicăm vreodată, oricît de severi și plini de adîncă știință am părea, fiindcă «cel iute la mânie săvîrșește nebunii» (Pilde 14, 7). Nici la adăpost de turburări primejdioase și feriți de păcate nu vom putea fi, chiar dacă nici o neliniște nu ne vine din partea altora, fiindcă «un om mînios ațîță cearta, și cel aprig săvîrșește multe păcate» (Pilde 29, 12).
2. Am auzit pe unii care, încercînd să aducă îndreptățire acestei foarte primejdioase boli sufletești, se grăbesc să-i micșoreze vina, printr-o neîngaduită interpretare a Scripturilor. De pildă, susțin că nu este greșit a ne mînia pe frații care cad în vreo greșeală, de vreme ce se spune că chiar Dumnezeu se înfurie și se mânie, fie împotriva celor ce nu vor să-L știe, fie contra celor care, cunoscîndu-L, îl disprețuiesc, cum este acel pasaj : «Și S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său» (Ps. 105, 40), sau cînd se roagă profetul, zicînd : «Doamne, nu cu mînia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerți» (Ps. 6, 1). Ei nu înțeleg că, vrînd să li se îngăduie oamenilor o așa boală ucigătoare, aduc nemărginirii divine și fîntînii întregii curații jignirea unei patimi trupești203.
3. Dacă într-adevăr, cele ce se spun despre Dumnezeu trebuiesc luate în însemnarea lor trupească și strimtă, adică după literă, deci și doarme, cînd se spune : «Deșteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne ?» (Ps. 43, 25). Tot asemenea se zice despre El: «iată, nu va dormita și nici nu va adormi Cel ce păzește pe Israel» (Ps. 120, 4), și stă în picioare și se așează, cînd zice : «Cerul este scaunul Meu și pămîntul așternutul picioarelor Mele» (Isaia 66, 1), care «măsoară cerul cu palma și pămîntul îl cuprinde în pumnul Lui» (Isaia 40, 12), și se îmbată cu vin, cînd se zice : «Și S-a deșteptat Domnul, ca cel ce doarme, ca un viteaz amețit de vin» (Ps. 77, 71). «Cel ce singur are nemurirea și locuiește întru lumina cea neapropiată» (I Tim. 6, 16). Trec peste necunoașterea și uitarea, pe care le întîlnim deseori presărate în Sfintele Scripturi, cînd se face mențiune despre El, ca de pildă înfățișarea membrelor, care sînt prezentate ca cele ale unei ființe cu chip și alcătuire omenească, deci cu păr, cap, nări, ochi și față, mîini, și brațe, degete, pântece și picioare. Dacă am vrea să le admitem pe acestea luate în sensul mărginit al literei, va trebui să se considere că Dumnezeu este alcătuit din membre cu înfățișare trupească, afirmație nelegiuită, de care trebuie să ne ținem departe.
4. Prin urmare, așa cum nu pot fi interpretate asemenea expresii după literă204, fără a săvîrși un grozav sacrilegiu față de Cel pe care autoritatea Sfintelor Scripturi ni-L înfățișează ca nevăzut, de negrăit, necuprins, mai presus de minte, nepătruns, simplu și fără alcătuire, tot așa și tulburarea furiei sau a mîniei nu i se poate alătura acelei naturi veșnice, fără a comite o mare blasfemie. Printr-o imagine de acest fel, a membrelor, trebuie să înțelegem însușirile mai presus de fire ale lui Dumnezeu și nemărginitele Lui lucrări, care nu se pot face înțelese decît prin aceste numiri obișnuite ale membrelor.

De pildă, în imaginea gurii, trebuie să recunoaștem cuvântul Lui, care se adresează de obicei cu blîndețe simțirilor tainice ale sufletului nostru, sau cel care a vorbit la fel părinților noștri și profeților. În cea a ochilor, vom putea cunoaște nemărginirea privirii Sale, care vede și cercetează toate, fără a-i scăpa nimic din cele ce săvârșim, și ce va trebui să săvârșim sau gîndim. În menționarea mîinilor, vom recunoaște înțelepciunea și lucrarea prin care El însuși este și Creatorul și Ziditorul a toată făptura. Și brațul este semnul puterii și cârmuirii, prin care pe toate le sprijină, le stăpînește și le diriguie și, ca să trec sub tăcere celelate, părul alb ce altceva poate arăta decît adînca existență și nemărginire în timp a divinității, care, fără de început și mai înainte de vreme, este mai presus de toată zidirea.

Tot așa, cînd citim despre mînia sau furia lui Dumnezeu, nu trebuie să înțelegem αντρόπαθώς, adică după josnica patimă omenească, ci într-un chip demn de Dumnezeu, care-i străin de orice patimă , în felul acesta, Îl putem considera drept judecătorul și osînditorul tuturor faptelor rele din această lume și, luîndu-ne după înțelesul acestor cuvinte, să ne temem de înfricoșătorul platnic al faptelor noastre, și să nu îndrăznim a admite ceva împotriva vrerii Lui.

Într-adevăr, omul întotdeauna s-a temut de cei despre care știe că se mânie, și de aceea se ferește să-i supere. Așa, în fața unor foarte drepți judecători, de obicei se tem de mînia lor pedepsitoare cei a căror conștiință este apăsată de vreo vinovăție, și asta, nu pentru că s-ar afla vreo pornire de răzbunare în sufletele celor care au să dea o sentință dreaptă, ci pentru că acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem chiar în fața celui ce aplică legile, după o examinare și cumpănire dreaptă. Oricît de mari ar fi blîndețea și bunătatea cu care este făcută judecata, ea este socotită ca izvorînd dintr-o grea și foarte pornită mânie de către cei ce au trebuit să fie supuși din vina lor osîndei.

Ar fi lungă înșirarea și nepotrivită cu scopul lucrării, dacă am sta să lămurim toate cîte s-au spus în sens figurat în Scripturi despre Dumnezeu asemuit cu făptura omenească. Pentru trebuința de acum, ar fi cam de ajuns cele ce am spus despre patima mîniei, pentru ca nimeni să nu-și mai tragă prilej de boală și moarte veșnică tocmai de acolo, unde se caută sfințenie și nemurire, tămăduirea vieții și mîntuirea.

5. Prin urmare, monahul, care tinde spre desăvîrșire și dorește să se lupte după regulă în războiul duhului, să se țină departe de orice păcat al mîniei și furiei, și să asculte ce-l învață pe el calitatea de vas ales : «Orice mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate!» (Efes. 4, 31). Cînd zice: «Toată mînia să piară de la voi» nu exclude pe vreuna, ca fiind trebuitoare și folositoare. Și dacă trebuie să-l vindece pe fratele, care a păcătuit, s-o facă în așa fel, încît, preocupîndu-se să-i aducă tămăduire unuia, care suferă, poate de o mai ușoară fierbințeală, să nu se prăvălească chiar el din cauza mîniei lui aprige în boala mai cumplită a orbirii. Se cuvine neapărat ca, cel ce vrea, să vindece suferința altuia, să rămînă sănătos și ferit de orice slăbiciune, ca să nu i se aplice și lui acel cuvînt al Evangheliei: «Doctore., vindecă-te pe tine însuți mai întîi» (Luca 4, 23), căci văzînd paiul din ochiul fratelui, nu vede bîrna din ochiul său și cumva vedea să scoată paiul din ochiul fratelui cel care în ochiul lui are o bîrnă ?
6. Pornirea de mânie aprinzîndu-se din orice motiv, întunecă ochii minții, căci, vîrîndu-li-se în ei «bîrna» ucigătoare a unei boli mai grele, nu le îngăduie să mai vadă soarele dreptății. Nu interesează dacă se pune peste ochi o foaie de aur, de plumb, sau de orice metal: valoarea metalului nu aduce cu sine nici o deosebire în felul orbirii.
7. Negreșit avem sădită în noi mînia spre o destul de bună slujire, la care este folositor și sănătos să recurgem numai atunci cînd fierbem de mânie împotriva pornirilor ticăloase ale inimii noastre și ne indignăm că cele, de care ne rușinăm a le face, sau vorbi în fața oamenilor, s-au furișat în ascunzișurile inimii noastre. Firește, prezența îngerilor și a lui Dumnezeu însuși, care pătrunde cu vederea pretutindeni și în toate, și căruia nu-i pot rămîne ascunse în nici un chip tainele conștiinței noastre, ne cutremură de spaimă.
8. Tot astfel, ne aduce bună slujire, cînd ne pornim împotriva mîniei însăși, care s-a furișat în noi contra fratelui și alungăm întîi toate îmboldirile ei ucigașe, fără a-i îngădui să aibă lăcaș în adîncul inimii noastre.^[104]

Ce bine ar fi fost ca Părintele Arsenie Boca, dacă tot căuta desăvârșirea, să fi început prin a lupta împotriva furiei sale, pe care o avea cu pretext misionar și care o dezvolta împotriva arhiereilor, confraților în preoție, și bieților oameni necăjiți, care veneau la el ca la un păstor, neștiind că vor da de un lup mânios, bici al lui Dumnezeu.

Da să mai și pui patima ta pe seama lui Dumnezeu, câtă amăgire! – n.n.]

 […]

[după ce am văzut cum pune pe seama lui Dumnezeu propria mânie, cu pretextul geneticii, să vedem cum pune pe seama lui Dumnezeu (și a sănătății firii pe care El a făcut-o) propriile pofte, cu pretextul hormonilor – n.n.]

In conviețuirea căsătorească nu-i bun nici abuzul, nici refuzul. [dar e cea mai bună înfrânarea. Prin convingere, împreună pătimire și cunoaștere de sine. După cum ne învață Sfinții Părinți, dacă se poate, până la a ajunge la curăție, izvor și de sănătate. Altminteri cei doi se uzează și au suferință în trup – n.n.]

.‎

Abuzul atinge pe soț [în realitate și pe soție – n.n.], refuzul atinge pe soață și pe soț. Cum ‎aceasta ? Așa-i făcut ‎omul de (către) Dumnezeu: bărbat și femeie: un ‎singur trup [fals: Fac 2:21 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. 22 Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. 23 Și a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”. 24 De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. A fi luat dintr-un trup nu e tot una cu a fi un singur trup. Ci ei devin („vor fi”) un singur trup. Dacă ar fi fost un singur trup, nu mai era nevoie să spună că vor fi un trup. Aceasta se petrece în viitor, în două modalități. Fie prin împreunare, în mod trupesc, ca un simbol de învățătură sădit în experiența noastră din simțire pentru a înțelege adevărata menire a firii în veșnicie, adică de nuntă cu Hristos. Fie prin împărtășanie, în mod duhovnicesc, feciorelnic, atunci când Sfânta Biserică va fi mireasa și Trupul lui Hristos, luată din coasta Lui, de unde a curs sânge și apă. Fiindcă noi suntem creștini, Sfânta Cununie recapitulează în sine amândouă modurile. Se începe ca într-un Vechiul Testament de la unirea prin relația trupească și se ajunge la Noul Testament: Efe 5:29 Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica, :30 Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui. :31 De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. :32 Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.

 – n.n.].

Cu cunoștințele ‎contemporane de biologie, de ‎endocrinologie și de neurologie putem înțelege clar ‎acest lucru [în realitate nu numai că nu înțelegem nimic, dar ne și amețim de cap, căzând în înșelare, cum a pătimit bietul Părintele Arsenie Boca – n.n.] .‎

Sistemul nostru nervos, ca să servească solicitările vieții în bune ‎condițiuni, are ‎nevoie de o bună și corectă funcționare a glandelor ‎noastre endocrine. Glandele ‎acestea sunt înșirate în număr de 7-8 ‎‎(depinde cum sunt numărate) pe toată ‎verticala staturii noastre. Două ‎sunt în cap – responsabile cu comenzile și cu ‎modul de funcționare al ‎tuturor celorlalte. Acestea din cap sunt sensibile, adică ‎lucrează în ‎consonanță cu concepția ta de viață, în care te integrezi trup și suflet [aceleași inepții ca la genetică. Nu s-a făcut nici un studiu care să dozeze hormonii în funcție de religie sau mentalitate. Și nu s-a făcut, fiindcă în realitate acestea nu influențează, decât indirect poate, prin practicile care le implică. Vedeți comentariile ce dezbat această problemă la genetică – n.n.] .‎

Pentru o clarificare pe scurt a rosturilor acestor două glande din ‎cap, ca să ‎funcționeze într-un mod sau să funcționeze într-un alt mod, e ‎destul să dau de ‎exemplificare două concepții de viață diametral opuse: ‎într-un fel vor lucra aceste ‎glande de comandă asupra tuturor celorlalte ‎glande din subordine când te ‎integrezi în turma lui Epicur și altfel vor ‎conduce iconomia ta endocrină, când te ‎integrezi în turma lui Hristos [după ce nu dovedește nimic, ci demonstrează ipoteza prin aceeași ipoteză, ca să nu fie prins cu ocaua mică sare direct la preocuparea sfinției sale, pentru care a făcut atâta introducere, scopul pentru care a construit această demonstrație, plictisindu-se să mai inventeze minciuni pentru celelalte glande. Suficient cât a aburit cititorul prin impresia ce i-a sădit-o că este cunoscător rafinat al endocrinologiei – n.n.] .‎

Sărim peste celelalte glande de pe verticala omenească și ne ‎oprim puțin la cele ‎sexuale. Aci-i aci. Aci au fost lăsați oamenii fără nici ‎o cunoștință exactă. Ba li s-‎au spus multe minciuni și fiecare a fost lăsat ‎în banii lui, cu greșelile și ereziile ‎sale [e adevărat. Și ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, continuă și Părintele Arsenie Boca cu același stil, dar mai grav, că e din gura unui ieromonah Ortodox, care ar fi trebuit să apere curăția și adevărul, nu să le combată printr-o falsă știință – n.n.] .‎

S-o luăm, fugitiv, cu puțină biochimie endocrină. Sexele – bărbat ‎și femeie – se ‎caută la maturizare unul pe altul, trecând peste orice ‎bariere ale oricui [ce înjosire la adresa și a bărbaților și a femeilor, dărâmând barierele puse de Sfânta Ortodoxie împotriva păcatului. Îi reduce la sexe ce se caută… poate că asta este experiența sfinției sale personală, și o generalizează – n.n.] . Totuși e ‎bună, și foarte bună chiar, și puțină minte și ‎cât de câtă cunoștință pozitivă a ‎faptului acestuia, a continuității vieții. ‎Constituțional, natura bărbătească are o ‎glandă în plus față de femeie: ‎prostata.

[Iată cum își începe întreaga demonstrație putredă de la o minciună:

După Părintele Arsenie Boca prostata ar fi o glandă endocrină.

Uitați acum la lista glandelor endocrine:

<https://ro.wikipedia.org/wiki/Gland%C4%83_endocrin%C4%83>, luni, 9 noiembrie 2015

Hipotalamus;

Glandă pituitară;

Glandă adrenală;

Glandă paratiroidă;

Glandă tiroidă;

Insulele lui Langerhans;

Testicul;

Ovar;

Glandă pineală.

Unde este trecută în această listă prostata? Sigur, ucenicii hipnotizați vor zice: chiar dacă nici un om de știință nu a observat până acum, dacă a spus Părintele Arsenie Boca este glandă endocrină! Dar atunci, pentru ei, sfinția sa este un papă infailibil – n.n.]

 Aceasta spune foarte importante lucruri în ‎economia vieții și în ‎interpretarea corectă a foarte multor necazuri ivite în familie.‎

Tot pentru clarificare trebuie spus și numele produselor de ‎biosinteză ale ‎glandelor: hormonii. [vedeți cum își repetă inepția? Producerea de hormoni este caracteristica glandelor endocrine. O glandă este un organ situat în corpul unui animal, care sintetizează o substanță deosebită, pe care o poate trimite direct (glandă endocrină) în circuitul sanguin sub formă hormoni (și cei ce produc laptele matern) sau o eliberează sub formă de secreție exocrină (glandă exocrină) prin cavitățile din interiorul corpului sau de la suprafața acestuia^[105]. Așadar prostata este o glandă exocrină. Ea nu produce hormoni ci secreții exocrine care reprezintă 25-30% din spermă – n.n.]

Aceștia sunt substanțe de ‎biosinteză, produse de glande, și ‎vărsate în circuitul mediului intern al ‎sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, cu activitatea și activarea ‎sistemului ‎nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a menține ‎organismul întreg în bune ‎condiții de viață, internă și externă [cum se varsă secrețiile prostatei în sânge? Iată o a doua minciună sugerată de Părintele Arsenie Boca. Sau a câta minciună din cele pe care erau construite viața, mentalitatea și predica sfinției sale – n.n.] .‎

Iată din tainele prostatei:‎

Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic. Acestea sunt ‎substanțe absolut ‎necesare sistemului nervos atât al bărbatului, cât și ‎sistemului nervos al femeii. ‎Dar nu le prepară decât bărbatul. Aici e explicația fundamental-biologică în temeiul căreia femeia ‎e atârnătoare ‎de bărbat. Fără substanțele lui endocrine ea regresează ‎nervos, mintal etc. Aci ‎începe să se înțeleagă de ce au urmări nefaste și ‎abuzul și refuzul^[106]

Iată cum tocmai ați citit și alte minciuni, din cele nenumărate, susținute de Părintele Arsenie Boca , falsul iconar și mincinosul învățător de la Drăgănescu, în faza de concluzi[e]a celor cinci decenii (1939-1989) de „antropologie pastorală și documentație pe teren”, după cum sugerează scotocitorul osârdnic printre hârtiile lui, autorul cărții de mai sus.

Haideți acum, împreună, să analizăm aceste minciuni:

1. De când sărurile acidului glutamic sunt hormoni? De când sunt sintetizate de prostată? În afară de asta, ele se găsesc și în legume, și în fructe din abundență. Și femeia și bărbatul le pot procura cu simplitate, din hrana de toate zilele, fără a se preocupa de el.
2. Prostata este o glandă exocrină, iar nu endocrină. Ea are rolul de a produce un lichid alcalin, vehicul pentru sămânța bărbătească și contribuie la expulzia sa prin musculatura netedă. Nu sintetizează nici un hormon și nici săruri ale acidului glutamic.
3. Nici măcar sperma nu conține aceste săruri sau acest acid.

Haideți să citim împreună câte ceva despre compoziția spermei:

Compoziția spermei umane:

Componentele spermei sunt două: sperma și plasma seminală. Plasma seminală, în schimb, este produsă din compuși secretați de vezica seminală, prostată și glandele bulbouretrale.

Plasma seminală umană conține o gamă complexă de constituenți organici și anorganici.

Plasma seminală constituie un mediu nutritiv și protector pentru spermatozoizi în timpul traiectului lor spre aparatul reproducător feminin. Mediul vaginal este unul ostil pentru gameții masculini, deoarece acesta este unul foarte acid și plin de celule pentru imunitate. Componentele plasmei seminale compensează acest mediu, prin faptul că aceasta conține amine bazice cum ar fi putrescina, spermina, spermidina și cadaverina, care sunt responsabile pentru mirosul și aroma spermei.

[să ia aminte cu ce se împărtășesc cei ce sunt pasionați de acest lichid: cu putrescină și cadaverină, adică cu moartea. A îngăduit Dumnezeu chiar și prin aceste denumiri date de oamenii de știință să înțelegem către ce ne îndreaptă cu pași rapizi împreunarea trupească, de unde ne vine în fire stricăciunea și moartea, nicidecum sănătatea și echilibrul, după cum sugerează pasionatul de la Prislop – n.n.]

Aceste baze alcaline contraatacă mediul acid din canalul vaginal și protejează ADN-ul din spermă de denaturarea acidă.

[deci, rolul lor nu este să fie absorbite, ci să contraatace mediul acid. – n.n.]

Componentele și contribuțiile spermei sunt următoarele (glanda, %, descrierea):

• testicule 2-5%[1]          aproximativ 200-500 milioane de spermatozoizi, produși în testicule, sunt eliberați la ejaculare;
• vezica seminală 65-75%           aminoacizi, citrat, enzime, fructoză (principala sursă energetică a spermatozoizilor, care se bazează pe zaharurile din plasma seminală pentru energie), fosforilcolina, prostaglandine (implicate în crearea unui răspuns de imunitate a femelei împotriva spermei străine) [vedeți că până și organismul femelei se apără ca față de un corp străin față de sămânța străină, cum ar putea zice cineva că are nevoie de ea? – n.n.] , proteine, vitamina C
• prostata 25-30%           acid citric, fibrinolizină, antigen specific prostatei , enzime proteolitice , zinc (servește la stabilizarea cromatinei din ADN în celulele spermei. O deficiență în zinc poate să cauzeze o fertilitate mai scăzută datorită fragilității crescute a spermei. Deficiența de zinc poate să afecteze în mod advers și spermatogeneza.)
• glandele bulbouretrale < 1%   galactoză, mucus (servește la intensificarea mobilității spermatozoizilor în vagin creând un canal vâscos pentru ca spermatozoizii să înoate prin el și să prevină difuzia lor în spermă. Contribuie la aspectul gelatinos al spermei), acid sialic […]

O trecere în revistă din 2005 a cercetărilor a raportat următoarele proprietăți fizice și chimice ale spermei umane:[3]

 

Proprietate   Per 100mL      Într-un volum mediu per ejaculare (3,4 ml)

Calciu (mg)  27,6     0,938

Clor (mg)      142      4,83

Citrat (mg)   528      18,0

Fructoză (mg)          272      9,25

Glucoză (mg)           102      3,47

Acid lactic (mg)       62        2,11

Magneziu (mg)         11        0,374

Potasiu (mg) 109      3,71

Proteine (g)  5,04     0,171

Sodiu (mg)    300      10,2

Uree (mg)     45        1,53

Zinc (mg)      16,5     0,561

Capacitate tampon (β)         25

Osmolaritate (mOsm)          354

pH    7,7

Viscozitate (cP)        3–7

Volum (ml)   3,4

Valorile pentru volumul mediu au fost calculate și rotunjite la trei cifre semnificative. Toate celelalte valori sunt cele oferite în trecerea în revistă.^[107]

Unde sunt sărurile acidului glutamic? Dar, după cum vom vedea din comentariile ucenicilor înfierbântați (la observațiile pline de bun simț ale unei cercetătoare în domeniu, care îl contrazicea pe bună dreptate, mâhnită fiindcă aberantele afirmații ale sfinției sale nu sunt numai mincinoase, nesusținute științific, dar și vătămătoare fecioriei și duhovniciei), pentru ei evidențele nu contează. Părintele Arsenie Boca este mai infailibil ca un papă ex cathedra.

4. Glutamatul (sărurile acidului glutamic) este un neurotransmițător care, în exces, duce la distrugerea neuronului și la epilepsie. Dacă am păstra logica Părintelui Arsenie Boca oamenii ar trebui să se ferească de împreunarea trupească ca nu cumva să își distrugă creierul sau să facă accident vascular cerebral, și unele boli, precum scleroza amiotrofică, latirismul, autismul, unele forme de retard mintal, boala Alzheimer și epilepsie:

Transportatorii de glutamat se gasesc in membranele neuronale și a celulelor gliale. Ei transportă rapid glutamatul din spațiul extracelular înăuntrul celulei. În leziuni cerebrale, acestia pot lucra în sens invers, și glutamatul in exces se acumulează în afara celulelor. Acest proces determină ionii de calciu să pătrundă masiv în celule prin intermediul canalelor care apartin receptorilor NMDA. Cresterea concentratiei calciului intracelular duce la apoptoza (moartea – n.n.) neuronului, procesul fiind numit excitotoxicitate.

Mecanismele mortii celulare sunt:

• Distrugerea mitocondriilor,
• Glu/Ca stimuleaza factorii transcriptionali pro-apoptotici, sau inhibă factorii de transcriptie pentru genele anti-apoptotice.

Excitotoxicitatea cauzată de glutamat apare in timpul cascadei ischemice cerebrale, fiind asociată cu accidentul vascular cerebral, și unele boli, precum scleroza amiotrofica, latirismul, autismul, unele forme de retard mental și boala Alzheimer.

Acidul glutamic este implicat în crize epileptice. Microinjectia de acid glutamic în neuroni produce depolarizari spontane la intervale de aproximativ o secunda, iar acest model de declansare este similar cu ceea ce este cunoscut sub numele de schimbare paroxistica depolarizatoare în atacurile epileptice^[108].

Vedeți ce dăunător poate fi acidul glutamic ca și sărurile lui în exces?

Dar poate că sunt unii care, neținând cont că totul este o mare farsă jucată de duhurile hinduse prin gura Părintele Arsenie Boca, susțin (deși știința demonstrează contrariul) că dacă sfinția sa așa a spus, el nu poate vorbi decât de la Sfântul Duh. Așa că prostata, contrar biologiei, medicinei și întregii științe este totuși o „glandă endocrină” care sintetizează „hormonul” numit săruri ale acidului glutamic, iar acelea dau astfel de efecte doar în exces, în schimb administrate echilibrat și constant, furnizează (pe lângă plăcerea de care nu se pot lipsi și pentru care îl și apreciază pe Părintele Arsenie Boca, că le-a justificat-o) sănătate mintală și progres nervos.

Ei recomandă atunci să se facă doar „administrarea lui necesară și suficientă printr-o împreunare trupească echilibrată și o absorbție sporită” (desigur prezentă doar la ucenițele Părintelui Arsenie Boca, prin efectul placebo, căci mucoasa vaginală, în realitate, nu permite absorbția acidului glutamic sau a sărurilor lui la nici o femeie). Aceasta le-ar feri pe femeile arsenice și de carențe, și de exces; și de refuz, și de abuz.

Ne vedem, astfel, obligați de iraționalitatea scrierilor Părintelui Arsenie Boca și de gândirea nefinalizată a ucenicilor sfinției sale să analizăm ce ar fi exces pentru firea noastră căzută în legătură cu împreunarea trupească și cum se face absorbția prin vagin, pentru a descoperi încă două minciuni propovăduite de Părintele Arsenie Boca prin aceste spumoase cuvinte, concluzia viețuirii îndelungate lângă și mai efervescenta Maică Zamfira din „Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur”.

5. Să studiem acele făpturi care nu sunt conduse de minte, ci de instinct. Nefiind conduse de minte nu pot fi pildă pentru om, fiindcă omul trebuie să-și stăpânească instinctele. În schimb pot arăta până unde merge instinctul în mod firesc și la om, și de unde încep excesele unei minții întunecate, conduse de patimi, de nălucirile plăcerilor și căzută sub fire, specifică numai omului trupesc.

Dobitoacele cele necuvântătoare, împreunându-se doar când le dictează instinctul, ne arată care este normalul firii noastre căzute. Excesele față de ce fac ele provin, așadar, nu din instinctele firii, ci din găselnițele minții care vrea să slujească plăcerii, inventând și provocând astfel tot felul de pretexte, printre care și ideea că prin împreunarea deasă ar ajunge la sănătatea și normalitatea firii.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Părintele Nicodim Măndiță, un învățător popular, ce s-a adresat și el oamenilor simpli, tot în aceeași perioadă ca și Părintele Arsenie Boca, dar spre deosebire de ultimul și-a păstrat viața nepătată, atât politic cât și moral, neabătându-se nici cu faptele, nici cu învățătura de la Sfânta Predanie. Cu adevărat este un model de sfințenie, oricât putând a fi propus pentru canonizare. Însă lumea nu-l iubește, fiindcă, spre deosebire de pictorul de la Drăgănescu, o oprește de la păcat și mentalitățile ei demonice. Intelectualii au găsit pretextul în a-l respinge că nu are flexibilitate și rafinament (în realitate sfinția sa nu umblă cu compromisuri și filozofii de doi lei bucata, ca să pară interesant ca studentul în religii superioare), iar oamenii simpli îi reproșează că nu face minuni spectaculoase (ceea ce în realitate ne arată că s-a adresat oamenilor credincioși, ce umblă după poruncile lui Dumnezeu, nu oamenilor necredincioși fascinați de duhurile amăgitoare și spectaculoase, ce vor să atragă spre mentalități eretice prin hipnoza falselor minuni demonstrative).

