Acest studiu continuă pe cel de aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/impartasanie-nu-deasa-nu-rara-ci-personala/impartasanie-nu-deasa-nu-rara-ci-personala-2/

și este preluat de aici:

Impartasanie nu deasa, nu rara, ci Personala în format .pdf

D. Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Împărtășanie?

Iată că după Sfinții Părinți, sintetizați de Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, secretul unirii cu Hristos prin Sfintele Taine constă tocmai în pregătirea dinainte, din timpul și de după Sfânta Împărtășanie. Pentru ca noi să fim într-o continuă unire cu Hristos, care nu se poate face decât printr-o continuă pocăință, s-a și ostenit Sfântul să scrie cartea sa minunată despre continua împărtășanie.

Hotărăște-te ca de acum să te pregătești cu mai multă grijă și băgare de seamă, pentru Sfânta Împărtășanie: cu spovedanie înflăcărată cu robire de inimă și nevoință. Cu post după putință și cu înfrânarea gândurilor; cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste după cum ți-a rânduit duhovnicul, pentru ca astfel să îmblânzești pe Dumnezeu și să dobândești mai mare câștig duhovnicesc de la Sfintele Taine; căci după mai mare sau mică pregătire pe care o face omul, primește și har mai mult sau mai puțin de la dumnezeiasca împărtășire.

Este vădit că cu cât mai des vei face o astfel de pregătire gătire și te vei împărtăși mai des, cu atât mai des vei primi și folosul sufletesc din Sfintele Taine, spre tămăduirea sufletului și a trupului, spre iertarea păcatelor, spre sporirea dumnezeiescului Har, spre omorârea patimilor și spre împlinirea poruncilor Iui Dumnezeu. De aceea și Sf. Apostoli (119) și Sf. Părinți în Liturghiile și învățăturile lor, toți – cu o gură ־ îndeamnă pe toți și pe monahi și pe mireni, care nu sunt opriți de duhovnic, să se pregătească – precum am spus – și să se împărtășească adeseori cu Sfintele Taine. Căci pe cât se lenevesc și nu se împărtășesc, pe atât mai mult sunt stăpâniți de patimi și păcate. Mulțumește lui Dumnezeu, care ți-a răbdat atâta vreme nerecunoștință și roagă-L să reverse asupra-ți Harul Său. Și pentru că atât s-a smerit. încât să ți se facă și hrană, săvârșind o așa de mare minune pentru folosul tău, să facă și acum această minune și să te preschimbe cu desăvârșire lăuntric, și în dragostea ta învrednicindu-te să te împărtășești des și deplin, pentru sfințirea, curăția și înfrumusețarea ta, ca să te prefaci cu totul curat, cu totul sfânt, cu totul frumos și la suflet și la trup. Pentru ca în cele materiale, după hrana pe care o mănâncă omul, după aceasta se și preface. De aici vine și părerea istoricilor că iepurii care trăiesc pe munții cei înalți sunt albi pentru că se hrănesc cu zăpadă. De vei face așa, vei auzi și tu de la Mirele Hristos cuvintele cântării: “Toată ești frumoasă, iubita mea, și întinăciune nu este întru tine” (Cânt. Cânt.) (120).[1]

1. Spovedanie

a) Și clericii înainte de a sluji, și mirenii înainte de a se împărtăși sunt datori să se spovedească de fiecare dată

Să luăm aminte că și clericii (cu atât mai mult ei) sunt datori să se spovedească înainte de fiecare Sfântă Liturghie la care slujesc, iar mirenii înainte de fiecare Sfântă Împărtășanie:

-“Drept aceea tainele acestea le-a dat Iisus pentru ca să fim una cu Dumnezeu. Noi arhiereii și preoții adesea cu socotință și spovedanie slujind liturghie să ne împărtășim cu înfricoșatele Taine; iar ceilalți și ei adesea prin spovedanie, prin sfărâmarea inimii și cucernicia sufletului să se cuminece și nimeni din cei ce se tem și iubesc pe Domnul, să nu treacă peste 40 de zile și dacă cei ce vor păzi pe cît vor putea să se apropie și mai curând de cuminecătura lui Hristos și dacă se va putea și în toate duminicile și mai ales cei bătrîni și cei bolnavi pentru că aceasta este viața și tăria”. -Simeon al Tes. VI, 360. […]
-“Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon sau oricare din catalogul clerical asistă la sfînta liturghie și nu se va împărtăși să spună în public pricina; de va fi binecuvîntată, să aibă iertare, iar de nu o va spune să se afurisească, ca unul care s-a făcut pricină de sminteală poporului (credincioșilor care se împărtășesc) și a dat de bănuială asupra liturghisitorului care a făcut slujba ca și cînd el ar fi slujit fiind nevrednic” (ca eretic etc; de aceea arhiereul neslujind sărută sfintele la vohod în semn de comuniune cu el). -Apost. 8.[2]

Clericii care au liturghisit sunt obligați să se împărtășească.[3]

Cum că și patriarhii, mitropoliții, ceilalți arhierei, duhovnicii și preoții trebuie să se mărturisească des

Și oare pentru care altă pricină Neeman Sirul nu s-a scăldat o singură dată în Iordan, ci de șapte ori? Numai pentru ca să ne învețe pe toți: mici și mari, pe patriarhi, pe mitropoliți și pe ceilalți arhierei, pe duhovnici și pe preoți, să ne mărturisim de șapte ori, adică des, de multe ori (pentru că numărul șapte, în Dumnezeiasca Scriptură, înseamnă mult) și să ne scăldăm în apele pocăinței, al cărei chip îl avea Iordanul, în care boteza poporul înainte-mergătorul, cu Botezul pocăinței (Marcu 1, 4).

Am spus să se mărturisească des și prea cinstiții patriarhi și ceilalți arhierei, duhovnicii și preoții, ca să stric obiceiul cel rău care se ține în multe locuri, că nu se mărturisesc aceste sfințite fețe. Mă minunez cu adevărat din care pricină îndemnați fiind, fac ei aceasta.

De socotesc că ei nu păcătuiesc (mă rog să-mi dea iertare), este greșită această socoteală a lor, de vreme ce Ioan Teologul strigă: „De vom zice că păcat nu avem, pe noi ne înșelăm” (1 Ioan 1, 8). Iar de socotesc, că pentru faptul că sunt fețe sfințite nu au datorie să se mărturisească des ca și mirenii, această socoteală a lor nu este dreaptă, fiindcă dumnezeiescul Iacob, când a spus: „Mărturisiți-vă unul altuia greșelile” (5, 16), n-a deosebit pe cei sfințiți de mireni, ci simplu și hotărât a spus să se mărturisească și cei sfințiți și mirenii.

Și doctorii când se îmbolnăvesc au trebuință de alți doctori, și proorocii au trebuință de alți prooroci când vor păcătui, după cum zice Dumnezeiescul Gură de Aur: ,,Atunci a mers Nathan către David – prooroc către prooroc merge. Dar oare pentru care pricină nu se vindecă singur pe sine, prooroc fiind David? Precum doctorii, când se îmbolnăvesc, au trebuință de alți doctori, pentru că boala strică meșteșugul, așa și aici” (Tâlcuire la Psalmul 8).

Dacă se rușinează, să urmeze arhiereului Potamie care s-a mărturisit nu înaintea unui duhovnic, ci înaintea unui sinod întreg (Miniat list. 103). Dacă un Ioan Teologul se mărturisea: ,De vom mărturisi păcatele noastre, credincios și drept este Domnul ca să ne ierte nouă păcatele” (1 Ioan 1, 9), aceste sfințite capete pentru ce să nu se mărturisească?

Pentru aceasta, prea sfințiți părinți, mă închin vouă și vă rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, mărturisiți-vă des și nu dați rea pildă popoarelor ca să se lase de mărturisirea cea deasă, ci precum tuturor lucrurilor bune vă faceți chip și pildă, așa faceți-vă pildă bună și cu mărturisirea cea deasă. Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (Capitolul 360, list. 368), spune: ”Și arhiereii și preoții, când vor sluji și se vor împărtăși cu Sfintele Taine, se cuvine să aibă luare aminte și umilință și să fie mărturisiți”. ^{^[4]}

b) Sfinții Apostoli

Existența mărturisirii individuale […] e certificată și de Didascalia Apostolilor, care constituie textul de bază al cărții I și II din Constituțiunile Apostolice […]. Didascalia spune episcopului: «Să nu dai pentru fiecare păcat aceeași sentință, ci pentru fiecare una proprie; judecind cu multa chibzuială fiecare greșeală, pe cele mici^{^[5]} și pe cele mari, și într-un fel, pe cea cu lucrul, într-altul pe cea cu cuvântul, deosebit pe cea cu intenția, sau calomnia, sau bănuiala. Și unora Ie vei impune ajutorarea săracilor, altora posturi, iar pe alții îi vei elimina (ἀφορἱσεις), după mărimea păcatului lor». Desigur că pentru cunoașterea și canonisirea fiecărui păcat, după specificul lui; chiar și a celor cu intenția, era necesară o mărturisire personală și chiar secretă. Și care om nu săvârșește păcate cu intenția? De aceea, împărtășirea membrilor comunității de Trupul și Sângele Domnului, ce avea loc la sfârșitul fiecărei Liturghii , nu putea avea loc decît după mărturisirea personală a fiecăruia, cu care prilej erau opriți de la împărtășanie cei găsiți nevrednici, care erau supuși la penitență.[6]

c) Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei

Mult s-a ocupat cu mărturisirea păcatelor și cu penitența pentru ele Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei, la mijlocul sec. III. Mărturisirea este pentru Sf. Ciprian o condiție neapărată pentru obținerea milei lui Dumnezeu în strâmtorări și necazuri, dat fiind că acestea vin din pricina păcatelor. De aceea el îndeamnă pe păstoriții săi din timpul persecuției lui Deciu să-și recunoască fiecare păcatele sale și să expună viața omului vechi^{^[7]}. De vor mărturisi păcatele lor, Tatăl Ceresc îi va curăți și întări în timpul persecuției. In același timp preoții din Roma sfătuiesc pe cei din Cartagina că au datoria ca pe credincioșii care au căzut, în timpul persecuției, să-i îndemne să se mărturisească, pentru a-și corecta greșeala.

Despre necesitatea ca fiecare să-și expună păcatul său episcopului, sau preotului că delegat al episcopului, pentru a primi de la aceia penitența ce trebuie să o facă și apoi iertarea sau, în caz de pericol de moarte, iertare imediată, spune altădată Sf. Ciprian: «De sînt prinși de vreo strâmtorare său primejdie de boală, să nu aștepte prezența noastră, ci pot să facă mărturisirea (exomologeza) păcatului lor la orice preot prezent…, ca punîndu-li-se mîna spre penitență, să vină la Domnul cu pace». Preoții trebuiau să primească o mărturisire individuală de la fiecare, pentru ca recunoscând în concret păcatele fiecăruia să fie în măsură să-și facă o judecată despre starea lor și despre penitența ce trebuie să le-o impună. Sf. Ciprian îndeamnă pe cei ce voiesc să obțină iertarea de la preoți, ca în loc să caute să o obțină cu sila, sau cu vorbe perfide, să-și deschidă inimile ca «piepturile lor acoperite de tenebrele păcatelor să cunoască lumina penitenței». O mare osândă își atrage cel ce se apropie de Trupul și Sângele Domnului, ascunzând preotului păcatul său.[8]

d) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul: cum să fie Sfânta Spovedanie pentru a se putea Sluji/împărtăși

(1) Duhovnic

Ce se cuvine să fi dobândit cineva înainte de a fi făcut duhovnic; și, întâi, despre fapta cea bună a duhovnicului

Întâi, o, părinte, care vrei să devii duhovnic, se cuvine să ai fapte bune și o sfințenie mai aleasă și mai deosebită decât a celorlalți oameni, chiar și decât a preoților cu care împreună viețuiești și dintre care vrei să fii ales. Să ai patimile tale vindecate și biruite. Să fii mai presus în toate și mai deosebit decât toți ceilalți și, ca unul ce vei să te faci duhovnic, se cuvine să petreci o viață duhovnicească, povățuit fiind numai de cugetul Sfântului Duh, dacă voiești să ai numele de duhovnic adevărat și unit cu lucrul.

Pentru aceasta, Marele Vasilie hotărăște în acest chip ce este duhovnicul, zicând: ״Duhovnic se numește cel ce nu

mai viețuiește după trup, ci de Duhul lui Dumnezeu este purtat și fiu al lui Dumnezeu este și s-a făcut asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.” (Despre Sfântul Duh, Cap. 25) Apoi și Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul zice: ״Nu este lucrul tuturor a povățui pe alții, ci numai al celora cărora li s-a dat dumnezeiasca alegere, după cum zice și Apostolul: ״Alegerea duhurilor, care desparte pe cel rău de cel bun cu sabia cuvântului”. (Foaia 923, în Filocalie)

Însă nu este suficient să ai numai un singur dar al Sfântului Duh, ci trebuie să ceri de la Dumnezeu să-ți dea darul îndoit (ca să nu zic înmulțit), precum Elisei a cerut de la Ilie și a zis: ,Duhul cel ce este întru tine, să fie îndoit întru mine” (4

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

Regi 2, 9), ca să poți cu acesta să te povățuiești și pe tine însuți și pe alții. Am zis că tu, cel ce vei să te faci duhovnic, se cuvine să ai patimile tale vindecate și biruite. Căci, dacă mai înainte de a vindeca patimile tale, vei încerca să vindeci patimile altora, vei auzi: ״Doctore, vindecă-te pe tine însuți”, și ceea ce zice Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: ״te faci altora doctor, tu fiind plin de răni?”. Dacă vrei să fii cu adevărat luminător și desăvârșitor al altora, se cuvine mai întâi să te luminezi și să te faci desăvârșit pe tine însuți, pentru ca astfel să luminezi și să faci desăvârșiți pe alții. Pe scurt, se cuvine mai întâi să ai tu și apoi să dai și celorlalți, ״căci împărtășirea merge mai înainte de «dare»”, zice Dionisie Areopagitul în Ierarhia bisericească (cap. 3).

Și, după toate acestea, tu trebuie să fii chip și pildă spre tot lucrul bun și spre toată fapta cea bună, înaintea ochilor fiilor tăi celor duhovnicești. De aceea, caută și vezi că, de vei posti tu, vor posti și ei, de te vei smeri tu, se vor smeri și ei. Pe scurt, de vei petrece tu cu bună rânduială și după Hristos, se vor îndemna a petrece și ei asemenea. Iar dacă tu vei zice numai, dar nu vei și face, sa știi că nu vor asculta cuvintele tale; vor crede mai mult cele ce văd la tine cu lucrul, decât cele ce aud din gura ta; că ochii, după pilda cea de obște, sunt mai credibili decât urechile. Apoi tu, fiindcă ai să întâmpini la mărturisire atâtea și atâtea fețe primejdioase și ai să auzi atâtea și atâtea păcate urâte ale oamenilor și toate întinăciunile și spurcăciunile patimilor lor, se cuvine să fii sau nepătimaș ca soarele care, trecând prin locuri pângărite, nu se spurcă, sau ca porumbița cea curată a lui Noe, care, trecând peste atâtea trupuri împuțite ale oamenilor celor înecați de potop, nu a șezut pe nici unul din ele. Pentru aceasta și Sfântul Meletie Mărturisitorul zice că ״nu se cuvine ca cei pătimași să fie povățuitori și iconomi ai sufletelor. Precum leul nu poate să păstorească oi, și vulpea nu poate să păstorească păsări, tot așa nu se cuvine ca cei pătimași să fie povățuitori ai sufletelor,

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

pe care ei trebuie să le aducă lui Dumnezeu izbăvite de patimi” (Treapta 171). Iar dacă tu, pătimaș fiind, vei căuta să te faci duhovnic, vai!, cu adevărat, având mintea întunecată de patimi, tu nu vei putea să judeci îndreptarea cea potrivită, de care are trebuință fiecare păcătos. ,Fățarnice – zice Sfânta Evanghelie – scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți gunoiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 5). Tu nu vei canoniși cum se cuvine, ci prea lesne vei face pogorăminte mari la păcătoșii aceia care cad în aceleași patimi pe care le ai și tu. ,De vreme ce cu judecata cu care judeci pe celălalt, pe tine te osândești, căci aceleași lucruri faci și tu, cel ce judeci” (Romani 2, 1).

Un creștin a întrebat pe un înțelept dacă sunt aceleași păcate în toate locurile. Iar înțeleptul i-a răspuns că sunt aceleași, pentru că Dumnezeu este Același în toate locurile. Atunci creștinul i-a spus: ״cum se explică, atunci, că eu pentru aceleași păcate pe care le-am făcut în locuri diferite, am fost canonisit cu diferite canoane? Când eram în cutare loc, duhovnicul de acolo nu m-a mustrat deloc pentru beție, iar pentru curvie m-a mustrat foarte tare, încât mustrarea aceea a fost de ajuns a mă opri de la păcat. Iar când eram în alt loc, duhovnicul de acolo, pentru curvie nici o sfătuire înțeleaptă nu mi-a dat, iar pentru beție m-a mustrat foarte tare, ca pe un fur de cele sfinte, și m-a canonisit.” înțelegem din aceasta, că duhovnicii aceștia, la patimile pe care le aveau și ei făceau pogorăminte mari, iar la patimile pe care nu le aveau făceau mustrarea necesară.

Tu nu vei putea să întorci pe păcătoși la tine, dar păcătoșii, dimpotrivă, pot să te întoarcă pe tine la dânșii. Aceia te vor atrage pe tine la voia lor și nu tu pe aceia la voia ta – lucru pe care îl oprește Dumnezeu, zicând către Ieremia: ״Se vor întoarce aceia către tine, iar tu nu te vei întoarce către dânșii” (Ier. 15, 19). Iar de câtă primejdie și de câtă pierzare de suflet sunt pricinuitoare acestea și la tine și la cei ce se pocăiesc,

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

fiecare poate înțelege. Drept aceea și Nichifor Hartofilax, dezlegând unele întrebări ale lui Teodosie Zăvorâtul, zice: ״Cu adevărat primejdios lucru și cu îndrăzneală este a lega și a dezlega pe cei ce au căzut în greșeli și a nu face leacurile potrivite cu patimile.”

CAPITOLUL II

Despre cunoștința ce se cade să aibă duhovnicul

despre Dumnezeieștile Scripturi, despre Dogme

și despre Sfintele Canoane

Se cuvine, tu, cel ce vrei să te faci duhovnic, să ai cunoștință și iscusință deosebită de Scriptura Vechiului Testament și de cea a Noului Testament, de Dogmele credinței ce se cuprind în Simbolul credinței, adică în Crez, și chiar mai mult și mai cu dinadinsul, de toate Canoanele Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade și ale Sfinților Părinți, cu a căror citire se cuvine să te îndeletnicești ziua și noaptea, încât să le știi pe de rost. Să te culci cu dânsele, ca și Alexandru cel Mare cu Iliada lui Homer. Pe acestea să le respiri în fiecare ceas și în fiecare clipă, de vreme ce vrei să te faci cârmaci al Corabiei Sfintei Biserici și vrei să ții în mâinile tale Canoanele acestea, care sunt ca o cârmă a Bisericii. Pentru aceasta trebuie să fii iscusit și să știi cum se cuvine să întorci cârma și să o ții cu meșteșug astfel încât, la vremea potrivită, când te vei face duhovnic adică, prin această cârmuire cu iscusință să izbăvești de furtuna păcatului pe păcătoși. Căci, precum zicea un dascăl, mare lucru este acesta, adică doctorii să se îndeletnicească de-a pururea cu citirea cărților celor doctoricești, pentru ca să afle vreo doctorie nouă cu care să poată să lungească viața cea vremelnică a vreunui bolnav. Dimpotrivă, duhovnicii rareori sau cu greu deschid vreo carte dumnezeiască ca să învețe vreo doctorie prin care să dea viață veșnică și mântuire păcătoșilor. […]

Acestea fiind spuse, două lucruri însemnăm aici:

Cel ce se pocăiește nu trebuie să știe pe de rost toate greșelile acestea pe care le-am pus la fiecare poruncă, ci numai câte a făcut și să le mărturisească pe ele.
Că, deși toate acestea nu sunt păcate de moarte, trebuie însă pe toate să le mărturisească duhovnicului, întocmai cum le-a făcut.

CAPITOLUL V

Despre împrejurările și pricinile păcatului

încă trebuie să știi tu, o, Părinte, care vrei să te faci duhovnic, cele ce se numesc împrejurări și pricini ale păcatului. Acestea, după cum zice Coresie, sunt șapte:

Cine? Adică cine este cel ce a făcut păcatul.
Ce? Adică ce păcat a făcut.
Pentru ce l-a făcut?
Cu ce l-a făcut?
Când l-a făcut?
Unde l-a făcut?
De câte ori l-a făcut?

Cu acestea șapte întrebări cercetându-se fiecare păcat, se vede a fi mai mare sau mai mic. Lângă acestea șapte se socotesc și cele mai înainte de păcat și cele de după păcat. […]

Cum să sfătuiască duhovnicul pe desfrânați,

adulteri, sodomiteni, pe împreunătorii cu

dobitoace și pe cei ce fac malahie

De vei mărturisi desfrânați, sau adulteri, sau sodomiteni, sau pe cei ce se împreunează cu dobitoacele, sau din cei ce fac malahie (onanie) trebuie, duhovnice, nu numai să mustri pe toți aceștia, arătându-le lor că, din cauza patimilor trupești, pierd bunătatea părții celei cuvântătoare a sufletului și se aseamănă cu dobitoacele cele necuvântătoare; ci să-i faci, pe fiecare dintre ei, să-și urască păcatul, să le arăți cât de vătămătoare de suflet este curvia, preacurvia, sodomia, zacerea cu dobitoacele și malahia.

Cine curvește vatămă și strică trupul său, îl supune la multe și nevindecate boli. Pentru aceasta Apostolul Pavel a spus: ״Cel ce curvește în trupul său greșește’ (1 Corinteni 6, 10). Deci dacă cel ce face acest păcat, este vrăjmaș sufletului său, Jar cel ce iubește nedreptatea, urăște sufletul său” (Psalm 10, 5), adică cel ce curvește este vrăjmaș și trupului său. Cel ce curvește pierde fecioria, care este o vistierie fără de preț și care, dacă se va pierde odată, nu este chip ca să se mai dobândească vreodată. Atât de mult întunecă mintea omului curvia, încât slăbește voința, mai mult decât oricare alt păcat, nu lasă pe ticălosul lui săvârșitor să se întoarcă spre Dumnezeu și să se pocăiască: Nu vor da sfaturile lor, ca să se întoarcă către Dumnezeu, căci duh de curvie este întru dânșii” (Osie 5, 4). Pentru aceasta cu dreptate a zis dumnezeiescul Isidor acest înfricoșător cuvânt: ״Că neamul omenesc este supus diavolului mai mult prin înverșunarea trupului decât prin alt păcat.” Curvia este atât de urâtă lui Dumnezeu, încât numai pentru ea a adus în lume potopul din care n-au scăpat decât opt oameni, și care L-a silit să spună că S-a căit pentru că a făcut pe om.

Iar adulterinilor să le spui că preacurvia (adulterul) este de atâta vreme de când însuși Dumnezeu a poruncit să fie

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

omorât bărbatul și femeia care o săvârșesc: ״Cine va preacurvi cu femeia altui bărbat cu moarte să se omoare; atât adulterul și adultera” (Levitic 20, 10). Dacă în Legea Veche adulterul era fărădelege, cu cât mai mult acum în vremea darului Evangheliei, când nunta s:a .înălțat. la cinste, de taină. Pentru aceasta, mâniindu-se Dumnezeu atunci, a zis lui David că nu vor lipsi relele din casa lui pentru adulterul pe care l-a făcut: Nu se va depărta sabia din casa ta până în veac, pentru că M-ai defăimat pe Mine și ai luat pe femeia lui Urie” (2 Regi 12, 10); așa și acum, cu mai multă asprime spune aceasta fiecărui preadesfrânat. Că fiecare preadesfrânat se numește fiu al morții, precum a spus David către Nathan: ״Viu este Domnul și fiu al morții este omul care a făcut aceasta” (2 Regi 12, 6). Răpirea și furtișagul, comparându-se cu preacurvia, sunt ca marea ce curge prin mijlocul pământului către ocean, sau ca un om pitic față de un uriaș. Pentru aceea și Solomon a zis: Nu este mirare de va fi prins cineva furând,… iar prea- curvarul, pentru lipsa minții pierirea sufletului său câștigă, chinuiri și necinste suferă, și ocara lui nu se va stinge în veac” (Pilde 6, 30-33).

Iar către sodomiteni să zici: Dumnezeu poruncește în Levitic să fie omorâți unii ca aceștia: ,J)e se va culca cineva cu bărbat ca și cum s-ar culca cu femeie, amândoi au săvârșit urâciune; cu moarte să se omoare” (20, 13). Sfințitul Ieronim spune că numai pentru păcatul acesta al Sodomei a întârziat întruparea lui Hristos. Alt dascăl spune că pentru aceasta va fi mai curând a doua venire; și că în noaptea aceea în care S-a născut Hristos, a trimis un înger și a omorât pe toți sodomi- tenii care erau în lume, apoi S-a născut, ca să nu se afle atunci pe pământ un păcat așa de mare ca acesta.

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

Caută și în Istorii și vei afla cât de cumplit

erau pedepsiți de împărați sodomitenii

Iar celor ce stau cu dobitoace să le spui ca Dumnezeu poruncește în Legea Veche, la cartea Leviticului, să fie omorâți cei ce se împreunează cu dobitoace, ori bărbați de vor fi, ori femei (20, 15, 16). Și legile cele Politice (Cartea 60 a Pravilelor împărătești, Titlul 37) poruncesc să se taie mădularul unora ca aceștia. Vrednic de însemnare este mijlocul acela de care s-a slujit un duhovnic iscusit, ca să îndrepteze pe un păcătos nesimțitor, ce cădea cu o junincă. întâi i-a zis așa: tu păcătoase, ai dobândit acum o rudenie cu acea junincă, nouă și neauzită, și te-ai făcut și tu asemenea cu dânsa dobitoc și necuvântător. Așadar, o lună întreaga să mergi în fiecare seară și să te închizi în grajdul tău; acolo căzând la pământ pe brânci ca animalele, să-ți pui în spate samarul măgarului tău și cu acest fel de chip să ceri cu lacrimi iertare de la Dumnezeu pentru acest înfricoșător păcat al tău. Astfel făcând ticălosul acela, și venindu-și în simțirea răutății sale, s-a îndreptat. Duhovnicii de mai înainte nu putuseră să-l îndrepteze nicicum.

Iar pentru malahie, cât de mare rău este, vezi Canonul 8 al Sfântului Grigorie de Nyssa. […]

Cum să se poarte duhovnicul cu cei bolnavi

Dacă este cineva bolnav, trebuie, o, duhovnice, să alergi în grabă spre cercetarea lui, chiar și la miezul nopții, daca va și ploua sau va ninge. După ce îl vei mângâia în boala lui, spunându-i că prin aceasta se va curăți de întinăciunea păcatului, așa cum aurul se curăță prin foc, să-l îndemni mai întâi de toate la doctoria trupească, să se spovedească cu o spovadă de obște a tuturor păcatelor vieții sale. Dacă s-a legat limba bolnavului, îndată trebuie să-l strângi de mână, sau să strigi tare, până când prin semne îți va de înțeles că vrea să se mărturisească. Atunci să-i citești rugăciunea de iertăciune și să-l împărtășești cu Dumnezeieștile Taine, ca să nu se întâmple să moară neiertat și neîmpărtășit.

Să mergi adeseori la dânsul, să-l mângâi și să-l întărești ca să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu, până la răsuflarea lui cea mai de pe urmă și să nu deznădăjduiască, căci în ceasul acela diavolul luptă tare ca să-l arunce pe om în deznădăjduire. Pentru

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

aceasta, în ceasul de pe urmă, are mare trebuință de sfătuirea și mângâierea ta, pe care de o va avea, poate să dobândească dobândă veșnică, așa cum neavând-o, poate să sufere o pierdere vecinică.

Pentru cercetarea bolnavilor, vei citi și alte cărți.

Spovedania se cuvine să se facă cu răbdare

După toate acestea îți spunem, duhovnice, că de voiești să fie spovedirea ta cum trebuie, iar îndreptarea și mântuirea păcătoșilor după Canoane, trebuie să zăbovești mult la spovedire, și nicidecum să nu te grăbești, chiar dacă vor fi mulți cei care te așteaptă afară. în plus, trebuie să le spui celor ce se pocăiesc să vină mai înainte de Praznic cu multe zile, să se spovedească, așa cum și noi îi sfătuim. Cu răbdarea, ai vreme să socotești bine doctoriile cele cuviincioase pentru îndreptare de care are trebuință fiecare păcătos. Mulți duhovnici, de multe ori grăbindu-se și neavând vreme să se socotească bine, au pierdut pe mulți în loc să-i îndrepte, și s-au pierdut și pe ei împreună cu aceia, și pentru aceasta cu amar până la moartea lor s-au căit.

CAPITOLUL IX

Cum trebuie să canonisească

duhovnicul

După ce vei săvârși, duhovnice, mărturisirea lucrurilor ce-lor rele, a cuvintelor și a gândurilor celui ce se mărturisește, să-i spui: ״Să știi, fiule, că Dumnezeieștile Canoane hotărăsc că de nu va părăsi omul păcatul mai întâi, să nu fie primit la pocăință. Deci și tu, dacă făgăduiești să te depărtezi de rău, ajutându-ți dumnezeiescul dar, vei lua de la mine canonul și iertarea păcatelor tale. Toți învățătorii Bisericii spun că toată pocăința stă în a lua, cel ce se pocăiește, hotărâre tare de a nu mai păcătui cu voia sa, hotărâre fără de care, puțin îi va folosi zdrobirea, mărturisirea, împlinirea canonului, într־un cuvânt, pocăința lui.

Cum se cuvine să canonisească duhovnicul

după rânduiala Sfântului Ioan Postitorul

Și așa, după ce va făgădui, îl canonisește după Canoanele Sfântului Ioan Postitorul, pe care le-a primit și le primește de obște toată Biserica Dreptmăritorilor, adică îi rânduiește atâția ani să nu se împărtășească, atât post să facă, atâtea metanii și atâta milostenie.

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

Cum se iconomisește cel ce se pocăiește când are multe păcate

Dacă cel ce se pocăiește are multe păcate, canonisește-1 pe cel mai mare, adică pe cel ce are canon de mai mulți ani. Câtă vreme face păcatul, chiar dacă nu se împărtășește, vremea aceea nu se numără la facerea canonului. Dacă se va depărta o vreme de la păcatul pe care l-a spovedit, și va cădea iarăși în același păcat, să-i pui începătură la anii canonului. Dacă va cădea în alt păcat, trebuie să socotești care are mai mulți ani: canonul pe care îl avea nesăvârșit, sau păcatul cel de curând făcut. Iar dacă mai înainte de a se spovedi la tine, cel ce se pocăiește s-a depărtat de păcat și de Dumnezeiasca împărtășanie, sau de la sine, sau de la alt duhovnic, să știi că se numără la canon și anii aceia de când s-a depărtat de la păcat. A se număra la canon vremea în care s-a depărtat de la păcat și de la împărtășanie, cel ce se pocăiește de la sine, adică, fără de a mărturisi păcatul de moarte pe care l-a făcut; – aceasta să o faci cu pogorământ și milostivire, iar nu după luarea aminte cu deamănuntul și după dreptate. După ce își va mărturisi omul păcatul cel de moarte, de atunci înainte și depărtarea de la păcat și de la împărtășanie se socotesc ca un canon; și toate bunătățile pe care le face îi și pricinuiesc viață veșnică și îl și izbăvesc de chinurile cele veșnice. Dar dacă nu are spovedit păcatul de moarte, depărta-rea de păcat și de împărtășanie și toate bunătățile pe care le va face, nici viață veșnică nu-i agonisesc, nici de munca cea veșnică nu-1 izbăvesc. Arătăm aceasta pentru că dacă va muri el cu acest păcat de moarte nespovedit, va dobândi munca veșnică.

Când se împărtășește cel ce are canon

Dacă cel ce se pocăiește se află încă sub canon și se va afla în primejdie de moarte, se împărtășește cu Dumnezeieștile

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

Taine, de nevoie. Dacă se va însănătoși, începe iarăși canonul de acolo de unde l-a lăsat mai înainte de a se împărtăși. Așa rânduiesc Canonul 13 al Sinodului întâi, Canonul 5 al Sinodului din Ancira și 5 al Sfântului Grigorie de Nyssa. Iar Ilie al Cretei zice: ״Dacă cineva încă suflă puțin și nu a murit cu totul, dar este nesimțitor și nu poate să mănânce nimic, sau în alt chip scuipă ceea ce i se pune în gură, preotul trebuie, cu luare aminte, să însemneze semnul cru-cii numai pe buzele și pe limba lui, cu atingerea Preacuratelor Tai-ne.”

Canonul este îndoit

Să știi, duhovnice, canonul și împlinirea canonului se des-part în două: în canon trupesc și în canon duhovnicesc.

Canon trupesc înseamnă: post, mâncare uscată, metanii și cele șapte fapte trupești ale milosteniei:

■ a hrăni cineva pe cei flămânzi,

■ a adăpa pe cei însetați,

■ a căuta și a aduna pe cei străini,

■ a îmbrăca pe cei goi,

■ a căuta pe cei bolnavi,

■ a cerceta pe cei de prin închisori și

■ a îngropa pe cei morți.

Canon duhovnicesc înseamnă rugăciunea cea cu umilință, citirea Dumnezeieștilor Scripturi și cele șapte duhovnicești lucruri ale milosteniei, adică:

■ a îndemna cineva pe păcătos să părăsească păcatul și să se pocăiască,

■ a învăța pe cel neînvățat ceea ce nu știe despre Dumnezeu

ÎNVĂȚĂTURĂ CĂTRE DUHOVNIC

și despre credință,

■ a sfătui drept pe cel ce are trebuință de sfătuire,

■ a se ruga lui Dumnezeu pentru fratele său,

■ a mângâia pe cel mâhnit,

■ a suferi fără cârtire ticăloșiile și necazurile ce îi urmează

■ a ierta greșelile pe care i le fac alții.

Canonul trebuie să se dea împotriva celor la care păcătosul se îm-potrivește

Canonul trebuie să se dea împotriva celor la care păcătosul se împotrivește (că cele potrivnice sunt vindecătoare celor potrivnice). Canonul întâi al Sfântului Grigorie de Nyssa hotărăște adică, să se dea după împrejurările cele potrivnice ale păcatului și după împrejurările cele potrivnice ale fețelor celor ce au greșit, precum zic cei cu socotea-lă. După împrejurările cele potrivnice ale păcatului, adică celui ce se îndoiește de credință, să-i dai canon, duhovnice, să citească sau să as-culte cu evlavie Sfânta Evanghelie și Simbolul credinței, să nu încerce cele mai presus de puterea sa și să recunoască de maică Biserica cea Sobornicească, care i-a dat credința! […]

(2) Canoanele Sfântului Ioan Postitorul

Despre canoanele sfântului Ioan Postitorul

Canoanele Sfântului Ioan Postitorul au fost întărite cu hotărâre de Valsamon, de Vlastarie, de Armenopulos, de Nichifor Hartofilax și de Patriarhul Nicolae. Ele au fost, însă, întărite mai ales de obiceiul cel vechi al Bisericii și mai mult de faptul că aceste Canoane ale Postitorului s-au arătat foarte lucrătoare, pentru că mulți s-au mărturisit și s-au îndreptat după dânsele, nu numai în vre-mea lui Valsamon (cum spune singur în tâlcuirea Canonului celui de pe urmă al Patriarhului Nicolae), ci încă din vremurile lui Nicolae, după cum se arată în Canonul lui.

Deși Nicolae Patriarhul, în același Canon, spune că aceste Canoane ale Postitorului, făcând mult pogorământ pe mulți au pierdut, aceasta nu trebuie să se înțeleagă așa simplu, ci cu discernământ, căci deși face pogorământ, după anii cercetărilor, nu dă și Canonul rânduit de ele. Căci de vom cerceta cu socoteală dreaptă adevărul, Canoanele Postitorului, pentru rânduiala canonului ce dau, nu numai că nu sânt pogorâtoare, ci (îndrăznesc a zice) sânt și puțin aspre pen-tru cei iubitori de trup. Căci un iubitor de trup mai bine alege să se depărteze de preacuratele Taine, șapte, sau zece, și chiar cincisprezece ani – cum rânduiesc Canoanele celorlalți Părinți – decât să se îndepărteze de Sfânta împărtășanie doar trei ani, dar să mănânce mâncare uscată după al nouălea ceas, și să facă două sute sau trei sute de metanii în fiecare zi, și alte nevoințe aspre să facă pre-cum rânduiesc aceste Canoane ale Postitorului.

Sunt pogorâtoare și pot să piardă pe mulți când duhovnicii cei care le dau, fac pogorământ păcătoșilor la anii certărilor, după Postitorul, dar nu dau și canonul pe care-1 rânduiește, adică mâncarea uscată până la al nouălea ceas, și atâtea metanii și celelalte; ci pentru bani, sau pentru favoruri, sau pentru alte pricini, fac pogorământ și la acestea împreună cu

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

anii – care lucru este iară de lege și iară de Canoane, și au să dea socoteală lui Dumnezeu pentru pierzarea pe care o pricinuiesc sufletelor celor ce se spovedesc, cu calea cea largă ce le deschid.

Drept aceea să îndrepte, pentru dragostea lui Dumnezeu, această răuta-te vătămătoare de suflet ce fac; că acest Sfânt, mai la fiecare Canon zice: că cel ce nu voiește să păzească Canonul ce rânduiește acesta nici anii cei puțini ai depăr-tării de dumnezeiasca împărtășanie să nu-i păzească, precum a rânduit el, ci anii cei mulți, cari au fost rânduiți de Părinți. Pentru acest pogorământ, dă răspuns binecuvântat în Canonul său cel dintâi. Și mai mult, înainte de el, răspunde pen-tru dânsul unirea celorlalte Canoane ale Părinților, care este scrisă pe urma fie-cărui Canon (vezi bine aceste Canoane).

Dăm știre cititorilor că se află multe manuscrise care cuprind Canoane scrise deasupra, ca și când ar fi ale Postitorului, dar cuprind niște lucruri necu-viincioase, foarte fără de lege și necanonisite, atât spre dezlegările posturilor, cât și spre alte pricini. Drept aceea se și văd că sânt semănături și nașteri ale vreunui eretic și cu rele socoteli, iar nu ale Sfântului acestuia, care pentru posturile lui cele mari s-a numit Postitorul. .Și pentru aceasta noi am urmat acestor doi mar-tori vrednici de credință, adică lui Matei Vlastarie și lui Constantin Armenopu-los, care au adunat în scurt Canoanele cele adevărate ale Postitorului; Și mai mult, ale lui Vlastarie, după a cărui adunare pe scurt a acestor Canoane, din cuvânt în cuvânt am umblat ca cele ce erau chiar ale Postitorului. Și deci pe acești doi bărbați înțelepți, vrednici de credință, am întărit adeverirea Canoane-lor Sfântului Ioan Postitorul și pe toate cele mincinoase le-am aruncat. Și cerem tuturor fraților să nu le primească, ci să le lepede, ca pe cele ce sânt străine și care cuprind lucruri străine.

CANONUL I

A scurta anii de pocăință, după cum socotesc eu, nu se va părea lucru fără socoteală celor ce judecă drept, deoarece nici la Marele Vasilie și nici la cei mai vechi dumnezeiești Părinți ai noștri nu s-au hotărât celor ce greșesc post sau prive-ghere, sau număr de metanii, ci numai depărtarea de împărtășanie. Pentru aceasta noi am socotit că se cuvine celor ce se pocăiesc curat, sau se sârguiesc să-și chinu-iască trupul cu viețuire aspră și petrec cu mulțumire o viață potrivnică răutății celei dintâi, să le măsurăm lor după măsura înfrânării și împuținarea timpului de pocă-ință, adică dacă va accepta cineva să nu bea vin atâtea zile rânduite, am judecat și noi să-i scădem un an din anii certării celei rânduite de Părinți.

Asemenea, dacă făgăduiește înfrânare de carne pentru o vreme, am socotit să-i împuținăm încă un an; și dacă se va înfrâna de brânză, de ouă, de pește sau de untdelemn la fiecare dintr-acestea, să-i reducem câte un an. Dacă voiește să- L îmblânzească pe Dumnezeu și cu metanii dese, îi vom reduce și mai mult dacă arată voință spre multă milostenie, nu mai jos decât îi este puterea. Iar dacă după cădere a venit la viața cea iubitoare de Dumnezeu și călugărească, am socotit că este bine să-i dăm lui iertarea în mai puțină vreme, fiindcă vrea să-și petreacă toată viața lui în multă pătimire, care se cuvine viețuirii călugărești.

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL 91

✓s

însemnare

Vezi Canonul 12 al Sinodului 1; Canonul 102 al Sinodului 6; Canoanele 2, 5 și 7 ale Sinodului celui din Ancira; Canoanele 2, 3, 74, 84 ale Marelui Vasi-lie; 4, 5, 7 și 8 ale Sfântului Grigorie de Nyssa; acestea răspund pentru împuți-narea anilor pe care a făcut-o Postitorul și spun și ele că, după așezarea și pocă-ința celor ce se spovedesc, așa trebuie să se împuțineze și anii canonisirii lor.

Motivul pentru care Părinții rânduiau atunci celor ce greșeau, în loc de canon numai depărtarea de împărtășanie este, precum socotesc, acela că atunci creștinii aveau atâta dragoste ca să se împărtășească, încât socoteau mare pa-gubă a se lipsi de ea. Pentru aceasta și Părinții cei de atunci, nu au aflat altceva cu care să-i oprească de la păcat, decât depărtarea de împărtășanie.

CANONUL 2

Tulburarea dulceții inimii, care se face prin gânduri, nu se canonisește de loc, deoarece nu a fost făcut încă păcatul.

însemnare

Tulburarea este un gând subțire, sau o aducere aminte a diavolului, ca-re îndeamnă să faci un lucru sau altul. Supărarea este din cele fără de voie, fi-indcă nu are drept pricină voința noastră ca să ne supere gândurile, ci pe vrăj-mașul. Pentru aceea este și necanonisită.

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

CANONUL 3

Unirea cu gândul se spală cu douăsprezece metanii.

însemnare

Unirea este primirea de bună voie a gândului trimis de vrăjmașul și vorbirea sufletului cu dânsul.

CANONUL 4

Lupta este vrednică sau de cununi sau de chinuri.

însemnare

Lupta este o putere a sufletului, întocmai puternică cu gândul cel ce îl luptă, cu care, de va voi sufletul, biruiește gândul și ia cununi; iar de nu va voi, este biruit de el și primește pedeapsă.

CANONUL 5

învoiala este pricină și început al canonisirilor.

Însemnare

învoiala este plecarea cu dulceață a sufletului către gândul cel pătimaș, care îl luptă; pentru care zice dumnezeiescul Postitor, că aceasta este începătură și pricină a canonisirilor. Pentru aceea și Ioan Zonara, la sfârșitul cuvântului împotriva celor ce socotesc că sămânța cea firească

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

este necurată, spune: cei ce au primit gândul cel pătimaș și au vorbit cu dânsul cu dulceață prin unire și învoială, aceștia nu vor scăpa de canonisire, chiar dacă nu au pătimit scurgere în somn, nici nu au văzut nălucire. Tulburarea, unirea, lupta și învoiala sunt la toate păcatele, dar dumnezeiescul Postitor a adus pildă numai din păcatele trupești, ca să le cunoaștem mai bine pe cele mai grosolane.

CANONUL 6

Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, o zi se îndepărtează de îm-părtășanie. Citind Psalmul 50 și făcând 4 metanii, să creadă că s-a curățit de înti-nare.

însemnare

Canonul 4 al Sfântului Dionisie spune că cei care pătimesc scurgerea fără de voie a seminței, aceștia să urmeze conștiinței lor. Dacă aceasta îi mustră că au pătimit scurgerea din gând pătimaș și nălucire urâtă, sau din altă patimă oarecare, să nu se împărtășească; iar de nu, să se împărtășească. Canonul 12 al lui Timotei spune că cel ce a pătimit pentru că a poftit femeie nu trebuie să se împărtășească, iar dacă a pătimit numai din ispita diavolului, să se împărtășeas-că. Părinții Anastasie Sinaitul (Răspuns 80) și Grigorie Sinaitul (în Filocalia) spun că scurgerea în somn se face din multă mâncare și multă băutură, din som-nul mult, din odihnă și moliciune a trupului, din osteneală multă, din poftă, din băutură rece, din obiceiul rău spre desfrânare și din zavistia dracilor; încă și din prisosința firii. Deci, de vreme ce cu greu poate cineva să judece când se întâmplă din pricina sa și când din altă pricină și zavistie diavolească, mai bine este să nu se împărtășească în ziua aceea – după cum spune și acest Canon, așa fără de ho-tărâre,

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

și cum spune și marele Vasilie (hotărârea pe scurt 309 și întrebarea 3-a a cu-vântului 2 pentru Botez), încă și Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului (Răspuns 14 și 15), Ioan al Chitrului (Răspuns 28) și Valsamon (Răspuns 10), de comun acord spun că preoții și mirenii care vor pătimi scurgere în somn se opresc în ziua aceea de la Sfintele Taine; doar dacă nu este nevoie ca să se împărtășească mireanul sau preotul să slujească, întâmplându-se vreo zi însemnată, întru care trebuie să fie Liturghie; — atunci cu adevărat trebuie să se sfărâme cursa dia-volului și să se înalțe puterea preoției.

CANONUL 7

Iar cel ce s-a întinat, treaz fiind cu trupul, șapte zile se oprește de la îm-părtășire, în fiecare zi citind Psalmul 50 și făcând patruzeci și nouă de metanii.

însemnare

Există o diferențiere, la Anastasie al Antiohiei, pentru scurgerea pe care o pătimește cineva fiind treaz. Scurgerea pe care o face cineva fiind treaz, o face sau la sine, sau la altul.

Scurgerea cea de la sine, se face: sau cu pipăirea mâinii, și se canoniseș-te patruzeci de zile (aceasta fiind însăși malahie), sau fără pipăirea mâinii. Aceasta sau se face numai din supărare și se canonisește o zi; sau se face cu uni-rea gândului fără de învoială și pipăire, și se canonisește trei zile; sau se face cu unirea gândului și cu pipăire, fără de învoială, și se canonisește șapte zile; sau se face și cu învoială fără de pipăire, și se canonisește 20 de zile; sau și cu pipăire, și se canonisește 30 de zile.

Iar scurgerea ceea care se face către altcineva, sau se

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

face fără tăvălire împreună, sau cu tăvălire împreună. Cea care se face fără de tăvălire împreună, ci cu apucări și cu sărutări, sau fără de pipăire se face, se ca-nonisește 20 de zile; sau se face și cu pipăire, și se canonisește 30 de zile. Iar cea care se face cu tăvălire împreună, sau către cel de un neam, se canonisește 80 de zile; sau către cel de alt neam, adică la dobitoace, se canonisește șapte ani.

Iară cei ce, fiind treji, pătimesc scurgere din neputința trupului, și cei ce scot sămânța amestecată cu udul, nu sunt supuși la nimic, pentru că amândoi o pătimesc fără de supărare, sau unire, sau învoiala gândurilor. Pentru aceasta nici Anastasie nu pomenește nimic de aceștia.

CANONUL 8

Cel ce a făcut malahie, se canonisește patruzeci de zile cu mâncare uscată (adică cu pâine și apă) petrecând și făcând în fiecare zi o sută de metanii.

însemnare

Malahia este atât de urâtă lui Dumnezeu, încât pentru dânsa a omorât pe Onan, fiul Iudei (care a fost fiu al lui Iacov), pentru că el a fost cel dintâi dare a ־arătat această răutate pe pământ, și de la care s-a și numit malahia ״onanie”. ״Și ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu, rău se arată (zice Scriptura la Facere 38, 10) și l-a omorât pe e” (adică pe Onan). Socotesc unii dascăli că Dum-nezeu atât de mult a urât pe acei mândri filosofi ai elinilor, încât i-a lăsat să se stăpânească de acest păcat, spre pedeapsa închinării lor la idoli, căci cunoscând pe Dumnezeu, nu ca pe un Dumnezeu l-au slăvit. Și se asemuiește aceasta din ceea ce spune dumnezeiescul Pavel

96 CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

despre dânșii: ,pentru aceea i-a și dat pe ei Dumnezeu la poftele inimilor lor spre necurăție, ca să se necinstească trupurile lor întru sineși” (Romani 1, 24); unde, prin ״trupurile lor întru sineși” a arătat malahia, adică același trup lucrează și pătimește singur întru sine. Malahia, zice Ioan Scărarul (Cuvântul 15), este desfrânare care se face fără alt trup, prin care a căzut acel mare sihastru, pen-tru care a zis dumnezeiescul Antonie că mare stâlp a căzut. Malahia aceasta este numită moarte și pierzare (Cuvântul 15), care totdeauna se află în noi și se poartă împreună cu noi, cu deosebire în vremea tinereților. Pentru aceasta, cu mare greu se depărtează de ea și se pocăiesc cei care au fost prinși odată de ea. Se aseamănă cu o mreajă mare a diavolului și a iadului, cu care a tras lumea spre pierzare, și mulți se prind în ea, dar puțini scapă. Și se bucură inima dia-volului pentru vânatul cel mult pe care-1 face cu această mreajă și o tămâiază că i-a prins multe bucate și multe suflete – precum spune Avacum (2, 15): ״Sfârșit cu undița a smuls și l-a tras pe el cu mreaja (adică lumea a tras-o) și l-a adunat pe el în năvoadele lui.” Pentru aceasta ״Veseli-se-va. și se va bucura inima lui, va jertfi năvodului său și va tămâia mrejei lui, căci cu ele îngrașă partea lui și mân-cărurile lui alese”

Mai mult ce să spun? Malahia pricinuiește vătămare veșnică nu numai sufletului, ci pricinuiește vătămare și sănătății trupului. Vătămare sufletului, căci îl lipsește de împărăția cerurilor și îl osândește la munca cea veșnică – pre-cum spune Pavel (I Corinteni 6, 9): ״Nu vă înșelați: nici desfrânații, nici prea-desfrânații, nici malahienii, nici închinătorii la idoli… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”. Deși Sfântul Ioan Gură de Aur și Teofilact i-au tâlcuit pe cei ce fac malahie, că sunt cei ce desfrânează și pătimesc cele urâte ca Sodomitenii, însă mulți alți dascăli au înțeles prin malahieni pe cei care fac ca sufletul să-și piardă fecioria, care este cel mai de preț lucru din lume și care, dacă se pierde, nu se mai

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL 97

dobândește niciodată, și pentru faptul că îl face să aducă jertfă diavolului prin sămânța trupului său, cum spune un Părinte.

Pricinuiește și vătămarea trupului, după cum spun doctorii, pentru că malahienii: 1) îngălbenesc. 2) Le slăbește stomacul. 3) Le slăbește vederea ochi-lor. 4) Pierd glasul. 5) Pierd istețimea și ascuțimea minții. 6) Pierd ținerea de minte. 7) Pierd somnul, fiind tulburați de visuri. 8) Le tremură trupul. 9) Pierd toată bărbăția trupului și a sufletului. 10) Li se întâmplă dambla. 12) Li se în-tâmplă des scurgere în somn; de multe ori și când sunt treji. 12) îmbătrânesc repede și mor rău și cu ticăloșie.

Păcatul acesta așadar, este ca o ciumă și stricăciune a neamului omenesc și face pe malahieni și în lumea aceasta să petreacă o viață ticăloasă, și în cealaltă viață să fie chinuiți veșnic în focul chinurilor.

Malahia se face sau cu mâna sa, sau cu mâna altuia, sau cu lovirea pes-te coapse.

Trebuie să cunoască duhovnicii că și femeile fac malahie.

CANONUL 9

Iar amestecarea unuia cu altul, ceea ce înseamnă îndoită malahie, se ca-nonisește până la optzeci de zile.

însemnare

Amestecare, adică nu păcatul deplin al sodomiei, ci când doi oarecari fac malahie unul la altul.

