Pogorârea la Iad

Răspuns la nedumeriri aflate aici:

Nepotriviri din „ORTODOXIE TRADIȚIONALISTĂ ȘI TEOLOGIE PATRISTICĂ”

I.    Pogorârea la Iad

De ce la Sfânta Împărtășanie țineați atât de mult la Sfântul Nicodim Aghioritul, iar cum nu-l mai primiți?

Iată ce vrea să ne mai sugereze domnișoara Ana-Elisabeta, ca răspuns la întrebarea noastră de mai sus:

„După cum am spus, pentru că în cartea despre Sfânta Împărtășanie Sfântul Nicodim nu face afirmații care să țină numai de epoca sa, ci se îngrijește să afle ce a învățat și practicat Biserica în toate timpurile și toate locurile, pentru ca nu cumva să dea valoare unei practici locale și/sau ținând de o anumită epocă. Iar în privința icoanei Învierii nu-și ia această prevedere. Este absurd, necuviincios și chiar hulitor să credem că până în sec. al XVII-lea, și acesta spre sfârșit, Biserica n-a știut să reprezinte ortodox Învierea, și a avut nevoie pentru aceasta de modele occidentale. Consider că pr. Cavarnos arată îndeajuns acest lucru când indică bogăția de semnificații și de temeiuri scripturistice pentru Învierea tradițională de tip Pogorîre la iad, precum și sărăcia în așa ceva pentru Învierea cu stindard. De aceea Biserica a preferat să denumească „Înviere” această icoană mai bogată în semnificații și nu icoanele tradiționale reprezentându-L pe Hristos la mormânt înviat cu trupul, adică întâlnirile cu sfintele femei mironosițe și cu sfinții apostoli, și nu a simțit nevoia să inventeze reprezentarea unui moment al ieșirii din mormânt cu trupul a Mântuitorului.”

Ce îi răspundem noi după Sfinții Părinți:

Astăzi avem de-a face cu o adevărată criză de autoritate care bântuie nu numai în mediul teologic și iconografic, ci și al oamenilor simpli.

Este foarte important să înțelegem unde aflăm Adevărul fără greșeală, mai înainte de a ne forma vreo părere (ca să nu greșim însușindu-ne-o și mai apoi să o și apărăm împotriva evidențelor).

Unii consideră că adevărul fără de greșeală se află la papă, alții că se află numai în Sfânta Scriptură, alții că se află în studiile profesorilor universitari, alții că se află în ce zice duhovnicul, alții că în ce zic duhovnici vestiți, alții că în ce zice episcopul, alții că în ce zice Sfântul Sinod.

Însă… toate sunt greșeli, care duc pe mulți în amăgire.

După Sfânta Scriptură numai Dumnezeu și Sfânta Biserică sunt fără de greșeală. Sfânta Scriptură poate fi, însă, răstălmăcită de oricine, dacă nu dobândește gândirea Bisericii.

„Ioan_14:6 Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

 Ioan_16:13 Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti.

1Ti_3:15 Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului.

2Pe 1:20 Aceasta știind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia;

2Pe 1:21 Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt.”

Haideți să vedem acum unde putem afla adevărul fără greșeală, adică să înțelegem ce este infailibilitatea Bisericii și cine o exprimă pe ea:

Pentru aceasta trebuie să știm că Ortodox este:

„59. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții?

Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea ce erau… Se poate adăuga formă, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași»57. Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constantă a acelorași adevăruri dumnezeiești, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.

57 Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667 […]

  1. Care sunt condițiile sau semnele adevăratei Tradiții?

Iată cum lămurește Vincențiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți… Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturisește pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat sfinții înaintași și Părinții noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă»61. Tradiția trebuie să vină de la Apostoli. Așa înțelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna și pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

61 Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639.”

Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Apologeticum, 52006, <http://ro.scribd.com/doc/33158/Invatatura-de-credinta-crestina-ortodoxa>, vineri, 16 august 2013, p. 25, 26.

Desigur că aceste condiții de mai sus le împlinesc, negreșit, Sfintele Sinoade Ecumenice.

Numai Sfânta Biserică Ortodoxă stâlpul și temelia Adevărului (1Ti 3:15) este infailibilă prin învățăturile ei, date la Sfintele Sinoade Ecumenice. Nici măcar Sfintele Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale și nici Sinoadele Pan Ortodoxe nu sunt infailibile, dacă se abat de la învățăturile Sfintelor Sinoade a toată lumea.

La ce se referă infailibilitatea Bisericii?

Vezi că neunirea oarecărora patriarhi, și pe cele ecumenice le face localnice? Și dimpotrivă unirea tuturor patriarhilor lumii, și pe cele localnice le face ecumenice, și le schimbă în sobornicești. Fiindcă localnicele sinoade și canoanele lor cele de ecumenicele sinoade, și mai ales de cel al 6-lea ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică: și axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui orismosul (definiția) Sinodului celui ecumenic întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin împărătească poruncă, cel ce așază hotărâre dogmaticească despre credință, cel binecinstitor, și dreptslăvitor, și unit cu Sfintele Scripturi sau cele ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea tuturor patriarhilor și arhiereilor sobornicești Biserici l-au primit sau prin înfățoșarea a însuși persoanelor sau prin locțiitori sau și aceștia nefiind, prin scrisorile și iscăliturile lor. Deci tot sinodul ecumenic care are aceste caracteristice însușiri, acesta este sfânta și soborniceasca Biserică, întru care în Simbolul Credinței mărturisim că credem.

Iată, așadar, că am aflat ce este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, stâlpul și temelia infailibilă a Adevărului.

De aici cu alte patru însușiri după teologi se înavuțește aceasta: 1. A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: „Și alt Mângâietor voi da vouă, ca să rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) și, „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei: 28,20). 2. A fi negreșitoare, și nesmintitoare, că Biserica a cărei față o ține sinodul ecumenic, „stâlp și întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) și că ceea ce se socotește de sinoadele ecumenice, aceea și de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este socotit, că acela zice că va învăța pe voi toate, și vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului de minuni Grigorie zice, despre sinodul localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti ceva obștește de către sfinții cei împreună adunați, și mai întâi decât dânșii de către Sfântul Duh, cu cât mai vârtos se socotește aceasta că este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La care însuși Duhul Sfânt stăruind asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea sa Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia cea către Celestin a sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, și preaputernică, nu numai întru a întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc, punând asupră-le bisericeștile certări cele cuviincioase lor, și judecând, și aspru cercetând și pe papi, și pe patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii, arhierei și clerici și mireni. 4. A pune hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină și obștească, și particularnică, și a dezlega toată gâlceava, și prigonirea ereticilor și a schismaticilor. Că sobornicească, zice Chiril al Ierusalimului (în cateheza 18) se numește Biserica, că de obște peste tot învață, fără lipsire, și fără osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința oamenilor și despre cele văzute, și despre cele nevăzute. Drept aceea și de către toți, nu dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se propovăduiește, că este cel mai de pe urmă judecător al bisericeștilor pricini, după canonul al 6-lea al sinodului al 2-lea al căruia judecător socoteala și hotărârea nu se supune apelației altui mai mare județ. Că dacă apelarisirea este o jeluire despre oricare județ către altul mai mare, după cartea a 9-a a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea județului celui mai mare a mitropoliților; iar a mitropoliților la a exarhului sau a patriarhului ocârmuirii; și a patriarhului la sinodul ecumenic, și aici de aici toată apelarisirea se mărginește, și se sfârșește nefiind alt județ mai mare decât sinodul ecumenic. Iar deși judecătoria patriarhilor nu se supune apelației, după Vasilicale, și după Iustinian, și după Leon înțeleptul, aceasta însă, se înțelege, pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător asupra hotărârii altui patriarh, și nu pentru sinodul ecumenic, care cercetează și judecă toate cele judecate de către toți patriarhii, și papii, ca și cum nu s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea eparhului, măcar deși apelației nu se supune: fiindcă nu se mai atinge de către altcineva, cu toate acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le cercetează și le hotărăște însuși împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele politicești, același drept îl are și sinodul ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 și 384). Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părți neluminat vorbind, și fiecare din ereticii către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea neluminată, de nevoie trebuiește tâlcuirea pentru a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă și alta, pentru că pe lângă cele adevărate, și sobornicești cărți al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le suprascrie ca pe niște canonicești și pe cele neadevărate, și ereticești cărți ale lor, pentru aceasta sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, și leapădă pe cele neadevărate, și ascunse, precum sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleștile așezământuri, și cel întâi însuși (și vezi la subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care și Sfințitul Augustin aceasta știind-o luminat a socotit (epistolia 154) zicând: Nu aș fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise se încheie, că nimenea poate a se împotrivi sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor și dreptslăvitor; ci de obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, celui ce grăiește prin sinoadele cele ecumenice, și se face eretic și anatematesit, fiindcă și papa Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematisește pe cei ce nu se supun Sinoadelor ecumenice. Și însăși sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruși îi anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei față poartă sinodul cel ecumenic. Că zice Domnul, „Și de nu va asculta de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea și judecata cea mai de pe urmă și mai desăvârșită a Bisericii este sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162). Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a poruncit a se păzi și în sinodul prezbiterilor legii vechi. Iar de va fi, zice: „vreun grai în judecată, care să nu-l poți lesne dezlega, între sânge și sânge, și între judecată și judecată. Și vei merge la prezbiterii și leviții, și la judecătorul, care va fi în zilele acelea și ei cercetându-l vor spune ție judecata. Nu te vei abate din cuvântul, care-ți vor spune ție, în dreapta sau în stânga. Și omul care se va semeți ca să nu asculte de prezbiterul sau de judecătorul, va muri omul acela, și vei scoate pe cele rău din Israel” (II Lege: 17;2,8). Se cuvine însă pe lângă cele zise să adăugăm și aceasta, că cu adevărat și mai cu deosebire singure șapte sinoade ecumenice s-au numit, pentru că toate acestea după legile sinoadelor celor ecumenice s-au adunat; și pentru că ceea ce a fost de nevoie spre cunoștință, întru dânsele s-au rânduit. Drept aceea toate întrebările câte se nasc din cele rânduite de acele șapte, cu lesnire se dezleagă (Dositei în Dodecabiblion foaia 633). Iar după cel al șaptelea sinod, cu toate că altele s-au numit ecumenice precum cel 1 și 2 și cel adunat în Biserica Sfintei Sofii; însă cu rea întrebuințare s-au numit așa, pentru că nici unul dintru acestea s-au adunat după legile sinoadelor ecumenice. Și pentru aceea nu au putut a se împreună număra cu cele șapte ecumenice, nici numărul lor al adaoge. Că cel ce de latini s-au numit al 8-lea ecumenic adică, cel ce s-a făcut împotriva lui Fotie, în urmă de către cel ce s-a făcut pentru Fotie s-a surpat, și cu totul nici a se numi sinod s-a osândit. Și măcar că toate acele șapte ecumenice sinoade pentru cuvântul de a fi ecumenice sinoade, sunt de o cinste și întocmai. Însă acest întâi sinod, și pentru vechime și pentru sfințenie, a stătut și stă pururea pilda cea mai întâi închipuită, și știința cea mai întâi începătoare a tuturor sinoadelor celor ecumenice, și acestuia a urmat de aici înainte și sinoadele cele după dânsul, și întru proclamațiile (poruncile) lor, și întru șederile lor, și întru hotărârile lor, și pe acesta Dialogul papă cap al tuturor Sinoadelor l-au numit, și un cuvânt se află în gura tuturor, adică: stăpânească cele rânduite în sinodul din Niceea. Mult au ostenit sinodul cel adunat în Cartagina și în practicalele sale, și în canoanele sale, și în epistoliile sale cele către Bonifatie și către Celestin, pentru ca să nu primească alte canoane, fără numai pe acestea adevărate canoane al sinodului din Niceea. Și marele Atanasie, și dumnezeiescul Ioan Hrisostom, tare striga să nu stăpânească alte canoane, fără numai canoanele sinodului din Niceea. (Sfântul Cuvios Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 103-106)[1]

Așadar noi primim pe Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul în cazul în care exprimă nu neapărat un obicei răspândit, cât de vechi ar fi el (să nu uităm că și apocrifele după care s-au inspirat unii iconari sunt vechi, dar aceasta nu înseamnă că sunt și Ortodoxe), ci unul universal, în consens și vechi în sensul bun al cuvântului, adică prin girul Sfintelor Sinoade Ecumenice. După cum am observat până acum din scrierile pe care i le-am citit (inclusiv în problema Sfintelor Icoane ale învierii, veți vedea mai jos argumentația) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul a avut în toată viața și scrierile sale redactate până în 1809, acest dar de la Dumnezeu să respecte întocmai Sfânta Tradiție făcând o sinteză din Sfinții Părinți, fiind luminat la minte printr-o trăire conformă cu Sfânta Predanie. Cunoașterea sa în privința credinței apusene nu i-a produs deformarea percepției Ortodoxiei în nici o problemă, ci, dimpotrivă, i-a ajutat să fie un apologet cunoscător a realităților căzute din Occident, combătându-le cu toată tăria. Numai oamenii ce nu suportă / nu practică rigoarea scrierilor lui, îl acuză de occidentalism, tocmai pentru a nu fi depistați de ceea ce suferă ei, adică laxism provenit tocmai din influența occidentală.

Avem dovezi interne despre aceasta în chiar scrierile lui (ar fi de o mare valoare un astfel de studiu extins), dar și externe în descoperirile de la 1816 ale Sfântului Cuvios Nil, izvorâtorul de mir, ce s-a arătat după adormirea sa (deci când nu mai putea greși) lui Theofan, pentru a ne descoperi multe taine ale pocăinței:

„Iar Theofan, auzind acestea, a zis:. „Acestea care mi le spui nu sunt scrise în cărți, că nu le-am mai auzit până acum, și mă mir de unde le știi,” îi zice Sfântul; „De ce te miri? Acestea ce îți spun eu nu sunt carte însuflețită? Că cel de trei ori blestemat, împăratul Leon Conon, când a ars școala și toată biblioteca cu cărțile în Țarigrad, oare câte zeci de mii de cărți au ars? Și câte cărți folositoare de suflet erau acolo înăuntru? Însă și aceasta cu amenințarea și slobozirea lui Dumnezeu s-a făcut, pentru ca să nu fie defăimate de oamenii veacului acestuia mai de pe urmă, precum defaimă și pe celelalte care au rămas. Pentru că putea Dumnezeu să facă ca să nu ardă, precum Evanghelia în Rusia.

Însă eu mă mir: cum oamenii, în ziua de astăzi, au defăimat cărțile bisericești cele fără de greșeală? S-au întunecat de nepricepere și au scurtat dumnezeieștile slujbe. S-au dat numai la iubirea de bani, și la slujbe se grăbesc, ca să facă rucodelie multă și să se numească bogați. O, ce răutate! O, ce nepricepere! (Sfântul Cuvios Nil CAVSOCALIVITUL Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, pp.73-74.)[2]

Numind la 1816 cărțile bisericești fără de greșeală cuprinde în lista lor și cărțile Sfântului Cuvios Nicodim, aprobate la acea dată de Sfânta Biserică, inclusiv Pidalionul (verificat să aibă din el scoase toate adausurile eretice vârâte cu vicleșug la prima tipărire).

Pentru a vedea din interiorul scrierilor sale că Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul exprimă fără abatere adevărul fără greșeală al Sfintei Biserici vom trata tocmai problema atât de dezbătută a Icoanei Învierii (față de care arătați așa o mare pasiune, deși este o chestiune secundară) analizând-o prin punerea laolaltă a Pidalionului (cartea ca mai caracteristică a lui și mai folosită de Ortodocși, fiind pusă odinioară pe Sfântul Altar alături de Sfânta Evanghelie de către preoții cei mai evlavioși, și aceasta ca mărturie că reprezintă fără alterare duhul Sfintei Predanii) cu învățătura Sfintelor Sinoade Ecumenice. Dacă vom verifica tocmai punctul în care este acuzat mai mult Sfântul Cuvios de occidentofilism și vom observa că este conform Sfintei Tradiții Ortodoxe celei mai vechi, universale și de consens, vom înțelege cu atât mai mult și despre restul învățăturilor sale cele necontroversate același lucru.

A avut oare dreptate Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul (care a învățat credința după manuscrisele originale ale Sfinților Părinți din Sfântul Munte) sau Părintele Constantine Cavarnos din S.U.A. (educat la Harvard, Sorbona si la Universitățile din Atena, Cambridge si Oxford)? Aceasta este întrebarea (care își are răspunsul de fapt chiar în formularea ei), dar la care ne vom strădui să găsim soluția fără prejudecată.

Această întrebare își are ca răspuns final (în modul Ortodox de a cugeta) tocmai acesta: cine s-a supus Sfintelor Sinoade Ecumenice a mărturisit adevărul, cine nu, a greșit.

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul a urmat Sfintelor Sinoade Ecumenice. El respectă învățătura lor, simplă dar completă:

Iată ce zice Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic:

„Și, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredințate nouă [cu sfințenie], între ele se află și zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinței în întruparea, adevărată și nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea și icoana] este spre mărirea amândurora . […] [Iar] cei care cutează să cugete sau să învețe altfel sau, urmând blestemaților eretici, [îndrăznesc] să disprețuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaște de mucenici sau [îndrăznesc] să cugete strâmb și viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Sobornicești, încă și [de vor îndrăzni cu 7 Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu. 40 necuviință] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toți aceștia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiți, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtați de la împărtășanie [să fie afurisiți].” (HOTĂRÂRILE SFINTELOR SINOADE ECUMENICE ANATEMATISMELE Sfântului Chiril al Alexandriei Cartea a fost tipărită de Editura Sfântul Nectarie, București, 2003 Ediție electronică APOLOGETICUM 2005, pp. 36-41)[3]

Deci, este condamnabilă:

  • Respingerea Sfintelor Icoane (de pildă respingerea icoanelor Învierii în care se arată că fie că Mântuitorul a înviat din mormântul pecetluit, fără a strica pecețile, fie că s-a arătat după înviere Sfintelor Mironosițe, după cum relatează Sfânta Evanghelie în cele 11 Voscresne);
  • Zugrăvirea icoanelor în dezacord cu Sfânta Scriptură (ca de pildă că Învierea ar fi avut loc fără trup cum sugerează Icoana Pogorârii la Iad dacă este numită Icoana Învierii);
  • Răstălmăcirea Predaniilor (ca de pildă a spune că Pogorârea la Iad este totuna cu Învierea lui Hristos).

Iată ce zice Pidalionul, conform cu Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic:

„Trebuie a ști și aceasta: că de vreme ce sfântul sinodul acesta la multe locuri zice, că ceea ce arată Scriptura, și Evanghelia prin graiuri, aceea înfățișează zugravul prin Icoane; pentru această pricină zugravii trebuie bine a lua aminte, și a ști mai întâi ce zice Scriptura și Evanghelia, ca să zugrăvească Icoanele după înțelegerea Sfintei Scripturi. Sau de nu știu ei, să întrebe pe cei ce știu ca să se învețe, și să nu zugrăvească unele în loc de altele, și de multe ori încă prea necuviincioase și împotriva Evangheliei.

[deci, e limpede: după Sfântul Sinod Ecumenic al 7-lea – tocmai Sinodul care se ocupă de Sfintele Icoane – adevăratul criteriu al zugravilor – ceea ce trebuie ei să picteze – este ceea ce arată Sfânta Scriptură și Evanghelia. Desigur că din Sfânta Scriptură fac parte numai cărțile cele numite așa de Sfânta Biserică la Unul din Sinoadele Sfinților Apostoli și la Sfântul Sinod I ecumenic, nu cele respinse de Ea, adică cele numite mincinoase:

CANONUL Sfinților Apostoli 85

 Fie vouă tuturor clericilor și mirenilor cărți vrednice de cinstire și Sfinte: ale Testamentului celui vechi adică, ale lui Moise cinci, Facerea, Ieșirea, cea Leviticească, Numeri, a doua Lege. A lui Isus Navi una, a Judecătorilor una. A lui Ruth una. A Împăraților patru. Paralipomena din cartea zilelor două. Esdra două. Estera una, a Macabeilor trei; a lui Iov una; Psaltirea una. A lui Solomon trei, Pildele, Eclesiastul, și Cântarea Cântărilor; a Proorocilor douăsprezece: una a lui Isaia; una lui Ieremia; una a lui Iezechiil; una a lui Daniil. Din afară însă mai adaugă-se vouă a învăța tinerii voștri, înțelepciunea a mult învățatului Sirah. Iar ale noastre, adică ale noului Testament, Evanghelii patru, a lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca, și a lui Ioan. Patrusprezece epistolii ale lui Pavel. Două epistolii ale lui Petru. Ale lui Ioan trei. A lui Iacov una. A lui Iuda una. Ale lui Clement două epistolii. Și așezământurile cel prin mine Clement în opt cărți proglăsuite către voi episcopii (care nu trebuie a se publica către toți pentru cele într-însele tainice) și faptele noastre al Apostolilor.107[…]

TÂLCUIRE

 După ce au învățat Apostolii și au legiuit prin sfințitele lor canoane în ce chip se cuvine atât clericii, cât și de obște toți mirenii creștini în a viețui în lume; în sfârșit învață, și care cărți se cade a le citi. Și cărțile adică cele ne canonisite și minciunosuprascrise au învățat în canonul lor al 60-lea să nu le citim. […]

CANONUL 60 al Sfinților Apostoli

 Dacă cineva cărțile necinstitorilor de Dumnezeu cele minciunosuprascrise, ca pe niște Sfinte în adunare (Biserică) le-ar citi, spre vătămarea norodului, și a clerului, să se caterisească.