Am preacurvit cu soția mea cînd era gravidă (însărcinată). . . în timpul scurgerilor de sînge lunare. . . și pînă în 40 de zile de la nașterea pruncului… în zilele oprite: Sâmbăta, Duminica, Luni, Miercuri, Vineri, în sărbători, în cele patru posturi și în ajunurile din cursul anului? (c)

1. c) Medicii binevoitori ai omenirii spun că cei căsătoriți trebuie a se împreuna numai odată sau de două ori pe săptămână, Marțea și Joia după rânduiala creștinească, cînd nu-i sărbătoare sau post, ca să aibă copii sănătoși, vioi și activi în viața lor. împreunarea se face numai în scopul facerii de copii. Priviți moravurile genezice ale animalelor. Ele se împreună (gonesc, mârlesc.) rare ori, numai pentru înmulțire. [în medie de două ori pe an – n.n.] După ce a zămislit nu se mai împreună. Și omul, în loc de a fi superior animalelor, să devină mai bestial decît ele ?! Legile indiene recomandă oamenilor a NU avea raporturi sexuale decît de 3—4 ori pe lună, ba în lunile de vară numai odată pe lună; iar cei trecuți peste 50 de ani să se astâmpere. Oare creștinii să se pogoare tot mai jos, dedesubtul necreștinilor!? [păgânii pot fi și un bun exemplu, când sunt mai înfrânați. Mai jos vedem că sunt și un rău exemplu, când sunt desfrânați. Ne întrebăm de ce Părintele Arsenie Boca a luat din păgânism tocmai învățăturile ce îndeamnă la desfrânare, dându-le o mască științifică și Ortodoxă? –– n.n.)] (Vezi ,,Oglinda Duhovnicească”, pp. 1546 — 1736; 2309 2313, de autor, și nota întrebării 172, pp. 446 — 456 din această carte).

Cei căsătoriți trebuie a se abține de la împreunări trupești: Lunea, Miercurea, Vinerea, Sâmbăta, Duminica, în sărbători mari și în posturi, „ca să se îndeletnicească cu postul și cu rugăciunea” (1 Cor. 7 5), pe cât este cu putință, precum și în timpul scurgerilor lunare, al purtării sarcinii și pînă după 40 de zile de la nașterea pruncului.

„Cei căsătoriți sînt datori a-și fi lor înșiși judecători, adică, este cuviincios lucru a se depărta unul de altul prin învoirea fiecăruia, cînd se zăbovesc în rugăciune, apoi să se împreune iarăși, a spus Pavel Apostolul“ (1 Cor. 7 5; Sf. Dionisie, 3).

„Femeia care va fugi de bărbatul ei, urând împreunarea bărbătească, și va vrea să umble așa (contra rânduielii), anatema (Să fie)“. (deci păzirea curăției în familie numai cu învoirea celor doi și nu prin ura față de slăbiciunile firii, ci din dorința vieții feciorelnice în doi, cum vom vedea mai jos – n.n.) […]

283) Am preacurvit peste fire cu soția mea și cu alte femei (cu soțul meu, cu alți bărbați), primejduindu-mă vremelnic și veșnic? (a)

1. a) CURVIA PESTE FIRE. Cel ce va umbla cu femeia lui peste fire, ani 5 și Preot să nu se facă… Așa să canonisești și pe femeie, de va fi fost cu voia ei; iar de-i va fi fost cu sila, s-o canonisești mai ușor, însă precum vei pricepe tu sila ei (Canon Molitfelnic). Cel ce va umbla cu femeie străină peste fire, 15 ani. Bărbatul de se va afla cu femeia afară de fire, care lucru este afară de fire i omenească, acela să se despartă din alesul și blagoslovitul neam al Creștinilor, ca o amestecare rea și lucru rușinat, și să se despartă de dânsul muierea (de nu-și revine, nici face roade vrednice de pocăință, n.n.) fără de cuvîntul nimănui, și să își ia zestrea ei și darurile cele de dinaintea nunții, și din averea lui cât va fi a treia parte peste darul nunții dinainte, atîta sa ia (după o pravilă veche de la Ohrid). Care va face cu muierea lui afara de fire, acela Preot să nu se facă; ci numai să se despartă de tot de dânsa și dacă se va despărți, atunci să se canonisească 15 ani să nu se Cuminece (Postnicul și Grigore Soluneanul, PAI.B. gl. 231).

284)  Am păcătuit contra firii și rânduielilor omenești, pe dinapoi ca dobitoacele ? (b)

1. b) Prin împreunarea pe dinapoi ca dobitoacele, oamenii se degradează, devin scârboși, spurcați, decăzuți de pe treapta demnității omenești, depărtează de la ei pe îngerii păzitori, mânie pe Dumnezeu, și apropie de ei pe necurații draci. ״Omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte, și s-a asemănat lor“ (Ps. 48 72, 27).

285)  Am păcătuit cu femei, cu bărbați, cu copii, pe unde nu se cade (pe șezut, sodomie) ? (c)

1. c) Păcatul sodomiților se numește tot felul de desfrânare împotriva firii, precum și feluritele păziri sau împiedicări cu intenția de a nu face copii, în afara de rînduiala păzirii curăției [deci și metoda calendarului, pe care o propovăduia Părintele Arsenie Boca fiind atât de „atârnător” în mentalitatea sfinției sale, de împreunarea trupească, astfel ca nici măcar bolile ce pun în pericol femeia însărcinată și fătul să nu împiedice plăcerea. Dar vom vedea că spurcata idee arsenică a sănătății prin sămânța bărbătească duce și la o altă concepție de împreunare împotriva firii (sau perversiune sexuală) enumerată și de Părintele Nicodim Măndiță și practicată de păgâni atât în Tantra Yoga, în satanism, în orgiile dionisiace sau bachice, dar și în practica lor curentă– n.n.].

Păcatul acesta este in strînsă legătura cu păcatul aruncării pruncilor născuți, ce domina în pagînism (Rom. 1 25—27). Deși în societatea sălbaticilor, a păgânilor sau idolatrilor, uciderea pruncilor găsea oarecare trecere sau simpatie în lumea aceea bestială și depravată îngrozitor, însă în societatea noastră creștină și civilizată, nu poate avea nici îngăduire, nici scuză. Diferitele specii ale acestui păcat urâcios se află în mai multe locuri ale Dumnezeieștilor Scripturi și în canoanele Sfinților Părinți (Pidalion, o.c. filele 465; 469; 470). Cei care fac sodomie cu bărbați, sau cu femei, sau cu tineret, stricătorii de parte bărbăteasca (sodomitenii) și stricătorii de vite, ca și ucigașii, fermecătorii, preacurvarii, idolatrii, sînt vrednici de aceiași pedeapsă, se canonisesc cu 15 — 20 ani (Rom. 1 26—32; Sf. Vasile, 7; 62; Sf. I. Post. 18; P.M.B. gl. 231; vezi și nota întrebării 151, pp. 413 — 414, din această carte).^[109]

Omul împreunându-se mai des decât dobitoacele și în poziții nefirești, nu pentru zămislirea de prunci, arată că pricina nu este vreun echilibru însănătoșitor dictat firii, ci îmbolnăvirea imaginației și simțirii de plăcerea păcătoasă, care duce în timp și la îmbolnăvirea trupului. Aceasta este cauza inventării pretextelor pentru împreunarea deasă care strică mentalitatea și generează tot felul de ideologii obsedate de sex. Dar în același timp este și ea, într-un cerc vicios, influențată, desfrânată și impulsionată de astfel de mentalități. Gravitatea cea mare apare nu când Freud sau nu știu ce guru propovăduiește acestea ci tocmai un ieromonah Ortodox cu aură de Sfânt, construită cu grijă de cei ale căror interese oculte a slujit o viață întreagă.

Astfel nu numai că Psa 48:21 omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte, și s-a asemănat lor, ba chiar s-a pus prin pofta nerațională sub ele. Vă dați seama ce lipsă de raționalitate, și cu atât mai mult de omenie, la acest învățător faimos, dar găunos? El ridică dobitocia necuvântătoare, pofta nerațională, atârnarea de împreunarea trupească (pe cea mai prejos decât firea dobitoacelor, dar, după cum vom vedea mai jos, chiar și pe cea împotriva firii), la rangul de normalitate și sănătate. Cum poate fi propus la canonizare un astfel de dușman de calibru crescut al neamului omenesc, ce propovăduiește stricăciunea ca normalitate, pofta fără de minte ca raționalitate și moartea ca viață?

Am spus că învățăturile Părintelui Arsenie Boca îndeamnă la păcate împotriva firii, nu numai prin sfătuirea de a practica metoda contracepției calendarului. Dar încă și prin mai ce? Poate fără să vrea, prin aceste teorii, Părintele Arsenie Boca îndeamnă la gomarie.

Haideți să vedem cum, descoperind în același timp și a 6-a minciună din afirmațiile sfinției sale:

6. Absorbția substanțelor (deci și a sărurilor acidului glutamic) prin mucoasa vaginală este extrem de redusă, aproape inexistentă, în schimb prin mucoasa bucală este cea mai rapidă și mai consistentă din întreg organismul uman. Femeile dornice să asculte de Părintele Arsenie Boca vor dori să își administreze sărurile acidului glutamic de la bărbați direct prin mucoasa bucală (spurcată consecință ale unei gândiri vulgare provenită de la cel care a înșelat pe atâția să îl considere Sfânt. Sau mai bine spus roadă vicleană a amăgirii duhurilor ce vor să batjocorească Ortodoxia, a Cărei esență este fecioria. Doamne, păzește-ne de lucrările cele spurcate ale celui viclean!)

Particularitati ale absorbtiei prin mucoasa uretrala si vaginala

– absorbția este redusa […]

Particularitati ale absorbtiei prin mucoasele tubului digestiv

Abs prin muc bucala:

– sublingual efectul se instaleaza in 1-3 min.

– circ venoasa de la acest nivel se varsa in vena cava superioară.

– Avantaje: absorbția rapida, medicamentul este protejat de degradarea sucului gastric [cum s-ar degrada dacă ar ajunge în stomac – n.n.] si de trecerea prin „primul pasaj hepatic” (ex: nitroglicerina) [dar nimeni nu împiedică un om ahtiat după plăceri și montat de Părintele Arsenie Boca să gândească aceleași lucruri și despre sărurile acidului glutamic – n.n.]

În realitate, cele ce au această perversiune sexuală numită gomarie sau sex oral, nu numai că se hrănesc cu putrescină și cadaverină, adică cu însăși moartea lor, ci se despart și de Dumnezeu. Ele înlocuiesc Sfintele Taine, unirea cu Trupul și Sângele lui Hristos (focul dumnezeiesc ce arde păcatele și ne dă o viață duhovnicească), cu secrețiile spurcate ale unui trup bărbătesc stricat și muritor. Ele primesc astfel, sărmanele, o viață trupească dărâmată de ahtierea după niște plăceri împotriva firii. Până acolo se strică firea, încât de dragul plăcerii trupești și imaginative mai intense trec chiar și peste scârba firească față de gustul și mirosul unei asemenea necurății puturoase, pentru a-și împlini fantezia demonică. Este evident astfel că este un păcat împotriva firii, susținut de niște puteri întunecate ce duc la freamătul trupului (chiar contrar luiși) și la perversiunea mentalității (contrară strigătelor conștiinței căzute și umilite).

GOMARIA

806. -Se pare că din pricina groazei urîciunii a acestui păcat și ca să nu se spurce hîrtia și auzul, părinții bisericii au evitat să-l mai formuleze. Dar întrucât a existat și există socot că este necesar să-l dăm pe față. Gomaria (gură, Gomora Facere 19) este păcatul adorării părților genitale, prin care adoratul le sărută, le ia în gură … mai josnic decît animalul. Un astfel de păcătos se canonisește cu afurisirea ca sodomiții și ucigașii de suflete pînă la douăzeci de ani. Ei nu mai pot fi niciodată hirotonisiți iar în caz de hirotonie prin tăinuire, se caterisesc definitiv, rămînînd simpli mireni, fără dar lucrător de cele sfinte. Fără îndreptare totală și deci, ei nu mai pot fi primiți la tainele bisericii, pînă ce nu dau dovadă prin fapte deplin verificate în timp îndelungat de curată pocăință. Nici în cimitir să nu se îngroape dacă rămîn nepocăiți, iar fapta a devenit publică (V. curvie-sodomie). […]
807. -“Cînd cineva vrea să se facă preot, acela trebuie să fie de treizeci de ani, iar diaconul de douăzeci și cinci, iar citețul de optsprezece. Iar păcatele care opresc de preoție sînt acestea : “De-l va strica alt copil, sau el copil fiind, va strica pe alt copil”.

“Sau va curvi cu muiere, sau cu voinic, sau cu dobitoc, sau cu femeia sa afară de fire” (sodomie, gomorie). […]

CURVIA-SODOMIE

487. -“Curvia -sodomie este păcatul pe care îl face bărbat cu bărbat sau bărbat cu femeie cînd nu vor să aibă copii. El este păcat strigător la cer. “Strigătul (dreptății dumnezeiești) împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit foarte și, păcatul lor este foarte greu” (Fac. 18,20). “Dacă cineva se va culca cu un bărbat așa cum se culcă cu o femeie, amîndoi au făcut o mare urîciune, de aceea ei trebuie pedepsiți cu moartea, iar sîngele lor să cadă asupra capului lor” (Lev 20, 13; Deut. 23, 17; Rom. i, 26, 32). Sodomiții și Gomoriții, adică cei ce fac spurcăciuni în gură, împărăția lui Dumnezeu nu o vor vedea” (I Cor. 5, 9-10).
488. -“Cel ce va umbla cu femeia peste fire, cinci ani și preot să nu se facă”. -Molitfelnic.
489. -“Așa să canonisești și pe femeie de va fi fost cu voia ei, iar de va f fost cu sila, mai ușor s-o canonisești, însă cum vei pricepe tu sila ei”. -Molitfelnic – […]
490. -“Dacă cineva face sodomie cu soția sa, se canonisește opt ani, dacă mănîncă hrană uscată după ora a noua din zi și să facă în fiecare zi cîte două sule de metanii”. I. Post. 65. […]
491. -“Păcatul sodomiei se osîndește cu două judecăți: biserica îi afurisește, iar judecata lumească îi osîndește la moarte și trupul i se arde în foc”. -ILT, 333.

 

501. -“Sodomitenii se consideră mai rău decît ucigașii, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decît a trăi în halul acesta. Ucigașii despart sufletul de trup, dar aceștia, împreună cu trupul ucid și sufletul. Orice fel de păcat nu se poate compara cu această grozavă nelegiuire și dacă, cei ce pătimesc de această boală ar simți grozăvia acestei pofte păcătoase, ar prefera ca mai bine să moară de o mie de ori, decît să facă aceste păcate… Unul ca acesta este vrednic de bătut cu pietre și de femei și de bărbați, căci a nedreptățit și a defăimat ambele sexe”. Sf. Ioan Hrisostom, ‘ Rom. Om. V a LV. […]
502. -“Iar dacă se va face cineva preot, și va cădea în unele păcate de acestea, să i se ia darul preoției de tot, după canonul 51 al Sf.Vasile, iar a se împărtăși nu este oprit”. “Iar dacă va fi fost cineva cucon mic și s-a amestecat cu altul în păcate, (de sodomie) și i s-a slobozit curgerea numai între coapse [vedeți ce importantă este prezența spermei în păcătuire, acea secreție atât de lăudată de Părintele Arsenie Boca și atât de dorită ca leac și sursă de sănătate de către ucenițele sfinției sale, amăgite de învățăturile aberante ale lui? – n.n.], acela întîi să se canonisească și apoi să se facă preot, numai dacă nu s-a făcut păcatul deplin, să fi intrat mădularul în șezutul copilului. Iar dacă va fi intrat într-însul să nu se facă preot, deși a fost copil și nu a cunoscut păcatul, însă i s-a spart vasul și s-a făcut netrebnic și nefolositor preoției. Drept aceea, trupul lui nu mai poate să fie bun pentru slujba preoției. De aceea și copilul, care la alt copil își va băga mădularul, se oprește de la preoție”. -ILT, 58.^[110]

E adevărat că ucenicii sfinției sale, și cei intelectuali, și cei simpli, nu sunt obișnuiți să gândească până la capăt ceea ce spune Părintele Arsenie Boca, luându-i toate cuvintele la modul absolut adevărat și incontestabil și rezumându-se doar la ceea ce a declarat el fățiș, necercetând și consecințele ascunse ce decurg din acelea, neputând să-și dea seama astfel de vicleșugul învățăturii sale. Ei nici nu admit că ar fi putut sugera idolul lor altceva decât Ortodoxia.

Nu cunosc nici suficientă medicină ca să se gândească la absorbția bucală comparativ cu cea vaginală. Am putea gândi că tocmai prin infirmitatea modului lor de a gândi (gândirea nefinalizată) ar putea fi scutiți de ajungerea la astfel de păcate împotriva firii sugerate subliminal de Părintele Arsenie Boca. Însă, în realitate, chiar dacă la început conștiința le atrage atenția că e ceva greșit (sau măcar neclar), ei se obișnuiesc cu ideea plăcerii ca o necesitate a firii, apoi cu plăcerea însăși, nemaigândindu-se vreodată măcar că ar fi vreun păcat. Aceasta se produce încetul cu încetul în mintea lor prin adormirea conștiinței datorată dogmatisirii (justificării) acestui viciu ca fiind virtute prin scrierile idolului lor de la Prislop și practicarea unei vieți îndulcite trupește, care le întunecă în final discernământul. Mintea li se schimbă pe nebăgate de seamă (dar nu spre pocăință ci spre păgânism), având și dezlegarea Părintelui Arsenie Boca pentru contracepție și cum vom vedea mai jos și la poligamie, și la aventurile curvești, pentru care este învinovățită firea și fiziologia ei. Duhurile viclene ale desfrânării nu se poartă cu mănuși, ci se bucură când omul nu gândește până la capăt (numai cei ce își folosesc cu trezvie întreaga minte pentru a deosebi binele de rău până la consecințele lui ultime le pot birui, cu ajutorul lui Hristos). Ele sapă prin plăcere în minte, făcând-o roaba simțirii și, încetul cu încetul, profită de mentalitatea contemporană că sexul oral este o variantă intelectuală, rafinată, sănătoasă și eficientă împotriva zămislirii de copii, ducând pe cuplurile bocofile, (deja grav avariate prin plăcerea de sine sădită de arsenism), să cadă în cursa păcatelor împotriva firii devenind în cazul de față bucofile. Desigur aceasta se petrece la început doar în cadrul căsătoriei, pentru a fi mascat că e ceva firesc, dar, odată deschisă cușca fiarelor gândite, sfâșierea nu se oprește doar aici, ci sfâșie mai apoi și familia însăși, prin extinderea plăcerii fără responsabilitate și în afara casei, mai ales că sunt susținuți de

7. A șaptea minciună, chiar din „Cărarea împărăției”:

Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire [!!! – n.n.]  – așa ca evreii de odinioară și ca turcii de până mai dăunăzi. Înțeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu.^[111]

 

Ce hule la adresa lui Dumnezeu. Oricine hulește firea, hulește pe Făcătorul ei. I-a făcut Dumnezeu pe bărbați poligami și curvari aventuroși, iar apoi îi pedepsește pentru aceasta. ce perversiune pusă în cârca Ziditorului de către hulitorul de la Prislop!!!

Dar Dumnezeu l-a făcut la început numai pe Adam, pentru a respecta principiul unității și pentru a face în el cele cinci mari uniri ale creației (unirea dintre pământ și cer, dintre pământ și rai, dintre inteligil și sensibil, bărbat și femeie, dintre creație și Creator).

Apoi, din el, pentru a fi izvor al unității, i-a scos din coastă pe femeie, după ce a numit toată creația, fiind astfel ridicat la rangul de împărat și unificator spiritualizator al ei, împreună lucrător cu Dumnezeu în pătrunderea și prefacerea ei rațională. Dar și acea femeie a fost numai una, pentru aceeași unitate, tocmai pentru a ne învăța să nu avem decât o singură femeie și pentru a feri tot neamul omenesc de două origini, sau de dezbinare. De aceea și legat de facerea femeii este dată cauzalitatea unității. Ea a fost scoasă dintr-un trup, dar fiind o altă persoană, ca toate persoanele să devină una, prin Sfânta Biserică, în Trupul noului Adam Hristos:

Fac 2:18 Și au zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui. 19 Și au făcut Dumnezeu încă din pământ toate hiarele țarinii și toate pasările cerului, și le-au adus la Adam să vază, ce nume le va pune; și tot sufletul viu, cum l-a numit Adam, acesta este numele lui. 20 Și a pus Adam nume tuturor dobitoacelor și tuturor pasărilor cerului și tuturor hiarelor pământului; iară lui Adam nu s-a aflat ajutor asemenea lui. 21 Și au pus Dumnezeu somn în Adam și a adormit; și au luat o coastă dintru ale lui și au plinit cu carne locul ei. 22 Și au făcut Dumnezeu coasta, care o au luat din Adam, muiere, și o au adus pre ea la Adam. 23 Și a zis Adam: iată acum os din oasele mele și trup din trupul meu, aceasta se va chema femeie, pentru că din bărbatul său s-a luat. 24 Pentru aceea va lăsa omul pre tatăl său și pre muma sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup.

Vedeți, spune că se va lipi de „femeia sa”, nu de femeile sale. Bărbatul este făcut din fire, așadar, monogam, iar nu poligam cum bârfește Părintele Arsenie Boca și cum se justifică preacurvarii dând exemple pe lei (și citând din Părintele Arsenie Boca că sunt aventuroși prin fiziologia lor, împreunându-se cu prima ieșită în cale). Dacă l-ar fi făcut pe Adam poligam, i-ar fi scos două coaste: una Eva, alta Maica Zamfira. Slavă Domnului că nu ne-a făcut așa. Ar fi fost îngrozitor ca jumătate din neamul omenesc să fi avut o sinucigașă ca mamă. Și așa suntem dezbinați, când avem cu toții același strămoș (pe Adam) și aceeași strămoașă (pe Eva). Ce crunte ar fi fost războaiele dacă aveam un tată și jumătate din noi o mamă, cealaltă jumătate o altă mamă, mai ales una invidioasă ce nu suporta alte femei lângă cel iubit. Ce cumplit ar fi fost și ce crime ar fi apărut dacă Adam era un aventuros care se împreuna cu prima ieșită în cale (ar fi avut copii cu toate fetele lui, ieșind un neam omenesc amestecat și necurat, moleșit de vicii, după asemănarea amestecării monahismului cu căsătoria prin conviețuirea unui călugăr și unei maici în aceeași casă, având ca pretext fiziologia. Iar copiii lui s-ar fi omorât furându-și unul altuia soția. N-ar mai fi ținut cont de nici o bună cuviință, ba ar fi prezentat necurăția ca sfințenie, cum fac și acum atât păgânii, cât și adulatorii fenomenului de la Prislop).

Iar unitatea zidită prin fire se împlinește desăvârșit în har prin noul Adam Hristos care S-a rugat: Ioan 17:21 Ca toți una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, și eu întru tine, ca și aceștia întru noi una să fie; ca să crează lumea că tu m’ai trimes. Principiul unității se află în Sfânta Treime, unde este o singură cauză Tatăl prin naștere a Fiului și prin purcedere a Sfântului Duh, și crează toate prin Fiul în Sfântul Duh. După chipul Sfintei Treimi și noi oamenii ne naștem firesc din tatăl nostru Adam, în Eva maica noastră, prin urmașii lor, strămoșii noștri, iar în chip duhovnicesc, din Tatăl, fiind fii, mădulare ale Fiului în care se odihnește Sfântul Duh (fiind îmbrăcați în Hristos prin Sfântul Botez), iar pe pământ prin Sfintele Taine din noul Adam, în Maica noastră Biserica, noua Evă (Maica Domnului), prin Apostolii, sfinții și preoții Ei, ca născători ai noștri duhovnicești: Gal 4:19 O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!.

Așadar negreșit este vorba de monogamie și în fire, și în înfiere, și, după cum avem o singură Biserică mântuitoare, Ortodoxă, tot așa și toți bărbații Ortodocși evlavioși, icoane ale lui Hristos, au câte o singură femeie, care este icoana Sfintei Biserici. Ne referim la acei bărbați din cei ce nu pot păstra fecioria, dar sunt datori să-și păstreze patul nespurcat Evr 13:4 Cinstită să fie nunta întru toate și patul nespurcat. Iar pe desfrânați îi va judeca Dumnezeu. Căci mințile monahilor sunt miresele lui Hristos.

Efe 5:23 Căci bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap bisericii; și acesta este mântuitorul trupului. 24 Ci precum biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaților lor întru toate. 25 Bărbaților, iubiți-vă femeile voastre, precum și Hristos au iubit biserica, și pre sine s’au dat pentru dânsa; 26 Ca pre ea să o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt, 27 Ca să o puie înainte pre ea luiși slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie Sfântă și fără de prihană. 28 Așa sunt datori bărbații să’și iubească femeile lor ca și trupurile lor. Cel ce își iubește pre femeia sa, pre sine se iubește. 29 Că nimeni niciodată nu și-a urât trupul său; ci îl hrănește și’l încălzește pre el, precum și Hristos biserica: 30 Că mădulare suntem ale trupului lui, din carnea lui și din oasele lui. 31 Pentru aceea va lăsa omul pre tatăl său și pre muma sa, și se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup. 32 Taina aceasta mare este; iar eu zic de Hristos și de biserică. […]Efe 4:4 Un trup și un Duh, precum și chemați sunteți într’o nădejde a chemării voastre; 5 Un Domn, o credință, un botez. 6 Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, care este preste toate și prin toate și întru noi toți.

