Răspuns la nedumeriri aflate aici:
Nepotriviri din „ORTODOXIE TRADIȚIONALISTĂ ȘI TEOLOGIE PATRISTICĂ”
I. -ism
Cine vorbește de Dumnezeu ar trebui ca de pe buzele lui să picure har, cuvintele lui să iradieze iubire răstignită și starea lui să fie pătrunsă de pacea de sus.
Așa au scris Sfinții Părinți…
Ce să mă fac eu pătimașul, care sunt lipsit de harul lui Dumnezeu, fiindcă L-am întristat, cuvintele mele sunt născute din egoism și starea mea este răpită de viforul patimilor?
Negreșit că trebuie să tac și să mă pocăiesc.
De aceea și duhovnicul meu m-a îndemnat să închei cele începute aici și în alte părți, tot cu blagoslovenia lui, să renunț la pocăința electronică de pe internet și să caut comoara din țarina tăcerii și liniștii pentru a mă lepăda de înțelesurile pătimașe ale lumii și a pune, în sfârșit, începutul cel bun din clasica pocăință.
Astfel că cele de mai jos vor fi ca un rămas bun pe care îl iau de la acest blog, cu un răspuns pentru care sunt dator. Nu voi mai putea nici măcar citi răspunsurile dumneavoastră, fiindcă aceasta m-ar obliga să continui dialogul, deci să încalc ascultarea.
Dialogul mi-a fost și folositor, și plăcut.
În alte părți este o violență și vulgaritate a exprimării propriei păreri care nici măcar nu susține adevărul.
De aceea, nădăjduiesc că cele de mai jos să nu adauge mâhniri peste mâhniri.
Nu aș fi răspuns, pentru a nu genera împotriviri dureroase, dacă nu ar fi vorba de o neînțelegere actuală între două tabere: a intelectualiștilor și a simpliștilor, a rigoriștilor și a laxiștilor, a desiștilor și a răriștilor, a ecumeniștilor și zelotiștilor, care se folosesc de argumente patristice, dar separate, nepuse laolaltă pentru a se completa ci folosite una împotriva celeilalte pentru a se dezbina.
Sfânta noastră Dreaptă Credință ne învață că nu putem rupe un Sfânt Părinte de contextul tuturor Sfinților Părinți și nici o accentuare a unui fragment al lui de întregul viziunii sale. Cum bine ați remarcat este foarte important contextul în care a scris cineva pentru a înțelege ce a vrut să spună și/sau să accentueze.
Înainte de a intra în subiect trebuie să începem cu o mică nuanță.
Este vorba despre -ism.
Aceasta înseamnă a face un idol din ceva. O ideologie desprinsă dintr-o realitate, care duce în final la pierderea realității și înlocuirea ei cu propria părere sau cu pierzarea.
Primul care a căzut în ideologie, idolatrie sau primul -ist, a fost Adam. El a căzut în îndumnezeirism. A crezut că poate ajunge dumnezeu după har, fără Dumnezeu, prin părerea Șarpelui. A căzut în asemănărism, pierzând asemănarea. A crezut că poate fi asemenea lui Dumnezeu nu împlinind porunca Lui, ci încălcând-o… și astfel a murit, după cum îl avertiza porunca.
„Fac 2:16 A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și î zis: „Din toți pomii din rai poți să mănânci,
Fac 2:17 Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” […]
Fac 3:3 Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!”
Fac 3:4 Atunci șarpele a zis către femeie: „Nu, nu veți muri!
Fac 3:5 Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”.
Toate căderile de după au fost și ele… -ismuri, ca niște „seisme”.
***
S-a ajuns azi la cea mai cumplită cădere numită ortodoxism, fiindcă atacă Ortodoxia dinlăuntru și este cel mai asemănător Ei, din acest motiv fiind și cel mai primejdios și potrivnic Ei.
Ortodoxismul este ideologia care se folosește de ritualul Ortodox, de dogmatica Ortodoxă, de teologia Ortodoxă, împotriva Ortodoxiei, părând că o apără. Este ideologia care transformă Ortodoxia în doctrină și metodă, când Ea este de fapt realitatea și libertatea adevărată a firii îmbibate de dragostea lui Dumnezeu sau de har.