 [Sinod 6, can. 2, 63; Sinod 7, can. 9; Laodiceea, can. 51]

 TÂLCUIRE

 Din cărți, unele adică, de eretici, și de necinstitori de Dumnezeu fiind alcătuite în numele sfinților cu minciună s-au suprascris, spre amăgirea și rătăcirea celor mai proști, precum este Evanghelia ceea ce se numește a lui Toma, fiind scrisă cu adevărat de manihei, iar deasupra scrise cu numele Apostolului Toma: apocalipsurile cele numite ale lui Avraam, Isaac, Iacov, și ale de Dumnezeu Născătoarei. Bârfele lui hrisomal (păr de aur), pe care ereticul Pamfil le-a scris deasupra teologhiceștii voroave. Și alte nenumărate ca acestea, de care face pomenire Sfântul Meletie88 mărturisitorul, prin stihuri politicești, în cea de dânsul numită Alfavita. Iar altele dreptslăvitoare fiind și binecinstitoare și scrise de bărbați dreptslăvitori și sfinți sau notevsit (adică s-au stricat) de eretici în urmă; Precum s-au notevsit de cei răi slăvitori, așezămintele Apostolilor cele prin Clement, pentru aceasta și s-au lepădat, precum zice aceasta ecumenicul sobor al 6-lea în canonul, al 2-lea al său. Și cele apocrifa (ascunse) ale lui Ilie, și ale lui Ieremia, și ale lui Enoh, încă și ale altor prooroci, și patriarhi.89 Pentru aceasta și canonul acesta apostolesc rânduiește. Că oricare le-ar întrebuința acestea în auzul de obște, și ar pune să se citească în Biserică ca niște Sfinte, cărțile necinstitorilor de Dumnezeu și rău slăvitorilor, cele minciunosuprascrise, pentru ca să vatăme sufletește pe norodul cel de obște, și pe clerici, să se caterisească. Căci cărțile cele de acest fel se cuvine să se osândească sau cel mai puțin, să se ascundă, dar nu să se citească în Biserică.

88 Care pe lângă cele zise sunt acestea: Apocalipsis a lui Adam, a lui Lameh; Rugăciunea lui Iosif celui frumos; Apocalipsis a lui Moisi, și Diata; Psalmii lui Eldad și a lui Solomon; Străine ziceri lui Isaia; Apocalipsis a lui Sofonie. Cartea a treia a lui Esdra; Apoclipsis a de Dumnezeu Născătoarei, și a lui Petru, și a lui Pavel; Epistolia lui Varnava; Încungiurările Apostolilor; Carte a lui Matei și a lui Varnava. Învățătura lui Climent; Faptele lui Pavel; Învățătura lui Ignatie și a lui Policarp, Cărțile Ucenicilor lui Simon, a lui Dima și Cleov și Nicolai. Iar cărțile ereticilor manihei sunt: A șaptea Evanghelie; Dragostea cea în șapte cuvinte; Lucrarea rugăciunilor; Pragmatia Urieșilor; Evanghelia lui Filipp; Cele copilărești ale lui Hristos; Și Faptele lui Andrei. Iar Sfântul Nichifor în canoanele 3, 4 ale sale (care sunt în tomul al 2-lea al adunării canoanelor foaia 918) zice: că nu se cuvine să primim Apocalipsa lui Pavel, și altele ca acestea. Că spurcate și necurate sunt. Nici Apocalipsul lui Esdra, și a lui Zosima; și cele două mucenii al Sfântului Gheorghe; și ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita). […]

Însemnează pe lângă acestea, că scriitorul cărții cei sobornicești scrie, că Sfântul sobor a toată lumea cel 1 prin minune a cunoscut cărțile cele întestăluite și canonicești, și pe cele ascunse și mincinoase ale ereticilor, că punându-le pe toate împreună sub Sfânta Masă, și rugându-se Domnului, o minune! Pe cărțile cel canonicești le-au aflat deasupra Sfintei Mese, iar pe cele ascunse sub dânsa.

Acum urmează enumerarea multor obiceiuri necanonice răspândite printre iconografi, perpetuate din vechime, pe care suntem siguri că le-ați văzut și dumneavoastră – n.n.]

Precum a zugrăvit pe Domnul la înjumătățirea Praznicului Cincizecimii copil tânăr, și fără de barbă învățând, de vreme ce Domnul atunci era Bărbat desăvârșit după Botez. A zugrăvi pe Apostolul Pavel la înălțare, și la Pogorârea Duhului Sfânt, de vreme ce el s-a făcut ucenic al lui Hristos după acestea, și după uciderea cu pietre a lui Ștefan. A zugrăvi Învierea lui Hristos, nu din mormânt ieșind, și pe ostași împrejurul mormântului fiind și străjuind, și pe Îngeri pe piatră șezând, precum zice Evanghelia; ci zugrăvind, pe Hristos în iad pogorându-se, și pe Adam și pe Eva de mâinile Lui țiindu-se, și ușile și încuietorile iadului zăvorâte; și mulți draci întunecați fiind acolo, și pe toți patriarhii și proorocii care nu sunt icoană a învierii, ci închipuire a pogorârii Domnului în iad, fiind sufletul despărțit de trup; că sufletul singur cu puterea cea dumnezeiască ce avea s-a pogorât în iad, iar trupul zăcea în mormânt mort; iar la înviere iarăși s-a unit sufletul cu trupul, și aceasta este învierea. Pe lângă acestea, nu se cuvine a zugrăvi la Icoana Pogorârii Duhului Sfânt un om dedesubtul Apostolilor, și a însemna lumea, ci în locul acestuia, se cade a zugrăvi pe Proorocul Ioil, ce zice: „Voi turna din Duhul meu peste tot trupul”, precum așa au oarecare vechi Icoane. Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, să aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul sinod acesta, și nu a fi oarecare grozăvii neasemănate.

[vedeți? În toate se urmărește același principiu: adevărul dogmatic și realitatea istorică, a firii și a veșniciei, așa cum am fost învățați de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură, după cum ne învață Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic – n.n.]

[…]Se cuvine să însemnăm, că și Părintele cel fără de început se cuvine a se zugrăvi precum s-a arătat lui Daniil Proorocului ca un vechi de zile. Iar deși papa Grigorie în epistolia cea către Leon Isavrul (foaia 712 a tomului al 2-lea din sinodicale) zice că nu închipuim pe Tatăl Domnului Iisus Hristos; dar aceasta nu prost a zice, ci că nu-l zugrăvim după dumnezeiască fire; că aceasta cu neputință zice, este a se zugrăvi, și a se închipui firea lui Dumnezeu. Care și sinodul acesta face, și toată soborniceasca Biserică, și nu că nu-l zugrăvea pe el precum s-a arătat proorocului; că de nu l-am zugrăvi pe el nicidecum, pentru ce să zugrăvim atât pe Tatăl, cât și pe Duhul Sfânt, în chip de Îngeri, de bărbați tineri, precum s-au arătat lui Avraam? Apoi deși, să zicem, că Grigorie zice aceasta, dar socoteala unui sinod de mulți oameni și ecumenic mai mult se protimisește decât socoteala unuia.

[este evident că dacă socoteala unui Sfânt este numărată ca și credibilitate de abia după socoteala unui sinod, cu atât mai mult socoteala unui erudit din SUA vine în urma socotelii Sfinților, chiar dacă este licențiat la atâtea facultăți prestigioase și atât de admirat de pasionații de teologie de azi – n.n.]

Iar deși Sfântul Duh se cuvine a se zugrăvi în chip de porumb, precum s-a arătat, zicem: Că, de vreme ce un persan cu numele Xenaias, zicea pe lângă altele, că este de minte copilărească a se zugrăvi Sfântul Duh precum s-a arătat în chip de porumb. Iar acest al 7-lea sfânt sinod l-au anatematisit pe el împreună cu ceilalți luptători de Icoane. Din aceasta se socotește că după sinodul acesta trebuie a se zugrăvi în chip de porumb precum s-a arătat. Aceasta adeverează și însuși Dositei (fața 655 din Dodecavivlion).

[vedeți, așadar, că nu contează atât de mult obiceiul zugravilor ori cât ar fi de răspândit sau ori cât de vechi ar fi, cât ascultarea și urmarea adevărului propovăduit de Sfânta Scriptură recunoscută ca atare de Sfânta Biserică prin Sfintele Sinoade Ecumenice? Dacă Sfânta Scriptură ne arată descoperirea lui Dumnezeu Tatăl ca Unul vechi de zile și pe Sfântul Duh ca un porumbel, a greșit Sfântul Duh când a insuflat pe prooroci? Poate a fost cumva El Însuși Filioquist cum sunt acuzați iconarii care pictează conform Sfintelor Scripturi? Nicidecum, și atunci unde este greșeala a alătura pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în această reprezentare? Nu are nici o urmă de Filioque în ea, fiindcă porumbelul nu iese din gura Fiului ca să sugereze că ar purcede și de la Fiul (Filioque). Teologii și iconarii de acum se dau peste cap să conteste această reprezentare, dar, după cum vedem, nici aici nu sunt în duhul Bisericii. Aceleași motive care fac Icoana Sfintei Treimi sub chipul a trei îngeri să fie canonică, fiindcă așa S-a descoperit Ea în vedere lui Avraam, sunt valabile și în cazul reprezentării Sfintei Treimi ca Unul vechi de zile, Altul Fiul Iisus Hristos, Altul Sfântul Duh în chip de porumbel, așa descoperindu-se Tatăl lui Daniil sub chipul Unui Vechi de Zile și Sfântul Duh la Iordan în chip de porumbel și Fiul prin Întruparea Sa negrăită. Sigur că se vor găsi nenumărate studii istorico-critice făcute de mari specialiști și savanți care să conteste aceste reprezentări cu argumente foarte frumoase, poetice, metaforice, artistice, incontestabile, poate dând și tot felul de citate desprinse din context. Și ce folos, dacă sunt în contradicție cu Înțelesul Sfintei Biserici, adică descoperirii Sfântului Duh prin Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic? Despărțindu-te de El, poate fără să vrei, te îmbolnăvești de anatema dăruită de El pentru înțelepțirea noastră. Să nu ne jucăm cu mintea punând propriile păreri mai presus decât înțelegerea Bisericii, fiindcă o stricăm și putem cădea în neștiința ucigașă de suflet– n.n.]

 […]

CANONUL 82

 Întru unele zugrăviri din sfințitele icoane, se închipuiește miel arătat cu degetul de Înaintemergătorul, care s-a luat spre închipuirea darului, în loc de adevăratul miel Hristos Dumnezeul nostru Cel ce mai înainte s-a arătat nouă prin lege. Deci figurile cele vechi, și umbrele, ca pe niște simboluri ale adevărului, și mai înainte însemnări, predat Bisericii îmbrățișându-le, darul cinstim, și adevărul, ca plinirea legii, aceasta primindu-o. Deci ca deplin și întru zugrăvituri, fețele tuturor să se închipuiască, poruncim ca chipul mielului Hristos Dumnezeului nostru, Cel ce a ridicat păcatul lumii, de acum înainte, după omenire, să se închipuiască și pe icoane, în locul mielului celui vechi. Prin aceasta înțelegând noi smerirea lui Dumnezeu Cuvântul, și povățuindu-ne spre pomenirea petrecerii Lui cu trup, și a pătimirii Sale, și a mântuitoarei morții Sale, și a izbăvirii lumii celei ce din aceasta s-a făcut.

[vedeți că este mai importantă realitatea decât vechimea? Se picta în vechime sub formă de miel, dar Sfântul Sinod Ecumenic al 6-lea a desființat aceasta, deoarece Ortodoxă este realitatea, conștiința Bisericii punând mai presus adevărul decât simbolul, dogma decât istoria, Sfânta Tradiție decât apucătura – n.n.]

 TÂLCUIRE

 Fiindcă oarecare zugrăvesc, pe Hristos, ca oaie, și miel, iar pe Înaintemergătorul arătându-l pe el cu degetul său și zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan: 1,29). Pentru aceasta poruncește canonul acesta, ca de aici înainte să nu se facă una ca aceasta, ci să se zugrăvească Hristos ca un om desăvârșit, după chipul omenesc. Ca prin aceasta să ne aducem aminte de petrecerea cea cu trup, și de pătimire, și de moartea Lui, și de mântuirea lumii ceea ce prin acesta s-a făcut. Căci, pe închipuirile cele vechi ale legii le cinstim, pentru că însemna pe adevărul Evangheliei, și al darului, dintre care una era și mielul cel ce se junghia la Paști, spre închipuirea lui Hristos luându-se, a adevăratului miel Cel ce a ridicat păcatul lumii. Acum însă după ce a venit însuși Adevărul și lucrurile, mai mult decât pe închipuiri le cinstim și le primim.223” (Toate Sfintele Canoane de mai sus sunt citate din Pidalion, dar ele se regăsesc identic și în alte Pravile Bisericești, ca să nu bănuim că le-ar fi măsluit. Sfântul Cuvios Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 103-106)

Ortodoxia este adevărata fire a lucrurilor și, în acest sens, se folosește și de alegorie, pentru a exprima taina, dar nu renunță la dogme printr-o alegorie prost înțeleasă, pentru a nu pierde adevărul.

Din păcate, Părintele Cavarnos (și nu numai sfinția sa), uită de adevăr și dorind să apere un obicei greșit (confundând apucătura cu Sfânta Tradiție), pune metafora mai presus de realitate. Prin aceasta, însă, nu se supune Sfintelor Sinoade Ecumenice, despărțindu-se astfel de Sfânta Predanie. Deși observă că icoana Pogorârii la Iad nu se bazează pe o relatare a Sfintei Evanghelii, îi caută justificări în alte cuvinte ale Sfintelor Scripturi (care tocmai că nu vorbesc deloc de înviere, ci tocmai de… Pogorârea la Iad), ignorând că aceasta Icoană este inspirată dintr-o scriere apocrifă:

„Hai să vedem ce spune pr. Cavarnos și despre întemeierea scripturistică a icoanei tradiționale, spre comparație:

„Spre deosebire de alte icoane ale Praznicelor Împărătești pe care le-am descris, icoana Învierii redată sub forma Pogorîrii la iad nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci pe versete răzlețe, din Vechiul și Noul Testament. Despre „Pogorîrea la iad” vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni, când spune: „Iar aceea că „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorît în părțile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a coborît, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efes. 4, 9-10). Tot așa, Sfântul Apostol Petru spune în prima sa Epistolă: „Pentru că și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorît fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborît și a propovăduit duhurilor ținute în închisoare” (I Pt. 3, 18-19).

[tocmai aici se arată că nu era înviat la pogorârea la iad, ci a coborât cu duhul, omorât fiind cu trupul. Deci nu este vorba de înviere la Pogorârea la Iad. – n.n.]

Explicând semnificația exactă a Pogorîrii lui Hristos la iad, marele teolog mistic ortodox al secolului al XI-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog, spune: „Hristos S-a pogorît la iad și a slobozit din legăturile veșnice și a înviat sufletele celor drepți, care erau robite acolo (adică le-a dus în Rai). Dar nu a înviat și trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte până la Învierea cea de obște.” [1]

[vedeți ignoranță? Chiar și Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog ne arată că învierea sufletelor, nu înseamnă învierea trupurilor, ci au fost lăsate până la Învierea de obște. Astfel că Icoana Pogorârii la Iad nu numai că nu poate fi numită Învierea Domnului, dar nici Învierea oamenilor. Ar putea fi numită, cel mult, învierea sufletelor – n.n.]

 Astfel, Hristos, ridicându-i pe Adam și Eva din mormânt, reprezentat în icoană, simbolizează învierea, printr-Însul, a sufletelor lor.

Nota 1 Ta Heuriskomena Panta („Opere complete”), trad. în neogreacă de Dionysios Zagoraios, Syros, 1886, p. 211.

[… – o să trec peste semnificația prezenței Sf. Ioan Botezătorul, David și Solomon în icoană.]

Adam și Eva sunt scoși în evidență în icoană deoarece, fiind primii oameni, simbolizează întreaga omenire pe care Hristos, prin Întruparea, Răstignirea și Învierea Sa, a trecut-o „de la moarte la viață”, cum spune Sfântul Ioan Damaschin în versetele de la începutul Canonului pascal deja citat. [adică: „Ziua învierii să ne luminăm, popoare, Paștile Domnului, Paștile, că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință (Peasna 1, glas 1, Irmos). – pag. 104] Aceeași idee apare și în Theotokarion – imnul către Maica Domnului – care se cântă la Utrenie duminica, imediat înainte de Doxologie. Acesta spune:

„Prea binecuvântată ești Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a zdrobit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorît și noi am înviat; pentru aceasta cântând strigăm: Binecuvântat ești Hristoase Dumnezeule, Cel ce bine ai voit așa, slavă Ție!”

[este evident că toate acestea, chiar prin așezarea lor în cadrul slujbei de înviere, vorbesc despre Învierea lui Hristos și cu trupul, iar nu de coborârea Sa la Iad. Învierea noastră este și ea, aici numai sufletească, fiindcă împreună cu trupul vom învia la Învierea de obște. Așadar atunci când vorbim de Icoana Învierii nu ne referim la învierea sufletelor noastre, nici la învierea sufletelor celor din iad, ci la învierea cu trupul a Mântuitorului. Altfel am putea numi icoana învierii și icoana Bunei Vestiri, și a Nașterii, și a Botezului, și a Răstignirii, fiindcă toate acestea au pus început învierii noastre sufletești – n.n.]

Totodată, aducându-l pe Adam în prim-plan, iconarul amintește privitorului deosebirea dintre „vechiul Adam”, primul om, și „Noul Adam”, Hristos – deosebire care apare în prima Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (15, 45), în scrierile patristice [1] și în imnografia ortodoxă. Noul Adam, prin Întruparea, Răstignirea și Învierea Sa, a răsturnat efectele neascultării primului Adam. Nou Adam făcându-se cu adevărat, blestemul lui Adam Însuși Făcătorul l-a răsturnat”, spune una din cântările Bisericii.

[punerea în față a Noului și Vechiului Adam are loc și în Sfânta Icoană a Judecății de Apoi, dar nu se cheamă Icoana Învierii – n.n.]

Nota 1 Vezi, de exemplu, Simeon Noul Teolog, Ta Heuriskomena Panta, p. 213.

Cu privire la iad, care, după cum am observat, este reprezentat ca o peșteră întunecată, trebuie remarcat că acesta este menționat în numeroase locuri din Noul Testament și că Însuși Hristos vorbește despre el. Deosebit de relevantă este afirmația: „Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Icoana Învierii, cu porțile iadului sfărâmate și încuietorile sparte, împrăștiate în jurul lor, amintește acest pasaj.”

Ghid de iconografie bizantină, pag. 106-108.

[Sfinții Părinți ne învață că acest pasaj din Sfânta Evanghelie nu se referă la Pogorârea la Iad, ci la Ortodoxia mărturisită de Sfântul Apostol Petru – descoperită „nu de trup și sânge, ci de Tatăl” – că „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”. Nu zice Mântuitorul „pe tine, Petru, voi zidi Biserica” ci pe această piatră a mărturiei Tatălui prin tine „voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” adică ereziile care fac mintea să intre în iad ca niște porți (iar nu niște porți de aramă care încuiau iadul și erau zdrobite prin Pogorârea la Iad).

Altminteri frumoase, poetice, alegorice comparații. Folositoare de suflet dacă le punem (conform Sfintelor Scripturi) sub titlul „Pogorârea la Iad”.

Dar a spune că aceasta este învierea cu trupul a lui Hristos este… o mare și gogonată minciună.

  • Este vorba de două realități ontologice: una este sufletul cel viu al Dumnezeului Celui Viu făcut Om, alta este sufletul Său unit cu trupul Său făcut din sufletesc în duhovnicesc prin Înviere. Nu numai că Firea Omenească nu este întreagă dacă nu este unit sufletul cu trupul, dar una este trupul sufletesc dinainte de înviere, alta este trupul duhovnicesc de după Înviere. Așadar Învierea schimbă radical starea Omului. Nu putem spune că Pogorârea la Iad a Mântuitorului poate fi totuna cu Învierea Lui.
  • Afirmația că Pogorârea la Iad este totuna cu Învierea este o contradicție și față de imnografia Sfintei Biserici:

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce ești necuprins”.

  • Este în contradicție și cu Dogmatica Ortodoxă:

„Așadar, chiar dacă a murit ca om, și chiar dacă Sfântul Lui suflet s-a despărțit de corpul Lui prea curat, totuși Dumnezeirea nu s-a despărțit de cele două, adică de suflet și de corp, și astfel nici unica ipostasă nu s-a despărțit în două ipostase. Căci corpul și sufletul au avut de la început, în același timp, existența în ipostasa Cuvântului, și cu toate că în timpul morții a fost despărțit sufletul de trup, totuși fiecare a rămas, având existența în unica ipostasă a Cuvântului. Astfel, unica ipostasă a Cuvântului a fost și ipostasa Cuvântului și a sufletului și a trupului. Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut o ipostasă proprie, alta decât ipostasa Cuvântului. Ipostasa Cuvântului a fost totdeauna una și niciodată două. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este una totdeauna. Chiar dacă spațial sufletul s-a despărțit de corp, ipostatic, însă, era unit prin Cuvânt.” (Dogmatica Ortodoxă, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, p. 126)

Deci erau despărțite spațial la Pogorârea în Iad, iar trupul după înviere capătă alte proprietăți, intrând într-o altă realitate, pe care nu o avea înainte de moarte și nici în timpul Pogorârii la Iad:

„Este necucernic să spui că este incoruptibil corpul Domnului înainte de înviere, după concepția nebunului Iulian și Gaian, potrivit primului sens al Cuvântului coruptibilitate. Căci dacă era incoruptibil nu era deoființă cu noi și atunci nu s-au întâmplat cu adevărat, ci numai în aparență, acelea care spune Evanghelia că s-au întâmplat, foamea, setea, cuiele, împungerea coastei, moartea. Iar dacă s-au întâmplat aparent, atunci taina întrupării este o înșelăciune și o minciună, atunci aparent și nu adevărat s-a făcut om, atunci aparent și nu adevărat am fost mântuiți. Să nu fie! Iar cei care vorbesc așa să fie lipsiți de mântuire. Noi, însă, am dobândit mântuirea cea adevărată și o vom dobândi. După al doilea sens al cuvântului coruptibilitate, mărturisim că trupul Domnului este incoruptibil, adică nepieritor, după cum ne-au predat purtătorii de Dumnezeu părinți.