Primul om care a păcătuit împotriva firii luându-și mai multe femei, a fost Lameh, care a ajuns și la crimă pentru aceasta:

Sa știi cititorule, căci cînd vei citi in seminția lui Cain, pe Enoh, pe Maleleil, pe Matusalem, pe Lameh, sa nu socotești ca sunt aceia care puțin mai pe urma in cea dreaptă seminție a lui Set s-au născut, și drepți au fost, ci alții, neplăcuți lui Dumnezeu, măcar de sînt și cu aceleași nume. Pentru ca mulți sînt și păcătoși de un nume cu drepții, și drepți de o numire cu păcătoșii. Însă numele cel cinstit nu face pe om drept și sfânt, de-i va fi viața răzvrătita, nici numele cel necinstit nu face pe om necinstit și păcătos , de-l va fi viața îmbunătățită. Doi Iuda erau in ceata Apostolilor, unul Iscariotean, iar altul frate lui Dumnezeu (Matei 10, 4; Ioan 14, 22). La amândoi un nume, ci viața deosebita, unul vânzător, altul propovăduitor al numelui lui Iisus Hristos. Unul lepădat se făcu, iar altul frate Domnului după trup (Mt. 27, 3, 5; Iuda 9). Unul s-a spânzurat și a pierit, iar altul pentru Hristos pătimind, cununii cerești s-a învrednicit. […]

Trăind Set fiul lui Adam de la nașterea sa ani 205, a născut pe întâiul său fiu Enos, din sora sa Asvama. Iar după nașterea aceluia a născut și alți mulți fii si fiice, petrecând in nașterea de fii șapte sute de ani și mai mult, și si-a văzut nepoții și strănepoții săi și cea multa seminție a sa, care din an in an se înmulțise. Deci îi era lui locuința, si a întregii seminții a lui, la pământul cel mai înalt aproape de Rai (Chedrin, 8) și avea porunca de la tatăl sau Adam ca sa-și păzească seminția sa cu dinadinsul , ca sa nu se amestece ei cu cea de Dumnezeu urâta seminție a lui Cain. Pentru ca doua seminții erau in vremea aceea in partea cea de sub cer, care din doi strămoși ieșiseră: din Cain și din Set. Deci seminția dreptului Set, era dreaptă și sfântă, lui Dumnezeu plăcând, iar a lui Cain seminție era rea și răzvrătită, de Dumnezeu mânietoare și de oameni urâtoare, pentru ca in ce fel era rădăcina de acel fel erau și ramurile; precum le era tatăl, as a erau și fiii. Fiindcă la toate răutățile fiilor săi, Cain le era chip și începătură. Și el întîi cu seminția sa a început a hotărî pământul și a face război și a jefui și a aduna bogăție, nu numai din osteneala mîinilor sale, ci și din răpiri și asupriri, și se ridicară de acele războaie intre oameni. Încă a aflat seminția lui Cain și feluri de meșteșuguri și de măsuri ce la prisosită desfătare trupească era data. Lameh strănepotul lui, neîndestulându-se cu o muiere, a luat două: pe Ada și pe Sela [vedeți că nu firea duce la poligamie ci prisosita desfătare trupească? – n.n.] și a fost el întîi in lume cu doua muieri. Deci l-a născut lui Ada pe Iabal, acela a aflat facerea corturilor din piei, și era tata celora ce viețuiau in lăcașurile hrănitorilor de dobitoace. I-a născut și pe alt fiu Iubal, acela a aflat muzica, fluierul și alăuta [vedeți cine a inventat instrumentele plăcute din tinerețe Părintelui Arsenie Boca? – n.n.] . Iar Sela cealaltă femeie a lui Lameh a născut pe Tovel .(alții Tubalcain pe acela îl numesc) el era bătător cu ciocanul, căldărar și faur fierar: Iar sora lui Noema a aflat toarcerea lânii și a inului și țesătoria: aceeași a aflat sa facă din dobitocescul lapte untul și brânza si la celelate femeiești lucruri de mîini ea a fost aflătoare. Încă s-a învățat seminția lui Cain și vrăjitoriile , farmecele și descântecele și împărtășirea cu dracii și era potrivnică lui Dumnezeu și urâta de Dumnezeu, pentru aceea mai pe urmă, cu potopul s-a prăpădit de tot. […]

Și s-a născut Set împreuna cu sora lui Asvama (precum Cain cu Calmana și Abel cu Delvora) (Gheorghe Chedrinul, fila 18). Pentru ca așa din început, de Ziditorul s-a alcătuit firea- omenească, ca sa nască câte doi fii, parte bărbătească și parte femeiască, ca sa se înmulțească oamenii pe pământ. și se însoțeau atunci fratele cu sora sa cea împreuna născută, până ce s-au rodit noroadele. Iar dacă s-a înmulțit omeneasca seminție, îndată singura fireasca lege și înțelegerea omeneasca nu și fără de Dumnezeiasca Porunca, acea de aproape însoțirea celor împreună născuți a tăiat-o , și s-a hotărât ca fratele cu sora de un pântece fiind născuți, sa nu se însoțească în cea trupească însurare.^[112]

De aceea și Sfânta Biserică condamnă a doua căsătorie în Sfintele Sale Canoane (care nu sunt porunci juridice provenite din mintea vreunui om exagerat, ci descoperiri ale lui Dumnezeu despre realitățile firii):

375. – Căsătoria a doua este îngăduită de biserică numai ale celor ce au rămas văduvi de tineri prin deces și n-au copii. Sf. Pavel sfătuiește la văduvie castă, dar cine nu poate, mai bine să se Căsătorească (Rom. 31; 1 Cor. 7, 39; Sf. Vasile 87). Dacă sînt tineri, canonisirea va fi mai scurtă și mai ușoară, dacă vor fi mai în vîrstă, canonisirea va fi mai aspră, ajungînd pînă la un an (1 ec. 8; Sf. Vasile 4). Cel căsătorit a doua oară, nu mai poate fi hirotonisit (Ap. 17; VI ec. 3; Sf. Vasile 12). Slujba cununiei se face mai redusă și fără fast, iar preotul, n-are voie să ia parte la masa lor (Neocez. 7.). “Nunta cea dintîi este lege, a doua este iertare, iar cea de-a treia este călcare de lege”. -ILT, 205.-
376. -“După dascălul nostru, cei ce s-au căsătorit a doua oară după legea omenească, sînt păcătoși, precum și cel ce caută la femeie poftind-o pe ea. Că nu numai cel ce preacurvește de fapt este preacurvar, ci și cel ce voiește a preacurvi, fiindcă nu numai fapta, ci și gîndurile sînt văzute de Dumnezeu. [cu cât mai mult este curvească mentalitatea că plăcerea împreunării ar aduce sănătate… – n.n.] într-adevăr, sînt mulți bărbați și multe femei de 60-70 ani, care din pruncie de cînd au primit învățătura lui Hristos, au rămas necăsătoriți și mă bucură acest fapt, că astfel de oameni se găsesc la toate neamurile”. -Sf. Justin (160) Apologia 1,15.-
377. -“Am hotărât potrivit canonului (ap. 17), ca mirenilor celor ce liber și legiuit s-au căsătorit a doua oară (după moartea soțului) și n-au trăit în concubinaj, după ce au petrecut un oarecare timp în rugăciune și post, după iertarea spovedaniei, să li se dea împărtășania” -Laod. 7.
378. -“Pentru cei ce se căsătoresc de mai multe ori, li se osîndește un timp de pocăință (l-2 ani) dar, rîvna și credința lor le scurtează iar acest timp de pocăință” Neocez. 3.
379. -“Preoții, să nu ia parte la masa celor căsătoriți a doua oară, deoarece a doua nuntă are nevoie de pocăință; și oare cine ar fi acel preot, care trebuie să canonisească pe miri, ar voi să participe la masa lor, aprobîndu-le faptele prin participarea la ospăț?”. -Neocez. 7.
380. -“Canonul (Ap. 17), a oprit cu desăvîrșire de la slujba de preot, pe cel ce s-a căsătorit de două ori”. – Sf. Vasile 12.-
381. -“Femeia, căreia i s-a dus bărbatul în țări depărtate și a dispărut, dacă se căsătorește cu altul mai înainte de a se încredința despre moartea lui, se canonisește ca o preacurvă”. -Sf. Vasile 31.
382. -“Dacă stăpînii nu vor, văduva sclavă nu greșește mult, dacă se căsătorește a doua oară, simulînd că a fost răpită. Deci, nu trebuie învinovățită, căci nu se judecă formele, ci viața ei legitimă de a se căsători. Dar, i se aplica canonisirea nunții a doua ” Sf. Vasile 53.
383. -“Dacă femeia are duh necurat și stă legată, iar bărbatul zice că nu se poate înfrîna și vrea să ia alta, în acest caz este preacurvie și nu se poate da un răspuns hotărît; însă după legea duhovnicească, nu se poale recăsători pînă ce nu moare soția” Timotei 15.
384. -“In privința celor ce se căsătoresc a doua oară, canonul al patrulea al lui Vasile cel Mare zice că unii au stabilit un an, iar alții doi (ani de epitimie); iar cei ce se căsătoresc a treia oară și pe patru ani. Dar noi, zice, am primit obiceiul afurisirii în cinci ani, pentru cei ce se căsătoresc a treia oară, firește nedesfăcîndu-se căsătoriile anterioare” Sf. Ioan Post. 19.
385. -“Cel ce se căsătorește a doua oară, nu se încununează (nu i se pun cununiile pe cap); ci chiar i se dă canonisire de doi ani, iar cel ce se căsătorește a treia oară, cinci ani se canonisește” Sf. Nichifor 2.
386. -“Cînd se cunună a doua nuntă, preotul la masă să nu meargă, ci numai la biserică să-i blagoslovească pe dînșii, iar în casa lor, să nu meargă la cea de-a doua cununie” PBG. 51.
387. -“Cine va fi la a doua nuntă, de va fi tînăr și va muri femeia, de va putea răbda așa, după cuvîntul apostolului, bine este, iar de nu va putea răbda așa, el să ia a doua muiere; iar de va fi bătrân și se va însura a doua oară, acesta mînie pe Dumnezeu, să aibă pocanie trei ani și metanii cîte 24pe zi” PBG, 83.

 XL.

 CĂSĂTORIA A TREIA

389. -“Cu privire la cei ce se căsătoresc a treia oară și acelor ce se căsătoresc de mai multe ori, am hotărît același canon. Ca și la cei ce se căsătoresc a doua oară, adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an, iar alții doi ani. Cei ce se căsătoresc a treia oară sînt afurisiți trei ani, ba chiar și palm ani. Aceasta nu se numește nuntă, ci poligamie sau mai curând desfrânare, care se pedepsește. De aceea și

 Domnul a zis Samaritencii care curvise cu cei cinci bărbați: “Pe care îl ai acum nu-ți este bărbat…” (Ioan 4,18). Cei ce au trecut peste a doua nuntă, nu merită a fi numiți bărbați sau soții”. “S-a obișnuit ca cei ce se căsătoresc a treia oară să fie afurisiți pe cinci ani, nu din vreun canon, ci din predania moștenită din vechime. Dar nu trebuie a-i înlătura cu totul de la biserică, ci să asculte doi sau trei ani, apoi să stea împreună cu cei credincioși în biserică, fără a se împărtăși cu sfintele taine și după ce vor da dovezi de pocăință, să fie primiți la împărtășanie” st. Vasile 4.

390. -“Pentru a treia nuntă, nu avem lege canonică, deci ea nu-i aprobată de lege și astfel, pe aceasta o privim ca pe o întinăciune a bisericii. Dar nu le supunem osîndirii publice, fiindcă sînt mai de tolerat decît desfrîul liber” Sf.Vasile 50
391. -“Sfinții Părinți, au trecut sub tăcere poligamia (nunta a treia) și au socotit-o ca pe o poftă dobitocească și străină de vrednicia omului creștin. -Nouă ni se pare că acest păcat este mai mare decît curvia. Totuși, se cuvine ca aceștia să fie canonisiți (cu îngăduință) adică, un an să se tînguie la ușa bisericii, trei ani să stea în genunchi în urmă la intrarea în biserică și apoi să fie primiți” Sf. Vasile 80.
392. -“Cei ce vor să facă a treia însurare să se pocăiască patru ani și să facă cîte 66 metanii pe zi, că se cheamă curvie”. -PBG, 83.-
393. -“Cine se însoară de patru ori, să se pocăiască 8 ani, metanii cîte 100 pe zi, unii ca aceia curvesc și, pe Dumnezeu mînie” PBG, 83.[113]

Iată cum Părintele Arsenie Boca, necunoscând și/sau necrezând și/sau neiubind Sfintele Canoane ci „medicina cuantică” din mintea sfinției sale, învinovățește firea și, indirect, pe Creatorul ei pentru: „călcarea de lege”, „pofta dobitocească”, „întinăciunea Bisericii”, „păcatul mai mare decât curvia, străin de vrednicia omului creștin” toate denumiri din Pravila Bisericească ce definesc poligamia. Dar aceasta nu va îndepărta vreun Ortodox autentic de Sfânta Predanie, în schimb îl arată pe sfinția sa neconform cu Sfintele Canoane, deci nevrednic de canonizare.

Acest text cumplit scris de Părintele Arsenie Boca „Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire”^[114] este probabil o roadă a stării lăuntrice jalnice a sfinției sale. El ne sugerează că fiind adulat de atâtea femei și văzând în sine atracție către multe din ele și-a justificat starea sa ca fiind firească (pentru că nu era obișnuit să rabde mustrările conștiinței, socotindu-se un ales perfect al lui Dumnezeu, ce nu poate greși și nu poate păcătui decât, eventual, nesemnificativ, conform cu firea). În gândirea anormală a sfinției sale, căderea sa era pricinuită de Însuși Dumnezeu prin creația unei astfel de firi bărbătești, înzesestrată cu o astfel de fiziologie.

După preacuvioșia sa noul om universal, noul Adam, este făcut după chipul lui Arsenie (după cum vedem atât în pictura de la Drăgănescu, când îl pictează chiar și pe Hristos după sine, cât și în dogmele scrise ale autorului ei în care se justifică de ce a făcut aceasta, precizând că numai acela poate fi pictat ca pantocrator, care este un chip al omului universal). Noul om universal Adamul-Arsenie, ar fi putut avea scoasă din coasta sa nu numai pe Maica Zamfira, ci și pe toate admiratoarele sfinției sale, sau măcar pe cele 12 femei cu care a conlocuit la moartea sa, fiind făcut din fire poligam aventuros cu primele ce-i ieșeau în cale. De aceea sfinția sa ar putea fi numit, după propriul crez, în loc de ieromonah, poligamonah. Dacă ar fi numai așa, consecințele din veșnicie pentru sfinția sa ar fi mai puțin grave, dar preoția și călugăria nu se desprind de pe om, cu toate consecințele responsabilității lor, indiferent de năzdrăvăniile pe care le face, chiar și dacă se leapădă de ele. Cel mai primejdios ar fi însă, ca lumea să îl considere și Sfânt și să îl ia ca model. Atunci situația sfinției sale s-ar agrava cumplit. Nu vrem să ne gândim la aceasta, ci ne rugăm lui Dumnezeu să îl ferească și pe preacuvioșia sa, și pe noi de o asemenea lucrare, implorându-l să ne ierte păcatele.

 

***

Să recapitulăm ideile Părintelui Arsenie Boca păgâne și stricătoare de suflet ce susțin că împreunarea sexuală este întăritoare și susținătoarea firii, atât la femei, cât și la bărbați [el se pune de-a curmezișul izvorului curat al învățăturii Sfinților Părinți care o numesc stricătoarea și ruperea de înțelepciune și viață a minții (conducătoarea firii), agentul vector al morții, cauza transmiterii și însuși o parte din păcatul strămoșesc – n.n.]

Iată din tainele prostatei:‎

Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic. Acestea sunt ‎substanțe absolut ‎necesare sistemului nervos atât al bărbatului, cât și ‎sistemului nervos al femeii. ‎Dar nu le prepară decât bărbatul. Aici e explicația fundamental-biologică în temeiul căreia femeia ‎e atârnătoare ‎de bărbat. Fără substanțele lui endocrine ea regresează ‎nervos, mintal etc. Aci ‎începe să se înțeleagă de ce au urmări nefaste și ‎abuzul și refuzul […]

Mai mult chiar. O altă constrângere de care trebuie ținut seama e ‎foliculina. ‎Hormon feminin toxic și cancerigen. (cu alte cuvinte Dumnezeu a făcut femeia o cutie cu otrăvuri. Iar hule! – n.n.) Toxic la nivelul ‎creierului, dând continui ‎dureri de cap și foarte intense. Cancerigen la ‎nivelul sânilor sau uterului ‎‎(fibroame uterine). De creșterea acestui ‎hormon nu este scăpare decât de la 3-4 ‎sarcini în sus. Iar sarcinile (să ‎fie) în mod normal, cum apar ele în mod natural.^[115]

„Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire [!!!] – așa ca evreii de odinioară și ca turcii de până mai dăunăzi..^[116]

Iată, însă, care sunt adevăratele taine ale prostatei, de care ne învață, fără de greșeală, Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul, ce s-a arătat întru slavă, la mai mult de 200 de ani de la nașterea sa, unui mare păcătos monahul Ehmalot (adică robitul) [observăm că avem în istoria Bisericii și o îndrumare, chiar la Sfântul Munte, din partea unor Sfinții adormiți de mulți ani, dar dată unor păcătoși mari. Probabil din aceasta s-au și inspirat duhurile demonice ca să-l amăgească pe Părintele Arsenie Boca. Păcatele îngrozitoare pe care le-a făcut Ehmalot nu-l lăsa, însă, să se mândrească pentru vedeniile pe care le-a primit, fiind chiar și îndrăcit. Primitorul vedeniilor primea ca poruncă să asculte de duhovnic și să primească canoane de la el, nu pentru a face minuni, ci pentru a se pocăi. Tocmai aceasta este diferența între înșelarea vedeniilor Părintelui Arsenie Boca și vedeniile lui Ehmalot. Pocăința în adevăr. Primul este lăudat și de arătare, și de ucenicii care îl slăveau în deșert, iar apoi capătă puterea de a face minuni spectaculoase, ajungând la o amăgire de mari proporții, dând lumii învățături mincinoase, puerile, arhicunoscute, superficiale, neîmbogățind cu nimic pe cititori, ba chiar întărind în ei omul vechi. Al doilea este mustrat și de Sfânt, ocărât și de oamenii ce îi aflau vedeniile în care erau descoperite păcatele lui, având o îndrăcire foarte spectaculoasă, fiind astfel smerit din toate părțile și ajungând la pocăință, dar transmițând întregii lumi învățături Ortodoxe de mare folos duhovnicesc ce înnoiesc pe cei care le citesc în lucrarea lăuntrică autentică – n.n.]:

Fiindcă împreunarea cea vicleană zămislind, când se va naște rodul cel viclean, după vicleșugul său, îndată deschide ochii din pântecele mumei sale și privește curat pe mumă-sa, și se uita în ochii ei, și numai că nu vorbește. Că de era să vorbească, negreșit că ar fi zis aceste trei cuvinte: «Asin înfierbântat înțeleg, adică asin fierbinte m-am zămislit, din viclenia părinților mei, și am înțeles vicleșugul lor din pântecele maicii mele!» Că asinul cunoaște numai viclenia împreunării, dar pe alt păcat nu-l cunoaște. Și aceasta nu totdeauna.

Iar omul cunoaște tot păcatul și toată fărădelegea. Neastâmpărarea lui se aseamănă cu a câinelui care nu cunoaște vremea împreunării, ci pe drumuri, oriunde se întâmplă de găsește, se împreună fără de oprire. Fiindcă oamenii, când se împreună fără vicleșug, după lege, numai spre nașterea de fii, atunci se face pruncul cu bună înțelegere. Iar când se împreună cu gândul neastâmpărării și al vicleniei, se face și pruncul viclean, asemenea lor. Că zice: «Am femeie cu cununie, după lege. Când voiesc, săvârșesc pofta mea!» Așa, asta este cu cununie pentru nașterea de fii, iar nu pentru neastâmpărarea osândirii și a fărădelegii să curvești fără socoteală, că atunci se va zămisli prunc viclean, din lucrarea împreunării celei viclene. Pentru aceea, vicleanului aceluia prunc, când se naște, i se deschid ochii și vede curat vicleșugul părinților. [vedeți că modelul familiei propus de Părintelui Arsenie Boca în care bărbatul se împreunează cu soția sa și pentru alt motiv decât nașterea de prunci (cu pretext poligamia din fire aventuroasă și atârnarea femeii de bărbat, în realitate pentru a își administra unul altuia fără frâu plăcerea sexuală), este un vicleșug care nu îmbolnăvește doar pe cei doi soți, periclitându-le mântuirea, dar îmbolnăvește și pe prunc care se naște nu numai cu păcatul strămoșesc, dar și viclean, adică cu o mare aplecare către toată răutatea? – n.n.]

Însă curățenia împreunării cea fără de vicleșug întunecă și închide ochii vicleșugului și deschide pe cei ai darului. La cele vremelnice întunecat, iar la cele gândite și veșnice prealuminat se hrănește cu cunoștință și înțelegere dumnezeiască rodul curățeniei. Iar pruncul cel viclean, născut din vicleșug, se hrănește cu furtișaguri și cu nedreptăți, cu minciună și cu neastâmpărări, cu necurății și cu netemere de Dumnezeu și de oameni. Iar pricina este neastâmpărarea și nesăturarea de a păcătui a născătorilor lui. Pentru aceea slobozește Dumnezeu, când este să iasă pruncul din maica lui, să se primejduiască și să moara amândoi, și nu vede nici mama pe prunc, nici pruncul pe mama lui. Asemenea se face și la călugări când vin din lume. Că precum se dezlipește pruncul din pântecele maicii lui, așa și călugărul din putoarea lucrurilor lumii, și se unește cu viața monahicească. Și pruncul, după neastâmpărarea împreunării născătorilor lui, nu cunoaște cele sfinte, ci se unește în căile pierzării lumii. [citiți și înțelegeți. Bietul Părintele Arsenie Boca s-a zămislit dintr-un cuplu fără Sfânta Cununie, dintr-o familie mixtă alcătuită dintr-un cizmar greco-catolic mânios și o mamă Ortodoxă atașată de vedenii. Observați, așadar, ce fel de împreunare au avut ei, ca să înțelegeți ce fel de ochi vicleni deschiși, a primit de la ei. De aici putem să plângem mai adânc și să-l dezvinovățim, găsind cauza pentru care nu a putut fi nici statornic în viața călugărească (alegând să stea cu o femeie mai mult timp decât a fost monah), iar pe de alta de ce a dobândit o astfel de mentalitate vicleană, care se folosește de pretextul sănătății, jertfei în familie, ba chiar și a sfințeniei cununiei pentru a ridica curvia la rang de taină – n.n.]

[…]

Strămoșul nostru Adam, când a ieșit din Rai, a găsit sămânță de buruiană ce a răsărit din pământ, care s-a sădit de Ziditorul a toate, și o a numit roadă a pământului, adică grâu. Și mâncând, s-a întărit inima lui cu acea hrană, precum zicem astăzi. Și udând grâul cu lacrimile lui, îl mânca așa, nemăcinat și fără de foc, până ce a născut pe Cain, pe fiul neascultării, fiindcă Cain s-a născut mai înainte de a se pocăi Adam lui Dumnezeu, când a cunoscut pe Eva fără de sfatul lui Dumnezeu. [așadar, prima împreunare trupească, s-a făcut fără pocăință, fără sfatul lui Dumnezeu. Dacă ar fi răbdat Adam și s-ar fi pocăit, smerindu-se ca să poată birui înfierbântarea trupului, nu cumva i-ar fi dat Dumnezeu o altă soluție pentru a dobândi copii, dar să-și păstreze fecioria? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învăța că ar fi fost posibil, și ar fi și acum, dacă toți s-ar hotârî să rămână feciori. – n.n.]

Atunci a început a pisa grâul și a-1 sfărâma ca bulgurul (ca păsatul) și îl uda cu lacrimile ce le vărsa din ochi, aducându-și aminte de desfătarea Raiului, și așa îl mânca. Că privind bunătățile Raiului plângea cu amar. Și vânturând bulgurul alegea făina cea măruntă o frământa ca pământul și mânca cu suspine, până când a născut pe fiul ascultării, pe Abel, și atunci pentru ascultarea lui Abel cea către părinții lui și către Dumnezeu, și pentru buna lui voință, a zis Dumnezeu lui Abel de a făcut foc și s-au făcut cărbuni și a pus Abel frământătură înlăuntrul focului, jertfă bine primită Iui Dumnezeu, până ce s-a mistuit jăraticul, și s-a copt, și s-a făcut pâine. Și a arătat buna voință Abel, ascultând cuvintele lui Dumnezeu, și a lăsat jertfa și s-a mistuit pentru Dumnezeu, și s-a făcut cenușă, și pe urmă a făcut alta frământătură, și a copt-o și a mâncat cu tatăl său.

[…]

Păcat săvârșit se numește când își aduce aminte cu dulceață. Iar când și cu lucrarea, se numește păcat îndoit. Pentru aceea zic: omul necurat, fiindcă în păcate s-a zămislit, și necurăția o lucrează. Și pentru aceea S-a pogorât Dumnezeu pe pământ și a dat Sfântul Botez, ca să se curățească omul. S-a botezat Fiul lui Dumnezeu și cu apă, și cu Sângele Lui, fiindcă nu S-a zămislit în păcate ci S-a întrupat din Duhul Sfânt. Și botezându-Se în apă, a curățit păcatul zămislirii, al fărădelegii și călcării de poruncă a lui Adam. Și botezându-Se și cu Sângele Său, a înviat pe cei din Adam din veac adormiți. [vedeți că Domnul nostru Iisus Hristos zămislindu-se prin Feciorie nu a avut păcate, și prin puterea Fecioriei Lui a curățit prin Sfântul Botez tocmai păcatul zămislirii, adică al împreunării trupești de la zămislire și apoi pe cel al fărădelegii și călcării de poruncă a lui Adam. Păcatul strămoșesc nu este, așadar, doar călcarea poruncii de către Adam, ci și zămislirea prin plăcere. Iar Domnul Hristos se întrupează din Feciorie, tocmai pentru a ne curăți de plăcerea împreunării, care este un păcat. Și atunci cum poate păcatul să aducă sănătate bărbatului sau femeii, când este tocmai agentul vector al morții? El le aduce suferință în trup și chiar el strică firea pruncului zămislit, omorându-l, după un timp, căci gena morții o avem în noi de la concepție. Tocmai această stricare a firii se numește păcat strămoșesc, și este moștenirea cea sinistră, cu atât mai grea, cu cât plăcerea împreunării a fost mai mare și neînfrânarea părinților mai accentuată, iar mentalitatea lor mai ahtiată după îndulcire, căci păcatul se zămislește în gândul omului. Păcatul strămoșesc nu este un păcat al voinței pruncului, căci nu are posibilitatea de a alege cum să se zămislească, nefiind înainte de a se concepe – n.n.]

Iar botezul pocăinței nu l-a arătat împreună cu botezul curăției, ci mai pe urmă l-a arătat. Fiindcă la întâiul botez al curăției nu trebuie la om muștarul, ci veselie și bucurie.

Când păcatul se zămislește în gândul omului, uneltește precum șarpele la Eva, și gândul a uneltit la Adam, și amândoi împreună s-au întinat. S-au zămislit Cain și Abel în păcate, dar Abel s-a curățit cu sângele lui, precum și trăind, cu muștarul dreptății. Adam și Eva s-au întinat cu călcarea de poruncă a necurăției, iar nu cu zămislirea fărădelegii. Și pentru călcarea poruncii s-au izgonit. [Adam și Eva s-au izgonit pentru călcarea poruncii, ei nefiind zămisliți prin fărădelege, prin plăcere, căci au fost creați de Dumnezeu – n.n.] Însă au arătat multă pocăință, cu amar plângând și suspinând din tot sufletul lor, dar cu toate acestea nu au putut să se izbăvească.

Pocăința lui Adam a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu numai, și Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se a curățit păcatul lui Adam fără de muștar. Așa și oamenii la Botez, se curățesc în dar de păcatul cel strămoșesc [în dar, tocmai pentru că nu l-au vrut – n.n.] , și pe urmă cad în alte păcate [cu muștar, tocmai pentru că celelalte păcate le-au vrut – n.n.]. Pentru aceea trebuie să se curățească cu muștarul acela, că și aceasta a săvârșit-o Fiul lui Dumnezeu cu Cinstitul Său Sânge.^[117]

***

Ideile sexuale ale omului vechi, care își pune mintea în slujba inventării mijloacelor de a se îndulci prin simțire, expuse de Părintele Arsenie Boca într-o formă fals Ortodoxă și pseudoștiințifică, sunt ușor de demontat, iar cauza lucrării lor de către sfinția sa este explicată de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți:

Gal 5:16 Zic dar: În Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului. 17 Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți cele ce ați voi.