Din ortodoxism fac parte și x-ulismele.
Am avut în istoria Bisericii Pavelismele, Chefismele (Petrismele, cel mai grav din ele fiind papismul), Apollismele, Ioanismele, Grigorismele, Vasilismele.
La modă azi, la noi, sunt Arsenismul, Cavarnosismul, Rafailismul (nepotismul în numele Sfântului Siluan și a Părintelui Sofonie), PetruPrutănismul, Schmemannismul. Mult mai puțin, însă, Cleopismul – dar cel puțin teoretic poate fi și așa ceva, având în vedere că s-a făcut un -ism și din Sfântul Apostol Pavel care ne-a avertizat:
„1Co_1:12 Și spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos!
1Co_3:4 Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți oameni trupești?”
Așadar, problema nu este a lui Dumnezeu, a Ortodoxiei, a Sfinților enumerați mai sus, ci a cugetării trupești a ucenicilor.
„1Co 3:3 Fiindcă sunteți tot trupești. Câtă vreme este între voi pizmă și ceartă și dezbinări, nu sunteți, oare, trupești și nu după firea omenească umblați?
1Co 3:4 Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți oameni trupești?
1Co 3:5 Dar ce este Apollo? Și ce este Pavel? Slujitori prin care ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia.
1Co 3:6 Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.
1Co 3:7 Astfel nici cel ce sădește nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.
1Co 3:8 Cel care sădește și cel care udă sunt una și fiecare își va lua plata după osteneala sa.
1Co 3:9 Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.
1Co 3:10 După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înțelept meșter, am pus temelia; iar altul zidește. Dar fiecare să ia seama cum zidește;
1Co 3:11 Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.”
Noi nu trebuie să ne dezbinăm aducând ca pretext evlavia față de unul sau altul sau față de părerile lor, cunoscând că accidentele firii și harul primite de unul și altul sunt diferite și se exprimă diferit, având și noi simpatiile noastre după cum este și firea noastră mai asemenea cu a lor. Dacă însă vrem să ne mântuim pe toți trebuie să îi centrăm în Hristos. Numai El ne mântuiește. Câtă vreme ne duc la Hristos și se consideră slujitori ai Lui și ne sădesc în noi dragoste de El se bucură și ei fiindcă și-au împlinit menirea, ne bucurăm și noi fiindcă am ajuns la limanul sigur și liniștit al lui Dumnezeu.
Desigur că -ismul poate fi provocat și de altcineva decât de ucenici. Este vorba de Șarpe sau de Părintele Arsenie Boca care au vrut ca ei să fie centrul de închinare. În cazul acesta autorul -ismului este chiar idolul lui. Pe astfel de idoli suntem datori să-i dărâmăm și să nu primim nimic de la ei, deoarece totul este otrăvit și, neavând discernământ, intrăm în idolatrie sau vrajă și murim veșnic. Acesta este un -ism radical, mai ușor de depistat.
Dar nu numai așa poate fi vinovat de -ismul din jurul lui cineva. Un om poate chiar dorește cu sinceritate să slujească lui Hristos, dar nu este treaz și înfricoșat cu mintea pentru a nu se abate nici la stânga, nici la dreapta de Sfânta Tradiție. Atunci (poate fără să își dea seama) pe lângă propovăduirea Lui Hristos (dată Sfinților Părinți prin vedere, iar nouă prin auzirea și studiul lor) mai propovăduiește și propriile păreri (acoperite de multe ori cu masca citatelor din Sfinții Părinți, dar vădite din când în când prin acuzații rafinate la adresa lor sau punerea lor în contradicție unul cu altul, fără să vadă reala armonie uriașă dintre ei). Unul ca acesta nu își dă seama că strică tot și își păgubește sufletul. El se pune chiar în primejdia de a-și pierde mântuirea, prin sminteala celor ce îi iau drept bune și Ortodoxe greșelile lor. De astfel de oameni, cât de renumiți sau populari ar fi, suntem datori ori de a ne feri (dacă nu suntem lămuriți în cugetul Sfinților Părinți), ori a ne folosi cu mult și prudent discernământ (primind numai ce este după Sfintele Scripturi și Sfintele Sinoade Ecumenice, și respingând ceea ce este inovație sau critică la adresa Sfintei Predanii), totdeauna căutând soluția finală numai în ce zic Sfinții Părinți, iar nu în interpretările/răstălmăcirile lor.