Dar după învierea din morți a Mântuitorului, spunem că trupul Domnului este incoruptibil și după primul sens. Și Domnul a dăruit prin corpul Lui propriu și corpului nostru învierea și incoruptibilitatea, care urmează după înviere, făcându-ni-se însuși pârga învierii, a incoruptibilității și a impasibilității. „Căci trebuia, spune dumnezeiescul apostol, ca acest corp stricăcios să se îmbrace în nestricăciune”400.

CAPITOLUL XXIX Despre pogorârea în iad

Sufletul îndumnezeit se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptății401, tot astfel să strălucească lumină și celor de sub pământ și care stau în întuneric și în umbra morții402; ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiți, vedere celor orbi403, și celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veșnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinței, tot astfel și celor din iad. „Pentru ca Lui să se plece tot genunchiul celor cerești, celor pământești și celor dedesupt”404. Și astfel a slobozit pe cei legați din veci și iarăși a revenit dintre morți deschizându-ne calea către înviere.

CARTEA A PATRA

CAPITOLUL I Despre cele de după înviere

După învierea din morți a lepădat toate afectele, adică coruptibilitatea, foamea și setea, somnul și oboseala și cele asemenea. Căci chiar dacă a gustat din mâncare după înviere405, totuși nu în virtutea unei legi a firii — căci n-a flămânzit — ci în virtutea întrupării Sale, ca să învedereze adevărul învierii, anume că este însuși trupul Lui, care a suferit și a înviat. N-a lepădat nici una din părțile firii, nici corpul, nici sufletul, ci avea și corpul și sufletul rațional și gânditor, volițional și activ și astfel se așează în dreapta Tatălui406, voind dumnezeiește și omenește mântuirea noastră și lucrând, pe de o parte dumnezeiește, purtarea de grijă, conservarea și conducerea tuturora, iar pe de altă parte omenește, amintindu-și de viețuirea Sa de pe pământ, văzând și cunoscând că este adorat de toată făptura rațională.”[4] (Dogmatica Ortodoxă, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, p. 127-128)

Deci este o hulă să spui că Învierea Domnului ar fi totuna cu pregătirea Ei care se produce prin Pogorârea Lui la Iad.

  • Este în contradicție și cu scopul Învierii, care include și trupul:

„La rândul său, Sfântul Irineu de Lyon atrage atenția asupra faptului că „rodul lucrării Duhului Sfânt în om este mântuirea trupului. Căci – se întreabă el – care ar putea fi rodul vizibil al Duhului invizibil, dacă nu acela de a face trupul matur și apt de a primi nestricăciunea?” (Adv. Haer., V 12, 4).”

  • Este în contradicție cu Sfintele Canoane:

„zugrăvind, pe Hristos în iad pogorându-se, și pe Adam și pe Eva de mâinile Lui țiindu-se, și ușile și încuietorile iadului zăvorâte; și mulți draci întunecați fiind acolo, și pe toți patriarhii și proorocii care nu sunt icoană a învierii, ci închipuire a pogorârii Domnului în iad, fiind sufletul despărțit de trup; că sufletul singur cu puterea cea dumnezeiască ce avea s-a pogorât în iad, iar trupul zăcea în mormânt mort; iar la înviere iarăși s-a unit sufletul cu trupul, și aceasta este învierea.”

Nu spune Sfântul Cuvios Nicodim să nu se picteze aceste icoane, ci doar să se numească exact după ceea ce reprezintă: Sâmbăta Mare, Pogorârea la Iad, iar nu Duminica Învierii. Altminteri pictorul greșește, contrazicând Sfânta Scriptură:

„1Pe 3:18 Pentru că și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul,

1Pe 3:19 Cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare,”

Vedeți, nu spune ca a înviat în iad (sau a coborât cu trupul acolo), ci omorât fiind cu trupul, dar fiind făcut viu cu duhul, cu el S-a coborât la iad, nu a înviat în iad.

Nu e greu de înțeles, ci simplu:

Chiar dacă acum ne pogorâm cu sufletul la iad prin smerenie, considerându-ne vinovați pentru toate păcatele lumii, chiar dacă ne învie Dumnezeu prin propovăduire sufletele noastre ținute în închisoarea patimilor, la învierea cu trupul n-o să vrem să mai fim coborâți în Iad. De ce să mințim că a fost Pogorât la Iad Hristos când a Înviat în mormânt (chiar dacă milioane de iconari din toate timpurile ar minți, crezând că fac bine așa și fiind justificați de toți teologii că sunt Ortodocși)?

Apoi nu trebuie să uităm:

De vreme ce cele trei afundări și ‎ieșirile sunt de nevoie întru Botez, pentru a se închipui prin ele moartea cea de trei ‎zile și de trei nopți și îngroparea, și învierea Mântuitorului, cu care se dă de la ‎Dumnezeu oamenilor mântuirea, și lăsarea păcatelor, și împăcarea cu Dumnezeu. (Pidalion, p.73)

Dacă Pogorârea la Iad ar fi totuna cu învierea, ar însemna că putem scufunda pe copil doar odată sau de două ori, fiindcă Pogorârea la Iad este la moartea lui Hristos, care s-a petrecut în Vinerea Mare, și continuă și în Sâmbăta Mare. Dacă scufundăm de trei ori mărturisim că Învierea Domnului a avut loc a treia zi, tocmai prin ieșirea din mormânt și aceasta este nădejdea noastră că vom învia ca și El, ieșind cu trupurile noastre din mormânt și nu pogorând la Iad. Dacă am zice că învierea pruncului este la pogorârea la Iad, l-am lăsa să se înece în cristelniță ca să fie înviat de Hristos în Iad.

– n.n.]

Să vedem ce ne mai spune domnișoara Ana-Elisabeta:

„Iarăși un subiect pe care aș prefera să-l las deoparte. Da, și Erminia lui Dionisie din Furna prevede același lucru, pentru că și el scria în secolul al XVIII-lea, când lumea ortodoxă era invadată de reprezentări papistașe. Dionisie, în ciuda râvnei pentru iconografia autentică, are și unele scăpări, ceea ce e de așteptat pentru că nu este infailibil.

[aceasta este o argumentație care (în loc să arate că Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul și Dionisie din Furna greșesc) ne furnizează raționamente care dovedesc că tocmai autoarei ei este în eroare când își ia ca reper infailibil pe Părintele Cavarnos.

După domnișoara Ana-Elisabeta Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul greșește, la fel face și reperul iconografilor Ortodocși Dionisie din Furna pentru că nu sunt din vechime, ci de abia din secolul XVIII-lea, atât de influențat de papistași (autoarea uită că ei au învățat Ortodoxia în Sfântul Munte, studiind manuscrisele Sfinților Părinți și Sfintele Icoane Tradiționale Ortodoxe de acolo). Ne mirăm că domnișoara Ana-Elisabeta nu își folosește simțul dezvoltat al observației critice ca să remarce că reperul ei, Părintele Cavarnos, este mai îndepărtat ca timp de Sfinții Părinți decât reperele Bisericii mai sus pomenite (fiind contemporan cu un veac influențat de sincretism nu numai papistaș ci și păgân, relativizant), că este „made in USA”, educat la școlile protestante și papistașe în secolul XX. Neglijând aceste evidențe îl consideră infailibil (insuflat de Sfântul Duh pentru a desființa cugetarea unui Sfânt insuflat de Sfântul Duh și o carte Sfântă insuflată de Sfântul Duh – cum am putea crede că Sfântul Duh se contrazice pe Sine?) și că nu ar avea nici o influență istorico-critică sau papistașă (nici măcar din spirit de contra-reacție față de mentalitatea majorității, care se îmbolnăvește chiar de reacția majoritară – din cauza legii duhovnicești care ne învață că dacă judecăm pe cineva cu asprime cădem în cele pentru care l-am judecat).

Ne cerem iertare, dar nu găsim nici un argument rațional pentru justificarea unei astfel de alegeri:

Respingerea unora din secolul VIII, învățați la Sfântul Munte, de dragul îmbrățișării necondiționate a unuia din secolul XX crescut printre papistași și protestanți, că ar fi mai Ortodox decât primii și mai apropiat de veacul de aur al Sfinților Părinți – n.n.]

În ceea ce privește Pidalionul și pe Sf. Nicodim, Sfintele Canoane sunt cele infailibile și nu Sf. Nicodim atunci când le tâlcuiește. Exemplul acesta al icoanei Învierii chiar nu se potrivește canonului citat, pentru că nu este atât de întemeiat scripturistic pe cât pare [cu adevărat, nu este întemeiat pe Sfânta Scriptură, ci chiar o reproduce cuvânt cu pictură și pictură cu cuvânt– n.n.] .

Să vedem ce scrie pr. Cavarnos [oare este infailibil Părintele Cavarnos când tâlcuiește Sfintele Canoane, împotrivindu-se tâlcuirii unui Sfânt și răstălmăcindu-le împotriva lor, după o Evanghelie apocrifă? – n.n.]:

„Descrierea modernistă a Învierii [adică cea pe care o propune Sf. Nicodim], deși se consideră că are temei în Sfânta Scriptură, NU ESTE DE ACORD [am să redau niște italice cu majuscule, pentru că din păcate nu mai știu cum se fac] cu relatarea scripturistică privind înlăturarea pietrei de pe mormânt și include elemente care NU SUNT PREZENTE în Sfânta Scriptură.

[nicăieri nu spune Sfântul Cuvios Nicodim să se înlăture piatra de pe mormânt sau că îl văd pe Hristos străjerii sau că ar fi pecețile rupte:

Iată ce zicea el:

A zugrăvi Învierea lui Hristos, nu din mormânt ieșind, și pe ostași împrejurul mormântului fiind și străjuind, și pe Îngeri pe piatră șezând, precum zice Evanghelia.

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul descrie mai multe voscresne (adică Evanghelii ale învierii) reprezentate diferit în diferite Icoane (sau la un loc într-o Icoană ce cuprinde toate voscresnele). Nu spune Sfântul Cuvios Nicodim că îngerul ședea pe piatră când Hristos ieșea. Sau că piatra de pe mormânt a fost înlăturată. Sau că ar fi fost pecețile rupte.

Și prin aceasta Sfântul Cuvios Nicodim urma Sfânta Tradiție a Sfintei Biserici Ortodoxe de a picta după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Iconarilor Ortodocși cu adevărat cunoscători, care pictează din cele mai vechi timpuri… voscresnele, nu pogorârea la iad ca înviere. Ei pictează pe uneori pe Hristos ieșind din mormânt (de unde ar fi înviat, dacă nu din mormânt de unde a și fost pus, și cum s-ar fi dovedit că nu a fost furat de Sfinții Apostoli, dacă străjerii nu ar fi păzit mormântul tocmai în momentul Învierii?), alteori un înger șezând pe piatră și, alte ori, cum este obiceiul în multe Sfinte Icoane Ortodoxe (de pildă în Sfânta Icoană a Intrării în Biserică a Maicii Domnului unde este pictată și pe scări și în Sfânta Sfintelor), mai multe scene cu toate voscresnele, repetându-se personajele sfinte în mai multe părți ale Sfintei Icoane, arătând realitatea dogmatică a contemporaneității în veșnicie cu toate evenimentele mântuitoare, etc. – n.n.]

Mai mult, ea reprezintă o desconsiderare a tradiției Bisericii în domeniul iconografiei – tradiție seculară – ca și a tradiției imnografice a Bisericii, care începe cu sfântul Ioan Damaschin (secolul al VIII-lea) și chiar de mai demult. Pentru ortodocși, Sfânta Scriptură nu este singurul fundament de credință și practică religioasă; mai sunt, pe lângă ea, tradiția nescrisă, scrierile Sfinților Părinți, teologia Bisericii.

[din păcate, după cum am văzut și vom vedea mai jos, icoana modernistă a Pogorârii la Iad prezentată cu titlul mincinos de Învierea lui Hristos, este în contradicție cu tradiția seculară, cu tradiția imnografică, cu Sfântul Cuvios Ioan Damaschin și cu Sfânta Scriptură.

Pentru Ortodocși Sfânta Scriptură nu este contradictorie ci în simfonie cu tradiția nescrisă, scrierile Sfinților Părinți și teologia nemistificată de cei moderni prin metoda istorico-critică a Bisericii. Ce interesant… Părintele Cavarnos se folosește de argumentația Ortodoxă împotriva Ortodoxiei, de dragul unor obiceiuri omenești, pe care le ridică la rang de Sfântă Tradiție:

„Mat 15:9 Și zadarnic Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor”. – n.n.]

 Icoana modernistă Îl înfățișează pe Mântuitorul înălțându-se deasupra mormântului după ce un înger a dat la o parte piatra mare care îl pecetluia. [… – sar peste argumentele patristice și imnografice cu privire la faptul că Hristos, înviind, a ieșit din mormântul pecetluit.]

Se mai poate adăuga că, din punct de vedere rațional, este absurd de presupus că Hristos-Dumnezeu, Care este atotputernic, avea nevoie de un înger – una din creaturile sale – ca să dea piatra la o parte, El neputând să o facă singur! De fapt, după cum spune Sfânta Scriptură, piatra a fost „prăvălită” de un înger DUPĂ ce El ieșise din mormânt, pentru ca femeile mironosițe care au venit la mormânt să poată vedea cu ochii lor că mormântul este gol, că Hristos înviase într-adevăr. Primele versete ale capitolului 28 de la Matei arată clar acest lucru. [3]

[aici are dreptate Părintele Cavarnos, fiindcă urmează Sfânta Scriptură, deci Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic. Nici piatra dată la o parte, nici despecetluirea înainte de înviere nu sunt după Sfânta Scriptură, nici după realitate, deoarece trupul Domnului fiind duhovnicesc trecea și prin ușile încuiate, și prin piatra mormântului – n.n.]

Nota 3. Vezi Sfântul Grigorie Teologul, PG 38, col. 311, și Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 58, col. 783.

Un alt element al descrierii moderniste a Învierii care se expune criticii este înfățișarea lui Hristos ținând un steag, pentru a sublinia biruința Sa asupra morții. Steagul este simbol PROFAN, în timp ce Crucea, pe care o ține Hristos uneori în reprezentarea tradițională a Învierii, este un simbol DUHOVNICESC.

[nu vedem de ce aceeași Sfântă Cruce e mai profană pe steag/lângă steag decât în mâna lui Hristos? O biruie steagul? Vedeți mai jos despre bogatele înțelesuri, realitatea și prezența scripturistică a steagului, care preînchipuie și pe Hristos, și pe Sfânta Cruce – n.n.]

Mai trebuie spus că Sfânta Scriptură, pe care pictura modernistă a Învierii se presupune că o urmează întocmai, nu spune nimic despre Hristos înviind din mormânt cu un steag în mână. Nu spune nimic nici despre SOLDAȚII care păzeau mormântul că L-AR FI VĂZUT PE HRISTOS ieșind din mormânt.

[corect, însă Sfânta Scriptură ne arată că au fost prezenți, chiar dacă nu L-au văzut înviind. Deci pot fi pictați în scena în care Hristos învie. Sfânta Scriptură nu scrie nici de prezența la pogorârea la iad a unui personaj legat cu lanțuri și totuși Icoana Pogorârii la Iad îl pictează, fiindcă Sfintele Icoane pictează și simbolurile atâta vreme cât poartă înțelesuri scripturistice și taine duhovnicești exprimate plastic și nu înlocuiesc realitățile – n.n.]

Vorbește numai despre faptul că soldații au văzut un ÎNGER, care a venit acolo DUPĂ Înviere și a rostogolit piatra care pecetluia mormântul, astfel ca femeile mironosițe să vadă că mormântul e gol, că Hristos înviase. Văzând ÎNGERUL – nu pe Hristos – a cărui „înfățișare era ca fulgerul”, soldații „s-au cutremurat și s-au făcut ca morți” (Mt. 28, 1-4). O altă eroare foarte gravă face ca reprezentarea modernistă să fie inacceptabilă este aceea că îi prezintă pe SOLDAȚII care păzeau mormântul ca fiind PRIMII oameni de pe pământ care au văzut Învierea lui Hristos.

[prezența nu înseamnă și vederea, trupul lui Hristos era duhovnicesc, nu se arăta decât atunci când dorea Hristos, cui avea nevoie. Chiar dacă soldații erau prezenți nu înseamnă că L-au și văzut – n.n.]

Dar, după cum relatează Evanghelia după Marcu: „Și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El S-a arătat întâi Mariei Magdalena” (Mc. 16, 9).”

Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sofia (sau Σοφία, dacă preferați), București, 2005, pag. 110-112.

Așadar, problemele sunt multiple și nu se pot rezolva doar cu reprezentarea unui mormânt pecetluit în loc de unul deschis, ceea ce oricum constituie inovația inovației. [nu este deloc o inovație a inovației, ci realitatea însăși a pecetluirii Sfântului Mormânt, reprezentată în Sfânta Icoană a învierii ce urmează Sfânta Scriptură, care ne spune că Hristos a fost îngropat în Sfântul Mormânt și după trei zile a înviat, evident nu în altă parte.

1Co 15:3 Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; 4 Și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; 5 Și că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; 6 În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit; 7 După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; 8 Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie.

 – n.n.] Și o mare ispită, aceea de a „corecta” tradiția iconografică a Bisericii. De ce să nu se imite cu smerenie acele icoane care s-au pictat în toate locurile și în toate timpurile?

[nu este de loc smerenie a copia păcatul/eroarea, inovațiile din secolul 6, cât de răspândit ar fi, ci smerenie este a urma adevărata Tradiție bazată pe Sfintele Sinoade Ecumenice, despre care un bun îndrumător ne este Pidalionul. Dacă pictura aceasta cu titlu greșit ar fi copiată doar pentru că este veche, din secolul 6, este echivalentul reproducerii origenismului, cu argumentul că este din secolul 3. Cu ce este greșit a picta pe Mântuitorul predicând în muntele fericirilor sau chemarea Sfinților Apostoli sau arătarea lui Hristos după înviere lui Chefa, Iacob, la peste 500 de frați, Sfântului Apostol Pavel, chiar dacă nu sunt răspândite astfel de Icoane? Cu ce este greșită pictura Sfintei Mănăstiri Horezu care reprezintă detaliat viața Sfântului Constantin cel Mare, doar pentru că acele detalii nu au mai fost pictate în altă parte, câtă vreme Sfintele Icoane reprezintă realitatea Sfintei Tradiții și nu invenția mincinoasă a unuia sau altuia de prin apocrife? – n.n.] ”

Ne mirăm cum de aduceți astfel de argumente:

„După cum am spus, pentru că în cartea despre Sfânta Împărtășanie Sfântul Nicodim nu face afirmații care să țină numai de epoca sa, ci se îngrijește să afle ce a învățat și practicat Biserica în toate timpurile și toate locurile, pentru ca nu cumva să dea valoare unei practici locale și/sau ținând de o anumită epocă. Iar în privința icoanei Învierii nu-și ia această prevedere.

[este absurd, necuviincios și chiar hulitor să spunem așa ceva că Sfântul Cuvios Nicodim s-a lepădat de crezul său de toată viața. Acest lucru este evidențiat și de absența din teoriile dumneavoastră a argumentelor reale de la Sfinții Părinți atât în privința titlului icoanei pogorârii la iad cât și în privința răstălmăcirii că Sfântul Cuvios Nicodim ar fi susținut împărtășirea frecventă (de ritual, manifestată prin accentul automat al recurenței) și nu împărtășania personală (cu accent pe neîncetata pregătire în mod unic și liber a fiecăruia prin schimbarea radicală a minții numită pocăință care ține cont de stare, lucrare, context și legătura vie și neașteptată cu duhovnicul).

Cum să-l hulim că a fost dezechilibrat și influențat de papalitate, când este unul din cei mai râvnitori luptători ai Sfintei Tradiții, în toate cărțile sale (fără excepție) și un mare luptător împotriva papismului, cu atât mai mult în Pidalion? Până acum nu am văzut nici un argument valid că nu ar fi învățat și practicat în Pidalion, nici măcar în privința icoanei Învierii, ceea ce a învățat și practicat Biserica în toate timpurile și locurile. El a combătut tocmai din râvnă pentru Sfânta Tradiție și desființarea inovațiilor (chiar și a celor mai vechi) greșelile zugravilor care nu au cunoscut Sfânta Scriptură și Sfânta Predanie autentică (chiar dacă unii din ei erau foarte talentați, dar și-au stricat talentul prin ignoranță punându-l în slujba grozăviilor neasemănate)

Să dăm o caracterizare a Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul făcută de un alt Sfânt Cuvios (Ioan Iacob Hozevitul), pentru a vedea că atacul împotriva Ortodoxiei Sfântului Nicodim nu este nou ci vechi, cursă a diavolului pentru a suci mințile contemporanilor să primească inovațiile ca fiind Ortodoxia și Ortodoxia să o respingă ca pe inovații, lucru pe care (din păcate) îl vedem și în argumentația dumneavoastră:

Un sfânt nou în Biserica noastră, Cuviosul Nicodim Aghioritul – lauda Ortodoxiei de azi

Câteva cuvinte despre Petrecerea lui pe pământ și Proslăvirea lui (pomenirea Sfântului Nicodim se face la 14 iulie)

Spre știință:

Aș dori ca rândurile acestea să fie citite de către toți frații noștri români care pot să citească, dar mai ales de către Monahi și Monahii, căci Sfântul Nicodim este fala cinului călugăresc din vremurile mai noi și cu drept cuvânt se cuvine să ne mândrim că un simplu călugăr a întrecut pe toți învățații lumii prin înțelepciunea sa și s-a proslăvit între Sfinții Bisericii noastre.

El este fala Ortodoxiei de azi, el este alinarea și întărirea creștinilor râvnitori care pătimesc pentru adevărul Sfintei Credințe și, în sfârșit, el este rușinarea celor care defaimă așezământul Sfinților Părinți.

O mare bucurie pentru Sfânta Ortodoxie:

Cuviosul Nicodim Aghioritul este trecut în rândul Sfinților, prin hotărârea canonică a Bisericii. în luna ianuarie 1955, s-a hotărât la Sinodul Parohiei Ecumenice ca Biserica Ortodoxă să numere între Sfinți și pe Cuviosul Monah Nicodim Aghioritul.

Numele lui este destul de cunoscut între creștinii râvnitori, căci Cuviosul Nicodim este Dascălul cel vestit care a alcătuit cartea Sfintelor canoane, care se numește Pedalion.