68. Cel ce se ocupă neîncetat cu cele dinlăuntru, este cumpătat. Dar nu numai atât, ci si contemplă, cunoaște pe Dumnezeu și se roagă. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Umblați în duh, și pofta trupului să nu o săvârșiți”.1
69. Cel ce nu știe să umble pe calea duhovnicească, nu poartă grijă de cugetările pătimașe; ci toată preocuparea lui se mișcă în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în desfrânare, în întristare, în mânie și pomenirea răului și prin aceasta își întunecă mintea, sau se dedă la o nevoință fără măsură și-și tulbură înțelegerea.
70. Cel ce s’a lepădat de lucruri, de pildă de femeie, de bani și de cele asemenea, a făcut pe omul din afară monah, dar încă nu și pe cel din lăuntru. Dar cel ce s’a lepădat și de înțelesurile pătimașe ale acestora, l-a făcut și pe cel din lăuntru, care este mintea. Pe omul din afară ușor îl face cineva monah, numai să vrea; dar nu puțină luptă se cere pentru a face pe omul dinlăuntru monah. [ce ne facem, însă, cu sărmanul Părinte Arsenie Boca care nu s-a lepădat nici măcar în afară de ele, ci deoarece a mers la începutul vieții pe latura nevoinței fără de măsură, a căzut mai apoi în conviețuirea îndelungată cu o femeie (sau chiar cu mai multe la sfârșitul vieții) în proprietățile sale personale? – n.n.]

Ce incompatibilitate: ieromonah – poligam. De ce oare Părintele Arsenie Boca nu și-a lucrat călugăria și s-a aruncat cu mintea în astfel de prăpăstii?

Dar minciunile fals medicale ale Părintelui Arsenie Boca nu sunt dezvăluite în miezul lor păcătos numai de Sfântul Duh prin Sfânta Tradiție, ci și de adevărata știință medicală, ca o rațiune dumnezeiască sădită de Hristos în fire, ce ne învață ce ne strică și ce ne însănătoșește cu adevărat.

(d)                                                                 Contrazis de medicină

Ideea că împreunarea trupească ar aduce sănătate este contrazisă și de adevărata știință medicală‎

Ideea atârnării femeii de bărbat prin împreunare nu este numai o erezie, dar este și o minciună insinuantă, perversă și persuasivă medicală, fiind în demascată de adevărata biologie, după cum bine sublinia un adevărat om de știință specializat în ovare. El scria mâhnit și nedumerit de contradicțiile față de creștinism și medicină din scrierile Părintelui Arsenie Boca, cât și de orbirea ucenicilor ce alunecă cu mintea pe lângă explicații, părând a nu le putea înțelege, datorită patimii ce o au dobândit-o din admirația patologică și neduhovnicească față de sfinția sa: ‎

• Un admirator al Părintelui Arsenie Boca Ovidiu b.:

Vreți să spunenți că ceea ce scrie acolo nu are susținere științifică. Am o întrebare aveți ‎cunoștință despre funcționarea sistemului endocrin și a strânsei legături a acestuia cu sistemul ‎nervo? Adică dacă avem un dezechilibru în plan endocrin atunci putem regăsi acest ‎dezechilibru în plan nervos. ‎

Și mai am o întrebare: De revelație ați auzit? Părintele și fără a studia Medicina ar fi știut ‎aceste aspecte pentru că i s-au relevat, eu tind să cred că medicina a făcut-o doar pentru a a ‎avea mai multă credibilitate în fața unora care nu cred în Dumnezeu. ‎

• Tartaruga:

Cu siguranta am mult mai multe cunostinte in domeniu decat a avut vreodata Arsenie ‎Boca. Exista legatura intre sistemul endocrin si nervos al unei persoane, de-a lungul intregii ‎vieti, de la copil pana la batran, dar nicidecum nu exista legatura intre sistemul endocrin al unui ‎barbat si cel nervos al unei femei, nu exista asa ceva, femeia nu are nevoie sa ia hormoni din ‎lichidul prostatic al barbatului, asa aiureala nu s-a pomenit vreodata in istoria medicinii. Insa ‎Arsenie Boca a vrut neaparat sa o faca pe femeie „atarnatoare” de barbat si sa o sperie ca daca ‎nu accepta va avea probleme mentale si nervoase. Asta se cheama, pe langa minciuna, ‎manipulare si lipsa de iubire fata de femeie. Si vad bine ca multora de aici pur si simplu le face ‎placere sa fie manipulati, este mai comod si mai putin dureros decat a privi adevarul in fata si a ‎avea puterea de a infrunta dezamagirea acolo unde este cazul… ‎[…]

Domnia sa a aruncat cu piatra cand a spus ca o femeie are probleme mintale si psihice daca nu are relatii cu barbatii. Si probabil ca fiind ‎in cauza (femeie singura fara relatii cu barbati), am simtit imediat lipsa de iubire din astfel de ‎afirmatie, dincolo de neadevarul evident daca priviti nu numai femeile singure din lume, dar si ‎calugaritele. Ca atare eu am spus doar ca de la o astfel de afirmatie (mincinoasa si ‎manipulatoare) nici nu m-a mai interesat altceva spus de domnia sa. Asta nu inseamna ca ii ‎doresc sa fie pedepsit intr-un fel (piatra) ci din partea mea, nu-i doresc decat Raiul. ‎

• Ovidiu b.:

Nu a dat cu piatra ci doar explicat…că și băbatul la fel poate ajunge la probleme mintale dacă abuzează. […]

În carte vorbește foarte clar despre viața de familie, adică despre femeile căsătorite. Încearcă să faci puțin diferența.

• Tartaruga

Dupa „explicatia” domniei sale, toate femeile singure din lume sau din manastiri, au probleme mentale. Iar cum eu cunosc gramada si ma aflu printre ele, atunci ori noi suntem bolnave mental, ori ceva boala/obsesie se afla la altcineva. Din doua una.

Domnule Ovidiu,

Daca dvs. ati reusit sa faceti diferenta, atunci explicati-mi si mie de ce o femeie casatorita ar avea nevoie de lichidul din prostata barbatului pentru a ramane intreaga la minte iar o femeie care nu umbla cu barbati nu are nevoie de asa ceva? Poate aici sa fie misterul: ce le faceti femeilor de risca apoi sa aiba probleme mintale daca se casatoresc cu un barbat?

Si ma mira ca nu va deranjeaza ideea ca o femeie poate avea probleme mintale din cauza vietii cu barbatul. Incurajator nevoie mare pentru cele singure… Oricum nu-i adevarat, dar poate poate sesizati si dvs. absurdul…

• Ovidiu b.

Înainte de citi cartea, cred că ai uitat să citești titlul cărții. [vă rog să remarcați cum tutuia domnul Ovidiu și cu câtă politețe se străduia să se adreseze doamna Dr. – n.n.] Părintele vorbea de viața de familie. Adică dacă se incită femeia și se evită rostul, falsificând conviețuirea, atunci se ajunge la diferite boli. Tot el amintește de foliculină, hormon feminin toxic și cancerigen.

Apropo există o diferență foarte mare între femeia căsătorită și o călugăriță. Femeia căsătorită este făcută să dea viață vieții și să-și împlinească planul endocrin prin faptul că lichidul seminal produs de bărbat nu trebuie aruncat, acesta având testosteron un hormon care ajută la fel în planul endocrin și implicit în cel nervos. Femeia care nu are parteneriat, femeia călugăriță, nu-și creează o orientare, o preocupare pentru așa ceva și atunci nu apare foliculina. Foliculina este hormon sexual feminin care are rolul de a incita femeia pentru procreare. Nu întâmplător secreția de foliculină atinge două cote maxime: în momentul ovulației (ziua 12-14 a ciclului menstrual). Dar asta la femeia obișnuită, pe când femeia călugăriță trăiește privind ambele sexe ca pe niște creații a lui Dumnezeu exterioare cu care nu are problematici în acest sens. Atunci dispare și foliculina și necesitatea testosteronului și atunci femeia poate să trăiască fără probleme până la adânci bătrâneți. Dar echilibrul endocrin, în cazul călugăriței, se mută într-un alt sector, în sectorul credinței, e cu totul altceva.

• Tartaruga:

Sunt atatea surse de specialitate pe care le puteti consulta pe net. Puteti incepe cu ‎informatii mai accesibile dvs. in forma propusa de Wikipedia si altele asemenea dupa care ‎puteti trece la un motor de cautare mai serios care este PubMed. Apoi puteti cauta si pe site-‎urile specializate de genetica in care se dau multe explicatii inclusiv rolul proteinelor. ‎

Daca accesati de exemplu site-ul ghr.nlm.nih.gov/gene/FLCN o sa gasiti ca in martie 2006 ‎cercetatorii inca nu gasisera care este rolul acestei proteine foliculina dar se crede ca are rol ‎anti-tumoral (supresor tumoral). Si gasiti acolo cam ce se stie deocamdata despre foliculina. Iar ‎la persoanele care nu au foliculina din cauza unor mutatii la nivelul genei ce codeaza aceasta ‎proteina, apar niste boli: sindromul Birt-Hogg-Dubé si sindromul pneumotoracelui spontan. ‎

Hormonul care are doua pic-uri de secretie, cel despre care vorbiti, este un altul: FSH. ‎Este un hormon secretat atat de femeie cat si de barbat (si se gaseste si in sperma). La femeie ‎are printre altele rol in ovulatie, indiferent daca femeia este casatorita sau nu, si indiferent ‎daca are raporturi cu un barbat sau nu. De aceea perioada din momentul aparitiei menstrelor ‎si pana la menopauza, se numeste perioada reproductiva a femeii, indiferent daca isi foloseste ‎aceasta functie sau nu. Si calugaritele au ovulatii ca orice femeie si de aceea au si cicluri ca orice ‎femeie. Singurele care nu au asa ceva (in perioada fertila) sunt cele bolnave cu tulburari de ‎ciclu, cazurile grave de anorexie si cele care iau pilule contraceptive. Si sunt extrem de multe ‎de spus, insa in nici un caz nu ceea ce ati spus dvs aici, sunt doar aberatii sau mai bland greseli. ‎

Iar testosteronul este secretat si de femeie la nivel ovarian si suprarenalian. Diferenta ‎fata de barbat este ca nivelul plasmatic la femei este de 7-8 ori mai mic, iar barbatii consuma ‎mai mult pentru ca secreta cam de 20 de ori mai mult. Si asta nu pentru a-i da si femeii, asta ‎daca nu cumva doriti sa-i creasca mustata si ei. ‎

• Ovidiu b.

Spuneam că echilibrul endocrin, în cazul călugărițelor, se mută într-un alt sector, în sectorul credinței. Ele nu sunt interesate de a avea copiii și deci nu se incitată în acest sens. Deci secreția de foliculină în tipul ovulației este foarte scăzută și nu dăunează. Secrețiile de foliculină sunt mari când femeia se incită și își dorește să nască, atunci creierul transmite această intenție glandelor endocrine.

Ps: vorbim limbi diferite și propun să încetăm discuția. [deja se simțea neliniștit fiindcă nu mai găsea decât argumente aberante, care nu erau în stare să-l convingă nici pe el. Vedea că idolul său va fi dărâmat prin rațiune și fuge de discuție – n.n.]

• Tartaruga

Nu cred ca este vorba de limbi diferite, ci ceea ce ați scris dvs. despre foliculina (sau mai bine zis despre FSH chiar daca nu ați știut) pur si simplu nu sunt adevărate.

Iar pe lângă călugărițe mai sunt si femeile singure din lume care iarăși contrazic teoriile dvs.

• Ovidiu b.

http://www.doctoracasa.ro/afectiuni-…liculinic.html

Mda…cum le contrazic luând contraceptive? Sau apelând la alte metode? [simțind terenul alunecând de sub picioare începe să atace jignitor, neavând alte argumente – n.n.]

• Tartaruga

Domnule Ovidiu,

Cele care iau contraceptive nu sunt singure si tocmai pentru ca iau contraceptive, au contact liber cu sperma bărbatului, si surpriza: ovulația nu se produce in ciuda contactului cu pricina.

• Ovidiu b.

Și e corect față de Dumnezeu? Vezi cum folosim știința împotriva legilor lui Dumnezeu? [dar corect este cum procedează Părintele Arsenie Boca folosind falsa știință și falsa ortodoxie inventată de sfinția sa, și învățăturile demonice încasate prin lecturi mincinoase, și vedeniile demonice împotriva legilor lui Dumnezeu? – n.n.]

• Tartaruga

http://www.doctoracasa.ro/afectiuni-…liculinic.html

Bun, acum vad de unde ați luat ideea. Cu atât mai mult este util sfatul sa citiți de pe site-uri de specialitate. La linkul dat, ceea ce spun ei „foliculina” este de fapt estrona, un hormon estrogenic secretat de ovar sub influenta FSH, deci cu totul altceva decât foliculina. Iar estrogenul se găsește si in sperma. Deci daca va faceți probleme ca o femeie ar avea prea mult estrogen si ca ați ajuta-o cu sperma, rămâne de văzut cum filtrați estrogenul propriu si FSH-ul propriu din sperma. Caci tocmai ca FSH-ul scade când estrogenul creste, pentru a nu-i stimula si mai mult secreția. Ori in sperma aveți si FSH printre altele…

• Ovidiu b.

Din nou vorbim limbi diferite. Păi o femeie însărcinată mai secretă foliculină?

• Tartaruga

Eu nu discutam corectitudinea aici, ci faptul ca femeile singure singure (singure in sensul de a nu frecventa barbati) nu utilizeaza contraceptive ‎asa cum ironic ati insinuat. Eu ma aflu printre ele si nu am probleme nici mentale si nici ‎hormonale, mi-a dat Dumnezeu ceea ce am nevoie asa cum da la orice femeie sanatoasa. De ‎Dumnezeu atarnam nu de barbat. Atat am vrut sa subliniez.‎

Partea cu corectitudinea sau incorectitudinea anumitor practici medicale este un cu totul ‎alt subiect fara legatura cu cel discutat aici‎.‎

Ovidiu,

Sunteti de acord sa folosim termenii corecti pentru a fi sigura ca vorbim despre acelasi hormon? Deci presupun ca acum vorbiti de estrogenul (estrona) din articolul dvs. Deci despre acesta va raspund ca da, femeia secreta estrogen la nivele inalte, mult mai mari decat in afara sarcinii, iar acest hormon ajuta la mentinerea sarcinii. Si sunt mai multi hormoni implicati, ca de exemplu progesteronul. La fel ca estrogenul, si progesteronul este implicat in ciclul femeii (indiferent de femeie, calugarita sau nu), si la fel creste foarte mult in sarcina ajutand la mentinerea ei.

Si ca sa nu uit: o sa gasiti articole care arata ca acesti hormoni sunt implicati inclusiv in dezvoltarea bebelusului.

Si apropos de „incitarea” femeii care vrea copii: nu este creierul cel care da comanda de nivele crescute de hormoni, ci ei sunt secretati de foliculul ovarian care se transforma in corp galben secretand cantitati mari de hormoni mai ales cand ovulul este fertilizat. Daca insa ovulul nu este fertilizat, secretia de hormoni scade si apare ciclul. Si tot asa, indiferent daca femeia este „incitata” sau nu. Doar daca este fertilizata, exista diferenta de secretie hormonala si doar pe perioada sarcinii dupa care revine la aceleasi nivele dinainte, care sunt si la calugarita.

Si daca tot am inceput demitizarea, cred ca sunt destule femei casatorite cu viata normala cu sotul si care au totusi dureri la ciclu si alte simptome legate de acesta, in timp ce altele singure, ca mine de exemplu, nu au nici dureri nici sindroame pre-menstruale si nici variatii de vreun fel in gandire, afect etc. din cauza asta. Iar la scoala am invatat ca asta este de fapt normalitatea…

• Ovidiu b.

Nu am insinuat ironic, ci așa l-ați perceput. Eu m-am referit la femeile care nu au legătură cu bărbați dar care iau contraceptive pentru reglarea hormonală.

• Tartaruga

Ok. Cazurile acestea sunt cu totul altceva, sunt cazuri de boala ca orice boala care trebuie tratata, iar contactul cu bărbații nu este deloc un tratament, daca la asta v-ați gândit. Ci tratamentul este medical indiferent daca femeia are sau nu contact cu bărbați. Si apropos de asta, știu si eu pe o credincioasa care se încăpățâna sa nu ia tratament medical, si cum boala o împiedica sa aibă copii cu soțul, iar copiii erau ceea ce își dorea cel mai mult, a ajuns sa ia medicamente când a văzut ca anii treceau si nimic. Slava Domnului ca acum este in sfârșit însărcinată!

• Ovidiu b.

Nu înseamnă că dacă ești căsătorit…traiești și corect. Câți din cei căsătoriți traiesc Taina ‎Căsătoriei? Este normal să ai probleme când eviți rostul și urmărești plăcerea, asta spunea și ‎părintele Arsenie. Și repet, singură fiind, dacă nu incitați sexualitatea și trăți curat nu aveți de ce ‎să vă temeți. Asta spuneam și în cazul călugărițelor. ‎[acum începe să dea și sfaturi să nu se teamă celei ce nu se temea ci doar era mâhnită pe neadevăr. Ba mai începe să se arate ca și cunoscător al vieții lăuntrice al femeilor și al călugărițelor. “Atotștiutorul” Arsenie Boca are ucenici după asemănarea sa. – n.n.]

• Tartaruga
• Ma faceti sa zambesc. :) Se vede ca sunteti barbat, nu prea intelegeti cum stau lucrurile. ‎Nu are legatura cu „incitarea”, am avut si eu perioada de „nebunie” a tineretii, asta insa nu a ‎avut efecte din cele discutate aici. Acum inteleg mai bine de ce spunea tot felul de neadevaruri ‎Arsenie Boca, pur si simplu este greu de inteles de catre un barbat mai ales neavizat. De dragul ‎ o sa-i acord si lui circumstante atenuante. Ma bucur ca am vorbit cu dvs.‎

Multa pace! ‎

• Ovidiu b.

De unde ați mai ajuns la concluziile astea? Trageți concluzii așa după ureche? [iată cum, prins în cușca propriilor afirmații urechistul urechează doctorița pentru boala lui personală, atribuind-o ei, ca să nu fie acuzat el însuși că o are, după cum este evident din discuție. – n.n.]

• Tartaruga

Domnule Ovidiu, pilulele se iau pentru unul din doua motive: boala (manifestata prin dezechilibre hormonale) si ferirea de sarcina. Si mai nou prin Germania le iau si fetișcanele de 13-14 ani ca sa scape de acnee si sa aibă podoaba capilara mai frumoasa.

Cele cu boala (dezechilibre hormonale) pot fi femei căsătorite sau nu, iar in cazul celor căsătorite, contactul cu soțul nu rezolva nicidecum problema: dovada ca ajung la medic cu tulburări de ciclu. Iar eu le vad mucoasa endometrială la microscop, asta ca sa vedeți de unde le scot. Nu prea înțeleg reacția dvs. din aceasta postare, chiar mă mira.

• Ovidiu b.

Adică vreți să spuneți că o femeie care nu-și dorește copii și care nu se incită, are aceleași secreții de foliculină ca o femeie căsătorită și care își dorește copii? Adică modul de viață nu influențează sistemul nostru endocrin?

• Tartaruga

Exact. Valorile normale pentru acești hormoni se înscriu pe un interval anume de valori in funcție de ziua ciclului menstrual la femeia negravidă indiferent de viața ei, si in funcție de perioada sarcinii pentru gravide.

• Ovidiu b.

Considerați normală ferirea de sarcină indiferent de modul contraceptiv folosit?

Rău destul, să iei contraceptive pentru a scăpa de acnee sau pentru o podoabă capilară mai frumoasă.

• Tartaruga

Domnule Ovidiu,‎

Daca ar fi sa fie dupa cata nevoie am eu de aport exogen de hormoni (adica nula) acestia ‎pot sa nici nu existe. Cat despre alte femei, cu siguranta ca nu pot fi deacord cu abuzul de astfel ‎de substante cum se intampla in Germania la adolescente. Iar contraceptia la cei casatoriti este ‎iar o alta problema, insa nu despre asta era discutia aici ci despre asa zisa problema mentala a ‎femeilor casatorite. Cu siguranta problemele pe care cele casatorite le au cu sotii sunt de alta ‎natura decat mentale, si acelea ar trebui discutate de un duhovnic in loc sa se amestece acolo ‎unde nu cunoaste. Doar pentru curiozitatea dvs. cautati sa vedeti la ce cancere sunt expuse ‎statistic nuliparele si la ce cancere sunt expuse cele cu multi copii, si apoi studiati incidenta ‎cancerelor pe grupe de varsta, rasa si in functie de diversi factori (inclusiv genetic), studiati si ‎bolile induse de sarcina (care nu sunt putine si includ inclusiv cancere sau altele care aduc ‎moartea mamei) si apoi mai discutam. Vedeti ca OMS (organizatia mondiala a sanatatii) face ‎periodic astfel de rapoarte epidemiologice in cazul tumorilor. Studiati-le si poate apoi veti ‎inceta sa bagati vina acolo unde nu este cazul. Si daca tot faceti acest efort de studiu o sa ‎descoperiti si rolul contraceptivelor orale in declansarea sau impiedicarea anumitor cancere. ‎Iar apoi poate o sa pricepeti cat de complex este totul, inclusiv echilibrul hormonal, si poate o ‎sa renuntati la gandirea simplista cum ca radacina raului s-ar afla in viata intima a sotilor.‎

Va doresc spor la studiu!‎

Iar apropos de articolul citit ieri despre sperma, o sa va spun doar atat cat se poate ‎spune aici fără a sminti pe cei ce citesc: in 1986 un psiholog a avansat ipoteza ca vaginul femeii ‎ar absorbi la un nivel mult mai inalt decat pielea substantele din sperma (estrogeni, FSH, LH, ‎testosteron si inca vreo 13 prostaglandine) si ca acestea ar avea rol antidepresiv [un psiholog insuflat de aceleași duhuri ce i-au șoptit aberațiile Părintelui Arsenie Boca, sau care avea aceeași mentalitate și preocupări cu a sa – n.n.]. El a avansat ‎aceasta ipoteza pornind de la sindromul post-partum al unei femei care isi respingea copilul ‎dupa nastere, si sotul bine-nteles si care, dupa ce a fost in prealabil tratata hormonal, a inceput ‎sa isi accepte si copilul si sotul, iar substanta cu care a fost tratata se gaseste si in sperma ‎‎(alaturi de celelalte), de unde si idea respectivului psiholog ca poate femeile utilizeaza sperma ‎pe post de anti-depresiv. Aceasta ipoteza a ramas la stadiu de ipoteza pana in anul 2000-2001 ‎cand alti cercetatori americani s-au hotarat sa faca un studiu, iar psihologic:

• in studiu au luat ‎cateva sute de femei studente (deci din start bias de selectie) carora le-a dat sa completeze un ‎formular cu practicile lor sexuale si cu elementele luate in calcul la evaluarea depresiei. Iar ‎rezultatele prezentate au fost: cele care practicau sex neprotejat (si care in majoritate luau ‎contraceptive) aveau mai putina depresie si tentative de suicid decat cele care erau ori singure ‎ori foloseau prezervativ.
• Lasand la o parte faptul ca in studentie cele singure sunt in general ‎cele care se consacra mai intensiv studiului si deci nervos sunt mai solicitate in timp ce cele ce ‎practica sexul liber luand contraceptive sunt cele mai relaxate din punct de vedere mental si al ‎conceptiilor de viata, le-a trecut si lor prin minte ca de fapt rezultatul lor ar putea fi legat exact ‎de efectele contraceptive si de mentalitatea de baza a celor luate in studiu, asa ca au scos ‎imediat o fraza de genul: cele care au utilizat si contraceptive si prezervativ (chiar si numai ‎ideea este absurda) au fost mai depresive decat cele care au utilizat doar prezervativ (daca ‎chiar a existat un astfel de sub-grup mie imi este clar ca dubla metoda contraceptiva denota ‎stresul maxim care era pentru ele ideea sarcinii – stres frecvent in studentie la fetele care isi ‎incep viata sexuala – si deci faptul ca erau mai depresive ca altele este absolut explicabil, nu-i ‎nevoie de sperma pentru asta), si deci, negand ei rolul contraceptivelor in diminuarea ‎depresiei, au incercat sa dea totusi o solutie.
• Au negat si rolul frecventei raporturilor sexuale, ‎de doua ori mai mare la cele fara protectie (de unde se vede iar stilul lor relaxat de baza), si au ‎negat absolut orice explicatie ce ar fi putut aduce, au vrut neaparat ca raspunsul sa fie sperma. ‎Ca atare au inceput sa-si bata capul care substanta din sperma ar putea avea rol antidepresiv si ‎au tras concluzia ca estrogenii, deci exact foliculina dvs. din sdr. hiperfoliculinic.
• Din punctul ‎meu de vedere alegerea lor este cel putin inconsecventa pentru ca exact aceeasi substanta se ‎afla in contraceptivele orale luate de femeile in cauza si tocmai le negasera rolul. Iar cum si-au ‎dat si ei seama de hibele multiple din studiul lor au propus continuarea studiului si la cei cu ‎comportamente homosexuale/lesbiene sau cu practici despre care nu o sa pomenesc [probabil că tocmai gomaria. La oamenii de știință americani obsedați sexual, nu este vreo surpriză că vor să demonstreze cu orice chip necesitatea spermei la femei. Dar Părintele Arsenie Boca de unde a dobândit această mentalitate și ahtiere după găunoasa concluzie? – n.n.], si deci ‎nici despre rezultate nu o sa vorbesc aici, si abia in ultimul rand au propus ceea ce mie imi pare ‎de o evidenta clara: dozarea in sangele femeilor a substantelor cu pricina si dovedirea ca ele ‎vin de la barbat si nu sunt secretate de femeie in timpul actului sexual si abia apoi tragerea de ‎concluzii.
• Însa au trecut inca 10-11 ani de atunci si nimic nu a fost dovedit, iar bunul simt imi ‎spune ca o calugarita sau chiar si o femeie din lume sunt mai putin depresive si fara tentative ‎de suicid față de acele studente cu viata sexuala intensa in afara oricarei casatorii si chiar față ‎de femeile casatorite care au gramada de probleme cu sotul sau/si copiii si deci sunt mai ‎depresive si disperate in ciuda spermei sotului. Insa se vede bine ca mai sunt si altii care vor ‎musai sa induca tot felul de idei, dar din fericire in lumea medicala multi nu se pretează la așa ceva [dar culmea, tocmai în lumea monahismului ortodox cu pretenție de mare sfințenie este unul care îi tulbură și amețește pe toți –n.]
• Si inca ceva dl. Ovidiu apropos de inconsecvanta studiului cu pricina: el incepe cu o ‎statistica: depresia este cam de 4 ori mai frecventa la femei decat la barbati, pentru a sfarsi cu ‎ideea ca sperma ar fi un fel de Prozac, fara sa explice cum de in cazul asta, femeia care are ‎nivele mult mai crescute in sange de estrogeni decat barbatul, este totusi mai depresiva. Si se ‎stie ca sindromul albastru post-partum la unele femei se datoreaza tocmai scaderii bruste a ‎acestui hormon care la barbat exista in doze foarte mici fata de femeie si iata ca nu-i mai da nici ‎o depresie. Deci problema nu este in nivelul hormonului ci in variatiile prea mari de nivel al ‎hormonului cu pricina, de aceea cele cu sindroame pre-menstruale si dureri la ciclu sunt ‎bolnave din punct de vedere medical si trebuie tratate cu hormoni pentru a le da un nivel mai ‎constant in acesti hormoni. Iar in studiul cu pricina, pentru a-si sustine ideea lor cu sperma ‎Prozac, au spus ca la cele cu sex neprotejat, cu cat raporturile se rareau cu atat erau mai ‎depresive. Deci se pare ca nu abuzul era problema. Per ansamblu, aceasta idee cam incita la ‎desfranarea femeii, si am gasit comentariul unuia care s-a sesizat de pericol si imediat a sesizat ‎si problema imediat urmatoare: cea a bolilor sexual transmisibile in cazul in care chiar ar fi luati ‎in serios si s-ar incepe utilizarea spermei pe post de antidepresiv… Multa nebunie in lumea asta ‎‎..‎

Si ca tot veni vorba de problemele mentale, reversul la barbat sunt psihozele si autismul, ‎ele sunt cu mult mai frecvente la barbat decat la femeie. Sa fie si ei atarnatori de femeie in ‎cazul asta? Glumeam. ‎

In afara glumei, au si barbatii cancerele lor cu influente hormonale, iar studiile facute in ‎acest sens de amatorii de senzational ajung cam la aceeasi concluzie ca mai sus la femei: solutia ‎‎(preventia) este desfranarea.‎

Deci no comment pentru astfel de studii. ‎[…]

• Ovidiu b.