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

CANONUL 10

Iar dacă cineva dintre clerici, mai înainte de a se preoți, a căzut în patima malahiei, nesocotind poate că numai pentru aceasta se va opri de la preoție, acesta primind mai înainte Canon, numai după aceea să se apropie de preoție. Iar dacă s-a prins în această patimă după preoție, un an întreg să fie oprit de la cele preo-țești, timp în care să împlinească toate canoanele rânduite malahienilor, și abia după aceea să se întoarcă la preoție. Dacă după cunoștința păcatului, a doua oară, sau a treia oară aceasta va face, să înceteze preoția și să se pogoare în rânduiala citețului.

însemnare

zi că și malahia singură oprește de la preoție.

CANONUL 11

Și aceea dintre femei, care a ajuns până la sărutări și pipăiri de bărbat, însă nu s-a stricat, primește canonul malahiei.

CANONUL 12

Pe cel ce a făcut desfrânare, călugăr sau mirean, îl sfătuim să nu se împărtășească doi ani, dacă va voi după ceasul al nouălea să mănânce mâncare uscată (adică pâine și apă) și să facă și câte două sute cincizeci de metanii. Iar de se va lenevi și nu va voi, să plinească vremea cea hotărâtă de Părinți.

Însemnare

Canonul 4 al Sfântului Grigorie de Nyssa, pe cel care desfrânează îl oprește 9 ani de la Dumnezeiasca împărtășanie, iar Canonul 59 al Marelui Vasilie îl oprește șapte ani. Canonul 22 pe cei ce strică fecioria femeii sale mai înainte de a primi binecuvântarea căsătoriei îi oprește patru ani (așa cum Părinții cei mai înainte de Vasilie au canonisit desfrânarea; vezi Canonul 20 al Sinodului celui din Ancira), că stricarea fecioriei femeii sale se numește desfrânare, după Canoanele 25 și 26 ale Marelui Vasilie. Canonul 21 al acestuia, canonisește mai mult pe cel care are femeie și va desfrâna, decât pe cel ce nu are. Pe călugări sau călugărițe care vor face desfrânare sau se vor însura, îi canonisește ca pe des-frânați. Canonul 7 al Marelui Vasilie îi canonisește cincisprezece ani; iar Cano-nul 44 al Sinodului 6 îi canonisește mai cu milostivire: adică deopotrivă cu mire-nii.

CANONUL 13

Preadesfrânatul (Adulterinul), judecăm cu cuviință, să se împărtășească cu Sfintele Taine după trei ani, dacă se va nevoi cu mâncarea uscată după al no-uălea ceas și dacă va face în fiecare zi câte două sute cincizeci de metanii. Dacă se va lenevi, să aștepte sfârșitul vremii pe care au hotărât-o Părinții.

însemnare

Canonul 20 al Sinodului din Ancira, pe preadesfrânați (adulterini) îi oprește șapte ani de la împărtășire. Canonul 58 al Marelui Vasilie îi oprește cin-cisprezece ani. Canonul 4 al lui Grigorie de Nyssa, optsprezece. Canonul 98 al Sinodului al

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

100

șaselea, pe cel ce va lua femeie logodită cu altul, care încă trăiește, îl canonisește ca pe un preadesfrânat. Canonul 8 al Sinodului din Neocesareea spune că, de a preacurvit cu femeia cuiva, acesta să nu se facă preot (adică, dacă după prea-curvie s-a aflat cu dânsa); iar dacă soția vreunui preot a săvârșit adulter, preo-tul sau încetează preoția, dacă voiește să aibă femeie, sau se desparte de ea (mai înainte de a se împreuna cu dânsa după ce aceasta a săvârșit adulterul) și își ține preoția.

CANONUL 14

Cel ce s-a pornit asupra surorii sale, poruncim să se învrednicească Dumnezeieștilor Taine după trei ani, dacă voiește să postească până seara, să mă-nânce mâncare uscată și în fiecare zi să facă cinci sute de metanii.

însemnare

Canonul 67 al Marelui Vasilie, pe cel ce se va împreuna cu sora sa, îl canonisește 20 de ani, ca pe ucigaș. Iar pe cel ce se va împreuna cu sora sa vi-tregă, dacă sunt frați numai de tată sau numai de mamă, îl canonisește unspre-zece ani, Canonul 75 al aceluiași.

CANONUL 15

Pe cel ce a desfrânat cu nora sa, doi ani îl depărtăm de Dumnezeiasca împărtășanie, dacă va mânca mâncare uscată după al nouălea ceas și va face în fiecare zi, trei sute de metanii. Iar dacă se va lenevi, să împlinească anii cei hotărâți de Părinți.

101

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

Canonul 76 al Marelui Vasilie îl canonisește unsprezece ani pe unul ca acesta.

CANONUL 16

Acestor canoane este supus și cel ce s-a pornit asupra soacrei sale, însă de femeia sa nu se desparte. Este lege care spune: cele ce dintru început au fost întărite și după lege, din cele ce se întâmplă pe urmă fărădelege nu se strică, dar acum Sfântul și Dumnezeiescul Sobor, pentru cei ce au făcut acest spurcat păcat, hotă-răște șase ani să rămână neîmpărtășiți.

însemnare.

Să știi că Matei Vlastarie spune și cum trebuie să se iconomisească aceș-tia în cei șase ani. Adică: șase luni să nu mănânce carne nicidecum; să stea afară din biserică plângând și cerând de la Domnul iertare; nici anafură să nu ia, nici aghiasmă să nu bea, numai la ajunul Botezului, când se cântă sfeștania cea ma-re; iar din pâinea cea înălțată a Născătoarei de Dumnezeu, care se numește Pa-naghia, să mănânce, spre încredințarea iubirii de oameni a lui Dumnezeu către dânșii; în toți acești șase ani, să facă în fiecare zi câte o sută de metanii – afară de Duminică – și să mănânce mâncare uscată Miercurea și Vinerea; doi ani să stea înlăuntru în Biserică după cântăreți și să asculte cântările cele duhovnicești; ceilalți trei ani, să stea împreună cu credincioșii. După ce se vor împlini cei șase ani să se împărtășească, însă să facă și milostenii după putere, să trimită la bise-rică în fiecare săptămână câte o slujbă de prescuri, să nu mintă, să nu facă ju-răminte, cu umilință și cu lacrimi să-și curățească spurcăciunea sufletelor lor, pe cât pot.

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

102

Vlastarie spune că, acest canon poate fi dat și vrăjitorilor, fermecătorilor, preadesfrânaților, ucigașilor și tuturor acelora care cad în păcate grele.

Însă, după purtarea celor ce se pocăiesc, uneori se împuținează canonul, da-că pocăința lor este osârduitoare și fierbinte, alteori se adaugă, dacă pocăința lor este rece.

CANONUL 17

Canonul 2 al Sfântului Dionisie și 7 al lui Timotei, poruncesc ca femeile care se află în lăuzie să nu se atingă de nimic din cele sfinte, până la șapte zile. Aceasta și Legea cea veche poruncește ca nici să se împreuneze cu bărbații lor, căci dacă se întâmplă aceasta, pruncii cei ce se zămislesc sunt bolnăvicioși și slăbănogi. Pentru aceasta și dumnezeiescul Moise a poruncit să fie ucis cu pietre tatăl copilu-lui beteag, deoarece pentru neînfrânata lui poftă, nu a așteptat să se curățească femeia. Iar cea care, în vremea curățirii sale, nu a luat seamă și s-a atins de Dum-nezeieștile Taine, poruncesc să nu se împărtășească patruzeci de zile.

CANONUL 18

Cel ce s-a împreunat cu parte bărbătească s-a socotit cu cuviință să se oprească de la împărtășanie trei ani, să plângă, să postească până seara, să mă-nânce mâncare uscata (adică pâine și apă) și să facă două sute de metanii. Iar dacă iubește mai mult lenevirea și nu voiește, să împlinească cei cincisprezece ani.

103

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

însemnare

Să știi că, între canoanele Postitorului, într-o carte scrisă cu mâna, s-a aflat o împărțire a sodomiei în acest chip. Sodomia este de două feluri: una cu femei, când bărbații cad cu dânsele afară de fire; iar alta cu bărbați. Și iarăși: dintre bărbați, altul o face și altul o pătimește, iar altul și o face și o pătimește; și mai mare păcat este a o face cineva și a o pătimi. A o face cineva cu femei străine este mai greu păcat decât a o face cu bărbați. A o face cu femeia sa este mai greu decât a o face cu străină.

Drept aceea considerăm că soțul cu soția, de vor cădea afară de fire, se canonisesc mai greu decât cel ce va face • sodomie cu bărbați sau cu femei străi-ne. Canonul trebuie să-l dea duhovnicul, cum va socoti de cuviință. S-a aflat de la unii Părinți că șapte ani se canonisește acest păcat. Canonul 62 al Sfântului Vasilie oprește 15 ani de împărtășanie pe sodomiteni, Canonul 4 al lui Grigorie de Nyssa, 18 ani. Patriarhul Luca, dezlegând diverse întrebări împreună cu Si-nodul cel dimpreună cu dânsul (care se află în manuscrise) spune: ״Cei ce vor cădea în sodomie nu pot să ia de soție unul pe sora celuilalt.”

CANONUL 19

Iar de a fost stricat cineva de altul, când a fost copil, nu se poate face pre-ot; nici el, nici acela. Pentru că nu a fost desăvârșit cu vârsta, nu a greșit, dar vasul lui a fost necinstit și s-a făcut netrebnic pentru slujba cea sfântă. Iar dacă numai pe coapse a primit scurgerea, făcând cuviinciosul * ׳ canon, nu va fi oprit a fi înălțat la treapta preoției.

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

104

însemnare

Să știi, că de vreme ce Canonul 70 al Marelui Vasilie caterisește pe dia-conul sau preotul acela care va face scurgere în coapsele altuia, nesăvârșind pă-catul deplin ca urmare, pe cel ce a făcut un lucru ca acesta îl oprește de la preo-ție. Pentru aceasta noi aflând o carte veche (scrisă cu mâna), în acord cu Marele Vasilie, carte care cuprinde canoanele Postitorului, la acest canon spune: ״Cel ce a primit scurgerea în coapsele sale să se facă preot însă, întâi, de a pătimit aceasta o dată, sau cel mult de două ori, al doilea, de este învățat și îmbunătățit; al treilea, să plângă lucrul acesta toată viața sa și al patrulea, dacă a fost copil nevârstnic când a pătimit acesta.

Iar câți au primit această scurgere de la altul în coapsele sale, sau au făcut-o ei la altul fiind în vârstă peste paisprezece ani, să nu se facă preoți, pre-cum zice și Sfântul Vasilie. […]

(3) Ucenic

Cum se cuvine să se pregătească cineva,

înainte de a merge să se mărturisească

Frate al meu, păcătosule, când vrei să te pocăiești și să te mărturisești se cuvine să ai această pregătire. Să știi, mai întâi, că pocăința, după cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschinul (Cartea 2, Capitolul 47), este o întoarcere de la cele din afară de fire la cele după fire,1 și de la diavol la Dumnezeu – care se face cu osteneală și cu nevoință. Deci și tu, o, iubite cititorule, de voiești să te pocăiești cum se cuvine, ești dator să lași pe diavol și lucrurile cele diavolești ale lui, și să te întorci către Dumnezeu și către petrecerea cea după Dumnezeu. Să lași păcatul, care este afară de fire și să te întorci la fapta cea bună, care este cea după fire. Să urăști răutatea atât de mult, încât să poți zice și tu cu David: ,Nedreptatea am urât și m-am scârbit” (Psalm 118). Dimpotrivă, să iubești binele și poruncile Domnului atât de mult, încât să zici: ,Dar legea ta am iubit”·, și ia-răși: pentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul și topazul” (Psalm 126). Pe scurt, te sfătuiește Duhul prin înțeleptul Sirah, așa zicând: În-toarce-te către Domnul și părăsește păcatele; întoarce-te către Cel înalt și de la ne-dreptate și urăște lucrarea cea rea” (17, 19,20).

Nota îngrijitorului prezentei ediții

1 Această întoarcere de la cele din afara firii la cele conform firii poate fi în-țeleasă foarte ușor dacă înțelegem păcatul, așa cum spun Părinții Bisericii, ca o alu-necare de la cele ale firii la cele din afara firii, sau ca o folosire a celor ce țin de fire în lucrări potrivnice rațiunii pentru care acestea există. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că păcat este atunci

131

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

când un mădular ce aparține firii este folosit pentru altceva decât în scopul pentru care a fost creat. Păcatul trebuie înțeles ca o lucrare împotriva firii. Fiecare mădular al or-ganismului uman, ca și fiecare funcție a acestuia, sunt înscrise în sensul lor firesc. Orice om cunoaște acest lucru. Când folosim orice mădular într-o lucrare care nu este înscrisă în fiziologia lui, atunci depășim în sens negativ limitele firii și ne înscriem pe o traiectorie potrivnică acesteia.

Câte sunt părțile pocăinței

Apoi, să știi că părțile pocăinței sunt patru: înfrângerea (zdrobirea), mărturisirea, facerea canonului și dezlegarea păcatului, care se face de Harul Sfântului Duh prin duhovnic. Aceasta se numește și cheie și într-adevăr acesta ține Taina Pocăinței.

Ce este înfrângerea?

înfrângerea este un necaz și o durere desăvârșită a inimii, care se face pentru că omul cu păcatele sale a întristat pe Dumnezeu și a călcat Dumnezeiasca lui Legea. Această durere nu stă numai în simțiri, adică în suspinuri și lacrimi, ci stă cu deosebire în a urî păcatul, în voința cea mai lăuntrică a omului de a nu voi să-l mai facă niciodată.

Durerea și înfrângerea inimii, sunt – după cum zice Coresie – alcătuitoa-re ale pocăinței. Câtă vreme durerea se află în inimă, omul este în pocăință; dar îndată ce va lipsi durerea aceasta din inimă lipsește și pocăința. Așadar, durerea și zdrobirea se cuvine să se afle totdeauna în inima celui ce se pocăiește, numai astfel pocăința lui este adevărată. însă această înfrângere a inimii este a celor ce sunt de-săvârșiți și fii. Ea este pricinuită numai de dragostea cea către Dumnezeu, adică , se pocăiește un fiu numai pentru că a mâhnit pe tatăl său și nu

132

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

din teama că va fi lipsit de moștenirea părintească, sau va fi alungat din casa tatălui său.2

Notă

2- Pentru prima dată într-o lucrare despre spovedanie, din câte circulă as-tăzi, relația personală și directa a omului cu Dumnezeu este pusă în prim plan. înainte de orice, este relația personală dintre noi, ca fii, și Dumnezeu, ca Tată. Autorul atrage atenția asupra ierarhiei corecte a lucrurilor. Una este durerea care vine din tulburarea relației cu o persoană iubită și alta este durerea care vine din pierderea unui avantaj sau a unui interes, oricât de binecuvântat ar fi acesta. Durerea pe care o simte cineva din pierderea relației personale cu D.ujnnezeu este temeiul cel mai sănătos al spove-daniei. Este diferența dintre omul liber și omul sclav, despre caro vorbește autorul mai jos. Omul liber simte că prin păcat îi este afectată relația sa personală cu Dumne-zeu, cel sclav simte că este păgubit cu ceva, că pierde un bun pe care-1 avea.

Ce este părerea de rău

Pe lângă zdrobire, mai este părerea de rău. Aceasta este un necaz și o durere nedesăvârșită a inimii, care se întâmplă nu pentru că omul cu păcatele sale a mâhnit pe Dumnezeu, ci pentru că s-a lipsit de Dumnezeiescul Har, a pierdut raiul și a dobândit chinul. Aceasta este a celor ce nu sunt desăvârșiți, adică a slugilor și a robilor, pentru că este pricinuită nu din dragostea de Dum-nezeu, ci din frica și din dragostea de sine, adică se pocăiește o slugă pentru că a pierdut simbria sa și un rob pentru că se teme de pedepsele stăpânului său. Deci și tu, frate al meu păcătosule, dacă voiești să dobândești în inima ta zdrobirea aceasta și părerea de rău și prin acestea să se facă mărturisirea ta bine plăcută lui Dumnezeu, se cuvine să faci acestea:

133

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

Mărturisirea se cuvine să se facă la

cei mai iscusiți duhovnici

Mai întâi, cercetează și te interesează care este cel mai iscusit duhovnic, pentru că zice Marele Vasilie (Hotărîrea, pe scurt, 229): ״Precum patimile și ră-nile trupului nu le arată oamenii decât la cei mai iscusiți doctori, care știu să le vindece, așa și păcatele se cuvine să se arate nu la oricine s-ar întâmpla, ci la cei care pot să le tămăduiască.

Cum să-și cerceteze cineva conștiința sa

Adună-te, fratele meu, și mai înainte de a merge la un duhovnic ca acesta, cu două sau trei săptămâni înainte, mai ales la începutul celor patru posturi ale anului, șezi și cu liniște plecându-ți capul, fă cercetarea conștiinței ta-le – pe care Filon o numește divan al științei – și fă-te nu apărător, ci judecător al păcatelor tale, socotind și tu ca și Isaia, toată vremea vieții tale cu necaz și amă-răciune a sufletului: ״Socoti- voi toți anii mei întru amărăciunea sufletului meu” (Isaia 38, 15). Sau, măcar după ce te-ai mărturisit, socotește câte păcate ai făcut cu lucrul, cu cuvântul, cu învoiala gândurilor. Numără lunile. De la luni treci la săptămâni și de la săptămâni la zile. Adu-ți aminte de oamenii cu care ai păcătu-it și de locurile în care ai păcătuit. Cercetează-te cu multă strădanie, pentru ca să afli fiecare păcat al tău.

Deoarece oamenii se îngreuiază în vremea aceasta să facă o cercetare amănunțită a conștiinței lor, sau uită și nu pot să-și aducă aminte de păcatele Lor, iată, ți-am descoperit în învățătura cea către duhovnic, păcatele cele de moarte, cele vrednice de iertare și cele ale lipsirii, Ți-am descoperit și cele

134 SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

zece porunci. Ți-am descoperit și cine este cel ce greșește la fiecare dintr-acestea, ca să-ți ușurăm greutatea aceasta și să te facem să-ți aduci aminte cu ușurință de păcatele tale. Deci, făcând cercetare, adu-ți aminte ce păcate, din cele ce se află acolo, ai făcut, pentru ca să le mărturisești.

Și precum vânătorii nu se mulțumesc numai să afle fiara înlăuntru în pădure, ci se sârguiesc în orice chip să o și omoare, așa și tu, frate al meu păcă-tosule, să nu te mulțumești numai a cerceta conștiința ta și a afla păcatele tale – pentru că doar această cercetare te va folosi puțin – ci luptă-te cu orice preț să omori păcatele tale cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea și cu părerea de rău. Și ca să câștigi zdrobirea, socotește paguba cea mare ce ți-au pricinuit-o păcatele tale la Dumnezeu. Și ca să câștigi și părerea de rău, socotește și vătă-marea cea mare, ce ți-au pricinuit-o ție păcatele tale. […]

Cum se cuvine să se mărturisească păcătosul

După ce vei socoti în acest chip păcatele tale și te vei pregăti cu zdrobi-rea inimii și cu părerea de rău, atunci mergi la duhovnicul cel iscusit, cum am spus. Dacă știi carte, însemnează păcatele tale pe hârtie ca să nu le uiți. Dacă va fi departe locuința duhovnicului, nu te lenevi, așa cum nu te lenevești să mergi la un doctor iscusit pentru boala trupească, când este departe. Zi și tu ca fiul cel risipitor: ,Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu.”

Venind la duhovnic, când acela îți va spune să-ți mărturisești păcatele înaintea Stăpânului Hristos, atunci, îngenunchind înaintea Sfintei Lui Icoane spune: ״Părinte, greșit-am la cer și înaintea Ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău! Iată astăzi, Părinte, prin duhovnicul meu acesta, mă voi mărturisi Ție întru dreptatea inimii”. Și să începi a te mărturisi.

Se cuvine să știi, că de nu vei face cercetarea cea de cuviință a păcatelor tale mai înainte de a te mărturisi, câte păcate vei uita și nu le vei mărturisi, sunt neiertate; pentru că uitarea aceasta a fost voită, putând să-ți aduci aminte de ele cercetându-te, și nu ai făcut-o. Dar de vei face cercetarea cea de cuviință și se va întâmpla să uiți vreun păcat, ca un om care uită, acest fel de păcat, spun unii Părinți că se iartă împreună cu celelalte păcate pe care le-ai mărturisit, pentru că uitarea aceasta nu este de voie, ci fără de voie. Dacă după mărturisire îți vei aduce aminte, trebuie să mergi din nou la duhovnic și să mărturisești și acel păcat, pe care ți l-ai amintit.

145

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

Ce este Mărturisirea?

înainte de a începe, să știi că Mărturisirea este o arătare de voie, orală, a fap-telor rele, a cuvintelor și a gândurilor, umilită, neprihănitoare, dreaptă, fără rușine, hotărâtă, care se face la duhovnic.

Mărturisirea se cuvine să fie de bună voie

Deci și tu, frate, se cuvine să mărturisești cu însăși gura ta, toate lucrurile, cuvintele și gândurile tale cele rele. Cu gura ta să spui păcatele tale, chiar dacă le ai scrise ca să nu le uiți, ai datoria ca tu singur să le citești duhovnicului.

Cei ce scriu păcatele și le dau în scrisoare duhovnicului greșesc și mărturisi-rea lor nu este desăvârșită. Să înceteze acest lucru fără de cale și să citească singuri zapisul păcatelor lor, nu de silă sau de nevoie, ci de voie spunând ca David: ״Și din voia mea mă voi mărturisi Lui” Să nu aștepți să te întrebe duhovnicul, Ci tu singur să le mărturisești. Să nu te asemeni la aceasta cu împăratul Nabucodonosor, care nu spu-nea vrăjitorilor visul pe care l-a avut ca pe urmă vrăjitorii să-l dezlege, ci cerea de la ei să-i spună aceia și visul și tâlcuirea lui. Tu spune păcatele tale să le audă duhovnicul ca să le îndrepteze.

Mărturisirea se cuvine să se facă cu umilință

Se cuvine să te mărturisești cu umilință și cu zdrobire de inimă – așa cum își mărturisea femeia cea desfrânată păcatele sale și cananeeanca, așa cum vameșul se ruga să-i primească Dumnezeu mărturisirea sa și să-i dea iertarea păcatelor sale, căci ״inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi .”

146

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

Această umilință se cuvine să o arăți și când te mustră duhovnicul pen-tru vreun păcat al tău, tăcând și nemâniindu-te, nici batjocorind cuvintele lui, ci primind mustrarea cu bucurie, ca și când ți-ar fi făcut aceasta însuși Dumnezeu. Ce zic: să o primești cu bucurie? Dacă este cu putință, se cuvine, ca un osândit să te pleci la pământ și să uzi picioarele lui cu lacrimile tale – precum te sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul, spunând: ״Fă-te și cu comportarea și cu gândul, ca un osândit, la mărturisirea ta, privind în pământ; și dacă este cu putință și picioare-le doctorului, ca pe ale lui Hristos, cu lacrimi udându-le.” (Cuvânt 4)

La mărturisire se cuvine să nu învinovățești pe altcineva de păcatele proprii

Se cuvine să nu învinovățești pe unul sau pe altul, când te mărturisești, să nu spui că alții s-au făcut pricină ca tu să păcătuiești, așa cum și Adam a dat vina pe Eva și Eva pe șarpe.. Să nu faci aceasta, ci numai și numai pe tine să te învinovățești și voința ta cea rea: «De voiești să învinovățești, pe tine însuți să te învinovățești», zice dumnezeiescul Gură de Aur (Cuvântul 51 la Matei) și Pildele: ,Dreptul, lui își este părător” (18, 17). Lui însuși, zice, și nu altora, pentru ca nu cumva căutând să împuținezi cu mărturisirea păcatele tale, să le înmulțești, adăugând și osândirea. Iar ce să zici la duhovnic te sfătuiește Ioan Scărarul (Cuvânt 4): ״Spune și nu te rușina: a mea este umflătura, părinte; a mea este rana; dintru a mea lenevire s-a făcut, iar nu din a altuia; nimeni nu este pricinu-itor ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altul careva, ci. Numai lenevirea mea».

147

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

Mărturisirea se cuvine să fie dreaptă

Se cuvine să te mărturisești cu inimă dreaptă și adevărată, arătând toate păcatele tale, cum le-ai făcut, cu toate împrejurările locului, ale vremii, ale persoanelor, ale pricinii, ale numărului și ale chipului — precum înapoi la capi-tolul al cincilea al ״învățăturii către duhovnic” se arată mai pe larg. Numele persoanelor cu care ai păcătuit nu se cuvine să le pomenești. Să-ți mărturisești păcatele, nici adăugând, nici scăzând; nici spunând jumătate din păcatele tale la un duhovnic și jumătate la altul, cum fac unii vicleni, nici descriindu-le cu cu-vinte meșteșugite prin care, totodată, și ascunzi și arăți păcatul tău, cu gândul ca să împuținezi rușinea. Trebuie să te mărturisești cu simplitate și drept, cu inimă nevicleană și adevărată. Dacă te vei mărturisi cu vicleșug și cu arătare numai, nu numai că se va face urâtă mărturisirea ta lui Dumnezeu, care iubește totdeauna adevărul, ci păcatele pe care le-ai mărturisit, vor răsări din nou, precum răsar și perii albi la bătrâni, care nu-i dezrădăcinează, ci îi rad numai pe deasupra. Cum spune David: ״Ca un brici ascuțit ai făcut vicleșug’ (Psalm 51, 2).

Mărturisirea se cuvine să se facă fără de rușinare

Se cuvine să te mărturisești fără de rușinare, căci ruginea pe care o ai când te mărturisești, îți aduce slavă și dar la Dumnezeu, după cum zice Sirah: ,Este rușine care aduce păcat și este rușine care aduce slavă și dar” (4,24). Rușina-rea aceasta te face să scapi de rușinarea care va fi în ziua înfricoșătoarei , judecă-ții, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul (Cuvânt 4): ״Nu este cu putință fără de rușine a te schimba de rușine”, sau Sfântul Grigorie Teologul (Cuvânt la Botez): ״Să nu te rușinezi mărturisindu-ți păcatele, pentru că prin rușinea de aici scapi de rușinea de acolo”,.

148 SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

Ce te rușinezi. păcătosule? Când ai făcut păcatul nu te rușinai și acum când cauți să-l ușurezi, te rușinezi? Ah, nebunule! Nu știi că rușinea aceasta este a diavolului, care atunci când faci păcatul, îți dă îndrăzneală și nerușinare, iar când îl mărturisești, îți dă frică și rușinare? Așa mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur: ״Păcatului îi dă îndrăzneală, iar mărturisirii rușine”. Despre aceasta ci-tim în Pateric, că un părinte îmbunătățit a văzut pe diavolul mergând adeseori la mărturisirile duhovnicilor, ca să dea rușinare păcătoșilor care se mărturiseau.

Dumnezeu, o frate, nu ți-a dat duhovnic vreun înger sau vreun arhan-ghel, ca să te rușinezi, ci un om, un pătimaș asemenea ție, ca să nu te rușinezi. Și pentru ce să te rușinezi? Dacă ai fost înștiințat de alții sau ai bănuială că du-hovnicul tău arată altora păcatele tale, aceasta fratele meu, să nu te împiedice de la mărturisire, căci este înșelarea diavolului, cu care caută să piardă sufletul tău. Mergi fără frică și mărturisește-ți păcatele. Dacă acela le va arăta (lucru foarte cu anevoie, ca să nu zic că este cu neputință să se facă), acela are să dea seama lui Dumnezeu pentru răul acesta pe care-l face; iar tu cel ce te- ai mărtu-risit, ești cu totul nevinovat și iertat de păcatele tale. Așa te încredințează Sfân-tul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): ״Dacă vreunul dintre duhovnici va arăta mărturisirea și o va defăima, acesta va da socoteală în fața lui Dumnezeu în ziua judecății; iar cel ce s-a mărturisit, este cu totul nevinovat și de greșelile sale desăvârșit iertat”.

Cei ce se pocăiau în vremea de demult, stăteau la ușa Bisericii și își mărturiseau păcatele lor la toată mulțimea care intra în Biserică – precum spune Sozomen: ״Dintru început așa s-a socotit de preoți, să-și arate păcatele cel ce se mărturisește, la toată mulțimea Bisericii” (Cartea 7, Capitolul 16).

Dreptul Iov nu se rușina să se mărturisească la toată mulțimea – pre-cum singur spunea: ״Că nu m-am întors de

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE 149

mulțimea multă a gloatei, ca să nu mă mărturisesc înaintea lor” (Iov 31, 34). Iar tu, fratele meu, păcătos fiind și numai înaintea unui om mărturisindu-te, pentru ce să te rușinezi?

Păcatele trebuie să se arate ori aici, ori acolo

Una din două: ori aici, pe pământ, la duhovnic, trebuie să-ți arăți păca-tele tale, ori acolo, la înfricoșătorul Judecător. Dacă aici le vei ascunde, să știi că acolo înaintea tuturor îngerilor și a tuturor oamenilor se vor vădi negreșit, de înfricoșătorul Judecător, cu mare mustrare asupra ta: ״Te voi mustra și voi pune înaintea feței tale păcatele tale” (Psalmul 49, 22). Și ce spune Judecătorul? înseși păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci și te vei vădi la Divanul cel a toată lumea: ״Te va pedepsi pe tine depărtarea ta, și răutatea ta te va mustra pe tine” (Ieremia 2, 19). Spune încă și Dumnezeiescul Gură de Aur: ״Acolo vom vedea greșelile noastre înaintea ochilor noștri, goale și descoperite și vom plânge în zadar”. Iar Marele Vasilie spune că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare așa cum l-am făcut (Capitolul 8 al învățăturii către Duhovnic).

Dacă va rămâne numai un păcat nemărturisit rămân neiertate și celelalte

Dacă vei mărturisi toate păcatele tale și vei ascunde, de rușine, numai unul, să știi că nu numai păcatele pe care nu le- ai mărturisit rămân neiertate, ci adaugi și alt păcat, adică furtișagul de cele sfinte, adică ascunderea păcatului.

Se povestește, în Mântuirea Păcătoșilor, că o femeie, fiindcă și-a mărturi-sit toate celelalte păcate ale sale la un cuvios duhovnic, iar un păcat mare al ei nu l-a mărturisit, servitorul duhovnicului a văzut că ieșea din gura ei câte un

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

150

șarpe la fiecare păcat pe care-l mărturisea. Apoi a văzut un șarpe mare, care a scos de trei ori capul din gura femeii, după care s-a tras înăuntru și n-a mai ie-șit. Pentru aceea toți șerpii care au ieșit mai înainte, s-au întors și au intrat în gura ei. După moartea ei s-a arătat ticăloasa șezând deasupra pe un balaur în-fricoșat și a zis către duhovnicul ei și către servitorul duhovnicului că s-a chi-nuit pentru că n-a mărturisit păcatul acela.

Pentru aceasta și un dascăl te sfătuiește cu înțelepciune, că de voiești să biruiești pe diavolul, care îți aduce rușine, spune mai înainte de toate păcatul acela de care te rușinezi mai mult.

Mărturisirea se cuvine să fie hotărâtă

întâi de toate se cuvine să te mărturisești cu hotărâre, adică înaintea duhovnicului să hotărăști că vrei mai bine să mori decât să mai păcătuiești de acum înainte cu voința ta, ajutându-ți Dumnezeiescul Dar. Dacă nu vei lua această hotărâre în inima ta, puțin îți va folosi ție zdrobirea, puțin mărturisirea și pocăința ta, precum spun toți învățătorii. Pentru aceasta cei care nu iau o astfel de hotărâre, un picior îl au la duhovnic, iar altul la păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima cugetă iarăși să facă păcatul – asemănându-se la aceasta cu câinele care se întoarce la vărsătura sa; sau cu porcul care după ce se spală, se tăvălește iarăși în noroiul cel dintâi. Aceștia, după cum zice Fericitul Augus-tin, nu taie păcatul, ci îl urnesc la altă vreme și numai din obișnuință se mărtu-risesc, pentru că vin Paștile sau Nașterea lui Hristos, sau pentru că sunt în pri-mejdie de moarte.

Citim în Pateric despre un Părinte care vedea sufletele că se pogoară în iad cum se pogoară fulgii de zăpadă pe pământ în vremea iernii. Și aceasta cu adevărat, nu pentru că

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE 151

nu se mărturisesc creștinii (rar se întâmplă să moară cineva nemărturisit), ci pentru că nu se mărturisesc bine, cu hotărârea că nu vor mai păcătui, pentru că nu zdrobesc inima lor cu adevărată durere a unei îndreptări hotărâtoare, ci rup numai hainele lor, după cum zice Proorocul, cu o amăgitoare și fățarnică dure-re: ,Rupeți inimile voastre, nu hainele voastre” (Ioil 2, 13).

Și ce-ți va folosi ție, fratele meu, de vei zice numai acestea: greșit-am, mă pocăiesc? ״Greșit-am” a zis și Saul (1 Regi 15, 24), a zis și Iuda, dar nu le-au folosit. Pentru aceasta și Marele Vasilie spune că: ״Nu se folosește din mărturi-sire și nu se mărturisește nicidecum acela care spune numai că a greșit, ci rămâ-ne în păcat și nu-l urăște; nu are nici un folos de nedreptățile pe care i le-a iertat lui duhovnicul, dacă iarăși nedreptățește; nu cel ce a zis ״greșit-am”, apoi pe-trecând în păcat, se mărturisește, ci cel ce, după cum zice Psalmul, a aflat păca-tul lui și l-a urât. ”Nu poate folosi bolnavului căutarea cea de la doctor, când el face cele ce sunt stricătoare vieții în același chip; nici un folos nu este de păcatele care se iartă, celui ce încă nedreptățește” (în tâlcuirea Psalmului 35).

Pocăința ta stă în a hotărî să schimbi viețuirea ta. Să nu spui, dacă voi putea, am de gând să mă îndreptez sau, aș fi voit să nu păcătuiesc. Ci să spui: hotărăsc să mă îndreptez, voiesc de acum să nu mai greșesc, cu neschimbată și hotărâtoare voință, așa cum nu voiesc niciodată să beau un pahar plin de otra-vă, așa cum nu voiesc niciodată să mă prăpădesc în vreo prăpastie și așa cum nu voiesc niciodată să mă omor.

De vreme ce voința omului nu poate să rămână fără dumnezeiescul ajutor, noi ți-am însemnat o rugăciune, cum să ceri de la Dumnezeu ajutorul acesta. Vezi-o înainte la sfârșitul învățăturii a șasea, pentru mai înainte păzire.

Se cuvine să însemnăm aici că se face și a doua mărturi-

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

152

sire a păcatelor pentru trei cauze: 1. Dacă nu și-a mărturisit cineva păcatele sa-le, cu împrejurările lor, cu cuviincioasa mai înainte pregătire, cu umilință, cu hotărâre și cu păzirea canonului. 2. Dacă nu s-a îndreptat și nu a fost canonisit bine de duhovnic, precum zic unii. 3. După cum spune Simeon al Tesalonicului (întrebarea 24, list. 80), dacă a căzut iarăși în aceleași păcate sau și în alte ra-muri ale celor mai dinainte, spune împreună cu cele de pe urmă și pe cele dintâi, ca pe niște rădăcini și pricini ale celor de pe urmă; sau, și pentru mai multă zdrobire a inimii tale și smerenie.

Se scrie și în cartea Îndreptarea Păcătoșilor că folositor lucru este să facă cineva și o mărturisire cuprinzătoare și generală (așa cum fac cei care vor să se preoțească, sau cei care sunt în primejdie de moarte), măcar odată într-un an și mai ales când se va întâmpla să meargă la un duhovnic nou. în această cuprin-zătoare mărturisire se adună împreună toate păcatele lui ca niște râuri, și fac un noian mare, sau ca niște munți deasupra altor munți, încât se pare că ajung până la cer, precum zice Ezdra: ״Greșelile noastre s-au mărit până la cer” (9, 6). Văzându-le cel ce se mărturisește, atât de multe adunate, are mai mare rușine, mai mare durere, mai mare smerenie și prin urmare, se teme mai mult de dum-nezeiasca dreptate, pe care atât de mult a mâniat-o. Cu acestea ia pace mai multă întru conștiința sa și adeverire pentru iertarea păcatelor sale. Pe scurt, din toate acestea ia o mare înfrânare și oprire spre a nu mai cădea de aci înain-te. […]

Păcătosul Se cuvine să primească cu bucurie canonul său

Ce este împlinirea canonului?

După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinței, adică împlinirea canonului, adică săvârșirea lucrătoare a canonului ce îi va da duhovnicul, după cum hotărăște Gavriil al Filadelfiei în cartea Despre Sfintele Taine. Deci și tu, păcătosule, ai datoria să primești cu mare bucurie canonul pe care ți-l va da duhovnicul: ori post de va fi, ori metanii, ori milostenie, sau orice altceva. Și mai înainte de toate, să primești cu tot sufletul depărtarea de împărtășire, pentru atâția ani câți îți va rândui. Cu această puțină certare, îmblânzești urgia cea mare pe care o are Dumnezeu asupra ta. Cu acest vremelnic canon, scapi de ca-nonul cel veșnic al muncii celei veșnice.

Pilde ale celor ce au fost canonisiți pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moise nu ar fi fost alungată afară din tabără șapte zile, nu s-ar fi curățat de lepră (Numeri 12). Dacă incestuosul din Corint nu ar fi fost dat satanei, nu s-ar fi mântuit sufletul lui (I Corinteni 5). Așa și tu, o frate, de nu vei primi această puțină certare a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăți desăvârșit, nici sufletul tău nu se va mântui.

154 SFĂTUIRECĂTRECELCESEPOCĂIEȘTE

Neguțătorie este aceasta, o iubitule, mare și mult folositoare pentru cei înțelepți: dai una și scapi de milioane, iei cele vremelnice și scapi de cele veșnice. împăratul David, pentru săvârșirea canonului păcatelor sale, a fost alungat din împărăția sa de însuși fiul său Avesalom; umbla prin munți și prin văi cu pici-oarele goale; era ocărât și împroșcat cu pietre de Semei; era defăimat de toți. Și tu cauți să îmblânzești pe Dumnezeu fără nici un canon? Nebun ești!

׳׳v

împăratul Teodosie cel Mare a săvârșit o vestită facere de canon în Me-diolan, după cum i-a rânduit Sfântul Ambrozie. Alt împărat, pentru o ucidere pe care a făcut-o, a fost canonisit să meargă deasupra unui munte înalt, cu pici-oarele goale, dezbrăcat de podoaba împărătească, a petrecut patruzeci de zile întregi numai cu pâine și cu apă, cu rugăciune neîncetată și cu tăcere, dormind pe pământ gol. Și alți mulți împărați au săvârșit grele împliniri de canoane pen-tru păcatele lor. Și tu, o păcătosule, oare mai mare ești decât aceia? Sau ești mai de bun neam și ai trup mai gingaș, ca să nu primești un mic canon de la duhov-nicul tău, pentru păcatele tale?

Să nu te înșele gândul că dai bani și răscumperi canonul tău. împărații aceia aveau mai mulți bani decât tine și puteau să dea milioane de galbeni, nu-mai să nu ia acest fel de canoane. Aceasta nu este cu putință să se facă, măcar de-ar da cineva toată împărăția, fiindcă dreptatea cea fără de mită a lui Dum-nezeu, în alt chip nu se mulțumește, decât trupul care a păcătuit, acela însuși să fie și pedepsit.

Dacă se va afla vreun duhovnic iubitor de câștig și îți va cere bani ca să te ierte, ia aminte să nu-l crezi. Sfântul Isidor Pelusiotul scrie către un duhovnic ca acesta că duhovnicii nu pot să ierte pe cei bogați prin darea banilor, că ei nu sunt stăpâni și domni ai iertării sau moștenitori ai Dumnezeiescului jertfelnic, precum necredincioșii aceia care ziceau: ״Veniți să

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE 155

moștenim jertfelnicul lui Dumnezeu, că cei ce pentru ale lor păcate aduc jertfe, precum a zis Apostolul, nu vor putea, într-adevăr, cu stăpânire a ierta păcatele celor nepocăiți, măcar că bogați vor fi aceia” (Epistola 260 către Zosima). Vezi și învățătura cea către Duhovnic.

Cel ce păzește canonul său, este fiu adevărat al Bisericii

Dacă vei păzi canonul duhovnicului tău, arăți că te pocăiești cu adevă-rații că ești fiu adevărat al lui Dumnezeu și al Sfintei Biserici,34 care a rânduit certarea aceasta. Iar dacă dimpotrivă vei lepăda canonul duhovnicului tău, semn este că pocăința ta nu este adevărată, ci mincinoasă; semn că nu ești fiu adevărat al lui Dumnezeu și al Bisericii.

14 Este foarte important să înțelegem că ascultarea de duhovnic în-seamnă ascultare de Biserică. Spovedania, deși un act individual, are un pro-fund caracter comunitar, bisericesc. Prin păcatele sale, credinciosul întinează întregul trup al Bisericii, al cărui mădular este, după cum, prin curățirea de păcate contribuie la curățirea trupului eclesial. în plus, prin ascultare de du-hovnicul Bisericii, credinciosul rămâne într-o relație vie cu Biserica, relație ce este definită specific în funcție de starea credinciosului: dacă este în rânduiala Bisericii primește cu mulțumire darurile duhovnicești ce le împărtășește Dum-nezeu Bisericii Sale, dacă este căzut sau dacă s-a îndepărtat cu voie sau fără de voie de viața Bisericii, primește cu ascultare sau supunere canonul de îndrepta-re.

Cel ce se pocăiește, să ceară el însuși mai mult canon

Dacă duhovnicul vrea să-ți dea puțin canon, tu singur se cuvine să-l rogi să-ți dea mai mult – așa cum fac mulți, care

156

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

se pocăiesc cu fierbințeală – ca să îmblânzești cu canonul acesta vremelnic dum-nezeiasca dreptate, mai mult, și să te adeverești mai bine că Dumnezeu ți-a iertat muncă veșnică ce aveai să iei pentru păcat.

Ori aici vremelnic, ori acolo veșnic, păcătosul trebuie să-și ia canonul său

Una din două se cuvine să alegi, o frate: sau aici să iei vremelnic cano-nul păcatelor tale, sau acolo veșnic. Dacă-1 vei lua aici, vei scăpa acolo; iar de nu-1 vei lua aici, negreșit îl vei lua acolo veșnic, după cum Gavriil al Filadelfiei scrie în cartea Despre Sfintele Taine: ״Cel ce nu s-a supus acestora (adică canoa-nelor), este nevoie să fie trimis la judecățile cele de acolo și va da socoteală pen-tru răutățile ce a făcut, ca unul care a călcat legile Bisericii”.

Cel ce se pocăiește, se cuvine să se depărteze de împărtășire

După toate acestea îți grăim ție, frate, că se cuvine să păzești, îndeosebi, depărtarea de Dumnezeiasca împărtășanie, câți ani îți va rândui duhovnicul tău. Depărtarea aceasta este o împlinire de canoni a tuturor canoanelor, de trebuință și întemeietoare a pocăinței tale celei adevărate. De vei îndrăzni să te împărtă-șești în acei ani, te vei face al doilea Iuda. De vei sili duhovnicul să te ierte, nu te mai afli pocăindu-te, ci ești ca un silnic, ca un tiran care silește Legile cele Dum-nezeiești, Canoanele Sfintelor Sinoade și ale Părinților, și ți se va face Dumneze-iasca împărtășire nu spre iertare ci spre osândă și muncă mai multă.

Ca să înțelegi mai bine, primește această pildă: un om

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE 157

care are răni trupești, merge și le arată la doctor și ia de la dânsul poruncă să pună un plasture peste răni, și pe lângă aceasta, să nu bea vin, să nu mănânce unele bucate, altfel rănile lui nu se vor vindeca. Astfel și tu, fratele meu, ai avut răni duhovnicești în sufletul tău, păcatele; ai mers și le-ai arătat la duhovnic; ți-a rânduit să pui plasture pe dânsele: canonul postirii, al mâncării uscate, al meta-niilor, al milosteniei și al rugăciunii; cu deosebire ți-a poruncit să nu bei vin, nici să mănânci cutare bucate, adică să nu te împărtășești cu Dumnezeieștile Taine. Deci, dacă nu vei asculta, ci vei mânca, rănile și păcatele tale nu se vindecă, ci mai cumplite și mai mari se fac. Nu numai că nu se vindecă, ci și moarte sufle-tească și trupească îți urmează – precum zice dumnezeiescul Pavel: ,Pentru aceasta între voi mulți sunt neputincioși și bolnavi, și mulți au adormit” (1 Corin-teni 11, 30); adică pentru că unii nevrednici, se împărtășesc, se îmbolnăvesc și mor.

Dacă cineva ar fi nedumirit și ar zice: de vreme ce și prin rugăciunea cea de iertare a duhovnicului se iartă păcatul celui ce se pocăiește, pentru ce acesta să nu fie dezlegat1 să se împărtășească cu Sfintele Taine¿ ca unul care a fost iertat și s- a îndreptat? La aceasta, în trei chipuri Răspundem:

Este adevărat că păcatul păcătosului se iartă, însă nu dintr-odată, ci punând mai înainte început bun să păzească și canonul și depărtarea de împăr-tășire. Pentru aceasta duhovnicul îi rânduiește canonul și îndepărtarea de îm-părtășanie înainte de rugăciunea de iertare.
Este adevărat că se iartă păcatul, însă nu și certarea și pedeapsa păcatului, adică canonul, la care se numără și depărtarea, de împărtășire (pentru că și păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu, când Nathan i-a zis: ״Domnul a ridicat păcatul tău”, însă nu s-a iertat și certarea păcatului său; căci după iertarea aceasta a fost alungat din împărăție de fiul său Avesalom și sabia nu a lipsit din casa lui; și alte mii de

158 SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

răutăți a pătimit, precum însuși Nathan i le-a proorocit.

Este adevărat că se iartă păcatul păcătosului, însă este nevoie ca acesta să״ fie și încercat și să se întemeieze pentru multă vreme în Darul lui Dumnezeu.

După toate acestea, îți arătăm, frate, că se cuvine să faci canonul pe ca-re ți-l va da duhovnicul, cât mai degrabă, cât te afli în Darul lui Dumnezeu, și să nu amâni, pentru că nu știi ce-ți va aduce ție ziua următoare.

CAPITOLUL IV

Cum să se păzească păcătosul după mărturisire

După ce te vei mărturisi și vei lua canonul de la duhovnicul tău, ca să nu mai căzi iarăși în același păcat sau în alte păcate, să păzești următoarele cinci lucruri, ca pe niște doctorii păzitoare.

întâia păzire: Aducerea aminte de păcate

Să nu uiți, ci să-ți aduci aminte totdeauna de păcatele pe care le-ai fă-cut: ״Nu pentru ca să-ți muncești gândul tău” – îți grăiește dumnezeiescul Gură de Aur (Cuvântul 4 la Statui) – ci pentru ca să-ți pedepsești sufletul ca să nu mai zburde la patimi și să nu cadă iarăși în aceleași păcate”. Și dincolo de aceasta, ca să cunoști, prin aducerea aminte, marele dar pe care l-ai luat de la Dumnezeu, că ți-a iertat atâtea păcate, precum și Pavel își aducea aminte totdeauna că ״a pri-gonit Biserica, ca să arate mărimea darului lui Dumnezeu – cum zice același Gu-ră de Aur (Cuvântul 38, 1 Corinteni).

Cineva care a scăpat dintr-o mare primejdie, când își aduce aminte de dânsa, tremură și se înfricoșează. Frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăși în aceeași primej-die. Așa și David, după iertarea păcatelor sale, își aducea aminte de dânsele totdeauna și le avea înaintea ochilor săi; ״Și păcatul meu înaintea mea este pururea”.

160 SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

Dacă voiești – îți spune Fericitul Augustin – să întoarcă Dumnezeu fața Sa de la păcatele tale, trebuie să le ai mereu înaintea ta, să le vezi și să plângi pentru ele. Dacă îți vei aduce aminte de păcatele tale, te încredințează dumneze-iescul Gură de Aur că Dumnezeu le va uita, iar dacă tu le vei uita, Dumnezeu își va aduce aminte de dânsele; și iarăși același spune: ״Nu este nici o altă doctorie mai bună spre nimicirea păcatelor, decât deasa aducere aminte de dânsele și ne-încetata condamnare a lor.”

Sfântul Marcu Pustnicul te sfătuiește ca atunci când mărturisești lui Dumnezeu păcatele tale, să-ți aduci aminte de dânsele nu nălucind chipurile și fețele cu care ai păcătuit, pentru că fiind tu încă pătimaș și iubitor de dulceață, iarăși le poftești și te întuneci (Cap 152 și 153). Asemenea și Sfântul Ioan Scăra-rul zice: ״Despre păcatele cele trupești și murdare, să nu-și aducă aminte cineva de chipurile cu care le-a lucrat; iar de celelalte păcate, se cuvine să-și aducă cine-va aminte ziua și noaptea, și de chipurile cu care le-a lucrat”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ״Mai vârtos aceasta se cuvine să pă-zești la păcatele cele trupești ce ai făcut, adică să nu-ți aduci aminte de chipurile și fețele cu care ai păcătuit că te spurci la minte, ci să-ți aduci aminte numai că ești păcătos .,.și că ai făcut multe păcate cu care ai mâniat pe Dumnezeu.

A doua păzire: Fuga de pricinile păcatului

Să fugi de pricinile păcatului fiindcă – precum spun canoanele logicii – aceleași pricini fac totdeauna aceleași lucruri.

Fugi dar, frate, de vederile cele rele, de împreună Vorbirile , cele rele și de petrecerile împreună cu cei fără de rânduială. Mai ales fugi de împreună vor-birile și de prietenia fețelor acelora cu care ai păcătuit. Una din două: sau tu trebuie

161

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

să fugi de acestea sau pe acestea să le depărtezi de la tine și să le alungi, dacă le ai la casa ta; chiar dacă este slujnică chiar dacă este slugă, pe scurt, chiar dacă îți este apropiat sau prieten, că pentru aceasta a zis Domnul: ,Dacă ochiul tău cel drept te smintește, scoate-l pe el și-l leapădă de la tine, că mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale și nu tot trupul tău să se arunce în gheenă” (Matei 5, 29).

Să nu ai încredere, vreodată, și să zici: eu pot să petrec împreună cu persoanele care fac rău și nu mă vatăm. înșelător este gândul acesta, deoarece scris este: ״>Să nu crezi vrășmașului tău în veac” (Sirah 12, 10). Curatul Iosif, de nu ar fi fugit din cămara stăpânei sale, de bună seamă avea să cadă în păcat. ״Cel ce se teme de primejdie, nu va cădea într-însa; cel ce iubește primejdia va că-dea într-însa” (Sirah 3, 25). Pentru aceasta și dumnezeiescul Gură de Aur spune: ״Cel ce nu fuge departe de păcate, ci călătorește aproape de dânsele, cu frică va viețui și de multe ori într-însele va cădea” (Cuvânt 15, la Statui).

A treia păzire: Mărturisirea deasă pricinuiește cinci lucruri de folos

Să obișnuiești a te mărturisi des, adică să alergi îndată la. Duhovnic nu numai când faci păcat de moarte și mare, ci, de este cu putință să alergi la du-hovnic și când vei face vreun păcat mic și lesne de iertat.

Berzele au obiceiul să nu se mai întoarcă acolo unde li se strică cuiburile. Și diavolii fug de la acela care se mărturisește des, pentru că deasa mărturisire strică cuiburile și mrejele lor. Diavolii înșiși au spus unui bărbat îmbunătățit că nu au nici intrare și nici stăpânire la cel ce se mărturisește des. Au mai spus că atunci când omul este nemărturisit. ei au toate mădularele lui legate cu păcatul, astfel că el nu poate să se miște și să facă lucrul cel bun; iar când se mărturisește, se dezleagă îndată.

162 SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

Cum că și patriarhii, mitropoliții, ceilalți arhierei, duhovnicii și preoții trebuie să se mărturisească des

De socotesc că ei nu păcătuiesc (mă rog să-mi dea iertare), este greșită această socoteală a lor, de vreme ce Ioan Teologul strigă: „De vom zice că păcat nu avem, pe noi ne înșelăm” (1 Ioan 1, 8). Iar de socotesc, că pentru faptul că sunt fețe sfințite nu au datorie să se mărturisească des ca și mirenii, această socoteală a lor nu este dreaptă, fiindcă dumnezeiescul Iacob, când a spus: „Mărturisiți-vă unul altuia greșelile” (5, 16), n-a deosebit pe cei sfințiți de mireni, ci simplu și hotărât a spus să se mărturisească și cei sfințiți și mirenii.