Tot el a mai scris și cartea Nevăzutul Război, Cartea pentru Mărturisire, Cele Cinci Simțiri, Sinaxarul Sfinților pe tot anul, Tâlcuirea Psaltirii, Tâlcuirea Antifoanelor,

Tâlcuirea Sfintei Evanghelii, Filocalia și alte cărți prea alese de care se folosește toată lumea creștină.

în urma cererii pe care au făcut-o Epitropii Mănăstirilor din Sfântul Munte și după dorința celor mai râvnitori dintre pravoslavnicii creștini, Cuviosul Nicodim este trecut în rândul Sfinților. Cel care a trăit ca un Sfânt, s-a ostenit ca un adevărat Mucenic și a lăsat în urmă cele mai folositoare cărți pentru Creștinătate, cu dreptate este ca să fie cinstit împreună cu sfinții, pe care i-a lăudat așa de mult în Sinaxarul său.

Călugărul cel flenduros, care umbla încălțat cu opinci și care dorea să meargă în țară la noi și să trăiască în obștia Cuviosului Paisie de la Neamțu, astăzi este cinstit de toată lumea, împreună cu Sfinții mari Dascăli ai Bisericii noastre de Răsărit.

Am mâniat pe Dumnezeu și Sfinții acum cer răzbunare că s-au defăimat învățăturile lor și s-a călcat în picioare așezământul lor! în vremurile acestea de înțepenire duhovnicească și de nepăsare generală, Sfânta noastră Biserică de Răsărit (așa prigonită și sărăcită cum este) ea totuși nu încetează de a revărsa darul ei asupra celor bine credincioși iar celor împodobiți cu fapte bune Sfânta noastră Biserică le dăruiește cununa Sfințeniei și îi numără între „Fiii ei cei întâi născuți”.

în Biserica cerească, Cuviosul Nicodim este de multă vreme între Sfinți și se roagă pentru noi pământenii la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisericii pământești abia acum s-a gândit să-l cinstească așa cum se cuvine.

Lumina Sfântului nostru Părinte Nicodim, care a răsărit la ceruri acum 152 de ani, s-a vădit astăzi mai bine în Biserica de pe pământ, ca să lumineze tuturor!

Se bucură acum tot norodul creștinesc și Sfânta Biserică dănțuiește, cinstind pe marele scriitor bisericesc și pe alesul cinului călugăresc. Să dăm cu toții slavă lui Dumnezeu că nu s-a curmat niciodată șiragul sfinților Cuvioși, care merg pe calea cea strâmtă a crucii și aduc la ceruri prinosul nevoințelor pustnicești!

Câtă vreme Sfânta Lumină se pogoară în Biserica noastră și sfinții odrăslesc în livada cea duhovnicească a ortodoxiei, este semn că Dumnezeu este cu noi și adevărul Sfintei credințe strălucește mai mult decât soarele, spre biruința noastră.

Cum trăiește Cuviosul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Părintele nostru Nicodim este floarea cea mai aleasă din grădina Maicii Domnului (adică din Sfântul Munte) care a odrăslit în veacul din urmă.

Mireasma cea duhovnicească pe care a răspândit-o acest cuvios, a umplut Biserica Ortodoxă din toate părțile.

Prin viața lui cea sfântă, prin învățătura lui cea dulce, prin cărțile lui cele scumpe și de Dumnezeu insuflate, el a ajuns la măsura sfinților dascăli din vechime, alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Vasile cel Mare și de Sfântul Ioan Damaschin și de alți sfinți mari.

S-a născut în ostrovul Naxului. A urmat o bucată de vreme la seminarul din orașul Smirna. însă dorul de călugărie nu l-a lăsat să termine școala. Ca o căprioară însetată a alergat la adăpostul liniștit al Mănăstirii.

în vremea când Cuviosul Părintele nostru Paisie era plecat din Sfântul Munte și punea începutul vieții de obște la noi în țară, cam pe-atunci a intrat Cuviosul Nicodim ca frate în Mănăstirea Sfântului Dionisie din Sfântul Munte (în anul 1775).

însă n-a stat acolo decât doi ani, căci talentul lui pentru alcătuirea cărților l-a făcut ca să colinde întocmai ca o albină prin tot Sfântul Munte, pentru a aduna mierea cea duhovnicească oriunde auzea că sunt cărți și însemnări vechi, mergea ca să le citească ori ca să le copieze pentru folosul de obște.

Pe cele care erau scrise într-o limbă grea și neînțeleasă, el le scria într-o limbă ușoară, pe cele greșite le îndrepta, iar pe cele necomplete, el le completa.

Viețile Sfinților care erau atunci împrăștiate și netipărite, el le aduna la un loc, scripturile greu de înțeles el le tâlcuia iar la Sfinții care nu aveau slujba în Minei el le alcătuia slujba în chip armonios. în scurte cuvinte putem zice că nu era sfătuire de folos care sa nu treacă sub pana lui, nu era vreo nedumerire care să nu fie dezlegată de el. Nu era cuvânt duhovnicesc care să nu fie lămurit de el.

Când a aflat despre petrecerea minunată a Starețului Paisie de la Mănăstirea Neamțului, care era cărturar ca și dânsul, a dorit mult ca să meargă în România, spre a petrece în obștea vestită de la Neamțu.

Dar când s-a pregătit să meargă, a fost înștiințat prin descoperire cerească ca să nu părăsească Sfântul Munte, care avea nevoie de lumina învățăturii lui și de pilda vieții. Dorința lui era ca să găsească un povățuitor iscusit și învățat așa cum era Cuviosul Paisie din România, însă Maica Domnului l-a ținut pe loc ca să înflorească și să rodească în grădina cea Sfântă a Ei (în Sfântul Munte).

Darul Sfântului Duh s-a revărsat din belșug peste el și l-a făcut ca să lumineze ca un luceafăr în toată lumea pravoslavnică.

în vremea aceea când mai toate națiile ortodoxe erau sub robia turcească și duceau lipsă de învățătură, smeritul Părintele nostru Nicodim a adăpat pe norodul cel însetat la suflet cu sfânta lui învățătură.

Vorba lui simplă și dulce, sfatul lui cel plin de râvnă și de înțelepciune, a fost în vremea aceea, este și în ziua de astăzi, și va rămâne cât va fi lumea, ca o miere duhovnicească, care hrănește pe cel flămând la suflet și îndulcește pe cel amărât la inimă.

Talentul lui a fost pizmuit de mulți „frați mincinoși” (cum îi numește Sfântul Apostol). Aceștia s-au luptat ca să oprească izvorul învățăturii lui și să-i ponegrească numele. Și poate scârba asta l-a făcut ca să se hotărască a merge în România (pe lângă alte motive).

însă Dumnezeu astupa gura la toți vrăjmașii lui, căci toți Proestoșii cei duhovnicești până și însuși Patriarhul Țarigradului îl lăudau și prețuiau cărțile lui.

în Constantinopol era pe vremea aceea Patriarh Ecumenic Grigorie al cincilea, care mai pe urmă a suferit moarte mucenicească.

într-o vreme când Patriarhul Grigorie a fost silit de turci ca să părăsească Scaunul, s-a retras în Sfântul Munte și trăia în liniște, într-o chilie de lângă Mănăstirea Ivirul.

Cuviosul Nicodim fiind acolo în apropiere la Sihăstria Capsala, era ajutat cu provizii de către Fericitul Ierarh și de multe ori vorbeau împreună, punând la cale luminarea norodului creștinesc, care zăcea în neștiință, sub jugul păgânesc.

Mulți creștini din stăpânirea turcească au fost siliți ca să-și lepede Sfânta

Credință.

Și toți care cunoșteau căderea și cereau pocăință, alergau în Sfântul Munte ca la un liman de mântuire. Aici aflau pe Fericitul Patriarh Grigorie la care se mărturiseau. Acesta îi trimitea pe urmă la Dascălul Nicodim din pustia Capsalei ca să-i povățuiască.

în chipul acesta, Cuviosul Nicodim a scos pe mulți din întunericul lepădării și i-a adus la pocăință curată, iar pe unii din aceștia i-a îndemnat ca să mărturisească pe Hristos înaintea stăpânilor păgâni.

Așa a primit moartea mucenicească Noul Mucenic Constantin din Idra. Pe acesta Cuviosul Nicodim l-a întărit ca să mărturisească pentru Hristos și pe urmă i-a scris viața cu pătimirile lui, alcătuindu-i și slujba lui în chip minunat.

Din vremea aceea a rămas și o scrisoare a Cuviosului Nicodim adresată către Patriarhul Grigorie pentru un monah român din Transilvania, care nu avea botezul adevărat.

Iată cuprinsul acestei scrisori:

Prea Sfințite Stăpâne și dumnezeiescule Patriarh a toată lumea. Aducătorul acestei scrisori, care este de origină din Transilvania și are Botezul (sau mai bine zis desbotezul) fiind molipsit de întinăciunea latinilor, vine prin mijlocirea mea, către înalt Prea Sfinția voastră, cerând călduros să fie Botezat cu botezul Bisericii noastre de Răsărit. Deci atât el, cât și eu – ne rugăm de a voastră inimă următoare lui Hristos și apostolească, ca să trimiteți întărit prin ordin scris oficial pe numitul Monah nemonah (adică fără darul călugăriei) către Duhovnicul Român Părintele Grigore din Mănăstirea Pantocrator. Căci acela fiind de același neam și de aceeași limbă cu dânsul poate ca să-l învețe și să-l înnoiască cu botezul nostru, precum el însuși și eu ne rugăm mai mult lui Dumnezeu ca după alte cereri de mântuire să aibă și călătorie ușoară, să fie călăuzit la Tronul Prea Fericirii voastre și să aleagă calea cea bună spre folosul a tot norodul Creștinesc. Pentru aceasta, cerându-vă Rugăciuni, rămân socotindu-mă cel mai mic dintre slugile voastre.

(ss) Nicodim

Din actul acesta se vede cât de multă pază era în vremea aceea de a nu primi în mănăstire pe cei care sunt botezați prin stropire.

Despre locul acesta ne putem încredința și din cărțile Cuviosului Paisie de la Neamț care nu primea nicidecum în obștea lui pe cei care veneau din Transilvania ori din Bucovina unde se boteza prin stropire.

în vremea când trăia Cuviosul Nicodim la Sihăstria Capsalei a fost chemat de către Proestoșii Sfântului Munte ca să discute cu niște clerici papistași despre dogmele credinții. Când s-a ivit Cuviosul în ograda Mănăstirii din Careia, îmbrăcat flenduros și cu opinci în picioare, Papistașii s-au plâns Proestoșilor că asta este semn de batjocură pentru ei ca să stea de vorbă cu un asemenea călugăr mojic. Proestoșii însă i-au liniștit, dându-le oarecari lămuriri despre „flendurosul Nicodim”.

Când au început discuția, fiecare vorbă rostită de monahul nostru era ca un fulger arzător pentru cei de față. Chiar de la început le-a închis gura și neștiind ce să mai zică, întrebau: „Mai sunt în Muntele Atos și alții la fel cu cel care a vorbit cu noi?”.

întrebarea asta a făcut-o către Epitropii Sfântului Munte, dar Cuviosul Nicodim care era de față a luat-o înainte cu răspunsul zicând: „Sunt o mulțime și eu sunt cel din urmă!”.

A mers odinioară la Sfântul Munte un protestant din Germania și căuta să ia în bătaie de joc simplitatea călugărilor.

A declarat în fața Epitropilor din Careia că el este Proorocul Ilie. Proestoșii au început a râde, crezând că au de-a face cu un nebun. Dar când a început el să le vorbească, au văzut că nu este nebun ci este o undiță primejdioasă pentru Ortodoxie.

Deci nepricepându-se ei cum să-i răspundă s-au sfătuit ca să găsească pe cineva dintre călugări care să dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptură că Protestantul este mincinos (iar nu prooroc cum zicea el). Atunci și-au adus aminte bătrânii de smeritul Dascăl Nicodim, care trăia în vremea ceea la o chilie, aproape de Careia. Cuviosul Nicodim s-a prezentat ca de obicei îmbrăcat în niște zdrențe și încălțat cu opinci de porc. Când l-a văzut Protestantul a început a râde cu hohote. Atunci Bătrânii Proestoși i-au lămurit Cuviosului pentru ce este chemat, adică să dea răspunsul cuvenit proorocului mincinos.

Pricepând Cuviosul că ereticul își bate joc de călugări i-a zis:

„Va să zică ești Proorocul Ilie, domnule”.

„Desigur! ” (a răspuns neamțul).

Atunci Cuviosul i-a zis iarăși: „Proorocul Ilie a avut tăierea împrejur, dar dumneavoastră?” (o aveți?).

La întrebarea asta a rămas proorocul cu gura căscată și a plecat fără să mai stea de vorbă cu opincarii din Sf. Munte. Toți care veneau să ispitească pentru tainele credinții dacă se întâmpla ca să vorbească cu Dascălul cel flenduros, nu mai avea poftă să râdă, ci plecau îndată rușinați.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne și minuni în viață, dar viața lui întreagă a fost o adevărată minune, prin roadele bunătății care au umplut lumea, învățăturile lui au luminat norodul creștinesc și au întărit Biserica Ortodoxă în vremurile cele mai grele.

După mărturisirile Sfinților Părinți, sfințenia omului nu se arată din săvârșirea minunilor ci din viața cea îmbunătățită. Minunile sunt lucrurile lui Dumnezeu și se fac mai mult pentru luminarea celor necredincioși și pentru întărirea celor slabi în credință, iar faptele cele îmbunătățite sunt roadele prin care se cunosc sfinții.

Iată ce zice Sfântul Grigore Teologul, în cuvântul de la înmormântarea Sfântului Vasile cel Mare: „Minunile pentru cei necredincioși, iar nu pentru cei ce cred. Semnele bărbaților Sfinți este viața lor cea după Dumnezeu și așezarea lor cea sfântă!”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Virtutea este mai presus decât minunile”.

Tot el mai scrie și aceasta:

„Sfinții sunt aceia care au credință dreaptă și viața curată. Chiar de nu săvârșesc semne, chiar de nu gonesc duhurile necurate, după cum Ioan cel mai mare dintre toți cei născuți din femeie nu se pomenește nicăieri că ar fi făcut semne!” (vezi cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la tâlcuirea Epistolei către Filipeni).

Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut minuni în viață, dar a trăit ca îngerii pe pământ și s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.

Tot așa nici Cuviosul Nicodim n-a făcut minuni dar viața lui a fost îngerească și a botezat milioane de suflete cu lumina cea sfântă a învățăturii sale.

Cărțile lui sunt ca niște făclii aprinse care luminează creștinătatea. Ele vor rămâne ca o călăuză de mântuire pentru toate veacurile. Dar ostenelile cele prea mari ce le-a suferit Cuviosul Nicodim la alcătuirea cărților i-au supt de timpuriu puterile și la vârsta de 60 de ani s-a stins din viața aceasta precum se stinge o făclie de ceară curată, pentru a răsări ca un luceafăr luminos în lumina cerească. Toată viața și-a petrecut-o în sărăcie și întru osteneli mai presus de fire. Călugării din Sfântul Munte îi ziceau „Dascăl” (adică învățător) iar el se numea pe sine „Lepădătură” și „câine mort”. Atâta era de smerit încât oriunde se afla cu frații, tot locul cel mai de pe urmă îl căuta, umblând încălțat totdeauna cu opinci.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a învățat Teologia la Universitatea din Atena și nici n-a colindat pe la școlile înțelepților din Apusul Europei.

El s-a adăpat numai cu apa cea limpede a Ortodoxiei din Mănăstirile Sfântului Munte, adică din Sfintele Scripturi. Dar razele învățăturii lui întrec toată știința înțelepților de astăzi care cuprinde lustrul filozofiei dar este lipsită de miezul credinții. Căci un bob de credință curată prețuiește mai mult decât vagoane întregi de știință lipsită de mustul credinții.

Este de însemnat că Monahii din Sfântul Munte l-au socotit totdeauna pe Cuviosul Nicodim ca „Dascăl” al lor, așa îl numeau toți încă de când era în viață. Iar după mutarea lui din viață, toți Monahii și toți creștinii care cunoșteau viața lui, îl socoteau ca pe un sfânt. Capul lui a fost așezat într-o cutie de lemn spre închinarea celor care cinsteau pomenirea lui.

Pe fruntea lui este scris: „Aștept învierea morților” după cum a lăsat el cuvânt înainte de moarte.

Prea fericitul și Marele Patriarh Ioachim al III-lea mergând în Sf. Munte a îngenunchiat înaintea cinstitului său cap, îndelung rugându-se cu multe lacrimi ca să-l acopere în viață cu darul lui cel Sfânt. La urmă a sărutat cu evlavie cinstitul cap al Cuviosului zicând către cei de față:

„Cine nu socoate acest cap ca moaște de Sfânt să fie anatema!”. Cu alte cuvinte el este socotit ca sfânt cu mult înainte de a se hotărî în Sobor. Mulți dintre călugării aghioriți sărbătoreau pomenirea lui cu mult înainte de hotărârea Patriarhiei, căci toți erau convinși despre sfințenia vieții lui.

Numele lui a ajuns cunoscut și la papistașii din Apus, care au avut de multe ori discuții cu el pentru credință și s-au spăimântat de darul înțelepciunii care locuia întru el. însăși aceștia, pe care i-a rușinat de multe ori Cuviosul Nicodim, l-au însemnat în cărțile lor, împreună cu sfinții ortodocși din vechime pe care îi cinsteau și ei (adică alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Andrei Criteanul).

Adaus spre lămurire

Când lipsesc povățuitorii cei buni, când duhul lumesc caută să înăbușe sfânta credință, când slugile lui Anticrist se grăbesc să întunece adevărul, atunci Pedalionul Sfântului Nicodim ne arată ca o busolă încotro să mergem, iar cartea lui „Nevăzutul Război” ne învață cum trebuie să folosim armele cele Duhovnicești, pe urmă „Hristoitia” adică cartea bunelor obiceiuri ne dăscălește cum să ne purtăm în viață, iar „Cartea celor Cinci Simțiri” ne servește ca o strajă neadormită pentru suflet.

în sfârșit, toate cărțile lui, care sunt mai mult de o sută, le avem ca pe niște proptele de mântuire în toată viața noastră.

Stihuri de umilință către Sfântul Nicodim

Nicodime prea ferice Care doreai odinioară Ca sa trăiești la noi în țară, Acuma caută din ceruri Și vezi pe fii României Cum poartă jugul tiraniei.

Cu Sfântul Stareț de la Neamțu

Să dai acuma ajutor

Prea necăjitului popor

Iar tabăra înșelăciunii

Din vatra noastră strămoșească

Degrab să se risipească!

în țara noastră primitoare Acuma nu mai este „soare”

Cu razele de libertate,

Căci vântul de la Miază Noapte Aduce negură de moarte.

Cu darul tău cel sfânt, Părinte Să mângâi pe cei necăjiți

Și să dezlegi pe cei robiți Iar pe organele pierzării,

Care hulesc Sfânta Credință, întoarce-i către pocăință!

învățătura ta cinstită Să fie iarăși folosită De neamul nostru românesc Și „coarnele lui Veliar”

Să nu se mai înalțe iar!

Pedalionul scris de tine Să fie nației Creștine Ca o duhovnicească cârmă Iar cartea „Celor cinci simțiri” Oglinda Sfintei mântuiri.

în viața noastră necăjită Și de Păstorii buni lipsită,

La toți creștinii pravoslavnici Luceafăr să ne fie-n cale Sfințenia vieții tale!

însemnare

Cuviosul Nicodim dorea mult să meargă la chinovia Cuviosului Paisie de la Neamțu, însă prin semne cerești a fost oprit. Prăznuirea lui se face la 14 iulie.[5]

Vedeți că nu există contradicții între Sfinții Cuvioși Paisie și Nicodim, nici în privința frecvenței Sfintei Împărtășanii ci Sfântul Cuvios Paisie aplica învățătura Sfântului Cuvios Nicodim în contextul monahilor îndrumați de el, deci se completau, nu se contraziceau. Vedeți că Sfântul Cuvios Nicodim este spaima adepților papismului, mai ales prin Pidalion?

În cine să avem încredere? În părerea dumneavoastră și a Părintelui Cavarnos având lustrul filozofiei de la Atena și din USA sau în Sfinții Cuvioși Ioan Iacob și Nicodim Aghioritul ale căror cărți au bobul credinței fiind proptele ale mântuirii, hrăniți și formați de Sfântul Munte și de Lavra Sfântului Sava în care se găsesc cele mai mari biblioteci patristice din lume și se trăiește conform Sfintelor Canoane?

– n.n.]

Este absurd, necuviincios și chiar hulitor să credem că până în sec. al XVII-lea, și acesta spre sfârșit, Biserica n-a știut să reprezinte ortodox Învierea, și a avut nevoie pentru aceasta de modele occidentale.

[după cum vom vedea mai jos, Sfânta Biserică a reprezentat Ortodox învierea, după Sfânta Scriptură nu numai începând de la Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic, ci chiar de la început. Ea a pictat învierea sub forma voscresnelor din Evanghelie, adică a mironosițelor la mormânt, chiar de la început. Avem pentru aceasta Sfinte Icoane păstrate din anul 230. Dimpotrivă, Pogorârea la Iad a început a fi pictată de abia de prin secolul al 6-lea și a avut la bază nu Sfânta Scriptură ci… tocmai o Evanghelie eretică a lui Nicodim. Este absurd, necuviincios și chiar hulitor să spunem că până în secolul 6-lea Biserica n-a știut să reprezinte Ortodox Învierea, ci a avut nevoie pentru aceasta de modelul ereticilor – n.n.]

Consider că pr. Cavarnos arată îndeajuns acest lucru când indică bogăția de semnificații și de temeiuri scripturistice pentru Învierea tradițională de tip Pogorîre la iad, precum și sărăcia în așa ceva pentru Învierea cu stindard.