Nu înțeleleg de ce nu vă este clar că medicina și studiile de care pomeniți pot fi făcute de niște atei sau masoni care vor să depărteze pe om de Dumnezeu prin diferite explicații științifice cum că mai benefice unei femei îi sunt anticoncepționalele și sexul liber și neprotejat. Nu credeți că aici e vorba de manipulare, iar scopul final este afacerea cu anticoncepționale? [ne mai având argumente, revine la obsesia complotului masonic împotriva creștinilor, ca să abată discuția spre alte făgașe. Dar noi ne mirăm de unde atâta observație fină față de americani și dorința lor de a ne îndepărta de Dumnezeu prin folosirea ideii de împreunare trupească ca necesitate pentru sănătate (numindu-i atei și masoni și metoda lor numind-o manipulare), iar când este vorba de Părintele Arsenie Boca ce declară același lucru ca acei cercetători, folosind aceleași argumente, aceeași idee de împreunare trupească ca necesitate pentru sănătate, doar că în contextul familiei, îl numește Sfânt și metoda lui „arătarea inteligentă, rațională și revelată a adevărului”. Domnul Ovidiu, ca și toți ucenicii înnourați ai Părintele Arsenie Boca și ai sectelor, țin mai mult la întemeietorul curentului lor religios decât la adevăr. Aici este și distincția față de adevărații Ortodocși. Chiar de ar cinsti vreun Sfânt, nu-L pun mai presus de Hristos, adică de Adevăr, fie că este Cel din fire, ca medicina, fie că este Cel din învățătura creștină. De altfel, și doamna Dr. Tartaruga își dă seama că este vorba de o idolatrie, și chiar domnul Ovidiu îi explică lui Alin b., mai jos, cum își întunecă voit rațiunea, doar din ideea preconcepută că Părintele Arsenie Boca este Sfânt, nedându-și seama că se pune mai presus de Sfântul Sinod în a hotărâ prin mintea lui aceasta. Preacuvioșia sa este declarat Sfânt doar de ucenici și de mass media plătită din aceleași surse ce finanțează pe cercetătorii americani, tocmai fiindcă și sfinția sa și cercetătorii americani slujesc aceluiași interes de a ridica plăcerea la rang de necesitate. Puterea politică se folosește de această idee tocmai ca să poată înrobi pe oameni prin această plăcere cu adevărat înrobitoare.

Noi, Ortodocșii, chiar atunci când cinstim un om ca Sfânt, dacă a avut învățături greșite, numai Sfânta Biserică, în funcție de învățăturile Sfintelor Sinoade Ecumenice, face o selecție între scrierile lui adevărate și cele mincinoase, ca de exemplu în cazul Fericitului Augustin, pentru a adora numai pe Hristos Adevărul – n.n.]

‎- Dr. Tartaruga

Dvs. ati inteles ce ati vrut si aplicati cum doriti pentru ca autorii nu au demonstrat ‎utilitatea contraceptivelor ci exact contrariul: utilitatea spermei, deci a contactului liber. Au ‎chiar afirmat ca o prostituata care foloseste prezervativ, este la fel de deprimata ca si o ‎persoana care nu are nici un fel de contact cu barbatii, si toate sunt la fel deprimate ca una ‎care are relatie stabila dar cu prezervativ, iar cele care folosesc prezervativ pot sa tot ia ‎contraceptive ca devin si mai deprimate. Iar la toate acestea gradul de depresie e constanta, ‎deci pot ramane abstinente cat doresc. Singurele fericite sunt cele cu contact direct cu sperma, ‎dar cum sperma este ca un drog, si psihicul lor fluctueaza apoi cu frecventa contactului: cu cat ‎este mai rar (si deci nu isi iau drogul) cu atat se deprima mai tare. Iar rar sa nu va inchipuiti ca ‎inseamna o data doua pe an. ‎

Iar daca observati, raspunsul la intrebarea ce v-am pus-o in legatura cu afirmatiile lui ‎Arsenie Boca: „cele ce stam singure suntem bolnave mental din cauza ca nu avem contact cu ‎sperma barbatului?”, raspunsul articolului este clar: nu numai ca suntem mai depresive dupa ‎parerea lor, dar nici macar nu exista diferente intre una care duce o viata curata si o prostituata ‎ce foloseste prezervativ. Daca nici asta nu va convinge cat de multa aberatie este in ideea de a ‎considera ca psihicul femeii ar depinde de sperma barbatului, atunci eu mi-am batut gura ‎degeaba si discutia nu are nici un sens, este dovada clara ca sunt unii care cred absolut doar ce ‎au chef fara nici o sustinere nici obiectiva si nici de alta natura. ‎

• Ovidiu b.

Eu m-am lămurit și vă propun să încetăm cu aceste „dejecții” pe un forum creștin ortodox.

• Tartaruga

Sunt de acord cu dvs. Din păcate, daca nu ar fi existat acel articol al lui Arsenie Boca, mulți ar fi stat departe de astfel de… numiți-le cum doriți. Mă surprinde însă ca insistați sa îl apărați in aceasta idee in loc sa recunoașteți ca omul a mai si greșit. In fine, faceți cum doriți, mie însă îmi pare ca in acest caz bate spre idolatrie. Îmi cer scuze de părere.

• Alin b răspunzându-i lui Ovidiu b

A jongla cu termeni medicali nu înseamnă neapărat explicație.

Nu știu de ce te încăpățânezi sa dai niște explicații fiziologice pentru niște valori morale, poate unele discutabile (a procrea cu orice preț) – cine nu crede in ele nu o sa creadă din cauza unor explicații medicale îndoielnice.

• Ovidiu b.

Ai dreptate, din punct de vedere medical nu pot da niște explicații sută la sută pertinente, dar trebuie să recunoaștem că legăturile făcute de părintele au totuși o logică. Ce mă impulsionează a fi încăpățânat este tocmai sfințenia părintelui și viața trăită de dânsul, una exemplară din toate punctele de vedere. Asta mă face să cred și să nu renunț la ideea că ceea ce a scris este i s-a revelat, mai mult decât că el urmat niște cursuri de medicină. Este un motiv pentru care mă face să cercetez ideile acestea. Asta nu înseamnă că părintele nu ar fi putut greși, mă gândesc că medicina din anii 40 până astăzi a mai evoluat și de asta poate și diferența de gândire….sau poate aceleași lucruri se știau și atunci….sau poate nu se știau atunci…întrebări pe care voi încerca să le elucidez.

 

De a convinge pe cineva nu am de gând, fiecare avem dreptul la liberul arbitru. [aici domnul Ovidiu se detensionează, revine la rațiune, și recunoaște că încăpățânarea sa nu provine din logică ci din ideea preconcepută că Părintele Arsenie Boca ar fi Sfânt. Câți oare nu și-au stricat viața pornind de la această idee falsă. Ce dăunător ar fi să se meargă mai departe cu canonizarea. Cine ne-ar mai apăra atunci de aberațiile propovăduite ca fiind revelație – n.n.]

• Laura19

Nu a afirmat nimeni asa ceva, nici macar Pr.Boca, Dansul s-a referit la cu totul altceva, ‎dar i-au fost rastalmacite cuvintele. Din contra, Parintele Boca mereu a iubit monahismul, iar ‎calugaritele se stie, stau fara. Si cum a zis si Ovidiu, bazele monahismului de la Man.Prislop au ‎fost puse de Pr.Boca. Parintele vorbea despre extremele din casatorie, nu despre femei ‎singure, nu despre calugarite, nu despre normalitatea din casatorie. ‎

@Taragua Da, si eu astept raspunsuri la interbar ile puse de Ovidiu-cele despre avort, ‎daca sunteti de acord cu el si daca ati asistat la vreun avort. Iar eu as mai avea doua intrebari. ‎Considerati ca un cuplu care se iubeste f.f.mult si are planuri de casatorie,poate sa aibe relatii ‎intime inainte de casatorie? Sunteti de acord cu folosirea contraceptivelor in timpul casatoriei?‎

Nu poti sa Îl desparți pe Dumnezeu de medicina. Adevarata stiinta duce la credinta, cum ‎se spune pe un alt topic. ‎

• Tartaruga

Draga Laura,‎

Asta ziceam si eu, viata calugaritelor si femeilor singure este dovada ca femeia nu are ‎nevoie de substante secretate de prostata barbatului pentru a ramane intreaga la minte. Si asa ‎cum femeile singure nu au nevoie , tot asa nici cele casatorite nu au nevoie, nici ele nu sunt ‎‎”atarnatoare” de barbat asa cum a zis Arsenie Boca, care a mintit/nu a stiut zicand ca femeile ‎nu ar avea de unde lua substantele pentru ca DOAR prostata barbatului le-ar secreta. ‎Minciuna. Niciodata medicina nu a spus asa ceva iar revelatie nu este pentru ca nu este ‎adevarat ceea ce a spus el, se infirma si logic (vezi calugaritele si femeile singure) si stiintific. ‎Dar s-a folosit de aceasta minciuna pentru a convinge femeile sa cedeze sotilor lor. Nu avea ‎interesul sa spuna asta calugaritelor pentru ca multe s-ar fi gandit de doua ori inainte de a se ‎calugari din moment ce sanatatea mintala a femeii depinde de sperma barbatului. Deci a spus ‎doar casatoritilor. De aceea o numesc manipulare. Daca ar fi cum a spus Arsenie Boca, sa luam ‎sarurile acidului glutamic doar din prostata barbatului, toata populatia globului am avea retard ‎mental sever si multe alte probleme/boli. Punct.‎

Cat despre restul intrebarilor, stiti foarte bine si dvs. raspunsul, nu am ce va spune in ‎plus. Nu sunt deacord cu uciderea si nici cu abuzurile de nici un fel. ‎

• Ovidiu b

Cred că aveți o mare problemă: să repeteți la nesfârșit o idee rău înțeleasă. Chiar nu vreți ‎să înțelegei că părintele Arsenie a pus bazele viieții monahale de călugărițe de la Prislop și că ‎are și el un punct de vedere legat de viața intimă dintre soți și de legăturile dintre aceștia. Nu ‎are dreptul a acest punct de vedere? Dar nu a mințit și nu a manipulat pe nimeni. A îndreptat ‎mii și zeci de mii de suflete spre calea cea dreaptă. Treceți peste aspectul asta care observ că vă ‎macină rău de tot. [Ovidiu b, cel măcinat de idolul său, revine în acțiune să și-l apere, iar neaducând decât acuze, fără argumente – n.n.] ‎

• Tartaruga

Domnule Ovidiu,‎

Ceea ce ma intristeaza poate mai mult in toata afacerea este orbirea voluntara de care ‎dati dovada. Una este sa aiba omul o parere asupra vietii de cuplu si alta este sa manipuleze ‎credinta celorlalti folosindu-se de argumente pseudo-medicale false mizand pe faptul ca si asa ‎populatia nu intelege ce spune el si o ia de buna si mai ales bazandu-se pe faptul ca romanul ‎nici ca face doua corelatii sa vada ca nu bate una cu alta. Aici este vorba pana la urma chiar de ‎caracterul domniei sale. Daca era cinstit, tocmai pentru faptul ca nici o calugarita nu-i atarnata ‎de prostata vreunui barbat, nu ar fi facut o astfel de afirmatie despre casatorite. Dar a vrut ‎musai sa le aserveasca sotului speriindu-le cu pierderea sanatatii mentale in caz de refuz, si vad ‎ca tine poanta pana azi, chiar si atunci cand isi bate omul gura sa va spuna ca NU ESTE ‎ADEVARAT, femeia nu atarna de barbat si nu isi pierde sanatatea mentala daca isi refuza sotul! ‎Dl. Arsenie Boca, in calitate de duhovnic, se putea servi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care indeamna ‎ca sotii sa se desparta doar pentru posturi si doar prin buna intelegere, dar nu pentru prea ‎mult timp ca sa nu fie ispititi de cel rau. Un sfat echilibrat dar cu adevar in el. ‎

In fine, faceti cum doriti pana la urma. ‎

• Ovidiu b.

Iată din tainele prostatei: aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, care sunt ‎substanțe absolut necesare sistemului nervos, atât bărbatului, cât și al femeii, dar nu le prepară ‎decât bărbatul. Aici e explicația fundamnetal biologică, în temeiul căreia femeia este ‎atârnătoare de bărbat”. ‎

• Tartaruga

Exact domnule Ovidiu, exact. Aici este minciuna. Nu numai ca NU le prepara decat ‎barbatul ci le prepara șI femeia, si se gasesc și in mai toate alimentele. ‎

Daca le prepara DOAR barbatul, atunci TOTI copiii sau cel putin TOATE fetitele nu ar avea ‎sistemul nervos dezvoltat si am fi TOATE niste cretine (adica idioate, cu retard mental sever). Si ‎asta inca de copile. Si iata cum apare ideea de a aservi femeia barbatului daca vrea sa fie ‎intreaga la minte.‎

Acum intelegeti unde este lipsa de iubire si respect fata de femeie si unde este ‎manipularea? Ma indoiesc ca o sesizati, dar in fine, o sa gasesc intr-o buna zi o explicatie si ‎pentru orbirea asta mentala voluntara la oameni. Deocamdata nu pot gandi decat la o specie ‎de idolatrie. ‎

• Ovidiu b

Constituțional, natura bărbătească are o glandă în plus față de femeie: prostata. Această ‎glandă spune foarte multe și importante lucruri în economia vieții și în interpretarea corectă a ‎foarte multor necazuri ivite în familie . Tot pentru clarificare trebuie spus și numele produselor ‎de biosinteză ale glandelor: hormonii. Aceștia sunt substanțe de biosinteză produse de glande ‎și vărsate în circuitul mediului intern al sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, ‎cu rol în activitatea și activarea sistemului nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a ‎menține organismul întreg în bune condiții de viață internă și externă.‎

Asta nu înseamnă că dacă nu ești căsătorită și nu ai bărbat, înnebunești ci doar poți avea ‎anumite carențe cu sistemul nervos în special creierul (de ex carențe ale memoriei). ‎

De ce sportivii nu au voie întrețină relații cu o femei, cu câteva zile înainte sau chiar ‎săptămâni e înainte de o competiție? ‎

• Tartaruga

Domnule Ovidiu, spuneti prostii. Nici o femeie nu are carente cu sistemul nervos, creier ‎sau altul, pe motiv ca nu are prostata. Nici o femeie nu are memoria afectata pe motiv ca nu ‎are prostata. Numai aiureli menite sa umileasca femeia si sa o aserveasca gratuit barbatului. Iar ‎hormonii care se varsa IN SANGE la barbat NU vin din prostata ci din testiculi, echivalentul ‎ovarelor de la femeie, si din supra-renale, hipofiza, etc. Si femeia are un organ in plus acolo ‎unde barbatul are prostata: este uterul. Ambele organe cu rol strict in reproducere si ‎nicidecum in secretia de hormoni in sange. „Hormonii” prostatei sunt in lichidul seminal, este o ‎excretie exocrina si nicidecum o secretie endocrina!‎

Pana acum ma indoiam doar de caracterul lui Arsenie Boca si va consideram oarecum ‎orb voluntar, cu aceasta postare insa m-am lamurit de ambii.‎

Ramaneti cu bine!‎^[118]

***

Să rămână cu bine bietul ucenic Ovidiu și să se trezească la pocăință prin Sfinții Părinți, iar nu să plutească înșelat prin falsa pocăință propovăduită de un biet amăgit. Să rămână cu bine și biata doctoriță Tartaruga. Noi sperăm că nu s-a smintit de încăpățânarea bolnăvicioasă a unor ucenici, că nu a echivalat arsenicii cu toți Ortodocșii. Mulți contemporani raționali s-au scârbit de Ortodoxie confundând-o cu prostescul și batjocoritorul curent de la Prislop, propagat cu atâta sete de mass media tocmai pentru a lovi în Sfânta Biserică.

Iar noi să continuăm cu studiul bietei așa-zise „antropologie” a Părintelui Arsenie Boca

Dacă aceste substanțe, extrem de valoroase pentru iconomia ‎vieții în bune ‎condiții ale sistemului nervos, sunt risipite pe plăcere – de ‎care nu te mai saturi – ‎atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubește ‎pe bărbat de necesarul de ‎substanțe glutamice sistemului său nervos (15 ‎miliarde de neuroni) și încep ‎fenomene de carență nervoasă, care pot ‎ajunge până la slăbirea totală a funcțiilor ‎mintale. S-au văzut atare ‎cazuri de tâmpire a minții și a pierderii totale a memoriei ‎fără să fie și ‎alte boli în organism. Respectivul era suprasolicitat, iar el s-a ‎predat. ‎Urmările sociale se înțeleg. ‎

Refuzul păgubește pe femeie. Unul din refuzurile obișnuite este ‎acela ‎‎„întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta ‎e viciul ‎‎„onaniei cu femeie”. Păgubesc amândoi – pagubă biologică care ‎se resimte în ‎sănătatea amândurora.‎

Mințirea, trișarea, ferirea, unul și același viciu, duce în mod ‎normal la o ‎nervozitate și la o nemulțumire unul de altul, pe care ‎natura, în nevinovăția ei ‎caută să o remedieze. – Și cum o remediază ? – ‎căutând fiecare din părți alt ‎partener, care să nu falsifice conviețuirea. ‎În fond e o rezolvare greșită, vinovată ‎față de unitatea de dragoste a ‎Tainei Căsătoriei [nu vedem logica unei astfel de afirmații. Onanie este și folosirea spermei prin metoda calendarului și folosirea spermei prin luarea de contraceptive. Soluția Părintelui Arsenie Boca nu numai că nu desființează onania ci o sugerează ca soluție rafinată. Iar cea care se ferește de sperma soțului său se va feri și de sperma amantului. Părintele Arsenie Boca nu era numai superficial în informare ci și ilogic în gândire – n.n.] .

Deci, dacă o femeie greșește cu altcineva, de vină e trișarea lor, ‎‎„ferirea” ‎soțului care o împinge la gestul căutării pe altcineva, care să ‎fie corect cu natura. In majoritatea cazurilor de „necredință” a femeii e de ‎vină ‎soțul, că nu și-a umplut casa de copii [dar dacă amantul îi donează spermă, ea își umple casa de copiii amantului. De unde se vede, că neavând copii, deși se duce la amant, folosește totuși anticoncepționalele, deci nu își echilibrează recepția de sămânță bărbătească. Așadar problema nu rezidă în a dona sau nu spermă de către soț soției, ci, dimpotrivă în a învăța amândoi înfrânarea, deci refuzul echilibrat, și de a înțelege cât de dăunătoare este această plăcere în sine, ea nefiind decât o îngăduință pentru neputință, relația dintre cei doi având nevoie de spiritualizare și duh de jertfă pentru Hristos. De aceea și Sfântul Ioan Damaschin enumera această plăcere nu ca necesară pentru supraviețuire și sănătatea firii, ci lăsată la alegerea noastră Alte plăceri sunt naturale, dar nu și necesare, cum sunt raporturile ‎sexuale firești și legitime. Ele contribuie la conservarea întregului neam. Este însă cu putință ‎să trăiești în feciorie fără ele^[119].– n.n.].‎

Deci cine fuge de copii, fuge de răspundere. Și unde fuge ? – în ‎iresponsabilitate ‎‎?! Când însă îți iei răspunderea de-a rodi copii,‎ Stăpânul vieții îți va ajuta să ai și ce le da de mâncare și-ți va asigura și ‎cinstea ‎căsniciei.‎

Deci nici abuzul, nici refuzul, ci o dreaptă socoteală și o ‎conviețuire corectă.‎‎

Mai mult chiar. O altă constrângere de care trebuie ținut seama e ‎foliculina. ‎Hormon feminin toxic și cancerigen. Toxic la nivelul ‎creierului, dând continui ‎dureri de cap și foarte intense. Cancerigen la ‎nivelul sânilor sau uterului ‎‎(fibroame uterine). De creșterea acestui ‎hormon nu este scăpare decât de la 3^4 ‎sarcini în sus.[de această afirmație aberantă medical ne-am convins mai sus. Acum să înțelegem că fecioarele dacă nu fac copii, precis vor face fibrom uterin sau cancer la sâni. Dar înfrânarea în căsătorie nu mai este un model pentru Părintele Arsenie Boca? Nu i-a iubit pe Sfinții Dumnezeieștii Părinți Ioachim și Ana, care nu au avut decât pe Maica Domnului? Nu la iubit pe Sfântul și Dreptul Isaac care nu a avut decât pe Iacov și Esau? Dar cu Sfânta Cuvioasă Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur ce a avut? Au avut ele cancer? – n.n.] Iar sarcinile (să ‎fie) în mod normal, cum apar ele în mod natural.‎

Această ordine normală și naturală a sarcinilor e singura cale care ‎asigură ‎sănătatea copiilor [nu vedeți ce spune? Singura!!! – n.n.]. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, ‎indiferent cu ce ‎metode și motive, ating sănătatea copiilor următori – ‎dacă mai vin. Dar chiar dacă ‎nu mai vin alții, Legea divină pedepsește și ‎retroactiv pe cei făcuți cronologic.‎

Așadar în înseși constituția endocrină a femeii e pusă ‎obligativitatea nașterii de ‎mai mulți copii. [iar hulește firea că ar fi desfrânată – n.n.] E chiar condiția de mântuire a ‎femeii, după cum i-a descoperit ‎Dumnezeu sfântului Pavel aceasta (I ‎Timotei 2,15) [iar hulește Sfânta Scriptură răstălmăcind-o ca sectarii, că nu ar apăra fecioria, ci producția de 3-4 copii. Unde spune Sfântul Apostol Pavel aceasta. el spune de mântuirea femeii căsătorite prin suferințele ce i le aduc copiii, nicidecum să renunțe la înfrânare sau că ar fi constrânsă de fire la aceasta. Nici nu ar fi mântuire acolo unde este lucrul firii. Mântuirea este o încununare pentru cele făcute mai presus de fire, de dragul lui Hristos – n.n.].‎

In cazul viciului, sau al greșelilor de conviețuire, apariția ‎cancerului care ucide ‎soția se răstoarnă iarăși în răspunderea soțului. ‎Soțul care nu vrea copii nu ‎trebuie luat: e un criminal camuflat al soției ‎sale [și atunci Avraam a fost un criminal camuflat că se înfrâna de la împreunarea cu Sarra? Sfântul Ioachim la fel? Și atâția Sfinți căsătoriți ce au trăit în curăție toată viața unul cu altul, neavând nici o împreunare trupească? Ei nu au fost din turma lui Hristos? Iată cum se face Părintele Arsenie Boca luptător împotriva fecioriei, curăției în familie și a sfinților înșiși– n.n.]. Nu e din turma lui Hristos.‎

Abia de la 3^4 copii în sus, făcuți în ordinea normală în care apar, ‎se ‎neutralizează acțiunea toxică și cancerigenă a foliculinei.‎ […]^[120]

Să vedem ce zice Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul despre aceste aberații din gândirea pseudoștiințifică și cu adevărat neortodoxă a Părintelui Arsenie Boca, care răstălmăcea trupește Sfânta Scriptură:

Pe de altă parte “obrocul“ simbolizează sinagoga Iudeilor, adică slujirea ‎trupească a legii, care acoperă prin grosimea simbolurilor literei lumina ‎cunoștinței adevărate a sensurilor. (10) Cuvântul (Rațiunea) nu vrea să fie ‎câtuși de puțin sub acest obroc, ci vrea să fie așezat în vârful și pe înălțimea ‎Bisericii. Căci dacă Cuvântul^[121] e ținut sub litera legii, ca sub un obroc, îi ‎lipsește pe toți de lumina veșnică nedăruindu-le vederea duhovnicească celor ‎ce nu se străduiesc să se lepede de simțirea (percepția) înșelătoare, care nu e ‎capabilă decât de eroare și nu sesizează decât aspectul coruptibil al corpurilor ‎înrudite cu ea. El vrea deci să fie pus în sfeșnic, adică în Biserică, sau în ‎slujire rațională în duh, ca să-i lumineze pe toți, din toată lumea, învățându-i ‎să viețuiască și să se poarte conform cu rațiunea, și numai atâta grijă să aibă ‎de cele corporale, cât e de lipsă ca să taie orice afecțiune a sufletului față de ‎ele; de asemenea ca toată străduința să le fie să nu dea sufletului nici o ‎închipuire materială; după ce a fost stinsă prin rațiune simțirea (percepția ‎simțurilor), care la început a respins ‎rațiunea (cuvântul) și a acceptat iraționalitatea plăcerii ca pe un șarpe ‎lunecos (11). Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simțirii ca să ‎nu mai poată oferi diavolului intrare spre suflet. [vedeți ce groaznic păcat face Părintele Arsenie Boca folosind tocmai Sfânta Scriptură în chip iudaic împotriva rațiunii pentru a lăsa șarpele plăcerii să intre prin cel mai puternic mijloc prin toate cele 5 simțuri adică prin actul împreunării trupești? – n.n.] Iar simțirea aceasta, fiind una ‎după, gen, se împarte în cinci specii, înduplecând prin percepția fiecărui simț ‎sufletul amăgit să iubească cele sensibile înrudite cu acel simț, în loc să-l ‎iubească pe Dumnezeu (12). De aceea cel ce ascultă înțelepțește de rațiune,548 ‎alege de bunăvoie moartea trupului înainte de moartea silnică și fără voie, ‎despărțindu-și total voința de simțire.549‎^[122]

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste ‎fire simțirea (percepția), prin care se manifestă afecțiunea sufletului față de ‎trup. Căci litera, dacă nu e înțeleasă duhovnicește, e mărginită în conținutul ‎ei de simțire, care nu îngăduie să străbată înțelesul celor scrise până la minte. ‎Iar dacă litera se adresează numai simțirii, tot cel ce primește litera în chip ‎iudaic numai ca istorie, trăiește după trup, suportând în fiecare zi prin ‎aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simțirii celei vii, neputând, să ‎omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viața cea fericită în duh. [așadar, această percepție după literă a Sfintelor Scripturi l-a făcut pe Părintele Arsenie Boca să trăiască după simțire, să fie amăgit și să lase plăcerea să îl omoare și cu ea să omoare pe atâția care îl urmează în modul trupesc de a interpreta Ortodoxia – n.n.] “Căci ‎de viețuiți după trup, veți muri“, zice dumnezeiescul apostol, „iară de omorâți ‎cu duhul faptele trupului, veți trăi“. Drept aceea, aprinzând făclia, adică ‎rațiunea care aduce lumina cunoștinței prin contemplație și fapte, să nu o ‎punem sub obroc, ca să nu fim osândiți, ca unii ce mărginim la literă puterea ‎necuprinsă de minte a înțelepciunii, ci în sfeșnic, adică în Sf. Biserică, pe ‎culmea contemplației adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina ‎dumnezeieștilor dogme.‎^[123]

Să nu uităm, de la ideea eretică și neștiințifică a dependenței sănătății femeii de împreunarea trupească, Părintele a deviat și mai mult, propovăduind oficial onanismul:

Părintele spunea că în momentul în care o femeie avortează, ceva bun din ‎ea se ‎pierde și copiii care vor urma o să aibă de ‎suferit ca urmare a acestei lipse generate ‎de avort. Pentru ca să se evite ‎avortul atunci când sarcina este interzisă, am auzit ‎când Părintele Arsenie a ‎recomandat unei femei care avea Rh negativ sa meargă la ‎ginecolog pentru ‎a-i se stabili perioada de fertilitate și ca în felul acesta să nu se ‎afecteze ‎legătura firească dintre soți ‎

‎(Mariana P-Făgăraș‎) ^[124]

Ne întrebăm îngroziți și îngrijorați: acesta să fie secretul pentru care Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira nu au avut copii, sau se datorează faptului că prin amăgirea diavolească, pentru a se considera ei înșiși nepătimitori, și a convinge Sfântul Sinod să-i canonizeze, și-au păstrat, totuși, fecioria trupească?