Mărturisirea deasă slăbește puterea dracilor, precum am spus, dar mai pricinuiește și alte cinci lucruri bune, la acela care se mărturisește des.

Primul folos al desei mărturisirii

Precum pomii care se răsădesc des nu pot prinde rădăcini adânci în pământ, așa și mărturisirea cea deasă, nu lasă obiceiurile cele rele și deprinderile păcatului să prindă rădăcină adâncă în inima celui ce se mărturisește des. Sau, mai bine zis, precum un pom bătrân și mare nu poate fi tăiat numai cu o lovitură așa și obiceiul vechi, sau deprinderea păcatului, numai durerea inimii pe care o arată la mărturisire cel ce se pocăiește, și nici aceasta desăvârșit, nu poate să le dezrădăcineze și să le șteargă definitiv, chiar dacă păcatul a fost prin rugăciunea de iertare a duhovnicului.

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE Al doi-lea folos al desei mărturisiri

164

Cel ce se mărturisește des, are mare ușurință ca să-și cerceteze cu de-amănuntul conștiința sa și să afle numărul păcatelor sale, de vreme ce ușurându-se des de mulțimea păcatelor sale cu deasa mărturisire, rămân totdeauna mai puține. Pentru aceasta poate să le afle mai ușor și să-și aducă aminte de ele.

Iar cel ce nu se mărturisește des, pentru mulțimea păcatelor ce se adună într-însul, nici cu de-amănuntul nu poate să le afle, nici să-și aducă aminte de ele, ci uită de multe ori păcatele sale grele care, rămânând nemărturisite, prin urma-re rămân și neiertate. Pe acelea diavolul i le aduce aminte în ceasul morții și atât de mult îl strâmtorează, încât varsă pentru ele sudoare aducătoare de moarte și plânge ticălosul, fără nici un folos, pentru că atunci nu mai poate să le mărturisească.

t r

‘ ,J tr. ״o

Al treilea folos al desei mărturisiri

Cel ce se mărturisește des, chiar și vreun păcat de moarte de va săvârși și îndată îl va mărturisi, intră în Harul lui Dumnezeu și oricâte lucruri bune va face, i se fac lui mult vrednice de viața cea veșnică.

Iar cel ce nu se mărturisește des, dacă va săvârși cumva și acesta același păcat de moarte și nu va alerga îndată să-l mărturisească la duhovnic, câtă vre-me este nemărturisit, nu numai că se lipsește de Harul lui Dumnezeu, ci și toate lucrurile bune pe care le va face – posturi, privigheri, metanii și altele de acest fel, nu i se vor face lui vrednice de plată și de viața veșnică, pentru că sunt lipsite de Harul lui Dumnezeu, care Har este începutul și temelia tuturor lucrurilor celor către mântuire. Vezi la capul 9 la învățătură către Duhovnic.

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE 165

Al patrulea folos al desei mărturisiri

Cel care se mărturisește des este încredințat cu totul că îl va afla moar-tea în Harul lui Dumnezeu și fără nici o îndoială se va .mântui. Și diavolul, care este totdeauna obișnuit să meargă la morți – nu numai la moartea păcătoșilor, ci și la moartea sfinților, precum spune Marele Vasilie în Tâlcuirea Psalmului 7, și chiar la însăși moartea Domnului – va merge să vadă dacă va afla ceva. Va merge și la cel ce s-a mărturisit des, dar nu va afla nimic, pentru că acesta are gândurile sale curate și păcatele sale șterse prin mărturisirea cea deasă. Iar cel ce nu se mărturisește des, este de așteptat că va muri nemărturisit și așa va pieri veșnic, de vreme ce cade cu ușurință în păcat și nu se mărturisește, iar moartea vine neanunțată.

Al cincilea folos al desei mărturisirii

Mărturisirea cea deasă oprește și înfrânează pe oameni de la săvârșirea păcatului- Acela care se mărturisește des, când își va aduce aminte că după puține zile urmează să se mărturisească, deși are scop să păcătuiască, se oprește, luând aminte la rușinea ce va păți când se va mărturisi și mustrarea pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta și Sfântul Ioan Scărarul scrie: ״Nimic nu dă atâta putere dracilor și gândurilor împotriva noastră, ca cele nemărturisite care hrănesc inima noastră”. Și iarăși: ״Sufletul care ia aminte la mărturisire, ca de un frâu se ține de aceasta ca să nu păcătuiască, căci pe cele nemărturisite, ca într-un întuneric, fără de frică, le lucrăm” (Cuvânt 4). De aceea, sfântul acesta spune pentru frații minunatei obști despre care scrie, că aveau câte o panahidă spânzurată deasupra lor, în care scriau gândurile lor în fiecare zi și le mărturiseau apoi marelui egumen.

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

166

Deci, frate-al meu păcătos, aflând acestea, mergi mai des la Sfânta Mărturisire. Cu cât mai vei merge des la baia aceasta, cu atât mai mult te vei curați. Să nu amâni, spunând: ״Lasă că fac aceasta și pe urmă voi merge să mă mărturisesc”. Dumnezeu, deși de multe ori îndelung rabdă, o ia înaintea noastră. Să nu zici: ״Am păcătuit și ce mi s-a întâmplat?” – pentru că Domnul este mult îngăduitor: ״Că mila și urgia de la El, și asupra păcătoșilor se va odihni mânia Lui” (Sirah 5, 4, 7).

Adu-ți aminte totdeauna de Samson, care deși a putut să rupă de trei ori legăturile cu care l-au legat cei de alt neam, a patra oară n-a mai putut să le rupă și să scape: ״Voi ieși și voi face ca și mai înainte și mă voi scutura; dar el n-a cunoscut că Domnul S-a depărtat de la sine” (Judecători 16, 21). Așa și tu, frate, chiar dacă o dată, de două, de trei ori păcătuind, ai întârziat să te îndrepți și să te mărturisești, mai pe urmă te-ai învrednicit să te mărturisești și să te îndrepți, a patra oară însă, dacă păcătuind vei amâna vremea mărturisirii, poate nu te vei mai învrednici de aceasta, ci vei muri nemărturisit și neîndreptat.- lucru care să dea Dumnezeu să nu se întâmple vreodată nici unui creștin.

A patra păzire: Aducerea aminte de cele de pe urmă ale tale

Să-ți aduci aminte, frate, de cele de pe urmă ale tale, adică să cugeți totdeauna la moartea ta, la înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu și la munca cea veșnică. Aducerea aminte și frica de acestea trei este pentru tine ca un frâu puternic, care nu te lasă să păcătuiești – precum zice și Sirah – Duhul cel Sfânt: ,Adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui” (7, 38).

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE 167

Așadar, când gândul cel rău, diavolul și patimile te luptă și te îndeamnă să păcătuiești, pune înaintea ta moartea și socotește că trupul acesta al tău care acum poftește să desfrâneze, sau să omoare, sau să fure sau alt păcat să facă, va muri și-și va pierde frumusețea, sănătatea, grăsimea și toate puterile lui, se va face nesimțitor, urât, fără chip, fără frumusețe și fără suflare; socotește că toate acestea vor fi îngropate înlăuntru într-un mormânt întunecos unde se vor risipi și se vor face mâncare viermilor, împuțiciune, putreziciune și praf.

Adu-ți aminte câtă frică, câtă durere, câtă mâhnire o să ai, când se va despărți sufletul tău de trup, când vor sta înaintea ta înfricoșătorii draci ca să te răpească și nimeni nu se va afla ca să-ți ajute.

‘ Adu-ți aminte ce se va întâmpla și aceluia cu care tu poftești să faci păcatul – că trupul acela pe care tu acum atât îl iubești, atât îl poftești, peste pu-țină vreme va fi mort și se va da stricăciunii.

Pe lângă toate acestea, adu-ți aminte că moartea aceasta este ca un fur, este atât de tăinuită-׳încât nu știi când va veni la tine. Poate să vină în această zi, în acest ceas, în acest minut, iar tu, care dimineața te-ai aflat bine, să nu ajungi să vezi seara, tu care ai ajuns seara, să nu ajungi să vezi dimineața – după cum a zis Domnul: privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul în care Fiul omului va veni” (Ma-tei 25, 13).

Așadar, socotește în sinea ta astfel, frate al meu: ״Dacă am să mor și poate cu o moarte năprasnică, ce am să mă fac eu, ticălosul? Ce-mi va folosi mie atunci, de voi dobândi toate dulcețile lumii acesteia? Ce voi câștiga dacă voi face păcatul acesta? Ce îmi va rămâne dacă voi lucra răul acesta? Mergi înapoia mea, satano și gândule cel rău! Nu vreau să te ascult pe tine și să păcătuiesc!”

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

168

Dacă vrei să nu păcătuiești, pune înaintea ta înfricoșătoarea zi a jude-cății și adu-ți aminte de toate acelea ce au să se întâmple atunci, adică: cum ce-rul se va strânge învelindu-se ca o hârtie, cum stelele vor cădea din cer, cum lu-minătorii se vor întuneca, munții și măgurile se vor topi ca ceara, marea se va înfricoșa și va scădea, stihiile vor arde, pământul se va cutremura, mormintele se vor deschide și vor învia toți oamenii cei de la Adam până la sfârșitul lumii, ca să stea înaintea Dreptului Judecător; cum de frică se vor clătina îngerii cei cerești, cărțile au să se deschidă, și cum va fi judecat flecare, dând socoteală cu deamănuntul pentru lucrurile cele rele pe care le-a făcut, pentru cuvintele cele rele pe care le-a vorbit și pentru gândurile cele rele pe care le-a gândit.

Deci o, păcătosule, spune și tu așa în gândul tău: ״Dacă eu voi păcătui acum, ce voi face în acea înfricoșătoare zi și în ceasul acela? Ce răspuns voi da pen-tru păcatul acesta Judecătorului celui nemitarnic și nefățarnic? Ah, câtă frică și cutremur am să pătimesc atunci eu, ticălosul! Vai mie! Vai mie! Cum voi suferi, când voi auzi înfricoșătoarea acea hotărâre: Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui! Vai mie! Vai mie! Câtă rușine o să am atunci când voi sta gol. despuiat, înaintea a toată lumea, înaintea îngerilor. înaintea sfinților, înaintea drepților, înaintea păcătoșilor și a toată omenirea! Cu adevărat, neputând suferi acea neînțeleasă necinste și rușine, o să spun munților și măgurilor să cadă peste mine, să mă împresoare, ca să nu mă * ‘ arăt ochilor oamenilor și să scap de urgia înfricoșătorului Judecător. Și voi spune munților și pietrelor:…cădeți peste noi și ne ascundeți pe noi de la fața Celui ce șade pe scaun, și de urgia Mielului (Apocalipsă 6, 16).”

169

SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

Prin urmare, ca să scap de toate acestea, niciodată nu voi păcătui

Dacă voiești să nu păcătuiești, fratele meu, pune înaintea ta toate înfri-coșătoarele chipuri ale chinului, -pe .care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu, ca să pedepsească păcatul, adică: lipsirea de Dumnezeu cea fără de sfârșit,16 întuneri-cul cel mai dinafară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, tartarul cel prea rece, plânsul cel nemângâiat, scrâșnirea dinților și celelalte nenumărate și felurite chinuri; și peste toate acestea, să te afli totdeauna întovărășit cu înșiși vrăjmașii tăi, dracii, pe care atâta îi urăști, pentru că ți-au pricinuit toate chinurile acestea, lucru mai cumplit decât toate felurile chinurilor, după cum spune Sfântul Ma-xim. Adu-ți aminte, cum toate acestea vor pedepsi pe păcătoși nu pentru o sută de mii de ani, nici pentru o mie de milioane de ani, ci în veci vecilor, fără nădej-dea că se vor sfârși vreodată.

Deci, spune așa în sinea ta: ״Dacă eu nu pot suferi durerea unui os al meu, când iese de la locul lui, cum voi suferi, ticălosul, să fiu totdeauna depărtat de Dumnezeu, care este punctul din mijloc al ființei mele? Dacă eu nu pot suferi să fiu aruncat înlăuntrul unui cuptor nici un ceas, de-aș fi dobândit mai înainte toate dulcețile lumii, cum voi suferi să mă aflu pentru totdeauna în cuptorul acela cu focului nestins? Blestemat să fii tu păcatule, care mă superi! Nu, nu te voi mai face. Pentru puțina ta dulceață, nu voiesc să cumpăr munca veșnică! Nici ca un nebun nu voi plânge fără mângâiere, ca Ionatan: Gustând am gustat cu marginea toiagului celui din mâna mea puțină miere, și iată eu mor” (1 Regi 14, 44).

Notă

16- Primul și cel mai mare chin va fi lipsirea de Dumnezeu faptul că omul care există prin Dumnezeu, de la care-i vine întreaga existență și toate darurile, va fi lipsit de vederea și de apropierea lui Dumnezeu. Autorul

17o SFĂTUIRE CĂTRE CEL CE SE POCĂIEȘTE

nostru rămâne consecvent perspectivei teologice asupra consecințelor păcatelor și a nemărturisirii lor, care afectează înainte de orice relația noastră cu Dumnezeu. Expe-riența depărtării de Dumnezeu trebuie să fie aceea care să ne determine să ajungem la Taina Spovedaniei, prin care ne apropiem.de Dumnezeu, prin iertare și împăcare.

A cincea păzire: Cunoștința păcatului

Să cauți, o frate, să cunoști bine ce lucru rău este păcatul, și mai ales păcatul de moarte. Oamenii, pentru aceasta fac păcatul, pentru că nu știu ce mare rău este. în multe părți ale dumnezeieștii Scripturi, păcătoșii se numesc nebuni și necunoscători. De aceea îți vom da aici să cunoști răutatea păcatului, dar nu deplin, pentru că nici o minte nu poate să-l înțeleagă pe deplin – ״Greșeli-le cine le va pricepe?” (Psalm 18, 13) – ci numai cât este cu putință: 1) de la însuși păcatul; 2) de la împrejurările lui, și 3) de la pedeapsa pe care a luat-o de la Dumnezeu.[9]

2. Post de:

a) Împreunare

-“Dacă cineva zice că nu se cade a primi Sfînta împărtășanie de la prezbiterul însurat, zicînd că acestuia nu i cade să liturghisească, să fie anatema”. -Gangra 4.
-I. “Dacă femeia s-ar împreuna noaptea cu bărbatul ei sau bărbatul cu femeia sa, și s-ar face liturghie, se cuvine a se împărtăși sau nu? R. Nu se cuvine, căci Apostolul spune lămurit: Să nu vă lipsiți unul de altul, fără numai prin înțelegere reciprocă, la vremea cuvenită, ca să vă îndeletniciți cu rugăciunile (în post pentru împărtășanie) și iarăși să vă împreunați ca să nu vă ispitească satana pentru neînfrînarea voastră” (I Cor. 7,5, 6). -Timotei 5. […]
-“Bărbatul și femeia nu se pot împărtăși cu Sfintele Taine în ziua cînd s-au împreunat trupește sau să ia anafora sau să sărute sfintele icoane. Trei zile trebuie să nu se împreune omul cu femeia lui înainte de împărtășire și după împărtășire încă o zi”. -ILT, 170.
-“Iar de se va slobozi omul în ziua în care va voi să se pricestuiască (Matei 5, 28), să se depărteze de sfînta pricestanie; iar de se va fi făcut din ispită diavolească ca să se împiedice pe creștin de la pricestanie, atunci să se pricestuiască ca să nu se bucure vrăjmașul, pentru că nu încetează niciodată a ispiti și mai vîrtos la sfintele zile în care se curățesc toți creștinii de păcate”. -ILT, 170.[10]

b) Hrană

Sfântul Cuvios Nil despre duhovnicul care dezlega postul

-I. “Dacă cineva postind își spală gura sau fiind la baie, fără să vrea a înghițit apă, se cuvine a se mai împărtăși? R. -Da, căci satana aflînd prilej de a-l opri de la împărtășanie, va face acest lucru și mai des”. -Timotei 16. […]
-Nu se cuvine a se împărtăși de la preotul care nu postește miercurea și vinerea, chiar dacă ar fi evlavios, căci nu este lucru sfînt a fi în unele privințe evlavios, iar în alte privințe a fi necurat”. “Căci numai cine are poruncile mele și le păzește, mă iubește” (Ioan 14, 21; 15,10 și 14; I Ioan 5, 3).-Nichifor47. […]
-“Dacă cineva va mînca ceva, apoi se va împărtăși, să se pocăiască un an, de va fi mîncat brânză și ouă și apoi se va împărtăși, doi ani, iar de va fi mîncat carne, trei ani de pocăință și metanii 66. Dacă cineva va lua certare de la duhovnic să nu se împărtășească, iar el se va împărtăși fără învățătura duhovnicului, să se despartă de biserică, ca un batjocoritor de Dumnezeu, trei ani, nici prescură să nu primească preotul de la dînsul”. -PBG. 89.
-“Preotul care va bea vin pînă la al șaselea ceas din noapte (ora 24) să nu slujească… Cine nu va feri sfîntul agneț, ci-l va gusta șoarece sau îl va sfărîma, să postească 40 de zile. Cine va vărsa sfîntul potir în vremea aducerii, să postească o săptămînă, iar vărsîndu-se după sfințire 40 de zile post”. -PBG. 149 (131). […]
-“Cînd voiește cineva să se cuminice cu sfintele taine ale lui Hristos, i se cuvine lui să postească toată săptămînă de luni și să petreacă în post și rugăciune și întru trezire cu totul desăvîrșit… Apoi cu cuviință este a-și spăla gura cu spălătoare (după împărtășire) că așa a poruncit Sf. Ioan Gură de Aur, pentru pricinile scuipării. Ei se fac așa: După primirea sfintelor taine, ia fratele anaforă și o potrivește pe ea și primește apă caldă din cea rămasă din turnare întru dumnezeiescul pahar și se șterge cu ștergar curat asupra unui vas gătit spre aceasta”. -Tipicul cel mare p. 42-43.
-“Se cuvine ca preotul să împărtășească pe cel ce este în pericol de moarte și după ce a mîncat”. Nichifor 9.
-“Cel amenințat de moarte, dacă este spovedit, și el dorește să primească sfânta împărtășanie, poate s-o primească și după ce a mîncat”. -Trebnic p. 527. […]
-Preotul este dator să povățuiască pe enoriași ca să se împărtășească în cele patru posturi. Dacă vor voi să se împărtășească și în alte zile de dulce, mai întîi să postească trei sau cinci zile și așa să se împărtășească. Cei bolnavi, bătrînii și copiii vor posti după putere și se vor împărtăși cu sfintele pregătite numai la nevoie, dacă nu este Liturghie. În niciun caz, în timpul Liturghiei, mai ales de la Evanghelie, să nu mai fie nimeni împărtășit cu sfintele pregătite, ci toți să fie sfătuiți să aștepte pînă ce se sfârșește Liturghia și ușa să se împărtășească”. -IPD, XII, 1.[11]

3. Lucrare lăuntrică de pocăință sau plâns duhovnicesc

Pil 17:3 Precum se lămurește în cuptor aurul și argintul; așa inimile cele alese de la Domnul.

a) Patericul

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Cum cei ce viețuiesc în lume, trecând cu vederea postul și defăimând rugăciunea, depărtându-se de privegheri și de toată mâncarea săturându-se, după poftele lor făcând, de a da și a lua, între dânșii mâncându-se și în injurii cea mai mare parte a zilei cheltuind-o, nu cad, nici nu zic că au greșit, și nici de la Împărtășanie nu se depărtează? Iar noi monahii de-a pururi suntem în posturi și în privegheri, la culcatul pe jos și la mâncarea uscată pironiți, de toată trupeasca odihnă lipsiți, plângem, ne căim și zicem că ne-am prăpădit și suntem vinovați de gheenă. Atunci bătrânul suspinând, a zis: „Frate, nu cad mirenii căci odată ce-au căzut cu cădere strașnică și cumplit, nu se pot scula, nici n-au unde să mai cadă, căci în căderea cea dintâi petrecând ei pentru multa neștiință, nici măcar nu știu că au căzut. Și ce grijă are diavolul să se lupte cu cei ce totdeauna zac? Monahii însă împotrivindu-se vrăjmașului, de-a pururi se luptă cu satana. Pentru aceea și biruiesc uneori iar alteori sunt biruiți și nu încetează să cadă și să se scoale, să necăjească și să fie necăjiți, să lovească și să fie loviți, până ce cu darul lui Dumnezeu îl vor birui și slab și neputincios pentru dânșii îl vor face. Abia atunci desăvârșit împăcându-se cu Dumnezeu, dobândind alinarea și bucuria Lui înăuntrul lor, totdeauna se odihnesc”^{^[12]}.

Au zis bătrânii: „De vei vedea pe cel tânăr, de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de pici-or și trage-l, căci nu îi este de folos”^{^[13]}.

De vei lucra ceva de obște împreună cu frații, să nu cumva să te arăți tu cum că lucrezi mai mult decât alții; iar de te vei lăuda, îți pierzi plata ta^{^[14]}.

Zis-a un bătrân: „Nu cumva să gândești vreodată în inima ta că tu ești mai silitor și mai nevoitor spre faptele cele sufletești decât ceilalți frați, cum că mai mult postești și te ostenești, ci smerește-te cu darul lui Hristos și cu dragoste nefățarnică la toți frații ca să nu cazi în duhul mândriei și așa să-ți pierzi osteneala. Căci scris este: «Cel ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă». Ci cu dragostea să fii ca și cu sare îndulcit pururea către fratele tău”^{^[15]}.

b) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur

Dacă noi voim, putem să ne închipuim pe Christos iarăși în noi, căci ascultă ce zice Pavel: «Iubiții mei, pe cari iarăși cu durere vă nasc, până ce se va închipui Christos întru voi» (Galateni 4, 19)—numai dacă ne pocăim. Dară tu privește filantropia lui Dumnezeu. Trebuia ca în tot chipul să ne pedepsească de la început, după ce ne-am bucurat de mii de bunuri, noi pe stăpânul l-am nesocotit, și viață necurată am avut; ba încă nu numai că nu ne-a pedepsit, ci încă ne-a dat și mii de bunuri, ca și cum pare că am fi făcut mari izbânzi. Apoi am căzut din nou, dară el nici așa nu ne pedepsește, ci ne-a dat doctoria pocăinței, care este în stare de a alunga și a șterge toate păcatele noastre, numai dacă vom ști ce fel este doctoria, și cum trebuie să o aplice. Deci, ce fel este doctoria pocăinței, și cum se prepară? Mai întâi contribuie părerea de rău pentru păcatele săvârșite, dupre cum zice: «Că fărădelegea mea am cunoscut, și păcatul meu n am acoperit» (Ps. 31, 5), și iarăși: « spune tu fără de legile tale întâi, ca să te îndreptezi» (Isaia 43, 26), și iarăși: « Pil 18:17 Dreptul singur este pârâșul său de la întâiul cuvânt, și dacă îl va asupri pârâșul, se mustră.». Al doilea, vine din umilință multă. Că dacă vei mărturisi păcatele tale, precum trebuie a le mărturisi, sufletul se umilește, fiindcă cugetul îl apasă, și-l umilește. Trebuie apoi de a adaoge la umilință și altele, dacă umilința este așa precum o avea fericitul David, zicând: «Inima înfrânată și smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 19). Căci ceia ce este înfrânt, nu se ridică în sus, nu lovește, ci unul ca acela încă este gata de a pătimi orice rele, iară el nu se ridică în sus. Un astfel de om are inima înfrântă, și chiar de ar pătimi rele, chiar de ar fi batjocorit, el stă liniștit, și nu se grăbește să-și răzbune. După umilință apoi, trebuie a face rugăciuni întinse, a vărsa lacrămi multe, și în timpul zilei, și în timpul nopții. «Spăla-voi, zice, în toate nopțile patul meu, cu lacrămile mele așternutul meu voi uda; necăjitu-m-am si m-am smerit foarte» (Ps. 7, 7.) și iarăși: «Că cenușa ca pâinea am mâncat si băutura mea cu plângere am amestecat» (Ibid. 101, 10). După rugăciunile cele lungi făcute, este nevoie și de milostenie multă, căci ceea ce mai ales face puternică doctoria pocăinței, aceasta este. Și precum se întâmplă cu ajutoarele doftorilor, că din buruienile pe care le ia bolnavul ca doftorie, una este cea mai principală, tot așa și cu pocăința, că aceasta (milostenia) este buruiana cea mai principală, și cu dânsa totul se renaște. Căci ascultă ce spune sfânta Scriptură: «Dați-le milostenie, și toate vor fi vouă curate» (Luca 9, 41), și iarăși: « Cu milostenie și credință se curăță păcatele» și iarăși: «Focul arzător îl va stinge apa, și milostenia va curăți păcatele » (Sirah 3, 30. 28, 3).

După aceia apoi a nu se înfuria de nimic, nici a urî pe cineva, si a ierta greșelile tuturor. « Omul asupra omului, zice, ține mânie, și de la Dumnezeu cere vindecare» (Sirah 28, 3). «Iertați, ca să vi să ierte» (Mat. 6, 14). Vine apoi și faptul de a întoarce frații din rătăcire. « Tu oare când întorcându-te, zice, întărește pre frații tăi» (Luca 22, 32). Încă și cătră preoți a se purta cu prietenie: «și de va fi făcut păcate, zice, se vor ierta lui» (Iacob. 5, 15). În fine, a proteja pre cei nedreptățiți, a nu avea mânie asupra cuiva, și a suferi toate cu blândețe^{^[16]}.

c) Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog

(1) Cuvinte ale Sfîntului Simeon Noul Teolog

(a) Despre Împărtășania cu vrednicie și nevrednicie

Cuvîntul al IV-lea. Despre pocăință și umilință și din ce lucruri le poate cîștiga cineva. Despre lacrimi fără de care nu este cu putință a ajunge cineva la curăție și nepătimire

[…] În adevăr, dacă omul nu plînge în fiecare zi și noaptea înaintea lui Dumnezeu, apoi nici atunci cînd vrea să se împărtășească cu Dumnezeieștile Taine nu va putea să se tînguie și să plîngă cît de puțin sau să verse vreo lacrimă după Dumnezeu. Cum să plîngă cel căruia îi vin rar lacrimile, fie din vreo neștiință, fie din vreo întîmplare oarecare? Ceea ce nu mi se pare un lucru de mirare, pentru că mulți nici la ieșirea sufletului nu plîng și nu lăcrimează. De aceea mi se pare că nici nu sînt mulți cei ce plîng, ci foarte puțini și lesne de numărat. Iar dacă și acest lucru îl socotesc cu neputință, și anume: să se împărtășească cu Dumnezeieștile Taine totdeauna cu lacrimi, vai de nebunia lor! Vai de nesimțirea lor! Vai și mie pentru nebunia celor ce zic acestea și întunecarea și lenevirea lor! Dacă s-ar fi judecat singuri, nu ar fi judecați de însăși cuvintele lor. Dacă s-ar fi îngrijit de pocăință nu ar fi răbufnit că lucrul este cu neputință. Dacă ar face fapte mîntuitoare nu s-ar lipsi cu totul de acest dar al lui Dumnezeu. Dacă ar agonisi frica lui Dumnezeu în inimile lor, ar mărturisi că este cu putință a plînge și a lăcrima nu numai în vremea împărtășirii cu Dumnezeieștile Taine, ci de-a pururi și în tot ceasul.

De aceea vreau să încredințez dragostea voastră mai deplin despre acest lucru și aduc cuvîntul ca și cum aș întreba chiar pe cei ce au grăit cele de mai sus: Spuneți-mi, fraților, de ce este cu neputință acest lucru? Îmi veți răspunde: Fiindcă din fire unii se pleacă cu lesnire spre umilință, iar alții sînt vîrtoși și împietriți la inimă și nu se umilesc nici cînd sînt bătuți. Cum, deci, să plîngă și să lăcrimeze aceștia și să se împărtășească totdeauna cu lacrimi? Chiar și preoții, cum pot plînge cînd săvîrșesc Jertfa cea dumnezeiască și fără de Sînge?

Fie așa cum ziceți, vă răspund eu, dar spuneți-mi, dacă știți, din ce pricină sînt vîrtoși și cu anevoie plecați spre umilință? Iar dacă nu știți, să nu vă rușinați a vă coborî puțin din înălțimea voastră și plecîndu-vă urechea cu dragoste să nu vi se pară lucru nevrednic a învăța de la mine, cel mai din urmă decît toți. Căci scris este: Dacă se va descoperi celui mai mic, cel mai mare să tacă! (1 Corinteni 14, 30). De ce, deci, vă întreb eu, unul este împietrit, iar altul lesnicios spre umilință? Iată de ce, vă răspund: pentru că, cu voia sa unul este bun, iar altul rău. Cu știința sa, unul face cele rele, iar altul nu le face. Unul adică este rău, pentru că face cu voia sa cele potrivnice, iar altul este bun că face cu voia sa cele plăcute lui Dumnezeu. Dacă vei lua aminte, vei vedea că totdeauna oamenii s-au făcut buni din răi și răi din buni prin aceste trei: cu voia, cu cugetul și cu fapta. […]

Dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar numai o zi de-ar fi viața lui, și dacă nimeni nu poate avea inima curată, prea limpede este că nici fără pocăință și fără lacrimi nu trebuie să treacă nici o zi din viața omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le caute din toată puterea și din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de păcat și cu inima curată. Dacă cineva, știindu-și mulțimea păcatelor și greutatea greșelilor, nu voiește să se culce pe jos, să privegheze și să-și vindece rănile poftei sale pătimașe și ale cugetelor care îl duc la nesimțire, care s-au împuțit și au putrezit din lenevirea și neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osînda și de judecata cea așteptată de cei păcătoși, și cum va plînge întru durerea inimii sale?

Dacă nu voiește omul să rabde, ostenindu-se și gîrbovindu-se pînă la sfîrșit, să umble ziua și noaptea, mîhnindu-se și necăjindu-se, să se smerească în toate, să răcnească întru suspinarea inimii lui, făcîndu-se ca o pasăre singuratică pe acoperișuri, să se asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu așezarea sufletului străin față de toți cei din mănăstire și din lume, fără îndrăzneală față de cei mari și de cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănînce cenușă cu pîinea și cu băutura sa, s-o amestece cu plîngerea, cum va putea o, fraților, vreodată, în fiecare noapte să-și spele patul și așternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat, nicidecum! Și nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici în vremea rugăciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului, nici sălășluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mîntuitorul și Dumnezeul nostru. Și dacă pe acestea nu le va face bine, adică nu se va cumineca cu lacrimi și cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Împăratul și Dumnezeu, chiar dacă și numai o dată pe an ar face acest lucru. Că Sfintele se cade totdeauna să fie numai celor Sfinți. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinților, unii le propovăduiesc și le strigă tare, și o, măcar de le-ar auzi și ei, iar alții, cînd le aud zic: „Ce? Cel ce nu este sfînt este și nevrednic?” Da, nevrednic, cel ce nu-și mărturisește totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăință adevărată pentru ele și pentru cele greșite din neștiință, cel ce nu plînge de-a pururi și nu se mîhnește și nu face cu rîvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.

Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic să se împărtășească cu Dumnezeieștile Taine, nu numai la praznice, ci și în fiecare zi, și îndrăznesc să zic chiar de la începutul pocăinței și al întoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea pînă la sfîrșitul vieții sale, trăind în smerenie și cu inima frîntă, este iertat. Dacă așa este și așa face, se luminează la suflet în fiecare zi, cu ajutorul Sfintelor Taine, și, în scurtă vreme, ajunge la desăvîrșită curățenie și sfințenie. Altfel nu este cu putință a spăla și a curăța vasul nostru cel întinat și casa noastră cea pîngărită. Mai mult decît atît nici nu am putea învăța, nici din Dumnezeieștile Scripturi, nici din lucrare. Apostolul ne spune necontenit: Să se ispitească omul pe sine și așa să mănînce din pîine și să bea din pahar. Că cel ce mănîncă și bea cu nevrednicie Trupul Domnului, își mănîncă și bea luiși osîndă. Și iarăși: Cel ce cu nevrednicie mănîncă Trupul și bea Sîngele Domnului, nesocotind Trupul Domnului, vinovat va fi de Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 27-29).

Și dacă cel ce nu arată roade vrednice de pocăință este mustrat și vădit de toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată că este nevrednic, spune-mi cum va putea cineva fără lacrimi să se curățească și să se împărtășească cu vrednicie cu Sfintele Taine? Căci acestea (lacrimile) sînt cel dintîi rod al pocăinței. Și după cum urîta scurgere a trupului și îndulcirea inimii cu vreo patimă este un fel de jertfa pe care noi o aducem diavolului, tot așa și lacrimile vărsate din durerea inimii sînt o jertfă bine primită Stăpînului și curăță necurăția acelei dulceți pătimașe. Arătînd acest lucru, David zicea: Jertfa (bine plăcută) lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrîntă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Și cu dreptate; că astfel deprinzîndu-se sufletul, și smerindu-se totdeauna, nu va petrece nici o zi fără lacrimi, precum a zis David: Spăla-voi în toate nopțile patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6).

Pentru aceasta, vă rog pe voi, părinților și fraților, fiecare cu rîvnă să-și iscusească în acestea sufletul, care, astfel umilindu-se și schimbîndu-se, să se facă puțin cîte puțin izvor care varsă rîuri de lacrimi și de umilință. Iar dacă nu ne vom sîrgui astfel să ne curățim, ci vom umbla în lenevire, în trîndăvie și slăbănogire, eu, pentru cruțarea dragostei voastre, nu voi zice ceva apăsător, ci numai atît: chiar dacă cineva se va împărtăși vreodată cu lacrimi, adică va plînge fie înaintea Dumnezeieștii Liturghii, fie în timpul Sfintei Liturghii, fie chiar în vremea împărtășirii cu cele Dumnezeiești, însă în celelalte zile și nopți nu se sîrguiește să facă acest lucru, de nici un folos, nu-i va fi faptul că a plîns o dată. Că numai cu atîta nu ne facem vrednici și nu ne curățim degrabă, ci totdeauna și neîncetat trebuie să plîngem, pînă la moarte, precum Însuși Stăpînul ne-a poruncit, zicînd: „Pocăiți-vă, cereți, căutați și bateți. Pînă cînd? Pînă ce veți lua, veți afla și vi se va deschide. Ce anume? Împărăția Cerurilor.”

Că, pocăința aceasta care se face necontenit și pînă la moarte, precum am zis, cu osteneală și cu necaz, încetul cu încetul ne face să vărsăm lacrimi amare, care spală și curăță întinăciunea și spurcăciunea sufletului. Abia după acestea vine pocăința cea curată și lacrimile cele amare se fac dulci și bucuria neîncetată se naște în inimile noastre și ne face să vedem strălucirea cea nespusă. Pe care de nu ne vom nevoi cu toată sîrguința să o ajungem și s-o primim, duhovniceștilor Părinți și frați, nu ne vom putea izbăvi de toate patimile, nu vom putea agonisi deloc faptele cele bune, nu vom putea cu vrednicie și cu lacrimile cele după Dumnezeu să ne împărtășim totdeauna cu Dumnezeieștile Taine, nici să vedem dumnezeiasca Lumină, Care se află împreună cu ele. Nici inimă curată nu vom avea vreodată, nici Sfîntul Duh nu Se va sălășlui cunoscut în noi, nici nu ne vom învrednici ca Sfinții să vedem pe Dumnezeu: nici aici, nici dincolo, dacă ne ducem orbi. Ci, precum zice Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Așa de departe vom fi de vederea aceea, potrivit cu orbirea cea de aici a fiecăruia dintre noi, pe cît neam lipsit de bună voie de Lumina Lui în viața aceasta de acum.” […]

Cuvîntul al V-lea. Despre pocăință; și că nu este de ajuns pentru curățirea sufletului numai să împărțim averile noastre, nici numai să ne lipsim de lucruri, dacă nu vom cîștiga și plînsul. Despre izgonirea lui Adam. Și că dacă s-ar fi pocăit după ce a călcat porunca, nu ar fi fost scos din Rai. Ce mare bine a adus pocăința lui, după cădere. Despre a doua venire a Domnului și despre osîndirea păcătoșilor. Mustrări celor ce trăiesc în răutate și fățărnicie.

Bun lucru este pocăința și folosul pe care îl aduce. Știind aceasta, Cel ce pe toate le știe, Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis: Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! (Matei 3, 2). Însă vreți să știți că fără pocăință din adîncul sufletului, cum o cere Cuvîntul de la noi, nu ne putem mîntui? Ascultați pe însuși Apostolul care strigă: Tot păcatul este afară de trup, iar cel ce curvește, în trupul său păcătuiește (1 Corinteni 6, 18). Și iarăși: Se cade să stăm înaintea Judecății lui Hristos, ca să le ia fiecare după cele ce a lucrat în trup, fie bune, fie rele (Romani 14, 10).

Dar poate cineva, auzind acest cuvînt, va zice: „Mulțumesc Iui Dumnezeu că nu mi-am spurcat trupul cu nici o faptă rea” (ceea ce eu nu pot spune, eu care sînt lucrător a toată fărădelegea) și se mîngîie cu aceasta că este fără de păcat trupesc. Îi grăiește însă împotrivă Stăpînul, cu pilda celor cinci fecioare nebune și ne învață pe toți cu hotărîre, că nimic nu ne folosește curăția trupului, dacă nu avem și celelalte fapte bune. Acelea, deși aveau ceva untdelemn în vasele lor, adică oarecare fapte bune în ostenelile cele dinafară, aveau și unele daruri, de aceea și candelele lor au ars o vreme, totuși pentru lenevirea, neștiința și trîndăvia lor au fost aruncate în focul cel mai din afară. Fiindcă nu au avut grijă de patimile cele ascunse înlăuntru, lucrate de duhurile cele rele, și nici nu și-au dat seama de ele. Ci înțelegerea lor a fost vătămată de cele potrivnice, s-au învoit cu gîndurile, au fost amăgite și biruite de ele și au săvîrșit în ascuns: zavistie, rîvnire, prigonire, ceartă, grăire de rău, urîciune, mînie, amărăciune, pomenire de rău, slavă deșartă, dorința de a plăcea oamenilor, iubire de argint, plăcerea de sine, poftă trupească, îndulcire de gînduri pătimașe, necredință, nefrică, netemere, trîndăvie, întristare, grăire împotrivă, slăbănogire, moleșeală, îngîmfare, înaltă cugetare, trufie, mîndrie, nesăturare, desfrînare, lăcomie, deznădejde și toate lucrurile subțiri ale răutății care sînt păcatele lăuntrice. […] Deci, spune-mi mie, ce folosim dacă vom împărți săracilor toate averile noastre, dar nu ne vom depărta de la rău și nici nu vom urî păcatul? Ce ne folosește dacă nu facem păcatul trupesc, iar cu mintea ne învoim cu gîndurile cele necurate, săvîrșim păcatul nearătat și sîntem stăpîniți și destrămați de patimile sufletului? Să lepădăm, vă rog, patimile și robia răutăților celor de mai sus și să nu ne oprim aici și numai la atît, ci întinăciunea s-o spălăm cu lacrimile pocăinței. […]

Tot așa nu se va folosi cineva de și-ar împărți averile la săraci și ar lua asupra lui toată sărăcia și necîștigarea dacă nu se va depărta de rele și nu-și va curăți sufletul cu pocăință și lacrimi. Că tot omul care a păcătuit (asemenea mie celui cu totul osîndit) și și-a astupat simțurile sufletului cu noroiul poftelor și a dulceților, chiar dacă și-ar împărți toată avuția sa la săraci și și-ar părăsi toată slava demnităților sale strălucirea caselor, a cailor, a turmelor, a cirezilor, a robilor și pe însăși prietenii și rudeniile sale, și așa sărac ar veni și ar îmbrăca chipul călugăresc, cu toate acestea, tot are mare trebuință de lacrimile pocăinței, ca să-și poată spăla noroiul păcatelor sale. Și cu atît mai mult, dacă (asemenea mie) poartă funinginea și noroiul răutăților celor multe, nu numai pe față și pe mîini, ci și peste tot trupul. Numai împărțirea averilor nu-i de ajuns pentru curățirea sufletului, dacă nu vom plînge și nu vom lăcrima din suflet, fraților! Că de acest noroi, pe cît socot eu, dacă nu mă voi curați de întinăciunea păcatelor cu lacrimi, ci voi ieși din această viață întinat, pe dreptate voi fi de rîs și de batjocură înaintea lui Dumnezeu și a Îngerilor Lui și voi fi aruncat împreună cu dracii în focul cel veșnic, într-adevăr, așa este fraților! Că nimic n-am adus pe lume, pentru ca după ce am păcătuit, să-l dăm lui Dumnezeu drept răscumpărare pentru păcatele noastre și să fie răsplătit. […]

Deci este cu putință tuturor, nu numai monahilor, ci și mirenilor, să se pocăiască neîncetat, să plîngă și să se roage neîncetat lui Dumnezeu și prin astfel de fapte să cîștige și celelalte fapte bune. Că aceasta este calea cea adevărată, o mărturisește și Sfîntul Ioan cel cu graiul de aur (Gură de Aur), stîlpul și învățătorul cel mare al Bisericii, care în cuvintele sale despre David, la tîlcuirea Psalmului 50, zice: „Și cel ce are femeie, copii, slujnice și mulțime de slujitori și bogăție multă și s-a învrednicit de mari dregătorii lumești, poate totdeauna să plîngă, să se roage și să se pocăiască și să ajungă dacă vrea la plinătatea faptelor bune, să ia Duh Sfînt, să se facă prieten al lui Dumnezeu și să se îndulcească de vederea Lui, cum au fost înainte de venirea lui Hristos: Avraam, Isaac, Iacov și Lot cel din Sodoma și (ca să las pe ceilalți prea mulți), Moise și David. Iar în darul cel nou, la arătarea lui Dumnezeu și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Petru pescarul și necărturarul, împreună cu soacra sa și mulți alții care propovăduiau pe Dumnezeu Cel ce Se arătase.” Că pe ceilalți cine va putea să-i numere fiind mai mulți decît picăturile ploilor și decît stelele cerului: împărații, boierii, puternicii, ca să nu mai vorbesc de cei săraci și de cei care au trăit numai cu hrana zilnică, despre care mărturisesc pînă acum orașele, casele și bisericile ridicate de dînșii cu dărnicie și azilurile de bătrîni și de săraci, ce există și astăzi. Căci toate cele agonisite în timpul vieții lor, ei le folosesc nu ca pe ale lor, ci ca pe niște robi ai Stăpînului, iconomisindu-le ca pe niște lucruri încredințate lor și după plăcerea Stăpînului, folosindu-se de lume după glasul lui Pavel, dar nefolosindu-se rău (1 Corinteni 7, 31). De aceea, au și fost slăviți și străluciți în viața aceasta de acum și vor fi și de acum și pînă în veac, iar întru Împărăția lui Dumnezeu vor fi și mai slăviți și mai străluciți. […]

Cuvîntul al VIII-lea. Învățătură către cei ce de curînd s-au lepădat de lume, despre pocăință și despre începutul unei vieți vrednice de laudă. Cum să se poarte cel ce se pocăiește. Despre lacrimi și umilință

Luați aminte la cuvintele mele, primiți-le cu bucurie, ca pe un îndemn făcut pentru binele vostru și al meu. Că numai așa sporim și ne desăvîrșim în Hristos; puțin cîte puțin și cu măsuri neînsemnate la vedere. Iată ce vreau să vă spun: După ce ieșiți de la biserică, nu vă risipiți în lucruri zadarnice și nefolositoare, ca nu cumva, venind diavolul și găsindu-vă robiți de ele, să facă asemenea corbului care răpește de pe ogor sămînța neacoperită cu pămînt; adică să nu facă și el la fel, răpindu-vă din inimă cuvintele acestei învățături și voi să rămîneți goi și jefuiți de cunoștința cea mîntuitoare. Ci fiecare să meargă acolo unde este rînduit, la lucrul cu mîinile sau altă ascultare, cu capul plecat și luînd aminte numai la sine. Iar cînd lucrează sau își împlinește slujba sa, să zică în sine: „O! Ticălosul de mine, cîte zile și cîți ani i-am petrecut în răspîndire și desfătare! O, cum mi-am irosit vremea pînă acum, auzind Dumnezeieștile Scripturi și neluînd aminte la glasul lor. La ce mi-a folosit această viață și cine știe de voi mai ajunge ziua de mîine?! Ani întregi numai am mîncat și mi-am umplut pîntecele cu carne și cu vin, cu cea mai grozavă lăcomie. M-am îmbrăcat cu haine strălucite, m-am desfătat, am rîs, m-am îmbogățit cu mulțime de bani pe care i-am cheltuit și i-am risipit pe nimicuri și apoi am început să adun alții. M-am îmbrăcat, m-am parfumat pînă la sațiu, am călărit pe cai și pe catîri, m-am îndulcit din multe mese bogate, am zavistuit pe aproapele, l-am ocărît, l-am defăimat, am furat, am mințit. Am vizitat și m-am împrietenit cu oamenii slăviți și bogați și am locuit cu cei mari. Mi-am făcut nume vestit, m-am tolănit pe paturi moi, mi-am odihnit acest trup de tină și l-am îndestulat de somn. Toate acestea la ce mi-au folosit pînă acum sau ce-mi vor ajuta ele mie, dacă mîine Cel ce ține toată suflarea va porunci să fiu răpit din această lume? Cu adevărat nimic.”

De aceea, de acum înainte, măcar zilele care mi-au mai rămas nu le voi mai cheltui zadarnic, ci chiar de acum mă lepăd de toate, ca să trăiesc așa cum au trăit Sfinții Părinți. De voi posti ca să repar lăcomia trecută, voi posti încît nici limba din gură să n-o mai pot mișca, ca măcar așa să potolesc această nepotolire, chiar dacă din această cauză voi fi posomorît, palid și trist. Însă dintr-o dată și fără osteneală, mă voi slobozi de bîntuielile gîndurilor și voi curma răspîndirea, desfătarea și rîsul. Mă voi îmbrăca în haine sărăcăcioase, iar pe cele scumpe le voi da celor necăjiți și toți banii agonisiți îi voi împărți celor lipsiți. De ce să mă îngrijesc de acestea, cînd m-am lăsat cu totul în purtarea de grijă a Celui ce hrănește toată suflarea? Pe cai și pe catîri nu voi mai încăleca și mă voi lepăda de toți: de părinți, de prieteni, de tovarăși, fiindcă oricît de puțin ai iubi pe cineva mai mult decît pe Dumnezeu, nu mai ești vrednic de El, precum El Însuși a spus-o. De baie nu mă voi mai apropia, nici pe pat nu mă voi mai culca, ci pe pămînt și pe loc tare. Iată așternutul pe care mă voi culca de voie, pentru ca vrînd-nevrînd vîrtoșenia lui să mă supere și să mă împiedice să dorm prea mult. Ei și ce dacă voi muri? Dar mai sînt eu oare vrednic să mai trăiesc? Apoi mă voi scula la miezul nopții, voi îngenunchea și în întristarea ticălosului meu suflet voi plînge și mă voi tîngui cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, astfel: „Doamne, Dumnezeule al Cerului și al pămîntului știu că am păcătuit mai mult decît tot omul, mai mult decît toate dobitoacele necuvîntătoare și decît tîrîtoarele înaintea Ta, Dumnezeule, Cel înfricoșat și neajuns, și nu mai sînt vrednic de mila Ta. Nici n-aș fi îndrăznit să mă apropii și să cad la Tine, Iubitorule de oameni, Împărate, dacă n-aș fi auzit Sfîntul Tău glas: Cu voia nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și iarăși: Bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăiește! (Luca 15, 7). Mi-am adus aminte de pilda fiului risipitor, pe care ai spus-o Tu, Stăpîne, cum Tu, Prea Milostive Doamne, chiar înainte de a fi ajuns la Tine, ai alergat înaintea lui, L-ai îmbrățișat, L-ai acoperit cu sărutări. Încrezător în noianul milostivirii Tale, am venit la Tine, cu durere, cu întristare și cu inimă zdrobită, așa împietrit și sfărîmat cum sînt, zăcînd cu ticăloșie în adîncul iadului fărădelegilor mele. Îți făgăduiesc, Doamne, că de acum înainte nu te voi mai părăsi în toate zilele cîte îmi vei mai dărui, nu mă voi mai întoarce la răutăți nici nu mă voi mai alipi de ele. Doamne, Tu știi neputința și ticăloșia mea, Tu știi slăbiciunea și vechea mea aplecare spre rele, care mă tiranizează și mă muncește. Vino în ajutorul meu! Cad la picioarele Tale, nu mă părăsi, nici nu mă lăsa de istov să fiu batjocura și rîsul vrăjmașului, pe mine care de acum sînt sluga Ta, Prea Bunule Doamne.”

Iată, fraților, care trebuie să fie de-a pururi cugetele și frământarea sufletească a celui ce a fugit de lume și s-a hotărît să învețe arta artelor, adică viața de luptă și de nevoință și așa să intre în stadionul luptei. Pe un astfel de om îl îndemn, dacă se va fi aflînd cumva în mijlocul nostru, dacă e însetat după cuvîntul de întărire și dacă rîvnește să înceapă de îndată pocăința cea adevărată. Pe lîngă acestea, prea iubite, pînă seara nu te apropia de mîncare. Seara intră în chilie, șezi pe pat și reamintindu-ți de toate cîte ți-am spus, mulțumește în primul rînd lui Dumnezeu că te-a învrednicit să ajungi la sfîrșitul zilei și la începutul nopții. Cercetează-te apoi și cugetă la toate păcatele care le-ai făcut împotriva lui Dumnezeu și Făcătorului tău. Cugetă la toți anii de cînd te rabdă El și te lasă să trăiești și-ți dăruiește toate cele de trebuință trupului, adică: hrană, băutură, îmbrăcăminte, așternut, chilia în care stai, fără să Se mînie, fără să-Și întoarcă Fața de la tine din pricina păcatelor tale și fără să te fi dat morții sau dracilor, ca să te piardă. Adu-ți aminte, deci, după cuviință, de toate acestea. Apoi ridică-te, așterne-ți rogojina pe pămînt, drept pernă pune o piatră și-ți pregătește astfel așternutul pentru culcare.

Dar mai ascultă ceva. Vreau să-ți pun înainte și o altă metodă pentru o adevărată și deplină pocăință, metodă care degrabă îți va aduce lacrimi și umilință, chiar dacă ai inima de piatră, zăbavnică la întristare și neputincioasă la umilință. Însă să nu ți se pară nemaiauzit și neobișnuit printre credincioși lucrul la care eu te îndemn, mai înainte de a-l încerca tu însuți. Este adevărat că cine s-a păzit după Sfîntul Botez pentru Dumnezeu fără pată și nu și-a întinat Chipul Celui ce l-a făcut, acela n-are nevoie de nimic pentru a-și recăpăta starea cea dintîi, pentru că el deja se află în Dumnezeu. Dar cel ce s-a întinat în fapte nesocotite și cu fărădelegi; cel ce prin desfrînări a făcut din templul trupului său, adică din lăcașul lui Dumnezeu, sălaș al poftelor, al patimilor și al dracilor, acela zic, pentru pocăință are nevoie nu numai de metoda pe care ți-o spun și la care te îndemn, ci de multe alte mijloace și metode de pocăință, ca să îmblînzească pe Dumnezeu și să-și recapete vrednicia dumnezeiască pierdută prin viața sa de păcat. În această privință găsești multe lucruri în Cuvîntul despre pocăință, din Scara dumnezeiescului nostru Părinte Ioan Scărarul.