[ce caraghios: să credem că un profesor occidental din secolul 20, desigur cu multă bunăvoință și dragoste față de Ortodoxie, dar care a trăit în împrăștierea academică modernă și a fost hrănit cu terciul metodei istorico-critice inventat de protestanți (deci având doar oleacă de teologie secundară, din studiu, în cel mai bun caz, stropită cu tot felul de păreri personale sau colecționate de pe cine știe unde), că ar ști mai multe despre Ortodoxie decât un Sfânt din secolul 18, hrănit de harul Sfântului Duh cu curățire, iluminare și desăvârșire asociată cu cercetarea asiduă de o viață întreagă a Sfinților Părinți (deci având atât teologie secundară curată, în duhul sănătos apologetic de respingere a inovațiilor, cât și teologia primară, din vedere, autentică).

Nu numai atât, dar Părintele Cavarnos, cel puțin în privința Icoanei Pogorârii la Iad are o sărăcie de temeiuri scripturistice și urmează obiceiului omenesc greșit împământenit printre zugravii necunoscători ai Sfintelor Scripturi și ai Erminiei Ortodoxe, iar nu Sfintei Tradiții – n.n.]

De aceea Biserica

[nu Biserica, după cum am văzut, ci unii zugravi și teologi necunoscători ai Sfintei Predanii autentice, ci apărători ai unor apucături omenești – n.n.] a preferat să denumească „Înviere” această icoană mai bogată în semnificații și nu icoanele tradiționale reprezentându-L pe Hristos la mormânt înviat cu trupul, adică întâlnirile cu sfintele femei mironosițe și cu sfinții apostoli, și nu a simțit nevoia să inventeze reprezentarea unui moment al ieșirii din mormânt cu trupul a Mântuitorului.’

Haideți acum să parcurgem un mic istoric în imagini a Sfintelor Icoane ale Învierii:

Din cauză că Învierea propriu-zisă nu este descrisă în Sfânta Evanghelie ea a fost reprezentată de creștini astfel:

  • În catacombe prin:

Învierea lui Lazăr și Sfântul Prooroc Iona (în catacomba Priscilei)

image1image2

Sfintele femei mironosițe venind la mormânt (anul 230)

image3

Cavoul Domatilei din secolul 5 (cu un secol mai înainte de prima reprezentare a Pogorârii la Iad) folosește labarumul (steagul creștinilor ce avea monograma lui Hristos pe el și Sfânta Cruce) și… doi ostași dormind la mormânt. Iată că această reprezentare steag-cruce-ostași a învierii este mai veche cu cel puțin un secol decât icoana Pogorârii la Iad.

image4

Manuscrisul de la Rabbula al Sfintei Evanghelii provenind cel mai târziu din anul 586 reprezintă răstignirea și icoana învierii cea mai veche creștină din lume având două voscresne pictate simultan, unde este reprezentați și ostași, conform Sfintelor Evanghelii.

image5

Icoana pogorârii la Iad a fost pictată de abia din secolul 6 după o evanghelie apocrifă (a lui Nicodim).

În Evanghelia lui Nicodim sunt trecute multe minciuni, ca și în orice altă apocrifă eretică. Are și un limbaj prostesc, specific cărților superficiale de tip bogomilic și bocomilic.

Vă redau doar o minciună din ea ca să vă lămuriți:

  1. Pilat poruncește să fie tras vălul de la tribuna unde stătea și-i zice lui Isus: „Poporul tău nu te-a recunoscut ca Rege. De aceea am hotărât: mai întâi vei fi biciuit conform rânduielii pioșilor împărați (romani), apoi vei fi suit pe cruce chiar în livada unde ai fost prins. Doi răufăcători, Dysmas și Gestas, vor fi răstigniți împreună cu tine”.

Așadar, după autorul eretic al ei Mântuitorul a fost răstignit în… grădina Ghetsimani.

Iată ce aflăm despre ea:

Evanghelia lui Nicodim

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Evanghelia lui Nicodim este o evanghelie apocrifă atribuită lui Nicodim, un ucenic al lui Isus. Datată în secolul al doilea, este scrisă în limba greacă. Similar cu celelalte Evanghelii ale Patimilor (Evanghelia lui Gamaliel, Evanghelia lui Petru) descrie patimile lui Isus și îl exonerează pe Pilat. Este parte a așa-numitei „Faptele lui Pilat”, o serie de scrieri apocrife mai mult sau mai puțin vechi centrate pe figura lui Pilat. (Primele 10 capitole).[6]

Haideți acum să vedem cum priveau creștinii din primele veacuri această scriere:

Faptele lui Pilat

A existat în secolul al II-lea o scriere intitulată ,,Faptele lui Pilat”, despre care vorbesc Justin Martirul[91] și Eusebiu din Cezareea [92], care a fost folosită în școlile păgâne pentru a preveni băieții împotriva credinței creștinilor.[93][94] Eusebiu din Cezareea ne informează că această lucrare, plină de scorneli și blasfemii la adresa lui Iisus, a fost trimisă cu ordine scrise de a fi afișată în toate locurile publice, la oraș și la țară, și de a fi studiată și învățată pe de rost, în locul lecțiilor obișnuite.[95][96][7]

De ce aceasta?

Are multe dialoguri adăugate la Sfintele Evanghelii.

După cum ne învață Sfânta Scriptură:

Apo 22:18 Și eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărți: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; Apo 22:19 Iar de va scoate cineva din cuvintele cărții acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieții și din cetatea sfântă și de la cele scrise în cartea aceasta.

Ce este interesant, chiar și această apocrifă (tocmai sursa după care s-a pictat Pogorârea la Iad ca Icoană a învierii) face apologia steagului:

  1. Acolo se aflau signoforii, care țineau stindardele puterii romane. Și când Isus a intrat, vârfurile stindardelor s-au plecat și i s-au închinat. Iar iudeii, văzând aceasta, au început să urle împotriva signoforilor.

Atunci Pilat zice așa către iudei: „Nu vă miră că vârfurile stindardelor s-au aplecat și i s-au închinat lui Isus?”. Dar iudeii răspund: „Noi am văzut cum s-au aplecat signoforii și i s-au închinat acestuia”. Pilat îi cheamă atunci pe signofori și-i întreabă: „De ce-ați făcut aceasta?”. Ei însă răspund: „Noi suntem greci și slujitori ai zeilor; cum puteam să ne închinăm aceluia? Pe când țineam stindardele ridicate, vârfurile lor s-au plecat singure și s-au închinat”.

  1. Pilat zice conducătorilor sinagogii și bătrânilor poporului: „Alegeți voi câțiva bărbați vânjoși și puneți-i să țină stindardele. Așa o să vedem dacă se pleacă singure”. Și luând bătrânii iudeilor doisprezece bărbați vânjoși i-au pus câte șase la un stindard. Stăteau chiar în fața tribunei guvernatorului. Pilat îi poruncește mesagerului: „Scoate-l pe acesta din pretoriu și adu-l iarăși în ce fel vei vrea tu!”. Și Isus ieși împreună cu mesagerul din pretoriu. Pilat îi cheamă la el pe cei care ținuseră steagurile mai înainte și le vorbește așa: „Am jurat pe viața Cezarului că, dacă la intrarea lui Isus stindardele nu se pleacă, vă tai capetele”. Apoi strigă să fie adus Isus. Mesagerul repetă întocmai ce făcuse și înainte, ba chiar îl rugă de mai multe ori pe Isus să calce peste mantia sa. Acesta făcu întocmai și intră. Iar când intră stindardele se plecară și i se închinară.

Minciunile din această pseudo-evanghelie referitoare la Pogorârea la Iad vă las să le descoperiți singuri (ATENȚIE! NU SUNTEM DE ACORD CU CELE SCRISE MAI JOS ÎN ACESTE CITATE. ELE REPRODUC NIȘTE MINCIUNI INVENTATE DE ERETICI ȘI AMESTECATE CU UNELE ADEVĂRURI PENTRU A FI PRIMITE):

„Coborârea lui Cristos în iad (versiunea greacă) […]

II (XVIII)

  1. „Doamne Isuse Cristoase, învierea și viața lumii, dă-ne nouă har, ca să putem povesti despre învierea Ta și despre minunile pe care le-ai săvârșit în iad. Așadar noi ne aflam în iad, împreună cu toți cei adormiți de la începutul veacurilor. Și pe la miez de noapte se ridică în bezna aceea o lumină ca a soarelui și străluci. Toți ne-am luminat dintr-o dată și ne-am văzut unii pe alții. Atunci, adunându-se laolaltă părintele nostru Avraam, patriarhii și profeții și umplându-se de bucurie, au grăit așa: „Lumina aceasta vine de la un mare luminător”. Iar profetul Isaia zise: „Lumina aceasta vine de la Tatăl și de la Fiul și de la Sfântul Duh. Despre ea am profețit pe când trăiam, zicând: „Pământ al Zabulonului și ținutul lui Neftali, poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare””.
  2. Apoi apăru în mijlocul lor un pustnic, iar patriarhii îl întrebară: „Tu cine ești?”. El răspunse: „Eu sunt Ioan, ultimul profet, care am îndreptat căile Fiului lui Dumnezeu și am propovăduit oamenilor pocăința spre iertarea păcatelor. Când Fiul lui Dumnezeu a venit la mine, eu l-am zărit de departe și am zis poporului: „Iată mielul lui Dumnezeu, care ia păcatul lumii”. Apoi l-am botezat cu mâna mea în râul Iordan și am văzut Duhul Sfânt pogorându-se asupra Lui în chip de porumbiță. Și am auzit glasul lui Dumnezeu Tatăl zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, întru Care am binevoit”. De aceea m-a trimis și la voi, ca să vă dau de știre cum că Fiul Unul născut al lui Dumnezeu va veni și aici. Și cine va crede într-însul se va mântui, iar cine nu va crede într-însul va fi osândit. Tuturora vă zic: cum îl veți vedea, să vă închinați Lui, căci aceasta este singura împrejurare în care vă puteți pocăi de închinările voastre la idoli – pe când trăiați în lumea deșertăciunilor și de păcatele săvârșite. Nu veți putea face asta în nici o altă împrejurare”.

III (XIX)

Auzind Adam – cel întâi creat, protopărintele – cum îi învăța Ioan pe cei din iad, zise către fiul său, Seth: „Fiule, vreau să spui strămoșilor neamului omenesc și profeților unde te-am trimis atunci când tânjeam să mor!”. Seth începu: „Profeți și patriarhi, ascultați așadar. Când tatălui meu, Adam, cel întâi creat, i-a venit sorocul să moară, m-a trimis lângă poarta raiului cu rugăciune către Dumnezeu, ca să-mi îngăduie să merg, călăuzit de-un înger, la copacul milei și să iau de acolo untdelemn cu care, ungându-mi părintele, să-l scol din boală. Și am făcut întocmai. După ce m-am rugat, îngerul îmi spune: „Ce cauți, Seth: untdelemnul care vindecă pe cei bolnavi sau copacul care zămislește untdelemnul acela, pentru boala tatălui tău!? Așa ceva nu poți găsi acum. Mergi dar și spune părintelui tău că după ce se vor împlini cinci sute cincizeci de ani de la facerea lumii, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, va veni pe pământ, întrupându-se, și Acela îl va unge cu undelemnul milei și-l va scula; îl va spăla – pe el împreună cu toți cei din seminția lui – în apă și Duh Sfânt și atunci va fi tămăduit de boală. Acum însă nu se poate face nimic”.

Auzind povestea patriarhii și profeții au fost cuprinși de bucurie mare.

IV (XX)

  1. Pe când toți stăteau laolaltă și se bucurau, apăru Satana, moștenitorul beznei, și zise către Iad: „Ascultă ce-ți spun, căpcăunule nesătul! Ai auzit de unul Isus din neamul iudeilor care se dă drept Fiu al lui Dumnezeu? Pe acesta – căci era numai un om – iudeii l-au răstignit prin lucrăturile mele. Tocmai a murit, așa că pregătește-te să-l închidem aici. Știu bine că nu-i decât un om, fiindcă l-am auzit spunând: „Trist este sufletul meu până la moarte!”. Multe rele mi-a mai făcut pe când trăia în lumea de deasupra, laolaltă cu muritorii! Oriunde întâlnea vreun slujitor de-al meu nu-l lăsa în pace și pe toți cei pe care eu îi făcusem betegi, orbi, șchiopi, leproși sau altcumva, el îi tămăduia cu un singur cuvânt. Și tot așa, pe mulți i-am pregătit de-ngropăciune, iar El, numai prin cuvânt, i-a readus la viață”. Răspunde Iadul: „Să aibă o putere atât de mare, încât să facă tot ce-mi spui numai prin cuvânt? Or, dacă-i așa, cum de ai cutezat să-i stai împotrivă? Mie îmi pare că nimeni nu se poate pune cu unul ca acesta. L-ai auzit – spui tu cum se temea de moarte. Dar El a vorbit așa în batjocură și pentru că vrea să pună mâna pe tine. Vai de tine ce te-așteaptă pe veci!”. Satana zice: „Cum, căpcăunule nesătul, te-ai înspăimântat așa de tare auzind de vrăjmașul nostru, al amândurora!? Mie, unuia, nu mi-e deloc frică de El; ba chiar i-am ațâțat pe iudei să-L răstignească și să-i dea de băut oțet cu fiere. Așadar fii gata să-l înhați atunci când va veni!”.
  2. Iadul a răspuns: „Moștenitor al beznei, fiu al pierzaniei, diavole, abia mi-ai povestit cum pe mulți dintre cei pe care tu i-ai pregătit de-ngropăciune Acela i-a readus la viață numai prin cuvânt! Dacă pe alții i-a slobozit din morminte, cum și de unde găsi-vom noi puterea să-I ținem pe El însuși!? Cu puțin timp în urmă am înghițit un mort care se numea Lazăr, dar îndată Unul dintre cei vii l-a smuls din pântecele meu cu putere, numai printr-un cuvânt. Socot că a fost chiar Acela despre care mi-ai vorbit. Dacă-L vom primi aici mi-e teamă să n-o pățim și cu ceilalți. Privește, toți cei pe care i-am înghițit de la-nceputul veacurilor au prins să se vânzolească atât de tare, încât mă doare pântecele. Iar slobozirea lui Lazăr nu-mi pare deloc un semn bun. Căci a zburat din mine ca un vultur, nu ca un mort, așa de repede l-a tras pământul afară. De aceea mă jur pe toate uneltirile noastre, nu-L primi aici! Eu, unul, cred că vrea să intre pentru a izbăvi păcatele morților. Și-ți zic, pe întunericul nostru, dacă-L aduci aici înăuntru, nu voi mai rămâne cu nici un mort!”.

V (XXI)

  1. Pe când Satana și Iadul vorbeau între ei, s-a auzit un glas puternic ca un tunet: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre, ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!”. Auzind, Iadul îi zice Satanei: „Ieși, dacă te încumeți, și stai împotriva Acestuia!”. Și Satana ieși. Apoi Iadul poruncește slugilor sale: „Întăriți bine ușile de aramă și drugii de fier, păziți zăvoarele și fiți peste tot cu ochii în patru! Dacă Acela apucă să intre aici, va fi vai de noi!”.
  2. Auzind acestea strămoșii au început să se răstească la dânsul, zicându-i cu îndrăzneală: „Deschide, căpcăunule nesătul, ca să intre Împăratul slavei!”. Profetul David: „Orbule, nu știi că încă pe vremea când trăiam în lume am poruncit despre glasul acesta zicând: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre, ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei”!?”. Isaia: „Eu, învățat de Duhul Sfânt, am scris: „Din stăpânirea locuinței morților îi voi izbăvi și de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruința ta?”.
  3. Și iarăși a strigat: „Ridicați-vă porți!”. Dar Iadul, auzindu-L pentru a doua oară, prefăcându-se că nu știe, întrebă: „Cine este acest Împărat al slavei?”. Atunci grăiră îngerii Domnului: „Domnul cel tare și puternic, Domnul cel tare în război”. Și o dată cu vorbele îngerilor porțile de aramă se sfărâmară, drugii de fier se făcură zob și toți morții fură sloboziți din legături – noi, de asemenea. Și cum intră Împăratul slavei – cu înfățișare omenească – tot întunericul Iadului se lumină.

VI (XXII)

  1. Iadul strigă cu grăbire: „Am fost biruiți, vai de noi! Dar cine ești Tu, atât de curajos și de puternic? Cine ești Tu, care intri aici fără nici un păcat? Cel ce pare mic, dar face lucruri mari, smerit și înălțat, sclav și stăpân, ostaș și Împărat, Cel ce stăpânește peste vii și morți!? Ai fost spânzurat pe cruce și pus în mormânt, dar Te-ai slobozit și ai sfărâmat toată puterea noastră. Tu ești Isus, Cel despre care ne povestea arhisatrapul Satana cum că prin cruce și prin moarte vei moșteni întreaga lume”.
  2. Atunci Împăratul slavei îl apucă de creștet pe arhisatrapul Satana și încredințându-l îngerilor Săi zise: „Legați-i mâinile, picioarele, gura și grumazul cu lanțuri de fier”. Apoi îl dădu Iadului zicând: „Ia-l și păzește-l cu strășnicie până la a doua mea venire!”.

VII (XXIII)

  1. Luându-l pe Satana, Iadul îi zise: „Belzebut, moștenitor al focului și al pierzaniei, dușman al sfinților, pentru ce a trebuit să pui la cale răstignirea Împăratului slavei, ca să vină aici și să ne despoaie!? Întoarce-te și vezi – n-a mai rămas nici un mort în pântecele meu! Tot ce-ai câștigat prin lemnul cunoașterii ai pierdut prin lemnul crucii. Și toată bucuria ta s-a preschimbat în jale! Căci vrând să omori pe Împăratul slavei, te-ai omorât pe tine însuți. Și fiindcă mi te-a dat să te păzesc cu strășnicie o să afli, din experiență, cât de rău pot fi! O, căpetenia dracilor, început al morții, rădăcină a păcatului, răutate a răutății! Ce rău găsit-ai în Isus de i-ai pus la cale moartea? Cum ai cutezat să faci o asemenea fărădelege!? Cum ți-a trecut prin cap să cobori în beznă un om ca acesta, care te-a despuiat de toți morții adunați de la începutul veacurilor!?”.

VIII (XXIV)

  1. Pe când Iadul îl muștruluia așa pe Satana, Împăratul slavei își întinse mâna dreaptă și, apucând cu putere, îl ridică pe întâiul părinte, Adam. Apoi se întoarse către ceilalți și zise: „Veniți cu Mine toți cei care ați murit din pricina lemnului atins de acesta! Iată, Eu vă ridic pe toți din moarte prin lemnul crucii”. Și îi scoase afară. Întâiul părinte, Adam, plin de bucurie, prinse a grăi: „Mulțumesc, Doamne, mărinimiei Tale, căci m-a scos afară din Iadul cel adânc”. La fel grăiră toți profeții și sfinții: „Mulțumim, ție, Cristoase, Mântuitorul lumii, căci ne-ai scos viața din putreziciune!”.
  2. Și după ce au rostit ei vorbele acestea, Mântuitorul l-a binecuvântat pe Adam cu semnul crucii pe frunte. Făcu întocmai cu patriarhii, cu profeții, cu martirii și cu toți strămoșii. Apoi îi luă și-i scoase afară din Iad. El mergea înainte, iar sfinții părinți veneau pe urma Lui cântând așa: „Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Aleluia! Lui se cuvine slava tuturor sfinților!”. […]

APENDICE

Coborârea lui Cristos în iad (versiunea latină B) […]

II

  1. „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, îngăduie robului Tău Carinus să povestească minunile pe care le-ai săvârșit în iad.

Pe când ne aflam noi în întunericul și umbra morții, închiși în iad, iată că dintr-o dată a țâșnit peste noi o lumină mare, de s-au cutremurat și iadul și porțile morții. Apoi s-a auzit glasul Fiului Tatălui Preaînalt, ca un tunet grozav, strigând cu putere: „Căpetenii, ridicați-vă porțile! Ridicați-vă porțile veșnice! Căci va intra împăratul slavei, Domnul Cristos”.

  1. Atunci apăru Satana, căpetenia morții, fugind înspăimântat, și le porunci slujitorilor săi: „Grăbiți-vă și zăvorâți porțile cu drugi de fier, luptați-vă aprig și împotriviți-vă cât puteți, ca să nu fim legați noi până la urmă cu lanțurile pe care acum le ținem pentru alții”. Într-o clipă nelegiuiții se puseră-n mișcare: începură să închidă porțile cu zăvoare și drugi de fier, să se înarmeze cu tot ce-aveau la îndemână și să urle cu glas rău și înspăimântător.

III

  1. Atunci Satana zise Iadului: „Pregătește-te să-l primești pe cel pe care am să ți-l aduc”. Iadul a răspuns: „Dar glasul acesta a fost chiar al Fiului Tatălui Preaînalt; căci, iată, pământul și toate sălașurile de sub el s-au cutremurat; cred că deja ne-am deschis, și eu, și lanțurile mele. Te conjur Satana, capul tuturor răilor, pe puterile mele și ale tale, să nu-l aduci, pentru ca nu cumva, dorind să-l prindem, să cădem noi prinși în mâinile lui. Căci dacă numai auzindu-i glasul atât de strașnic mi s-a scurs toată vlaga, îți dai seama ce ni se va întâmpla când el însuși va veni aici!?”.
  2. Satana, căpetenia morții, i-a răspuns: „De ce te vaiți? Nu-ți fie teamă, vechi prieten întru cele rele, căci eu i-am ațâțat deja pe iudei împotriva aceluia și-am pus la cale să fie bătut cu pumnii și trădat de unul dintre ucenici. În plus îi e o frică teribilă de moarte, căci numai de frică a putut zice: „Trist este sufletul meu până la moarte”. La moarte l-am și dus; iată, acum stă spânzurat pe-o cruce”.
  3. Iadul zice: „Dacă acesta este Cel care printr-un singur cuvânt puternic de-al său l-a făcut pe Lazăr să-și ia zborul ca un vultur din pântecele meu atunci înseamnă că nu-i un om ca toți oamenii, ci însuși Dumnezeu în toată slava. Te rog, nu-l aduce la mine”. Satana însă răspunde: „Tu pregătește-te și n-ai teamă, căci acela deja stă spânzurat pe cruce. Eu nu mai pot schimba nimic”. Atunci Iadul a vorbit Satanei: „Dacă nu mai poți schimba nimic, ia seama, ți se-apropie sfârșitul! Eu unul voi rămâne zdrobit și umilit; tu însă vei fi schingiuit groaznic sub porunca mea”.