***

Poate că vă mirați, sau ați fost chiar șocați că am comparat aberațiile predate de Părintele Arsenie Boca cu Tantra Yoga.

Pentru a vă convinge că au fost insuflate de același duh, am să vă rog să observați că și minunile, și proorociile, și învățăturile gurușilor ce practică și propovăduiesc Tantra Yoga sunt identice cu ale Părintelui Arsenie Boca (ca înțeles lăuntric), doar că au o haină exterioară mai puțin vicleană, mai fățișă și un limbaj neortodox deoarece ei, spre deosebire de bietul amăgit de la Prislop, recunosc că fac parte din hinduism și de aceea sunt mai ușor de depistat de către un creștin. Ei nu susțin cu emfază ca Părintele Arsenie Boca că aceasta este Ortodoxia cea mai pură, care trebuie să și-o însușească toți preoții pentru a-și forma ucenicii după ea.

La vicleșugul învățăturilor sfinției sale se adaugă în aparență manifestarea unei apologetici în favoarea Sfintei Cununii. Împreunarea trupească ridicată la rang de virtute este acoperită sub masca limitării doar la propria soție evitând abuzul (dar în accepția Părintelui Arsenie Boca lipsa de abuz este foarte abuzivă fiindcă reprezintă o constrângere din partea firii, care trebuie urmată negreșit chiar și când cei doi soți nu pot avea copii, sau chiar și dacă se hotărăsc la curăție, mai devreme de a avea 3 sau 4 copii). Perversiunea sexuală nu este publică, ci în cadrul intim al familiei, ceea ce face și mai greu de depistat desfrâul, dar și mai eficient în a strica pe Ortodocși. Însă mecanismele de stricare și îmbolnăvire a firii de către plăcere se păstrează, ba chiar este amplificată de plăcerea sufletească de sine că practicanții acestui desfrâu mascat slujesc jertfelnic necesităților fericirii familiei creștine și poruncilor lui Hristos și, de aceea, sunt Ortodocși candidați la sfințenie.

Vicleșugul este și unul pseudo intelectual deoarece se folosește și de ideea sănătății medicale prin plăcerea împreunării. Ea este dusă pas cu pas, din minciună în minciună până acolo încât chiar furnizează o metodă de anticoncepție prin planningul familial, având pe lângă masca unei false curății și credințe permise conjugale și mască științifică.

Acestea sunt și argumentele care demonstrează că fenomenul Prislop este mai primejdios decât fenomenul MISA, și fenomenul Părintelui Arsenie Boca mai viclean decât fenomenul lui Gregorian Bivolaru:

(10)                                               Fenomenele MISA și Prislop

In ziarul “Adevãrul” din 17 noi. 1993, sub semãtura lui Val Vâlcu, în cuprinsul articolului “Concentrându-se puternic, marele yoghin Bivolaru a nãscut din neant o comisie ministerialã”, gãsim confirmari ale acestor practici pãgâne, anticrestine, chiar din partea gurului Bivolaru: “Am reusit sã-i hipnotizez, folosindu-mi capacitãtile de concentrare si forta gândului si sã evadez astfel din arestul Securitãtii din Rahova”. [minune identică cu evadările hipnotice ale Părintelui Arsenie Boca – n.n.] Tot în cuprinsul acestui articol “marele guru” explicã: “Tantra Yoga înseanmã perfectionarea prin amor”.

[…]Aceste exercitii le învătam si practicam acolo în grup si fiecare singur acasă. Aveam sedinte de meditatie la ore fixe, care trebuia să le facă fiecare acasă, fiind controlate telepatic de la distantă de instructor sau chiar de la Bucuresti de Bivolaru, din câte am înteles. Mai târziu mi s-a implantat, pentru că într-adevăr se implantează ceva, un sunet despre care ziceau că este neînregistrabil pe aparate, o anumită rezonantă din cuvântul Haum [AUM – n.n.] prelung. Concret: intram câte unul în sală unde instructorul, stând pe un scaun, ne punea capul între genunchi, ne punea mâinile cumva pe cap, după câte mai tin minte, si scotea acel sunet. Când l-am auzit nu mi-a plăcut, mi s-a părut chiar urât, dar am tinut asta pentru mine, după care spunea că avem această “mantră”, iar noi în timpul sedintelor de grup sau personale, trebuia să-l căutăm în minte concentrându-ne. După ce prin concentrare eliminam toate simțurile, trebuia să-mi pun în minte că eu sunt Rama-Krishna, Hristos sau alt maestru si după ce făceam această unire sau identitate mintală, începeam să caut în minte “mantra” sau acest sunet pe care îl receptionam ca pe un zumzet al unui roi de albine sau murmurul unei ape, cântec de fluier sau alte sunete. Această concentrare dura între 20-30 minute. Eu am primit o singură mantră, despre care am vorbit și pe care am practicat-o, dar un coleg cu care practicam această nebunie, ar fi auzit că în final se vor implanta, nouă sau zece mantre, în decursul a cinci sau șapte ani, cât urma să tină acest curs. Când se facea în grup au fost cazuri de horcăieli și de lesin. […]

In afara cursurilor apăreau si reviste de yoga, primul numar fiind în 1991, vara. E suficient să citesti acest număr si să stii ce fel de yoga se face la noi: Tantra-Yoga. Sigur, se învată si asanasuri care fac parte din Hata-Yoga, se învată si Laya-Yoga, dar ceea ce se face mai mult, asta e: Tantra-Yoga. Bogat ilustrată cu fotografii ale basoreliefurilor de pe templele tantrice, cu tot felul de fotografii care ar putea apare cu succes într-o revistă pornografică. Este si un interviu cu Bivolaru care are si o concluzie desenată : este schitat un diavol asezat cu spatele care priveste satisfăcut si superior spre o femeie care este în fata lui întinsă pe jos, sfârsită de puteri, având pe fată o urmă de extaz. Deosebit de sugestiv, desenul este pus, asa cum spuneam, în loc de concluzie si ca un argument hotărâtor. Am vorbit cu mai multe persoane care au practicat yoga si nici acum nu pot să-mi explic un lucru: atât eu, cât si celelalte persoane, am citit această revistă, dar amănuntele pe care vi le-am spus acum le-am văzut numai după ce am renuntat la yoga. E un fel de vrajă, sau poate altceva, care te face să nu vezi, la început, decât lucrurile care-ti plac, urmand ca încetul cu încetul să le accepti si pe celelalte, pe care atunci nu le-ai văzut sau nu le-ai înteles, sau ai spus că nu sunt importante. [aviz celor îndrăgostiți de Părintele Arsenie Boca și nu vor să bage în seamnă semnele diavolești din picturile sfinției sale – n.n.] […]

O altă ciudătenie a asiaticilor e că, desi dispretuiesc lumea si trupul omenesc, se folosesc de tot felul de tehnici ca să se perfectioneze cu ajutorul trupului, spre deosebire de sfinti care pretuiesc trupul cu care intră in Impărătia lui Dumnezeu, dar si-l gătesc prin sfintirea sufletului. (CONSTANTIN N.)

CONCLUZIE

De mă iubeste cineva, il va iubi si Tatăl si vom veni si vom face locas la el. Dar este posibil ca cineva să iubească (adore) pe Dumnezeu si in el să nu vină Duhul lui Hristos, deci să nu fie al lui Hristos: cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui. Este cumva contrazicere in cuvintele Domnului? Nicidecum! Căci tot El a subliniat: Cine mă iubeste , implineste poruncile Mele. Spre exemplu, prin metodele yoghine se poate ajunge la iubirea de Dumnezeu; mai mult, chiar se poate folosi numele lui Iisus si va ajunge să facă minuni, să scoată demoni etc. in numele lui Hristos. Dar in ziua Judecătii acestia vor auzi: “ Duceti-vă de la mine blestematilor …”; aceasta insemnand că nu au făcut minunile cu Duhul lui Hristos. Poate cineva să pună intrebarea : “Cum e cu putintă să vină duhul altui dumnezeu, cand eu am chemat numele lui Iisus?”. Răspunsul e simplu: Când ai chemat numele lui Iisus, nu ai stat în poruncile Lui. Crestinul în rugăciunea lui Iisus mărturiseste Sfanta Treime: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul. Yoghinul foloseste numele lui Iisus fără nici o mărturisire, ci doar ca “mantră”. Nefiind o asemenea învătătură (cu privire la atingerea iubirii lui Dumnezeu) înseanmă că această iubire este de la vrăjmasul mântuirii omului.

Cel mai dureros lucru este că nici ei însisi nu-si dau seama de înselare, fiind convinsi că acela este Duhul lui Hristos: “Căci se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă si pe cei alesi.”(Matei 24:24).

MARTIRII II

Parinte, m-am gândit că este mai important să vă scriu despre ceea ce mi s-a întâmplat mie în acesti doi ani decât examenul meu, pentru care si asa nu prea pot să învăt. Consider că este foarte important pentru că ei sunt foarte periculosi, au deschis centre în aproape toate orasele din tară si s-au infiltrat chiar si peste hotare, în Danemarca, unde au trimis pe unul de încredere, Narcis I.. Sunt convinsă că mă urmăreau mai dinainte; alegeau anumite persoane, le urmăreau, le făceau anumite vrăji si actionau prin oamenii din jurul acelor persoane. Acest grup dubios s-a pregătit cu câtiva ani înainte de revolutie. Se intâlneau pe ascuns si primeau initierea de la acel dubios profesor. Ceea ce au învătat acolo nu stiu, dar stiu că aveau loc orgii sexuale, făceau amor mai multi între ei, fete si baieti împreună, cu anumite consacrări înainte; de obicei consacrau profesorului, acestui Gregorian Bivolaru, care, am înteles, că de la vârstă destul de mică a început să fie inspirat de duhuri rele si initiat în aceste lucruri. Foloseau foarte mult tehnicile de Tantra-Yoga, o tehnică prin care ei spuneau că ridică nivelul spiritual al omenirii dar nu făceau altceva decât să-l scadă.

Evenimentele se petreceau cu câteva luni inainte de revolutie. După ce am divortat, m-am mutat din seria în care eram la facultate într-o altă serie, unde era si un băiat, Călin, care practica yoga. După ce l-am cunoscut, stările mele au început să se schimbe, să se înrăutătească. Ei făceau meditatii la anumite ore; la aceste ore simteam o exacerbare sexuală si diminuare a capacitătilor intelectuale. De asemenea mai erau două fete dintre cele mai periculoase, surorile gemene Mihaela si Gabriela, care actionau asupra noastră si în special a mea; începând să-mi scadă interesul pentru învâtat si să-mi crească interesul pentru băieti, fumat…

Să revin la Călin. A început să-mi vorbească de profesorul lor Gregorian Bivolaru, că este un mare eliberat, că detine forte supranaturale, că este o fiintă deosebită, că poate să facă orice doreste, că poate să apară sau să dispară intr-un loc… îmi spunea că va fi revolutie, că profesorul si ei lucrează pentru acest lucru, că va cădea Ceausescu si că Grig era închis de comunisti într-un fel de spital de nebuni, dar că-l vor elibera. A început să-mi dea cărti, să-mi vorbească despre Tantra-Yoga, să-mi spună că ei aveau anumite intâlniri amoroase în grup, fete si băieti la un loc si că asta îi ajută să evolueze spiritual. Toate aceste lucruri mă speriau dar actionau atât de mult asupra mea încât eram ca într-un fel de vrajă. Imi cumpărasem masină si acest băiat se oferise să mă învete să o conduc. Fratele meu, a sesizat un comportament ciudat la mine si mi-a spus că astia sunt sectanti, că sunt nebuni, să o termin. Eu m-am certat cu el si am continuat să vorbesc cu Călin. După un timp a fost vacantă, perioadă în care mi-am revenit putin si am început să mă detasez de ce-mi spunea băiatul acela, să-i consider si eu nebuni. La putin timp a avut loc revolutia si acest lucru m-a determinat să-mi recapat încrederea în Călin, pentru că el îmi spusese că va fi revolutie, si, deci să cred că ei detin anumite puteri supranaturale. Deschiderea cursurilor de yoga a avut loc la Casa de cultură “Mihai Eminescu”. Eu nu aveam de gând să mă duc dar acest coleg m-a luat pe sus. Acolo era o atmosferă foarte ciudată; toti cei apropiati ai lui Grig erau ca niste roboti teleghidati. Eu m-am asezat în spate, nici nu l-am văzut bine pe Grig, dar a actionat asupra întregii săli încât incepusem să simt o dragoste foarte mare si un sentiment de bucurie fată de o persoană pe care nu o cunosteam. [vedeți cum acționează diavolul și hipnotizatorul prin simțire ca să provoace dragoste și respect față de guru și Părintele Arsenie Boca? – n.n.] După aceea l-am văzut si m-a surprins neplăcut înfătisarea lui hidoasă, dar vraja era atât de mare încât nu am putut să rezist ei. [vă dați seama ce eficient lucra înșelarea, când Părintele Arsenie Boca mai era și un bărbat frumos? – n.n.] După aceea am mers la Casa de Cultură a studentilor si în continuare acasă la unul Florin, tot coleg de facultate cu noi. Atmosfera era foarte ciudată, eram buimăcită de tot ce se intâmpla acolo, parcă erau cu totii în transă. A urmat înscrierea si au început cursurile si conferintele. Am început să simt în jurul capului ca o sferă si încet, încet să mă golesc de toate gândurile personale, trăirile mele, să uit de părinti, de copil, de sot si totul să fie înlocuit cu o dragoste fanatică fată de acest “guru”. Ei sustineau că aceasta este o cale de eliberare Bahti-Yoga prin dragoste. Sustineau si alte mari aberatii: că Tantra Yoga este de două feluri: Tantra Yoga de mâna stângă, când practici actul sexual si te închini zeului Shiva si zeitei Kalisa si Tantra Yoga de mâna dreaptă, când te gândesti la Domnul Iisus Hristos fără să practici actul sexual. Vă dati seama ce aberatii!!! [mai mari aberații să propovăduiești rugăciunea lui Iisus asociată cu practicile lui Ignațiu de Loyola, sau însoțită de căutarea voii proprii, cum susținea Părintele Arsenie Boca – n.n.] Incet, încet începusem sa-mi pierd mintile si să mă îngras, să-mi apară tot felul de stări sexuale ciudate si să trăiesc într-o letargie permanentă. Am început să iau contact cu lucruri foarte ciudate, cu o lume nouă, cu o nebunie completă. La ei totul se împărtea în yin (-) feminin si yang (+) masculin. Fetele, ne spunea, că simt mai mult yin si băietii mai mult yang si prin cuplarea acestor două se ajunge la echilibru; că el, profesorul, era cu totul yang si că pentru a rezista în planul acesta avea nevoie de atâtea fete. [ce asemănarea cu învățătura Părintelui Arsenie Boca că femeia atârnă de bărbat – n.n.]

La cele două surori gemene, Mihaela si Gabriela, era casa de desfrâu. Aici aveau loc intâlnirile amoroase cu diferite fete pe care le agătau prin oras sau prin împrejurimi. Am înteles că inainte de revolutie acest grup format cam din 29-30 de membri ducea o viată de desfrâu complet. Avusese întâlniri amoroase în grup, fete cu băieti, băieti cu fete la grămadă, cu consacrare inainte, de obicei unui zeu sau direct profesorului. Eu am reusit să văd anumite poze ale unor fete desfrânate, goale, si alte lucruri dubioase. Eram o slugă credincioasă, nu participam la aceste lucruri dar stiam că se petrec. De câteva ori am fost si eu păcălită de Călin si de o fată Luisa. Am dormit la această fată si ei nu mi-au spus ce aveau de gând. Au făcut un cerc, m-au pus să stau cu o mână în mâna unuia si cu o mână în mâna celuilalt, au bolborosit ceva, au spus că au făcut o consacrare si după aceea a intretinut relatii sexuale cu amândouă. A fost oribil, nu am simtit nici o plăcere decât dezgust si o stare de nervi, cum am putut ceda insistentelor lor. Ei sustineau că circulă anumite energii din centru Shwadisthana spre cap pe care ei vor să le ducă cât mai mult la cap, de aceea după ce făceau dragoste, stăteau în cap. Totul era o tehnică, nu exista nici un sentiment unul fată de celălalt, ci numai dorinta de evolutie spirituală a fiecăruia.

Eram un grup care după terminarea cursurilor mai rămâneam si discutam cu Grig, timp în care nu se discuta mare lucru, dar el ne inducea mai pregnant în stările de iubire si devotiune fată de el. Tin minte că după primele cursuri eram într-o stare de exaltare foarte mare, simtind si un minunat parfum de violete. [ce e de mirare să întâlnim miresme la mormântul de la Prislop, când oamenii sunt influențați de aceleași duhuri hipnotizatoare. Vedem cât de asemănătoare este starea acestei femei a cărei minte a fost răpită prin hipnoză de guru, cu starea Părintelui Petru Vamvulescu, îndrăgostit ca un adolescent într-o stare de transă, descrisă chiar de sfinția sa atunci când a dezgropat înnegritele și îngrozitoarele oase ale Părintelui Arsenie Boca, dar i s-a nălucit că are în mână „Sfinte Moaște” frumos mirositoare– n.n.] Eram într-o stare de fericire nemaiîntâlnită, asa o consideram eu, dar de fapt era cea mai ordinară stare de hipnoză, de transă… A urmat o perioadă în care Grig mă solicita zi de zi cu masina, sub diferite pretexte. Stările mele erau din ce în ce mai accentuate încât începusem să trăiesc amorată numai de “guru”. Mă îndepărtasem de părinti, de copil si de fratele meu, cu care stăteam după ce m-am despărtit de sot. Au fost câteva luni din viată în care am avut un program limitat, fiind ca într-o închisoare. Acasă ajungeam din ce în ce mai rar, deoarece erau persoane care mă puteau convinge că ceea ce fac eu nu este yoga, ci doar o nebunie impusă de un mare nebun. Si în grup viata decurgea la fel; toti erau preocupati de sex, tantra, devotiunea fată de Grig si cam atât, nimic în plus, cu câteva mici exceptii; persoane pe care Grig le considera ajutoarele lui si care detineau anumite puteri paranormale, cum ar fi Narcis Iancău, Claudiu Trandafir, Catrina Nicolae. Nu pot să-mi explic ce fel de maestru era el atâta timp cât se întâlnea zi de zi cu mai multe fete, si erau unele pe care nu le mai vedea niciodată. Cel fel de initiere le acorda atâta timp cât nu-l interesa soarta evolutiei lor. Isi făcea plăcerea, le folosea energia, apoi, la revedere. Care îi plăceau mai mult erau imediat introduse în aceste stări de transă si se îndrăgosteau nebuneste de el, încercând să mai obtină o nouă intâlnire. Asa zisa metodă a evolutiei spirituale se manifesta prin faptul că toti se sărutau între ei, făceau dragoste indiferent cu cine si foloseau tot felul de tehnici ciudate. Agătau fete tinere pe stradă sub pretextul că vor poza pentru revista yoga, erau duse într-un apartament din Berceni unde se întâmplau multe orgii. Practicau diverse perversuni sexuale sub pretextul evolutiei spirituale – calea lui de a evolua spiritual. Am uitat să spun că pe mine m-a pus la un regim foarte sever, spunând că am o “Karmă” foarte grea, că am multe greseli din vietile anterioare si m-a pus să mănânc nouă luni numai grâu si orez si să beau apă, regimul Oshawa, ca să mă vindec. Era să mor datorită lor. In special profesorul Gregorian făcea farmece asupra mea.

Intr-o zi am simtit cum îmi iese sufletul din trup si la un moment dat a sunat telefonul. Era o colegă, căreia i-am spus că-mi este foarte rău. Mi-a spus să mă rog; eu nu mă mai gândeam la acest lucru. Am luat Biblia si am citit “Tatăl nostru”, revenindu-mi ca prin minune. A doua zi când am mers la cursuri Grig mi-a spus că sunt mare. Mi-a sugerat că el mi-a ajutat si nu Domnul nostru Iisus Hristos, cum gândeam eu. La mare faceau plajă la nudism, complet dezbrăcati, si fete si băieti; Grig făcând poze la fete în diferite pozitii, chiar si la unii băieti. A făcut un film cu o fată dormind goală si am asistat si eu la aceste filmări. Mai târziu mi-am dat seama că Grig este diavolul pe pământ si încerca să pozeze în persoană pozitivă. Mă gandesc cu groază câte lucruri făceau, cât actionau asupra altora. Atâta tineret, atâta studentime distrusă de la facultătile de Drept, ASE, Arhitectură, Matematică si chiar de la Teologie [ce este de mirare că Părintele Arsenie Boca a înșelat atâția teologi, când avea și mască de ieromonah Ortodox și de om de știință, desigur neînțeles de dezertori, proști și invidioși, cum îi numea direct sau doar în chip sugerat sfinția sa, pe cei ce nu erau de acord cu gândierea nelămurită a sfinției sale– n.n.] (GABRIELA B.). ^[125]

La aceasta adăugăm și o altă asemănare: figura de „martir” yoghin construită de ucenicii lui Gregorian Bivolaru, prin aceleași metode prin care s-a înscenat ideea „martirului” ieromonah Ortodox, construită de ucenicii Părintelui Arsenie Boca (prin documente oficiale):

Gregorian Bivolaru persecutat politic de regimul comunist și condamnat pe nedrept

360

Comunicate de presă

Info Spiritual

Mai 22, 2013

Această decizie definitivă și irevocabilă a Curții de Apel București este un veritabil triumf al adevărului și confirmă faptul că profesorul de yoga Gregorian Bivolaru a fost persecutat politic de regimul comunist.

 

Decizia instanței este un veritabil triumf al adevărului

Persecuțiile, tortura și denigrarea profesorului de yoga Gregorian Bivolaru nu au avut nicio bază reală! Acesta a fost nevinovat pentru toate presupusele infracțiuni pentru care a fost torturat și închis

Marți 8 februarie 2012, a fost făcută publică decizia Curții de Apel București care a menținut soluția Tribunalului București în Dosarul nr. 48765/3/2010, soluție prin care s-a constatat:

• caracterul politic al condamnărilor pe care Gregorian Bivolaru le-a suferit înainte de Revoluție, în anii 1977 și 1984;
• caracterul politic al internării sale în Spitalul de Psihiatrie Poiana-Mare din 1989.

În perioada regimului comunist, Gregorian Bivolaru a fost arestat, torturat, discreditat moral, bătut cu bestialitate și i s-au adus acuzații pe nedrept pentru faptul că practica yoga, inclusiv după ce aceasta fusese interzisă, astfel venind în contradicție cu ideologia regimului comunist, care se opunea oricărei forme de emancipare umană (morală, spirituală, culturală).[iar torturi ca să fie arătat victimă – n.n.]

Gregorian Bivolaru a intrat în vizorul Securității încă din anul 1972, datorită corespondenței sale cu Mircea Eliade [iar păgubosul de Mircea Eliade, care pe atâția i-a deturnat de la creștinism la hinduism – n.n.] , iar în anul respectiv, Securitatea a realizat și prima percheziție în locuința unde domicilia în acea vreme, ocazie cu care i-au fost confiscate o mulțime de conspecte pe care le făcuse cu multă trudă, în urma studiului la diferite biblioteci din București, precum și mai multe cărți despre yoga și fenomene paranormale pe care reușise, de asemenea, să le obțină cu mari eforturi. Pe același considerent, în 1977 a fost hărțuit, acuzat și în cele din urmă condamnat pentru deținere și răspândire de material obscen. Un exemplu astfel de “material obscen” confiscat la percheziții este cartea lui Julius Evola – “Metafizica sexului”, care a fost publicată în România, după 1990, la editura Humanitas.

Persecuția a atins un nou grad de violență la începutul anilor 1980 și a avut legătură cu așa-numita afacere „Meditația Transcendentală”. În data de 27 aprilie 1982, Nicolae Ceaușescu a cerut desființarea Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogie. Urmare a participării la Meditația Transcendentală, Gregorian Bivolaru a fost ținut în arest timp de trei zile, în sediul Securității din strada Rahova.

În finalul celor trei zile de arestare, înainte de a fi pus în libertate, a fost dus în biroul șefului direcției respective, colonelul Gh. Vasile, care l-a avertizat că știa că fusese desemnat șeful Meditației Transcendentale și i-a pus în vedere să înceteze orice activitate în această direcție, pentru că altfel va ajunge în închisoare. Interdicția privind tehnicile realizate în cadrul Mișcării Transcendentale a fost extinsă de Securitate și la „yoga ori alte ritualuri de inspirație orientală”.

În acel context politic, opțiunea fermă a lui Gregorian Bivolaru de a continua să practice yoga împreună cu prietenii săi a fost considerată de către autorități o activitate potrivnică regimului comunist, fapt care a determinat ca atât el, cât și ceilalți practicanți yoga și aceștia să fie urmăriți și prigoniți în continuare. În documentele Securității, Gregorian Bivolaru este numit „element fanatic”, iar pe parcursul anchetelor, organele de securitate au făcut presiuni asupra lui, bătându-l și torturându-l, manifestând un cinism și o cruzime fără margini, toate în scopul de a obține de la el anumite declarații. Un eveniment surprinzător care a avut loc în acea perioadă a fost evadarea lui Gregorian Bivolaru din arestul Securității, evadare care a fost o inedită modalitate de protest în fața nemerniciei și brutalității anchetatorilor. Gregorian Bivolaru a folosit anumite capacități pe care le trezise prin practica yoga și, când se afla în anchetă în anul 1984, în arestul Securității, a evadat. [uite cum se laudă ucenicii cu vrăjitoriile hipnotico-evadatoare ale guru-lui lor, la fel cum se laudă ucenicii Părintelui Arsenie Boca cu evadările de aceeași natură ale mentorului lor – n.n.]

În rechizitoriul Procuraturii Municipiului București, întocmit în august 1984, s-a reținut că ar fi săvârșit mai multe fapte penale, dar prin sentința penală nr. 960 din 28 septembrie 1984 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, a fost condamnat numai pentru evadare, la un an și șase luni închisoare, întrucât pentru celelalte capete de acuzare intervenise amnistia. [ca și la Părintele Arsenie Boca – n.n.] Pe perioada detenției a fost ținut într-o celulă specială, cu lanțuri la picioare care cântăreau 6-7 kilograme. Ulterior, în 1989, a fost din nou ridicat și dus în arestul Securității, unde a fost bătut și torturat, după care a fost trimis la Spitalul de Psihiatrie de la Poiana Mare, încercându-se anihilarea sa psiho-mentală completă. A fost salvat numai datorită curajului deosebit al doctorului curant în grija căruia fusese încredințat și care, realizând că nu era un „bolnav psihic”, a refuzat să-i administreze tratamentul prescris.

Față de toate aceste abuzuri și persecuții, Gregorian Bivolaru a cerut să se constate că motivul real al condamnărilor și internării abuzive la Poiana Mare a fost de natură politic [nici obscenități n-a practicat, nici gura(ul) nu i-a mirosit – n.n.] , ele fiind făcute la comanda Securității, ceea ce instanța a apreciat ca fiind real și a admis cererea sa. Redăm mai jos rezumatul hotărârii:

„… INSTANȚA CONSTATĂ CARACTERUL POLITIC AL CONDAMNĂRILOR DISPUSE ÎMPOTRIVA RECLAMANTULUI PRIN SENTINȚA PENALĂ NR.68/1977, SENTINȚA PENALĂ NR. 960/1984. CONSTATĂ CARACTERUL POLITIC AL INTERNĂRII MEDICALE A RECLAMANTULUI DISPUSE ÎMPOTRIVA RECLAMANTULUI PRIN SENTINȚA PENALĂ NR. 616/1989. RESPINGE CA FIIND NEÎNTEMEIAT CAPĂTUL DE CERERE PRIVIND ACORDAREA DE DESPĂGUBIRI. HOTĂRÂREA ESTE DEFINITIVĂ ȘI IREVOCABILĂ.”