Deci care e metoda de pocăință la care eu te îndemn părintește? Ascultă, frate, cu luare aminte și fără să te smintești: După ce ți-ai pregătit rogojina pentru culcare, (cum ți-am spus), stai la rugăciune în picioare, ca un osîndit. Zi: Sfinte Dumnezeule, Tatăl Nostru… și celelalte rugăciuni, și cînd le rostești cugetă cine ești tu și cine Tatăl, pe Care tu îl chemi. Cînd vrei să zici: Doamne miluiește, ridică-ți mîinile spre cer, uită-te în sus la ele, înalță-ți mintea ațintind-o la mîini, adu-ți aminte de faptele tale cele rele și de toate păcatele pe care le-ai făcut cu mîinile, de faptele rușinoase la care ele ți-au slujit, cutremură-te și spune-ți întru sine-ți: „Vai de mine, necuratul și spurcatul! Oare văzîndu-mă Dumnezeu că-mi întind cu nerușinare mîinile către Dînsul, nu-Și va aduce aminte de nelegiuirile pe care le-am săvîrșit cu ele și nu va trimite foc asupră-mi să mă piardă? Du-ți dar mîinile la spate, ca și cum ai fi osîndit la moarte, și suspinînd din adîncul inimii, zi cu glas jalnic: „Mîntuitorule, miluiește-mă pe mine păcătosul și nevrednicul de viață și vrednicul cu adevărat de toată osînda” și tot ce harul lui Dumnezeu îți va mai da să zici. Aducîndu-ți aminte de păcatele tale, lovește-te cu putere și fără milă, zicînd: „Cum de ai făcut unele ca acestea, răule și ticălosule?” Pune-ți apoi iarăși mîinile la spate, stai în picioare și roagă-te lui Dumnezeu. După acestea dă-ți palme peste obraz, trage-te de cap, smulge-ți părul, așa cum ai face unui dușman de moarte, care a năvălit asupra-ți și zi: „De ce ai făcut aceasta și aceea?” După ce ai făcut aceasta îndeajuns, pune-ți mîinile la piept, stai în picioare și rostește cu sufletul plin de bucurie doi sau trei psalmi, fă și metanii cîte vei putea. Apoi, tot în picioare, adu-ți aminte de toate cele ce ți-am spus și dacă Dumnezeu îți va dărui lacrimi și umilință, nu slăbi pînă ce ele vor înceta. Dacă însă n-ai lacrimi, nu te tulbura, ci spune-ți în sine: „Căință și lacrimi au numai cei vrednici și cei ce s-au pregătit pentru ele, dar tu cîți ani te-ai rugat lui Dumnezeu sau L-ai ascultat? Cu ce fapte bune te-ai pregătit ca să primești aceste daruri? Nu-ți este destul că trăiești?” Zicînd acestea, și după ce ai dat slavă lui Dumnezeu, înseamnă-ți fruntea cu Preacinstita Cruce, pieptul și tot trupul, apoi așază-te pe rogojină și te culcă. Iar dacă te-ai trezit, nu te întoarce pe cealaltă parte, ci scoală-te îndată și începe din nou rugăciunea, așa cum ți-am spus mai sus și stai la rugăciune și citire fără să te mai culci pînă ce bate toaca; atunci mergi cu ceilalți la Utrenie. În Biserică, stai drept ca și cum ai fi în Cer împreună cu Îngerii, cu cutremur și socotindu-te nevrednic a fi împreună cu frații. Stînd așa, ia aminte numai de tine și nu te uita încoace și încolo, nu te uita nici la frați, cum stau sau cum cîntă fiecare. Fii atent numai la tine, la cîntare și la păcatele tale, adu-ți aminte și de rugăciunea din chilie. Nu vorbi absolut nimic în timpul slujbei cu nimeni, nici măcar un cuvînt în șoaptă și nu ieși din Biserică înainte de rugăciunea cea din urmă. Dacă este cu putință, nu te așeza jos în timpul cititului, ci stai în picioare într-un loc ferit, ascultînd ca și cum Însuși Dumnezeu, Care este deasupra tuturor, Ți-a vorbit prin gura celui ce citește. […] În sfîrșit, ieșind din Biserică după otpust, adu-ți aminte cum ai petrecut ziua trecută și dacă ai făcut vreo greșeală, îndreptîndu-te.

Dacă vei stărui în această osteneală, Domnul nu va zăbovi să-Și reverse mila Sa peste tine. Garant mă fac eu pentru Cel Preamilostiv, mă fac eu răspunzător pentru Iubitorul de oameni, oricît de îndrăzneț ar părea acest cuvînt. Dacă El te va trece cu vederea, să mor eu; dacă te va părăsi, să fiu eu aruncat în focul veșnic! Numai ascultîndu-mă fă cum îți spun eu, fără să te îndoiești cu inima și fără să fii cu sufletul împărțit. Dar ce înseamnă a fi cu inima îndoielnică și împărțită? Ia aminte, iubitule! Ai inima îndoielnică dacă socoți sau cugeți întru sine-ți astfel: „Oare Se va milostivi Dumnezeu spre mine sau nu?” Acest cuvînt: „oare” vine din necredință. Dacă tu nu crezi că voiește să Se milostivească spre tine mai mult decît îți închipui tu, de ce mai vii și te mai rogi către Dînsul? Și ai inima împărțită cînd, în loc să mergi pînă la moarte pentru Împărăția Cerurilor, tu te îngrijești de ea mai puțin decît pentru viața trupească. Un lucru să știi: cel ce se pocăiește cu adevărat trebuie să se păzească cu tot dinadinsul să nu facă ceva care să-l ducă la moarte și astfel să se facă propriul său ucigaș, fie aruncîndu-se într-o prăpastie, fie spînzurîndu-se, fie făcînd altceva de acest fel. Cît despre cele trebuitoare trupului, precum hrana și îmbrăcămintea sa, să nu poarte nici o grijă de ele, potrivit cuvîntului: Căutați mai întîi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte (adică cele necesare trupului) se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Cel ce duce o viață de luptă și trăiește după Evanghelie, se poate hrăni zilnic și numai cu pîine și apă și să fie sănătos. Ba un astfel de om e mai sănătos decît cel ce se îndestulează cu mese alese. De aceea și Pavel, știind acestea, zicea: Avînd hrană și îmbrăcăminte să ne îndestulăm cu acestea (1 Timotei 6, 8). Și iarăși: Avînd în noi hotărîrea morții, să nu ne punem încrederea în noi înșine, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază morții.

Iată că ți-am spus, preaiubite frate, cum să te apropii de Dumnezeu și ce pocăință să faci înaintea Lui. N-o părăsi pînă la cea din urmă suflare și nu uita sfatul bun pe care ți-l dau eu, păcătosul. Eu n-am ajuns la această măsură și nici nu-ți vorbesc din experiență, ci Harul lui Dumnezeu m-a luminat să-ți grăiesc pentru tine și pentru mîntuirea ta. Dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei face așa, pe măsură ce vei împlini această osteneală de pocăință și fiind povățuit de dumnezeiescul Har, încet-încet vei cunoaște alte taine și mai mari și ți se va da nu numai izvor de lacrimi, ci și izbăvirea de toate patimile. A căuta neîntrerupt pocăința și umilința și toate cele prielnice întristării, a plînge și a ne umili, stăruind cu rîvnă în ele, fără a da întîietate și nici o ascultare voii trupului, acestea-s mijloacele care degrabă îl duc pe om la sporire, la curăție și la nepătimire, îl fac părtaș Duhului Sfînt și, mai mult, deopotrivă cu slăviții Părinți: Antonie, Sava și Eftimie. Aceasta însă numai dacă mă asculți și dacă iubești pocăința și umilința. […]

Cuvîntul al XXXII-lea. Să nu zicem că acum este cu neputință celui ce vrea, să se ridice la culmea virtuții și să fie asemenea cu Sfinții de altădată. Tot cel ce învață cele potrivnice Sfintelor Scripturi este dascălul unei noi rătăciri pentru cei ce-l ascultă. Despre lacrimi, că ele în chip firesc ne sînt la îndemînă

[…] Ci vorbesc și numesc eretici pe cei ce zic că în vremea noastră nu există nimeni, care să poată împlini evangheliceștile porunci sau să se facă asemenea cu Sfinții Părinți în credință și lucrare. Că din fapte se arată credința, așa cum se văd în oglindă trăsăturile feței. Și că acum (mai zic ei) nu mai există mari contemplativi și văzători de Dumnezeu, adică să fie luminați și să primească pe Duhul Sfînt și prin El să vadă pe Fiul împreună cu Tatăl. Cei ce zic că acest lucru este cu neputință au căzut nu într-o rătăcire oarecare, ci, dacă se poate spune, în toate de o dată, că aceasta le întrece pe toate prin lipsa de evlavie și prin mărimea hulei ce o ascunde. Cine vorbește astfel răstoarnă toate Scripturile Sfinte. În zadar – își zic ei – se mai citește Sfînta Evanghelie. În zadar – ne asigură ei – se mai citesc cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare și ale celorlalți Sfinți Părinți și Sfinți Ierarhi ai noștri și ceea ce au mai scris ei. Deci dacă ceea ce a grăit Dumnezeu și ceea ce toți Sfinții mai întîi au împlinit desăvîrșit și apoi au scris și le-au lăsat spre învățătura noastră, ca să le facem și noi și să le păzim fără știrbire, dacă toate acestea nu se pot împlini, pentru ce s-au mai ostenit să le scrie și de ce se mai citesc în Biserică? Cei ce vorbesc astfel închid cerul, pe care ni l-a deschis Hristos și înfundă calea pe care El Însuși a străbătut-o urcînd la cer. Atunci cînd acolo sus, Dumnezeul Cel mai presus de toate, ca la ușa cerului, Se pleacă spre noi și cînd strigă către credincioșii Săi, care se uită la Dînsul: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni (Matei 11, 28), acești vrăjmași sau mai bine zis antihriști zic: Aceasta nu se poate, e cu neputință. În adevăr, către aceștia grăiește Stăpînul cu mare glas: vai, vouă, povățuitori orbi ai orbilor (Matei 15, 14), Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți Împărăția Cerurilor înaintea oamenilor; că nici voi nu intrați, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați (Matei 23, 14). În timp ce El îi fericește pe cei întristați, ei spun că nu este cu putință ca cineva să se întristeze și să plîngă în fiecare zi. O! ce nesimțire, ce nestăpînită gură, care rostește cuvinte spurcate împotriva lui Dumnezeu Cel Preaînalt și face pradă fiarelor sălbatice turma lui Hristos, pentru care Însuși Fiul lui Dumnezeu Și-a vărsat Sîngele! Bine a zis despre ei David, strămoșul (după trup) al lui Dumnezeu, proorocind cu aceste cuvinte: Fiii oamenilor, dinții lor sînt arme și săgeți și limba lor sabie ascuțită (Psalmi 56, 6).

Dar spune-mi, pentru ce este cu neputință? Sfinții cum au strălucit pe pămînt și s-au făcut luminători ai lumii? Dacă n-ar fi cu putință, nici ei n-ar fi izbutit, că și ei erau oameni ca și noi și nu aveau nimic altceva mai mult decît noi, în afară de voirea spre bine, răbdarea, smerenia și dragostea de Dumnezeu. Agonisește-le dar și tu pe acestea și sufletul tău de piatră se va preschimba în izvor de lacrimi. Iar dacă tu nu vrei să rabzi necazul și strîmtorarea măcar nu zice că lucrul e cu neputință. Fiindcă cel ce vorbește așa nu mai vrea să se curețe, deoarece fără de lacrimi din veac nu s-a mai auzit ca vreun suflet care a păcătuit după botez să se fi curățit de întinăciunea păcatului. […] Că plînsul ni-i dat tuturor din fire, te vor învăța copiii cînd se nasc. Copilul cînd vine pe lume plînge, ceea ce pentru moașă și pentru mamă este semn că este viu. Iar dacă copilul nu plînge nu se zice că este viu, ci el, plîngînd, arată că firea chiar de la naștere are cu sine întristarea și lacrimile. Așa cum a spus-o și părintele nostru Sfîntul Simeon Studitul, omul care vrea să se mîntuiască și să intre în viața Fericiților, cu același plîns trebuie să trăiască și să moară, fiindcă lacrimile de la naștere sînt simbolul lacrimilor vieții noastre pămîntești. Lacrimile sînt pentru suflet tot așa de trebuitoare cum e hrana și băutura pentru trup, încît cel ce nu plînge în fiecare zi (nu îndrăznesc să zic în fiecare ceas, să nu par exagerat) acela își pierde sufletul lăsîndu-l să moară de foame. Deci dacă așa cum am arătat-o plînsul și lacrimile sînt firești, apoi nimeni să nu lepede acest bun firesc, nimeni prin nepăsare și prostie să nu se lipsească de un astfel de bine; nimeni din răutate, din lene și din mîndrie să nu o facă pe fanfaronul și să se împietrească împotriva firii. Ci fiecare să se străduiască din toate puterile spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și să păstreze, vă rog, neîmpuținat în inima sa acest mare dar, cu sărăcie și smerenie, cu sufletul simplu și fără răutate, îndurînd cu răbdare ispitele și cugetînd necontenit la Dumnezeieștile Scripturi, pocăindu-se necontenit și aducîndu-și aminte de căderile sale. Nimeni să nu nesocotească această lucrare. Dar dacă cineva se deznădăjduiește de mîntuire și zace nepăsător pe patul lenevirii, cel puțin să nu zică că lucrul este imposibil și pentru cel rîvnitor. Fiindcă cine vorbește așa, închide tuturor ușa Împărăției Cerurilor. Într-adevăr, înlătură lacrimile și ai înlăturat dintr-o dată și curățirea, iar fără de aceasta nimeni nu se mîntuiește, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. […]

Cuvîntul al XXXIII-lea. Cum să prăznuim sărbătorile și ce simbolizează cele ce facem noi în sărbători. Cuvînt împotriva celor ce fac din ele prilej de laudă. Despre cei ce se împărtășesc cu vrednicie sau cu nevrednicie și ce deosebire este între ei. Cum se unește sau nu se unește omul cu Dumnezeu în Sfînta Împărtășanie

[…] Ia aminte bine la cuvintele mele. Dacă te împărtășești cu conștiință și cu cunoștință, te împărtășești cu vrednicie; iar dacă nu, apoi mănînci și bei cu totul cu nevrednicie. Dacă ai primit cu conștiință curată ceea ce ai luat, iată că în adevăr te-ai făcut vrednic de această masă. Iar dacă nu te vei face vrednic, nici nu te vei apropia și nici nu te vei uni în vreun fel cu Dumnezeu Cel nevăzut. Să nu-ți închipui că cei ce se împărtășesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine se pot apropia și uni cu Dumnezeu fără prea multă osteneală, că acest lucru nu se întîmplă și nici nu se va întîmpla vreodată. Numai cei ce sînt vrednici de descoperirea cea înțelegătoare a Dumnezeirii Celei nevăzute, pe Care ei o văd și o mănîncă cu ochiul și cu gura minții, numai aceia cînd se împărtășesc cu dumnezeiescul Trup al Domnului Iisus Hristos, cunosc că bun e Domnul. Aceștia nu mănîncă numai pîinea cea văzută, ci totodată mănîncă și beau în chip tainic pe Dumnezeu. Se hrănesc atît văzut, cît și nevăzut, cu trupul și cu sufletul, și se unesc în amîndouă felurile cu Hristos Cel îndoit în fire, fiind întrupați și uniți cu slava și cu Dumnezeirea Lui. Așa sînt uniți cu Dumnezeu cei ce mănîncă din această pîine și beau din acest pahar cu vrednicie, în cunoașterea și contemplarea tainei, cu suflet și cu inimă simțitoare.

Iar cei ce se împărtășesc cu nevrednicie sînt goi de Darul Sfîntului Duh, își hrănesc numai trupul, nu și sufletul. Dar să nu te tulburi, prea iubite, auzind acest adevăr. Dacă tu mărturisești că Trupul Domnului este cu adevărat Pîinea Vieții, Care dă viață; dacă știi că Sîngele Lui de asemenea dă viață celor ce se împărtășesc cu El și că Se preface în cei ce-L beau în izvor de apă rece ce curge în viața veșnică, spune-mi de ce tu, care te împărtășești, nu sporești cu nimic în sufletul tău și cu toate că ai simțit o oarecare bucurie, din nou te afli aproape tot așa cum erai mai înainte, fără să observi în tine nici cea mai mică sporire, nici izvor care curge, nici o lumină? În adevăr, materialicește, această pîine nu este decît o îmbucătură, pentru cei care nu văd dincolo de simțire; dar duhovnicește, ea e lumină neapropiată, cu neputință de cuprins. Tot așa vinul e lumină, viață, foc și apă vie. Deci, dacă mîncînd dumnezeiasca Pîine și bînd Vinul veseliei n-ai ajuns în măsură să trăiești o viață nestricăcioasă, că ai primit această Pîine ca un foc sau ca o lumină, asemenea Proorocului, că ai băut Sîngele Domnului ca pe o apă, Care curge și vorbește, dacă nici un fel de rod n-ai văzut și n-ai simțit, cum îți închipui că te-ai împărtășit cu Viața? Cum îți închipui că te-ai atins de focul cel neapropiat sau cum crezi că te-ai împărtășit cît de puțin din lumina cea veșnică? Ceea ce nu s-a întîmplat vreodată nici unuia, care a fost tot așa de nesimțitor ca și tine. Da, lumina te luminează, dar tu ești orb; focul te încălzește, dar tu nu te-ai încălzit; viața te-a atins cu umbra sa, dar tu nu te-ai unit cu ea; apa cea vie a trecut prin sufletul tău, ca printr-o conductă, deoarece n-a găsit în tine vasul vrednic de ea. Dacă astfel te împărtășești, dacă astfel te atingi de Tainele, cele neajunse, numai îți închipui că mănînci, fiindcă nu iei nimic, nu mănînci nimic și nu ai primit absolut nimic în tine. Fiindcă Cuvîntul Cel neajuns, Pîinea Care Se coboară din cer nu-i cuprinsă de cele văzute. El cuprinde, ia și se unește fără amestecare cu cei vrednici și bine pregătiți pentru primirea Lui.[…]

Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Învățături, Editura Credința strămoșească, 2003

Despre pocăință și care sînt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întîi a căzut în păcat și s-a obișnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit și pune început pocăinței

Sîntem învățați de dumnezeieștile Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulțimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, așa încît nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebui să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci și cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăință și cel ce a greșit cu măsură să nu socotească că primește iertarea greșelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate și pocăință; dar nu pocăința arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pămînt și celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire și străpungere a sufletului și inimii lui, pe care a arătat-o și Proorocul David deși se găsea cu totul în lume și în grijile lumii. Fiindcă socotindu-se în el însuși că L-a mîniat pe Stăpînul Cel Bun și Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui și I s-a arătat nerecunoscător și a uitat darurile atît de multe și de nenumărate și binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viața lui plîngînd și mîhnindu-se (Psalmi 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2), cum spune el însuși, și era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuși; căci se zdrobea pe sine însuși și se smerea mult și se îngropa în suspinul inimii lui, și celelalte asemenea pe care ne învață în fiecare zi psalmii lui. Și aceste înjosiri David și le făcea lui însuși cînd se pocăia, deși era împărat și avea grijă de atîta popor, de femei și copii, de casă și de împărăție. Dar ce a făcut Manase și ceilalți care s-au pocăit după acestea, pe care îi știi și tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameșul, tîlharul și desfrînata. Și ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat (risipitor) care a cheltuit moștenirea sa părintească cu desfrînatele și cu vameșii? Din ce fapte au primit toți aceștia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăința, zdrobirea și străpungerea (inimii) lor și de la lacrimile pe care le-au vărsat din adîncul sufletului lor și de la osîndirea conștiinței lor; fiindcă venind la simțirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit și s-a osîndit pe sine însuși și a plîns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face și acum cu toți aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinți și pocăință adevărată. Și Domnul Cel Preabun și Iubitor de oameni nu închide și nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătății Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Efeseni 2, 9), ci din iubirea lui Dumnezeu și din har.

Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci și să nu mai cădem altă dată în aceleași păcate, nici să ne întoarcem iarăși precum cîinele la vărsătura lui (2 Petru 2, 22). Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleași păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă și pază mare asupra noastră înșine în tot felul și cu toată grija, și dacă nu avem ajutoare și arme duhovnicești ca să ne împotrivim vrăjmașilor noștri gîndiți cu mintea (inteligibili) demoni. Căci pentru că am fost prinși mai înainte de vrăjmașul prin păcate, și ne-am făcut robi plăcerilor și ne-am făcut supuși și sclavi diavolului, trebuia să fim tîrîți și de asemenea pofte și plăceri și să fim trași cu silă mare, ca niște sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă și ticălos, pentru ca să slujim și să fim robi vrăjmașului nostru diavol și să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpînului nostru Hristos, iar așa să ne facem călcători ai poruncilor Lui și ai făgăduințelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întîmple și să nu pățim un asemenea rău, trebuie să luăm din Sfînta Scriptură ajutor și armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaș care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urît (Psalmi 118, 128); și împotriva poftei gîndurilor de rușine să punem amintirea morții, a Înfricoșătoarei Judecăți și a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trîndăviei să punem rîvna și purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pîntecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrînarea, împotriva băuturii multe băutura puțină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veșnic și atenția continuă și din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea și setea. Căci dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războiește – ca să nu le spun pe toate și să lungesc cuvîntul – și vom dobîndi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranță vom fi păziți nevătămați și nerăniți de vrăjmașul, pentru că sîntem păziți de aceste virtuți ca de niște soldați puternici. Căci dacă iertarea obișnuinței rele și abținerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori și osteneli, atunci numai abținerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mîntuirea lor.

Pe lîngă cele pe care ți le-am scris pînă acum, îți scriu, iată, spre aducere-aminte și cele ce trebuie să le faci și să le păzești pe lîngă acestea, și care sînt următoarele: Cînd se săvîrșește Dumnezeiasca Liturghie și preotul sau diaconul spune: „Cei chemați ieșiți!”, trebuie să ieși afară din biserică și să stai în pridvor și să nu vorbești cu nimeni în vremea aceea, ci să-ți aduci aminte de păcatele tale și să plîngi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăși să intri în biserică, și cînd vine seara, după pavecerniță, să mergi în același loc și să spui Sfinte Dumnezeule și Psalmul 50: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta! și Doamne miluiește! de cincizeci de ori, și Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul! tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: Doamne, nu cu mînia Ta să mă mistui pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerți! și Doamne, cîte am păcătuit cu lucrul, cu cuvîntul și cu gîndul, iartă-mă! pe care să o spui de cincizeci de ori și să faci douăzeci și cinci de metanii; miercurea și vinerea să te abții de la carne, brînză, ouă, pește, vin și lapte după canonul Sfinților Apostoli. În postul Sfinților Apostoli, al Maicii Domnului și Nașterii Domnului să nu mănînci carne, nici brînză, nici ouă, dar din celelalte să mănînci cu măsură și înfrînare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus și metaniile, să le dublezi. […] Mai trebuie să te abții și de la dumnezeieștile și înfricoșătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup și scumpul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abții și de la pîinea binecuvîntată, adică de la anafura, cît timp gîndul și socotința ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului și pînă ce vei dobîndi socotință tare ca să nu mai lași vreodată faptele bune și virtuțile și nu vei urî păcatul în chip desăvîrșit. Iar cînd te vezi pe tine însuți că ai ajuns la această stare bună, că ai urît păcatul în chip desăvîrșit și socotința ta s-a întărit în cele bune și te-ai făcut tare în încercări, că hotărîrea să te abții de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credință neșovăielnică că nu te împărtășești cu o simplă pîine și un simplu vin, ci cu Trupul și Sîngele lui Dumnezeu. Și făcînd așa te vei face părtaș al slavei Lui și prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvîrșită a păcatelor tale și vei dobîndi în tine însuți viața veșnică și te vei face fiu al luminii și al zilei (1 Tesaloniceni 5, 5). Vezi ca înainte să faci cele pe care ți le-am spus și înainte să arăți cuvenita pocăință, să nu îndrăznești să te împărtășești cu Trupul și Sîngele lui Hristos, căci atunci cînd te vor vedea demonii că ai disprețuit pe Dumnezeu și te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toți asupra ta și așa, împiedicîndu-te fără milă și fără omenie, te vor arunca iarăși în noroiul neînfrînării tale dintîi; și atunci te vei face cu adevărat, în loc de creștin, ucigaș de Hristos și vei fi osîndit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: Oricine va mînca și va bea cu nevrednicie Trupul și Sîngele Domnului, vinovat va fi față de Trupul și Sîngele Domnului (1 Corinteni 11, 27). adică va primi aceeași osîndă cu aceia care L-au răstignit. […]

Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu[17]

(b) Despre pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie

„Sa nu ne cuminecam fara lacrimi!”

Deoarece, parintilor si fratilor, cititi scrierile cele insuflate de Dumnezeu ale sfantului parintelui nostru Simeon Studitul, scrieri care ne vorbesc despre faptele lui sublime si pe care el insusi le-a alcatuit spre folosul multora miscat fiind de Duhul Cel dumnezeiesc; iar aici laolalta cu celelalte ispravi mai presus de fire ale lui a scris si a invatat limpede, precum a pazit de altfel neabatut in intreaga sa viata, si acest lucru zicand:

„Frate, fara lacrimi sa nu te cumineci vreodata!“[1]

si auzind aceasta ascultatorii — si ei erau multi —, nu numai mireni^{^[18]}, ci si monahi — dintre cei mai renumiti si slaviti pentru virtutea lor —, s-au mirat de acest cuvant, si, uitandu-se unii la altii, au spus intr-un suflet si cu un singur glas, pe jumatate ironic: „Atunci sa nu ne mai cuminecam niciodata, ci sa ramanem cu totii necuminecati!” Auzind deci aceasta eu, nenorocitul si ticalosul, si aducandu-mi aminte in parte de cei ce spuneau acestea si de cuvintele lor, cuprins fiind de durere, am plans cu amar graind in mine insumi intru durerea inimii mele asa:

„Oare acestia au spus ceea ce spuneau avand intr-adevar o astfel de dispozitie fata de acest lucru si judecand intr-adevar si din tot sufletul lor ca el este cu neputinta? Sau au ras de acest cuvant mai degraba socotind ca faptul de a plange numai in vremea cuminecarii e doar o mica isprava?”

Fiindca, negresit, daca nu va avea cineva inaintea lui Hristos Dumnezeu plansul ca lucrare de fiece zi si de fiece noapte, acela nici atunci cand va voi sa se cuminece cu dumnezeiestile Taine nu va putea plange catusi de putin potrivit lui Dumnezeu, nici nu va putea varsa picaturi de lacrimi. Caci cum i-ar putea veni cuiva asa ceva daca nu printr-o economie negraita sau din intamplare, dintr-o cauza oarecare si doar rareori? Ceea ce nu mi se pare de mirare, cand multi plang sau lacrimeaza in chiar clipa iesirii sufletului din trupul lor (eu insa socot ca acestia nu sunt multi, ci mai degraba foarte putini si usor de numarat). Iar daca acestia socotesc ca este negresit cu neputinta si acest lucru: si anume faptul de a te impartasi in fiecare zi varsand lacrimi cu infricosatoarele Taine, atunci vai de nestiinta lor, vai de nesimtirea, vai de lipsa de minte si de nebunia celor ce graiesc acestea, vai de nepasarea si invartosarea lor! Caci daca s-ar fi judecat ei insisi, n-ar mai fi judecati de propriile lor cuvinte; daca s-ar fi ingrijit de pocainta, n-ar mai fi proclamat vreodata sus si tare ca acest lucru e cu neputinta daca ar fi avut o faptuire roditoare, n-ar fi fost lipsiti cu totul de gustarea unui asemenea lucru bun, a unui asemenea dar al lui Dumnezeu; daca ar fi dobandit frica de Dumnezeu in inima lor, ar fi dat marturie ca este cu putinta si sa plangi si sa lacrimezi nu numai in vremea impartasirii cu dumnezeiestile Taine, ci si in tot ceasul.

Strapungerea inimii tine de vointa, nu de firea omului

De aceea, vrand sa incredintez si iubirea voastra despre acest lucru, am ales sa va pun unele intrebari, ca si cum as vorbi chiar cu aceia care spuneau unele ca acelea:

„Spuneti-mi, frati preaiubiti, de ce e cu neputinta acest lucru? Pentru ca, zic acestia, unii sunt predispusi prin fire si fara osteneala, ca de la sine, sa aiba strapungerea [inimii]; altii insa, fiind mai aspri la inima si cu inimi de piatra, nu sunt strapunsi nici chiar atunci cand sunt loviti. Asadar, cei ca sunt asa cum vor putea plange sau cum se vor putea cumineca intotdeauna cu lacrimi? Inca si preotii ce savarsesc dumnezeiasca Liturghie si Jertfa fara de sange cum vor putea ei plange?”

„Deci insusi acest fapt, si anume acela de a fi, cum spuneti, aspri si cu anevoie de miscat spre strapungere, de unde anume vine? Spuneti daca stiti? Iar daca nu stiti, atunci, pogorandu-va putin fara nicio rusine din inaltimea voastra si plecandu-va binevoitor urechea, sa nu socotiti un lucru nevrednic de voi sa invatati de la mine, cel din urma dintre toti; caci scris este: «Daca s-a descoperit celui de pe urma, cel dintai sa taca» [1 Co 14,30].”

„De unde, zic ei, vine faptul ca unul este aspru, iar altul usor inclinat spre zdrobire?” „Asculta! Acest lucru vine din alegerea libera a vointei fiecaruia, care la unul este buna, iar la altul rea; din gandurile fiecaruia, care la unul sunt rele, iar la altul nu; si din faptele fiecaruia, care la unul sunt potrivnice, iar la altul iubitoare de Dumnezeu. Si daca vrei, baga de seama si vei afla ca toti cei din veac sunt cum sunt numai din aceste trei pricini, fiindca multi s-au facut din buni rai si din rai buni. […]

Monahii fara strapungerea inimii

Astfel, nu din fire, cum socotesc unii, ci din alegerea vointei ajunge orice om fie smerit si usor de inclinat spre strapungere, fie aspru la inima, invartosat si lipsit de strapungere; caci de unde, spune-mi, se va strapunge la suflet si va varsa lacrimi din ochii sai cel care-si petrece aproape toata ziua umbland incoace si incolo si neingrijindu-se nici de tacerea buzelor, nici de rugaciune, nici de citire, nici de linistire, ci uneori vorbind cu vecinii in timpul slujbelor, lipsindu-se nu numai pe sine insusi de folos, ci si pe cei cu care vorbeste, iar alteori luand in ras si defaimand pe fratii cei mai evlaviosi si chiar pe egumen? Cand va dobandi strapungere cel ce scruteaza cu curiozitate lucrurile manastirii si nu numai cele ale manastirii, ci si viata fiecaruia in parte, zicand uneori unora dintre frati: „Am auzit ieri cutare si cutare”, alteori: „Ai aflat ce s-a intamplat cu cutare, saracul?” Si iarasi: „Ati auzit de nenorocirea lui cutare?” Isi mai aduce aminte oare unul ca acesta de rautatile proprii ca, indurerandu-se, sa verse lacrimi din ochii lui cand iese de la Liturghie in timpul citirii dumnezeiestilor Scripturi asezandu-se aproape sau mai departe si vorbind cu unii, povestindu-si, cand acela cand ceilalti, intamplari nefolositoare si graind asa: „Ati auzit ce-a facut egumenul cutarui frate?”, iar altul: „Daca va spun ce a facut cutare, saracul, ce veti spune?” Cel care discuta unele ca acestea, si mai rele decat acestea, cel care ii ocupa pe altii si se ocupa pe sine insusi cu asemenea flecareli, cand oare va ajunge la constiinta pacatelor proprii si se va plange pe sine insusi?

Asistarea la slujbe nu e de ajuns

Caci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu, nici nu pune usa de ingradire imprejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-si intoarce urechea lui de la auzire desarta [Ps 118, 37] si nu-si aduce aminte de raspunsul de pe urma si de infricosatorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui sa ne infatisam cu toti goi si dezbracati inaintea lui si sa dam cuvant pentru cele graite de noi, cum oare ar putea dobandi lacrimi si se va putea plange cu caldura pe sine insusi, chiar daca ar fi sa traiasca mai mult de o suta de ani in haina monahala? Cum cel care cere pentru sine insusi intaietatile la starea in biserica sau la sederea la masa si se lupta si se intristeaza mereu de unele ca acestea, se va intrista vreodata pentru sufletul lui si va plange cu amar [Lc 22, 62] inaintea lui Dumnezeu?

Iar cel care pretexteaza pretexte in pacate [Ps 140,4] punand inainte neputinta sa, desi este viguros si tanar, si masurandu-se pe sine insusi cu cei mai evlaviosi dintre frati care se ostenesc mult si in chip indelungat in asceza, zicand: „N-oi fi eu al doilea, mai prejos decat cutare sau decat cutare pentru ca, iata, acela sta pentru ca se sprijina [in strana], si ducandu-se iarasi sta sprijinindu-se”, punandu-se pe sine insusi pe acelasi plan cu aceia, el care poate nu e vrednic nici macar de locul cel mai de jos — cand ajunge oare sa-si dea seama de neputinta lui, ca, suspinand din suflet, sa fie strapuns la inima si sa verse lacrimi din ochii sai? Fiindca slava desarta, care-l face rob lancezelii [akedia], nu-l mai lasa sa indure in rabdare si oricare din unii ca acestia petrece la toate slujbele in trandavie si nepasare, palavragind necontenit povesti desarte si babesti [1 Tim 4,7] cu vecinii lui si cu cei ce primesc sa-l asculte.

Si asa, intrand in chip nesimtitor sau mai bine spus fara durere la dumnezeiestile slujbe impreuna cu barbatii duhovnicesti si cinstitori de Dumnezeu, iese de acolo fara niciun folos, nesimtind nicio schimbare in mai bine intamplandu-se cu el, schimbare data de Dumnezeu prin strapungerea [inimii] celor ce se lupta, si, parandu-i-se ca ii este de ajuns numai sa nu lipseasca de la slujbele randuite — adica de la utrenie, de la vecernie si de la ceasurile cantate —, pentru a ajunge asa, simplu, la izbanda virtutilor si la desavarsirea celor desavarsiti, dupa varsta lui Hristos [Ef 4, 13]. Fiindca am cunoscut pe unii care pana intr-atat erau stapaniti de o asemenea amagire sarguindu-se numai sa nu cada in vreun pacat trupesc, incat, neingrijindu-se sa fuga in genere de cele facute in ascuns sau de cele meditate in cele nearatate ale inimii, li se parea ca se vor mantui fara nicio alta lucrare, adica fara rugaciune si tacerea buzelor, fara priveghere, infranare si saracia duhovniceasca [Mt 5, 3], fara smerenie si iubire, asistand numai pur si simplu la slujbe. Dar nu asa stau lucrurile, fiindca Dumnezeu nu se uita la fata omului [1 Rg 16, 7], nici numai la vesmantul cel din afara al deprinderilor, nici la strigatele noastre, fratilor, ci la o inima infranta si smerita [Ps 50,19], pasnica si purtand frica lui Dumnezeu:

„Peste cine, spune, voi privi daca nu peste cel bland si linistit si care tremura la cuvintele Mele?” [Is 66, 2]. […]

Lacrimile si strapungerea spala casa sufletului

Strapungerea [inimii] este o roada a lucrarii [virtutilor] si aduce roade, sau, mai degraba, face si zideste toate virtutile, precum marturiseste de Dumnezeu insuflata Scriptura [2 Tim 3,16]. Prin urmare, si cel ce vrea sa reteze patimile si sa dobandeasca virtutile, pe aceasta trebuie sa o caute cu sarguinta mai inainte de toate cele bune si decat toate virtutile, fiindca fara aceasta nu-si va vedea niciodata sufletul sau curat; si, daca nu dobandeste aceasta curatie, negresit nici trupul nu-l va avea curat. Fiindca fara apa e cu neputinta sa fie spalata haina murdarita, si fara lacrimi e si mai cu neputinta ca sufletul sa se spele si sa se curateasca de pete si intinaciuni. Sa nu pretextam pretexte [Ps 140, 4] pagubitoare de suflet si desarte sau, mai bine zis, cu totul mincinoase si care duc la pierzanie, si sa cautam din tot sufletul aceasta imparateasa a virtutilor.

Caci cel care o cauta din tot sufletul o va afla [Mt 7, 8]; sau, mai degraba, venind ea insasi il va gasi pe cel care o cauta cu osteneala, si chiar daca va avea o inima mai invartosata decat arama, decat fierul sau decat diamantul, de indata ce vine, o face mai moale decat ceara. Fiindca e un foc dumnezeiesc care destrama muntii si stancile [3 Rg 19,11], face netede toate [Lc 3, 5], le face raiuri si preschimba sufletele care-l primesc. Pentru ca in mijlocul acestora se face izvor țâșnitor, apa a vietii care izvoraste si curge pururea [In 4,14; Ap 22,1] si le uda din belsug, si se scurge ca dintr-o cisterna peste cei de aproape si peste cei de departe [Ef 2,17] si umple pana peste margini sufletele care primesc cuvantul cu credinta [Lc 8, 13 s. a.]. Fiindca mai intai spala de intinaciune pe cei ce se impartasesc de ea, apoi spala impreuna si sterge si patimile, smulgandu-le ca pe niste cruste de pe rani, adica rautatea, invidia, slava desarta si toate celelalte care urmeaza acestora; si nu numai acestea, ci, alergand ca o flacara, le sterge cate putin arzandu-le in fiecare ceas ca pe niste spini; mai intai trezeste dorul libertatii si curatirii desavarsite de acestea, iar mai apoi dorinta de bunatatile puse deoparte si gatite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El [1 Co 2, 9].

Toate acestea insa le lucreaza dumnezeiescul foc al strapungerii impreuna cu lacrimile, sau mai degraba prin lacrimi; dar fara lacrimi, precum spuneam, un lucru din acestea nu s-a facut nici nu se va face candva in noi insine sau in oricare altul. Fiindca nu din dumnezeiestile Scripturi va demonstra cineva aceasta: si anume ca fara lacrimi si fara strapungere necontenita s-a curatit vreodata vreun om sau s-a facut sfant sau a primit Duhul Sfant sau a vazut pe Dumnezeu sau L-a cunoscut salasluindu-Se in el sau L-a avut pe Acesta vreodata salasluind intreg in inima lui, fara sa fi premers cainta si strapungerea si lacrimi necontenite tasnind pururea ca dintr-un izvor sa inunde si sa spele casa sufletului si sa o scalde in roua si sa racoreasca sufletul cuprins si aprins de focul cel neapropiat [1 Tim 7,16]. [19]

Plansul duhovnicesc, chezasia virtutilor

Asadar, cei ce spun ca nu e cu putinta sa plangem si sa ne tanguim in fiecare zi si noapte dau marturie ca ei insisi sunt dezbracati de orice virtute.

Caci daca sfintii nostri parinti spun asa:

„Cine vrea sa-si reteze patimile si le reteaza prin plans, si cine vrea sa dobandeasca virtutile le dobandeste prin plans”[2],

e evident ca acela care nu plange in fiecare zi nu-si reteaza patimile, nici nu primeste virtutile, chiar daca se pare ca strabate prin toate. Fiindca la ce folosesc, spune-mi, uneltele mestesugului, daca nu e de fata mestesugarul care stie sa prelucreze materia si sa faca din ea un vas armonios? Si ce castiga gradinarul daca lucreaza toata gradina, daca seamana si sadeste in ea tot felul de legume, iar peste ele nu cade ploaie de sus si nu le uda umezeala apei? Negresit niciunul. Tot asa nici cel ce strabate toate celelalte virtuti si se osteneste nu va avea niciun castig din ele fara aceasta sfanta si fericita stapana si ziditoare a tuturor virtutilor.

Fiindca asa cum, fara armata aflata sub conducerea lui, imparatul ajunge neputincios si la cheremul tuturor si nu se arata a mai fi imparat, ci este ca unul din ceilalti oameni, si asa cum multimea ostirilor si armatelor fara imparat sau fara generalul lor se risipesc usor si sunt nimicite de potrivnici, tot asa socoteste ca este si plansul fata de celelalte virtuti; fiindca prin ostirea adunata la un loc intelegem virtutile incepatorilor, iar imparatul si generalul acestora e fericita plangere si tanguire, prin care toata ostirea e pusa si asezata in linie de bataie, incurajata, antrenata, intarita si invatata unde, cum, cand si cat sa ia armele si impotriva cui, la buna vreme si prilej, si ce iscoade sa trimita si ce straji sa puna si ce discutii sa aiba cu trimisii potrivnicilor si cu care anume — fiindca se poate ca si numai dintr-o singura discutie sa-i intoarca pe toti inapoi, iar uneori prin simplul fapt de a nu-i fi primit la discutii — si cum trebuie facute ambuscadele si atacurile surpriza impotriva lor, cand si ce fel de armata trebuie trimisa impotriva lor si in ce locuri, toate acestea le sugereaza in chip limpede, spun, plansul; fara el insa tot poporul virtutilor e la cheremul potrivnicilor.

Cainta, plans, lacrimi

De aceea, inainte de toate si impreuna cu toate, lucrul nostru al tuturor, fratilor, sa ne fie cainta si plansul unit cu ea, si lacrimile care urmeaza plansului; fiindca nici plansul nu este fara cainta, nici lacrimile fara plans; si toate acestea trei sunt legate intre ele, si nu e cu putinta ca unul sa se arate fara celalalt. Sa nu spuna cineva ca e cu neputinta sa planga in fiecare zi; caci cel ce spune aceasta, spune ca e cu neputinta si sa ne caim in fiecare zi si rastoarna toate dumnezeiestile Scripturi, ca sa nu spun si insasi porunca Domnului:

„Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor” [Mt 4,17],

si iarasi:

„Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide” [Mt 7, 7].

Fiindca daca spui ca e cu neputinta sa ne caim, sa plangem si sa lacrimam in fiecare zi, atunci cum vei spune ca va fi candva cu putinta sa se infaptuiasca de catre niste oameni stricaciosi smerita-cugetare, bucuria pururea si rugaciunea neincetata [1 Tes 5,17], dar chiar si dobandirea unei inimi curate de tot felul de patimi si ganduri rele pentru a vedea cineva pe Dumnezeu [Mt 5, 8]? Nicidecum. Si asa vei ajunge sa fii asezat impreuna cu cei necredinciosi, iar nu cu cei credinciosi. Caci daca Dumnezeu a spus ca toate acestea sunt cu putinta sa se faca de catre noi si El spune si striga acest lucru in fiecare zi, dar tu il contrazici pe fata pe Acela, spunand ca ele sunt cu neputinta pentru noi, negresit nu te vei deosebi cu nimic de necredinciosi.

Vrei, asadar, sa nu te cumineci vreodata fara lacrimi? Fa cele cantate si citite de tine in fiecare zi si vei putea savarsi neincetat si aceasta. Dar care sunt acestea? Asculta pe cel ce spune:

„Fiindca nu cei ce asculta Legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce fac Legea se vor indrepta” [Rm 2,13].

Dar ca sa nu lungim cuvantul, iti voi aduce aminte aceste cuvinte ale lui David:

„Nu ma voi sui pe patul meu de odihna, nu voi da somn ochilor mei si genelor mele dormitare si odihna tamplelor mele, pana ce nu voi gasi loc Domnului, lacas Dumnezeului lui Iacob“ [Ps 131, 3-5], si iarasi:

„Nu este pace in oasele mele de la fata pacatelor mele, ca faradelegile mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine. Imputitu-s-au si au putrezit ranile mele de fata nebuniei mele. Chinuitu-m-am si m-am garbovit pana in sfarsit, toata ziua mahnindu-ma umblam. Necajitu-m-am si m-am smerit foarte; racnit-am in suspinarea inimii mele [Ps 37,4-7. 9], facutu-m-am ca o pasare singuratica pe acoperis, asemanatu-m-am pelicanului pustiei, ca cenusa am mancat in loc de paine si bautura mea cu plansul am amestecat-o [Ps 101, 8. 7.10]. Ostenit-am in suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda [Ps 6, 7]“[3].

Fiindca zice si Sfantul Ioan Scararul:

„Setea si privegherea necajesc inima, iar din inima necajita tasnesc ape“[4].

Iar celelalte cate s-au spus despre unele ca acestea le va invata cel ce va voi sa se plece asupra acestei carti.

Deci daca si tu vei implini nestirbit din toata inima cu smerita-cugetare si credinta acestea pe care le canti si le citesti sau ii auzi pe altii citindu-le in fiecare zi, amin iti vestesc tie bucurie mare [Lc 2,10] ca, daca starui facand acestea, insetand, priveghind, supunandu-te pana la moarte si ascultand fara deosebire si fatarnicie de intai-statatorul tau, suportand tot necazul si ocara, si defaimarea si batjocura, si nu numai acestea, dar si loviturile si intepaturile de la fratii cei mai josnici, rabdand cu toata multumirea, fara tinere de minte de rau, fata de ei si rugandu-te pentru ei, atunci bucura-te si veseleste-te cu bucurie negraita, pentru ca nu numai seara si dimineata si la amiaza [Ps 54, 8], ci si mancand si band si discutand de multe ori, cantand si citind si rugandu-te si sezand pe pat, venind la tine acest dar dumnezeiesc si negrait iti va urma in toate zilele vietii tale [Ps 22, 6] si te va insoti pe cale, se va opri impreuna cu tine atunci cand te opresti si va sluji impreuna cu tine atunci cand slujesti, mangaindu-te si indemnandu-te in suferintele din ostenelile tale. Si atunci vei cunoaste ca in chip foarte cuviincios si frumos a zis Sfantul Simeon [Evlaviosul, parintele duhovnicesc al Sfantului Simeon Noul Teolog, n.n.] ca nu trebuie sa se cuminece cineva vreodata fara lacrimi, si ca acest lucru e cu putinta si cu adevarat potrivit pentru toti. Fiindca nu acela, ci Duhul Sfant a spus si a scris prin acela acestea. Caci daca nimeni nu este fara de pacat, chiar daca viata lui ar fi doar o zi [Iov 14, 4-5], si nimeni nu poate sa aiba inima fara prihana, e vadit ca, pe cat ii sta cu putinta, omul nu trebuie sa petreaca fara cainta si lacrimi nici macar o singura zi din toata viata lui. Si chiar daca nu are lacrimi, trebuie totusi sa le caute din toata puterea si din tot sufletul sau. Fiindca altfel nu e cu putinta sa ne facem fara de pacat, nici fara prihana cu inima.

Fara exercitiu nu apare strapungerea

Iar daca cineva nu vrea sa se culce pe pamant si sa privegheze, nesocotind multimea pacatelor lui si povara greselilor lui, si daca lasa infectate si cangrenate de negrija si nepasare ranile poftei patimase si ale apucaturilor [prolepseon] lui care il duc spre nesimtire — caci acest lucru e o adevarata nebunie —, cum va veni la simtirea osandei si judecatii viitoare a pacatosilor si cum va plange intru durerea inimii lui? Iar daca nu vrea cineva sa sufere raul lasandu-se chinuit si garbovit pana la sfarsit si umbland toata ziua in mahnire, necajit si umilit foarte si racnind din suspinarea inimii lui [Ps 37, 9], si fiind ca o pasăre singuratica pe acoperis [Ps 101, 8] si asemanandu-se unui pelican al pustiei [Ps 101, 7], facandu-se prin dispozitia sufletului strain de toate cele din manastire si de cele din lume si lipsit de indrazneala fata de cei mari si de cei mici, ostenindu-se intru suspin [Ps 6, 7] si mancand in loc de paine cenusa si amestecand bautura cu lacrimi [Ps 101,10], cum va putea candva, fratilor, sa-si spele in fiecare noapte asternutul sau, sau sa-si ude asternutul cu lacrimi [Ps 6, 7]? Cu adevarat nicidecum nicicand; si nu numai ca nu le va putea vedea pe acestea facandu-se in el insusi, dar nici nu le va gasi in rugaciunea lui, nici nu va putea gasi loc Domnului, nici lacas vrednic Dumnezeului lui Iacob [Ps 131, 5], Care este Hristos Domnul [Lc 2,11], Mantuitorul si Dumnezeul nostru [Tit 2,13; 2 Ptr 2,1]. Iar daca nu le va gati dinainte pe acestea in chip frumos, nu va primi in el insusi cu vrednicie pe Imparatul Dumnezeu cuminecandu-se cu lacrimi dupa cum se cuvine, chiar daca ar face aceasta o singura data pe an.

„Sfintele sfintilor!”, zic in fiecare zi unii si vestesc celorlalti strigand cu glas mare acestora — fie insa ca sa le strige si lor insile — iar ceilalti ii aud pe aceia zicand acestea. Ce deci? Cine nu este sfant e oare si nevrednic? Nu, dar cine nu vesteste in fiecare zi cele ascunse ale inimii sale^{^[20]}, cine nu arata pocainta vrednica pentru ele si pentru toate cele facute intru nestiinta, cine nu plange pururea si nu umbla mahnindu-se si nu strabate cu ravna cele zise mai inainte, acesta nu este vrednic. Iar cine face toate acestea si-si petrece viata in suspine si lacrimi, acela e foarte vrednic sa se faca partas de aceste dumnezeiesti Taine nu numai in zi de sarbatoare, ci in fiecare zi, si, chiar daca e lucru indraznet a spune aceasta, inca de la inceputul caintei si intoarcerii lui. Fiindca acesta e iertat intrucat vrea sa staruie pana la sfarsit in fapte ca acestea, umbland in smerenie si in inima zdrobita [Ps 50,19]; caci facand asa si fiind astfel, isi lumineaza sufletul in fiecare zi, ajutat la aceasta de impartasirea celor Sfinte si se inalta mai repede spre o curatie si sfintenie desavarsita.

Altfel insa e cu neputinta sa spalam sau sa curatim vasul nostru murdar si casa intinata a sufletului nostru. Eu n-am invatat nimic mai mult din dumnezeiestile Scripturi, nici n-am putut sa stiu de la mine insumi. Fiindca il auzim pe Apostolul zicand in fiecare zi:

„Sa se cerceteze fiecare pe sine insusi si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Fiindca cel ce mananca si bea cu nevrednicie Trupul Domnului osanda lui insusi isi mananca si bea“ [1 Co 11, 28-29];

si iarasi:

„Cel ce mananca cu nevrednicie Trupul si Sangele Domnului vinovat va fi fata de Trupul si Sangele Domnului, nedeosebind Trupul Domnului” [1 Co 11, 27. 29].

Iar daca cineva care nu arata roade vrednice de pocainta [Lc 3, 8] este vadit ca nevrednic de catre de Dumnezeu insuflata Scriptura [2 Tim 3,16], spune-mi, oare, cum se va putea curati cineva candva fara lacrimi si se va putea impartasi de Taine cu vrednicie, pe cat ii e cu putinta? Fiindca acestea sunt intaiul rod al pocaintei^{^[21]} [Mt 3, 8] si, asa cum curgerea scarboasa a trupului si amestecarea voluptoasa a inimii spre orice patima se aduc de catre noi ca o jertfa diavolului, asa si lacrimile varsate din aceasta se aduc ca o jertfa bine primita [1 Ptr 2, 5] Stapanului si curăță rusinea acelei placeri patimase. Aratand aceasta, David zicea:

„Jertfa lui Dumnezeu e un duh zdrobit, o inima zdrobita si umilita Dumnezeu nu o va urgisi“ [Ps 50,19].

Si pe drept cuvant: fiindca ajungand sufletul la o asemenea deprindere si smerindu-se astfel in fiecare zi, nu trece o singura zi fara lacrimi potrivit lui David care zicea:

„Spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda” [Ps 6,7].

O cainta de moment nu e de ajuns

De aceea va indemn si pe voi, parintii si fratii mei, ca fiecare sa-si exerseze sufletul sau cu sarguinta in acestea si in unele ca acestea, fiindca sufletul strapuns si transformat putin cate putin se face izvor ce tasneste rauri de lacrimi si zdrobire. Dar daca nu ne grabim sa ajungem curati in acest chip, ci vrem sa umblam in nepasare, indolenta si usuratate, eu nu voi spune nimic apasator fata de iubirea voastra, afara de aceasta: chiar daca se intampla ca cineva sa se cuminece poate cu lacrimi, sau sa planga fie inainte de Liturghie, fie in timpul Liturghiei, fie chiar in vremea dumnezeiestii Impartasiri, dar nu ravneste cu inflacarare sa faca aceasta si in celelalte zile si nopti, nu va avea niciun folos din acest plans al său intamplat o data pentru totdeauna. Fiindca nu numai acest lucru ne face numaidecat vrednici si curati, ci faptul de a plange in fiecare zi si neincetat pana la moarte, precum ne-a poruncit sa facem Stapanul Insusi zicand:

„Pocaiti-va, cereti, cautati si bateti“ [Mt 3,17; 7, 7].

Pana cand?