IV

  1. Drepții lui Dumnezeu auzeau cum se ceartă Satana cu Iadul. Cei care nu se cunoșteau deloc începeau încetul cu încetul să se recunoască. Atunci părintele nostru, dreptul Adam, l-a întâmpinat pe Satana: „Căpetenie a morții, de ce tremuri cuprins de frică? Iată, va veni Domnul și-ți va nărui toate plăsmuirile. Tu însuți vei fi prins și încătușat pe vecie”.
  2. Când au auzit cât de răspicat i-a vorbit Satanei părintele nostru Adam, toți drepții s-au bucurat și s-au întărit în sufletul lor; apoi au alergat și s-au strâns în jurul Protopărintelui. Acesta nu-și mai putea reveni din uimire văzând ce mulțime nesfârșită fusese zămislită și adusă pe lume din coapsa lui. Și după ce-i îmbrățișă lăcrimând amarnic pe cei de lângă dânsul, grăi către fiul său, Seth: „Povestește, fiule, sfinților patriarhi și profeți ce ți-a zis păzitorul raiului atunci când te-am trimis după o picătură din untdelemnul milei, ca să-mi ung cu el trupul bolnav!”.
  3. „Când m-ai trimis – începu Seth – la poarta raiului, mai întâi l-am rugat și l-am implorat pe Domnul cu lacrimi în ochi, iar apoi am strigat la îngerul de pază cerându-i puțin untdelemn. Atunci arhanghelul Mihail ieși afară și-mi zise: „De ce plângi Seth? Doar știai dinainte că părintele tău, Adam, nu va primi untdelemnul milei decât peste multe generații, abia când preaiubitorul Fiu al lui Dumnezeu va coborî din ceruri pe pământ și va fi botezat de Ioan în râul Iordan. Da, atunci va primi Adam untdelemnul milei, împreună cu toți cei care cred în Acela. Iar împărăția lor va dura veșnic””.

V

  1. Auzind cuvintele lui Seth toți drepții se umplură de bucurie pentru a doua oară. Unul, care se afla în apropierea Protopărintelui, pe nume Isaia, izbucni ca un tunet zicând: „Părinte Adam și voi cei adunați aici, luați aminte la vorbele mele! Pe când trăiam pe pământ și eram învățat de Duhul Sfânt am profețit despre lumina aceasta așa: „Poporul care se afla în întuneric a văzut o lumină mare; lumina aceea apăruse pentru cei din sălașul umbrelor și-al morții””. Atunci părintele Adam și toți din jur au prins a-l iscodi: „Dar tu cine ești, căci ai spus numai adevărul?”. El a răspuns: „Mă chemă Isaia”.
  2. Apoi apăru lângă el un bărbat care părea să fie un pustnic. Și l-au întrebat: „Tu cine ești, îmbrăcat în felul acesta?”. Acela a răspuns cu vorbă așezată: „Eu sunt Ioan Botezătorul, glasul și profetul Celui Preaînalt; eu am mers înaintea feței Domnului însuși, ca să netezesc căile sălbatice și aspre; eu l-am arătat cu degetul meu locuitorilor din Ierusalim pe Mielul Domnului și pe Fiul lui Dumnezeu; eu l-am botezat în râul Iordan; eu am auzit vocea Tatălui tunând din cer asupra lui și proclamându-l Fiu preaiubit întru care a binevoit; eu am primit făgăduința că va coborî el însuși în iad”.

Auzindu-l, părintele Adam strigă în gura mare „Aleluia”, ceea ce înseamnă „Domnul a venit întru toate”!

VI

  1. Apoi un altul, care se afla acolo și care se deosebea de toți ceilalți printr-un însemn regesc, pe nume David, începu să spună: „Când eram pe pământ vorbeam și eu poporului despre mila lui Dumnezeu și despre dreapta lui judecată, prevestind timpurile fericite ce-aveau să vină și zicând așa pentru toți vecii: „Milostivirile Sale să-i aducă slavă în fața Domnului, iar faptele Sale minunate, în fața fiilor oamenilor; căci a zdrobit porțile de aramă și a sfărâmat drugii de fier”. Atunci sfinții patriarhi și profeți începură să se recunoască unii pe alții și să-și spună, fiecare, propriile profeții. Dreptul Ieremia, amintindu-și-le pe ale sale, zise către patriarhi și profeți: „Când trăiam pe pământ am vestit că Fiul lui Dumnezeu a venit și a stat de vorbă cu oamenii”.
  2. Atunci toți drepții, bucurându-se peste măsură de lumina Domnului, de vederea părintelui Adam, precum și de cuvintele rostite de patriarhi și profeți, strigară atât de tare „Aleluia, binecuvântat cel ce vine în numele Domnului!”, încât Satana, cuprins de spaimă, nu mai știa pe unde s-o ia la fugă. Dar nu putea, fiindcă Iadul cu slujitorii săi îl țineau strâns din toate părțile. Ba îl și-ntrebau: „De ce tremuri!? Nu te vom lăsa să ieși de-aici, orice-ar fi. Vei primi ce meriți de la Cel pe care l-ai hărțuit mereu. Iar dacă nu, măcar să știi că el te va lega și eu te voi păzi”.

VII

  1. Și din nou se auzi glasul Fiului Tatălui Preaînalt, ca o bubuitură de tunet, zicînd: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre, ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Regele slăvit!”. Satana și Iadul strigară: „Dar cine este acest Rege slăvit?”. Un glas domnesc le-a răspuns: „Domnul cel tare și puternic, Domnul cel puternic în luptă”.
  2. După ce s-a stins glasul a apărut un om ce părea hoț după înfățișare. Purta în spate o cruce. Se opri în fața porților și începu să strige: „Deschideți, ca să intru!”. Satana întredeschise poarta numai cât să poată acela intra și îndată o închise la 1oc. Iar drepții, văzându-l pe noul sosit înveșmântat în lumină, îi zise: „După înfățișare pari a fi un hoț; spune, ce duci în spate?”. Acela răspunse cu umilință: „E-adevărat, am fost hoț și iudeii m-au răstignit pe cruce alături de Stăpânul meu Isus Cristos, Fiul Tatălui Preaînalt. Eu am ajuns aici mai repede; îndată însă va veni și El”.
  3. Atunci dreptul David, aprins de mânie, strigă: „Deschide, spurcăciune a spurcăciunilor, porțile tale, ca să intre Regele slăvit”. Cu toții se răzvrătiră împotriva Satanei, voiau să pună mâna pe el și să-l sfâșie în bucăți. Și din nou se auzi strigarea: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre, ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Regele slăvit!”. Și din nou Satana și Iadul întrebară, spunând către glasul curat și limpede: „Cine este acest Rege slăvit?”. Iar glasul minunat le grăi: „Domnul puterilor este Regele cel slăvit”.

VIII

Dintr-o dată Iadul s-a cutremurat, porțile morții și încuietorile lor s-au făcut zob, drugii de fier s-au rupt și au căzut la pământ și toate s-au deschis. Satana a rămas în mijloc, năucit și prăvălit pe jos, cu picioarele legate. Domnul Isus Cristos veni cu blândețe, înconjurat de aura strălucitoare a luminii de sus, măreț și smerit, purtând în mâini un lanț. El însuși legă strâns gâtul Satanei, apoi mâinile la spate, îl azvârli în tartar, îi puse piciorul sfânt peste grumaz și-i zise: „Toată vremea aceasta ai făcut multe rele; n-ai vrut să te potolești cu nici un chip. Astăzi te arunc în focul veșnic”. Chemă Iadul și-i porunci: „Ia-l pe acest cap al răilor și ticăloșilor și păzește-l până când îți voi porunci eu!”. Și iadul, luându-l cu sine, se cufundă sub picioarele Domnului în hăul cel adânc.

IX

  1. Atunci Domnul Isus Cristos, sfîntul și preablândul Mântuitor al tuturora, l-a binecuvântat pe Adam zicându-i: „Pace ție, Adame, și fiilor tăi în vecii vecilor, amin”. Părintele Adam se aruncă la picioarele Domnului, apoi se ridică și începu a-i săruta mâinile și a zice: „Iată, mâinile care m-au plăsmuit!”, dând astfel mărturie tuturor celor care se aflau de față. Îi zicea Domnului: „Împărate slăvit, ai venit să-i eliberezi pe oameni și să-i strângi laolaltă în împărăția Ta veșnică”. Mama noastră, Eva, se aruncă și ea la picioarele Domnului, se ridică, îi sărută mâinile și vărsând șuvoaie de lacrimi zise: „Iată, mâinile care m-au creat!”, dând astfel mărturie tuturor celor care se aflau de față.
  2. Atunci toți drepții I s-au închinat și au strigat: „Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului; Domnul Dumnezeu ne-a iluminat! Amin în toți vecii. Aleluia în vecii vecilor. Laudă și slavă ți se cuvin, căci ai venit de sus ca să ne vezi”.

Astfel alergau sub mâinile Domnului cântând „Aleluia” și bucurându-se împreună de slava lui. Mântuitorul îi cercetă pe toți cu luare-aminte. Apoi mușcă din Iad, aruncă o parte în tartar, iar pe cealaltă o luă cu sine în ceruri.

X

Toți drepții L-au rugat pe Domnul să lase Iadului semnul victoriei, adică sfânta cruce, pentru ca nu cumva slugile ticăloase ale aceluia să îndrăznească a ține ostatic pe vreun păcătos iertat de Domnul. Și așa a pus Domnul crucea Sa în mijlocul Iadului, ca semn al victoriei ce va rămâne acolo pe veci.

Apoi toți au ieșit împreună cu Domnul. Pe Satana și pe Iad i-au lăsat în tartar. Noi și încă mulți alții am primit poruncă să înviem în trup, spre a putea mărturisi lumii despre învierea Domnului nostru Isus Cristos și despre tot ce s-a întâmplat în Iad.

Acestea, iubiți frați, le-am văzut și despre ele depunem mărturie, îndemnați de voi, sub jurământ: Domnul a murit pentru noi și a-nviat; așa cum stă scris s-a întâmplat totul.”

Până aici evanghelia apocrifă a lui Nicodim. Ea contrazice în multe locuri Sfânta Scriptură dar și pe Însuși Mântuitorul care îi spune tâlharului că va fi cu El în rai din Vinerea Mare:

Luc 23:39 Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniți, Îl hulea zicând: Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe noi. Luc 23:40 Și celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Luc 23:41 Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Luc 23:42 Și zicea lui Iisus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta. Luc 23:43 Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai.

Ereticul autor al acestei apocrife susține că este mai cunoscător decât Hristos și îl duce pe tâlhar în iad, ținându-l acolo și în Sâmbăta Mare.

Repetăm, după Sfântul Sinod al 7-lea ecumenic, fără de greșeală, Sfintele Icoane trebuie să reprezinte cele pe care la învață Sfânta Scriptură, nicidecum nu trebuie să picteze apocrifele. Dacă se îngăduie ca niște simboluri mai sugestive să fie reproduse (din obicei), în nici un caz nu trebuie pictată o minciună pentru a sluji Adevărului Hristos. Cu atât mai puțin trebuie zugrăvită o așa de gravă abatere dogmatică care să susțină că sufletul lui Hristos pogorât la Iad este totuna cu Hristos înviat cu Trupul.

***

De abia din secolul 11 (după căderea apusului) a început icoana Pogorârii la Iad să fie confundată cu Învierea. Deci, este probabil o contra-reacție greșită a reprezentării apusene. Însă nu întotdeauna contra-reacția este cea mai bună soluție. Adevărul este Însuși Hristos și El trebuie slujit cu orice chip.

http://offthecoastofutopia.blogspot.ro/2010/11/architecture-sacred-art-and-liturgy.html

http://orthodoxwiki.org/File:RabulaGospelsCrucifixion.jpg

După cum ați observat Sfintele Icoane ale Învierii sunt pictate de Sfânta Biserică Ortodoxă, după cum crede Sfânta Biserică din totdeauna: după Sfânta Scriptură și reprezintă mironosițele și îngerul la mormânt, dar sunt prezenți și ostașii și steagul.

Tot Sfântul Cuvios Nicodim ne arată ce semnificație are steagul pentru creștinii dintotdeauna (nu doar pentru papistași, cum sugerați dumneavoastră):

Face Domnul judecata în locul acesta ca să mustre și mai tare pe păcătoși, arătându-le că din dragoste pentru ei a suferit El atâtea patimi în locul acesta, deși ei nu s-au folosit de aceasta, ci L-au disprețuit cu păcatele lor; și ca să îndreptățească hotărârea pe care o va da, având oarecum martor locul unde a suferit pentru ei. De aceea va avea alături și Crucea, care va sta alături cu multă slavă, ca un steag împărătesc, ca să arate de departe chiar și numai cu vederea ei, cât a făcut Răscumpărătorul nostru Iisus Hristos pentru ca să ne mântuiască și dimpotrivă, câte am făcut noi cu nespusă nesocotință, numai ca să [nu] ne mântuim.[8]

Iată cum ne învață Erminia Ortodoxă despre reprezentarea învierii:

Cele 11 voscresne 133

  1. Învierea lui Hristos134

Mormânt deschis puțintel [dar nu despecetluit, căci zice puțintel pentru a arăta că va fi deschis pentru mironosițele ce se apropie, Mântuitorul neavând nevoie de crăpătură ca Să iasă – n.n.], și doi îngeri, cu veșminte [albe] strălucitoare, șezând la marginea mormântului; și Hristos, călcând deasupra acoperământului mormântului și binecuvântând cu mâna dreaptă, ține cu stânga un steag cu crucea de aur [deci steagul, dacă are cruce de aur, este simbol al biruinței – n.n.]; și mai jos de el. ostași: unii fugind, alții zăcând pe pământ ca niște morți; și (se văd) de departe femei purtătoare de miruri [ținând în mâini năstrape cu miresme.

  1. Îngerul vestind mironosițelor învierea135

Mormânt deschis și un înger, purtând veșminte albe și șezând pe acoperământul mormântului, ține cu o mână o suliță, și cu cealaltă arată, înlăuntru in mormânt, giulgiul și năframa cu care Hristos fusese legat la cap; și purtătoarele dc miruri, înaintea lui, ținând miresmele

102.Hristos arătându-se mironosițelor136

Hristos stând binecuvântează cu amândouă mâinile; și de-a dreapta lui Fecioara Maria, iar de-a stânga Maria Magdalena în genunchi [cuprinzând] și sărutând picioarele Lui].137

  1. Petru și Ioan venind la mormânt138

Mormânt, și Petru plecându-se înlăuntru vede giulgiurile [aruncate, și năframa, care fusese pe capul Lui, înfășurată într-un loc]; și Ioan stând afară se uită înlăuntru minunându-se; și în apropiere, Maria Magdalena plângând.

  1. Hristos arătându-se Mariei Magdalena139

Mormântul și înlăuntru doi îngeri șezând, îmbrăcați în haine albe; și Hristos, stând în picioare înaintea mormântului și ținându-și haina sa cu o mână, și cu cealaltă ținând o hârtie, grăiește: „Marie, nu te atinge de Mine…“140. Și Maria, îngenuncheată înaintea Lui, căutând să-i apuce picioarele.

  1. Hristos frângând pâine în Emaus141

Casă și într-însa masă cu bucate, și Luca și Cleopa șezând la masă, iar Hristos, șezând în mijlocul lor, ținând în mână o pâine, o binecuvântează.

  1. Hristos, arătându-li-se apostolilor, a mâncat142

Casă și înlăuntru apostolii și Hristos în mijlocul lor; și Petru înaintea Lui, ținând (în mână) un taler (mare) cu o jumătate de pește [fript] și cu un fagure de miere; iar Hristos cu dreapta binecuvântează talerul, și cu stânga ia din fagurele de miere si din pește.

  1. Toma pipăind rănile Iui Hristos143

Casă și Hristos în mijloc [nu intrând prin ușă – n.n.], având mâna dreaptă ridicată în sus, iar cu cea stângă, trăgându-și îmbrăcămintea [nu pășind gata dezgolit – n.n.], își dezgolește rana coastei din dreapta. Iar Toma, stând lângă Dânsul, își pune cu frică mâna dreaptă în coasta Lui, [nu se aruncă la pământ având scris pe nimb cuvintele – n.n.] și cu cealaltă ține o hîrtie, care zice: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Și ceilalți apostoli, stând împrejur, se minunează.

  1. Hristos arătându-se apostolilor la Marea Tiberiadei144

Marea și în mijloc o corabie, și apostolii trag mreaja cu mulțime de pești și Hristos, stând aproape de țărmul mării, îi binecuvântează. Și Petru, gol, înotând pe mare, vine către Hristos; și înapoia lui Hristos cărbuni aprinși și pește pus pe ei.

  1. Hristos întrebându-l pe Petru de trei ori145

Marea și o corabie priponită la marginea ei, și apostolii afară, și Hristos, stând și privind către Petru, ține o hârtie, grăindu-i: „Simone al lui Iona, Mă iubești?”146. Iar Petru, stând înaintea Lui cu frică, îi zice: „Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc!”

  1. Hristos arătându-se apostolilor în Muntele Galileei147

Munte și Hristos stând deasupra și binecuvântând cu amândouă mâinile, și înaintea Lui Petru și ceilalți apostoli, avându-și mâinile întinse către El.

[…]

Nota 133.      Textele evanghelice care servesc la zugrăvirea scenelor § 100-110 nu corespund întru totul, ca ordine, cu cele ce se citesc duminica în biserică, la utrenie. Textele din Erminie s-au ales urmărind firul istoric, în arătarea faptelor petrecute imediat după înviere, fără vreo repetare. Citirea voscresnelor în biserică este aranjată astfel: Voscr. I din Matei 28, 16-20; II din Marcu 16, 1-8; III din Marcu 16, 9-20: IV din Luca 24, 1-12; V din Luca 24, 12-35; VI din Luca 24. 36-53; VII din Ioan 20, 1-10: VIII din Ioan 20, 11-18: IX din Ioan 20. 19-31; X din Ioan 21, 1-14; XI din Ioan 21, 15-25. Din ele se pot alege si alte scene [din ele, nu din părere proprie, din vederi hinduse sau din vedenii – n.n.] […]

voscreasnă – „evanghelia învierii“, care se citește la slujba de dimineață, la utrenie, pericopă în legătură cu învierea lui Hristos, slav. voiskresenie = înviere, duminică, 117-119.[9]

Mai puteți spune acum că Pogorârea la Iad este Sfânta Icoană Tradițională a Învierii? Ea este ieșită mai târziu dintr-o evanghelie apocrifă și greșit numită mai apoi „a învierii”.

Este o absurditate să susții că sunt necanonice Sfintele Icoane ale Învierii pictate după pericopele din Sfânta Evanghelie care se citesc în mod repetat tocmai Duminica (ziua din săptămână care sărbătorește Învierea), cu scopul precis de a ne aminti de Sfânta Înviere. Este o hulă să zici că Sfânta Biserică greșește pictând ceea ce propovăduiește, să zici că este occidentofilă atunci când pictează evanghelic. Unde ați citit despre „Evanghelia coborârii la Iad”? Ea nici nu există. În cântările învierii pogorârea la iad este pomenită doar secundar, ca o covârșitoare smerenie a Domnului din care Și-a început învierea sufletului. În început se află tainic și virtual sfârșitul, dar nu este sfârșitul. Sfârșitul este împlinirea actuală a începutului, dar îl covârșește. Începutul este făcut pentru sfârșit, dar țelul nostru este sfârșitul. Pe el îl căutăm, pe el îl dorim, pe el îl prealăudăm întru toți vecii. Învierea firii Sale s-a desăvârșit prin învierea Sa cu trupul din mormânt, sufletul lui Hristos fiind împlinit în învierea Sa de abia prin învierea trupului, împreună cu care și pentru care a fost și făcut, mai așteptând acum să ne învie pe noi, mădularele Sale.

Să vedem ce ne învață Părintele Profesor Dumitru Stăniloae despre înțelesurile duhovnicești folositoare ale acestei Sfinte Icoane a Pogorârii la Iad. Vom observa că, pe de o parte, preia teoria occidentală iar nu Ortodoxă (că Icoana Ortodoxă a învierii ar fi cea a Pogorârii la Iad), tocmai pentru a o combate. Nu o combate nominal ca și cum nu ar fi o icoană ce preînchipuie Învierea, dar arată că deși Învierea începe acolo, totuși este doar una sufletească, din Sâmbăta Mare, și nu mută Învierea Domnului pe care o serbăm de Paști și în fiecare Duminică.

Pe de altă parte enumerând cântări bisericești despre Pogorârea la Iad și Învierea Domnului, lucrări distincte (deși legate și aflate una în continuarea alteia) este dovedită ca mincinoasă Evanghelia lui Nicodim în care iadul s-ar certa rațional cu satana, când de fapt Biserica îl prezintă ca tânguindu-se străfulgerat în chip neașteptat de venirea lui Hristos, fără a mai avea timp de retorică.