Dar vă mărturisesc din experiența multora că atunci când cineva ajunge să se hrănească cu înțelesurile adânci ale Sfinților Părinți, trecând peste greutatea limbajului care devine o obișnuință în scurt timp, nu mai dorește să citească studiile unor astfel de oameni, cât de populari ar fi și cât de renumiți. Ele sunt seci și au un gust de om vechi, îndulcit cu părerea de sine și confundarea suprafeței cu esența. Au un duh de amăgire și de lipsă de profunzime, care nu spune în realitate nimic și nu schimbă nimic, doar ne entuziasmează că suntem intelectuali Ortodocși.
Cu Părintele Cleopa Ilie, însă cu totul altfel stau lucrurile. El nu are nici una din metehnele de mai sus. Chiar dacă vreunii or fi făcut vreun -ism în jurul sfinției sale, nu este părtașul lor. S-a ferit de aceasta ca de iad și de toată puterea diavolească în toată viața exemplară a preacuvioșiei sale.
A început, a continuat și a finalizat viața duhovnicească pe calea Sfinților Părinți: smerenia și ascultarea înțelegătoare, îmbibată în Sfânta Predanie.
S-a curățit de iubirea și ura neraționale, a contemplat pe Hristos în fire și în sine, înțelegând adevărata realitate a vieții, s-a desăvârșit odihnindu-se de fire (atât de cea sensibilă, cât și de cea inteligibilă) și, ajungând în Dumnezeu, a trecut hotarul, sălășluindu-se în el Sfânta Treime. Apoi a primit cuvânt pentru a-și hrănii pruncii dați lui de către Dumnezeu.
Și nu a rămas numai la atât, ci în toate și-a ascuns darul. Astfel că în tot ceea ce spunea făcea referire la Sfinții Părinți. Atât de mult a dorit să se ascundă, încât de multe ori special se făcea singur de râs, mai ales când era apreciat. Aceasta o considera chiar o datorie a monahilor pentru a birui slava deșartă. Astfel că greșelile lui pot proveni tocmai din aceasta, după cum pot fi și îngăduințe ale lui Dumnezeu pentru a nu face noi (prin patima noastră) din sfinția sa un idol.
Dumnezeu după har este doar acela care nu oprește cinstirea celorlalți pentru sine, ci o trimite cu râvnă și dragoste uimită Dumnezeului după fire.
Se leagă mulți dintre intelectualiști de stilul lui. Dar modul lui direct și simplu de a ne face să putem Efe 3:18 înțelege împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea Sfintei Predanii (tocmai pentru că nu s-a format facultățile scolastice și nu folosește rafinamentele politeții și diplomației lingvistice care încurcă mintea, dar încântă snobismul intelectual) este profund asemănător cu al Sfinților Părinți.
„1Co 2:4 Iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii, 5 Pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. 6 Și înțelepciunea o propovăduim la cei desăvârșiți, dar nu înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, 7 Ci propovăduim înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, 8 Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei; 9 Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. 10 Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu.”
Profunzimea înțelegerii sfinției sale depășește cu mult pe cea a multor universitari în teologie cât și a multor autori de cărți răspândite și la modă azi (luate ca reper de cărți duhovnicești și teologice Ortodoxe). Aceasta fiindcă a căpătat teologia primară, din vedere.