„Pana cand veti primi, veti afla si vi se va deschide” [Mt 7,7-8].

Ce anume? Evident, Imparatia cerurilor. [22]

Stralucirea si vrednicia sufletului curatit

Fiindca insasi cainta, si anume cea savarsita astfel in chip nestirbit, precum spuneam, pana la moarte cu osteneala si necaz, ne face putin cate putin sa varsam lacrimi amare prin care se sterge si se curata murdaria si necuratenia sufletului; iar dupa acestea ne da o cainta curata si preschimba in dulceata lacrimile amare si naste in inimile noastre o bucurie vesnica, si ne da sa vedem lumina cea neinserata, pe care daca nu ne luptam sa o apucam cu toata ravna, parinti si frati duhovnicesti, nu ne vom putea elibera desavarsit de toate patimile, nu vom dobandi toate virtutile, nu vom putea sa ne impartasim in fiecare zi lacrimand dupa Dumnezeu cu dumnezeiestile Taine si nu vom vedea Lumina dumnezeiasca care este in El. Nici nu vom avea vreodata inima curata [Mt 5, 8], nici Duhul Sfant nu se va salaslui in chip constient [gnostos] in noi, nici nu ne vom invrednici sa vedem, ca sfintii, pe Dumnezeu [Mt 5, 8], atat cand suntem inca aici, cat si cand vom fi acolo, cum mi se pare, pentru ca plecam de aici orbi si, precum zice Teologul Grigorie, pe atat vom cadea din acea vedere „pe masura orbirii noastre, a fiecaruia”, pe cat ne-am lipsit noi insine de bunavoie de acea lumina in viata aceasta.

Faca-se insa ca noi toti sa ne invrednicim sa-L vedem curatindu-ne si curatiti.

[…]

Impartasania cu vrednicie si nevrednicie

Si observa aici sensul celor spuse. Daca o faci intru simtire si constiinta [en aisthesei kai gnosei], atunci te impartasesti de unele acestea cu vrednicie; dar daca nu te impartasesti asa, negresit mananci si bei din ele cu nevrednicie^{^[23]}. Daca te-ai impartasit in vedere curata [en theoria kathara] din cele din care te-ai impartasit, iata ca te-ai facut vrednic de o masa ca aceea; iar daca nu te-ai facut vrednic, nu te vei alipi si nu te vei uni nicidecum de Dumnezeu. Asadar, sa nu socoteasca cei ce se impartasesc cu nevrednicie de dumnezeiestile Taine ca prin ele se alipesc si se unesc pur si simplu de Dumnezeu Cel nevazut; caci acest lucru nu se va face nicidecum, nici nu se va petrece cu ei vreodata.

Fiindca numai cei care in impartasirea dumnezeiescului Trup al Domnului s-au invrednicit sa vada si sa manance cu ochiul si gura mintii si descoperirea Dumnezeirii nevazute intr-o atingere spirituala, acestia cunosc ca bun este Domnul [Ps 33, 9], ca unii care nu mananca si beau numai o paine simtita in chip simtit, ci in acelasi timp in chip spiritual [inteligibil] pe Dumnezeu, hranindu-se cu indoite simtiri in acelasi timp din una in chip vazut, iar din cealalta in chip nevazut, ei se unesc in amandoua acestea cu Hristos Cel indoit dupa fire, facandu-se concorporali [Ef 3, 6] si copartasi ai Slavei si Dumnezeirii Lui [1 Ptr 5,1]. Fiindca asa se unesc cu Dumnezeu cei ce mananca aceasta Paine in constiinta si vederea tainei si beau din acest pahar cu suflet si cu inima sensibila; dar cei care fac aceasta cu nevrednicie sunt deserti de darul Duhului Sfant hranindu-si numai trupul, nu si sufletul.

Impartasirea constienta: unire mistica si Paste eshatologic

Dar sa nu te tulburi, iubitule, ascultand adevarul aratat tie de catre noi. Caci daca marturisesti ca Trupul Domnului este Paine a vietii care da viata si stii ca Sangele Sau da viata celor ce se impartasesc cu el, si se face in cel care-l bea izvor de apa curgatoare spre viata vesnica [In 4,14], cum — spune-mi! — impartasindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufleteste, ci, chiar daca vei simti poate putina bucurie, dupa scurt timp ramai iarasi asa cum erai mai inainte, neavand in tine niciun adaos de viata sau izvor tasnitor, sau vazand vreo lumina oarecare? Caci celor ce n-au ajuns sa treaca dincolo de simtire, painea aceasta li se arata in chip simtit ca o simpla bucatura, dar in chip spiritual [inteligibil] ea este lumina necuprinsa si neapropiata; tot asa si vinul e si el in chip asemanator lumina, viata, foc si apa vie. Deci, daca mancand si band painea dumnezeiasca si vinul veseliei, nu vei cunoaste ca vietuiesti viata cea stricacioasa, ca ai primit inauntrul tau painea ca pe o lumina sau ca pe un foc, si ca ai baut Sangele Stapanului ca o apa curgatoare si vorbitoare, daca n-ai ajuns la vederea si impartasirea cu nimic din toate acestea, cum socotesti ca te-ai facut partas al vietii? Cum crezi ca te-ai atins de focul cel neaprins sau presupui ca te-ai impartasit de lumina cea vesnica? Negresit, nicidecum nu s-a facut aceasta cu tine, care esti nesimtitor fata de unele ca acestea. Lumina te lumineaza, si tu esti orb; focul te incalzeste, si nu te aprinzi; viata te-a adumbrit, dar nu s-a unit cu tine; apa cea vie a trecut prin sufletul tau ca printr-o trestie, fiindca nu te-ai gasit vrednic de primirea ei. Deci, primind si atingandu-te astfel de cele neatinse si parandu-ti-se ca mananci, de fapt nu primesti, nu mananci, nici nu ai in tine insuti nimic din acestea. Caci Cuvantul cel neapropiat, Painea care se coboara din cer [In 6,33], nu se cuprinde in chip simtit, ci mai degraba El Insusi cuprinde si Se atinge si Se uneste fara amestecare cu cei vrednici si cu cei bine pregatiti pentru primirea ei.

Daca vei praznui asa, si asa te vei impartasi de dumnezeiestile Taine, toata viata ta va fi o sarbatoare, si nu numai o sarbatoare, ci si un prilej de sarbatoare si un Paste, trecere si iesire din cele vazute spre cele spirituale [inteligibile], unde inceteaza orice umbra, orice inchipuire si toate simbolurile de acum si unde ne vom desfata vesnic curati in chip curat de Jertfa cea preacurata in Dumnezeu Tatal si in Duhul Cel de-o-fiinta, privind pururea pe Hristos si fiind vazuti de catre El, fiind impreuna cu Hristos, imparatind impreuna cu Hristos, decat care nimic nu e mai mare in Imparatia cerurilor. Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea impreuna cu Tatal si cu Preasfantul si de-viata-facatorul Sau Duh acum si pururea si in vecii nesfarsiti. Amin.

[1] Cf. Simeon Evlaviosul, Cuvânt ascetic, cap. 24 (Philokalia greacă cap. 144) [trad. rom. în: Sfântul Simeon Noul Teolog, Viața și epoca. Scrieri IV, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 112].

[2] Patericul (egiptean), PG 65,53A: Pimen 119; in colectia sistematica (PL 73,1055C) e atribuita Sfantului Antonie cel Mare.

[3] Acest sir de versete din Psalmi era probabil deja asociat în rugaciuni speciale de strapungerea inimii (katanyktikai) la monahii bizantini.

[4] Scara 6,14; PG 88,796B (FR IX, 1980, p. 159).

Împărtășania trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească și trupească și, de fiecare dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînțelege că trebuie să fie din aceeași mănăstire).[32]

[32] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza IV, trad. diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 70. A se vedea și comentariul de la nota 21.^{^[24]}

Trebuie însă a înțelege că plânsul pocăinței nu este numai a vărsa lacrimi văzute, deși de multe ori ea rodește așa.

47) Am văzut la unii plîns și am văzut la alții alt plîns din neputința plînsului. Aceștia, deși îl au, se simt ca și cum nu-1 au și prin neștiința lor cea bună rămîn ne jefuiți (de el). Aceștia sînt cei despre care s-a zis : «Domnul înțelepțește pe orbi» (Ps. 145, 8)332.

48) Se întîmplă de multe ori că pe cei mai ușori îi mîndrește lacrima însăși. De aceea nu li se dă unora, ca să se plîngă pe ei pentru lipsirea de ea și pentru cererea ei fără rezultat și ca să se osîndească cu suspine, cu întristare și cu durerea sufletului, cu adîncă mîhnire pentru neputința lor. Acestea obișnuiesc să umple locul lacrimii, nelăsîndu-i în primejdie, măcar că ei le socotesc fără folos[25].

Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne străduim pentru ea. Altfel ne mândrim și fără lacrimă, prin suficiența de sine aflându-ne nu în primejdia, ci în iminența (aproape gata de a se petrece, fără amânare a) pierderii mântuirii.

Părintele Stratonic spunea că dacă rugăciunea se săvârșește fără lacrimi înseamnă că ea nu și-a găsit adevăratul loc, și deci rămâne fără roadă. La care Siluan a răspuns că lacrimile în rugăciune, ca și toată altă putere a trupului, se pot slei, dar atunci mintea, subțiată de plâns, trece într’un anume subțire simțământ al lui Dumnezeu și, curată de tot gândul, în liniștire contemplă pe Dumnezeu. Iar aceasta poate fi mai presus chiar și decât plânsul.[26]

Să nu uităm, însă, că există și lacrimi viclene…

1) Plînsul după Dumnezeu este o tristețe a sufletului, o simțire a inimii îndurerate care caută pururea nebunește pe Cel după care însetează; iar neajungîndu-L, Îl urmărește cu osteneală și se tînguiește cu durere, alergînd după El. […]

11) De ai ajuns la fericita tristețe bucuroasă a străpungerii cuvioase, ține-o; și nu te vei odihni de lucrarea din ea, pînă ce nu te vei ridica din cele de aici și nu te vei înfățișa curat lui Hristos. […]

24) Să te îndemne la plîns chiar și haina ta. Că toți cei ce plîng pe morți se îmbracă în negru. Dacă deci nu poți plînge, plîngi pentru aceasta. Iar de plîngi, tînguiește-te și mai mult pentru faptul că de pe treapta minții te-ai coborît la cea ostenitoare prin greșelile tale.

25) Bunul și dreptul nostru Judecător va ține seama negreșit, ca în toate celelalte, și în privința lacrimilor, de puterea firii. Căci am văzut picături mici ca de sînge, vărsate cu durere; și am văzut curgînd izvoare fără durere. Eu judec pe cei ce se ostenesc, mai mult după durerea lor și nu după lacrimă. Și cred că și Dumnezeu. […]

29) De multe ori în plînsul cel după Dumnezeu se amestecă lacrima fără har a slavei deșarte. Iar aceasta o vom cunoaște în chip probat și cu bună credincioșie cînd ne vom vedea plîngînd cu vicleșug.

30) Străpungerea adevărată este durerea neîmprăștiată a sufletului, care nu-și dă nici o mîngîiere, ci își închipuie în fiecare ceas desfacerea (moartea) și așteaptă ca pe o apă răcoritoare mîngîierea lui Dumnezeu, care mîngîie pe călugării smeriți 340. […]

32) Cînd vedem, în cei ce par să plîngă după Dumnezeu, mînie și mîndrie, să socotim lacrimile lor protivnice (lui Dumnezeu) «Căci ce părtășie are, zice, întunerecul cu lumina ?» (II Cor. 6, 15).

33) Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea de sine; iar al celei adevărate e mîngîierea. Precum focul topește trestia, așa lacrima topește toată întinăciunea văzută și gîndită. […]

37) Nu crede izvoarelor tale (de lacrimi) înainte de curățirea desăvîrșită. Căci nu are crezare vinul stors de curînd din teascuri. Nu se va împotrivi nimeni celui ce zice că toate cele după Dumnezeu sînt foarte folositoare. Dar care e folosul ce ne vine din ele, vom cunoaște în ceasul ieșirii (al morții).

Așadar, după toți Sfinții Părinți, nu avem decât două căi de a ne împărtăși: ori prin vrednicia voirii (ceea ce înseamnă nepătimirea), ori prin plânsul de pocăință pentru că nu o avem.

46) Omoară păcatul, și lacrima îndurerată a ochilor sensibili va fi de prisos. Căci nu e nevoie de brici, unde nu e rană. Nu era în Adam lacrima înainte de călcarea poruncii, precum nu va fi nici după înviere, cînd va fi încetat păcatul, dacă acolo nu va fi «nici durere, nici întristare, nici suspin» (Apoc. 21, 4). [27]

(2) Cum se pregătea Sfântul Simeon Noul Teolog pentru Sfânta Împărtășanie și cum recomanda el ucenicilor săi să facă aceasta

Bunul păstor [Simeon Studitul, părintele său spiritual] își vizita destul de des ucenicul. Când l-a văzut atât de aprins de dragoste pentru Dumnezeu și arzând de dorința de a îmbrăca sfântul veșmânt, bătrânul l-a tuns în monahism și l-a îmbrăcat cu tunica bucuriei. începând de atunci, Simeon, în râvna lui pentru virtute, se avântă în lupte și mai aprige decât cele dinainte. Plin de înțelepciune, își încinge șalele cu centura bucuriei și a curajului, virtuți pe care el le practica și le șlefuia de la o vârstă fragedă. Dar de atunci se supune unor reguli și mai aspre. Lăsând totul deoparte, el se consacră doar rugăciunii, isihiei și meditației asupra sfintelor Scripturi. El se unește cu Dumnezeu și mai mult în lumina contemplației, pentru care el trăise chiar înainte de consacrarea sa, și care îl luminase încă din leagăn.
Iată hrana zilnică a acestui om de o puritate exemplară: pâinea care dă viață, prețiosul sânge al lui Hristos, plante bune de mâncat și cereale. El își ținea viața în felul acesta, fără să pună în gură nimic altceva în celelalte zile ale săptămânii, în afara duminicilor. în zilele de sărbătoare, lua parte la mesele comune alături de ceilalți frați, cu capul plecat și într-o continuă căință. Apoi mulțumea, se ridica de la masă și se ducea grăbit în chilie, încuia ușa cu cheia și începea să se roage1. Apoi citea și se odihnea puțin, culcându-se jos pe pământ. Nu avea nici pat, nici pătură, nici altceva care să-i ofere trupului o tihnă cât de neînsemnată; patul, salteaua și pernele pufoase erau înlocuite de pământul pe care se culca. Dar chiar și așa, nu se bucura de somn în toate nopțile: duminicile și în zilele de sărbătoare mai importante, nu dormea deloc, de la lăsarea serii până în zori; el nu-și îngăduia răgaz pentru odihnă, nici măcar cât Arsenie cel Mare, iar de îndată ce răsărea soarele, începea să se roage cu fața scăldată în lacrimi. Pentru el, nimic nu era mai prețios ca vorbirea cu Dumnezeu. Avea mare grijă de a nu lăsa să-i scape vreun cuvânt de prisos,1 căci știa că încălcarea unei porunci a lui Hristos, chiar și a celei aparent mai neînsemnate, este pentru suflet o mare primejdie în viața viitoare.
Așadar, putea fi văzut zilnic ca într-o arenă deschisă, acest suflet aprins de fervoare, alergând în cursa pentru împlinirea poruncilor lui Hristos, fără să acorde nici cea mai mică atenție părerii celorlalți; sufletul îi era cuprins de căldura Duhului, atent cu totul la revelațiile și la lumina dumnezeiască. începând de atunci, acest om răbdător stătea închis în chilie toată ziua, fără să iasă afară. în tot acest timp, fiind retras asemenea unei albine harnice2[28], el producea mierea virtuții și construia într-un fagure frumos celulele fiecărei virtuți. El își pregătea astfel o hrană fără plată pentru viitor, fiind gata să ofere dumnezeiescului său împărat un fruct prețios, vrednic de un ospăț ceresc.

Mai întâi, în zorii zilei el se reculegea profund, departe de orice, și se consacra rugăciunii, așa cum am arătat; mintea i se avânta spre înălțimi, într-o strânsă unire nematerială cu Dumnezeul nematerial. Nici o grijă nu-i abătea sau împrăștia gândul la impresiile transmise de simțuri, întrucât Dumnezeu însuși venea în întâmpinarea cererilor sale, îi învăluia cu lumina Sa lăuntrică partea intelectuală a sufletului său, dând la o parte ceea ce ar fi putut rămâne în el ca fire pământească, umplându-i inima cu un duh de credință și de mare bucurie. Atunci, purificat prin lacrimile vărsate din belșug, udat de ele ca și cum ar fi ieșit dintr-un râu, devenit pe de-a-ntregul o flacără prin rugăciunile sale, [Simeon] își părăsea chilia pentru cathismă1, după care se cufunda în citirea Sfintei Scripturi și a [cărților despre] viețile asceților din vechime, ale căror fapte înălțătoare le lua drept modele de urmat.

După ce termina cu cititul, se întorcea la munca lui manuală – aceea de a copia texte din cărțile sfinte, căci avea un scris foarte frumos și era o adevărată plăcere să-l vezi la lucru. La auzul simandrei2[29], se ridica numaidecât pentru a-i aduce laudă lui Dumnezeu, iar atunci când se pregătea sfânta anafura, se închidea într-una din capelele mănăstirii, după ce luase parte la citirea Evangheliei. Acolo, stând în picioare și rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu cu ochii scăldați în lacrimi, până când preotul ridica Pâinea. Atunci, pătruns cu totul de focul divin, se împărtășea cu sfintele taine, după care, în tăcere, se grăbea să se întoarcă în chilie unde își lua masa sărăcăcioasă, fără hrană trecută prin foc. Se apuca apoi de munca lui, ca de obicei, așa cum am arătat înainte. Când asfințea și mai era puțin până la sosirea nopții, putea fi văzut, asemenea unui astru ocrotit ce strălucește în întuneric, stăruind în rugăciune și în studiul sfintelor Scripturi până la miezul nopții, sau uneori, în extazul contemplării sacre, unit mistic cu Dumnezeu.
La semnalul simandrei, la cea de-a șaptea oră din noapte, se ridica de la pământ, acolo unde stătea întins pentru a se odihni puțin; împreună cu frații lui lăuda pe Dumnezeu prin cântece, rămânând în picioare în tot acest timp. Nu se așeza niciodată când se citeau sfintele Scripturi ci intra în vreo capelă a mănăstirii și, stând nemișcat, asculta lectura lor udând pământul cu lacrimi. După ce slujba de dimineață se termina, singur, în urma tuturor, ieșea tăcut din biserică și se întorcea în chilia lui, unde începea din nou bătălia sfântă. în felul acesta, minunatul Simeon purta neîncetat o bătălie ascetică, atât ziua cât și noaptea.

Pe toată durata sfântului post al Paștelui, el stătea nemâncat în toate zilele săptămânii, în afara zilelor de sâmbătă și duminică. în aceste zile, el lua parte la masa comună, mâncând câteva grăunțe de cereale sau legume fierte. Nu se culca niciodată pe o parte, și atunci când simțea că îl lasă puterile, își punea capul pe braț și își acorda un răgaz de odihnă dureroasă, ceva asemănător somnului timp de cel mult o oră. Astfel își îndeplinea el îndatoririle de început și de mijloc ale acestei lupte purtate potrivit rânduielilor.[30]

Iată ce trebuie să facă și mai ales cum trebuie să fie cel ce vrea să se împărtășească zilnic cu Sfintele, Înfricoșătoarele și Dumnezeieștile lui Hristos Taine. Dacă nu putem face aceasta, să mergem fraților pe calea împărătească a ascultării de duhovnic. Nu suntem vrednici de Sfânta Împărtășanie. Primim doar din când în când dezlegare de la duhovnic să ne Cuminecăm ca să nu deznădăjduim.

(3) Cum se pregătea Sfântul Simeon Noul Teolog pentru a sluji Sfânta Liturghie și cum recomanda el preoților să facă aceasta

PREOT ȘI EGUMEN
Ajuns la acest nivel [de pregătire], când după doi ani izbutise să treacă de stadiul mijlociu, s-a grăbit, folosindu-și înțelepciunea, să atingă desăvârșirea. După ce înțelesese cu ochii contemplației firea făpturilor, a reușit să afle „rațiunile” acestora, și cine anume le dădea mișcarea de acolo de sus. Duhul îi dezleagă limba și el rostește vorbe înțelepte în Biserica lui Hristos. Atunci când păstorul [său Simeon Studitul] a băgat de seamă că ucenicul său, datorită înflăcărării spirituale, ajunsese așa de repede la stadiul de om desăvârșit, la înălțimea staturii lui Hristos1, s-a gândit că ar fi înțelept să pună această făclie aprinsă într-un sfeșnic pentru a lumina Biserica celor credincioși, arătând tuturor aparținătorilor ei lumina care l-a luminat și pe el.
La aceasta cugeta venerabilul învățător în privința lui Simeon; la scurtă vreme după aceea, starețul mănăstirii a părăsit lumea aceasta pentru a se merge la Domnul. Cu încuviințarea patriarhului Nicolae Chrysobergul și a călugărilor de la Sfântul Mamas, [Simeon], asociatul puterilor cerești, este numit învățător și hirotonit preot. Firește, alegerea nu s-a făcut fără greutăți, și nici fără o lăudabilă împotrivire1 din partea lui: smerenia inimii sale îl făcea să nu primească demnitatea sacerdotală, dintr-o teamă respectuoasă, și respingea povara cârmuirii, din cauza unei sfieli vrednică de toată admirația.

în cele din urmă este uns cu untdelemnul bucuriei2 și el vestește popoarelor pacea – el, pe care toți, cu glas tare, l-au socotit vrednic să fie preot și îndrumător în sfintele taine; el, care contempla revelațiile de temut pe care le vedea cu ochi de heruvim. Chiar în clipa când marele preot, rostind rugăciuni deasupra lui Simeon care stătea îngenuncheat în fața lui cu capul plecat, îl hirotonea pe înțeleptul Simeon, noul preot3[31] – atent la această taină – a avut o viziune: Duhul Sfânt, asemenea unei lumini orbitoare, simplă și fără formă, pogora asupră-i și îi învăluia capul sfințit. După aceea, el a avut această viziune în timpul liturghiei vreme de patruzeci și opt de ani cât a durat sacerdoțiul. Simeon vedea cum lumina coboară asupra darului pe care el îl oferea lui Dumnezeu [în timpul slujbei], și povestea aceasta oricui, făcând să se creadă că acest lucru i s-a întâmplat altcuiva, nicidecum lui, pentru a păstra taina; toate acestea sunt scrise în apoftegmele sale1[32].

Așadar, cine din această generație s-a ridicat la înălțimea unei asemenea contemplații, ca să poată vedea neîncetat și limpede pe Duhul Sfânt, să-i audă vorbele, să-i simtă lucrarea și mișcările? El atingea atunci abisurile smereniei și se străduia să se ascundă și să dispară, dacă era posibil, chiar de sub privirile celor care îl însoțeau, pentru că disprețuia slava omenească.

De asemenea, întrucât era adeseori întrebat despre menirea preotului, răspundea cu greutate și tristețe, oftând: „Vai, fraților, de ce îmi puneți această întrebare? Este ceva de temut, chiar să te și gândești la aceasta. în ce mă privește, eu nu sunt deloc demn de a fi preot, când mă gândesc la înfricoșătoarea demnitate sacerdotală. Totuși, cu toată nemernicia mea, știu bine ce trebuie să fie preotul: în primul rând el trebuie să fie curat nu doar cu trupul, ci mai ales cu sufletul său. Și nu numai atât: el trebuie să fie fără nici o urmă ele păcat, smerit în afară și căit înăuntru. Când se află în sfântul altar, mintea lui trebuie să vadă pe Dumnezeu, în timp ce simțurile lui văd darurile oferite, și el trebuie să păstreze în inimă pe cel Care este prezent în chip nevăzut în aceste daruri, pentru a-și puțea înălța rugăciunile cu credință și a vorbi cu Dumnezeu, Tatăl său, așa cum vorbesc prietenii între ei, și să rostească în chip desăvârșit: Tatăl nostru, Care ești în ceruri… ca și cum ar avea în el, prin Duhul Sfânt care locuiește în el, pe adevăratul Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu prin fire”.

Zicând acestea, vărsa râuri de lacrimi. El îi implora pe cei care-1 înconjurau să nu dorească această stare, să nu alerge după ea în chip nedemn, mai înainte de a fi dobândit, prin multe eforturi, o perfecțiune asemănătoare acestei taine supreme, care îi înspăimânta chiar și pe îngeri; [îi îndemna] să se străduiască să împlinească în fiecare zi poruncile lui Hristos, să se căiască în fiecare clipă pentru greșelile lor. Căci, oameni fiind, noi păcătuim nu doar cu trupul, ci și cu mintea și cu gândurile nevăzute ale sufletului nostru. De aceea, smerindu-ne în cugetul nostru, trebuie să-i oferim lui Dumnezeu, în fiecare zi, pentru noi înșine și pentru aproapele nostru, rugăciuni, lacrimi și implorări: acestea reprezintă jertfa mistică, care este plăcută lui Dumnezeu și pe care El o primește pe altarul Lui sfânt, supraceresc, spiritual, și în schimbul căreia El ne acordă darul Sfântului Duh.
Astfel răspundea Simeon celor care îi puneau întrebări. în această atmosferă duhovnicească, cel care era asociat de acum ierarhiei cerești, așezat în scaunul preoțesc, oferea fără încetare lui Dumnezeu jertfe nesîngeroase, în timp ce la vederea Duhului chipul său căpăta o expresie îngerească. într-adevăr, acela care se afla apropierea lui în timpul liturghiei, oricât de neclintit i-ar fi fost sufletul, nu putea să-i privească splendoarea feței în clipa când [Simeon] trimitea pacea către oameni: ochii îi erau orbiți de razele care-1 străpungeau, ca atunci când îți ridici deodată privirea către soare și vederea ți se întunecă.

Aceasta era impresia care se crea, iar ochii se închideau. Harul Duhului, răspândit în tot trupul său, îl preschimba cu totul în foc și îl făcea aproape nevăzut privirii oamenilor în timpul liturghiei. Simeon din Efes, de asemenea ucenic al sfântului, povestea despre el altora: „în timp ce slujeam alături de el, mi s-au deschis ochii spirituali și l-am văzut la altar, în timpul liturghiei, purtând omoforion și veșminte de patriarh, cufundat în tainele lui Dumnezeu”. Și Meletie, care fusese tuns în monahism [de Simeon] spunea: „Noi am văzut deseori un nor luminos învăluindu-l, în timp ce el stătea în picioare în altar în timpul sfintei anafuri”.

Nimic mai adevărat: cei care se disting prin înălțimea virtuților lor sunt cinstiți cu slava ce vine de la Dumnezeu.[33]

d) Sfântul Ioan de Kronstadt

Prețuiește după vrednicie cea mai mare minune a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, cea care se vădește în împărtășirea cu Dumnezeieștile Sale Taine. Ce fel de minune este aceasta? Cea care dă pace și înzdrăvenire inimii celei mortificate de păcat, minunea care se arată după o deasă împărtășire, primită după ce ai trăit un timp în neliniște și moarte spirituală. Să nu reduci împărtășania la o deprindere oarecare, la ceva obișnuit și fără importanță. Dacă vei gândi așa, dacă vei înclina către o asemenea concepție, îți vei atrage mânia lui Dumnezeu și nu vei mai simți după cuminecare că ai gustat pace și viață. Purtând o vie recunoștință, pornită din adâncul inimii, acestor daruri dătătoare de viață, vei dobândi de la Domnul viață, iar credința îți va spori mereu și mereu. Spaimele și neliniștile vin din necredință. După ceea ce simți în timp ce primești Sfânta împărtășanie, poți fi sigur că necredința te face să rămâi departe de acea viață care îți stă înainte în Sfântul Potir. Caută să nu le iei în considerație. O, credință! Tu însăți ești minunea noastră, mântuirea noastră! ״Credința ta te-a mântuit“ (Marcu 5, 34). Credința vie în adevărul lui Dumnezeu ne face să plecăm în- totdeauna de la Domnul în pace. Și, dimpotrivă, necredința nu ne aduce niciodată pace. Și – vai! – Satana își face deseori apariția după o nevrednică împărtășire cu Sfintele Taine, încercând în tot chipul să ne semene în inimă minciuna sa, adică necredința, fiindcă necredința este tot una cu minciuna. […]

Mulți oameni nu se roagă cu sinceritate, le-a intrat în obicei un mod fățarnic de a se ruga. Ei înșiși nu-și dau seama și nici nu vor să-și dea seama că se roagă fals, nu în duh și adevăr, iar dacă cineva le-ar atrage atenția, s-ar mânia pe acela, convinși ca reproșul care li se aduce este o neobrăzată neghiobie. Omul nu ajunge dintr-o dată la fățărnicie. Poate că la început se va fi rugat într-adevăr sincer, apoi. fiindcă o rugăciune pornită din inimă cere un efort considerabil, la care nu totdeauna te poți supune, fiindcă – s-a spus – ״împărăția cerurilor se ia prin străduință“ (Matei 11, 12), omul începe să se roage mai mult cu buzele, superficial, fără suflet, deoarece e mult mai ușor. în sfârșit, hărțuit mereu de trup și de diavolul, omul ajunge să se roage numai cu gura și astfel puterea cuvintelor rugăciunii nu mai ajunge la inimă. Asemenea oameni sunt mulți. Domnul spune despre ei: ״Poporul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine“ (Matei 15, 8; vezi și Isaia 29, 13). Ceea ce am spus despre rugăciune putem repeta și despre Sfintele, nemuritoarele, dătătoarele-de-viață Taine. De multe ori, la început, omul se împărtășește cu credință vie. cu simțăminte de dragoste și evlavie, apoi însă, simțind împotrivirea necurmată a trupului și a diavolului față de adevărul dumnezeiesc, cedează în războiul cu aceștia și începe a se împărtăși fățarnic, zicându-și în sine că nu gustă din Trupul și Sângele Domnului, ci din pâine și vin. Ceea ce este esențial în această Sfântă Taină, adică ״duhul și viața“ (cf. Ioan 6, 63), ״nu încape“ (Ioan 8, 37) – după cuvântul Mântuitorului – în asemenea oameni, ci este furat de Satana. Să ne ferească Dumnezeu pe toți de o asemenea împărtășanie, de o asemenea blasfemie împotriva Domnului. Așa se poate întâmpla și cu Taina Pocăinței.

Taina Mărturisirii este pentru preotul care o săvârșește o școală a dăruirii de sine. Preotul este confruntat cu o mulțime de situații în care ar putea ceda egoismului, nerăbdării, comodității, neatenției, neglijenței, Taina Mărturisirii devenind astfel piatra de încercare a dragostei sale față de enoriași. Nu se cuvine nicidecum ca preotul să viețuiască în huzur, răsfățându-se cu somnul, cu mâncăruri și băuturi alese, fiindcă diavolul i-ar putea lesne lega inima de vreuna dintre aceste patimi, aducându-l la strâmtorare și la degradare morală. De aceea trebuie să-și ״răstignească“ negreșit poftele trupești. Pentru preot Spovedania trebuie să fie o nevoință, o faptă de iubire față de fiii săi duhovnicești, oricare ar fi ei, îndelung-răbdătoare, binevoitoare, care nu pizmuiește, nu se laudă, nu caută ale sale (adică comoditatea și câștigul), nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, pe toate le suferă, pe toate le rabdă, nu cade niciodată (cf. 1 Corinteni 13, 4-8). Astfel se poate vedea (vede însuși preotul, văd fiii săi duhovnicești) dacă este păstor adevărat sau un năimit, părinte adevărat sau un străin pentru fiii săi, dacă umblă după ale sale sau îl slujește pe Hristos. Dumnezeule, cât de greu îi este preotului să săvârșească cum se cuvine Sfânta Taină a Mărturisirii! Ce greu păcat înaintea lui Dumnezeu este o spovedanie făcută anapoda! Când cuvintele parcă se sleiesc, se zăticnesc în inimă! Limba trădează mintea. Cât de grijuliu trebuie pregătită o spovedanie! Cât trebuie să ne rugăm pentru ca acest fapt de desăvârșire sufletească să se producă cum se cuvine! Și cât de necunoscători sunt fiii noștri duhovnicești! Trebuie să ne ocupăm zi și noapte de ei, cu calm, cu blândețe, cu răbdare, să-i învățăm pe fiecare. Grea cruce este pentru preot spovedania! Atunci când descopere ignoranța penitenților, răceala, păcătoșenia lor, când își dă seama și de propria sa nemernicie, neputință, moliciune, de învârtoșarea inimii față de aproapele și față de slujirea râvnitoare a slavei lui Dumnezeu și a mântuirii aproapelui ca pe sine însuși, și cu câte cruci nu ne împovărează diavolul în timpul spovedaniei! Face ca un gest de iubire, o convorbire între un părinte duhovnicesc și fiii săi să semene cu o discuție brutală, dintre un vechil și slugile sale pe care le ia la rost. […]

Dumnezeiasca Liturghie este, pe drept cuvânt, slujire cerească aici pe pământ, în timpul căreia Dumnezeu însuși participă la ea, se află printre oameni, în chip deosebit, la modul cel mai apropiat și mai strâns, fiind El însuși sacerdotul nevăzut, Cel ce aduce și Se aduce pe Sine în dar. Nimic nu este mai sfânt, mai înălțător, mai măreț, mai solemn și mai dătător de viață decât Liturghia. în aceste clipe deosebite , Biserica devine cerul pe pământ, sfințiți slujitori întruchipând pe însuși Hristos, îngerii, heruvimii, serafimii, apostolii. Liturghia repetă în perpetuitate triumful iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc; ea este mijlocitoarea cea mai puternică pentru mântuirea lumii întregi și a fiecărui mădular al acesteia. Nunta Mielului este nunta fiului de împărat în care logodnica Fiului lui Dumnezeu este fiecare suflet credincios adus de Duhul Sfânt. O, cât de temeinic trebuie să ne pregătim pentru a fi părtași, întotdeauna cu suflet curat, înălțat peste toate cele pământești, Sfintei Liturghii, pentru a nu ne număra printre aceia care, neavând haină de nuntă, purtând îmbrăcăminte întinată de păcate, au fost legați de mâini și de picioare și aruncați din odaia de nuntă în întunericul cel mai din afară. Din nefericire, astăzi mulți consideră că nu este nevoie să meargă la Liturghie. Unii se duc doar din obișnuință, se întorc așa cum s-au dus, fără să le stea mintea la cele de sus, fără zdrobire de inimă, cu sufletul străin de căință, fără hotărârea de a se îndrepta. Alții stau fără pic de evlavie, distrați, fără a se concentra, fără a se fi pregătit încă de acasă prin meditație și înfrânare, unii reușesc să se și îmbete înainte de Liturghie, iar uneori să și mănânce pe săturate. Când Domnul a coborât pe Muntele Sinai, poporul evreu a primit dinainte poruncă să se pregătească și să se curățească. în timpul Sfintei Liturghii, Dumnezeu se pogoară pe pământ mai mult decât a făcut-o pe Muntele Sinai. Când Domnul i s-a arătat lui Moise pe Horeb, în rugul aprins, i-a poruncit să-și scoată încălțămintea din picioare; la Liturghie se produce o mai cutremurătoare teofanie decât cea de pe Horeb. Acolo era doar o preînchipuire, aici apare însuși chipul lui Dumnezeu. O, ce mult ne-am împătimit de cele pământești! Nu vrem și nu suntem în stare să consacram un singur ceas numai lui Dumnezeu, cât ține dumnezeiasca, întru tot cereasca Liturghie. Chiar atunci mintea ne zburdă la celea pământești, ne lăsăm sufletul prins de imagini și pofte pământești și uneori – vai! – chiar de imagini impure. Aceasta în loc să ne rugăm cu ardoare, să cugetăm cu inimă curată la această taină, să ne căim pentru păcatele noastre, să dorim și să cerem curățire, sfințire, luminare; înnoire și întărire în viața creștină, întru îndeplinirea poruncilor lui Hristos, să ne rugăm pentru vii și morți. Fiindcă Liturghia este o jertfă de milostivire, de mulțumire, de laudă și de cerere. Cât este de măreață! Nu este rememorarea vieții unui om de seamă, ci a însăși existenței lui Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat, a pătimit și a murit pentru noi, a înviat și S-a suit la ceruri și va să vină să judece lumea întreagă! […]

Când primești De-viață-dătătoarele Taine, închipuiește-ți cu nestrămutată convingere că însuși Hristos se află sub înfățișarea pâinii și a vinului. Scrie, în gând, pe ele Iisus Hristos și acest înscris trece-l din gând în inimă, așază-l în străfundul ei pe oaspetele Dătător-de-viață. De vei primi Sfintele Taine cu o asemenea credință, ființa ta lăuntrică nu va întârzia să se bucure de roadă, puterile sufletului vor afla o pace adâncă, vei simți în toate o ușurare fără seamăn. Dumnezeu ne dă cele bune pe măsura credinței noastre; în măsura în care îți este pregătită inima să le primești, Trupul și Sângele Domnului devin un cărbune aprins pe inima credinciosului, Biserica devine cer, altarul – tronul vieții de pe care coboară Dumnezeu ca să dea hrană credincioșilor Săi și viață, prin Preacuratele Sale Taine. ״Mari și minunate sunt lucrurile Tale, Doamne“ (Apocalipsa 15, 3). Tu, Doamne, ne pregătești din vreme pentru contemplarea tronului dumnezeiesc și a Celui ce stă pe el, prin arătarea tronului pământesc din biserică, prin contemplarea cu ochii credinței a Celui ce stă pe el. […]

Tu, păcătosule, care te-ai prăbușit în abisul răutăților, văzându-ți cu mintea mulțimea păcatelor, atunci când ești gata să cazi în deznădejde și împietrire, adu-ți aminte că Părintele ceresc L-a trimis în lume pe Fiul Său Unul-Născut Domnul nostru Iisus Hristos pentru a te mântui de păcate și a te scăpa de veșnica osândă ce ți s-ar fi cuvenit pentru ele. Vino cu credință în fața acestui Mijlocitor, Dumnezeu și Om, implorându-L din adâncul sufletului să-ți spele cu sângele Său vărsat pe cruce și fărădelegile tale. Vino cu osârdie la pocăință, mărturisindu-ți înaintea preotului ca înaintea lui Hristos însuși fărădelegile, ca să te îndrepți. Apropie-te și de Sfântul Potir, dacă slujitorul Sfintelor Taine te va găsi pregătit, și ți se vor șterge păcatele. Și îți vei afla pacea și vei fi fiu al Părintelui ceresc, după ce ״mort ai fost și ai înviat, pierdut ai fost și te-ai aflat“ (cf. Luca 15, 24 și 32).[34]

– Dar ce îl ajută pe un păstor pentru a-și aduna mintea în timpul Liturghiei? – l-am întrebat pe Părintele în decursul aceleiași conversații.

– Este nevoie să intri de la începutul slujbei în duhul dumnezeieștii Euharistii. Tocmai de aceea mă străduiesc mereu să săvârșesc eu Proscomidia, întrucât ea este pridvorul Liturghiei și nu trebuie nicidecum scăpat din vedere acest lucru. Apropiindu-mă de proscomidiar și rostind rugăciunea: ״Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii …” îmi reamintesc de răscumpărarea din păcat, din blestem și din moarte a întregului neam omenesc căzut și, în particular, a mea, a nevrednicului. Scoțând părticele din prescură și punându-le pe disc, parcă-L văd pe Sfânta Masă pe Mielul lui Dumnezeu, pe Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, în partea dreaptă pe Maica Domnului, iar în partea stângă pe Botezătorul Domnului, apoi pe Prooroci, Apostoli, Mucenici, Cuvioși, Drepți și pe toți Sfinții. înconjurând Prestolul Mielului, ei se bucură de dumnezeiasca slavă și se împărtășesc de veșnica fericire. Aceasta este Biserica cerească, triumfătoare. Apoi cobor cu mintea pe pământ. Scoțând părticele pentru toți credincioșii ortodocși, văd Biserica luptătoare, îi văd pe cei care au de străbătut calea pentru a dobândi împărăția Cerurilor. Și iată-mă și pe mine, cel chemat a fi păstor, mijlocitor între cer și pământ, chemat a-i conduce pe oameni la mântuire! Cât de nemăsurată e mila Domnului și dragostea Lui cea către mine! Și, totodată, câtă responsabilitate atârnă de chemarea mea! Stau în biserică oile turmei Domnului, iar eu trebuie să mijlocesc pentru ele, să mă rog, să le învăț, să le călăuzesc… Conștientizând toate acestea, voi putea fi nepăsător față de lucrarea mea?! Nu! Ajută-mi, Doamne, cu râvnă, cu frică și cu cutremur să săvârșesc această mântuitoare Liturghie, pentru mine și pentru semenii mei. Cu o astfel de simțire încep să slujesc și mă străduiesc să nu pierd rostul și importanța Euharistiei, să nu mă distragă gânduri străine, ci să trăiesc totul cu inima.

Părintele Ioan, într-adevăr, era dăruit cu o trăire adâncă, care i se răsfrângea pe chipul de rugător și în lacrimile ce-i umezeau ochii luminoși.

– Apoi, pentru a avea mintea adunată în timpul dumnezeieștii Liturghii – a continuat Batiușka – este important și felul în care te pregătești pentru ea în particular: înfrânarea de la toate încă de seara, duhul de pocăință și săvârșirea pravilei – cu cât mai atent și mai însuflețit o vom săvârși, cu atât mai adânciți vom sluji Liturghia. Nu trebuie să neglijăm Canonul Sfinților zilei. Eu aproape întotdeauna îl citesc personal și parcă mă introduce în duhul evenimentelor pomenite, iar când nu-l citesc, simt că nu-s îndeajuns de pregătit. […]

– Dar cum să scăpăm de gândurile și de simțirile rele? am îndrăznit să-l întreb în continuare.

– Asta e o neputință comună tuturor oamenilor. De necurăție ne apără dragostea puternică față de Mântuitorul și permanenta trezvie. Spun: ne apără, dar nu ne mântuiesc; ne mântuiește doar Harul Domnului. Uită-te la mine, om bătrân – dar nu sunt slobod de păcat! Drept este că în timpul zilei, săvârșind dumnezeiasca Liturghie și veghind asupră-mi, aproape că nu simt nimic spurcat în mine, dar pentru ceea ce se întâmplă în somn, nu garantez. Uneori dușmanul îmi înfățișează niște scene atât de respingătoare, încât trezindu-mă, mă îngrozesc. Și ce rușine mi se face…!

Așa se mustra pe sine sfântul nostru Părinte și, în general, când mă spovedeam la el, considera ca fiind și ale sale neputințele mele personale. Mărturiseam păcatul, iar el zicea: ״Și eu tot de asta sufăr”, apoi mă sfătuia. […]

Un alt păcat pentru care m-am pocăit: când s-au apropiat la împărtășanie ascultătoarele mânăstirii și mirenii, printre ultimii am observat și câteva femei sărace și fete bătrâne, care nu fac altceva decât să umble din oraș în oraș, fiind mereu prezente în bisericile unde slujesc și împărtășindu-se fără spovedanie și fără dezlegare. Le-am judecat în sufletul meu și le-am disprețuit. […]

La Aulov Părintele Ioan liturghisea, predica și împărtășea zilnic. în ajun se săvârșea Privegherea și închinătorii erau chemați la spovedanie. Din mila lui Dumnezeu, participam și eu de fiecare dată, alături de marele păstor, la săvârșirea Sfintei Liturghii. îmi aduc aminte cum Părintele Ioan singur îmi alegea mitra. Odată, pe când consuma Sfintele din Potir, m-a întrebat: ״Voi, la Ciudov, ce fel de vin folosiți pentru slujire?”. I-am răspuns: ״Vin obișnuit”. ״Eu – mi-a zis Părintele Ioan – pentru o așa de mare Taină, mă străduiesc să procur vin de cea mai bună calitate”.

Când Părintele ieșea cu Potirul, în biserică se producea deseori agitație, toți îndreptându-se în față. De aceea era nevoit să fie mai aspru. Adesea îl auzeam mustrându-i pe unii: ״Pe tine ieri te-am împărtășit, dar azi nu-ți mai îngădui, pentru că te lenevești, muncești puțin” sau: ״Te-ai spovedit?! înainte de Sfânta împărtășanie trebuie mereu să-ți curățești conștiința . Se mai întâmpla și astfel: văzându-i pe oameni că îl asaltează sau poate pentru că îi știa nevrednici, Părintele se retrăgea în Sfântul Altar, anunțând că nu mai împărtășește. […]

în al treilea rând, la Părintele Ioan avea o ascultare neclintită față de Sfânta Biserică și față de canoanele ei. ״Fraților, prietenilor – zicea el – iubiți Biserica! în Biserică este viața voastră și apa vieții care curge din izvorul Duhului Sfânt, în ea e lumea voastră – curățirea, sfințirea, tămăduirea, luminarea, slava voastră… în ea sunt toate căutările înalte și veșnice ale omului. O, cât e de bună Biserica! Slavă Dumnezeului Bisericii, Care revarsă asupra ei darurile Sale nemăsurate! O, fiți credincioși! Credeți nu numai cu cuvintele, ci și cu faptele, în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. […]

Un mod deosebit de slujire a aproapelui era și săvârșirea Sfintei Liturghii, prin care îi chema pe toți la pocăință și la împărtășanie. Făgăduința Mântuitorului de a dărui viața veșnică celor ce primesc Preacuratul Lui Trup și Sângele Său, în zilele noastre rămâne, din păcate, neluată în seamă și chiar dată uitării. Părintele Ioan a reînviat și a reînnoit această chemare a lui Hristos. Din Kronstadt a răsunat strigarea: ״Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă de Potir”, nu numai cu gândul, ca până acum, ci cu întreaga ființă, spre o unire reală cu Mântuitorul în Sfintele Taine. Fiind plin de iubire, Batiușka nu putea suporta atitudinea rece, indiferentă a creștinilor față de o așa mare și dumnezeiască Taină. El râvnea cu adevărat mântuirea copiilor săi duhovnicești, de aceea dorea ca ei să primească ce-i mai bun, ce-i mai de preț, ce-i mai de folos, și anume Sfânta împărtășanie.

Mai trebuie să vorbim și despre sfințenia Părintelui. Era un om cu o viață dreaptă, neprihănită, pe care o dobândise ca urmare a unei trezvii neîncetate, a unei permanente strădanii de curățire a inimii de orice întinăciune a trupului sau a sufletului. Martorii luptei sale lăuntrice sunt jurnalele duhovnicești. Zilnic își scria trăirile sufletești, atât pe cele pătrunse de Harul dumnezeiesc, cât și pe cele păcătoase. Pentru cele bune și sfinte mulțumea Domnului, iar cu cele rele se lupta pe viață și pe moarte, străduindu-se să le ispășească prin mustrarea de sine, prin rugăciune și pocăință adâncă. Părintele a ajuns la o deosebită măsură a pocăinței. Orice simțire rea, orice gând netrebnic numaidecât erau urmate de zdrobirea inimii și de chemarea Domnului spre a fi iertat și miluit. Pentru o astfel de mărturisire, continuă și sinceră, Mântuitorul îi bucura inima marelui păstor, îl umplea de pace, de mângâiere și, după cum spunea el însuși, sufletul i se lărgea și i se primenea. Prin urmare, se înțelege de ce Părintele era plin de viață și cu puteri fizice mereu înnoite. Cunoscând din proprie experiență cât de mare folos are pocăința lăuntrică, el îi călăuzea pe această cale și pe ceilalți râvnitori ai unei viețuiri duhovnicești.

Într-adevăr, Părintele era deosebit de atent la mișcările sufletului său. Pe toate le trata cu seriozitate și le cerceta, încercând să le înțeleagă și să le cântărească din punct de vedere duhovnicesc. Când își citea pravila, pătrundea adânc miezul fiecărui cuvânt, de aceea deseori găsim fraze subliniate de Părintele. […]

Fiii mei duhovnicești, cu toate că se împărtășesc zilnic cu Sfintele Taine de câțiva ani, nu au învățat încă ascultarea, nerăutatea și iubirea care îndelung rabdă, slujind răutăților și neascultării. Și aceasta se întâmplă deși aud în fiecare zi cuvânt despre credință și despre virtuțile creștinești. Doamne, ce să fac cu ei?! învață-mă prin Duhul Tău cel Sfânt cum să-i îndrept, cum să procedez cu ei, cum și când să-i las să se împărtășească. Să-i canonisesc? Să-i îndepărtez pentru o lună sau mai mult de la Sfânta împărtășanie, pentru a se învăța cu nefățărnicie, cu frică, cu adâncă smerenie și dragoste față de aproapele să se apropie și să Te primească pe Tine, Creatorul ceresc, Cel ce ești blând și fără de răutate? Dar și pe mine, doctorul altora, vindecă-mă, Doamne, întrucât necontenit păcătuiesc după împărtășirea cu Sfintele Tale Taine.[35]

Vedem că tocmai Sfântul Ioan de Kronstadt (de care atât de mult abuzează frecventiștii pentru a-și susține doctrina), își pregătea ucenicii și se pregătea pentru Sfânta Împărtășanie, cu o mare asprime și acrivie a pocăinței. De unde înțelegem că și cei care nu fac parte din Poporul Sfânt contemplativ se pot împărtăși zilnic cu condiția lucrării unei pocăințe intense prin pregătirea de Sfânta Împărtășanie cu post, rugăciune cu luare aminte, respectarea Pravilei Bisericești și Sfintelor Canoane, spovedanie zilnică, sub supravegherea unui preot care își dă toată viața pentru aceasta, de aceeași măsură cu Sfântul Ioan de Kronstadt în mărturisire (atât ca lucrare lăuntrică dar și ca vedere duhovnicească pentru a le putea supraveghea mișcările inimii) fiindu-le la dispoziție ziua și noaptea, lucrând și el în sine schimbarea minții intensă ca să-i poată îndruma și după propria lui experiență pe scara (ce coboară ca să înalțe) a smereniei. Așa și numai așa deasa (continua) Împărtășanie devine o continuă pregătire mântuitoare și nu un ritual magic osânditor recurent.

La ora 4 incepea Utrenia, pe care Sfantul o slujea fara sa sara peste nimic, si isi facea pravila preoteasca. Inainte de Liturghie spovedea credinciosii si le facea dezlegarea, indemnandu-i sa se impartaseasca pe toti cei pregatiti:

„Impartasirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie ne face sanatosi, impacati, innoiti. Cate daruri din cele mai mari sunt ascunse in Liturghie! Sa multumim Domnului, Care ne da viata prin minunatele Sale Taine! Dreptslavitori crestini, inchinati-va Liturghiei, care ne indumnezeieste pe noi prin mila lui Dumnezeu! Preoti si mireni, innoiti-va prin ea in fiecare zi!”…

Sfantul Ioan a daruit tot atat de mult timp si energie innoirii Tainei Spovedaniei, care era si ea redusa pe atunci la o formalitate anuala. Petrecea ore in sir spovedind fiecare credincios, lucru despre care scria:

„Ce minune! Am ascultat ieri spovedaniile oamenilor de la 4 la 11 seara, m-am pus in pat la miezul noptii si m-am trezit la 4:30 dimineata, vioi si intremat! Ce bine e sa savarsesti lucrarea Domnului! Cum te intareste El, in chip minunat!”.[36]

e) Sfintele Canoane

-“Cel ce a vomitat după împărtășire se oprește 40 de zile de la dumnezeiasca cuminecătură, rostind psalmul 50 și făcînd 50 de metanii, oricum s-ar fi întîmplat aceasta. Chiar dacă ar ști că nu din cauza lui acum i s-a întîmplat aceasta, dar să creadă că din pricina altor păcate uitate a suferit aceasta”, -l Post. 48.
-“Nu se cuvine călugărițelor să se împărtășească de la prezbiter tînăr, cînd acesta slujește și împărtășește”. Nichifor 23.[37]

Aceasta este acrivia. Iconomia o aplică duhovnicii după starea fiecărui om, tot în hotarul Sfintelor Canoane. Dar trebuie să știm că suntem împărtășiți prin dezlegare (iar nu prin vrednicie sau adevărată pregătire prin pocăință) pentru a avea măcar smerenie trupească și să ne miluiască Dumnezeu ducând-ne la adevărata pocăință. Dacă din dezlegare ni se face o regulă sau suntem învățați (sau scornim noi înșine această idee) că de fapt cum suntem noi este normalul pregătirii pentru Sfânta Împărtășanie, negreșit vom cădea în părerea de sine că suntem sănătoși sufletește și ne vom pierde mânturiea (care este în realitate un ocean de smerenie).