  1. Iradierea pnevmatică și eficiența transformatoare a învierii lui Hristos în lume. Protestantismul a redus foarte mult conținutul eficienței lui Hristos cel înviat asupra istoriei. Teologii protestanți contemporani vorbesc de înviere numai ca de un fel de dovadă că Dumnezeu a acceptat suportarea ispășirii de către Hristos în locul nostru, iar cei care merg mai departe consideră învierea ca o punere în aplicare a iertării obținute de Hristos pe cruce, în sensul că Dumnezeu le dă oamenilor credința și, prin ea siguranța că sunt iertați. Pentru Karl Barth învierea ca „sculare” a lui Hristos din morți prin Dumnezeu este sentința Tatălui prin care Dumnezeu „dă Celui răstignit dreptate și pune împăcarea în aplicare”.166 „învierea lui Iisus Hristos este marea sentință a Tatălui, executarea și proclamarea hotărârii lui Dumnezeu asupra evenimentului Crucii. Ea este aprobarea Lui.”167

Teologia catolică nu e nici ea prea departe de această concepție, căci și după ea mântuirea ni se dăruiește pentru jertfa lui Hristos, nu prin trupul jertfit, înviat și îndumnezeit al lui Hristos. De aceea, Hans Urs von Balthasar zice: „Prin actul Său (de înviere a lui Hristos), Dumnezeu (Creatorul și Tatăl) furnizează în același timp justificarea supremă a adevărului Cuvântului Său și adevărul vieții Fiului Său ascultător.”168

În strânsă legătură cu aceasta stă și concepția teologiei occidentale că învierea lui Hristos nu e și un act de putere al lui Hristos însuși, ci numai al Tatălui, asupra lui Hristos cel mort. Se știe că în concepția răsăriteană Crucea lui Hristos este ea însăși biruitoare, căci Hristos murind, sufletul Lui s-a dus plin de dumnezeire în iad, unde n-a putut fi ținut, ci l-a biruit, ridicând apoi și trupul Său, care nici el nu era lipsit de dumnezeire și nici lăsat să intre în stricăciune. Toată imnografia Bisericii răsăritene de la sărbătorile Crucii și de la Paști afirmă aceasta. După teologia occidentală, dimpotrivă, Hristos a suferit în moarte slăbiciunea omului până la extrema limită, pentru ca după aceea învierea să-I vină ca un dar din afară, de la Dumnezeu-Tatăl. Teologul catolic Hans Urs von Balthasar vorbește, ca și Karl Barth, numai de o „ridicare” a lui Hristos din moarte ca act al Tatălui.

Aceasta e o concluzie firească a înțelegerii mântuirii ca realizându-se prin satisfacția adusă de Hristos Tatălui, sau ca ispășire suportată de El în mod juridic drept echivalent pentru jignirea onoarei divine. Hristos cunoaște moartea ca o epuizare totală a existenței Sale umane, oarecum despărțită de Ipostasul divin, neavând în El nici o putere ca să învie. A trebuit ca să-L ridice Tatăl din acest abis al neființei, odată satisfăcut pentru acceptarea din partea lui Hristos a acestei aneantizări, opusă jignirii aduse Lui de către oameni, prin neascultarea și orgoliul lor de a fi prin ei înșiși. V. Balthasar declară: „Deci Tatălui îi este atribuită în mod universal inițiativa învierii Fiului. El este cel ce acționează și acționează exact așa cum o face cu omul, adică în calitate de Creator, desăvârșind acțiunea Sa creatoare prin învierea morților. Afirmarea că Tatăl a înviat pe Iisus Hristos revine frecvent în Noul Testament.”169 Și V. Balthasar menționează mai multe locuri din Noul Testament în acest sens.

De fapt există un număr de astfel de locuri (Fapte 3, 15; 2, 24, 32; 5, 30; 13, 37; 17, 31; I Tes. 1, 10; I Cor. 6, 14; 15, 45; Rom. 4, 24; 8, 11; 10, 9; Π Cor. 4, 14; Gal. 1, 1; Col. 2, 12). Dar Noul Testament nu-L prezintă pe Hristos numai ca obiect al învierii (ον άνέστησεν) în locurile menționate, ci în aceleași, sau în și mai multe locuri, îl prezintă ca subiect al actului învierii (Mt. 16, 21; 17, 23; 20, 19; Mc. 9, 34; Lc. 18, 33; I Cor. 15, 4; Lc. 24, 34; In. 2, 22; 17, 3; 6, 9; 7, 4; 8, 34; I Cor. 15, 12, 16, 17; II Cor. 5, 15; I Tes. 4, 14; Π Tim. 2, 8). Creștinii ortodocși se salută până azi la Paști și până la înălțare cu expresia „Hristos a înviat!” iar Biserica Ortodoxă cântă și preamărește pe Hristos ca subiect al învierii și al actului de biruire a morții: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu- le.”

Atribuirea alternativă a actului învierii când Tatălui, când Fiului arată o împreună- lucrare a Lor, care include și o intensă împreună-lucrare a Duhului Sfânt.

Tatăl, de la Care Duhul purcede, dar Care este și în Fiul, pnevmatizând trupul Domnului, îl pnevmatizează prin Duhul. Dar unde e Duhul activ, Hristos nu poate fi un obiect, ci e și El în activitate. In acest act comun de pnevmatizare supremă a trupului, se realizează suprema comuniune între Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt. Numai datorită acestei depline pnevmatizări, din trupul Fiului va iradia în lume Duhul, Care de la Tatăl purcede și, prin Hristos ca om, va fi trimis în lume. Căci nu e pasiv Hristos în această iradiere a Duhului din trupul Lui.

Sfântul Chirii din Alexandria unește pe Tatăl și pe Fiul în actul învierii zicând: „Căci170 fiind puterea lui Dumnezeu și Tatăl, Fiul Și-a făcut El însuși viu trupul Său.” Sau: „Hristos 171 S-a sculat prin slava Tatălui” (Rom. 6, 4).

Hans Urs von Balthasar, deși vorbește, silit de textele din Noul Testament, și de un rol al Duhului în învierea lui Hristos, referă acest rol la întâlnirea Lui cu Hristos, după ce Acesta Se înaltă la ceruri, lăsând să se înțeleagă că înălțarea lui Hristos și trimiterea Duhului Sfânt172 urmează imediat după învierea Lui.

Dacă Hristos n-a suportat ca un obiect învierea, ci a fost împreună-subiect al ei împreună cu Tatăl, urmează că El însuși a biruit sau a participat la biruirea morții, exercitând puterea Sa de împărat în acest act, și anume nu numai ca Dumnezeu, ci și ca om. De altfel, numai recunoscând aceasta menținem uniunea ipostatică în toată realitatea ei, cu implicațiile ce rezultă din ea asupra naturii umane.

Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieții pământești, umplându-l de putere și prin eforturile Lui de a Se menține curat. în timpul morții trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învățătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărțit nici în timpul morții, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită și de această unire a umanității Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta și natura omenească,173

Ca atare, trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că și noi vom învia, ci este și un izvor de viață dumnezeiască pentru noi în viața pământească, un izvor de putere și de curăție. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menține și a spori și noi în curăție și în pnevmatizarea care duce la înviere. De această pnevmatizare ține progresul într-o transparență care, fiind o continuă personalizare și întărire a persoanei noastre, e în același timp o întărire a comuniunii între noi și Dumnezeu și între noi înșine.

Încă de la aparițiile Sale, Hristos iradiază din trupul Lui această putere și slavă, sau Se face cunoscut într-o asemenea transparență luminoasă, care de cele mai multe ori covârșește trupul și numai când voiește îl face vizibil, dar și arunci, străluminat de puterea impunătoare a Sa ca persoană. Despre efectul acestui trup înviat al lui Hristos asupra noastră vorbesc toți Sfinții Părinți și cântările Bisericii Ortodoxe. „A înviat Hristos, să ne curățim simțirile,” se spune într-o cântare bisericească. Sfântul Chirii din Alexandria zice: „Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca și pe noi să ne izbăvească de stricăciune și, oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredințeze să strigăm plini de bucurie: „Ai întors plânsul meu în bucurie, ai rupt sacul meu și m-ai îmbrăcat în veselie” (Ps. 29, 12).174

Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputință, o arată Sfinții Părinți și din faptul că El Și-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porților iadului și în eliberarea de acolo a celor ce au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reținut în iad, ci scapă de el, și prin iradierea puterii Lui dumnezeiești eliberează din iad și sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduințele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenția venirii Lui în trup. Leonțiu de Bizanț zice: „Deci, am zis că sufletul, nu pentru firea lui (căci pe aceasta o avea asemenea cu toate celelalte suflete), ci pentru dumnezeirea Cuvântului cu care a coborât și la iad, a putut nu numai să nu fie ținut de175 iad, ci a și dezlegat legăturile celor ce erau ținuți acolo, care au crezut în El.” Persoana Cuvântului, intrată prin suflet într-o relație nemijlocită cu acele suflete, le-a menținut în această relație, deci în raiul pe care l-a întemeiat prin aceasta pentru ele și pentru toți cei ce vor răposa în El.

Despre domnia obținută de Hristos și peste sufletele credincioase din iad, spune Sfântul Chirii din Alexandria: „Pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească și peste morți.”176 Dar în aceste cuvinte sunt implicate anumite nuanțe. Hristos este întrucâtva încă la începutul învierii și, prin aceasta, al puterii Sale împărătești, în momentul când intră în iad. El e încă mort cu trupul, „dar înviat cu Duhul,” sau prin Duhul (I Pt. 3, 18).

Despre un fel de început al învierii sufletelor încă din iad vorbesc și cântările din Sâmbăta mare la Vecernie: „Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a Născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat.” Sau: „Astăzi iadul strigă suspinând: zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit și pe Adam l-a înviat.”

Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale, lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deși nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranță ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui. Dar în suferința Lui pe cruce a fost implicată și suferința pentru ele. Iar suferința pe cruce fiind și o compătimire pentru oameni – această compătimire rămânând până la sfârșitul lumii – Hristos a putut avea o suferință compătimitoare pentru acele suflete și în iad. Dar această suferință compătimitoare e în același timp putere mântuitoare. Mila Îl însoțește oriunde și oricând. De aceea s-o cerem tot timpul. Dar având-o proprie și ca om, ea nu poate fi lipsită și de o notă de suferință.

Pe de altă parte, nu trebuie să socotim nici cuvântul (din Epistola I Pt. 3, 18): „ca să vestească duhurilor din închisoare” cu totul nepotrivit, căci le-a vestit eliberarea lor și viitoarea înviere cu trupul și în general le-a dus marea veste a mântuirii realizate de El. Deci a împlinit acolo și un fel de funcție învățătorească-profetică, așa cum s-a spus mai înainte, cele trei slujiri nefiind niciodată despărțite.

Hans Urs von Balthasar declară că în această concepție răsăriteană despre învierea care începe încă în iad, reprezentată și în icoana învierii din Răsărit, are loc „o anticipare care situează evenimentul Paștilor Sâmbătă și o transformare a triumfului obiectiv și pasiv într-un177 triumf subiectiv și activ al lui Hristos”. De fapt nu e o mutare a învierii Sâmbătă, ci o considerare a începerii ei Sâmbătă, în actul de biruire a iadului, care ținea sufletele pentru eternitate despărțite de trup.

Acest act de biruință e de fapt o manifestare activă a lui Hristos. Hristos nu e în iad în starea pur pasivă, din care va fi ridicat numai de Tatăl, Duminică. Propriu-zis, Hristos biruiește întâi cu sufletul iadul, pentru că Duhul Sfânt, unit cu Ipostasul Său dumnezeiesc, produce întâi îndumnezeirea sau pnevmatizarea deplină a sufletului, după ce acesta a suportat până la capăt moartea pentru Dumnezeu și pentru oameni, intrând în comuniune desăvârșită cu Dumnezeu și făcând loc Duhului Sfânt în Sine în mod deplin. Din sufletul astfel umplut de Duhul Sfânt iradiază și în sufletul celor ce au nădăjduit în El, din iad, puterea care le scapă de stăpânirea iadului.

Din sufletul lui Hristos îndumnezeit deplin, sau pnevmatizat, va iradia apoi puterea care va învia sau va pnevmatiza și trupul din mormânt. De aceea învierea începe în iad. Acest lucru e spus în mod implicit în Epistola I Pt. 4, 6.

Von Balthasar mai observă că, „în vreme ce icoanele occidentale ale Paștilor arată pe Hristos înviind totdeauna singur, Răsăritul ne face să vedem latura soteriologică și socială a operei de răscumpărare”.

De fapt cele două moduri de reprezentare iconografică a învierii sunt solidare cu cele două concepții despre mântuirea în Hristos. In teologia occidentală Hristos, neavând nici o putere în El însuși care să se arate în înviere, e ridicat singur din neputința extremă a morții de către Tatăl, Acesta având apoi să atribuie celor ce cred o grație creată, acordată lui Hristos pentru fapta Lui meritorie, dar de care El nu are nevoie. în teologia ortodoxă, Hristos iradiază din El însuși, sau din sufletul și din trupul Lui, energia necreată, începând această iradiere încă în iad, și penetrându-i prin ea pe cei ce au nădăjduit în venirea Lui dinainte de venirea Lui, de fapt, în trup. Prin jertfa Lui a intrat, îndată ce ea s-a săvârșit pe Golgota, nu numai în comuniune deplină cu Tatăl, ci și cu oamenii, deocamdată cu sufletele celor fără trupuri, înainte de a-Și învia trupul.[10]

După cum ați citit mai sus învierea sufletească din iad este început și nu însăși Învierea deplină cu trupul. Pogorârea la Iad exprimă aceasta și este confundată de occidentali cu Icoana Învierii datorită greșelii frecvente a iconarilor noștri de a o numi așa. Învățătura Sfintei Biserici este însă deplină și primind Icoana Pogorârii la Iad ca o Icoana a Începutului Învierii Ea ne înfățișează și Învierea deplină a lui Hristos cu trupul după Sfintele Evanghelii (ca o lucrare aflată în continuare dar totuși distinctă, după cum este și Înălțarea) arătând deplina transparență Personală a lui Hristos prin Însuși Trupul Său Jertfit, îndumnezeit și iradiind energia necreată, aflat în comuniune și cu oamenii purtători de trupuri, nu numai cu sufletele din iad. În această învățătură se poate încadra deplin și Icoana Mântuitorul înviat deasupra mormântului pecetluit, având Sfânta Cruce în mână (direct sau pe steag) și pe ostași alături (cum a fost și în realitate) nu ca pe niște obiecte pasive, ci ca niște subiecte mișcate de Înviere, care și ei vor depune mărturie asupra Ei, iar unii vor deveni și Sfinți Mucenici, tot datorită nu numai penetrării lor de către energia necreată, ci și datorită convingerii de către minunea Învierii la care au luat parte și nădejdii lor de a birui moartea (alegând mai degrabă prigoana pentru viața cea vie a Împărăției Cerurilor decât banii evreilor care îi mituiau pentru a le fi mai bine pe pământ).

Despre Longhin sutașul zic unii că el a împuns cu sulița în coasta nostru Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sîngele și apa ce au curs a cîștigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viață al lui Hristos, Longhin iarăși a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostașii pe Iisus Care zăcea în mormînt. Iar cînd Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormînt și prin minunata Sa sculare a înspăimîntat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormînt și de frica lui s-au cutremurat străjerii și s-au făcut ca morți. Atunci Longhin împreună cu alți doi ostași ai săi au crezut desăvîrșit în Hristos și s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat și arhiereilor toate cele ce s-au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrînii și au dat ostașilor mulți arginți ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicînd: „Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe cînd noi dormeam”. Însă Longhin nu a primit arginții și nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o și adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat și adunarea evreiască l-au urît pe Longhin și toată mînia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvîntul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte și înviere dătătoare de viață el însuși le-a văzut și despre aceasta la toți a propovăduit. Zavistnicii încercau asupra lui pricină și vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrîn și mai cinstit decît toți, era binecunoscut Cezarului. Fiind înștiințat el de gîndul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decît să viețuiască în locașurile iudeilor. Și și-a lăsat dregătoria sa, haina și brîul cel ostășesc și luînd cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeași rîvnă ca și dînsul, pentru Hristos, s-au depărtat și n-au mai viețuit cu popor și se îndeletniceau cu credința în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinții Apostoli și nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul și au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor și apostol al lui Hristos și a întors pe mulți din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsînd cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, viețuind în post și în rugăciune.[11]

Vedem, așadar, că Sfânta Icoană a Învierii lui Hristos deasupra mormântului pecetluit ne învață o realitate puțin cunoscută azi, dar descoperită de Sfântul Duh în Sfânta Tradiție:

Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormînt și prin minunata Sa sculare a înspăimîntat pe străjeri

Vă invităm să citiți viața Sfântul Mare Mucenic Longhin Sutașul să vedeți una din roadele lucrării Personale a lui Hristos prin Trupul Său făcut transparent duhovnicește, chiar la Învierea Sa din Mormânt, nestricând pecețile, pentru a nu mai bârfi această Sfântă Icoană a fi necanonică sau eretică.

Practic cei care numesc Icoana Pogorârii la Iad a fi reprezentarea Învierii (desigur fără să conștientizeze aceasta) într-un fel susțin gândirea occidentală de tipul „învierea a avut loc în același timp cu înălțarea, cea din urmă neaducând nimic nou”, numai că o aplică la Pogorârea la Iad și Învierea cu Trupul. Pentru ei nu ar fi nici o diferență între suflet și trup sau mai bine spus între învierea cu sufletul și cea cu trupul (ca și cum cea din urmă nu ar fi adus nimic nou), atât din punct de vedere al lui Hristos, cât și din punct de vedere al celor ce-L urmează în Înviere.

Vedem, în realitate, că, deși Sfânta Biserică păstrează simbolistica foarte sugestivă din Sfânta Icoană a Pogorârii la Iad (tocmai pentru că exprimă niște realități duhovnicești adânci, nu pentru că este copiată după o Evanghelie pe care o respinge ca apocrifă), cu toate acestea nu este de acord cu denumirea ei greșită de Icoană a Învierii (chiar dacă o îngăduie așa prin iconomie datorită obiceiului răspândit datorită lejerității de a picta o icoană în loc de 11 pentru fiecare din Voscresne).

În același timp este de preferat dacă se dorește economia de icoane (de bani și de loc de depozitare) și nu se pictează 11 Sfinte Icoane (cum ar fi canonic) pentru fiecare din Voscresne, a se face totuși osteneala de a avea o icoană separată pentru Pogorârea la Iad (care să se pună la închinare în Sâmbăta Mare) și o Icoană a Învierii cu toate cele 11 Voscresne pictate (sau măcar cu Hristos ieșind din Mormântul pecetluit înspăimântând străjerii, având Sfânta Cruce ca izvor al Învierii).

Icoana Pogorârii la Iad este păstrată în mod Ortodox pentru simbolurile ei care reprezintă vizual înțelesuri duhovnicești, deși pogorârea la Iad nu a văzut-o nimeni dintre cei de pe pământ și nu a fost descrisă ca atare de Sfinții Părinți (după cum nici momentul Învierii nu l-a văzut nimeni), dar trebuie să avem pază să nu deviem nici de la realitate, nici de la Sfânta Scriptură, nici de la Sfinții Părinți denumind-o greșit ca Înviere. Iar dacă unii au făcut aceasta din neștiință nu-i judecăm, dar ei nu pot fi nici canon și nici autoritate de reprezentare a adevărului în Sfânta Biserică, indiferent de pozițiile oficiale pe care le-ar avea în învățământul teologic de azi. Icoana Pogorârii la Iad este acceptată prin iconomie cu numele de Icoană a Învierii, acrivia în privința aceasta este reprezentată de învățătura Sfântului Sinod al 7-lea Ecumenic, expusă sugestiv de Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion, canonul și autoritatea de reprezentare a adevărului în Sfânta Biserică.

În privința pictării lui Dumnezeu Tatăl ca Cel vechi de zile, iată un studiu foarte interesant:

http://www.saintjonah.org/articles/ancientofdays.htm

Azi mulți teologi și iconari, bazându-se pe niște obiceiuri greșite și răspândite ale zugravilor, dintr-o râvnă pentru Sfânta Tradiție (ceea ce le face cinste), fără însă a înțelege mesajul bazat pe realitatea și adevărul dogmatic surprins în Sfânta Scriptură (ceea ce le este ca scădere) se apucă să critice sau să justifice anumite modele de Icoane după propria părere, propria simțire și după frecvența reprezentărilor în contemporaneitate și/sau istoria păstrată de-a lungul timpului.

Pierd însă esența și contactul cu adevărata Sfântă Tradiție și acuză pe cei care țin și ei la Ea (dar o mai și înțeleg, fiindcă au practicat-o cu toată ființa lor și s-au înconjurat cu arma tare și nebiruită a cunoașterii Sfinților Părinți) că ar fi influențați de occidentalism, adică, în final, de o gândire și trăire scolastică și eretică, nedându-și seama că ei înșiși suferă de ea tocmai prin metoda istorico-critică pe care o aplică (prin bizuirea pe frecvența documentelor/picturilor versus înțelegerea realității revelate prin Sfinții Părinți).

Este un curent în cercetare (chiar și în cea patristică de le teologii Ortodocși contemporani renumiți), numit istorico-critic, care se bazează numai pe studiul documentelor care au ajuns până la noi, criticând cele revelate din Sfânta Predanie (necrezând în descoperirea Sfinților care se face nu prin cercetare, ci prin vedere). Acest curent redă tot timpul și părerile care pot fi contrare, ca să pară imparțial. Dar nu cercetează în amănunțime părerile contrare și, mai ales, neglijează revelația, făcând o potrivire de tip protestant a citatelor ca să se dovedească ca fiind bună părerea autorului, care astfel să face pe sine un mic papă de tip nou… zâmbitor și politicos. El are și delicatețea și frumusețea sa, în sensul de a părea că dorește adevărul fără prejudecăți și de a nu forța pe alții cu propriile convingeri, ci a primi și părerea celuilalt cu libertate.