Eu personal nu am găsit vreo greșeală la sfinția sa, și între teologii contemporani, am mai aflat doar un om tot atât de autoritar, prin profunzime și smerenie, ca el, surprinzând în Sfinții Părinți adevăratul lor duh (pocăința în toate, chiar și în descrierea celei mai adânci teologii), cu care îl pot compara din toată inima (deși din punct de vedere al stilului poate mulți vor fi șocați de apropiere): Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
Ca de obicei nu contează stilul, ci cuprinderea și trăirea adevărului. Chiar dacă primul aplica acrivia, al doilea iconomia în limitele Sfinților Părinți, la amândoi avem aceeași referință permanentă la Sfinții Părinți și aceeași lucrare fără compromis în viața lor personală a învățăturilor desprinse de la Sfinții Părinți (și în privința lucrării lăuntrice, și în privința celei exterioare), pe măsura și în modul lor unic în care le-au înțeles. De altfel scrisoarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care îl ruga pe Părintele Cleopa să își asume jugul Patriarhiei, spune multe.
Este încă o dovadă că (indiferent de carieră, capacitate, context, personalitate și pregătire academică) Sfinții Părinți sculptează în cei care îi urmează (în contemplație și făptuire) chipul omului nou: asemănarea cu Hristos.
Am observat că aici există un fel de silă față de Părintele Cleopa și rigoarea sfinției sale în a aplica Sfintele Canoane, însă nu o găsesc în nici un fel și în nici un sens justificată. Seamănă cu sila protestantă față de Sfinții Părinți. De altfel și protestanții îl atacă cu mult patos pe Părintele Cleopa.
Chiar și atunci când mai înflorea prin povestiri cele din Sfânta Tradiție, urma sfatul Sfântului Ioan Gură de Aur și Sfintelor Scripturi:
„«Și diavolul», zice, «a venit cu ei». Ce spui: Cu îngerii? El, cel răzvrătit, cel fără de cinste? Să nu te tulburi, iubite. Aceasta este o imagine și o figură. Așa cum zice undeva în cartea a treia a Regilor că «a ieșit un duh rău și Domnul a zis: „Cine Îmi va înșela pe Ahab?” Și a zis acela: „Eu îl voi ademeni”», și a zis și cum. Caracterul antropomorfic al Sfintelor Scripturi este frecvent, încât să dea un chip cuvântului și să îl apropie mai mult pe cel mai simplu prin istorisire. Căci, pentru a convinge, a afirma ceva pur și simplu nu este același lucru cu a împodobi cuvântul și a-l descrie prin imagini. Așa și aici, dacă Sfânta Scriptură ar fi spus că diavolul a uneltit împotriva lui Iov, cu îngăduința lui Dumnezeu, oare ar mai fi avut atâta plăcere istorisirea? Nicidecum, ci scurtimea cuvântului ar fi curmat plăcerea. Dar acum, prin faptul că adaugă la istorisire și dialogul și reproduce exact cele pe care le-ar fi spus diavolul, dacă i s-ar fi îngăduit, Sfânta Scriptură taie orice pretext al celor nerușinați. Căci cele pe care pretinde că le-a spus diavolul, nu le-a spus către Dumnezeu, ci le-a gândit. Căci nu este propriu diavolului un asemenea cuvânt și atâta îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Căci chiar dacă demonii, văzându-L pe Fiul lui Dumnezeu, strigau și ziceau: «Ce ai Tu cu noi?», totuși nu le este proprie starea împreună cu îngerii” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, Ed. DOXOLOGIA, Iași, 2012, p. 36)
Așadar, nu sfinția sa este cauza cleopismului, ci doar unii care vor să se laude cu imitația lui exterioară, fără a-l înțelege sau a-i urma pilda vieții lăuntrice de pocăință.
Mi-aduc aminte că era un Părinte la chilia lui, care vorbea cu oamenii ce veneau în pelerinaj la Sihăstria. Își făcuse o ștampilă (pe care o punea pe cărțile ce le cumpărau oamenii de la chilia Părintelui Cleopa) în care se găsea numele său și o urare: „Bucura-v-ar Raiul!”. Pe cât de mult te hrănea și te pecetluia lăuntric cu bucurie binecuvântarea Părintelui Cleopa: „Mânca-v-ar Raiul!”, fiindcă era spusă din iubirea lui de mamă purtătoare a harului Sfântului Duh pe atât de fadă și artificială era acea ștampilă. Este ceea ce numesc eu un cleopism. Snobism cu numele Părintelui Cleopa.