Un bătrân oarecare, foarte silitor spre mântuirea sa, avea un frate mai trândav și mai leneș spre mântuire care văzându-l pe bătrân postind și câte șase zile nemâncând, a zis: „Părinte, eu am citit că postirea multă aduce omului mândrie”. Bătrânul i-a răspuns: „Frate, de vom socoti noi în felul acesta, apoi prin lenevire, nepurtarea de grijă și prin nesilință, ne va veni umilința. Dacă este așa, frate, să lăsăm dar pustia și să mergem de aici în lume să ne luăm femei, să mâncăm carne și să bem vin! Amar nouă, frate, că suntem înșelați și batjocoriți de vrăjmașul căci nouă frate, ni se cade în toată vremea, în tot ceasul și tot lucrul nostru să gândim și să zicem așa: „De mă va certa Dumnezeu acum cu moartea, oare, ce fapte de îndreptare am cu care să mă arăt Judecătorului? Și ia aminte ce îți va răspunde ție către acestea cugetul tău. De te judecă pe tine și te învinuiește cu ceva cugetul sau pentru vreun lucru te înalță gândul tău, atunci îndată să te lași de acel lucru și să te apuci de altul, prin care să te nădăjduiești că Dumnezeu îți va ajuta ție printr-însul. Căci se cade călugărului să fie gata în tot ceasul de ieșirea călătoriei sale, când va ieși sufletul său din trup. Pentru aceea, frate, ori de mănânci, ori de bei, ori altceva de lucrezi, totdeauna zi în gândul tău: oare, de mă va chema Dumnezeu astăzi, ce voi face, ca să fiu primit și plăcut Domnului? Atunci ia aminte, cum cugetul tău te va sfătui și te va învăța ce să faci și să te silești să faci ce îți va zice. Iar de te vei îndrepta și vei începe a petrece cu post, cu priveghere, cu nevoință și cu osteneală, iar după aceea ele vor slăbi, să nu fii, frate, împuținat la suflet, ci iar începe și nu înceta a te nevoi și a păzi acestea până la moarte. Căci în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat. Ori în post, ori în priveghere, în silință și osteneală, ori în lenevire și în trândăvie, în nepurtare de grijă sau într-alte fapte lumești nefolositoare. Pentru aceea, frate, datori suntem în toate zilele, în toată vremea și în tot ceasul, a ne cerca și a ne ispiti, oare la ce sporire a faptelor bune ne aflăm. Oare sporesc eu în lucrurile și faptele prin care să aibă nădejde mântuirea mea: în priveghere, în rugăciuni, în post, sau în tăcere liniștită? Sau mai ales decât toate, în smerenie, căci aceasta este sporirea cea adevărată a sufletului, ca în tot ceasul să fii mai smerit și tuturor plecat, zicând în sine, că tot omul este mai vrednic și mai bun decât tine. Fără de această smerenie, departe este călugărul de Dumnezeu și fără smerenie nu este nici o nădejde de mântuirea lui. […]

Oprește-ți, fiule și-ți învață ochii tăi a nu căuta spre trup străin, și de s-ar putea nici trupul tău să nu-l vezi. De îți va da ție Dumnezeu umilință și plângere – și acesta este darul cel de mai mare milă al lui Dumnezeu, – să nu cumva să te înalți cu gândul în inimă, socotind că mare lucru faci înaintea lui Dumnezeu, pentru că plângi și lăcrimezi, ci mai vârtos te smerește, te dosădește, te defaimă și te ocărăște, căci Dumnezeu când îl vede pe om înălțându-se cu gândul și lăudându-se în inima sa pentru plângerea și lacrimile ce le-a dobândit, atunci El ia de la dânsul umilința, plângerea și lacrimile și astfel se învârtoșează și se împietrește ca piatra inima lui. Așa îl lasă și îl părăsește Dumnezeu, ca să se smerească și să-și cunoască neputința. De nu ai, frate, smerenie duhovnicească, nevoiește-te și te silește de-ți câștigă măcar smerenia cea trupească și din smerenia cea trupească îți va veni smerenia cea duhovnicească căci fără de smerenie, în zadar îți este osteneala.[38]

Noi trebuie să fim încredințați din toată fibra firii noastre că, dacă ne dezleagă duhovnicul să ne împărtășim, nu o facem nici cu vrednicia corespunzătoare, nici cu pregătirea cuviincioasă, ci numai prin nespusa iconomie uimitoare a lui Dumnezeu pentru noi:

„că nu vin la Tine ca un nepăsător, Hristoase Dumnezeule, ci încrezându-mă în bunătatea Ta cea nespusă și ca nu cumva rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător” (rugăciunea a II-a dinaintea Sfintei Împărtășanii, a Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur).

4. Dezlegarea duhovnicului

a) Azi (ne mai fiind vrednici de Sfânta Împărtășanie și ne mai fiind în stare să avem o adevărată pocăință) ne putem împărtăși doar datorită dezlegării duhovnicului, din marea îndurare a lui Dumnezeu

-“Dacă cineva va mînca ceva, apoi se va împărtăși, să se pocăiască un an, de va fi mîncat brânză și ouă și apoi se va împărtăși, doi ani, iar de va fi mîncat carne, trei ani de pocăință și metanii 66. Dacă cineva va lua certare de la duhovnic să nu se împărtășească, iar el se va împărtăși fără învățătura duhovnicului, să se despartă de biserică, ca un batjocoritor de Dumnezeu, trei ani, nici prescură să nu primească preotul de la dînsul”. -PBG. 89.[39]

Pentru aceea, Dumnezeu văzând atâta mândrie, neiubire și nebăgare de seamă între frați, a început a ridica și a lua darul Său dintre frați și cuvântul Său cel de învățătură folositoare din gurile bătrânilor, atât de mult, încât de ar și merge cineva la vreun cuvânt pentru folosul mântuirii, el nu știe ce să răspundă ca să-l folosească pe fratele. Cuvântul lui Dumnezeu s-a luat din gura bătrânilor. Astfel fraților, cei ce voiți să vă folosiți și să vă mântuiți sufletele cu acest părintesc și smerit cin călugăresc pe care l-ați iubit și l-ați primit și în care v-ați îmbrăcat, deșteptați-vă și luați seama, cercați-vă pururea și vă ispitiți și vedeți, oare mergeți pe urmele și calea prea cuvioșilor părinților noștri celor mai dinainte, al căror cin și orânduială ați primit-o, sau pe alt drum, într-altă parte rătăciți. Și cunoscând fiecare rătăcirea sa de la calea prea cuvioșilor părinți, îndată să vă întoarceți la calea și obiceiurile sănătoase. Și așa Dumnezeu iarăși vă va da îndestulat darul Său în inimile voastre și cuvântul Său în gurile bătrânilor voștri, asemenea părinților noștri celor dinainte. Și vă veți învăța, povățuindu-vă și folosindu-vă unul pe altul și vă veți mântui toți și nici unul nu va pieri. Iar de nu veți urma prea cuvioșilor părinți celor mai dinainte și nu veți păzi obiceiurile, rânduiala și învățăturile lor, să știți că în zadar ați primit și purtați cinul și orânduiala călugărească, trăiți prin mănăstiri și prin pustii, neavând răbdare, smerenie și dragoste frățească. În zadar este tăcerea voastră, pravila și citirea voastră cea multă, în care vă nădăjduiți și vă pare că vă va mântui. În zadar este rugăciunea voastră cea întru multă vorbă, postul și înfrânarea voastră. Acestea nimic nu vă vor folosi vouă, căci cu toate acestea, în pieirea veșnică veți merge de nu veți urma sfinților părinți și obiceiurilor și orânduielilor lor cu răbdare, smerenie și dragoste frățească. Să știți, că alt drum și alt chip nu este călugărului, decât numai drumul sfinților prea cuvioșilor părinți al căror chip și cin îl purtați”^{^[40]}.

CANONUL 102

Trebuie dar cei ce au luat de la Dumnezeu stăpânire a dezlega, și a lega, să ia aminte felurimea păcatului, și gătirea către întoarcerea celui ce a păcătuit, și așa potrivită boalei pe vindecare să o aducă. Ca nu pe ne măsurarea întru amândouă întrebuințându-o să greșească către mântuirea celui ce bolește. Că nu simplă (proastă) este boala păcatului, ci de multe feluri, și multe odrasle de vătămare odrăslește, din care răul mult se revarsă, și înainte sporește, până să stea împotriva puterii celui ce vindecă. Drept aceea cel ce se arată știutor de doftoria cea întru duhul, mai întâi se cade a cerceta dispoziția (așezarea sufletească) celui ce a păcătuit, și de se înduplecă spre sănătate, sau dimpotrivă prin chipurile sale cheamă asuprăși pe boală, să privească în ce chip poartă grijă de întoarcerea sa în vremea pocăinței; și de nu stă împotriva doftorului, și de nu crește rana sufletului prin aducerea leacurilor celor ce se pun asupra ei, și așa milostivirea să o măsoare după vrednicie. Că tot cuvântul lui Dumnezeu și celui ce i s-a încredințat păstoreasca ighemonie, este, a întoarce pe oaia cea rătăcită, și de șarpe rănită a o tămădui. Și nici către prăpastia deznădăjduirii a o împinge, nici frâiele a le slăbi spre abaterea și defăimarea vieții. Ci cu un chip numaidecât, ori prin doftoriile cele mai aspre și mai pietroase, ori prin cele mai moi și mai blânde, să stea împotriva patimii, și să se nevoiască spre închiderea rănii, ispitind rodurile pocăinței, și înțelepțește iconomisind pe omul cel chemat către strălucirea cea de sus. Deci amândouă se cuvine a le ști noi, și cele ale scumpătății, și cele ale obiceiului. Și a urma, la cei ce nu primesc mărginirea, cu chipul cel predat, precum ne învață pe noi Sfințitul Vasilie.

TÂLCUIRE

După ce sinodul acesta a rânduit despre multe, și osebite certări, în sfârșit prin canonul acesta lasă totul la judecata episcopilor, și a duhovniceștilor Părinți, stăpânirea de a lega și a deslega. Zicând, că ei se cuvine a socoti și felurimea păcatului, adică de este de iertare, sau de este de moarte, și plecarea ce are păcătosul spre pocăință, și așa să aducă potrivită lecuirea cu boala lui. Nu cumva dând ei celor mari de suflet, și osârdnici spre pocăință, certări compogorâtoare, și ușoare, iar celor mai leneși, și mici de suflet, dimpotrivă să le dea canoane aspre, că nici pe unul vor îndrepta, nici pe altul, ci mai vârtos îi vor pierde. Pentru că atât de mult în felurit este păcatul, și atât de tare crește, încât stă împotrivă, adică biruiește și puterea, și meșteșugul duhovnicescului doftor (ori și așa mult înfelurit este păcatul, și foarte crește, până ce ajunge a veșteji și pe meșteșugul duhovnicescului doftor). Deci pentru aceasta doftorul sufletelor mai întâi de toate trebuie să socotească așezarea (dispoziția) și plecarea păcătosului, de își iubește sănătatea sufletului său cu fierbinte pocăință, sau dimpotrivă, deși își crește păcatul său asuprăși. Și cu ce chip se poartă cu păcatul. De nu se împotrivește mântuitoarelor doftorii ce-i dă (precum o fac aceasta cei stricați de minte, împotrivindu-se doftoriilor ce le dau doftorii cei trupești). Și de nu crește mai mult cu acestea rana păcatului. Acestea toate, zic, trebuie mai întâi duhovnicul a le socoti, și așa după analoghie (proporție) să măsoare milostivirea. Ușurând certările la cel leneș, și mic de suflet, îngreunându-le la cel osârdnic și mare de suflet. Și amândouă făcându-le pentru milostivire. Ca pe cel mare de suflet să-l curățească de păcat, iar la cel mic de suflet să nu facă rana mai rea. Și în scurt a zice, tot scopul, și lui Dumnezeu, și duhovnicului aceasta este, a întoarce oaia cea rătăcită, adică pe păcătosul (la pocăință), să-l vindece rănit fiind de șarpele cel gândit, și nici să-l împingă în prăpastia deznădăjduirii cu grelele canonisiri, nici iarăși să slăbească frâul lui, cu ușoarele canoane, și cu aceasta să-l arunce în defăimare, și în lenevire. Ci cu tot chipul, ori cu cele aspre și iuți leacuri, ori cu cele ușoare și blânde, să se silească a-l face sănătos; cercând rodurile pocăinței lui, și cu înțelepciune iconomisindu-l către strălucirea cea de sus a Sfintei Treimi (care este Împărăția Cerurilor, după Teologul Grigorie). Deci duhovnicul, pe amândouă trebuie a le ști (precum în canonul al 3-lea al marelui Vasilie anume se zice aceasta) adică și scumpătatea a o ști, și obiceiul. Și dacă păcătoșii nu vor a păzi scumpătate [acrivia, asprimea], pentru care se face compogorământ, și de ani, și de canonisirea păcatelor lor, măcar să le poruncească să păzească obiceiul [iconomia, blândețea]. Adică întregi anii cei rânduiți de canoane, și certările.^{^[41]}

b) Spovedania să fie autentică

MĂRTURISIREA FALSĂ CU ROADELE EI

în cartea care se cheamă ״Mântuirea Păcătoșilor” la cap. 14 se află următoarea povestire:

O femeie oarecare era la arătare evlavioasă, sârguindu-se întotdeauna la post și la rugăciune, dar în ascunsul inimii era foarte mândră, socotindu-se pe sine că este bună și sfântă. Afară de asta era așa de împietrită la inimă încât dacă s-ar fi certat cu cineva, nu mai ierta niciodată și nici nu putea să mai vadă în ochi persoana aceea, ci rămânea neîmpăcată. La sfârșit s-a îmbolnăvit și chemând pe duhovnic s-a mărturisit, însă nu și-a descoperit toate pe deplin și cu socoteală așa cum se cuvine, ci numai de formă și fără rost, neavându-și conștiința curată. După o mărturisire ca aceea, de mântuială și cu multe ascunsuri, preotul a adus Sfintele Taine ca s-o împărtășească. Dar ea își întorcea capul spre perete și nu putea să vadă Sfântul Trup.

Pentru a cunoaște cei de față pricina și dreapta răsplătire cu munca cea veșnică, ea a strigat cu glas mare, fiind silită de puterea lui Dumnezeu, zicând: ״După cum eu, din cauza mândriei n-am iertat pe cei care mi-au greșit și nu m-am împăcat cu ei, ci mi-am întors spatele către dânșii, tot așa și Domnul își întoarce fața Sa de către mine și nu poate ca să-L primească nevrednicul meu suflet și niciodată nu voi putea ca să îl văd în împărăția Sa, ci după dreptate mă ard în focul cel veșnic.” Zicând acestea, ticăloasa și-a dat sufletul. […]

c) Oprirea de la Sfânta Împărtășanie este tot o Sfântă împărtășanie fiindcă ne mântuiește tot prin Sfânta Jertfă

La fel se întâmplă și cu cei care își mărturisesc păcatele cele grele așa cum se cuvine: primesc iertare prin rugăciunea preotului, dar rămâne asupra lor certarea pentru păcate, adică canonul. Dacă nu primim certarea în viața aceasta, atunci o luăm veșnic pe lumea cealaltă. Sfântul Prooroc David a primit cu bucurie certarea cea vremelnică ca să scape de cea veșnică, pentru aceasta zice la Psaltire: ״De certat m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat!” în ziua de azi există îndoială pentru iertarea de la mărturisire mai ales se îndoiesc cei cu păcate grele, care sunt opriți de la Sf. împărtășire pentru o vreme. Căci zic ei: ״Cum sunt iertat, dacă am legătura canonului?”

La aceasta răspunde Sf. Nicodim Aghioritul, zicând: ״Adevărat este că se iartă păcatul, prin mărturisire însă pe baza făgăduinței că va păzi canonul și depărtarea de Sf. împărtășanie”. Pentru aceasta se obișnuiește ca înainte de molitfa iertării, duhovnicul să-i rânduiască canonul potrivit pentru păcate. Canonul nu este însăși plata pentru vina păcatului, ci este mai mult o condiție care se pune înainte de iertare. Cuviosul Nicodim mai spune că rostul canonului, la cei care au păcate grele nu este numai pentru certarea păcătosului, ci mai cu seamă a se cerca și a se întemeia creștinul mai mult în darul iertării, pe care l-a primit la mărturisire.

Cu alte cuvinte, este nevoie de această dietă duhovnicească pentru a-l păzi pe om să nu-și piardă darul, adică să nu alunece iarăși în cele vechi. Deci să fie încredințat fiecare că prin mărturisire curată, primește iertarea îndată, oricât de mare ar fi păcatul lui. Dumnezeu iartă cu aceeași ușurință, atât pe cele mici, cât și pe cele mari. Căci zice în cartea întâi sobornicească a Sf. Evanghelist Ioan: ״De vom mărturisi păcatele noastre, credincios și drept este Domnul spre a ne ierta păcatele noastre și a ne curăți de orice nedreptate!”

Toți cei care au fost învrăjbiți cu Dumnezeu prin păcate grele, la taina mărturisirii se împacă iarăși cu Dumnezeu, care le înnoiește dreptul de moștenire cerească și ei primesc iarăși darul pe care l-au pierdut. Sărutarea fiului pierdut din Sf. Evanghelie închipuie împăcarea celui păcătos cu Părintele Ceresc, iar inelul pe care l-a primit fiul cel pierdut, este darul Sf Duh, care se întoarce iarăși la cel care se pocăiește după lege. Apoi vițelul cel gras, care s-a înjunghiat ta aflarea fiului, închipuie Trupul și Sângele Domnului, care se jertfește pentru noi, păcătoșii. Toate canoanele și toate nevoințele noastre nu au nici o valoare fără această jertfa dumnezeiască. Izvorul iertării noastre este Jertfa cea negrăită a Mântuitorului nostru.

Însuși Domnul spune Ia Sf. Evanghelie de la Matei că a venit în lume, ״ca să-și dea sufletul Său pentru răscumpărarea multora”.

Iar Sf. Apostol și Evanghelist Ioan spune: ״Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește pe noi de orice păcat”. (I Ioan, 1, 7).[42]

E. Frecvența Sfintei Împărtășanii după Sfinții Părinți

CANONUL 9 al Sfinților Apostoli

Toți credincioșii cei ce intră în Biserică și aud Scripturile, dar nu îngăduiesc la rugăciune, și la Sfânta Împărtășire, ca unii ce fac nerânduială în Biserică trebuie să se afurisească.

[Sinod 6, can. 66; Antiohia, can. 2; Timotei, can. 3,13]

TÂLCUIRE

Amândoi tâlcuitorii sfințitelor canoane, Zonara și Valsamon, tâlcuind apostolescul canonul acesta, cu un glas zic cum că, creștinii câți intră în Biserică când se săvârșește dumnezeiasca Liturghie, și aud dumnezeieștile Scripturi dar nu așteaptă până în sfârșit nici se împărtășesc, aceștia trebuie să se afurisească, fiindcă pricinuiesc nerânduială în Biserică. Și Zonara zice așa: „De la toți canonul acesta cere, Sfânta Jertfă săvârșindu-se până la sfârșit să îngăduiască la rugăciune, și la Sfânta Împărtășire. Că și mirenilor atunci ades a se împărtăși li se cere.” Iar Valsamon: „rânduirea canonului acestuia prea iute este, că afurisește pe cei ce intră în Biserică, și nu așteaptă până la sfârșit, nici se împărtășesc” 42.

41 Din canonul acesta se dezleagă păruta împotrivire ce se naște întru următorul apostolesc canon al 9-lea, și între Hrisostom, și între celelalte canoane a soboarelor și ale Părinților. Căci apostolescul canon 9, rânduiește să se afurisească toți creștinii aceia care intră la Liturghie și aud Scripturile și nu se împărtășesc. Și Hrisostom zice să iasă afară din Biserică, și să nu se roage împreună cu credincioșii, cei ce nu sunt gătiți a se împărtăși. „Că zice (în voroava 3 către Efeseni) nu ești vrednic a te împărtăși? Nu ești dar vrednic nici împreună a te ruga cu cei vrednici de a se împărtăși”. Auzi pe diacon că strigă, câți sunteți în pocăință (chemați) ieșiți. Câți nu se împărtășesc, sunt în pocăință. Pentru ce auzind pe diacon că zice, câți nu puteți a vă ruga ieșiți, și tu stai cu obrăznicie, și nu ieși? Iar canoane ale soboarelor și ale Părinților la multe părți orânduiesc dimpotrivă, să stea împreună cu credincioșii, și să se roage împreună în vremea Liturghiei mulți din cei ce se pocăiesc, încă să nu se împărtășească. Deci pe această părută împotrivire o dezleagă și o învoiește canonul acesta al optulea, poruncind celui ce împreună se roagă cu credincioșii și nu se împărtășește să spună pricina de care se oprește și nu se împărtășește. Pentru că, cu troposul acesta și împreună se roagă până în sfârșit, și nici se împărtășește nici se afurisește. Că poate i se fi întâmplat ceva omenesc adică, ori apă să fi băut, ori să fi vărsat, ori altceva să fi pătimit.

42 Neprecurmare (neîncetat) de la dumnezeiasca Împărtășire învață canonul acesta. Iar deși zice Valsamon, la canonul al 8-lea apostolesc, că este cu neputință a se împărtăși creștinii în fiecare zi, iată că i se astupă gura de canonul acesta, și nevrând mărturisește cum că este prea iute, pentru că afurisește pe cei ce fug și nu se împărtășesc. Căci cum ar fi voit dumnezeieștii Apostoli să legiuiască lucru ce nu era cu putință a se păzi? Apoi canonul nu zice în fiecare zi. Ci pe cei ce nu îngăduiesc la Sfânta Împărtășire, când se săvârșește dumnezeiasca Liturghie. Iar celor ce rău tâlcuiesc canonul și zic că afurisește pe cei ce nu așteaptă la Liturghie, până ce se vor împărtăși cei vrednici, le astupă gura Matei Vlastar la slova alfa cap 25 zicând: „Eu socotesc că, creștinii cei vechi precum se sârguiau să creadă drept, întocmai se sârguiau și să viețuiască drept. Pentru aceasta și multe obiceiuri bune ce le pomenesc dumnezeieștile canoane, care se obișnuiau în vremurile de atunci, acestea acum în vremurile noastre sunt ‎ într-alt fel și deosebite. La atâta ne-au adus răzvrătita și lenevicioasa viață care o ‎viețuim, încât nici să credem că vreodinioară creștinii au fost ajuns la atâta faptă ‎bună, ca să se împărtășească ades la fiecare Liturghie”.‎

34 PIDALION

SIMFONIE

Întru un glas cu canonul acesta rânduiește și cel al 2-lea al soborului din Antiohia zicând: „Toți cei ce intră Biserică în vremea dumnezeieștii Liturghii, și aud Sfintele Scripturi, dar se întorc (asemenea să zicem să feresc ca și cum pentru evlavie și smerenie, după tâlcuirea preabunului tâlcuitor Zonara) de dumnezeiasca Cuminecătură după vreo oarecare nerânduială, aceștia zic să se afurisească. Pe îndesirea împărtășirii o adeverește și canonul 66 al soborului 6 poruncind creștinilor în toată săptămâna cea luminată, să se zăbovească cu psalmi și cu laude, și să se împărtășească de dumnezeieștile Taine. Ci încă și din canonul 3 al Sfântului Timotei, îndesirea împărtășirii se socotește.” Că dacă acela iartă pe cel ce se învrednicește a se împărtăși, nu însă în toate zilele ci numai duminica (deși în alte prescrieri este, numai la vremi), următor este că cei ce nu se îndrăcesc să iartă a se împărtăși încă mai des. Iar oarecari vor că pentru aceasta acesta Timotei în canonul 3 rânduiește ca sâmbăta și duminica prin învoire să nu se împreune bărbații cu femeile, ca adică să se împărtășească. Fiindcă în vremea aceea numai în zilele acestea precum am zis, se săvârșea dumnezeiasca Liturghie. Și adeverește pe socoteala lor aceasta și dumnezeiescul Iustin zicând în a doua apologie (sau dezvinovățire): „Că în ziua soarelui, adică duminica, se adună toți creștinii la Biserici [care pentru aceasta și Kiriaca (domnești) se numea]” și să împărtășea cu dumnezeieștile Taine. Și cum că dea pururea creștinii se cade a îndesi la dumnezeiasca Împărtășire, o adeverează de la apus dumnezeiescul Ambrozie zicând așa: „Vedem pe mulți frați că se adună mai cu lenevire la Biserică, și mai ales că duminicile nu sunt de față la Taine.” Și iarăși acestași prihănind pe cei ce nu des se împărtășesc, zice pentru pâinea cea de taină: „Dumnezeu a dat nouă pâinea aceasta pentru toate zilele, și noi o facem numai de o dată în an.” Iar de la Asia, mai ales după mai osebit chip dumnezeiescul Hrisostom o cere de la creștini. Și vezi înainte cuvântarea tâlcuirii epistolei către Romani, în cuvântul 8, și către Evrei în cuvântul 18 la fapte,. și în voroava 5 a epistolei 1 către Timotei,. și în voroava 17 a celei către Evrei, și în cuvântul cel către cei ce Paștile cele întâi le postesc. În voroava întâi către Efeseni, în cuvântul către cei ce se lipsesc de dumnezeieștile adunări, în voroava 28 a celei 1 către Corinteni, în cuvântul cel la fericitul Filogonie, și în cuvântul pentru post în care vezi cât se nevoiește, și cât ritorisește (predică) limba aceea frumoasă, ca să îndemne pe creștini să se împărtășească întru aceeași vreme, și cu vrednicie, și ades. Dar vezi și pe marele Vasilie în epistolia către Kesaria Patrikia, și în cuvântul 1 pentru Botez43. Ci și cel ce va lua aminte rugăciunile a toatei dumnezeieștii Liturghii, oare nu vede arătat, cum că toate acestea privesc spre a se împărtăși creștinii cei ce se adună la Liturghie, câți adică sunt vrednici?

43 Și marele Grigorie al Tesalonicului legiuiește în decalogul cel după Hristos că, creștinii să se cuminece în toată duminica, și în fiecare mare praznic (Filocalie fața 951). Asemenea zice și Simeon al Tesalonicului că să nu lase creștinii să treacă 40 de zile, ci pe cât este cu putință și mai curând să se împărtășească și în fiecare duminică de este chip, și mai ales bătrânii și bolnavii (cap 360) ci și ortodoxa mărturisire, zice că, creștinii cei mai evlavioși să se mărturisească în toată luna. Iar dacă aceasta este arătat că și să se împărtășească în fiecare lună, însă să se împărtășească cu cuviincioasă înainte gătire a zdrobirii inimii, a mărturisirii, a împlinirii canonului, și a postului după putere. Pentru care vezi la subînsemnarea canonului 13 al soborului 6.

1. Împărtășania deasă + fără pregătire = obicei nou papistășesc

Vedeți capitolul: (1) Împărtășania deasă, fără pregătire este obicei iezuit

Împărtășania deasă + pregătire aleasă = obicei Apostolic

Împărtășania cu o frecvență în funcție de felul de a fi + putința de a se pregăti = obicei patristic.

Vom vedea că Sfinții s-au împărtășit cu o frecvență corespunzătoare contextului lor.

2. Sfinți care nu s-au împărtășit niciodată în viața pământească, mântuindu-se doar prin pocăință

Toți Sfinții din Vechiul Testament.

Primul cetățean al raiului:

Luc 23:39 Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniți, Îl hulea zicând: Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe noi. 40 Și celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? 41 Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre ; Acesta însă n-a făcut nici un rău . 42 Și zicea lui Iisus: Pomenește-mă, Doamne , când vei veni în împărăția Ta . 43 Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai .

Sfinții mucenici care au fost omorâți cum au crezut fără a mai avea parte de Sfânta Împărtășanie, iar unii având doar botezul sângelui, nu și cel cu apă.

3. Sfinți care s-au împărtășit rar, dar cu o uriașă pocăință

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, Avva Filimon, Sfântul Marcu din Muntele Fracesc etc.

Așadar nu împărtășania deasă duce la mântuire și sfințenie, ci acea cu pregătire prin pocăință, cât de rară ar fi ea.

a) Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (1 aprilie), fiindcă pleca în pustie să-și plângă păcatele, a fost împărtășită a doua zi după ce lăsase păcatele sale pe care le săvârșea de 17 ani. Este exact ceea ce spunea Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog: a plâns și a devenit vrednică pentru a se împărtăși. Apoi nu s-a mai împărtășit… 48 de ani, covârșind Sfintele Canoane ce o opreau, împărtășindu-se cu Hristos Dumnezeu Cuvântul doar prin preasfânta lucrare lăuntrică de pocăință, prin harul Sfântului Duh, ajungând la mari măsuri.

Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace; deci primește rugăciunea nevrednicului bătrîn și te roagă Domnului pentru toată lumea și pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie”. Ea a zis către bătrîn: „Ție ți se cade mai ales, părinte Zosima, avînd preoțeasca rînduială, să te rogi pentru mine și pentru toți, căci spre aceasta ești și rînduit. Însă, deoarece sîntem datori a da ascultare, ceea ce mi se poruncește prin tine, voi face”. Zicînd aceasta, s-a întors spre răsărit și, ridicîndu-și ochii în sus și mîinile înălțîndu-și, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înțeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurînd, căutînd în jos și negrăind; însă se jura, punînd pe Dumnezeu martor, și zicea: „În vremea cînd stătea ea la rugăciune, ridicîndu-mi puțin ochii de la căutarea în pămînt, am văzut-o înălțată de la pămînt ca de un cot, stînd în văzduh și rugîndu-se”. […]

Auzind glasul acela și crezînd că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutînd spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: „Stăpînă, stăpînă, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!” Așa strigînd, am ieșit din pridvorul bisericii și cu grabnică alergare am plecat. Deci mergînd eu, m-a văzut oarecine și mi-a dat trei bani. Și înștiințîndu-mă care este poarta cetății în acea parte, am ieșit, alergînd, lăcrimînd și întrebînd de cale pe cei pe care îi întîlneam și am sfîrșit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din zi cînd m-am învrednicit a vedea cinstita și Sfînta Cruce a lui Hristos, și soarele acum spre apus plecîndu-se, am ajuns la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, și cu apă sfîntă mi-am spălat fața și mîinile. Și mergînd iarăși în bisercă m-am împărtășit într-însa cu Preacinstitele și de viață Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mîncat jumă-tate dintr-o pîine, am băut apă din Iordan și pe pămînt în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineață, aflînd acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan și iarăși m-am rugat povățuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povățuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit în pustiul acesta și de atunci și pînă astăzi m-am depărtat fugind. Aici m-am sălășluit, așteptînd pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuiește de neputința sufletului și de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El”.

Iar Zosima a zis către dînsa: „Cîți ani sînt, o, doamna mea, de cînd locuiești în pustia aceasta?” Iar ea a răspuns: „Patruzeci de ani socotesc că sînt și încă șapte ani, de cînd am ieșit din sfînta cetate”. Iar Zosima a zis: „Și ce găsești de hrană, doamna mea?” Ea a răspuns: „Acele trei pîini și jumătate ce le-am adus trecînd Iordanul, încet uscîndu-se, s-au împietrit; din care gustînd cîte puțin, în cîțiva ani le-am sfîrșit”. Și a zis Zosima: „Dar cum ai petrecut fără primejdie atît de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?” Răspuns-a aceea: „De un cuvînt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimînt să-ți spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atîtea supărări și nevoi pe care le-am suferit, de gîndurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăși să mă cuprind de dînsele”. Iar Zosima a zis către dînsa: „Să nu lași nimic, o, stăpîna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că odată te-am întrebat de aceasta, ci pe toate cu de-amănuntul să mi le arăți mie”. […]

Auzind Zosima că pomenește și de cuvinte din Scriptură, de la Moise și de la prooroci și din cartea psalmilor, a zis către dînsa: „Dar psalmi și alte scripturi învățat-ai, o, stăpînă?” Iar ea auzind aceasta, a zîmbit și a zis către dînsul: „Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de cînd am trecut Iordanul, fără numai fața ta astăzi, nici fiară, nici altă ființă n-am văzut, iar carte niciodată nu am învățat, nici pe altul citind sau cîntînd nu am auzit, dar cuvîntul lui Dumnezeu cel viu și lucrător învață pe om cunoștința. Iată, aici este sfîrșitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrînata”. […]

Apoi ea, apucînd pe bătrîn, nu l-a lăsat mult să i se închine ei și a zis către dînsul: „Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mîntuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui pînă ce Dumnezeu nu mă va lua pe mine de pe pămînt. Iar acum du-te cu pace, iar la anul viitor mă vei vedea pe mine, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amîndoi. Însă, mă rog să faci pentru Domnul tot ce îți voi spune ție acum: în postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-ați obișnuit a face cei din mănăstire”. Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că și rînduiala mănăstirii i-a spus și nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dat atît de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!” Iar cuvioasa i-a zis lui: „Să rămîi în mănăstire, precum îți grăiesc ție, căci și de vei vrea să ieși, nu-ți va fi cu putință! Iar în Sfînta și marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viață Trup și Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca aceasta, să-mi aduci și să mă aștepți pe mine în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuința lumească, ca să mă împărtășesc de Darurile cele de viață făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtășit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfințenia aceea nu am dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea și mă rog ție să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viață dumnezeiești Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtași Cinei celei dumnezeiești. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuiești, să-i spui să ia aminte de sine și de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci cînd Domnul îți va porunci ție”.[44]

b) Avva Filimon

Sârguește-te să-ți păzești cugetarea neîmprăștiată, ca să fie cu grijă la gândurile dinlăuntru. Iar când te afli în biserică și vrei să te împărtășești cu dumnezeeștile lui Hristos Taine, să nu ieși până nu primești pacea desăvârșită. Stând într’un loc, să nu te miști de acolo până la apolis. Gândește-te că stai în cer și întâmpini pe Dumnezeu cu Sfinții îngeri și-l primești pe El în inimă. Deci pregătește cu frică și cu cutremur mult, ca să nu te afli cu nevrednicie între Sfintele Puteri. Și după acestea, înarmându-l bine pe fratele întru Domnul și întărindu-1 în duhul harului său, l-a slobozit. […]

Deci acestea și mai multe ca acestea le-a povestit fratele care a fost cu el. Dar cine nu s’ar minuna și de lucrul următor, care e dovada marii lui smerenii de cuget. învrednicit de multă vreme de treapta preoțească și ajuns la cele cerești prin viețuire și cunoștință, fugea așa de mult de povara dumnezeieștilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevoințelor sale, aproape că nu primea să se apropie de sfânta masă. Ba, viețuind cu atâta curăție, nici împărtășirea de dumnezeeștile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oamenii, măcar că nu spunea nimic pământesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia să se împărtășească de dumnezeeștile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeii prin rugăciuni, psalmodii și mărturisiri. Căci se cutremura de glasul preotului, când rostea și zicea: „Sfintele Sfinților”. Fiindcă zicea că toată biserica se umple de Sfinții îngeri și însuși împăratul Puterilor săvârșește tainic cele sfinte și se preface în inimile noastre în trup și sânge. De aceea zicea că trebue să devenim curați și oarecum afară de trup și așa să îndrăznim a ne apropia, fără nicio îndoială și ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca să ne facem părtași de luminarea din ele. Căci mulți dintre Sfinții Părinți au văzut pe îngeri stând de pază în jurul lor. De aceea se și păzeau în tăcere, nevorbind cu nimenea. Mai zicea și aceea că atunci când trebuia să-și vândă el însuși lucrul mâinilor sale, ca nu cumva, vorbind și răspunzând, să spună vreo minciună, vreun jurământ, sau vreo vorbă de prisos, sau vreun altfel de păcat, mai bine tăcea, lăsând să pară că e prost. Și tot cel ce voia să cumpere, lua de la el și da ce voia. Și primea ceea ce i se da cu mulțumire, negrăind nimic, acest bărbat cu adevărat înțelept.[45]

c) Sfântul Cuvios Marcu din Muntele Fracesc

Un filozof atenian, Sfântul Cuvios Marcu (5 aprilie), s-a întâlnit cu moartea prin părinții săi și a ajuns la adevărata filosofie (cugetarea la moarte). Astfel că s-a aruncat pe o scândură în mare, ajungând la muntele Fracesc (din Etiopia Ortodoxă de Răsărit, împărătească). S-a luptat pe viață și pe moarte cu trupul, cu lumea și cu dracii timp de 30 de ani, apoi a ajuns la desăvârșire (!) fără să se împărtășească cu Sfintele Taine timp de… 95 de ani! Iată la ce măsură duhovnicească a ajuns:

Așa vorbind, zice Serapion, a sosit ziua și am văzut trupul lui, că era cu peri acoperit peste tot ca o haină și m-am înspăimîntat și tremuram de frică, de vreme ce nu se putea vedea într-însul nicidecum cuviință omenească și după nimic nu se putea cunoaște că este om, fără numai după glasul și după cuvintele ce ieșeau din gura lui. Iar el, văzîndu-mă că mă tem, mi-a zis: „Nu te înspăimînta de vederea trupului meu, că este trup stricăcios luat din pămînt”. Și m-a întrebat, zicînd: „Oare lumea stă în legea lui Hristos, după cel mai dinainte obicei?” Iar eu i-am zis lui: „Cu darul lui Hristos, mai bine este astăzi decît în vremurile de mai înainte”. Iarăși m-a întrebat: „Mai este oare slujirea de idoli și prigonire asupra creștinilor pînă acum?” I-am răspuns: „Cu ajutorul sfintelor noastre rugăciuni a încetat prigonirea, și slujirea de idoli nu mai este”. Și s-a bucurat bătrînul cu bucurie mare, auzind acestea. Apoi iarăși m-a întrebat: „Mai sînt oare sfinți în lume, ca să facă minuni, precum a zis Domnul în Evanghelie: De veți avea credință cît un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia, treci de aici și te aruncă în mare și va fi vouă?

Zicînd Sfîntul acestea, deodată s-a ridicat muntele și s-a pornit de la locul său, ca de cinci mii de coți și s-a dus în mare. Plecîndu-se Sfîntul Marcu și văzînd muntele pornind, a făcut cu mîna spre dînsul, zicîndu-i: „Ce ai făcut tu, munte? Nu ți-am zis să pornești, ci am vorbit cu fratele; deci, tu stai la locul tău”. Zicînd el acestea, a stat iarăși muntele la locul său. Eu, văzînd aceasta, am căzut cu fața la pămînt de frică. Iar el, apucîndu-mă de mînă, m-a ridicat și, sculîndu-mă, mi-a zis: „N-ai văzut, cred, niște minuni ca acestea în zilele tale!”

Eu am zis: „Nu, părinte”. Iar el, suspinînd, a plîns cu amar și a zis: „Amar pămîntului că pe el creștinii numai cu numele se numesc creștini, iar cu faptele sînt departe!” Și iarăși a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce m-a adus la locul acesta sfînt, ca să nu mor în patria mea și să mă îngrop în pămîntul cel necurat și plin de greșeli”. […]

După aceea a început, din multa bucurie duhovnicească care era într-însul, a grăi către sine astfel: „Fericit este sufletul tău, o, Marcu, căci, păzindu-te Domnul, nu te-ai întinat cu necurățiile lumii acesteia, nici s-a robit mintea ta de gîndurile cele necurate. Fericit este trupul tău, că nu s-a legat cu poftele și cu patimile păcatelor. Fericiți sînt ochii tăi, pe care n-a putut să-i amăgească diavolul, prin vederea frumuseților celor străine. Fericite sînt urechile tale, că n-au auzit glasul și strigarea femeiască în lumea deșartă. Fericite sînt nările tale, că n-au mirosit lucrurile păcatelor. Fericite sînt mîinile tale, că nu s-au ținut, nici s-au atins de ceva din lucrurile omenești. Fericite sînt picioarele tale, care n-au pășit în calea ce duce la moarte, nici s-au pornit pașii tăi spre păcat; pentru că sufletul și trupul tău s-au umplut de viața cea duhovnicească și s-au sfințit cu dulceața sfinților îngeri”. […]

Aceasta zicînd Sfîntul, și eu tînguindu-mă, s-a auzit un glas din cer, zicînd: „Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie. Aduceți-Mi pe lucrătorul dreptății, pe creștinul cel desăvîrșit și pe credinciosul rob. Vino, Marcu! Vino, de te odihnește în lumina bucuriei și în duhovniceasca viață!” Și a grăit către mine Sfîntul: „Să plecăm genunchii, frate”. Și i-am plecat. Apoi am auzit un glas îngeresc, grăind către Cuviosul: „Întindeți mîinile tale”.

Pe acest glas auzindu-l eu – zice Serapion – m-am sculat îndată și uitîndu-mă am văzut sufletul Sfîntului Marcu, dezlegîndu-se din legăturile trupești și acum de mîini îngerești cu haină albă luminoasă acoperindu-se și suindu-se la ceruri.

Încă am văzut și calea văzduhului către cer și acoperămîntul cerului descoperindu-se. Apoi am văzut cetele diavolești stînd lîngă drum gata și am auzit un glas îngeresc grăind către diavoli: „Fugiți, fiii întunericului, de la fața luminii dreptății!” Însă a fost oprit în văzduh sfîntul lui suflet, ca un ceas și a venit un glas din cer către sfinții îngeri, zicînd: „Luați și aduceți aici, pe cel ce a rușinat pe diavoli”.

Deși nu s-a împărtășit cu Sfintele Taine timp de 95 de ani, fiindcă a lucrat pocăința toată viața, cele necunoscute de el despre neputința proprie i-au fost descoperite (fiind o oră oprit în vămile văzduhului unde i-a rușinat pe diavoli), iar apoi s-a unit în veșnicie cu Hristos:

Iar după ce sufletul Cuviosului a trecut de cetele diavolești fără de vătămare, pe cînd se apropia spre cerul cel deschis, am văzut ca o asemănare de mînă dreaptă întinsă pe cer și primind sufletul cel fără prihană.^{^[46]}

d) Sfântul Cuvios Pavel cel nou din muntele Latro

După puține zile, dumnezeiescul Pavel, luîndu-și iertare, iarăși a plecat și s-a dus în muntele Latrului. Înconjurînd toate peșterile ce se aflau în vîrful muntelui, a aflat un monah cu numele Atanasie, care fusese proestos al unei mănăstiri patriarhicești și atunci se odihnea acolo în munte, în lavra Sotirson. Pe acesta l-a rugat ca să-i zidească acolo, aproape de lavră, un turn; dar Atanasie i-a arătat lui alt turn zidit de Dumnezeu, care era o piatră atît de înaltă, încît ajungea la nori vîrful ei. Iar în vîrful pietrei era o peșteră mică, nefăcută de mînă, în care petrecuse mai înainte cu douăzeci de ani, un sfînt.

Deci în această peșteră s-a sălășluit minunatul Pavel, luîndu-și puțină hrană cu dînsul, pe care după ce a sfîrșit-o a suferit mare strîmtorare, pentru că acolo locul era cu totul pustiu și cuviosul nu voia să mai coboare, lăsînd toată purtarea de grijă la Domnul, Care, ca un bun și milostiv, i-a trimis ajutor în chipul acesta:

Un om oarecare, cu numele Gheorghe, păștea caprele și, pierzînd două, care, după iconomia lui Dumnezeu se duseseră la turnul cuviosului de pășteau acolo. Stăpînul, pornind să le caute, a văzut pe cuvios. Întrebîndu-l cine este și de unde a venit acolo, cuviosul a spus adevărul și atunci Gheorghe îi aducea lui cele de trebuință pentru hrană și îmbrăcăminte, untdelemn și carte ca să-și citească pravila sa. Vara, cînd Gheorghe n-avea timp să meargă la cuvios să-i ducă cele de nevoie, Pavel a rămas cu totul fără purtare de grijă, petrecînd multe zile nemîncat, încît putea să moară și, neputînd să stea pe picioarele sale, zăcea jumătate mort, fără glas. Sculîndu-se cu multă trudă și osteneală a băut untdelemn și apă din candelă ca să capete puțină viață. Așa își muncea trupul său, de trei ori fericitul, ca să afle desfătare veșnică în rai.

Preabunul Dumnezeu a luminat pe Atanasie, cel mai sus pomenit, care i-a arătat lui turnul și și-a adus aminte de cuvios, aducîndu-i bucate. Atunci s-a înștiințat Dimitrie și mulți alții, care îi aduceau lui cele de trebuință, dar și acolo, în piatra aceea, îl supărau diavolii, că uneori i se arătau și voiau să-l arunce de acolo jos, iar alteori îi puneau foc să ardă sau aruncau cu săgeți. Dar cuviosul stătea fără frică, curajos ca un leu și nu se temea de măiestriile lor. Pentru aceea, prea vicleanul și răul s-a prefăcut într-un șarpe mare și înconjura pe dinăuntru toată peștera, fluierînd. Apoi a mers înapoia cuviosului și s-a suit pe umerii lui și și-a întors capul spre gura acestuia, cînd se ruga. după aceea se uita în ochii cuviosului mult timp fără rușine și aceasta nu de zece ori sau o lună, ci trei ani la rînd, făcîndu-i multă supărare, dar nici o vătămare, că Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, îl păzea și nu putea urîtorul de oameni ca să-i facă rău, ci numai îl ispitea, ca plată mai multă să aibă.

Cuviosul Pavel dorea ca vreun preot să-i slujească Liturghia acolo în peșteră și să se împărtășească cu Sfintele Taine. Deci a rugat pe Atanasie de i-a făcut scară și a adus un preot, care slujind Sfînta Liturghie, l-a împărtășit cu Sfintele Taine, pe care le-a luat cu multă evlavie și umilință. Atunci s-a făcut un cutremur atît de înfricoșat, încît s-au cutremurat și cei ce erau de față, pentru că locul era foarte înalt și se clătina ca o ramură de copac. De aceea, temîndu-se ca nu cumva prăpăstuindu-se să moară, s-au sărutat cu toții și s-au iertat plîngînd, dar numai aceia s-au temut care erau deasupra în turn, iar cei ce rămăseseră dedesubt ziceau că n-au văzut nimic.[47]

e) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla

Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei. Apoi un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele pînă astăzi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăție mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, îndurînd multe ispite și năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gînduri și, mai ales, frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din cînd în cînd, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.

După un timp a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobîndit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu mai suferea nici de frig, nici de foame; nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobîndise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfînt. […]

Ajungînd Sfînta Teodora aproape de sfîrșitul vieții și cunoscînd că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtășească cu Preacuratele Taine, înainte de obștescul sfîrșit. Astfel, cu rînduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărîmituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc, căci gîndea că trăiește în munții Sihlei un sihastru sfînt.

Astfel mergînd ei, i-a cuprins noaptea și, rătăcind în pădure, se rugau și așteptau să se facă ziuă. Apoi, observînd înaintea lor o rază de lumină, ce se ridica ca un stîlp la cer, s-au apropiat și au văzut o femeie luminată la chip înălțată de la pămînt și rugîndu-se cu mîinile în sus. Era Sfînta Teodora. Atunci cuvioasa, cunoscînd venirea lor, a mulțumit lui Dumnezeu, zicînd: „Mulțumesc, Ție Doamne, că m-ai ascultat!” Apoi a zis celor doi frați: „Nu vă temeți, fraților, căci sînt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai întîi aruncați-mi o haină să mă îmbrac, că sînt goală!”

Apoi, chemîndu-i, le-a spus viața și sfîrșitul ei apropiat și le-a poruncit, zicînd: „Coborîți la Sihăstria și spuneți egumenului să trimită pe duhovnicul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie cu Trupul și Sîngele lui Hristos!” Iar ei i-au spus: „Cum să ajungem la schit noaptea, căci nu cunoaștem drumul?” Atunci Sfînta Teodora le-a răspuns: „Mergeți după lumina care se vede înaintea voastră și numaidecît veți ajunge!”

Călăuziți de această lumină cerească, frații au ajuns repede la schit la miezul nopții, pe cînd toca de Utrenie. Iar dimineață s-au întors la peșteră cu ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, aducînd Preacuratele Taine. După ce Sfînta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și a rostit ultimele sale cuvinte, zicînd: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate!” În clipa aceea Cuvioasa Teodora și-a dat fericitul ei suflet în brațele lui Hristos. Iar trupul ei, purtător de bună mireasmă a fost prohodit și a fost așezat cu cinste de cei doi părinți în peștera în care s-a nevoit.[48]

f) Un Sfânt creștin din muntele Sinai

Odinioară, când după judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, au năvălit păgânii agareni asupra țărilor creștinești, au ajuns până la Muntele Sinai, prădând toate în calea lor și silind pe creștini ca să-și lepede credința și să primească rătăcirea lui Mohamed. Cum au aflat de aceasta creștinii, care locuiau aproape de castru (cetatea mănăstirii) și aproape de sfântul Rug, au fugit împreună cu familiile lor, așezându-se tocmai în vârful muntelui Sinai, spre a fi mai feriți de năvălirea păgânilor și ca să se poată apăra mai ușor. Dar năpustindu-se mulțime mare de agareni, au învins pe creștini și silindu-i să se lepede de credință, i-au făcut supușii lor. Unul dintre creștini, fiind mai temător de Dumnezeu, văzând pierzarea care venise asupra poporului său, a apucat să fugă în grabă deasupra unei culmi de munte spre a se arunca în vale, în prăpastie ca, ori să moară zdrobindu-se, ori de va scăpa teafăr, să poată fugi din calea păgânilor, căci ar fi ales mai degrabă să moară, decât să trădeze credința. Femeia lui, cum a văzut că el fuge spre prăpastia cea înfricoșată, s-a aruncat îndată pe umerii lui și apucându-l de haină, l-a oprit, rugându-l cu lacrimi fierbinți și zicându-i: ״Unde te duci, iubitul meu soț, cum te grăbești să scapi numai tu, iar pe mine și pe copii ne lași pierzării? Adu-ți aminte că în patul tău eu n-am făcut vicleșug, martor pentru aceasta este Domnul. Deci, să nu mă lași ca să mă spurce păgânii trupește și sufletește, căci eu, fiind femeie slabă de fire, voi fi silită ca să mă lepăd de credință dimpreună cu copiii. Și acum, pentru că ai cugetat ca să scapi cu fuga, izbăvește-mă mai întâi pe mine și pe copii de pierzare, și apoi pleacă unde crezi că-ți vei mântui sufletul. Ca altfel nu cumva Dumnezeu să ceară de la tine sufletele noastre în ziua judecății. Deci, jertfește-mă mai întâi pe mine și pe copii, și apoi mergi cu bine, ca să nu cădem în mâinile păgânilor. Fă-te următor lui Avraam, și adă-ne jertfă lui Dumnezeu în locul acesta sfânt, ca să te izbăvească Dumnezeu prin sângele nostru: căci mai bine este să fim jertfiți lui Dumnezeu de mâna ta, decât să fim înșelați de păgâni, spre pierzare. Nu te las să pleci, ci: ori rămâi și tu împreună cu noi, ori taie-ne singur pe toți și apoi du-te încotro vei putea”. Acestea și altele asemenea zicând femeia și vărsând pâraie de lacrimi, l-a înduplecat pe bărbat ca să-i asculte rugămintea. Deci, scoțând el sabia a tăiat singur femeia și copiii, apoi aruncându-se la vale în prăpastia dinspre miazăzi a muntelui, s-a izbăvit de pierzarea care îl aștepta de la păgâni. Ceilalți creștini de o credință cu el (arabi) s-au lepădat de credința creștinească, și numai el singur a scăpat fugind, precum oarecând Sf. Prooroc Ilie, care a fugit de mânia Izabelei în muntele Horeb. Tot așa și el s-a ascuns în pustietate printre munți, locuind prin peșteri și prin crăpăturile pământului dimpreună cu fiarele sălbatice, izbăvindu-se astfel de răutatea omenească

De atunci el n-a mai intrat în vreo locuință omenească, în cetate ori în sat. După ce a petrecut mulți ani de zile în singurătate, a început de la o vreme să-l muncească gândul dacă este plăcut lui Dumnezeu ceea ce a făcut el, jertfindu-și femeia și copiii, de vreme ce lucrul acesta era cu totul străin și nemaipomenit. Preabunul Dumnezeu, voind să-l încredințeze de aceasta, și ca să fie și la alții pildă, i-a descoperit acolo, în pustie, despre vremea morții lui cu multe zile înainte. Deci, luând înștiințare despre mutarea lui, a mers în Mănăstirea Sinai și închinându-se sfântului Rug, s-a împărtășit cu sfintele Taine. Apoi, îmbolnăvindu-se, a rămas în spitalul Mânăstirii. Când a sosit ceasul mutării lui din această viață, vedea pe cuvioșii Părinți ce s-au sfințit în muntele Sinai și pe cei care au fost omorâți de către barbari.