Pe cât de elegant este, și pe cât încântă (prin a avea „Col_2:23 oarecare înfățișare de înțelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie și în necruțarea trupului, dar n-au nici un preț și sunt numai pentru sațiul trupului.”) pe atât este de primejdios, fiindcă ridică șovăirea la rang de virtute, ceea ce contrazice Sfânta Scriptură:

Iac 1:5 Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă ‎tuturor fără deosebire și fără înfruntare; și i se va da. 6 Să ceară însă cu credință, fără să aibă ‎nici o îndoială, pentru că cine se îndoiește este asemenea valului mării, mișcat de vânt și ‎aruncat încoace și încolo. 7 Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. 8 ‎Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.‎

Acest curent influențează tocmai la formarea lor teologică pe mulți și îi lasă cu nelămuriri în credință, împotrivindu-se felului Sfintei Biserici Ortodoxe (de până la 1848) de a transmite Sfânta Tradiție, doxologic, apologetic și aghiografic – cu alte cuvinte clar, concis și hotărât, bazat pe descoperirea Sfântului Duh – după cum spunea Sfântul Ioan Damaschin:

„Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijindu-se dinainte de folosul ‎fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ceea ce este de folos și a trecut sub ‎tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să ‎rămânem, nemutând hotarele veșnice și nedepășind dumnezeiasca predanie.‎ [12]

Despre aceasta ne grăiește limpede Sfântul Nil, izvorâtorul de Mir ( când se afla în slavă la 123 de ani de la adormirea sa):

„Însă eu mă mir: cum oamenii, în ziua de astăzi, au defăimat cărțile bisericești cele fără de greșeală?[13] ‎ (Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, p. 74”

Stilul limpede și hotărât al cărților Sfinților Părinți (inclusiv al Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul și al Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul) preluat și de Părintele Cleopa îi supără pe mulți dintre moderni, numindu-i retorici, didactici, rigizi și fundamentaliști. Dar despre aceasta am fost preveniți:

Că iată îți zic ție, fiule, vor veni zile când vor uita creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale sfinți‎lor apostoli și ale dumnezeieștilor prooroci, disprețuind Sfintele Scripturi și scriind tropare și ‎cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta ‎părinții noștri au zis: «Cei ce sunt în pustia aceasta, să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe ‎pergament, ci pe hârtii, că va să șteargă neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după ‎voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină»”‎ […] Vor fi egumeni nebăgând seamă de mântuirea lor și de a turmei, osârdnici toți și silitori la mese ‎și gâlcevitori, leneși la rugăciuni dar grabnici la clevetiri, gata spre a osândi viețile bătrânilor și ‎cuvintele lor, nici urmându-le nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: «De am fi fost ‎și noi în zilele lor, ne-am fi nevoit și noi».‎(Patericul, PENTRU AVVA PAMVO, 15, p. 115.)

Se uită că s-au pierdut foarte multe cărți și, desigur, și Sfinte Icoane:

„Iar Theofan, auzind acestea, a zis:. „Acestea care mi le spui nu sunt scrise în cărți, că nu le-am mai auzit până acum, și mă mir de unde le știi,” îi zice Sfântul; „De ce te miri? Acestea ce îți spun eu nu sunt carte însuflețită? Că cel de trei ori blestemat, împăratul Leon Conon, când a ars școala și toată biblioteca cu cărțile în Țarigrad, oare câte zeci de mii de cărți au ars? Și câte cărți folositoare de suflet erau acolo înăuntru? Însă și aceasta cu amenințarea și slobozirea lui Dumnezeu s-a făcut, pentru ca să nu fie defăimate de oamenii ve acului acestuia mai de pe urmă, precum defaimă și pe celelalte care au rămas. Pentru că putea Dumnezeu să facă ca să nu ardă, precum Evanghelia în Rusia.”( Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, p. 74)

Se atacă azi predominant Sfânta Icoană a Tatălui, ca Cel Vechi de Zile și Sfânta Icoană a învierii prezentată după Sfânta Evanghelie în cele 11 voscresne.

Se prezintă Icoana Coborârii la Iad, inventată în secolul 6 după falsa Evanghelie (apocrifă) a lui Nicodim, ca fiind autentică, tradițională și Ortodoxă.

http://ziarulfaclia.ro/icoana-invierii-de-la-manastirea-sfinta-ecaterina-sinai/

În privința pictării Mântuitorului Înviat deasupra Sfântului Mormânt ne-am lămurit, cum bine a subliniat Părintele Cavarnos, că nu trebuie să pictăm piatra desfăcută, ci pecetluită, că nu trebuie să facem un steag fără Sfânta Cruce, că nu trebuie să pictăm pe străjeri privind la Hristos (fiindcă nimeni nu a văzut învierea), ci străjuind și înspăimântați (fiindcă timpul în icoană nu este reprezentat ca un instantaneu ci având pe „și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”. Adică în Sfintele Icoane este reprezentată contemporaneitatea mintală a unor evenimente din momente diferite sau mai bine spus se reprezintă în aceeași Icoană evenimente succesive care au același înțeles, fiind concomitente prin înveșnicire sau prin lucrarea înțelegătoare a minții. Vezi ca un bun exemplu Sfânta Icoană a Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Tot așa este și Sfânta Icoană cu cele 11 Voscresne pictate concomitent sau icoanele cu viețile unor Sfinți care îi reprezintă în diferite etape ale vieții lor. În toate acestea aceleași persoane apar pictate de mai multe ori, pentru a împlini întreg mesajul transmis de praznicul pictat), fiindcă ar fi contrar Sfintelor Evanghelii. Aici Părintele Cavarnos are dreptate, fiindcă urmează Sfintelor Scripturi, deci și Sfântului Sinod Ecumenic al 7-lea. Nici Sfântul Cuvios Nicodim nu susține altfel. Reamintim ce zicea el:

A zugrăvi Învierea lui Hristos, nu din mormânt ieșind, și pe ostași împrejurul mormântului fiind și străjuind, și pe Îngeri pe piatră șezând, precum zice Evanghelia.

Așadar nu pomenea de piatra dată la o parte, nici de pecețile desfăcute, nici de străjeri privind la Hristos, ci enumeră mai multe reprezentări ale Sfintei Învieri pe scurt, luate din mai multe voscresne. Sfântul Cuvios Nicodim nu pomenește (aici) nici măcar de steag deși am văzut că Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și chiar și el în alte scrieri ne învață de echivalența steag-Sfânta Cruce.

Însă a picta pe Mântuitorul cu Sfânta Cruce pe un steag nu numai că este un obicei evlavios (chiar dacă îl fac și cei din occident, ca o rămășiță și o urmă ștearsă de creștinism păstrată în temele lor, cum au mai păstrat și altele – deși au contrazis în mult mai multe Adevăratul Creștinism Revelat: Ortodoxia), ci este un simbol bine întemeiat în Sfânta Scriptură, deci conform Sfântului Sinod Ecumenic al 7-lea.

Cineva dacă ar vrea să picteze astfel, nu greșește, din acest punct de vedere:

„1Co 1:17 Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.18 Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”

Desigur Sfânta Cruce are aceeași putere și este duhovnicească fie dacă este pictată ca atare direct în mâna lui Hristos, fie dacă este pictată pe un steag. Nu este duhovnicească numai în mână și profanată pe un steag. Steagul este și el un simbol duhovnicesc, desprins din Sfânta Scriptură.

Dumneavoastră (respectiv Părintele Cavarnos) ne-ați dat doar două citate cu referire la Pogorârea la Iad și nici unul cu referire la legarea cu lanțuri a satanei, unul din simbolurile desprinse din apocrifa lui Nicodim.

Iată, însă, câte citate se găsesc în Sfânta Scriptură despre puterea lui Dumnezeu prin simbolul steagului (ca preînchipuire a Învierii lui Hristos prin Sfânta Cruce):

„Cân_2:4 El m-a dus în casa de ospăț și sus drept steag era iubirea.

Isa_11:10 Și în vremea aceea, Mlădița cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile și sălașul Ei va fi plin de slavă.

Isa_11:12 El va ridica steag pentru neamuri și va aduna pe cei risipiți ai lui Israel și va strânge la un loc pe cei împrăștiați ai lui Iuda din cele patru colțuri ale pământului.

Isa_13:2 Pe un munte pleșuv înălțați steag, strigați către ei, faceți semn cu mâna, ca să intre pe poarta asupritorilor.

Isa_30:17 O mie vor fugi de amenințarea unuia și când vă vor amenința cinci, toți veți fugi, până când veți rămâne ca un stâlp pe vârful muntelui și ca un steag pe vârf de deal.

Isa_62:10 Intrați, întrați pe porți! Gătiți cale poporului, gătiți, gătiți-i drum, curățiți-l de pietre, înălțați un steag peste neamuri!

Ier_50:2 „Vestiți și faceți cunoscut între popoare, ridicați steag, spuneți și nu tăinuiți, ci ziceți: Babilonul e luat, Bel e rușinat, Merodah e zdrobit, chipurile lui cele cioplite sunt batjocorite și idolii lui sfărâmați.

Ier_51:27 „Ridicați steag pe pământ, trâmbițați cu trâmbița printre neamuri, pregătiți neamurile împotriva lui, chemați împotriva lui regatele: Ararat, Mini și Așchenaz, puneți căpetenie împotriva lui și aduceți cai ca lăcusta cea grozavă.

Iez_27:7 Pânzele tale, din vison de Egipt brodat, îți slujeau ca steag. Porfira violetă și stacojie din insulele Elișa alcătuiau acoperământul tău.”

Toate aceste semnificații sunt descoperite și lămurite dacă este Hristos pictat cu un steag (ca simbol al biruinței prin iubirea adusă la culmea ei în starea de Jertfă) în mână având pe el o Sfântă Cruce, tocmai la Înviere când se zdrobesc toate căpeteniile întunericului, fiind oprite prin legături veșnice acțiunile lor în firea omenească. Sfânta Cruce este o mai mare legătură pentru satana decât niște lanțuri. Este o legătură duhovnicească nu una trupească. Ea este un simbol chiar mai puternic decât satana legat, fiindcă Sfânta Cruce nu este doar o armă împotriva diavolului ci și Izvor de viață înviată, de schimbarea stării noastre din egoism în Jertfă.

Ea este exprimarea cea mai puternică a stării de Jertfă ce izvorăște din iubirea Sfintei Treimi cea fără de început:

Ioan 17:17 Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. 18 Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. 19 Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. 20 Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, 21 Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. 22 Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: 23 Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine..

Hristos este Învierea noastră și steagul puterii lui Dumnezeu care ne-a înviat prin Sfânta Cruce, adevăratul steag al creștinilor (pe care de când creștinismul a devenit legal sub domnia Sfântului Constantin cel Mare îl arborează toate neamurile încreștinate).

Iată labarumul (steagul Sfântului Constantin cel Mare, întocmai cu Apostolii):

image6

Iată chiar și emblema steagului nostru are o Sfântă Cruce, măcar de am fi și noi demni de ea. Chiar dacă emblema și steagul sunt profane, Sfânta Cruce le sfințește. Ce bine ar fi ca să poarte și numele lui Hristos ca în cazul labarumului:

image7

„1Co 1:23 Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.

1Co 1:24 Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

1Co 1:25 Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.”

Rămân acum două întrebări:

  1. de ce atât de mulți iconari fac greșeala de a pune numele Învierii pe Icoana Pogorârii la Iad?

Ne răspunde tot Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

„CANONUL 90 Sinod al 6-lea Ecumenic

 În duminici a nu pleca genunchile canonicește am luat, de la purtătorii de Dumnezeu Părinții noștri, învierea lui Hristos cinstindu-o; deci ca nu neștiută să fie nouă claritatea luării aminte acesteia, facem cunoscut credincioșilor, ca, după intrarea preoților în Altar la vecernia sâmbetei, după obiceiul ce stăpânește, nimeni să plece genunchile până la vecernia duminicii viitoare. Întru care, după intrarea în Altar ce se face în slujba cea de seara, iarăși plecând genunchile, așa aducem Domnului rugăciunile. Că a învierii Mântuitorului nostru, înainte mergătoare luând noi pe noaptea cea după sâmbătă, laudele de aici duhovnicește le înțelegem, sărbătoarea împlinindu-o din întuneric la lumină, ca de aici întru o întreagă noapte și zi, să prăznuim noi învierea.” (Pidalion, p. 229)

Deci Pogorârea la Iad de Sâmbătă este și ea înainte-mergătoare a Învierii, fiind învierea sufletelor celor din iad.

Cu toate acestea învierea sufletului (înainte mergerea) nu este tot una cu învierea duhovnicească a trupului, adică însăși împlinirea Învierii. În tip se vede prototipul, dar nu este prototipul. În început se vede și finalitatea, dar nu este sfârșitul.

  1. De ce, totuși, s-au păstrat Sfintele Icoane ale Învierii din Voscresne, iar ieșirea din mormânt a Mântuitorului este pictată așa de rar?

Nu numai că nu cunoaștem Taina Învierii în momentul Ei de început (nimeni nu a văzut-o și nici nu a mărturisit în Sfânta Evanghelie cum s-a petrecut Învierea, deși se mărturisește realitatea Ei. Dar același lucru este valabil și cu Pogorârea la Iad care se pictează în Sfintele Icoane, deși nimeni din cei vii nu a văzut-o, numai pentru că se pomenește de ea în Sfânta Scriptură), dar un alt răspuns ar fi dat tot de Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

„228 Dar când, și de cine s-a ridicat din Biserica noastră răsăriteană, acest evanghelicesc, apostolesc, și părintesc obicei al îngenuncherii? Cu scumpătate nu știm să spunem. Că chibzuire însă socotim, că să se fi ridicat aceasta, după desbinare, poate de oarecare ai noștri, cu covârșire râvnitori, ci se împotriveau obișnuirilor Bisericii apusenești, prin urmare încă și acestui canonicesc obicei. Și că această socotință a noastră este adevărată, vezi pe Meletie Piga al nostru la sfârșitul cărții a 3-a cea despre creștini, unde vorbește despre plecările de genunchi (fața 210 a tipăririi în București). Pentru că și papalitra ce se numește la apuseni, adică cununa cea de pe cap a clericilor, obicei canonicesc fiind, s-a ridicat de către ai noștri. Asemenea și altele, precum și deasa împărtășire, care la apuseni se urmează.” (Pidalion, p. 230)

Fiindcă atât de des se pictează de către apuseni această temă încât, pentru a ne deosebi de ei, Sfânta Biserică nu a mai pictat-o.

Am făcut această încheiere, care pare a susține opinia Părintelui Cavarnos, ca să nu uităm niciodată că:

„Prin ruperea Cuvântului de Taină, Taina este amenințată să fie înțeleasă ca magie, iar Cuvântul fără Taină este amenințat să fie redus la doctrină.”[14]

„Matematica” credinței este expunerea scripturistică precisă și circumscrisă a dogmelor și poruncilor. Ea nu trebuie să excludă „Poezia” credinței care este înțelegerea alegorică, metaforică și necircumscrisă a nemărginitei teologii și iconomii. După cum și tâlcuirile Sfintelor Scripturi sunt mai multe istorică, tropologică, alegorică și anagogică.

Învățătura Creștină este totalitatea acestora, ca un întreg. Separarea lor și/sau neglijarea lor și/sau expunerea una împotriva alteia ne face să cădem de la Ortodoxie. Noi am mers mai sus după acrivia canoanelor, iar dacă cineva dorește să facă iconomie să le primească și pe celelalte. Însă ce ciudat ar fi (să nu se facă, Doamne ferește, aceasta în veac!) ca din îngăduința celorlalte să se facă vreo scumpătate sau regulă care să prigonească adevăratele canoane și adevărata acrivie. Cu alte cuvinte, dacă cineva dorește să aplice iconomia și să primească Sfânta Icoană a Pogorârii la Iad (păstrând distincțiile de mai sus, ca Icoană a Învierii să o primească) după cum o fac mulți, deși greșesc față de acrivie. Dar dacă începe să prigonească adevăratele Sfinte Icoane ale Învierii ca fiind apusene și eretice (făcând normă din pogorământ sau acrivie din iconomie), devine el însuși căzut de la Sfânta Predanie și de la înțelegerea duhovnicească a Ortodoxiei, apucând-o pe nebăgatele de seamă pe căile dezbinate ale occidentului, ereziei și schismei.

Astfel că avem multe lucruri folositoare și în expunerea Părintelui Cavarnos (pentru care îi mulțumim domnișoarei Ana-Elisabeta), iar expunerea noastră, chiar dacă este puțin mai „matematică” și apologetică sperăm că nu v-a supărat, ci că ați luat-o ca o completare la cele pe care le-ați scris pentru a primi și acrivia, și canoanele și a nu le respinge (numindu-le înnoiri apusene și erezii pictate) confundând îngăduința cu regula. Cu toții dorim a primi nuanțele care ne prezintă în fața minții realitatea în întregimea ei, dar sperăm că nimeni nu dorește ca nuanța lui să fie potrivnică întregului sau să atace celelalte nuanțe.

Și Sfânta Icoană a Pogorârii la Iad este evlavioasă, o primim (ca și Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul) și ne închinăm cu dragoste la Ea, punând-o însă la locul ei în Sâmbăta Mare (chiar dacă unii pictând-o îi greșesc denumirea și destinația), și Sfintele Icoane ale Învierii sunt Tradiționale și ne închinăm la ele, indiferent de ce Voscreasnă ar exprima, ele fiind adevăratele Icoane ce exprimă învierea și care trebuie să fie cinstite de Paști și Duminica după cum ne-a învățat pe noi Sfânta Predanie. Iar dacă vreuna din ele îl reprezintă pe Hristos deasupra Sfântului Mormânt pecetluit, cu Sfânta Cruce (pe steag sau lângă steag sau fără steag), cu sau fără ostași străjuind înfricoșați o sărutăm cu toată evlavia și o apreciem din toată inima pentru canonicitatea ei, chiar dacă azi este mult bârfită și neglijată. Desigur că la aceasta se adaugă condiția sine qua non să fie pictată asemănarea cu Chipul Adevărat al Mântuitorului și să nu fie o grozăvie neasemănată, pictând asemănarea sau caricatura vreunui om pătimaș care vrea să Îl substituie pe Domnul, ori „astralizându-L și spectrificându-l”, ori îngrășându-L ca pe un atlet, după cum pictează Părintele Arsenie Boca respectiv pictorii eretici apuseni. Gura lumii de pe internet și de prin cărți (chiar dacă este parfumată cu titluri academice de la Facultățile Ortodoxe) nu este tot una cu învățătura duhovnicească (mai presus de logică dar care o cuprinde) revelată, aflată în ascultare de Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane și înțelegerea Sfinților Părinți.

Să nu uităm că o Sfântă Icoană este Ortodoxă dacă:

  • Are asemănarea Sfântului;
  • Exprimă firea înduhovnicită, iar nu cea căzută;
  • Poartă numele Sfântului;
  • Ne reprezintă pictat ceea ce ne învață Sfânta Scriptură/Sfânta Tradiție prin scris sau prin predanie și nu vreo minciună.

Sper că m-ați iertat:

  • și pentru asprimea tonului (dictat de grabă și de necesitatea atât de acută nouă celor de azi de a urma exactitatea Sfintei Tradiții, fiindcă am alunecat în „las’ că merge și așa” sau în „Sfânta Tradiție este ce a spus cutare sau cutare cu renume sau cutărică care îmi place mie”),
  • și pentru împotrivirea voilor și părerilor (care de multe ori duce la ceartă, încăpățânare în propria părere sau la o tensiune și mâhnire lăuntrică care ne face să respingem pe om cu toate cuvintele lui, chiar dacă sunt adevărate, uitând că ar trebui respinse doar părerile lui greșite).

Am apreciat mult stilul dumneavoastră degajat de a pune problema. Este foarte convingător și natural. E un dar de la Dumnezeu la care vă ajută și boala. Dacă aș încerca să-l imit, însă, ar ieși ceva foarte caraghios, fiindcă ar fi artificial. Vă rog să nu vă poticniți de stilul meu mai direct și mai brutal în contradicții, ci să luați din cele ce v-am scris ce este cu adevărat adevărul, după Sfinții Părinți, iar unde vedeți vreo vedere a mea personală să o respingeți cu toată tăria (dar nu din părerile dumneavoastră sau ale altora personale, ci argumentat după Sfinții Părinți), iar pe mine să mă iertați.

În realitate nu este vreo contradicție între noi, toți dorim Ortodoxia cea mai curată. Bătălia pentru nuanțe (dacă se face cu dragoste, nu din mândria certurilor de cuvinte), nu poate decât îmbogăți. Și eu cercetând cele de mai sus la lumina Sfinților Părinți, am primit în dar o înțelegere mai limpede și mai adâncă asupra problemei, fiind prilejuită tocmai de discuția provocată de dumneavoastră.

Încă o dată, vă rog să mă iertați și să nu fiți mâhnită din cauza faptului că nu am primit tot ce ați spus, ci am fost dator (față de Hristos căruia îi putem sluji doar în adevăr), să duc mai departe cele începute de dumneavoastră, chiar dacă a părut o împotrivire sau agresiune.

Nu stilul contează, ci adevărul.

Dar după ce am vorbit destul despre aceasta, voi înfățișa și alt îndemn iubirii tale de învățătură. Fugi cu toată puterea de întâlnirea cu oamenii care nu-ți aduc nici un folos și care-și împodobesc fața in chip nepotrivit, chiar dacă sunt dreptcredincioși; dar, mai mult, de eretici, care te păgubesc prin prefăcătoria lor, chiar de izbutesc să atragă multă vreme prin politețea și zâmbetele lor. Căci deși nu vei suferi nici o păgubire din purtările lor, în noblețea ta, prin însăși luarea lor în râs de către tine te vei coborî, socotindu-te că te înalți, fapt care îți este el însuși spre pagubă.[15]

Să vă dea Dumnezeu pocăință frumoasă și învierea cea bună.

Sfântul Duh care din nespusa Lui iubire de oameni S-a pogorât la noi, trimis fiind de Fiul lui Dumnezeu cel Înălțat, să vă mângâie, să vi-L aducă pe Hristos în intimitatea pocăinței, dăruindu-vă libertatea înțelesurilor smerite și viețuirea veșnică în Sfânta Biserică! Amin.

[1] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 103-106.

[2] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, pp.73-74.

[3] <http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Hotararile_Sfintelor_Sinoade_Ecumenice.pdf>, vineri, 8 aprilie 2016.

[4] 400 I Corinteni XV, 53.

401 Maleahi IV, 2.

402 Luca I, 79; Isaia IX, 2.

403 Isaia LXI, 1; Luca IV, 18.

404 Filipeni II, 10.

[5] Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul (1913 – 1960), Viața și Opere complete, Ed. DOXOLOGIA, 2010, pp. 554-565.

[6] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Evanghelia_lui_Nicodim>, luni, 25 aprilie 2016

[7] <http://ro.orthodoxwiki.org/Iisus_Hristos#Faptele_lui_Pilat>, luni, 25 aprilie 2016.

[8] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995, pp. 79-80.

[9] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, pp. 117-120, 276.

[10] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 2, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 21997, pp. 78-81.

[11] Viețile Sfinților, 16 octombrie.

[12] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004 <http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/
Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf
>, 18.06.2013, 22:22:33.

[13] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, p. 74

[14] <http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/viata-liturgica-bisericii-talcuirea-scripturii-140341.html>, duminică, 19 iunie 2016.

[15] Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, pp. 17-18.