Libertatea și unicitatea persoanei ne face să ne îmbibăm și să exprimăm pe Hristos prin Sfinții Părinți în trăsăturile propriilor noastre caracteristice și în contextul unic în care ne aflăm. Ce libertate este în Ortodoxie! Numai că noi îi dăm cu piciorul, căutând ahtiați metode, care se cheamă… ortodoxism.
De aceea, vă rog, dacă doriți să nu cădeți în -isme nici dumneavoastră, respectați titlul acestui blog: Ortodoxie Tradiționalistă si Teologie Patristica. Eu, unul, nu l-aș fi numit Ortodoxie Tradiționalistă, ci Tradițională, tocmai pentru a evita -ismul. Tradiționalismul este o cădere de la Sfânta Tradiție.
Să nu ne legăm de cuvinte, dar dacă se cheamă Teologie Patristică, haideți chiar să fie așa. Să nu se transforme în Teologie după păreri sau Teologie Păreristică.
E delicat Părintele Cavarnos, e de apreciat traseul Părintelui Rafail Noica de la erezie la pustie, sunt convins că e documentat Părintele Profesor Teodor Zisis (și ca orice grec e convingător) fiind chiar patrolog, toți trei sunt dotați excepțional din punct de vedere intelectual, au studii multe, au și citit din Sfinții Părinți multe, au înțeles și mai multe, i-au și aplicat în viața lor, după cum i-au înțeles în contextul lor, îi admirăm ca filosofi, îi avem ca repere patrologice, îi cinstim ca pe oricare dintre preoți fiind ferestre ale sfințeniei pe pământ (și icoane vii ale Domnului nostru Iisus Hristos), dar totuși… NU SUNT SFINȚII PĂRINȚI!
Și ei sunt supuși (dacă nu iau aminte) posibilității marii căderi în părerea proprie despre… Sfinții Părinți.
Încă nu am văzut tomosul lor de canonizare. Ați citit cumva, undeva (poate pe internet), despre el? Dacă da, vă rugăm să ne trimiteți un link.
Haideți să citim cu toții din Sfinții Părinți și să argumentăm din ei, dacă vrem să fim cu adevărat patristici. A trece prin filtrul minții altora, înseamnă a ne încărca cu tot felul de scame din interpretări, chiar dacă cel ce le interpretează este renumit și ucenicul unui om faimos, fiindcă ei urmând teologia secundară (ca și noi, de altfel) adică din auz și din studiu, funcționează ca un telefon fără fir (dar nu unul modern wireless, ci unul de tip vechi, ca în jocurile copilăriei, în care cineva șoptea la urechea cuiva, care șoptea la urechea altcuiva, care șoptea… iar la final rar ieșea același cuvânt din gura ultimului copil ca din gura primului. Se deforma prin atâtea guri și urechi).
Nu se pune problema a compara cum înțeleg ei pe Sfinții Părinți față de cum înțelegem noi pe Sfinții Părinți, ceea ce ar fi o mare mândrie, fiindcă noi suntem mult inferiori din toate punctele de vedere sau mai bine spus inferiori tuturor, inclusiv în înțelegere. Ci a compara cele spuse și înțelese de înșiși Sfinții Părinți și ce înțeleg aceia din Sfinții Părinți. Aceasta nu unde este conglăsuirea patristică Ortodoxă, ci numai în acele domenii în care oameni la fel de evlavioși, cunoscători și trăitori ai Sfinților Părinți ca și cei enumerați de dumneavoastră (ba unii chiar mai cunoscători, mai evlavioși și mai trăitori) au cu totul altfel de păreri despre cele ce au spus Sfinții Părinți în acele probleme decât ei. Să cercetăm care dintre ei consună cu Sfinții Părinți și ale lor cuvinte să le păstrăm. Nu să îi respingem pe cei ce nu consună ca persoane cinstite-repere, ci doar ideile lor ce se abat de la Sfinții Părinți.