Pe aceștia îi vedea ca pe niște prieteni ai lui, și cunoscuți pe care de multă vreme nu-i văzuse; îi binecuvânta și îi săruta pe ei, și primea oarecum blagoslovenii de la dânșii. Cei care se aflau pe lângă patul lui îl vedeau că heretisește și se bucură ca și cum ar fi fost în biserică cu niște prieteni. Pe unii din ei îi heretisea zicându-le pe nume și își mișca buzele ca și cum i-ar săruta. Și atâta bucurie se vedea la el, parcă l-ar fi chemat la o prăznuire luminată, căci avea pe Sfinții părinții drept însoțitori către lăcașurile cerești, după cum mărturisea singur. Și așa, cu bucurie, fericitul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.[49]

4. Sfinții care s-au împărtășit cu frecvența căii împărătești (de mijloc), lucrând pocăința

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, etc.

a) Sfântul Ierarh Nifon al Constanțianei

Odată, scoțînd el apă cu ciutura, l-a împiedicat diavolul și, alunecînd cu amîndouă, picioarele a căzut în puț și afundîndu-se s-a apucat de ciutură și a strigat: „Stăpînă, ajută-mi!” Și îndată s-a aflat în puț pe un lemn, fiind nevătămat. De atunci, cunoscînd că Născătoarea de Dumnezeu îl păzește, a început de-a pururea a avea numele ei pe buzele sale. După aceasta, i s-a întîmplat a se îmbolnăvi, de la praznicul Învierii lui Hristos pînă la ziua înjumătățirii și într-acea boală nimic alt nu zicea, decît numai: „Slavă Dumnezeului meu, slavă Ajutătoarei mele, Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Fecioarei Maria”. Iar luni, mai înainte de înjumătățire, s-a rugat, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă a mă împărtăși cu Sfintele Taine în ziua înjumătățirii, pentru că foarte însetat este sufletul meu a se sătura de preacurat Trupul Tău.

După ce a adormit, i s-a făcut lui vedenia aceasta: Două femei preastrălucite treceau pe lîngă patul lui, în asemănarea purtătoarelor de mir: una era îmbrăcată în porfiră și ținea o stîlpare de măslin, iar cealaltă, asemenea ei, mergea în urmă, purtînd un vas mic plin de sfințenie; mai ținea și o papură muiată în untdelemn sfînt și venind către pat a stat. Și a zis cea îmbrăcată în porfiră, către cealaltă: „Vezi, Anastasio, de ce pătimește tînărul acesta?” Anastasia a răspuns: „Acesta pătimește de focul limbii sale, căci, pe cînd era sănătos, gura lui nu era îngrădită și acum se pedepsește de Domnul ca să nu se osîndească dincolo, fiindcă foarte mult îl iubește Dumnezeu și-l ceartă; iar tu, Doamnă, de voiești, miluiește-l și ajută-i lui”.

Cea îmbrăcată în porfiră a răspuns: „Îl voi milui, numai să-l duci unde mergem și noi”. Deci, luîndu-l de mînă, Anastasia l-a dus în biserica Sfinților Apostoli. Apoi a zis către dînsa cea cu porfiră: „Ia untdelemn din candela ce arde în altar și-l unge de la cap pînă la picioare”. Iar aceea, ungîndu-l, a zis: „Vezi Stăpînă, iată, am făcut după porunca ta”. Cea cu haina de porfiră a zîmbit și a zis: „Acesta este semnul milostivirii pentru care am venit”. Atunci i-a dat lui Nifon stîlparea cea de măslin, pe care o ținea în mînă și i-a zis: „Vezi și cunoaște că stîlparea aceasta este din darul Domnului și o dau ție, pentru că acum a vărsat preaînduratul Dumnezeu mila Sa asupra ta. Iar tu de acum înarmează-te împotriva diavolilor și vei călca pe dînșii ca pe fîn”.

Nifon i s-a închinat la picioare și, deșteptîndu-se, a cunoscut că vedenia aceea a fost binecuvîntarea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, apoi îndată s-a făcut sănătos și a început a umbla. A doua zi, marți, s-a întărit cu hrană, iar în ziua înjumătățirii, venind în biserică cu multă bucurie, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine.[50]

b) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț

Spovedanie de două ori sau cel mai rar odată pe zi și împărtășanie variabilă în funcție de contextul fiecăruia:

De obicei 1 dată/lună;
Bătrânii/bolnavii 1 dată/2-3 săptămâni;
Schimonahii săptămânal.

Suntem încredințați că dacă Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul ar fi fost lăsat de Maica Domnului să ajungă în obștea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț (cum și-a dorit) ar fi făcut ascultare și ar fi urmat aceeași rânduială.

Cuviosul Paisie poruncea fraților să săvîrșească ascultarea rînduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere și cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieșea și starețul cu frații la lucru, dîndu-le tuturor pildă în toate. Vara, cînd părinții plecau să lucreze la cîmp, mergea și un duhovnic cu dînșii pentru pravila bisericească și pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit. […]

Astfel, mai întîi a întemeiat o mare obște de peste șapte sute de călugări de mai multe naționalități, dintre care peste două treimi erau moldoveni. Toți trăiau în desăvîrșită armonie duhovnicească și practicau rugăciunea lui Iisus. Pentru povățuirea lor sufletească, Cuviosul Paisie a rînduit douăzeci și patru de duhovnici care îi spovedeau regulat și îi supravegheau ziua și noaptea. […]

Același Teofan scrie și despre ascultările călugărilor din Mînăstirea Neamț. „În obștea Cuviosului Paisie trăiau peste șapte sute de călugări și cînd se adunau la ascultare, cîte o sută sau cîte o sută cincizeci de frați, atunci unul din ei citea cuvînt de folos din vreo carte sau vorbea cuvînt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deșarte, îndată era oprit…”.

Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, același Teofan scrie: „Prin chilii unii scriau cărți, alții împleteau, alții torceau lînă, alții coseau camilafce și potcape, făceau metanii, țeseau stofe pentru rase și mantii, făceau cruci și linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toți erau sub supravegherea duhovnicilor, la care își mărturiseau păcatele și gîndurile de două ori pe zi: dimineața spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvîntarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănînce un fruct. […]

La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea minții și, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gîndurilor către duhovnici o considera marele stareț temelia vieții duhovnicești și nădejdea mîntuirii pentru toți. De aceea poruncea fraților, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor și să primească Trupul și Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii și cei bolnavi, mai des, la două – trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.

Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie: „Poate oare preotul să dezlege pe cel ce se pocăiește cu căință, dacă este neputincios și nu poate face canon? Apoi să-i dea Sfintele Taine sau nu?” Iar Sfîntul Paisie a răspuns: „Dacă boala lui trupească este în așa fel, încît el se apropie de moarte și nu are vreme să facă canon, atunci, chiar de ar avea el păcate mari, dar dacă se căiește, preotul să-l dezlege a se împărtăși cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege, pînă nu-și face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinței”. Apoi a adăugat și aceste cuvinte:

„Vă spun și aceasta că eu am căutat cu rîvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtășirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoșată și înspăimîntătoare certarea pusă asupra preoților, care îndrăznesc să împărtășească pe cei opriți de sfintele canoane. Pe amîndoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vînzătorul”. […]

Altădată l-a întrebat cineva pe Sfîntul Paisie dacă sînt de folos slujbele Bisericii și Sfînta Liturghie pentru cei ce se află în păcate de moarte. Iar Cuviosul le-a răspuns: „Dacă cineva din creștinii ortodocși greșește pe față și este stăpînit de păcate de moarte, pentru unul ca acesta, Sfînta Biserică oprește a se aduce jertfa cea fără de sînge, pînă ce el nu va părăsi păcatul și se va pocăi”. Căci așa spune Sfîntul Simeon al Tesalonicului: „Nu se cuvine nicidecum preotului să aducă jertfă sau să facă pomenire pentru cei ce au păcătuit pe față și nu s-au pocăit, căci această jertfă le este spre osîndă. De asemenea, și primirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, fără pocăință și spovedanie, aduce osîndă, cum spune despre aceasta și dumnezeiescul Pavel” (Corinteni 9,29). […]

În ultimii ani de viață, marele stareț se simțea tot mai bolnav și slăbit. De aceea primea pe frați la chilie numai dimineața, iar după amiaza vorbea numai cu Dumnezeu, își pregătea ultimile traduceri, se ruga mult cu rugăciunea inimii și era cercetat numai de doi mari duhovnici: Sofronie pentru călugării slavi și Silvestru pentru călugării moldoveni. Prin ei trimitea în ultimul timp pace și binecuvîntare întregului sobor de la Neamț.

La 30 octombrie 1794, Cuviosul Paisie s-a îmbolnăvit greu. După cîteva zile s-a simțit mai bine, iar Duminică, cinci noiembrie, a ascultat Sfînta Liturghie în biserică și s-a împărtășit cu Trupul și Sîngele lui Hristos. Apoi iarăși a căzut bolnav la pat, fiind îngrijit de ucenicii săi de chilie: Onorie și Martirie; iar la biserică se făceau ziua și noaptea rugăciuni către Dumnezeu pentru însănătoșirea lui și Sfîntul Maslu.

Simțindu-și sfîrșitul aproape, s-a împărtășit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine și, chemînd la sine pe duhovnicii cei mai bătrîni, Sofronie și Silvestru, a trimis prin ei pace și binecuvîntare întregului sobor, care era foarte întristat pentru această grea despărțire.

Miercuri, cincisprezece noiembrie, nu a mai vorbit nimic, ci numai privea liniștit și se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinerețe. După amiază, în timpul Vecerniei, Cuviosul Paisie s-a luminat la față, iar duhovnicul Ștefan i-a citit canonul de ieșire a sufletului. Afară la fereastră se aflau toți duhovnicii mînăstirii și se rugau cu lacrimi pentru dînsul.

După Vecernie, Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie, marele stareț al mînăstirilor Neamț și Secu, și-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos în al 72-lea an al vieții sale, fiind plîns cu multe lacrimi trei zile și trei nopți de obștea mînăstirii și de toți credincioșii din împrejurimi.[51]

c) Sfinții de la Cernica (Cuviosul Gheorghe și Ierarhul Calinic)

“… Prin harul [brațului] din mijloc al crucii vi se afierosește această duhovnicească deprindere, [pe] care ar fi bine să o și cinstiți cu multă evlavie și spre care părintește vă îndrum: ca să nu treacă nici măcar o lună nefiind împărtășiți cu dumnezeieștile Taine, ci toți de obște să vă cuminecați de 12 ori pe an, afară de alte neocolite pricini.

Pentru că, deși se află în Scripturi pe alocuri mari sloboziri și pe alocuri strașnice înfrânări, unii adică mai adeseori pricestuindu-se [împărtășindu-se], iar alții și foarte târziu cu anii, însă eu vă sfătuiesc, iubiții mei fii, să nu vă abateți alegând din cele peste măsura voastră, nici a vă pune soarta cu cei de-a pururea vrednici Împărtășirii sau prea întârzierii, ci, precum și de multe ori v-am zis, păziți calea de mijloc împlinind după puterea voastră pregătirile cuviincioase și, măcar trei zile pe rând postindu-vă, să vă lipiți a lua cu cucernicie curățitoarele Taine de la sfințitul preot, care neoprit strigă, grăind: “Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!^{^[52]}”.

Spunea iarăși părintele Anastasie: „Într-o seară, preasfinția sa întinzînd cu mine vorba despre mai multe învățături și eu, știind că darul Sfîntului Duh este cu desăvîrșire în el, i-am zis: „Prea sfințite Stăpîne, știu că mult-puțin, cît te-am servit, dar te-am servit cu credință și dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva, decît să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele mele pe această lume”. Atunci preasfinția sa a început să plîngă amarnic, încît m-a făcut și pe mine păcătosul să plîng. După ce s-a liniștit, a început a-mi zice: „Fiul meu, eu v-am primit în Mănăstirea Cernica, eu v-am călugărit și v-am luat din mănăstire și ați urmat mie. Știu că nu v-ați păzit datoriile și făgăduințele călugăriei, însă să vă siliți a le păzi de aici înainte și vă făgăduiesc, că dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi și pentru toți ai mei””.

Dorind Sfîntul Calinic să asculte ultima liturghie pe pămînt și să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paști a slujit un preot Sfînta Liturghie în paraclisul chiliei unde ședea, și s-a împărtășit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7 aprilie, 1868.

În joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevăzute de Sfîntul Calinic. Cîteva zile mai înainte, a venit la el starețul mănăstirii, Arhimandritul Ștefan, pe care îl iubea foarte mult și i-a dat testamentul pentru înmormîntare scris cu cîtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învățat și ceva lucruri duhovnicești, vorbind amîndoi multe ceasuri.

În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfîntul Calinic și i-a citit Utrenia. După otpust au stat amîndoi de vorbă, vorbind pentru mîntuire și alte lucruri folositoare. Cînd se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. Iar la orele cinci, dimineața, Sfîntul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca să-l îmbrace în cămașă și haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe față, s-a pieptănat și a binecuvîntat pe toți cîți erau în casă. Spunea ucenicilor: „Au venit niște oameni mari în casă și vor să mă ia cu dînșii”.

Cum stătea așa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ținînd crucea în mînă, s-a închinat ei, a sărutat-o și a zis: „Sfîntă Cruce, ajută-mi!” Iar către ucenici a zis: „Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume!” Și rezemîndu-și capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adînc și și-a dat duhul în mîinile Domnului, fiind numărat în ceata Sfinților Ierarhi ai Bisericii lui Hristos.[53]

d) Sfântul Cuvios Ioan Iacob cel nou de la Neamț (Hozevitul)

Aici s-a nevoit Sfîntul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de șapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoințe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdînd tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și străinătate desăvîrșită, aprinzîndu-se cu multă rîvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, și slăvind pe Dumnzeu Cel în Treime lăudat.

La peșteră nu primea pe nimeni, căci și urcușul pînă sus se făcea greu pe o scară înaltă, comunicînd cu cei ce veneau, mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său. În sărbători mari și în posturi, Sfîntul Ioan săvîrșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peșterii Sfînta Ana și se împărtășeau amîndoi cu Trupul și Sîngele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mîncarea lui era o dată pe zi, pesmeți, măsline, smochine și apă, iar noaptea dormea cîteva ore, pe o scîndură, avînd o piatră drept pernă.

În vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simțea tare bolnav, dar suferea toate cu multă răbdare, că niciodată nu se tînguia de suferința lui, ci tăcea mult și se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. Apoi ținea cu tărie la dreapta credință, la Tradiție și la Sfintele Canoane, avînd mintea totdeauna ațintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simțindu-și aproape sfîrșitul vieții, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineață la orele 5 și-a dat sufletul în mîinile lui Hristos, fiind în vîrstă de 47 de ani.

Spunea ucenicul lui că Sfîntul Ioan știa mai dinainte data sfîrșitului său, pe care și-o însemnase pe perete. Cu puțin înainte de a-și da duhul, s-a ridicat puțin și a binecuvîntat în trei părți, spunînd ceva în taină. Ucenicul, mirîndu-se de aceasta, zicea că Sfîntul Ioan a binecuvîntat pe îngerii și sfinții care au venit să-i ia sufletul.[54]

Cu două săptămâni înainte de a-și da sufletul în mâinile Domnului, ziua pe la amiază, a văzut pe cerul senin în partea dreaptă o cunună din frunze de finic și scris: ״Fericiți…” și alte cuvinte, iar în stânga: ״Blestemați…” și alte cuvinte… și fulgere și săgeți ca de trăznet. Vedenia a spus-o ucenicului său, schimonahul Ioanichie, care l-a îngrijit tot timpul și i־a spus că dacă îi va scădea temperatura, și o să poată vorbi, o să-i spună mai multe din tot ce a văzut în vedenie, pe cer. Scrisul ״Fericiți…” fiind pentru dânsul n-a voit să spună, ca să nu se laude singur. Cunoscând că i se apropie sfârșitul, s-a împărtășit singur miercuri dimineața, având Sfintele Taine.[55]

5. Sfinți care s-au împărtășit des, având un context potrivit pentru aceasta, în pocăință fierbinte

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog, Sfântul Cuvios Chiriac de la Iordan etc.

a) Sfântul Cuvios Chiriac de la Iordan

Văzînd Cuviosul Gherasim o așa înfrînare la anii săi cei tineri se minuna, și-l iubea pe el. Avea obicei Gherasim, în sfintele patruzeci de zile, de ieșea din mănăstire și se ducea în cel mai adînc pustiu care se chema Ruva, în care și cuviosul Eftimie oarecînd sălășluise. Drept aceea, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea cea mare, îl lua și pe el cu sine. Chiriac, în toate Duminicile se împărtășea cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim și petrecea în liniștea pustiului pînă la Duminica Stîlpărilor, cînd se întorcea în mănăstire cu mult folos pentru sufletele lor.[56]

b) Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog

Vedeți mai sus.

c) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

De altfel, starea sa de sănătate nu întârzie să se înrăutățească. După ce a mai revăzut o data comentariul sau despre Anavathmoi, el spuse: „Doamne, scoate-mă de aici, m-am săturat de lumea aceasta!”. Din zi în zi, hemiplegia i se întinse la toate membrele. El repeta cu voce tare Rugăciunea lui Iisus, cerându-și iertare de la frați că nu poate să o păstreze în secret. După ce s-a mărturisit și a primit Sfânta Împărtășanie, el luă în mâinile sale Moaștele Sfântului Macarie de Corint și ale li Partenie Skourtaios. Sărutându-le cu lacrimi, spuse : „Ați plecat la ceruri și vă odihniți de virtuțile pe care le-ați cultivat pe pământ, gustând deja din slava Domnului Nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele. De aceea, pe voi care sunteți Părinții mei, vă implor să mijlociți pentru mine pe lângă Domnul ca să aibă milă de mine și să mă facă vrednic de locul în care vă găsiţi voi”. În timpul nopții strigă: „Mor, mor, aduceți-mi Sfânta Împărtășanie”. După ce s-a împărtășit, îl cuprinse o nespusă pace și, încrucișându-și mâinile pe piept, răspunse călugărilor care îl întrebau dacă era la odihnă: „L-am făcut pe Hristos să intre în mine, cum să nu fiu la odihnă?”. Când se făcu ziuă, pe 14 iulie 1809, el își dădu sufletul în mâinile Domnului. Unul dintre cei prezenți strigă: „Era mai bine să fi murit azi o mie de creștini decât Nicodim!”. Dar dacă Luceafărul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să lumineze Biserica, iar cărțile sale rămân o sursă inepuizabilă de învățătură, de mângâiere și de încurajare la plinătatea vieții întru Hristos.[57]

Așadar… 2 mărturisiri (una la duhovnic, alta publică) și după fiecare din ele câte o Sfântă Împărtășanie. Cuminecare și Spovedanie zilnică. De aceea L-a făcut pe Hristos să intre în el și a ajuns la odihnă…

6. Sfinții și Sfânta Împărtășanie nevăzută (prin iubire nu ritual)

Toți Sfinții au Comuniune continuă cu Hristos, dar cuminecarea lor este variabilă ca frecvență cu Sfintele Taine.

Comun tuturor Sfinților nu este frecvența împărtășaniei (ce variază mult de la unii la alții) ci a fi continuu uniți cu Hristos prin suferințele pocăinței.

Așadar, comun tuturor Sfinților nu este frecvența împărtășaniei (care este diferită în funcție de contextul fiecăruia), ci lucrarea intensă și necondiționată (dusă până la capăt) de POCĂINȚĂ SAU SCHIMBAREA LĂUNTRICĂ A MINȚII PÂNĂ LA IUBIREA care unește până și trupul cu Dumnezeu, chiar și cu Trupul și Sângele lui Hristos în chip nevăzut… ei… DUMNEZEIASCA IUBIRE … cine poate vorbi de ea?

Când ne învrednicim, nevrednicii, cu frică și cu cutremur de dumnezeeștile și preacuratele taine ale lui Hristos, Dumnezeul și împăratul nostru, atunci și mai mult să arătăm trezvia, păzirea minții și osârdia, ca focul cel dumnezeesc, sau trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să mistue păcatele noastre și necurățiile mici și mari. Căci intrând în noi, El alungă îndată din inimă duhurile viclene ale răutății și ne iartă păcatele făcute mai înainte și atunci mintea rămâne fără turburarea gândurilor rele. Și dacă după aceea ne vom păzi cu osârdie mintea și vom sta în poarta inimii noastre, când ne vom învrednici iarăși de ele, dumnezeescul trup ne va lumina și mai mult mintea și o va face asemenea unei stele.

Așa s’a făcut ceata Sfinților, despărțită cu desăvârșire de petrecerea în lume. Păstrând în ei cugetul ceresc netulburat, au fost luminați de legile dumnezeești. Ei străluceau prin faptele și cuvintele evlavioase, după ce și-au omorît mădularele de pe pământ prin înfrânare, prin frică de Dumnezeu și prin dorul după El. Căci prin rugăciunea neîncetată și prin meditarea dumnezeeștilor Scripturi, se deschid ochii înțelegători ai sufletului și văd pe împăratul Puterilor, născându-se o bucurie mare și un dor ce arde cu putere în suflet. Și înăltându-se și trupul de către duhul, întreg omul se face duhovnicesc. Acestea le spun lucrătorii fericitei liniști și ai petrecerii prea strâmte, cari, despărțindu-se pe ei de toată mângâierea omenească, grăesc în curăție numai cu Stăpânul din ceruri. [58]

Gal.2:19. Căci, eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. 20. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.

Ca să viez lui Dumnezeu, m-am răstignit împreună cu Hristos,

Pentru a nu zice cineva: Și cum viezi tu – o, fericite Pavele! – de vreme ce ai zis mai sus că ai murit din pricina Legii – pentru aceasta zice aici așa: Legea, viu fiind, m-a omorât; iar Hristos, luându-mă mort de la Lege, m-a făcut viu, fiindcă m-am răstignit în chip gândit și am murit împreună cu El întru Sfântul Botez. Fiindcă botezul este închipuire a crucii, a morții, a îngropării și a învierii Domnului. Și – zice – minunea este îndoită, pentru că Hristos m-a făcut, dar și pentru că, prin moartea Sa, m-a făcut viu.

20 și nu mai viez eu, ci Hristos viază întru mine.

Zicînd: „m-am răstignit împreună cu Hristos” Apostolul a arătat ghicitorește botezul. Și, zicînd: „și nu mai viez eu”, a arătat viețuirea Creștinilor cea datorată după botez, prin care mădularele noastre se omoară spre a nu lucra păcatul; „ci Hristos viază întru mine”, adică: Nici o faptă trupească sau pornire sufletească nu se face întru mine afară de cele ce voiește Hristos. Ci Hristos este Cel ce face toate întru mine, și mă ține și mă stăpânește – adică: Voia mea este moartă, iar voia lui Hristos este vie întru mine și-mi ocârmuiește viața.’

Deci, dacă eu viez întru Dumnezeu alta viață decît cea a lumii și dacă m-am omorât, este arătat că nu mai pot păzi nimic din ale Legii.

Iar ceea ce viez acum în trup, viez întru credința Fiului lui Dumnezeu,

Zice: Cele de mai sus le-am zis pentru viața sufletească și gândită, dar și pentru însăși această viață simțită pe care o trăiesc acum, despre care vei afla că mi-a dat-o Hristos. Căci Legea – nepăzindu-se, ci călcându-se de oameni – i-a osândit pe toți sub pedeapsă și moarte. Și nimic nu oprea a se omorî și a se pierde toți, ca niște călcători ai Legii, precum, în vremea Potopului, s-au pierdut toți Oamenii călcători ai legii celei firești, înainte de Legea scrisă. Venind însă Hristos, El ne-a izbăvit de osânda aceasta a Legii și de pieire și ne-a îndreptat prin moartea Sa. De aceea, și faptul că viețuim simțitor și în trup îl avem pentru credința în Hristos, Care ne-a îndreptat și ne-a slobozit din primejdia morții.

a Celui ce m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.

Pentru ce zice Pavel aici că Hristos l-a iubit și S-a dat pe Sine pentru dragostea lui, de vreme ce Hristos i-a iubit pe toți oamenii și S-a dat pentru toți? Spre dezlegarea acestei nedumeriri, răspundem că Pavel – socotind de ce răutăți ne-a slobozit Hristos și ce bunătăți ne-a dăruit, și aprinzându-se de dragoste – a numit a sa, osebită, omeneasca dragoste și darea lui Hristos pentru toți, așa cum și Proorocii îl numesc Dumnezeu „al lor” pe Dumnezeul cel de obște al tuturor oamenilor, după zicerea psalmică: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte de mine!” (Psalmul 17:3).

Notele ediției Tâlcuirii:

1 Iar Coresi, tâlcuind aceasta, zice că cel ce îl iubește pe Hristos se preface în chipul lui Hristos, […] De aceea, dacă-L iubești pe Dumnezeu, vei fi Dumnezeu; iar dacă-l iubești pe diavolul, diavol vei fi; dacă iubești trupul, trup vei fi. Ia aminte că lucrul cel dintâi al iubirii dumnezeiești este a-l uni pe cel ce iubește cu cel iubit. De aceea a zis dumnezeiescul Dionisie că numele iubirii dumnezeiești este unitor de putere, și de ținere împreună și mai cu deosebire de amestecare întru bine și întru bunătate (Despre numirile dumnezeiești, capitolul 4). A doua lucrare a iubirii dumnezeiești este cea deopotrivă – precum zice aici Pavel: Așa cum Hristos S-a răstignit pentru mine, tot astfel și eu deopotrivă mă răstignesc împreună cu Hristos. A treia, a-I face pe cel ce este iubit să-I iubească pe cel ce îl iubește și a-I închipui întru toate cele ce se văd și se gândesc. Iar a patra lucrare a iubirii dumnezeiești este a pricinui uimire iubitorilor. Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Dionisie: „Dumnezeiasca iubire este încă și uimitoare, nelăsând pe iubitorii săi a fi ai lor, ci ai celor iubite de dânșii, adică ai darurilor dumnezeiești” (Despre numirile dumnezeiești, capitolul 4). Despre aceasta scria, arzându-se de iubirea lui Hristos, și dumnezeiescul Ignatie, zicînd către Romani: „Dragostea mea s-a răstignit.” Pentru aceasta a zis și Sfântul Grigorie al Nissei despre Pavel că dragostea l-a făcut pe el a nu simți nici îndulcire, nici durere, nici frică, nici cît de puțină plecare omenească, ci a se schimba cu totul în Hristos. Pentru această dumnezeiască dragoste a lui Dumnezeu, Andrei, osândindu-se la cruce de către Egheat, ighemonul Ahaei, zicea: „O cruce! – eu, care de demult te doream, iată, acum dobândesc plinirea dorului meu.” Pentru dragostea dumnezeiască, Petru i-a spus lui Nero să-I răstignească cu capul în jos. Pentru dragostea dumnezeiască s-a răstignit Filip, în vremea Chesarului Claudiu – precum zice Evsevie. Pentru dragostea dumnezeiască s-a răstignit Sixtus, în vremea împăraților Decius și Valerian – după Prudențiu. Pentru dragostea dumnezeiască s-a răstignit Dionisie, după multe munci, în vremea lui Adrian. Pentru dragostea dumnezeiască s-a răstignit, în ziua Vinerii celei Mari, Sfântul Mucenic Caliopie, ucenicul lui Dionisie – după Sirul (Vezi și subînsemnarea zicerii „și pe vrăjmașii crucii”, Filipeni 2:18, și subînsemnarea zicerii „iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”, Galateni 6:16). (n. aut.)

Iar Sfîntul Dionisie Areopagitul tîlcuiește aceasta mai înalt, ca o ispravă a iubirii dumnezeiești uimitoare ce era întru Pavel, zicînd așa: „Este însă și iubire dumnezeiască uimitoare, care nu-i lasă pe iubitori a fi ai lor, ci ai celor iubiți de ei. De aceea, și marele Pavel, fiind cuprins de iubire dumnezeiască și împărtășit de puterea ei uimitoare, zice cu îndumnezeită gură: «nu mai viez eu, ci Hristos viază întru mine», ca un adevărat iubitor uimit, precum zice chiar el lui Dumnezeu. Și nu mai trăiește viața sa, ci viața Celui iubit de dânsul, ca una foarte iubită” (Despre numirile dumnezeiești, capitolul 4). [aceasta este adevărata unire cu Hristos, adevărata Cuminecare – n.n.]

Încă și marele Grigorie al Tesalonicului zice, în epistola către Achindin: „Vezi descoperit că darul este nezidit, dar și isprava lucrării celei de acest fel a lui Dumnezeu este nezidită. Aceasta dar înțelege și marele Pavel zicînd că nu mai viază viața cea vremelnică, ci pe aceea dumnezeiască și pururea vecuitoare a Cuvântului ce locuia într-însul, care, cu darul, s-a făcut fără de început și fără de sfârșit.” Iar după puține zice iarăși: „Pînă a început a viețui viața cea după porunca lui Dumnezeu, făcută din neființă, Pavel era zidit; iar cînd nu o mai viețuia pe aceasta, ci pe aceea ce i s-a făcut prin locuirea lui Dumnezeu într-însul, s-a făcut nezidit, cu darul dobândindu-L pe Dumnezeu-Cuvântul, viu și lucrând întru el.”

Mai aceleași cuvinte ale lui Pavel le zice și purtătorul de Dumnezeu Ignatie, arzându-se de aceeași iubire dumnezeiască: „Nu mă îndulcesc de hrana stricăciunii, nici de îndulcirile vieții acesteia. Pâinea lui Dumnezeu o voiesc, pâinea cerească, pâinea vieții. Și băutură voiesc băutura Lui, care este iubire nestricăcioasă și viață nesfârșită. [împărtășania adevărată cu Trupul și Sângele lui Hristos prin predarea totală lui în stare de Jertfă – n.n.] Nu mai voiesc a viețui după oameni. Aceasta va fi însă dacă și voi veți voi. «M-am răstignit împreună cu Hristos și de acum nu mai viez eu, fiindcă viază întru mine Hristos»” (epistola către Romani). Vezi și subînsemnarea zicerii „căci ați murit, și viața voastră s-a ascuns împreună cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Iar cum că trei însemnări are viața, vezi la tâlcuirea zicerii „că mie a viețui Hristos îmi este” (Filipeni, capitolul 1:2).

Iar Grigorie al Nissei, tâlcuind aceasta, zice: „Deci dar, dacă nu mai viază Pavel, cel ce s-a răstignit lumii, ci Hristos viază într-însul, tot ce s-a făcut și s-a zis de către Pavel se pune după cuviință în seama lui Hristos, Cel ce viețuia într-însul. Căci Pavel – cel ce a zis: «De căutați cercare de Hristos ce grăiește întru mine» – zice că și graiurile lui s-au grăit de Hristos și că isprăvile sale evanghelice nu sînt ale lui, ci le afierosește darului lui Hristos ce locuia într-însul” (cuvânt la zicerea „iar cînd se vor supune Lui toate” (în tomul 2). Iar Vasilie cel Mare zice că „toți Creștinii ce s-au botezat sînt datori a zice întru adevăr cuvântul acesta al Apostolului: «Iar de acum nu viez eu, ci Hristos viază întru mine.»” Și vezi cuvintele Sfîntului Părinte la subînsemnarea zicerii „prin care lumea s-a răstignit mie ” (Galateni 4:14). (n. aut.)[59]

Vedeți că toți creștinii Ortodocși (nu numai Sfinții) sunt datori să se împărtășească cu Hristos nu doar ritualic, ci prin dumnezeiasca iubire și trăire continuă a vieții lui Hristos în ei. Dacă se rezumă doar la un ritual precis ca frecvență își iau boală, moarte și osândă. Dacă, însă, prin iubire smerită trăiesc viața lui Hristos în ei, până la capăt (ascultând de duhovnic și de propria lor realitate în privința frecvenței împărtășaniei), nu se cumineca nici rar, nici mediu, nici des, ci… continuu.

7. Ce este mai rău: A fura sau a fugi de cele Sfinte?

Prin această Sfântă Taină, învață Sfântul Grigorie de Nyssa, „Dumnezeu se unește cu firea noastră cea stricăcioasă pentru a îndumnezei în acest fel omenitatea, prin primirea ei la părtășia cu divinitatea, … adăugând cuvântul Apostolului: după cum «puțin aluat dospește toată frământătura» (I Corinteni V, 6), tot așa și acest Trup, făcut nemuritor prin puterea lui Dumnezeu, odată introdus în noi, schimbă și transformă întregul nostru trup după măsura Aceluia. … După ce am gustat odată din stricăciunea însăși a firii, avem nevoie de Cel pe care toate le unește, pentru ca odată luând în noi acest leac să alunge influența primejdioasă a otrăvii de mult timp înrădăcinată în trupul nostru. Ce leac poate fi acesta? Nu altul decât acel Trup minunat Care a biruit moartea și Care s-a făcut Izvor al vieții noastre … De aceea alergăm la acest leac nu numai odată, ci mereu … căci mâna ajutătoare a doctorului trebuie să ne fie cât mai la îndemână ca să poată vindeca materia noastră atunci când vrea să se strice”.^{^[60]}

Așadar nu des, ci mereu, adică continuu, dar nu oricum, ci cu pregătire, fiindcă aceasta ne vindecă firea de stricăciune nu inconștient, automat, magic, ci numai dacă o vrem și noi, mărturisindu-ne conștient, cu stăruință propria stricăciune, făcând tot ce putem pentru a ne vindeca, lăsând astfel pe Domnul Să împreună lucreze cu noi la tămăduire. Dacă ne cunoaștem păcatele, de ce să ne bazăm pe iertarea oarbă a lor în loc să stricăm cuibul Satanei din inimă, voit, stăruitor, cu gura și cu inima prin spovedanie deasă, pentru a căpăta ură față de păcat? Atât de mult îi place lui Hristos să împreună lucreze cu noi, de ce să Îl părăsim având pretenția să lucreze doar El pentru a ne mântui? El a făcut aceasta în singurătatea părăsirii de pe Sfânta Cruce, dar acum suntem datori a ne răstigni laolaltă cu El:

Mat_27:46 Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

Mar_15:34 Și la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăcește: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Mat_26:40 Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: Așa, n-ați putut un ceas să privegheați cu Mine!

Mar_14:37 Și a venit și i-a găsit dormind și a zis lui Petru: Simone, dormi? N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas?

Gal_2:20 M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.

Gal_5:24 Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.

Mai este o nuanțare pusă în discuție de Părintele Ilarion Argatu. Nu îl cităm pentru că l-am considera făcând parte dintre Sfinții Părinți (cunoaștem și noi învățăturile greșite strecurate – poate – de ucenici în cărțile sfinției sale), ci pentru o remarcă fină pe care a făcut-o, care ni se pare folositoare: distincția dintre furul și „fugul” (fugarul) de cele Sfinte.

Fur de cele sfinte

Pr. Ioan: Ce se întâmplă în momentul când cineva nevrednic se împărtășește? Ce înseamnă „fur de cele sfinte”?

Pr. Ilarion: Sfântul Apostol Pavel spune așa:„ cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11,29).

Cei ce sunt nevrednici de a primi Sfânta Împărtășanie, iar din pricina necredinței lor îndrăznesc să se împărtășească se numesc „furi de cele Sfinte”. Au păcate pe care nu le mărturisesc și pentru a nu fi opriți de la Sfânta Împărtășanie, sau, unii din ei au fost opriți, dar ei nesocotesc porunca preotului de a nu se împărtăși, se duc la alți preoți să-i dezlege de oprirea pe care o au, sau sunt unii care cred că „păcălesc” Sfânta Împărtășanie, mergând și mărturisind păcatul greu la un preot și apoi se duc la alt preot, se spovedesc din nou dar nu mai spun păcatul și nici că au fost opriți, considerând că o dată mărturisit păcatul nu trebuie să-l mai spună și în felul acesta, primind dezlegare de a se împărtăși, se împărtășesc, toți se numesc „furi de cele sfinte”.

[…]

Fuga de Sfânta Împărtășanie

Pr. Ioan: Unii credincioși de frica de a nu lua cu nevrednicie Sfânta Împărtășanie, chiar dacă duhovnicul le-a dat dezlegare, nu se împărtășesc din proprie inițiativă. Este corect?

Pr. Ilarion: Din proprie inițiativă, nu este corect. Două motive îi pot determina pe cei ce au dezlegare de a luat Sfânta Împărtășanie iar ei o refuză: unul ar fi păcatele nemărturisite, adică a fost la mărturisit, dar un păcat nu l-a spus, fie din rușine, fie din amânare și pentru a nu avea păcat și mai mare că s-au împărtășit nemărturisind păcatul, nu se duc să ia Sfintele Taine sau se duc și iau Aghiazmă Mare.

Al doilea motiv, poate fi frica de a nu lua foc, socotindu-se nevrednici, nu pentru că ar fi avut păcate opritoare de la Sfânta Împărtășanie, nu pentru că nu a mărturisit toate păcatele, ci dintr-un zel înșelător. Aceștia sunt într-un mare pericol. Această renunțare de a nu se împărtăși poate veni de la diavol, pentru a-l ține pe om departe de unirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului și de a cădea prin aceasta în osânda cuvintelor Mântuitorului: „Cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea Sângele Meu nu va vedea Împărăția Cerurilor.”

Am întâlnit bărbați și femei care, nu s-au împărtășit 20 de ani, cu toate că s-au spovedit și au primit dezlegare de la duhovnic, au preferat să ia Aghiazmă Mare în loc de Sfânta Împărtășanie, nu pentru că ar fi fost opriți de duhovnic, ci pentru că așa au crezut ei de cuviință, de la sine putere, că ar fi mai bine, să nu se împărtășească. Aceștia au căzut la extrema opusă celor care-i numim „furi de cele sfinte”. Aceștia au fugit de cele sfinte. Cel ce fuge de Sfânta Împărtășanie, cu cel ce nu s-a spovedit și nu s-a Împărtășit niciodată în viață, din necredință, nu sunt departe, sunt la fel, se deosebesc că unul nu s-a spovedit niciodată, iar al doilea s-a spovedit dar stă departe de Hristos.

Cel ce fuge de Sfânta Împărtășanie tot din necredință fuge. Ambii sunt necredincioși cuvintelor Mântuitorului: „ Adevărat, Adevărat vă zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viată în voi”(Ioan, 6,53).

Deci nu este mai bine să nu te împărtășești, ci este mai rău. Pe lângă aceasta, ți se mai socotește ca păcat și lipsa ta de încredere în iertarea păcatului prin Taina Sfânta Spovedanii și în puterea preotului duhovnic de a dezlega păcatele.

Se socotește ca păcat și neascultarea fată de duhovnic. El te-a dezlegat să te împărtășești și tu nu asculți.

Pentru a te împărtăși ai nevoie de dezlegarea duhovnicului, iar pentru a nu te împărtăși ai nevoie tot de dezlegarea duhovnicului. Nu te dezlegi sau te legi singur în nici o situație, numai duhovnicul o poate face. Atunci când socotești că ești nevrednic de a te împărtăși, o spui duhovnicului, nu te oprești singur de la sine, ci cu a duhovnicului încuviințare nu cu a ta. Altfel ți-ai închis singur ușile raiului, pentru că, cheile Împărăției Cerurilor stau în mâna preotului și nu în mâna ta.^{^[61]}

Așadar nici furii, nici „fugii” (fugarii), nici forțații de cele sfinte…

Considerăm că este rău (dar nu mai rău decât a te împărtăși cu nevrednicie), a te spovedi de multe ori și a nu te împărtăși niciodată, considerându-te tu însuți nevrednic, fără a-l lăsa pe duhovnic să decidă ce să faci. Amândouă sunt căderi de la ascultare, periclitând mântuirea, dar în primul caz este vorba de o credință strâmbă provenită din mândrie, în al doilea este vorba de o falsă smerenie nelămurită și nedepistată. Primul caz este o amăgire mai gravă (a te considera vrednic – necunoscându-ți propria neputință – că meriți ajutorul dumnezeiesc, că tu însuți ești în stare să împlinești cele dumnezeiești), al doilea caz este o amăgire mai mică (mărturisindu-ți neputința, dar, din trândăvie, necunoscând ajutorul dumnezeiesc și mila Lui care iubește a lucra prin tine, tocmai atunci când îți menții golirea de sine, considerându-te nevrednic). Primul este mai greu de corectat, fiindcă se consideră deja Sfânt, al doilea are terenul pregătit pentru sfințire, recunoscându-și păcătoșenia. Primul se consideră plin de har, fiind plin de sine și alungând harul, considerându-se mai presus de duhovnic, al doilea se vede plin de păcate, dar nu lasă harul să îl umple, punând ca și capac nelămurirea nemărturisită la duhovnic.

Așa ne învață Sfinții Părinți:

Definiția virtuții este unirea prin cunoștință a neputinței omenești cu puterea dumnezeiească. Deci cel ce se închide pe sine în neputința firii, încă nu a ajuns la hotarul virtuții. Din această pricină el păcătuiește, ca unul ce n-a primit încă puterea ce întărește neputința. Iar cel ce prezintă cu îndrăzneală în loc de puterea dumnezeiească neputința proprie ca putere, a sărit pe hotarul virtuții. El păcătuiește prin aceea că nu recunoaște ceea ce s-a făcut mai pe urmă prin el în chip suprafiresc. El socotește păcatul drept virtute. E mai de iertat deci cel ce s-a închis în neputința sa naturală, pătimind mai bine căderea de la virtute din trândăvie, decât cel ce prezintă în loc de puterea dumnezeiească neputința proprie ca putere în stare să împlinească datoriile. Căci mai degrabă își pricinuiește căderea prin îndrăzneala sa.[62]

Însă amândouă situațiile pot duce la pierderea sufletului, datorită încrederii în propria înțelegere, părerii mincinoase de sine, neascultarea de duhovnic, necunoașterii a cum lucrează harul Sfântului Duh.

8. Cât de des trebuie să ne împărtășim azi, după Sfinții Părinți?

a) Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare

CANONUL 7: (CUMINECAREA SA SE FACĂ CU VREDNICIE)

Întrebare: Cum este mai bine a se împărtăși, mai des sau mai rar?

Răspuns: Apostolul zicând: „Fiecare să se examineze pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar; fiindcă cel ce cu nevrednicie mănâncă și bea, acela mănâncă și bea spre osânda sa, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi și mulți dorm; dacă ne-am examina însă pe noi înșine, nu am fi osândiți, iar judecându-ne de la Domnul ne certăm, ca să nu fim osândiți cu lumea laolaltă” (I Cor. 11, 28-32). Este prea lămurit că mai înainte trebuie să ne curățim și să ne liberăm de toată fapta vrăjmașă și astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre pieirea sufletului și a trupului, căci Dumnezeu zice prin Moise către Israel: „Fiecare om din seminția voastră care se va apropia de cele sfinte, pe care fiii lui Israel le-au consacrat Domnului, și necurăția lor fiind asupră-le, Domnul va stârpi acel suflet” (Lev. 22, 3). Și iarăși: „Curățiți pe fiii lui Israel de necurățiile lor, ca să nu întineze locașul Meu” (Lev. 15, 31). Din cauza aceasta Apostolul încă zice către cei ce cu nevrednicie se împărtășesc, precum s-a zis mai sus: „Din cauza aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi și mulți dorm” (I Cor. 11, 30), adică sunt bolnavi și trag de moarte; din cauza aceasta atât dumnezeiescul David, cât și cei ce erau împreună cu dânsul, când au voit să mănânce pâinile punerii înainte, care sunt prototipul trupului lui Hristos, arhiereul îndată a întrebat pe David ori de sunt curați de patul femeii, și atunci le-a dat lor pâinile” (I Împ. 21, 4-5).

Prescripția 7. Această prescripție canonică cuprinde răspunsul canonic dat de Sfântul Anastasie, patriarhul Antiohiei, din anul 561, despre împrejurarea când și cum trebuie mai bine să ne împărtășim, mai des sau mai rar, la care se răspunde cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că totdeauna să se primească Sfânta împărtășanie cu vrednicie, fiindcă „cel ce cu nevrednicie mănâncă și bea, acela mănâncă și bea spre osânda sa, nesocotind Trupul Domnului”. Despre această chestiune se tratează și în Canoanele anterioare 2, 5, 6.

b) Sfântul Ierarh Vasile cel Mare

CANONUL 2: (RÂNDUIALA PENTRU TIMPUL ȘI CHIPUL CUMINECĂRII)

Este bine și folositor a se împărtăși în fiecare zi și a primi dumnezeieștile taine, căci însuși Hristos zice: „Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (loan 6, 54). Dar noi ne împărtășim de patru ori în fiecare săptămână, duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, și în alte zile, când se face pomenirea vreunui sfânt.

Este de prisos a dovedi că nicidecum nu greșește cineva, dacă în vremuri de prigoană, în lipsă de preot sau de liturghisitor, este constrâns să primească împărtășania cu mâna sa proprie, deoarece aceasta se dovedește prin însăși faptele din obiceiul îndelungat. Căci toți care viețuiesc în pustietăți, unde nu se găsește preot, păstrând cuminecătura acasă, se împărtășesc singuri. Iar în Alexandria și în Egipt, foarte adeseori, chiar fiecare dintre laici are în casa sa cuminecătură și când dorește se împărtășește; căci după ce preotul a adus deja jertfa și a dat-o în primire, apoi cel ce o primește trebuie să creadă că se împărtășește ca de la preot. Căci

chiar și în biserică, preotul dă părticica din cuminecătură, și cel ce o primește o ține cu toată puterea, și apoi cu mâna sa proprie o duce la gură. Deci aceeași valoare are ori de primește cineva o singură părticică din cuminecătură de la preot, ori dacă primește mai multe părticele deodată.

Prescripția 2. Această prescripție este un extras din epistola 93, al.

289, a

Sfântului Vasile cel Mare, scrisă la anul 372, unui oarecare Cesarie. În ea se arata rânduiala pentru timpul și chipul cuminecării, răspunzându-se anume la două chestiuni: cât de des trebuie să ne împărtășim și dacă, în lipsa preotului, credinciosul simplu se poate cumineca cu mâna sa proprie. A se vedea și can. 58 și 101 ale sinodului Trulan, pentru răspunsul la a doua chestiune.

CANONUL 3: (POVĂȚUIRE CĂTRE PREOȚI PENTRU SLUJIREA SF. LITURGHII ȘI PENTRU CUMINECARE)

Străduiește-te, o, preotule, să fii lucrător fără de rușine, drept îndreptând cuvântul adevărului. Niciodată să nu mergi la slujba sfântă având vrăjmășie împotriva cuiva, ca nu cumva să alungi pe Mângâietorul în ziua sfintei slujbe. Nu te judeca, nici nu te certa, ci stăruind în biserică roagă-te și citește până la ceasul în care trebuie să săvârșești dumnezeiasca slujbă tainică, și astfel să pășești la sfântul altar cu pocăință și cu inimă :urată, neprivind încoace și încolo, ci cu frică și cu cutremur să stai în Fața împăratului cerurilor. Nu grăbi ori scurta rugăciunile din cauza purtării de grijă omenești și nu ține seama de fața oamenilor, ci privește numai la împăratul cel ce stă de față și la puterile cerești care stau împrejur. Fii vrednic îndeplinitor al sfintelor Canoane Nu liturghisi împreună cu :ei ce sunt opriți de a liturghisi. Bagă de seamă înaintea cui stai, cum liturghisești și pe cine împărtășești. Nu uita porunca Domnului și a Sfinților Apostoli care zice: „Nu dați sfintele câinilor și nu aruncați mărgăritarele înaintea porcilor” (Mt. 7, 6). Păziți-vă de astfel de câini și de celelalte. Vezi să nu cazi de frica oamenilor; nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile nevrednicilor. Nu te teme în acel ceas de careva dintre cei slăviți îi pământului, nici de cel ce poartă coroană. Celor care sunt vrednici de dumnezeiasca împărtășanie, să le-o dai în dar, precum și tu însuți ai primit-o. Să nu o dai celor ce nu li se permite de dumnezeieștile Canoane, căci îi se socotesc a fi ca păgânii; și dacă nu se convertesc, vai atât lor, cât și celor care îi împărtășesc. Bagă de seamă (nu mă privește pe mine, ci pe tine) ca nu cumva din neglijența ta șoarece sau altceva să atingă Sfintele Faine, nici să se umezească sau să se afume sau să umble cu ele cei profani și nevrednici. Dacă vei ține seama de acestea și de unele ca acestea, te vei mântui atât pe tine, cât și pe cei ce ascultă de tine.

Prescripția 3. Conținutul acestei prescripții îl constituie îndrumarea sau povățuirea alcătuită de Sfântul Vasile de la anul 375, pe care acela o dădea fiecărui preot în momentul hirotonirii, cu privire la modul cum trebuie să săvârșească Sfânta Liturghie și să împărtășească pe credincioșii săi.

c) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur

Dară fiindcă am pomenit de această jertfă, voiesc a vă spune puține cuvinte, vouă celor inițiați în cele sfinte, mici părți și nebăgate în seamă ca măsură, însă având în sine o mare folosință și o mare putere, — căci nu sunt ale noastre, cele grăite, ci ale Sfântului Duh. Deci ce este ? Mulți din voi se împărtășesc din jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alții de două, iar alții mai de multe ori. Deci, cuvântul nostru este îndreptat către toți, nu numai cătră cei de față, ci și cătră cei ce stau prin pustii, căci aceia mai cu samă o singură dată în an se Împărtășesc, de multe ori și la doi ani. Deci ce? Pe cari oare vom aproba noi ? Pe cei ce se împărtășesc odată sau pe cei de mai multe ori, ori pe cei de mai puține ori ? Nici pe cei deodată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe cei cu cuget curat, pe cei cu inima curată, pe cei cu viața fără de prihană. Unii ca aceștia, apropie-se pururea, iară de nu sunt așa, să nu se apropie nici odată. De ce ? Fiindcă își iau cu sine judecată, și osândă, și pedeapsă nespusă. Și să nu te minunezi de aceasta, că precum mâncarea, ce prin natura sa este hrănitoare, cade într’un stomac bolnav și bicisnic, și vatămă totul și strică, devenind cauza bolilor lor, întocmai așa se petrece și cu împărtășirea sfintelor și Dumnezeieștilor taine. Te bucuri de masa cea duhovnicească, de masa cea împărătească, și tu îți umpli gura cu lut? Ești uns cu mir, și tu te mânjești cu putoare ? Căci, spune-mi te rog: după un an de zile primind Sfânta împărtășire, crezi tu că cele patruzeci de zile îți sunt de ajuns spre curățirea păcatelor din trecut ? Și după trecerea unei săptămâni te dedai iarăși celor dintâi ? Spune-mi te rog: dacă după trecerea a patru-zeci de zile de la însănătoșarea ta de o boală lungă, te dedai iarăși acelorași mâncări aducătoare de boli, oare nu ai pierdut și munca ta dinainte ? Desigur că dacă cele naturale se mută, sau se schimbă, cu atât mai mult cele ale voii libere. De pildă noi de la natură vedem, și de la natură avem ochii sănătoși, însă de multe ori din pricina cașexiei ni se vatămă nervul optic. Deci, dacă și cele ale naturii se schimbă, oare cu atât mai mult cele ale voinței. Patru-zeci de zile întrebuințezi pentru sănătatea sufletului, și poate că nici patru-zeci, și aștepți ca să îmblânzești pe Dumnezeu ? Te joci, o omule ?