După revoluție Gregorian Bivolaru a rămas în vizorul Serviciilor Secrete Române datorită așa-ziselor infracțiuni pentru care fusese condamnat de comuniști. Această imagine a lui a fost preluată și de presă, care nu s-a sfiit să îl catalogheze drept infractor și recidivist. Sperăm ca mass-media să redea acum corect această decizie și să reconsidere toate calomniile publicate despre Gregorian Bivolaru, pornind de la premisa greșită că el ar fi fost chipurile un infractor, căci în realitate condamnările de dinainte de 1989 au reprezentat o persecuție politică.

Atât Curtea Supremă a Suediei, în motivarea respingerii extrădării lui, cât și unele personalități europene au tras un semnal de alarmă cu privire la modalitatea, impregnată profund de practicile Securității, în care sunt gestionate dosarele actuale ale lui Gregorian Bivolaru.

Această decizie definitivă și irevocabilă este un veritabil triumf al adevărului [cum se mai bate diavolul în piept că luptă pentru triumful adevărului, apelând la mass media și comunitatea europeană – n.n.] și confirmă faptul că profesorul de yoga Gregorian Bivolaru a fost persecutat de regimul comunist.

Biroul de presă MISA

8 februarie 2012

Sursa: yogaesoteric.net^[126]

Nu uitați! Diferențele între fenomenul MISA și fenomenul PRISLOP sunt doar două – metoda obținerii plăcerii sexuale și ideologia care o sprijină pe aceasta:

• Gregorian Bivolaru plăcere sexuală:
  • cu oricine;
  • prin metode forțate;
  • având ideologie hindusă declarată;
• Părintele Arsenie Boca plăcere sexuală:
  • clasică, numai în familie;
  • tot prin metode forțate (de complexarea soțului că nu ar iubi și nu s-ar jertfi dacă nu donează sămânță soției complexate că s-ar îmbolnăvi, dacă nu primește sămânța-elixirul tinereții și sănătății);
  • având tot ideologie hindusă (plăcerea trupească ca sursă de sănătate, reîncarnarea ca excepție), dar mascată de ortodoxism și știință, deci, mai primejdioasă fiindcă se depistează mai greu:

‎ 2046. -“ Ocultismul sau esoterismul este falsa știință cultivată de mințile înfierbântate, prin ‎care ‎ocultiștii spun că posedă un simț superior celor obișnuite, și prin care ei ajung să ‎cunoască ‎rădăcinile adevărurilor. În realitate, nu este decît o înșelăciune a diavolului, care a ‎înșelat pe ‎oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului și altor practici, pornind de la ‎anumite ‎realități fizice și psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parțial, să ducă la o rătăcire ‎și mai ‎mare a minciunii înșelătoare. Ocultismul se manifestă parțial sub alte nume, osândite ‎de ‎biserică. Orice nume ar purta el, trebuiește demascat și osândit, fiindcă orice fel de rătăcire ‎cu ‎cît conține mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă” (V. Dogmele).‎ ^[127]

În rest, persecuția comunistă, eroismul răbdării, minunile (apariția și dispariția, proorociile, hipnoza asupra altora și îndrăgostirea lor nebunească – fără discernământ și fără observarea lucrurilor demonice atât de evidente –, de persoana ce a generat fenomenul) și folosirea mantrelor sunt comune:

• AUM (la Părintele Arsenie Boca doar în pictură, deasupra numelui Sfintei Treimi pe care atât de des îl chemăm în rugăciune);
• Rugăciunea lui Iisus (la Părintele Arsenie Boca și ea este folosită ca o mantră, deoarece scopul ei este:
  • o furnizare a plăcerii de sine că ajungi la desăvârșire, la vedenii – comune cu imaginația și simțirile yoghine;
  • la simțirea unei bucurii și a unei liniști sufletești, căpătând o falsă pace amăgită în plus de gândul că ești pe calea Ortodoxă a mântuirii și ducând la o îngrozitoare plăcere de sine mascată printr-o falsă pocăință.
  • Urmarea voii proprii. Sfinția sa, din păcate, nu a practicat și nu a predat adevărata rugăciune a lui Iisus care este însoțită de lupta pe viață și moarte cu patimile, de vederea de sine că ești cel mai păcătos om de pe pământ și vinovat pentru toate și de cererea iertării lui Dumnezeu că ai greșit).

Biruiește-l pe diavol repetând cat mai des numele lui Iisus

Sfântul Macarie spune: „Să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu adevărat este lucrarea Sfântului Duh”. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ți se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruiește-l pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetându-l des, cât mai des. O armă mai puternică și mai plină de izbândă nu vei găsi, nici în Cer, nici pe Pământ”. Mijlocul principal, unic și mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce țin de mântuire și de desăvârșirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă. Roagă-te și gândește-te la tot ce vrei, și gândurile tale se vor curăți prin rugăciune; „roagă-te și fă ce vrei” și faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare și mântuitoare. Roagă-te și nu te teme de nimic, nu te înfricoșa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, numai să te rogi mereu, și nu te neliniști de nimic; fii vesel și liniștit cu duhul, căci rugăciunea te va înțelepți.^[128]

Vedem, așadar, că Părintele Arsenie Boca nu a înțeles esențialul rugăciunii lui Iisus: „miluiește-mă pe mine păcătosul” și de aici a uitat că se ruga Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, deci… Celui smerit. Nu a înțeles că:

• nu este suficientă rugăciunea, cu mintea împrăștiată prin gândirea la tot ceea ce vrem adică la ce este mai primejdios pentru noi. „roagă-te și gândește-te la tot ce vrei” e deviza înșelării. Fiindcă voia noastră, când nu este dăruită lui Dumnezeu prin voia aproapelui, este cel mai mare dușman al nostru, singurul care ne și poate omorî, dacă ne desparte de Hristos (după cum mărturisește chiar Părintele Arsenie Boca: ‎„Căci nimic nu folosește pe oameni așa de ‎mult, ca tăierea acestei voi a ‎lor”; iar „voia e propriu-zis, mișcarea unei patimi spre satisfacerea ‎ei”‎ ^[129] ‎)‎;
• Omul nu trebuie să se roage, să primească simțiri plăcute și să facă orice vrea, ci să se pocăiască căutând a fi condus de împlinirea poruncilor Domnului;
• Mintea ‎nu trebuie lăsată în orice gânduri. Rugăciunea trebuie însoțită neapărat de gânduri smerite, de stăruirea în vederea păcătoșeniei proprii, de vederea de sine în mijlocul iadului, de tristețea cea fericită prin nădejde (dar totuși tristețe iar nu veselie cum recomanda păgubos Părintele Arsenie Boca), datorită neputinței și răutății noastre neînțelese de noi, poate chiar nesimțită de noi, dar totuși cumplit de prezente și reale:

Domnul iubește atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar ‎până când ‎sufletul se învață să păstreze harul, se chinuie mult.‎

In primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gândeam: „Domnul mi-a ‎iertat ‎păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie ‎să ‎gândim așa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viața trebuie să ne ‎aducem ‎aminte de ele și să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut ‎așa și am ‎încetat zdrobirea și mult am fost hărțuit de demoni. Eram nedumerit de ce ‎se făcea cu ‎mine și-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaște pe Domnul și iubirea Lui. ‎Cum de-mi ‎vin gânduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine și m-a învățat ‎El însuși ‎cum trebuie să mă smeresc: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjduit” Și ‎prin ‎aceasta vrăjmașii sunt biruiți. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din ‎foc, ‎gândurile rele câștigă din nou putere.‎

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu ‎demonii.

Cunoaște că tu însuți ești vinovat: ai căzut în mândrie și slavă deșartă, și ‎Domnul îți ‎dă să cunoști cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt și ce ‎înseamnă să fi în ‎luptă cu demonii. Astfel sufletul învață prin experiență vătămările ‎mândriei și fuge ‎de slava deșartă, de laudele oamenilor și de gânduri. Atunci sufletul ‎începe să se ‎vindece și să învețe să păstreze harul. Cum să înțelegem dacă sufletul e ‎sănătos sau ‎bolnav? Sufletul bolnav se mândrește, dar sufletul sănătos iubește ‎smerenia, așa ‎cum l-a învățat Duhul Sfânt, și dacă nu o cunoaște încă, se socotește pe ‎sine mai rău ‎decât toți.‎

Chiar dacă Domnul l-ar înălța la cer în fiecare zi și i-ar arăta toată ‎slava ‎cerească în care se află El, și iubirea serafimilor, a heruvimilor și a tuturor ‎sfinților, ‎chiar și atunci, învățat de experiență, sufletul smerit va spune: „Tu,‎ ‎Doamne, îmi arăți slava Ta pentru că iubești zidirea Ta; mie însă dă-mi mai ‎degrabă ‎plâns și puterea de a-Ți mulțumi. Ție Ți se cuvine slavă în cer și pe pământ, ‎mie însă ‎mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul ‎Duhului Sfânt ‎pe care ți-l dă Domnul după mila Sa.‎

Domnului i s-a făcut mare milă de mine și mi-a dat să înțeleg că trebuie să ‎plâng ‎toată viața. Aceasta este calea Domnului. Și iată, acum scriu din milă față de ‎oamenii ‎care, asemenea mie, sunt mândri și din această pricină se chinuie. Scriu ca ‎ei să ‎învețe smerenia și să-și găsească odihna în Dumnezeu.‎

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-‎au ‎învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne ‎facem ‎răi și astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], ‎nu ‎pentru că am merita aceasta, ci pentru că El este milostiv și ne iubește.‎

Scriu aceasta pentru că sufletul meu ‎cunoaște pe Domnul.‎^[130]

Așadar, nu trebuie să ne rugăm oricum. Aceasta este calea cea mai sigură spre înșelare, fiindcă gustând dulceața rugăciunii, dar fără să știe de amarul gustului propriu, sufletului i se pare că este el însuși dulce și piere în credința că este Sfânt. Chiar dacă Părintele Arsenie Boca n-ar fi văzut înșelările diavolești ce le-a propovăduit, ci chiar arătări dumnezeiești, tot ar fi trebuit să se întristeze și să se socotească mai păcătos decât toți, așa să se roage și așa să sfătuiască și pe ceilalți să o facă.

Cine iubește pe Domnul, acela își aduce aminte întotdeauna de El, iar ‎aducerea-aminte ‎de Dumnezeu naște rugăciunea. Dar, dacă nu-ți vei aduce aminte, ‎atunci nu te vei ‎mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui ‎Dumnezeu, căci ‎prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se ‎păzește omul de păcat, ‎fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu și cu ‎duh smerit stă înaintea ‎Feței Domnului, pe Care-L cunoaște sufletul ce se roagă.‎

Firește, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului ‎Duh, ‎sufletul are mare luptă cu vrăjmașii și nu-și poate da seama dacă vrăjmașul îi ‎aduce ‎dulceața sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuși din ‎experiență ‎harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaște apoi harul ‎după gust.‎

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză și își închipuie ‎în ‎mândria lui că poate să o învețe singur după cărți și nu se va duce la un ‎‎„stareț” ‎‎[„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înșelare. Dar pe cel ‎smerit ‎Domnul îl va ajuta și, chiar dacă nu găsește un povățuitor experimentat, dar ‎va ‎merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia ‎lui.‎

Gândește-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, și el îți va spune ce trebuie să ‎faci. ‎

Dar dacă îți spui: „Duhovnicul viețuiește în nepăsare, cum poate via în el ‎Duhul ‎Sfânt?” pentru un astfel de gând vei suferi silnic și Domnul te va smeri și, ‎negreșit, ‎vei cădea în înșelare.‎

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar ‎rugăciunea pe care o ‎săvârșim numai din obișnuință, fără zdrobire de inimă pentru ‎păcate, nu este plăcută ‎Domnului.‎^[131]

E adevărat că se spune în Sfânta Scriptură:

1Te 5:16 Pururea vă bucurați.:17 Neîncetat vă rugați.

Deci bucuria neîncetată (nu veselia) este o datorie legată de rugăciunea neîncetată.

Dar tot în Sfânta Scriptură este scris:

2Co 7:10 Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte.

Aceasta ar părea o contradicție: cum să te bucuri pururea, rugându-te neîncetat în pocăință, dacă trebuie să te întristezi după Dumnezeu?

Trebuie să știm că sunt două feluri de întristări și bucurii, contrarii una alteia. Întristarea minții adusă de bucuria simțirii și întristarea simțirii (a trupului) adusă de bucuria minții. Sfântul Apostol ne poruncește să ne întristăm simțirea prin înfrînarea de la plăcere și răbdarea cu mulțumire a durerii, mai ales a tăierii voii proprii (cea mai mare suferință), ceea ce ne aduce cea mai mare bucurie minții. Părintele Arsenie Boca recomandându-ne: „roagă-te și fă ce vrei” […]Roagă-te oricum […]fii vesel […]cu duhul, ne indică acea bucurie a duhului ce petrece în slujba simțirii, a plăcerii de sine, care este adunată ca într-o esență otrăvitoare, întunecată și necurată tocmai în voia proprie.

De aceea Sfinții Părinți definesc lucrarea lăuntrică foarte pe scurt:

Și așa, prin această lucrare a minții, vei face întregul tău om lăuntric Biserică și lăcaș al Sfântului Duh, inima ta, mai ales, o vei face Jertfelnic sfințit și Sfântă Masă, mintea ta – preot, voia și alegerea ta – ca pe o jertfa [deci, cine nu-și înjunghie voia proprie ca să împlinească poruncile lui Dumnezeu și să facă voia Lui, poate face orice din celelalte, dar în același timp să nu slujească lui Dumnezeu ci idolilor – n.n.], iar ca pe un miros de bună mireasmă – rugăciunea cea din inimă către Dumnezeu [vedeți, rugăciunea e buna mireasmă, dar jertfa este voia și alegerea proprie. Yoghini/Bochinii recomandând „roagă-te și fă ce vrei” păstrează doar buna mireasmă a rugăciunii lui Iisus, dar ne sugerează să facem ce vrem. Aceasta este ca și cum ai aduce în altarul unei Sfinte Biserici Ortodoxe statuia lui Buda/Boca și ai face Sfânta Liturghie Ortodoxă, cu toate cântările și gesturile ei, cu mirosul unei tămâi de cea mai bună calitate, aduse din Sfântul Munte, dar… închinată lui Buda/sfinției sale.

Ortodox ar fi să spunem, dacă nu se poate altfel fără compromis, mai degrabă așa: „fă voia lui Dumnezeu și roagă-te cum poți”, dacă nu ști să te rogi cum trebuie. Aceasta ar fi echivalentul unei Sfinte Liturghii Ortodoxe la care tămâia nu este, poate, de bună calitate dar este jertfită cu toată dragostea lui Hristos: Ioan 14:21 Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui. – n.n.] [132]

Așadar, Părintele Arsenie Boca pentru că nu a știut cum să se roage, folosind rugăciunea lui Iisus ca pe o mantră, iar nu în lucrarea ei esențială de pocăință, a socotit dulceața vedeniilor ca fiind dumnezeiască și ne mai sfătuindu-se cu duhovnicii ce îi găsea, nemulțumindu-se din părerea lui că nu sunt experimentați, și căutând unul absolut desăvârșit, a căzut în înșelarea cea mai cumplită: a avea ca povățuitor un duh necurat, inițiator al puterilor de înrobire asupra celorlalți, de care Părintele Arsenie Boca s-a folosit toată viața. A mers, astfel, pe calea pierzării, a centrării pe sine, a fi dumnezeu prin sine, prin autoperfecționare (nu prin unirea cu Dumnezeu prin a-l avea ca centru pe Hristos prin smerenia dobândită din vederea păcatului propriu), comună cu a păgânilor yoghini. Și prin aceasta ar putea fi numit Arsenie Boga.

La aceasta se adaugă faptul că propovăduia dulceața simțurilor ajunsă la paroxism în împreunare ca sursă de sănătate (deși este numită în Sfânta Predanie ca dulceață împotriva firii ce aduce stricăciunea, neavând cum să dea sănătate), deci veselia cu duhul pentru sfinția sa era falsă, amestecată cu simțirea. Sfinții Părinți recomandă tocmai întristarea din pocăință, adusă simțirii, și înfrânarea de la plăcere, pentru a obține bucuria duhovnicească, firească deci aducătoare de sănătate, sau a minții:

7. Care este dulceața cea firească a mintii și care [este] cea împotriva firii

Acest [lucru] mă rog fierbinte să îl facă și Prea Sfinția ta. Ai cunoscut foarte bine – și de la tine însuți, ca un înțelept, și din dumnezeieștile Scripturi, ca un iubitor de învățătură – că adevărata dulceață a minții este să se îndeletnicească întotdeauna și să se desfete cu frumusețile gândite. („Căci cele gândite sunt hrana minții”, după Sfântul Maxim). Aplecarea ei către dulceața cea simțită [trupească, materialnică] este împotriva firii [obișnuite] a ei. [Această tendință] este silnică, împătimită, stricăcioasă și cu totul străină de ea. „Căci când mintea este robită de simțuri – zice filosoful meu de-Dumnezeu-purtător, Sfântul Isaac atunci ea mănâncă hrana fiarelor. Cu alte cuvinte ea se face ca dobitoacele și ca fiarele.” Căci dulceața gândită este – după Sfântul Calist – adevărata dulceață, pentru că ea aduce bucurie și când o. dobândim și după dobândirea ei, iar dulceața cea simțită – trupească – nici n-ar trebui numită dulceață, acesta este un nume mincinos pentru ea, întrucât și când o dobândim și după aceea pricinuiește scârbă în inimă. Sfântul Isaac spune despre cele două [dulceți]: „Aceasta se numește într-adevăr dulceață, căci nu este întinată de fire și de rațiune, ci se înalță din ce în ce mai sus prin lucrare și lasă în inimă bucurie și veselie și după ce [omul] s-a îndulcit de ea. Deci să caute oricine dorește dulceața cea curată, fără de scârbă, înțelegătoare și duhovnicească. Căci ea este dulceața cea adevărată din inimă.” Și referindu-se la cealaltă zice: „Este greșit a se numi «dulceață» pe cea a trupului și nu pe cea înțelegătoare și duhovnicească. Căci ea aduce pe urmă, după îndulcirea cu ea, amară căință. Deci este evident că numele ei este o minciună.”

De aceea și dumnezeiescul Ioan Gură de Aur numește dulcețile trupești ca fiind călăii trupului și fiind chiar mai rele decât călăii, zicând: „Dulcețile sunt cumpliți călăi ai trupului și sunt mai cumplite chiar și decât călăii, pentru că întind foarte tare legături nefăcute de mâini” (Omilie la întâia muceniță Tecla). Și, ca să adaug și eu o asemănare personală, spun că dulceața se aseamănă cu pila unsă cu untdelemn pe care lingându-o pisica, linge în același timp și sângele limbii sale. Aceasta este musca în miere care, după ce bea dulceața mierii, se prinde de aceasta și moare; este înșelăciune, la suprafață dulce, dar care odată înghițită aduce moarte în chinuiri. înțeleptul Solomon a zis: Nu te uita la muierea rea, că miere pică din buzele muierii curve, care până la o vreme îndulcește gâtlejul tău iar mai pe urmă mai amară decât fierea o vei afla. (Pr 5, 3-4).[133]

Așadar, nu se poate bucura pururea, cine se îndulcește de împreunarea trupească, încălcând și prin aceasta lucrarea lăuntrică recomandată de Sfânta Scriptură.

Ca să vedem că nici un Sfânt Părinte nu recomanda „să ne rugăm și să facem orice vrem pentru a fi veseli cu duhul”, cum pervers ne îndemna Părintele Arsenie Boca, iată ce ne învață Sfântul Cuvios Maxim Mărturistorul despre cele două feluri de întristări și bucurii, despre cele două feluri de ispite, cu voia și fără voie. De aici să înțelegem odată pentru totdeauna că:

• voia proprie este izvorul a toată întristarea minții și a toată bucuria, veselia și îndulcirea păcătoasă din simțire (atât a celei mai subtile inteligibile de sine, cât și a celei mai grosolane, sensibile, inclusiv a celei din împreunarea trupească);
• iar unirea voii cu Voia lui Dumnezeu, numită și tăierea voii, dă voie harului lui Dumnezeu să ne dea toată bucuria, veselia și îndulcirea duhovnicească din minte și să întristeze simțirea păcătoasă pentru a ne putea mântui, prin pocăință:

întrebarea 58

“Intru aceasta vă bucurați puțin acum, măcar că trebuie să vă întristați în multe feluri de încercări“. 461(461 I Petru 1, 6).

Cum, întristat fiind cineva în încercări, poate să se bucure întru cele ce se întristează?

Răspuns

Cuvântul adevărului cunoaște două feluri de întristări: una ascunsă în suflet, iar alta arătată prin simțire.

Cea dintâi (1) cuprinde tot adâncul sufletului, lovit de biciul conștiinței; iar cea de-a a doua se întinde peste toată simțirea, care se adună din revărsarea ei naturală, sub povara durerilor (2). Cea dintâi este urmare a plăcerii trăită cu simțurile, iar cealaltă a bucuriei din suflet (3).462 Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bună voie ale simțurilor, iar cealaltă a celor fără de voie.463[vedeți ce importantă este voia proprie în a înclina lucrarea firii spre mântuire sau pierzare? – n.n.]

Căci întristarea este, după părerea mea, o dispoziție din care lipsește plăcerea. Iar lipsa plăcerilor e adusă de osteneală. Osteneala, la rândul ei, e provocată în chip vădit de lipsa deprinderii naturale, sau pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale e produsă de îmbolnăvirea puterii ce se află prin sine la dispoziția deprinderii. Această boală a puterii ce se afă prin fire la dispoziția deprinderii vine din reaua întrebuințare a lucrării ei naturale. în sfârșit reaua întrebuințare a lucrării ei constă în mișcarea puterii spre ceea ce nu este potrivit cu firea și nu are consistență (4).

Dar precum cunoaște Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaște două feluri de ispite (5). Unul cu voie și unul fără de voie, unul creator de plăceri voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă ființă plăcerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie.464 Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simțuri (6).

De aceea socotesc că Domnul și Dumnezeul nostru, învățând pe ucenicii săi cum trebuie, să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: “Și nu ne duce pe noi în ispită“,465 adică îi învață pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsați să facă experiența ispitelor plăcerii, adică a celor voite și poftite. Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învățând pe cei ce luptă pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: “Mare bucurie să socotiți frații mei când cădeți în felurite ispite“,466[134] adică în încercările, care nu sunt voite și poftite și produc dureri (7). Și Domnul o arată aceasta limpede adăugând: “ci ne izbăvește de cel rău“, iar marele Iacob zicând: “Știind că cercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, fără nici o lipsă“. “Desăvârșit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, și cele fără de voie stăruiește cu răbdare (8), iar “întreg“ este cel ce-și însoțește făptuirea cu cunoștința și a cărui contemplație nu este lipsită de fapte (9).467

Așadar întristarea și plăcerea fiind împărțite între suflet și simțire, cel ce caută plăcerea sufletului, primește întristarea simțurilor și devine cercat, desăvârșit și întreg. “Cercat“ întrucât a experimentat prin simțire cele contrare;468(468 Cele contrare simțurilor sunt durerile.) “desăvârșit“, întrucât a luptat neobosit cu plăcerea și întristarea din simțuri, prin înfrânare și răbdare; “întreg“, întrucât păstrează neștirbite, statornice și constante deprinderile care luptă cu dispozițiile simțirii opuse întreolaltă; acesta deprinderi sunt făptuirea și contemplația, care rămân legate întreolaltă și nedespărțite, făptuirea vădind prin modurile ei cunoștința contemplației, iar contemplația purtând, ca și rațiunea, platoșa virtuții cu fapta (10). 5 / /

Deci fiindcă Scriptura spune că întristarea ca și plăcerea sunt de două feluri și una se află în suflet, iar alta în simțuri, să privim pe scurt și cauzele lor.

întristarea din suflet este îndoită. Una este pentru greșelile proprii, altă este pentru greșelile străine. Iar cauza acestei întristări este în chip vădit plăcerea după simțuri a celui ce se întristează, sau a celor pentru care se întristează (10)          . Căci judecând drept, aproape că nu este păcat în oameni, care să nu-și aibă ca început al nașterii sale afecțiunea nerațională a sufletului față de plăcerea simțurilor(11)

Iar cauza plăcerii din suflet este, în chip vădit, întristarea după simțuri a celui ce se veselește și se bucură de virtuțiile proprii sau ale altora (13). Căci după judecata cea dreaptă, aproape că nu este virtute între oameni, care să nu aibe ca început al nașterii sale întoarcerea înțeleaptă a sufletului de la simțire (14). Dobândind sufletul, care urmărește virtutea, această desfacere de simțire, aceasta din urmă se va afla în chip necesar în dureri și osteneli, nemaiavând unită cu ea puterea care ne născocește diferitele plăceri în temeiul afecțiunii voluntare a sufletului față de ele (15). Dimpotrivă această putere respinge acum bărbătește, prin înfrânare, năvala plăcerilor firești ale simțurilor. Iar față de ostenelile și durerile fără de voie și potrivnice firii ce vin asupra-i, rămâne cu totul neînduplecată, neputând fi abătută de la deprinderea și de la frumusețea dumnezeiească a virtuții, de la plăcerea cea fără consistență. Și nu cade de la înălțimea virtuților ca să abată ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruța trupul de simțirea durerilor. Iar cauza întristării după simțuri este preocuparea totală a sufletului de cele conforme firii sale, pe când plăcerea după simțuri o produce în chip vădit lucrarea sufletului contrară firii (16) lui neputând avea alt început al nașterii ei decât abaterea sufletului de la cele conforme firii sale.

Căci lucrarea după fire a minții și a simțurilor sunt opuse una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor (17). Pentru că cele supuse minții sunt entitățile spirituale și necorporale, pe care le sesizează după ființă; iar cele supuse simțurilor sunt lucrurile sensibile și corporale, pe care le percep ele de asemenea după fire.

Deci fiindcă nu e cu putință minții să străbată la cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, așezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fără lucrarea simțurilor care o întovărăseșete și care e înrudită cu lucrurile sensibile (18), pe drept cuvânt dacă se lipește de înfățișările celor văzute, socotind lucrarea simțurilor care o întovărășește drept o lucrare naturală (19), cade din cel spirituale și cele conforme firii, prinzându-se zicând cu amândouă mâinile de cele corporale și cele conforme firii [trupului – n.n.] . Purtate apoi de acestea în chip nerațional (din pricina simțirii care a biruit-o), mintea naște întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale conștiinței, iar pe de alta produce plăcerea de simțire, îngrășând-o cu născocirile mijloacelor de desfătare a trupului. [la aceasta are mare aport Părintele Arsenie Boca justificând plăcerea împreunării trupești ca aducătoare de sănătate – n.n.] Dacă însă mintea, de la prima atingere prin simțuri cu cele văzute, taie înfățișarea acestora și contemplă rațiunile duhovnicești ale lucrurilor, curățite de figurile, așezate pe ele, produce plăcerea din suflet, nemaifiind reținută de nici unul din lucrurile văzute prin simțuri, și naște întristarea din simțire, aceasta fiind lipsită de toate lucrurile naturale sensibile. Căci acolo unde simțurile sunt cârmuite de rațiunile în contemplarea celor văzute, trupul e lipsit de toată plăcerea după fire, neavând simțurile slobode și dezlegate de lanțurile rațiunii, ca să slujească plăcerilor469 (20)

Dacă deci, precum am spus, întristarea sau durerea sufletului (căci sunt unul și același lucru) e produsă de plăcerea de simțire, iar întristarea sau durerea simțirii de plăcerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce dorește și nădăjduiește viata “păstrată în cer spre moștenire nestricăcioasă, prihănită și neveștejită, prin învierea din morți a Dumnezeului și Mântuitorului nostru lisus Hristos“,470 are în suflet o veselie și o bucurie negrăită, bucurîndu-se neîncetat de nădejdea bunurilor viitoare, dar în trup și în simțire poartă întristarea, sau ostenelile cauzate simțirii de feluritele încercări și de durerile prilejuite de ele. Căci orice virtute este însoțită de plăcere și de durere: durere pentru trup, care se lipește de durerea dulce și lină, și plăcerea pentru suflet, care se desfată în duh cu rațiunile curățite de tot ce cade sub simțuri.

Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viața aceasta (căci așa cred că se înțelege “acum“) cu trupul pentru multe strâmtorări ce-i vin din încercările pentru virtute, să se bucure și să se veselească cu sufletul pururea pentru nădejdea bunurilor veșnice, chiar dacă simțirea e apăsată de durere. “Căci nu sunt vrednice pătimirile sufletului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi nouă“471 zice Apostolul.

În felul acesta se poate omul bucura, după părerea mea, pentru ceea ce se întristează. Căci întristandu-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucură cu sufletul de aceeași virtute, privind la frumusețea celor viitoare ca la ceva prezent (21). Pentru această frumusețe, cel ce se înnoiește necontenit prin nașterea sufletului în duh, moare în fiecare zi, asemenea marelui David,472[135] prin renunțarea de bunăvoie la trup, având atât plăcerea mântuitoare, cât și întristarea folositoare (22). Iar prin întristare nu înțelegem pe cea nerațională, a celor mulți, care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale ce stârnesc în om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie (23) și îl fac să fugă de cele ce nu trebuie să fugă (24), ci pe cea rațională și încercată de înțelepți în cele dumnezeiești și pe cea care descoperă răul prezent. Căci întristarea este un rău prezent ce se află în suflet când plăcerea simțirii împiedică discernământul rațiunii, sau în simțire când drumul sufletului înaintează neîmpiedicat în virtute, aducând cu atât mai multe strâmtorări simțirii, cu cât procură mai multă plăcere și bucurie sufletului închinat în Dumnezeu, prin lumina înrudită a virtuții și cunoștinței.[136]

Să urmăm așadar calea întristării simțirii și bucuriei minții (primind ispitele fără de voie cu răbdare și lepădând pe cele de voie cu mânie), fiindcă aceasta este singura cale a mântuirii.

Să ne ferim de calea Părintelui Arsenie Boca (adică a întristării minții și bucuriei simțirii, care se produce în suflet prin urmarea voii proprii și primirea ispitelor îndulcirii cu voia în simțuri, imaginație sau mentalitate), fiindcă aceasta este calea sigură a pierzării.

În același timp să-l plângem, cu întristarea mântuitoare pentru rătăcirea sfinției sale (fiindcă și-a petrecut viața înecată în îndulcirea de sine).

Să avem plâns cu durere, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte pe noi toți, păcătoșii!

[1] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. ‎72-73, ‎83‎‎.

[2] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. IX, Ed. cit., p. ‎545‎

[3] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 12.

[4] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, pp. 80-108.

[5] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[6] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

[7] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

[8] <http://molitfelnic.ro/slujba-ce-se-face-la-nunta/>, vineri, 16 octombrie 2015

[9] Molitfelnic.ro. <http://molitfelnic.ro/slujba-cununiei/>, miercuri, 27 februarie 2013.

[10] Sfântul Grigorie ‎Taumaturgul și Sfântul Metodiu De Olimp (Al Patarelor), ‎Părinți și Scriitori Bisericești 10‎, Ed. Institutului Biblic și De Misiune Al ‎Bisericii ‎Ortodoxe Române, București, 1984‎, p. 67.‎

[11] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., p. 326.

[12] Sfântul †Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, Ed. Pelerinul Român, Oradea, ²2005, pp. 106, 236-237.

[13] 1.‎‎ I Cor. 2, 14.‎

‎2.‎‎ Fac. 1. 1-25.‎

‎3.‎‎ Fac. l, 26-31; 2, 7.‎

[14] 4.‎ ‎ Fac. 2, 8.‎

‎5.‎ ‎ Fac. 2, 18; 21-25.‎

‎6.‎ ‎ Fac. 3, 1-7.‎

[15] ‎7.‎‎ I Cor. 7, 33‎

[16] ‎8.‎‎ Fac. 1, 28.‎

[17] ‎9.‎‎ Fac. 15, 2.‎

[18] ‎10.‎‎ Deut 21, 15.‎

[19] ‎63.‎‎ Fac. 7, 17-23.‎

‎64.‎‎ Fac. 6, 1-5.‎

[20] ‎65.‎‎ I Cor. 7, 2.‎

‎66.‎‎ I Cor. 7, 5.‎

‎67.‎‎ I Cor. 7, 9.‎

[21] Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, apologia vieții monahale, despre creșterea copiilor, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, ^?2001, pp. 14-18.

[22] Recunoscută de toată Sfânta Tradiție ca fiind a lui, pe care unii din cei moderni, din păcate, fiind influențați de cei din apus (mari admiratori ai metodei false istorico-filologico-critice, dar pierzând firescul cunoștinței), o socotesc a fi a ereticului Vasile din Ancira, care, însă, era medic, mare cunoscător al fiziologiei.

[23] Vasile al Ancyrei; Pseudo‑Atanasie al Alexandriei, Despre feciorie, Ed. Σοφία/ Metafraze, București, 2014, pp. 132-137.

[24] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. ‎62‎.

[25] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13.

[26] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 110-111.

[27] ‎547 Ioan 8,15; 12, 48.‎

‎548 Fapte 1, 1. Dumnezeu în calitate de ființă superioară nu judecă pe‎

om, ca ființă inferioară, așa cum nici omul nu judecă animalele. Pentru

că a judeca înseamnă a te lua pe tine ca măsură. Dar Dumnezeu nu se ‎poate lua ‎ca măsură pentru om.‎

‎549 Matei 12, 31; Luca 12, 10.‎

‎550 Matei 7, 1.‎‎

‎551 Un alt loc din Sf Maxim, care arată concepția lui despre unitatea ‎concretă a ‎firii omenești.‎

‎552 Proverbe 25, 21.‎

[28] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 269-272.

[29] ‎21 Intr. 10; P. G. 90, 256 C.‎

‎22 Ibid.‎

‎23 Introd. 9; P. G. 90, 253.‎

‎24 “Deci cel ce nu dorește plăcerea trupească și nu se teme de durere, a ajuns ‎nepătimitor. Căci deodată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, ‎care le-a ‎născut, a omorât toate patimile ce cresc prin aceasta și prin acelea“, ‎Introd. 14; P. ‎G. 90, 260-261. ‎

[30] ‎462 Bucuria duhovnicească înseamnă o comprimare a plăcerilor ‎senzuale, ‎precum plăcerile senzuale produc întristare în suflet. ‎

‎463 Patimile de bună voie sunt cele păcătoase. Ele produc întristare ‎sufletului. ‎Patimile fără de voie sunt durerile, strâmtorările. Ele produc ‎întristarea ‎simțurilor.‎

‎464 Ispita fără de voie, care e o suferință, un necaz, o osteneală, e mai potrivit ‎să se ‎numească încercare. E și ea o ispită, întrucât suferința îl face și ea pe om ‎adeseori să păcătuiască ‎pentru a scăpa de ea. Dar pe când ispita plăcerii (ispita ‎în sens strâns) trebuie respinsă, ispita durerii ‎‎(încercarea) trebuie acceptată. ‎Deci atitudinile față de ele trebuie să fie direct opuse. Rău ar fi când s-ar respinge amândouă (indiferența, apatie), dar ‎și ‎mai rău când s-ar accepta ispita plăcerii și s-ar respinge a durerii. Ispita ‎‎(plăcerii) ‎aduce plăcere simțirii și întristare sufletului, iar încercarea (durerii) ‎aduce întristare ‎simțirii și bucurie sufletului. Nu te poți bucura cu sufletul și ‎totodată desfăta cu ‎simțurile, adică nu poți primi deodată și ispita și încercarea. ‎Deci beția și desfătarea ‎pe care o simțim în vremea unei voluptăți deși ni se ‎pare că ne-a pătruns toată ‎ființa, e numai o plăcere a simțurilor, nu și a ‎sufletului. Sufletul a putut să se ‎scufunde, în acele clipe, dacă nu simțim în ‎mijlocul acelei voluptăți o întristare ‎internă ca semn al prezenței lui. Am ‎devenit cu alte cuvinte în acele clipe întregi ai ‎simțurilor, în nici un caz ‎voluptatea nu e și a sufletului.‎

[dar lucrul acesta parcă nici unde nu este mai prezent ca în împreunarea trupească – n.n.]

‎465‎‎ Mt. 6, 13. ‎

‎466‎‎ Iacob 1, 2. ‎

[31] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 12-14, 332-334.

[32] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, ²2005, 05.01.

[33] <http://www.crestinortodox.ro/morala/casatoria-divortul-70897.html‎>, miercuri, 24 iunie 2015.

[34] <http://ortodoxia.md/articole-si-publicatii/5279-odihnirea-celuilalt-s-i-‎fie-prilej-de-bucurie-‎cuviosul-paisie-aghioritul-despre-familie-i-educaie>, miercuri, 24 iunie 2015.

[35] ‎<http://episcopia-ungheni.md/index.php/main/article/7101/ro>, joi, 12 ‎decembrie 2013.‎

[36] Arhim. Gherontie Ghenoiu, Traian Bădărău, îngrijitor de ediție, Îndrumătorul Bunului Creștin, Ed. Triada, Mânăstirea Sfântul Nicolae Sitarul, 1994, p. 192-193

[37] Arhim. Gherontie Ghenoiu, Traian Bădărău, îngrijitor de ediție, Îndrumătorul Bunului Creștin, Ed. Triada, Mânăstirea Sfântul Nicolae Sitarul, 1994, p. 138-139.

[38] <http://ganduridesprevoi.blogspot.ro/p/ridicarea-casatoriei-la-‎inaltimea-de.html?m=1‎>, miercuri, 24 iunie 2015.

[39] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 9-13

[40] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IX, Ed. cit., pp. ‎225-241.‎

[41] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, ²2011, pp. 84-85.

[42] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, p. 48.

[43] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IX, Ed. cit., pp. ‎225-241.‎

[44] ^ Mircea Eliade, Tehnici de Yoga, 2000, p.146.

[45]< https://ro.wikipedia.org/wiki/Tantra>, sâmbătă, 20 iunie 2015

[46] ^ Mircea Eliade, Yoga – Nemurire si libertate, cap. VI Yoga și tantrismul, Maithuna, Editura Humanitas, București, 1993, p 222.

[47] ‎466. In viața viitoare, în starea deplin înduhovnicită.‎

‎467. Cel ce crede că înfrânându-se nu va cădea, zămislește mândria și prin aceasta a ‎și căzut, cum a căzut satana din cer fără să mănânce nimic.‎

[48] ‎469. Suportă povara dulceții celuilalt, pe care el totuși nu o gustă. «Numește ‎pricinuitor pe cel ce îl îndeamnă și pe cel ce îl ațâță pe altul. Căci unul îl împinge ‎prin cuvinte, celălalt prin fapte, în groapă».‎

[49] ‎470 «Lucrările duhului celui rău și năvala năprasnică a războiului nu se scurtează altfel ‎decît prin puterea Duhului a-toate-lucrător. Dacă nu s-ar întâmpla aceasta, nu s-ar putea să răsufle din nou cel războit și n-ar putea să se ‎elibereze».‎

[50] ‎473. După păcat, dracul vrea să ne aducă la deznădejde, spunîndu-ne că Dumnezeu ‎nu iartă. Prin aceasta ne împiedică de la căință. Dar dacă, neascultând de el, scăpăm ‎de deznădejde, iarăși vine cu motivul iubirii de oameni a iui Dumnezeu, ca să ne ‎îndemne iarăși la săvârșirea păcatului.‎

‎474. E vorba de Dumnezeu în general, nu de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Sau ‎de faptul că trupul Domnului după înviere e atît de înduhovnicit, că poate fi numit și ‎netrupesc.‎

‎475. Nestricăciune dobândită prin har, nu naturală, precum și trupul Domnului nu e ‎nestricăcios prin fire, ci datorită unirii lui cu Dumnezeu Cuvântul.‎

‎476. «Patru sînt virtuțile care curăță sufletul: tăcerea, păzirea poruncilor, ‎strâmtorarea și smerita cugetare».‎

‎477. Scărarul arată și aci că ascultarea e mai mare ca liniștirea de unul singur. ‎Căci ascultarea nu e pândită de mândrie. și ascultătorul e obișnuit cu oamenii și deci ‎nu cade ușor din pricina lor. Pe lîngă aceea, s-a obișnuit să atârne totdeauna de sfatul ‎părintelui său duhovnicesc și, prin el, de Dumnezeu.‎

[51] ‎480. Sînt folosite ca simboluri momente din viața lui Moise (leș. 2, 12 ; 3, 2).‎

[52] ‎481. «Se poate spune că cineva a greșit și s-a întors iarăși prin calea prin care s-a ‎abătut. Căci a tăgăduit de pildă prin limbă și iarăși s-a mărturisit prin ea. Sau a furat ‎prin mâini și iarăși a dăruit prin ele. și in altele la fel. Dar cel ce a curvit nu se ‎întoarce prin aceeași cale prin care a căzut. Ci prin alta. Căci plânge, postește, ‎suspină. De aceea se numește curvia în chip propriu cădere, nu greșeală. Aceasta cu ‎atît mai mult cînd e vorba de viețuirea călugărească. Pentru că e proprie călugărului ‎fecioria și făgăduința. Deci cel ce a stricat fecioria a căzut cu adevărat, călcând ‎făgăduința».‎

‎482. «Iubește liniștea cel ce nu e legat de nici o patimă față de cele ale lumii ‎și față de oameni, cel ce nu iubește nimic omenesc». Nu le iubește în sens rău, ‎pentru a se lăsa stăpânit de ele, pentru a pătimi în legătură cu ele.‎

[53]‎483.‎‎«Erezia este o abatere a minții și o slujire a lumii. De aceea e greșeală. Dar ‎curvia abate toate simțirile și puterile trupului și ale sufletului și preface si corupe ‎chipul și asemănarea zvîrlindu-le în nimic. De aceea e și numită cădere». Alta : ‎‎«Ereziile sînt din mândrie, curviile din dulce pătimire. Cei dintâi se îndreaptă prin ‎smerenie, cei de al doilea prin greaua pătimire». Ed. 1970 : «Nu a lăsat nedezlegată ‎întrebarea, pentru că e de nedezlegat, ci cu voia, pentru o iconomie mai adâncă. Căci ‎cui nu-i este vădit că a cădea în erezie e lucrul cel mai greu dintre toate la Dumnezeu ‎și la oameni ? Dar fiindcă patima curviei, ca una ce se sădește în fire și exercită o ‎mare tiranie prin plăcere, se reîntoarce ușor și adeseori atrage pe oameni și-i face să ‎lunece și după pocăință, de aceea cel ce a curvit e oprit pentru ani de la Sfintele ‎Taine, ca să nu se întoarcă iarăși la vărsătura sa și să i se facă grea îndreptarea; și ‎pentru a sădi frica în toți, ca să lupte împotriva patimii cu toată puterea. Iar ‎rostogolirea în erezie este o patimă și o neștiință sufletească ce se ivește mai mult ‎din rătăcire sau din iubirea de stăpânire, sau din slava deșartă. Dar după trezirea celui ‎ce a suferit de ea, acela nu mai are război din partea ei, sau tulburare din partea firii. ‎Deci ce nevoie e să-i țină pe aceștia departe de pragurile bisericilor ?’ Se mai poate ‎spune și altfel: că scopul celor ce povățuiesc, învățând și tămăduind, este să taie din ‎rădăcină răul, ca să nu răsară iarăși. De aceea nu se mulțumesc numai cu înlăturarea ‎răului, ca la cei ce s-au abătut de la dogme, sau au înclinat spre erezie, ci rânduiesc și ‎un timp, cum e obiceiul acriviei (stricteții n. tr.), ca cei ce au curvit să uite de ‎plăcerea urâtă. Căci cel ce a curvit, deși știe că lucrul e rău, totuși e atras de plăcere, ‎din lipsa frânelor; el nu rătăcește din neștiință. Răul ereziei stă numai în suflet. Dar ‎curvia, pornind din sufletul liber, a umplut trupul de stricăciune din pricina ‎păcatului.

(vă dați seama ce mare primejdie se află în învățăturile Părintelui Arsenie Boca în care se însoțește această stricăciune a curviei, prin desființarea frânelor asociată cu răul ereziei? Cine mai poate întoarce pe unul ca acesta când s-a stricat cu totul și crede că își lucrează prin omorâre mântuirea? – n.n.) Apoi cel ce, luptând în chip natural, întoarce pe cineva din erezie, odată cu ‎întoarcerea l-a și curățit. Dar cel ce se întoarce din curvie are nevoie de timp, de ‎lacrimi și de post, ca să se șteargă plăcerea întipărită în el și să vindece rana păcatului care s-a întipărit în trup și să facă mintea nefurată și neînclinată ‎spre ea, prin uitarea îndelungată. Dar dacă rămân amândoi nepocăiți, nu vor avea ‎aceeași osândă», ci, ereticul, una mai mare. (oare cât timp de pocăință i-ar fi trebuit Părintelui Arsenie Boca ca să se vindece, având în vedere că și înaintea morții a fost înconjurat de femei și de aleasa inimii lui? Dar oare din erezie s-a întors? – n.n.)

[54] ‎487. «Deci trebuie ocolită orice convorbire cu femeile, ca putând duce la o slăbire a ‎frânelor. Iar dacă aceasta e cu neputință din anumite trebuințe, sau pentru grija de ‎săraci, trebuie vorbit căutând cu capul în jos, căci multora, sau aproape tuturor celor ‎biruiți de frumusețea femeilor, le-a venit moartea prin ferestre, cum l-a luat în ‎stăpânire și pe marele prooroc și împărat (David) cînd a privit spre baia aceea ‎aducătoare de moarte».‎

‎488. Ni s-a povestit despre călugări din mânăstirile din Moldova care ‎dormeau în sicrie. «Căci și sicriele ajută la scăpare de ispită. Dar totul este smerenia, ‎căci sicriul este spre smerenie. Pe lîngă aceea, să avem și pe un frate dintre cei ‎nevoitori, împreună-rugător».‎

[55] ‎493. «Gândurile rele își iau ființa din alegerea noastră și din reaua lucrare a ‎dracilor. Iar cele bune din fire — căci am fost făcuți buni —, din alegere, datorită ‎libertății, și din îndemnul îngerilor. Deci cele rele își iau ființa din două izvoare, iar ‎cele bune, din trei. Să ne aducem deci aminte de cel ce zice : «Stați împotriva ‎diavolului și va fugi de la voi» (Iac. 4, 5). Deci să stăruim în nevoință. Dimpotrivă, ‎nerăzboirea noastră de către el în lume este o viclenie a lui și nu un semn al iubirii ‎de oameni».‎

‎494. Cînd sîntem războiți de demoni înseamnă că noi înșine luptăm împotriva ‎lor. Căci cînd nu luptăm împotriva lor, ne sînt prieteni, pentru că facem prin noi ‎înșine ceea ce le place lor.‎

[56]‎495.‎‎«Privește aci folosul mutării dintr-un loc. Căci Duhul Sfânt învățând pe ‎părinți că cel ce se nevoiește își poate schimba moravurile din schimbarea locului, ‎aceștia strigă : fugiți de locurile căderilor… Iar amintind de David, părintele se ‎gândește la căderea lui cu Beersheba». Din Isaac : «Cel ce nu se depărtează de pricinile ‎patimilor, e atras cu voie și fără voie de păcat. Iar pricinile păcatelor sînt acestea : ‎vinul și femeile, bogăția și buna propășire a trupului, nu pentru că acestea sînt prin ‎fire păcat, ci pentru că firea înclină prin ele ușor spre patimile păcatului. De aceea ‎omul trebuie să se păzească cu sârguință».‎

[57] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IX, Ed. cit., pp. ‎225-241.‎

[58] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 60, 42.

[59] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Maithuna>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[60] ^ M. Eliade, Tehnici de Yoga,2000, cap. IV, tantrismul, p 147.

[61] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Continen%C8%9B%C4%83_sexual%C4%83#Tantrism>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[62] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13.

[63] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 247.

[64] Părintele Zosim Oancea [n.n.].

[65] Curs IFR 04.03.2014 – Facultatea de Teologie Ortodoxa Sf. Ierarh Andrei Saguna din Sibiu, minutele 30’40”- 36’23”, Părintele Prof. Dr. Dorin-Zosim Oancea.

[66] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați…, pp. 214-215.

[67] Sfântul †Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, Ed. Schitul ‎românesc ‎Lacu, Sf. Munte Athos, 11999, Ed. digitală APOLOGETICUM, ‎‎12005, p. 36.‎

[68] Wilhelm Reich (n. 24 martie 1897 – d. 3 noiembrie 1957) a fost un psihiatru, psihanalist american de origine austriaco-ebraică. A aparținut celei de-a doua generații de psihanaliști după Sigmund Freud și a fost o figură radicală în istoria psihiatriei.

<https://ro.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Reich>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[69] <http://www.filmedocumentare.com/wilhelm-reich-dreptul-omului-de-a-sti/>, joi, 29 octombrie 2015

[70] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet despre Sfânta Spovedanie, Ed. Bizantină, ⁷2005, 57, 95-97.

[71] http://www.la-psiholog.ro/info/orgonomia>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[72] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, ²2009, pp. 254-255.

[73] Athanasios V. Avramidis, Medic Cardiolog-Internist Profesor la Universitatea din Atena, Metode de tratament neortodoxe ale “vremurilor noi” Homeopatia Acupunctura Osteopatologia Reflexologia Siatsoy Orgonomia…, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, pp. 135-137.

[74] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[75] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. II, Ed. cit., pp. 106,108.

[76] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 140-141

[77] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 210-211.

[78] <http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-06-sf_eutihie.html>, miercuri, 23 decembrie 2015.

[79] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 127, 137, 130.

[80] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 189-190.

[81] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. II, Ed. cit., pp. 179, 99, 97.

[82] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 224-232, 458-461, ‎483‎-484, 485.

[83] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 167.

[84] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. 4, Ed. cit., pp. 68-69.

[85] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 12-13.

[86] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. 10, Ed. cit., pp. 205-207, 331-335.

[87] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. ‎cit., p. ‎141‎.

[88] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, ²2005, 05.01.

[89] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13

[90] 1 In ediția de la 1805, titlul capitolului este: „Pentru orbul cel din naștere”. 2 în ediția de la 1805, în loc de „Învățătorule, cine a păcătuit”, se găsește „Rabi, cine a greșit”. 3 în ediția de la 1805, în Ioc de „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui”, se găsește „Nici acesta nu a greșit, nici părinții lui, de s-a născut orb”. 4 Adică: „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8, 58).

[91] 5 în ediția 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Pentru ce spuneți voi în țara lui Israil pilda aceasta și ziceți: Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții? (3) Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot așa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israil” (Iezechiil 18, 2-3). 6 în ediția 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Părinții să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina copiilor și nici copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său”(Deuteronom 24,16). 7 „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam” (Ieșire 20,4-5; Deuteronom 5, 9-20).

[92] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Ioan, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, pp. 238-239.

[93] Patericul…, Pentru Avva Antonie, 4.

[94] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 237.

[95] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 3, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1997, pp. 279-280, 291.

[96] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 3, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1997.

[97] Sfântul Grigorie de Nyssa, Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti, 29, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1982, p. 42.

[98] 5 în ediția 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Pentru ce spuneți voi în țara lui Israil pilda aceasta și ziceți: Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții? (3) Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot așa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israil” (Iezechiil 18, 2-3). 6 în ediția 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Părinții să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina copiilor și nici copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său”(Deuteronom 24,16). 7 „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam” (Ieșire 20,4-5; Deuteronom 5, 9-20).

[99] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Ioan, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, pp. 238-239.

[100] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ¹1990, pp. 446-450.

[101] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. II, pp. 98, 162.

[102] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 282-283, 272.

[103] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 393-394.

[104] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ¹1990, pp. 212-216.

[105] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Gland%C4%83>, joi, 19 noiembrie 2015

[106] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, ²2009, pp. 238-254.

[107] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Sperm%C4%83#Compozi.C8.9Bia_spermei_umane>, joi, 19 noiembrie 2015

[108] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Acid_glutamic>, luni, 9 noiembrie 2015.

[109] Protos. Nicodim Măndiță (după Sfântul Atanasie al Cretei), Calea sufletelor în veșnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, Volumul 2, Ed. Lumină din lumină, București, ²1992, pp. 747, 760-761.

[110] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[111] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[112] Sfântul †Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, Ed. Pelerinul Român, Oradea, ²2005, pp. 75-77, 72.

[113] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[114] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[115] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, ²2009, pp. 254-255.

[116] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[117] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, ²2011, pp. 194-195, 91, 199-200,

[118] <http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=14750&page=23>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[119] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. ‎62‎.

[120] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, ²2009, pp. 254-259.

[121] Ca în multe alte locuri și aci λόγος înseamnă și Hristos însuși, dar și ‎cuvântul propovăduirii, sau rațiunea (sensul) ascunsă în cuvintele și ‎ceremoniile legii. Mai bine zis rațiunile sau sensurile Scripturii sunt razele ‎Logosului dumnezeiesc.‎

[122] 548 în acest pasaj rațiunea, căreia i se opune simțirea; poate fi și Logosul ‎divin, sau mai bine zis rațiunea din noi e în același raport cu Logosul ca ‎sensurile lucrurilor cu El.‎

‎549 Moartea simțirii e menită să mântuiască pe om de moartea firii. Moartea ‎ca osândă a fost pricinuită de creșterea lucrării simțurilor, care 1-a legat pe om ‎de lumea văzută, despărțindu-1 de Dumnezeu. Moartea simțirii e moartea ‎omului trupesc, a omului aplecat spre cele de dinafară, a omului “mort“ ‎duhovnicește, pentru a învia omul dinăuntru, omul adevărat, omul mintal, ‎sinea omului.‎

[123] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp.397-400.

[124] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, pp. 80-108.

[125] Pr. Ioan Filaret, Creștinism și Yoga?, Ed. s.n., s.l., s.a.,

<https://www.scribd.com/doc/30775773/Crestinism-si-Yoga-Pr-Ioan-Filaret>, duminică, 4 octombrie 2015, pp. 3, 22, 26, 34-37.

[126] <http://misatv.ro/gregorian-bivolaru-persecutat-politic-de-regimul-comunist-si-condamnat-pe-nedrept/>, duminică, 4 octombrie 2015

[127] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[128] <https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2015/06/23/biruieste-l-pe-diavol-repetand-cat-mai-des-numele-lui-iisus/>, joi, 25 iunie 2015.

[129] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva‎, ²2009, p. 431.

[130] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, ‎Ed. cit., p. 26-27.

[131] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, ‎Ed. cit., p. 21-22.

[132] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 260-262.

[133] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 118-120.

[134] 465 Mt. 6, 13.

466 Iacob 1, 2.

[135] 470 I Petru l, 3.

471 Rom. 8, 18.

472 Ps. 43, 24; I Cor. 15, 31.

[136] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 331-341.

Publicitate