Unde nu este unitate în înțelegere, acolo este o dezbinare (sau o falsă înțelegere sau o șovăire), deci un păcat strecurat undeva. Nu putem scăpa de fals și de cădere dacă nu alergăm Psa 41:1 În ce chip dorește cerbul la izvoarele apelor.
Să primim din cele spuse de părinții enumerați de dumneavoastră (ca și din cei care înțeleg altfel), numai acele lucruri care sunt confirmate de Sfinții Părinți. Ideile lor personale în care contrazic pe Sfinții Părinți să le respingem, indiferent de simpatiile noastre (ca nu cumva, de fapt, să punem părerea noastră– sau a lor – omenească și simpatia noastră în locul Sfinților Părinți care au dat glas Sfântului Duh al Adevărului).
Boala studenților la medicină este să se vadă bolnavi de boala pe care o studiază (fiindcă așa li se pare lor), fără a consulta vreun medic bun.
Boala studenților la teologie (chiar și a celor autodidacți), este să creadă necondiționat în părerile despre Sfinții Părinți pe care i le spune profesorul său (sau cei în a căror autoritate are încredere), fără să cerceteze, însă, pe Sfinții Părinți, ca să vadă ce a vrut cu adevărat chiar Hristos prin Sfinții Părinți să ne spună.
Un exemplu tipic de astfel de părerism este și frecventismul sau dezbaterea frecvenței Sfintei Împărtășanii.
Sfinții Părinți niciodată nu au privit această Sfântă și Mare Taină așa de superficial în legătură cu frecvența, deci ca un ritual exterior.
Ei au raportat-o la pocăința (unică) personală a fiecăruia potrivită la contextul fiecărei clipe (unice din viață) și au legat-o de relația înfricoșător de frumoasă dintre ucenic și duhovnic. Au vorbit cu multă seriozitate despre o pregătire lăuntrică și exterioară care nu are nici o legătură cu bâlbâielile celor ce vor să ne convingă să ne împărtășim duminical batjocorind Sfintele Taine prin lipsa de pregătire și/sau prin nevrednicie.
Despre acest subiect foarte important (care afectează însăși trăirea și credința noastră, rătăcind pe mulți de la calea cea strâmtă patristică la calea cea largă din păreri, afectând uneori iremediabil sufletele multora și ducându-i la iad cu părerea de sine că sunt vrednici de Sfânta Împărtășanie, poate cauza tuturor crizelor contemporane numită și criza de pocăință euharistică), mult mai grav decât chestiunea de nuanță dogmatică din intitularea Sfintei Icoane a Pogorârii la Iad a fi Icoană a Învierii, nu putem răspunde acum.
Dacă ne va ajuta Bunul Dumnezeu, dacă vom mai trăi și vom mai avea ocazia vom reveni (poate) peste doi ani. Nu este un subiect ce poate fi tratat dintr-o postare în fuga tastaturii, ci unul mai dificil ca o lucrare de doctorat, fiindcă trebuie să îl înțeleagă și omul simplu și în același timp să îl primească și omul ce se hrănește cu cunoștințe adânci. El trebuie dezbătut patristic în toate amănuntele lui, arătând:
- ce este vrednicia și nevrednicia firii și a voirii pentru Sfânta Împărtășanie,
- cum trebuie să se pregătească preotul pentru a sluji și mireanul pentru a se împărtăși, în diferite contexte generale, particulare și personale și
- cum au evoluat creștinii de pe vremea Sfinților Apostoli până în zilele noastre.
Toate acestea trebuie studiate prin texte foarte limpezi și înțelesuri din Sfânta Tradiție și nu după tot felul de idei preluate de teologii moderni de la iezuiți (cosmetizate cu o mască falsă patristică și susținute cu citate trunchiate scoase din context).
Până atunci vă recomandăm cu căldură studiul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae mai actual ca oricând, deoarece și focul de la Vladimirești ca și focul de la Prislop (amândouă focuri ale iadului), s-au extins în toată țara.
Adevărul despre Părintele Arsenie Boca 