Aceasta o spun, nu împiedecându-vă de Ia apropierea de cele sfinte odată în cursul anului, ci pentru că voiesc a vă apropia perpetuu de ele. De aceia și preotul cheamă atunci cu voce mare pre sfinți, făcând prin vocea aceasta cu băgare de seamă pre toți, ca nu cumva să se apropie cineva nepregătit. Că precum se întâmplă cu turmele de oi, unde multe sunt sănătoase, multe însă sufăr de râie, sau și gălbează, și de aceia se simte nevoia de a le închide, și a le osebi de cele sănătoase, — tot așa și în Biserică; fiindcă unele din oile cuvântătoare sunt sănătoase, iară altele bolnave, apoi prin vocea preotului se face deșteptarea tuturor celor de față îndemnându-i și chemându-i. Și fiindcă nu este om care să știe cele ale aproapelui, dupre cum zice: «că cine știe cele ale omului, fără numai duhul omului, carele este întru dânsul» (I. Cor. 2, 11)? — de aceia sloboade această voce, după ce s’a sfârșit întreaga jertfă; așa că nimeni să nu vină cum s’ar întâmpla la izvorul cel duhovnicesc. Căci și cu turmele de oi (nimic nu ne împiedică de a întrebuința iarăși același exemplu) facem același lucru: pe cele bolnave Ie închidem înăuntru, ținându-le la întuneric, nedându-le aceiași hrană ca celor sănătoase, și nelăsându-le la aer curat, sau să mănânce iarbă verde, și să bea din izvoarele cele de afară, așa și aici: vocea preotului ține locul legăturilor de care face uz păstorul oilor necuvântătoare. Nu poți zice: «N-am știut, nu am cunoscut că faptul acesta este urmat de primejdii». Tocmai de aceia deci, și Pavel o mărturisește aceasta. Dară tu zici: «apoi nu am cetit». Aceasta însă nu poate fi o dezvinovățire din parte-ți, ci chiar o învinovățire, căci în fiecare zi intri în biserică și încă nu o știi aceasta?

Dară ca nu cumva să poți pretexta ceva în această privință, de aceia preotul cu voce puternică, cu strigare înfricoșată, întocmai ca și un predicator care ridică mâna la înălțime, stând el singur sus, și fiind văzut de toți, strigă, zic, cu voce puternică în acea tăcere sfântă, și pe unii îi cheamă, iară pe alții îi dă la o parte așa zicând făcând aceasta nu cu mâna, ci cu limba, care e mai puternică de cât mâna. Că vocea aceea izbind auzul nostru, întocmai ca și o mână pe unii îi împinge la o parte, și-i scoate afară, iară pe alții îi bagă înăuntru și i pune de față.

Spune-mi, te rog: oare la luptele Olimpice nu se ridică vestitorul și strigă cu voce mare și puternică: «este cineva care acuză pe acest luptător și să zică: acesta este rob, este tâlhar, are purtări rele?» de și de altfel luptele acelea nu sunt ale sufletului, ci ale puterii, ale trupului. Deci, dacă acolo unde e vorba de exercițiul trupului, și încă se face multă examinare a intenției aceluia, apoi cu atât mai mult aici unde sufletul le face pe toate. Stă, deci, și aici predicatorul nostru, nu capul fiecăruia, stăpânind și aducând, ci stăpânind deodată capetele tuturor celor dinăuntrul bisericii, și prin vocea sa, nu lasă pe alții ca să li aducă niscareva învinovățiri, ei îi pune chiar pe dânșii de judecători ai lor, căci nu zice: «îl învinovățește cineva pe acesta»? Însă cer «Se învinovățește cineva pe sine»—căci când el zice : «Sfintele Sfinților» aceasta spune, adecă că dacă cineva nu este sfânt, să nu se apropie. Și nu cum s-ar întâmpla zice ca să fie curat de păcate, ci sfânt, căci pe sfânt îl face nu numai izbăvirea de păcate, ci și prezența Duhului și bogăția faptelor bune. «Voiesc, zice, nu numai ca să vă spălați de murdărie, ci încă să deveniți chiar albi și frumoși;». Că dacă împăratul Babilonului [A se vedea cartea Profetului Daniil cap. X vers 9 și următorii] alegând după luarea în robie pe tinerii cei mai frumoși la față și mai bine făcuți, cu atât mai mult noi cei ce stăm de față la masa împărătească trebuie a fi frumoși la față, bine formați, având podoabe aurite, îmbrăcăminte curată, încălțăminte împărătească, fața sufletului frumoasă, înfășurându-l în podoabe de aur, și încingându-l cu cureaua adevărului. Unul ca acesta, deci, apropie-se, și atingă-se de paharul împărătesc. Iară dacă unul ca acesta este îmbrăcat cu zdrențe murdare, este zoios și nespălat și totuși îndrăznește a întră la masa împărătească neajungându-i cele patruzeci de zile pentru a și spăla păcatele trecute, privește ce va pătimi. Că dacă gheena nu este de ajuns pentru pocăința lui, de și este veșnică — de aceia este și veșnică — cu atât mai mult acest timp scurt. In acest timp nu putem a arăta o pocăință puternică, ci slabă de tot.^{^[63]}

CANONUL 4: (ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNICI)

Epitimia să nu se dea simplu după cantitatea păcatelor, ci să se aibă în vedere și intenția celor ce păcătuiesc, ca nu cumva, voind să cârpești ceea ce s-a rupt, mai mare să faci crăpătura, și străduindu-te să îndreptezi ceea ce a căzut, să faci căderea mai mare; căci cei bolnavi și cei distrați, dar mai ales cei dedați voluptății lumești, precum și cei ce se fălesc cu originea și puterea lor, cu încetul și puțină atenție dau păcatelor lor, toți aceștia pot, deși nu deplin, ci numai în parte, să se libereze de răutățile care îi cuprind. Iar dacă cineva dintr-o dată provoacă îndreptarea, foarte ușor îi va lipsi de îndreptare. Căci sufletul, îndată ce este adus în stare de a fi fără de rușine, cade în disperare; și atunci nu mai ascultă nici de cuvinte blânde, nici prin amenințare nu se întoarce, nici prin binefacere nu se îmboldește, ci devine mult mai rău decât acea cetate despre care proro-cul zice dojenind-o: „fața ta s-a făcut ca cea a desfrânatei și de nimic nu te rușinezi”. Din cauza aceasta, păstorul trebuie să aibă multă pricepere ca să cerceteze din toate părțile starea sufletului. Căci precum mulți sunt cuprinși de nebunie și cad în disperare cu privire la mântuirea lor, deoarece nu au putut să suporte doctoriile amare, astfel sunt și cei care nu dau atenție celor sufletești; din cauză că nu li s-a dat pedeapsă potrivit păcatelor, și devin mult mai răi și mai mult păcătuiesc. Prin urmare, nimic din acestea nu trebuie să rămână neexaminat, ci toate cercetându-se cu dea-mănuntul, preotul să aplice cele corespunzătoare, ca nu cumva străduința lui să fie zadarnică.

Prescripția 4. Această prescripție cuprinde îndrumările adresate duhovnicilor de către Sfântul Ioan Gură de Aur. A se vedea și canonul 11 sin. I ecumenic, și N. Milaș, Canoanele, partea I, voi. I, p. 63.

CANONUL 5: (POVĂȚUIRE PENTRU CUMINECARE)

Văd că mulți se împărtășesc cu trupul lui Hristos în chip simplu și întâmplător, și se împărtășesc urmând mai mult obiceiului cât și legii, decât rațiunii și chibzuielii curate. Se spune că atunci când se apropie timpul sfintei Patruzecimi și a Paștilor, oriunde ar fi cineva, se împărtășește cu Sfintele Taine. Dar nu trebuie să se țină numai sărbătorile, ci să se curețe conștiința și apoi să se împărtășească; căci cel necurat și cel nevrednic nici la sărbătoare nu este îndreptățit a se împărtăși cu sfântul și preaînfricoșatul Trup. Căci gândește-te că cei ce participau la jertfele Testamentului Vechi erau cu băgare de seamă; și mai înainte se curățau și în toate privințele erau curați. Iar tu, când te apropii de Jertfă, de care și îngerii tremură, hotărăști lucrarea potrivit împrejurărilor de timp și cu mâini și buze murdare îndrăznești să te apropii de Trupul și Sângele lui Hristos? Căci nici pe împărat nu ai vrea să săruți când îți miroase gura; iar pe împăratul cerurilor îl săruți cu sufletul mirositor? Nelegiuit lucru este acesta. Prin urmare, dacă nu ești vrednic de împărtășanie, nu ești dintre cei vrednici nici de rugăciune și de situația ta. Ascultă de Domnul, care zice: „Cei ce se pocăiesc se apropie de împărtășanie; iar cei ce nu se împărtășesc nici nu se pocăiesc”.

Prescripția 5. Prescripția aceasta, povățuire pentru cuminecare, cuprinde o serie de îndrumări canonice asupra felului cum trebuie să se apropie cineva de Sfânta Cuminecătură, extrase dintr-o cuvântare a Sfântului Ioan Gură de Aur despre Epistola Sfântului Pavel către Efeseni.

CANONUL 6: (CUMINECAREA DEASA SAU RARA?)

Mulți se împărtășesc cu această Sfântă Jertfă o dată pe an; alții de două ori; alții mai des; și către toți aceștia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei ce sunt aici, ci și către cei ce sunt în pustietăți; căci aceștia o dată pe an fac acest lucru. Deci care trebuie lăudați, cei care o dată sau care adeseori sau care rareori se împărtășesc? Nici pe cei ce se împărtășesc o dată, nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puține ori, ci pe cei ce cu conștiința curată se împărtășesc și a căror viață este ireproșabilă. Unii ca aceștia, totdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel niciodată să nu se apropie de cuminecătură. Dar de ce? Fiindcă aceștia primesc asupra lor judecata și osânda, cât și pedepsirea și pedeapsa; și nu te mira, căci precum hrana care după firea sa este nutritivă, dacă ajunge în sucuri stricăcioase, distruge și strică totul, și cauzează boală, tot astfel și Sfintele Taine. Tu te desfătezi la masă duhovnicească și apoi iarăși îți întinezi gura cu noroi? Ungi cu mir binemirositor și apoi iarăși umpli de putoare, împărtășindu-te după un an? Crezi că îți ajung patruzeci de zile spre a te curați de păcatele comise timp îndelungat și după o săptămână iarăși te întorci la cele de mai înainte? Spune-mi ori de vindecându-te în patruzeci de zile de boala îndelungată și apoi iarăși înapoindu-te la mâncărurile care au pricinuit boala, nu ai pierdut atâta osteneală de mai înainte, cât ți-ai și stricat mai mult? Căci dacă cele firești se schimbă, cu atât mai mult se schimbă cele ce depind de voință. Tu dai patruzeci de zile pentru sănătatea sufletului, și oare să nu aștepți nici patruzeci pentru ca Dumnezeu să te ierte. Spune-mi, glumești? Pentru aceea și diaconul rostește zicând: „Sfintele sfinților”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt.

Prescripția 6. Prescripția aceasta canonică aparține Sfântului Ioan Gură de Aur, ea fiind un extras dintr-o cuvântare a sa despre Epistola sfântului Apostol Pavel către Evrei, privitoare la cuminecarea deasă sau rară.

d) Sfântul Ierarh Filotei al II-lea Kokkinos

Textul de fatã reprezintã o scrisoare a Arhimandritului Filotei Zervakos cãtre un fiu duhovnicesc, publicatã sub acest titlu în revista “Orthodoxos. Philoteos Martyria”, nr. 40-42, ianuarie-septembrie, Tesalonic, 1991, p. 139-143.

Staretul Filotei a fost de foarte tânãr sub îndrumarea Sfântului Nectarie de Eghina fãcãtorul de minuni, pe care l-a avut pãrinte duhovnicesc. Din 1930 pânã la moartea sa (adicã aproape pentru 50 de ani) a fost staretul Mânãstirii Loggobardas din Paros, fiind unul din cei mai apreciati duhovnici. A încercat o unire a spiritualitãtii liturgice sacramentale cu cea filocalicã isihastã.

Punctul de vedere exprimat de Patriarhul Filotei Kokkinos (+1379) în chestiunea Sfintei Împãrtãsanii, prezentat si însusit de staretul Filotei Zervakos, îsi pãstrazã actualitatea si are o importantã deosebitã din punct de vedere teologic si duhovnicesc:

“1. Patriarhul Filotei Kokkinos este un ucenic si adept al Sfântului Grigore Palama (+1360), contribuind cel mai mult la apararea si raspândirea palamismului si isihasmului, care insista asupra posibilitatii vederii slavei sau luminii dumnezeiesti necreate, prin curatirea inimii si rugaciunea mintii.

Prin cele spuse în scrisoare, Patriarhul Filotei arata clar ca isihasmul si împartasirea sacramentala nu se exclud, ci se presupun si se completeaza reciproc, rugaciunea mintii fiind însasi simtirea prezentei euharistice sacramentale a lui Hristos în noi, împartasirea sacramentala implicând si împartasirea duhovniceasca, simtirea lui Hristos.
Pozitia echilibrata a Patriarhului Filotei poate sa aduca o lumina în mult disputata discutie ce se continua înca pâna în zilele noastre, între teologi si duhovnici, în jurul desei sau rarei împartasiri. Împartasirea euharistica este o necesitate pentru toti credinciosii, monahi si laici, necesitate care decurge din însasi fiinta si rostul tainei Cuminecaturii, dar ea nu se poate impune si da oricui, fara nici o conditie, lucru care se uita de obicei de cei ce insista exclusiv pe împartasirea fizica.

Sfaturile date în final de Patriarhul Filotei manifesta o deschidere generoasa. Teoretic ele sunt corecte si practic realizabile mai mult în mânastiri, unde sunt mai putini vietuitori si unde duhovnicii îi pot pregati pe toti prin Taina Marturisirii, decât în parohiile mari, unde datorita numarului mare de credinciosi, practic este aproape imposibila pregatirea acestora prin Taina Marturisirii în vederea împartasirii lor duminica de duminica. Dar si aici se poate începe – si e de dorit – cu grupuri mai mici de credinciosi care sa fie pregatiti pe rând pentru împartasire în fiecare duminica. Problema este foarte importanta si vom mai reveni asupra ei (pr. prof. Ioan Ica).

image1py.jpg

Acum 50 de ani am citit aici, în biblioteca mânastirii, o scrisoare a pururea pomenitului Filotei Patriarhul Constantinopolului, care a trait în secolul XIV si care a stralucit în virtute, evlavie, dreapta credinta si cultura. Epistola aceasta a fost trimisa parintilor sinaiti, care se împartisera în doua tabere. Una socotea nu numai ca e permisa deasa Împartasanie, dar ca e obligatorie. Si aducea marturie canoanele 18 si 19 apostolice si ca mai înainte, Sfânta Împartasanie nu impunea postul, fiindca crestinii din primele veacuri nu posteau, dar nici canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintelor Sinoade Ecumenice nu se refera la post înainte de Sfânta Împartasanie. Cealalta tabara socotea ca, pentru a se împartasi cineva, trebuie sa treaca cel putin 40 de zile de la ziua în care s-a împartasit pentru a se putea împartasi iarasi, deoarece nu e vrednic, si ca înainte de Sfânta Împartasanie crestinul trebuie sa posteasca trei zile. Aduc si ei marturie obiceiul Bisericii care, vazând ca multi dintre crestini se apropie de Taina Sfintei Împartasanii fara nici o pregatire si curatire prealabila, fara o metanoia si marturisire sincera si curata, fara teama, credinta si dragoste de Dumnezeu, recomanda crestinilor sa se înfrâneze câteva zile, pentru a putea sa se reculeaga, sa-si dea seama si sa cugete la pacatele lor, sa le paraseasca prin baia pocaintei si a marturisirii, ca si prin postul dupa putere, pentru ca postul curat, care se face în cunostinta si discernamânt, cere de la om teama, smerenie, strapungerea inimii si plânsul aducator de bucurie, lacrimi care purifica si curata sufletul omului de orice pângarire. Din acest motiv, Sfântul Grigorie Teologul a zis: “Sa varsam lacrimi dupa putere prin baia Botezului (pocaintei)“, iar Sfântul Simeon Noul Teolog porunceste monahilor si crestinilor ca fara lacrimi sa nu se împartaseasca. Cum e cu putinta ca acela care îsi umple de cu seara chilia lui cu carne, peste, oua, vin si nu cu mâncaruri de post, dimineata sa se împartaseasca cu lacrimi si strapungerea inimii? Acest lucru e cu neputinta.

Fiindca deosebirea de pareri a sinaitilor a ajuns la certuri si dispute, au scris Patriarhului, care le-a trimis o scrisoare. Acum un an am cautat aceasta scrisoare în biblioteca, dar nu am putut s-o gasesc. Nu îmi amintesc exact cuprinsul ei, fiindca au trecut 50 de ani de atunci. Din câte îmi amintesc va scriu, poate va va fi de folos pentru cartea voastra.

În scrisoare, Patriarhul critica cele doua tabere, fiindca ambele se aflau în ratacire si fiindca toti trebuie sa urmeze traditiile pe care le-au primit de la Parintii lor si nu sa se certe.

Celor dintâi le scrie: Spuneti adevarul ca împartasania deasa este impusa de canoane si ca crestinii din timpurile apostolice se împartaseau la fiecare Liturghie, dar trebuie sa spuneti si ceea ce Sfântul Apostol Pavel, gura lui Hristos, zice: “Sa se cerceteze omul pe sine însusi si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie, manânca si bea siesi osânda, ca unul care nesocoteste Trupul Domnului“ (I Co 11, 28-29). Daca vreti sa va împartasiti des, ca Sfintii Apostoli si primii crestini, trebuie sa se cerceteze fiecare pe sine si sa va gânditi bine daca sunteti si voi ca Sfintii Apostoli, daca sunteti la masura virtutilor Sfintilor Apostoli si a primilor crestini. Aceia aveau dragoste din tot sufletul si din toata inima fata de Dumnezeu, în vreme ce voi aveti multa dragoste fata de voi însiva si foarte putina fata de Dumnezeu. Aceia aveau o asa de mare iubire întreolalta, încât erau bucurosi sa se jertfeasca unul pentru altul. Voi însa va certati si îi pizmuiti pe fratii vostri, fiindca nu îmbratiseaza parerea voastra. Aceia, primii crestini, aveau toate în comun, banii, averile, mijloacele de subzistenta si nici unul nu zicea: acesta este al meu, acesta este al tau. Voi, desi sunteti monahi, nu aplicati aceasta. Preotul, putin înainte de a chema la Sfânta Împartasanie, zice cu voce tare: “Sfintele Sfintilor“, voind parca sa ne avertizeze si sa ne spuna: “Judecati si gânditi-va bine, daca sunteti sfinti, atunci sa va apropiati, fiindca Cele Sfinte se dau numai Sfintilor”. Si noi zicem smeriti: nu suntem sfinti, unul e Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel fara de pacat. Trebuie, asadar, sa fim atenti, daca vrem sa ne împartasim si noi mai des, sa fim sfinti. Apoi, preotul, chemându-ne la masa duhovniceasca, ne spune: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati“. Si aici trebuie sa ne cercetam fiecare pe noi însine: Daca avem într-adevar frica de Dumnezeu, credinta fierbinte si dragoste curata din tot sufletul si din toata inima, atunci sa ne apropiem daca nu, sa ne retinem un timp, si dupa ce ne-am ostenit si nevoit cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care trebuie sa-l cerem totdeauna, sa fim si noi sfinti, sa fim ca Sfintii Apostoli si crestinii primelor veacuri, atunci sa ne apropiem des. Întrucât nu suntem imitatori ai virtutilor lor, sa fim atenti, ca nu cumva apropiindu-ne cu nevrednicie, în loc de folos sa ne producem paguba, fiindca Sfânta Împartasanie e foc care-i arde pe cei nevrednici. Faptul ca în canoanele Sfintilor Apostoli nu se pomeneste de post, e de asemenea adevarat. Dar la început, când Sfintii Apostoli savârseau Sfânta Taina, erau putini la numar. Iar Taina dumnezeiestii Euharistii o savârseau în case si dupa mâncare. Când însa numarul crestinilor a crescut si s-au zidit biserici, atunci Sfânta Taina se savârsea în sfintele biserici si se savârsea dimineata, iar cei care voiau sa se apropie de Sfânta Taina se înfrânau de cu seara. Iar Sfintii Apostoli continuu au postit. Mâncarea lor era atât de modesta si mâncau atât de putin, cât sa traiasca. Iar marturisirea se facea public, în biserica. Când însa la început au fost crestini care se rusinau si ezitau sa se marturiseasca în public, atunci Sfintii Parinti au stabilit ca marturisirea sa nu se mai faca public, ci în particular, înaintea arhiereului sau preotului ca parinte duhovnic. Si fiindca multi crestini, când voiau sa se apropie de Sfânta Taina dimineata, mâncau de cu seara pe saturate, fara deosebire, atunci s-a stabilit ca cei ce vor sa se apropie de Sfânta Taina trebuie sa posteasca. Aceasta n-o mentioneaza sfintele canoane, dar o mentioneaza Sfânta Traditie. Nu s-a apreciat numarul zilelor de post, s-a lasat aceasta la latitudinea duhovnicilor, care celor sanatosi le prescriau mai mult post, iar celor slabiti mai putin. Cei care sunt sanatosi si pot sa posteasca nu numai o zi, doua sau trei, ci întreaga saptamâna, bine fac.

Aceasta le-a scris Patriarhul celor dintâi.

Pentru ceilalti scrie urmatoarele: Monahii care cerceteaza Scripturile si se ocupa cu studiul trebuie sa cunoasca sfintele canoane si Sfintele Traditii. Nici Biserica, nici sfintele canoane, nici Traditia nu mentioneaza ca crestinii trebuie sa se împartaseasca la fiecare 40 de zile si ca nu se cuvine sa se împartaseasca cineva la mai putin de 40 de zile. Sfânta Biserica si toti Parintii stabilesc canoane mari pentru ucigasi, desfrânate, adulteri, hoti, calomniatori si ceilalti pacatosi, carora canoanele le interziceau uneori sa se împartaseasca; celorlalti crestini nu le-a precizat zile, luni sau perioade. S-a precizat însa ca toti sa se cerceteze pe sine si daca sunt vrednici sa se apropie. S-a precizat, de asemenea, ca trebuie sa fie sfinti, fiindca Cele Sfinte se dau Sfintilor si sa se apropie cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste. Bine faceti daca cereti sfatul meu practic, dar mai bine veti face daca va veti smeri si veti asculta si pazi cele ce va voi sfatui. Întâi va sfatuiesc sa încetati discutiile care provoaca certuri si dispute. Fiecare din voi sa fie atent sa-si vada propriile pacate si nu pe ale fratelui sau. Al doilea, ori de câte ori vi se întâmpla vreo iritare sau cearta între voi, înainte de a apune soarele sa va conciliati si împacati. Al treilea, sa aveti smerenie si ascultare desavârsita de Întâistatatorul vostru, ca si duhovnicul vostru, caruia sa-i marturisiti sincer toate pacatele voastre si sa solutionati deosebirile dintre voi nu voi singuri, cu pizma, mândrie si iutime, ci cu dragoste si iubire de frati, cerând în toate sfatul si parerea egumenului si duhovnicului vostru, si ceea ce va va spune, sa primiti ca de la Dumnezeu si sa va linistiti.

În ce priveste Sfânta Împartasanie stabilim urmatoarele:

Câti au dragoste din tot sufletul si din toata inima fata de Dumnezeu si câti îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei însisi, au smerenie, ascultare, taierea voii, blândete, nemâniere, înfrânare, rabdare, tacere, acestia pot sa se împartaseasca o data pe saptamâna si de doua ori când se întâmpla o sarbatoare în mijlocul acestei saptamâni.
Când nu au virtutile de mai sus si se mâhnesc din cauza aceasta si se silesc sa le dobândeasca si se roaga si doresc sincer si cer Sfânta Împartasanie, ca pe un medicament ajutator, si evita pe cât le sta în putinta orice pacat, li se permite si lor sa se împartaseasca o data pe saptamâna.
Câti au asa-zise pacate care se iarta, adica putina mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciuna, glumesc, râd, bârfesc, manânca mai mult decât e de trebuinta, fac ascultare, dar fara tragere de inima, si au si alte mici pacate de moarte, pe care se silesc sa le taie si sa le tempereze, dar nu cu osteneala si râvna cum se cuvine, dar totusi le cunosc, se caiesc si le marturisesc, acestora li se permite sa se împartaseasca la 15 zile.
Acei care sunt mândri, nesupusi, mâniosi, certareti, mincinosi, daca se marturisesc si arata o pocainta si schimbare adevarata si iau hotarâre ca vor înceta sa pacatuiasca, sa se împartaseasca la doua luni.
Daca dupa un an înceteaza sau se înfrâneaza, împutinând pacatele, sa se împartaseasca la 40 de zile, si când se îndreapta complet, sa se împartaseasca ca si cei de mai sus, la 15 zile si o data pe saptamâna.

O astfel de dispozitie catre monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu sa savârseasca minuni în timpul vietii lui si dupa moarte. Un astfel de discernamânt al acestor vrednici de pomenire Parinti trebuie sa-l urmeze si Parintii duhovnici actuali, ca sa-i canoniseasca pe cei care se marturisesc la ei.

În acord cu îndrumarile de mai sus sa ne apropiem toti credinciosii, laici si clerici, de Taina dumnezeiestii si Sfintei Împartasanii, pregatindu-ne si curatindu-ne prin pocainta, post, rugaciune, cu frica de Dumnezeu si cu credinta si cu dragoste, ca împartasindu-ne cu vrednicie sa ne unim cu Mântuitorul Hristos si sa ne învrednicim a deveni împreuna-mostenitori ai Împaratiei Lui ceresti”.[64]

e) Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

Deci, uneori cînd lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie, și alergînd la cei mai isteți, singur se ostenea în ceasurile cele libere de lucrurile bisericești, învățîndu-i pe ei. Le tîlcuia oarecare cărți din așezămîntul cel nou, iar în vremea de vară, petrecînd în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între celelalte osteneli ale sale, plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor așezămîntul cel nou. În sfîntul și mare post și în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea pe ei și-i împărtășea cu sfintele Taine, apoi deprinzîndu-i, îi rînduia pe la locuri, dezrădăcinîndu-le neștiința.[65]

f) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț

Spovedanie de două ori sau cel mai rar odată pe zi și împărtășanie variabilă în funcție de contextul fiecăruia:

De obicei 1 dată/lună;
Bătrânii/bolnavii 1 dată/2-3 săptămâni;
Schimonahii săptămânal.

Cuviosul Paisie poruncea fraților să săvîrșească ascultarea rînduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere și cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieșea și starețul cu frații la lucru, dîndu-le tuturor pildă în toate. Vara, cînd părinții plecau să lucreze la cîmp, mergea și un duhovnic cu dînșii pentru pravila bisericească și pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit. […]
Astfel, mai întîi a întemeiat o mare obște de peste șapte sute de călugări de mai multe naționalități, dintre care peste două treimi erau moldoveni. Toți trăiau în desăvîrșită armonie duhovnicească și practicau rugăciunea lui Iisus. Pentru povățuirea lor sufletească, Cuviosul Paisie a rînduit douăzeci și patru de duhovnici care îi spovedeau regulat și îi supravegheau ziua și noaptea. […]
Același Teofan scrie și despre ascultările călugărilor din Mînăstirea Neamț. „În obștea Cuviosului Paisie trăiau peste șapte sute de călugări și cînd se adunau la ascultare, cîte o sută sau cîte o sută cincizeci de frați, atunci unul din ei citea cuvînt de folos din vreo carte sau vorbea cuvînt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deșarte, îndată era oprit…”.
Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, același Teofan scrie: „Prin chilii unii scriau cărți, alții împleteau, alții torceau lînă, alții coseau camilafce și potcape, făceau metanii, țeseau stofe pentru rase și mantii, făceau cruci și linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toți erau sub supravegherea duhovnicilor, la care își mărturiseau păcatele și gîndurile de două ori pe zi: dimineața spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvîntarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănînce un fruct. […]
La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea minții și, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gîndurilor către duhovnici o considera marele stareț temelia vieții duhovnicești și nădejdea mîntuirii pentru toți. De aceea poruncea fraților, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor și să primească Trupul și Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii și cei bolnavi, mai des, la două – trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.
Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie: „Poate oare preotul să dezlege pe cel ce se pocăiește cu căință, dacă este neputincios și nu poate face canon? Apoi să-i dea Sfintele Taine sau nu?” Iar Sfîntul Paisie a răspuns: „Dacă boala lui trupească este în așa fel, încît el se apropie de moarte și nu are vreme să facă canon, atunci, chiar de ar avea el păcate mari, dar dacă se căiește, preotul să-l dezlege a se împărtăși cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege, pînă nu-și face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinței”. Apoi a adăugat și aceste cuvinte:
„Vă spun și aceasta că eu am căutat cu rîvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtășirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoșată și înspăimîntătoare certarea pusă asupra preoților, care îndrăznesc să împărtășească pe cei opriți de sfintele canoane. Pe amîndoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vînzătorul”. […]
Altădată l-a întrebat cineva pe Sfîntul Paisie dacă sînt de folos slujbele Bisericii și Sfînta Liturghie pentru cei ce se află în păcate de moarte. Iar Cuviosul le-a răspuns: „Dacă cineva din creștinii ortodocși greșește pe față și este stăpînit de păcate de moarte, pentru unul ca acesta, Sfînta Biserică oprește a se aduce jertfa cea fără de sînge, pînă ce el nu va părăsi păcatul și se va pocăi”. Căci așa spune Sfîntul Simeon al Tesalonicului: „Nu se cuvine nicidecum preotului să aducă jertfă sau să facă pomenire pentru cei ce au păcătuit pe față și nu s-au pocăit, căci această jertfă le este spre osîndă. De asemenea, și primirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, fără pocăință și spovedanie, aduce osîndă, cum spune despre aceasta și dumnezeiescul Pavel” (Corinteni 9,29). […]^{^[66]}

g) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul: Scopul împărtășaniei dese

Sfântul Nicodim Aghioritul și Neofit Cavsocalivitul, și-au denumit altfel cartea Despre dumnezeiasca împărtășanie cu preacuratele lui Hristos Taine, trad. rom., Editura Orthodoxos Kypseli, Thesalonic, 1992, p. 19. Chiar schimbarea funestă a titlului în 2001 (probabil din neatenție) a dus o denaturare a sensului cărții. Sensul acestui minunat tratat patristic nu este să ne împărtășim des (indiferent cum). El ne învață dimpotrivă cum trebuie să ne împărtășim ca să ne mântuim: printr-o pregătire continuă și apropiere cu frică de Sfânta Împărtășanie, pentru a ne stârni cât mai des (în realitate continuu) pocăința.

„Este cu neputință să ajungă cineva la desăvârșire fără deasa împărtășire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stăpâneștile porunci, iar fără ascultare nici desăvârșirea. De aceea, Sfinții Părinți nu cer desăvârșirea de la cei ce se împărtășesc, ci îndreptarea vieții prin pocăință”; iar desăvârșirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtășim

Înainte de împărtășire, omul trebuie să facă cuvenita pregătire, adică se spovedește, își înfrânge inima, se îndreptează, se umilește, este atent la sine, se păzește pe cât este cu putință de gândurile pătimașe și toată răutatea. De asemenea, se înfrânează, se roagă, priveghează se face mai evlavios și se străduiește la toată fapta bună gândindu-se ce împărat înfricoșat are să primească întru sine. Si mai ales când se gândește că potrivit cu pregătirea pe care a făcut-o va primi și Harul din Sfânta împărtășire. Este limpede că cu cât cineva face această pregătire mai des, cu atâta capătă și mai mare folos.

Acestea vi le spun, nu că vreau să vă împărtășiți oricum și la întâmplare, fără pregătire. Că scrie sfântul Apostol, să-și cerceteze fiecare conștiința sa și așa să mănânce din Sfânta Pâine și să bea din Sfântul Potir, că cine se împărtășește cu nevrednicie, îi va fi spre osândă, pentru că nesocotește să se apropie cu vrednicie de Sfântul Trup și Sânge al Domnului. Deci nu spun aceasta, Doamne ferește, ci spun să ne împărtășim des, ci să ne curățim cât putem cu dorința și iubirea pe care le avem pentru sfânta împărtășanie și așa curați să ne împărtășim.

h) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica

i) Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Extras din: MARII INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE de Dyonysios Farasiotis:

“Ca unul care le-am experimentat din plin pe amândouă de-a lungul vietii, pot aduce propria mărturie că între Tainele lui Hristos, pe de o parte, si lucrările magice, pe de alta, nu există nici cea mai infimă legătură. Cele dintâi se săvârsesc prin puterea lui Hristos, cele din urmă sunt fie lucrări de sorginte întru totul satanică, fie rezultatele unui amestec de înselăciune si lucrare demonică. Cele dintâi se săvârsesc numai prin participare constientă si liberă, cele din urmă se realizează fie prin înselarea, fie prin constrângerea persoanei.

Pentru ca Hristos să lucreze prin Tainele Sale dumnezeiesti, omul trebuie să dorească acest lucru si să se pregătească duhovniceste cu atentie si sârguintă; altfel spus, să ia parte activ si constient. Dimpotrivă, în practicile magice este înselată si încălcată vointa liberă a persoanei. Vrăjitorii fie îsi amăgesc victimele încercând să le prezinte negrul ca alb si răul ca bine, fie recurg, prin conlucrarea demonilor, la constrângere sufletească, psihologică, si uneori chiar fizică, pentru a le determina să participe la slujbe magice. Există un număr restrâns de oameni care s-au pervertit într-atât încât să se facă de bună voie, în cunostintă de cauză, slujitori ai demonilor.

În lucrările magice pe care le săvârsesc diversi initiati hindusi se întâmplă frecvent ca victimele să li se supună chiar si fără să vrea. Demonii lucrează asupra lor automat, cu multă putere, întrucât acesti oameni au dat Diavolului drepturi asupra propriilor suflete prin viata lor plină de păcate si vicii, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le-au constientizat ca atare.

Tainele Bisericii presupun, din contră, participarea liberă, constientă si responsabilă a omului. Cei care se apropie de aceste Taine în virtutea obisnuintei sau a hazardului, fără o constientizare profundă, fără o implicare personală prin asceză, rugăciune si pocăintă, aceia nu înteleg nimic din lucrarea mântuitoare a lui Hristos si nu pot primi nici un folos duhovnicesc real.

Îmi amintesc că-l vizitase cândva pe părintele Paisie un mirean care se trufea prosteste pentru faptul că se împărtăsea foarte des, de două-trei ori pe săptămână, socotind că prin aceasta se sfintise automat. Căzuse astfel în rătăcire din pricina imensului său orgoliu. Bătrânul i-a spus:

„Fii atent aici! N-are atâta importantă cât de des se împărtăseste cineva, ci mai cu seamă felul în care se pregăteste pe sine pentru aceasta, si cât de mult Îl păstrează înlăuntrul său pe Hristos după aceea. Dacă ar fi fost să se sfintească omul asa, pur si simplu, atunci toti preotii care se împărtăsesc în cursul săptămânii si în fiecare duminică ar fi deja sfinti!“.

Unirea omului cu Dumnezeu se face numai în conditiile în care omul însusi îsi manifestă dorinta si consimtământul său, depunând efortul pocăintei pe măsura constiinciozitătii sale. Atunci Dumnezeu Se va apropia de cel ce se pocăieste sincer, revelându-i-Se în modul si gradul cel mai propice sporirii lui duhovnicesti la momentul respectiv”.[68]

9. Era Părintele Cleopa un rărist sau urma întru totul Sfinților Părinți?

SFANTA IMPARTASANIE

Sfanta Impartasanie este de mare folos omului, daca se impartaseste cu adevarat cu credinta, cu pregatire si cu dezlegarea duhovnicului. Ca cel ce se apropie cu nevrednicie, osanda isi ia, ca foc este care arde pe cei nevrednici – ai vazut ce spune in rugaciunile dinainte de impartasanie.

– Cine se poate imparatsi ?

– Cine are viata curata, neprihanita; cine are stiinta gandului sau curata, cine nu are impedimente canonice si este dezlegat de duhovnic, poate sa se impartaseasca, iar cine nu este marturisit si dezlegat de duhovnic si n-a facut canonul dat, nici nu se poate apropia de impartasanie. Ca si o data in an de se va impartasi, ca Iuda este, care o data s-a impartasit si a intrat satana in el si l-a vandut pe Domnul.

Daca nu-i vrednic cineva, nici o data pe an sa nu se impartaseasca. Ai vazut ce zice in Cuvantul 53, Sfantul Ioan Gura de Aur : ” … Si voi preotilor, care dati Preacuratele Taine, nu mica munca zace asupra voastra, daca stiti pe cineva nevrednic, de-l veti impartasi cu aceste preainfricosatoare si preasfinte si dumnezeiesti Taine.

Si daca te temi tu, o perotule, ca cel ce vine la tine este sachelar, adica general, sau ipat, adica prefect, sau voievod sau cel ce este cu coroana pe cap, adica imparat, si te temi ca se va supara ca nu-i dai Impartasania, daca te temi tu, adu-l la mine ! Tot trupul meu il voi da sa-l arda, mai inainte de a da Trupul cel Preasfant si Preacurat celui nevrednic. Tot sangele meu il voi varsa mai inainte de a da Sangele, atat de infricosat si Preasfant la cel ce nu-i vrednic „.

Iar daca s-a curatit si s-a pregatit dupa randuiala canonica a Bisericii lui Hristos prin marturisire, si a facut canonul cuvenit, sa se apropie cu frica si cutremur.

– Ce ne puteti spune de impartasania copiilor pana la varsta de sapte ani ? Necesita spovedanie ?

– Copiii cei nevinovati pana la varsta de cinci ani, este bine sa-i impartasiti, daca se poate, si in fiecare Dumimica. Iar copiii de 6 – 7 ani mai ales acum, este bine sa fie spovediti si apoi impartasiti, ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, in casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti.

La fel si despre cei batrani si bolnavi zice Sfantul Simeon al Tesalonicului : ” Cei batrani si bolnavi, care nu au impedimente canonice, este bine sa se impartaseasca mai des si in sarbatorile mari „.

Totdeauna, inainte de a te impartasi, dupa ce ti-ai facut metaniile, dupa ce ai parasit pacatul si ti-ai facut canonul dat de preot, inainte de a te impartasi trei zile cel putin n-ai voie sa bei vin nici sa mananci de dulce sau cu untdelemn. Iar in afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamana de post sau macar trei zile nu te poti impartasi. Cel putin trei zile inainte de a te impartasi sa nu mananci cu untdelemn si sa nu bei vin; numai mancare uscata. Asa este randuiala cu Sfanta Impartasanie, fratilor.

– Spuneti-ne ceva despre impartasania calugarilor, despre deasa impartasanie.

– Calugarii din manastiri, daca au duhovnic bun, sa se spovedeasca cat mai des. La noi spovedania, cum vedeti, e o data pe saptamana, vinerea. Da, am calugari foarte treji, care vin de doua-trei ori pe saptamana la marturisire : ” Parinte, n-am fost la Utrenie; parinte, am ramas in urma cu canonul; parinte, am mancat inainte de masa „, sau te miri ce. Daca il mustra constiinta, el vine, ii pui mana pe cap, il dezlegi si se usureaza.

Asa ca si calugarii batarni si bolnavi se pot impartasi o data pe saptamana; ceilalti, daca le da voie duhovnicul, se pot impartasi, cel mai rar, la patruzeci de zile, cel mai potrivit, o data pe luna.

– Dar avem vreun temei la Sfintii Parinti pentru impartasania la patruzeci de zile ?

– Da, avem la Sfantul Simeon al tesalonicului. El zice ca o data la patruzeci de zile fiecare sa se pregateasca si sa se impartaseasca, daca n-are vreo oprire canonica. Este pacat care te opreste douazeci de ani de la impartasanie.

In caz de moarte, daca vezi ca omul este gata, ii dai impartasania. Nu-l mai poti opri in caz de moarte; iar daca nu moare si mai traieste, face in continuare canonul dat. Asa sa stiti.

– Se poate impartasi cineva fara sa se spovedeasca ?

-Nu. Niciodata. Si in caz de moarte si de altceva, nu. Intai spovedania si apoi sa se impartaseasca.

– Dar de cate feluri este Sfanta Impartasanie ? In cate feluri ne putem impartasi ?

– Impartasirea cu Preacuratele Taine este cea mai infricosata, cea mai buna si cea mai sfanta. A te impartasi cu Trupul si Sangele Domnului, zice Mantuitorul : Cine mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, intru Mine petrece si Eu intru dansul.

CELE CINCI FELURI DE IMPARTASIRI

Ne putem impartasi cu adevarat in cinci feluri, in Biserica lui Hristos.

Prima impartasire si cea mai importanta este cea cu Trupul si Sangele Domnului.

A doua cale de impartasire, dupa Marele Vasile, este impartasirea duhovniceasca pe calea rugaciuniicelei ganditoare a inimii. Poti sa vii in biserica si chiar daca esti oprit de preot sa te impartasesti pe cativa ani, te poti impartasi de o mie de ori pe zi si mai mult, pe alta cale, pe calea rugaciunii. Daca vii in biserica si zici rugaciunea ” Doamne Iisuse Hristoae, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul „, cu toata inima, de cate ori ai suspinat dupa numele lui Iisus, de atatea ori te-ai impartasit, ca si cel ce a luat cu lingurita Sfintele Taine.

Aceasta este impartasirea pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii, cu care omul poate reusi sa se impartaseasca de multe ori pe zi, nu numai o data, cu aceeasi putere cu care se impartaseste si cel cu lingurita din Sfantul Potir.

Al treilea fel de impartasire este pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Mantuitorul a spus sa postim, ne-a aratat cum sa postim; a zis sa ne rugam, ne-a aratat cum sa ne rugam; a spus sa primim pe cel strain, sa adapam pe cel insetat, sa hranim pe cel flamand, sa cercetam pe cei inchisi si sa iertam pe cei ce ne gresesc.

Cand facem aceste porunci, ne impartasim pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Acesta este al treilea fel de impartasire. Si cu aceasta te poti impartasi de multe ori pe zi, de cate ori ai lucrat poruncile lui Hristos.

Auzi ce spune dumnezeiescul Maxim in Filocalie : ” Hristos sta ascuns in poruncile Sale. Cine face o porunca il primeste pe Hristos. Si nu numai pe Hristos, ci toata Sfanta Treime „. Si auzi ce spune Scriptura : Cel ce Ma iubeste pe Mine si are poruncile Mele, si le pazeste pe ele, Eu si Tatal vom veni si lacas la dansul vom face.

Clar ! Nu numai Fiul, ci si Tatal vine. Si unde-i Tatal si fiul pe toata Sfanta TReime o primeste acela care lucreaza poruncile lui Dumnezeu, macar de ar fi oprit de la Sfanta Impartasanie de vreun preot. Intelegeti ? Acesta-i al treilea chip de impartasire pe cale lucrarii poruncilor.

A patra impartasire este prin auz. Cum ? Eu sunt oprit de preot pe atatia ani de la impartasire, fie ca sunt femeie sau barbat. Dar merg la biserica si ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, Apostolul, Evanghelia, Heruvicul, Axionul, si predica preotului. Daca ascult cu evlavie cuvantul Domnului, de cate ori am luat un inteles duhovnicesc prin auz, de atatea ori m-am impartasit cu Hristos.

Aceasta este impartasirea prin urechi, al patrulea fel de impartasire. Si Apostolul spune clar : Credinta vine prin auz si auzul prin cuvantul lui Dumnezeu. Tu primesti cu lingurita pe Hristos; eu il primesc prin urechi, cand ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, cantarile si predica preotului. Si ma impartasesc de mii de ori pe zi, fara sa stii tu.

Tu poate, daca nu te-ai pregatit bine, spre osanda primesti Sfanta Impartasanie. iar eu, daca stau cu credinta, ca vamesul, in Biserica si ascult cu evlavie slujba, ma impartasesc prin urechi. Acesta este al patrulea fel de impartasire.

Al cincilea fel de impartasire este pe calea miridelor, a particelelor ce se scot pentru noi la Sfanta Liturghie. De aceea nu putem pune la Sfanta Liturghie pe cei betivi, pe cei ce injura, pe cei ce traiesc necununati, pe sectari, pe cei ce se sinucid. Pentru ca acea particica care se scoate, reprezinta fata acelui suflet.

Aceste particele se sfintesc la Sfanta Epicleza, prin invocarea Duhului Sfant si, la sfarsitul slujbei, dupa ce s-a pus in potir partea cu Iisus, si se zic cuvintele : ” Plinirea paharului credintei Duhului Sfant „, apoi se pun si particelele ce se scot pentru credinciosi. In dumnezeiescul Sange din Sfantul Potir este Trupul si Sangele lui Hristos viu.

Din prescura a patra se scot particele pentru vii, din a cincea pentru morti si le trage in Sfantul Potir. Din aceste particele ca faina, ce s-au adapat cu dumnezeiescul Sange in Potir, atatea mii si milioane de suflete au primit impartasirea si comuniunea direct cu Iisus Hristos, cu Trupul si Sangele Lui.

Acestea patru din urma sunt cai de impartasire, pe calea lucrarii faptelor bune, dar nu inlocuieste pe cea dintai. Numai o impartasire temporara si in caz de ceva, tot trebuie sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului, cu Preacuratele Taine.

Iata asa ne putem impartasi in cinci feluri in Biserica Universala.

– Daca un neoprotestant se impartaseste pe cele patru cai, dar nu se impartaseste cu Trupul si Sangele Mantuitorului, poate avea nadejde de mantuire ?

– Nu ! Nu are nici o valoare, pentru ca este rupt de Biserica lui Hristos si nu are Darul preotiei. Acela ii sectar, om ratacit. Asa-i, mai baiete ! Nu putem noi schimba ceea ce a intemeiat Hristos pentru toata lumea. El a zis : Luati, mancati, acesta este Trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu ( Ioan 6,53 )

De ce v-am spus despre Sfanta Impartasanie ? Este bine sa va pregatiti, mama. Fratiile voastre de la tara, macar in posturi si macar o data la patruzeci de zile sa va impartasiti.^{^[69]}

Așadar Părintele Cleopa nu era fixist (nici rărist, nici desist), ci urma în totul Sfinților Părinți, recomandând Sfânta Împărtășanie în funcție de pregătirea și starea fiecăruia, cu pregătirea și starea corespunzătoare de frică și cutremur, dragoste și apropiere.

Am putea spune că este, poate, cel mai apropiat ca înțeles Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul în cartea sa despre împărtășania continuă:

luminare aprinsa pe carte

Capitolul 37

DESPRE

ÎMPĂRTĂȘIREA RARĂ ȘI DEASĂ

Credinciosul: Părinte, dar cum stau lucrurile cu cei ce zic că noi, creștinii, trebuie neapărat să ne împărtășim mai des cu Sfintele Taine?

Preotul: E bine ca un creștin să se împărtășească mai des, dar cu pregătirea cuvenită unei asemenea Sfinte și înfricoșate Taine. Ca să ne dăm seama de primejdia ce așteaptă pe cei ce vor a se împărtăși fără pregătirea cuvenită, să ascultăm cuvintele Sfântului și marelui Apostol Pavel, care, în această privință, spune așa: Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din Pâine și din pahar să bea; că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 28-29).

Iar cât privește deasa sau rara împărtășire cu Sfintele Taine, să ascultăm pe marele dascăl al lumii, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, care în această privință ne vorbește așa: „Mulți, cu Tainele acestea o dată într-un an se împărtășesc, alții de două ori, iar alții de mai multe ori. Deci către toți ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci și către cei ce șed în pustie (pustnicii). Că aceia o dată în an se împărtășesc, iar de multe ori după doi ani”. Apoi zic: „Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puține ori, ci cei ce cu știința gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce au viață neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar odată. Pentru ce? Pentru că își iau judecată, osândă, muncă și pedeapsă”^{^[70]}.

Iar în alt loc zice: „Nu sărbătoarea Nașterii sau a Botezului Domnului, nici cele patruzeci de zile (Postul Mare) fac vrednici pe creștini a se apropia de împărtășirea cu Preacuratele Taine, ci lămurirea și curăția sufletului. Cu aceasta, totdeauna apropie-te; fără aceasta, niciodată”^{^[71]}.

Apoi, arătând acest sfânt părinte cât de mare este primejdia preotului ce dă Sfintele Taine celor nevrednici – când va ști nevrednicia lor –, zice așa: „Nu da sabie în loc de hrană, că nu mică muncă zace asupra voastră dacă, știind pe cineva nevrednic, îi veți îngădui să se împărtășească de masa aceasta”. Apoi zice: „Sângele lui Hristos din mâna voastră se va cere”. Apoi arătând cât de mult ținea el la darea cu grijă a Prea Curatelor Taine ale lui Hristos, zice: „Măcar voievod de ar fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dacă se apropie cu nevrednicie, oprește-l, …căci mai rău decât cel îndrăcit este cel ce se apropie cu nevrednicie^{^[72]}”.

„Teme-te de Dumnezeu, nu de om! Iar de te vei teme de om, și de Dumnezeu vei râde. Iar dacă te vei teme de Dumnezeu, și oamenilor vei fi întru cinste. Iar dacă tu nu îndrăznești să-l oprești, adu-l la mine. Nu voi îngădui să se facă aceasta. Mai degrabă de suflet mă voi despărți, decât a da Sângele Stăpânesc celor nevrednici. Tot sângele meu îl voi vărsa, mai înainte decât voi da Sânge atât de înfricoșat, căruia nu I se cuvine. Dar dacă mult cercetând pe cineva, vedem că n-a știut pe cel rău, nu este lui nici o vină”^{^[73]}. Și iarăși, în alt cuvânt al său, zice: „Când aveți a vă apropia de masa aceasta înfricoșătoare și dumnezeiască și de Sfintele Taine, să faceți aceasta cu frică și cu cutremur, cu conștiința curată, cu post și cu rugăciune”^{^[74]}.

Apoi, arătând cine este vrednic a se apropia de Sfintele și Preacuratele Taine ale lui Hristos, zice așa: „Când auzi zicându-se «Sfintele Sfinților» să știi că aceasta înseamnă că dacă nu este cineva sfânt, să nu se apropie; nu numai curat de păcate, că pe cel sfânt nu numai izbăvirea de păcate îl face astfel, ci venirea de față a Duhului Sfânt și bogăția faptelor bune”^{^[75]}.

Credinciosul: Dar cum trebuie să se pregătească cineva pentru a primi Sfintele și Dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui Domnului?

Preotul: Oricine voiește a se apropia de împărtășirea Sfintelor și Dumnezeieștilor Taine este dator mai înainte să fie spovedit cu de-amănuntul de păcatele sale și, dacă îi va da voie duhovnicul său, să se împărtășească. Apoi să se împace cu toți, să-și citească toată pravila (rugăciunile după rânduiala pusă în Ceaslov) și să petreacă cu grijă sfântă, cu post și înfrânare, atât înainte de Sfânta Împărtășanie, cît și după ce o va primi. Acest lucru îl arată iarăși Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iar tu, mai înainte de a te împărtăși, postește, ca să te arăți vrednic de Împărtășire; iar după ce te-ai împărtășit, să sporești înfrânarea, pentru ca nu pe toate să le prăpădești, măcar că nu este același lucru să fii treaz înainte de a te împărtăși și după ce te-ai împărtășit; căci trebuie să păzești înfrânarea întru amândouă, dar mai vârtos după ce ai primit pe Mirele; mai înainte (trebuie a păzi trezvia și înfrânarea), ca să te faci vrednic a-L primi, iar mai pe urmă, ca să te arăți vrednic de cele ce ai primit”^{^[76]}.

Așadar, frate, înțelege că pregătirea cu evlavie și sârguință ne este cerută și înainte de a ne împărtăși cu Sfintele și Preacuratele Taine și după ce le-am primit, deoarece mai ales întru această vreme caută diavolul să ne ispitească și să ne jefuiască de bogăția cea duhovnicească pe care am primit-o prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.

Credinciosul: Dar cum poate cineva să se pregătească pentru împărtășirea cu o Taină ca aceasta, adică să primească prin împărtășire Trupul și Sângele Domnului, și cine poate face vreodată acest lucru?

Preotul: Da, cu adevărat, nimeni din oameni nu poate să pretindă că s-a pregătit vreodată cât trebuie pentru primirea Înfricoșatelor Taine ale Trupului și Sângelui Domnului, dar nici nu trebuie să cadă în deznădejde și neglijență, din pricina acestei nevrednicii. Noi suntem datori să ne pregătim după puterea noastră, iar pe cele ce nu putem a le împlini, să le lăsăm pe seama milei și îndurării lui Dumnezeu, Care n-a venit să cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință și Care știe totdeauna și neștiința și neputința noastră. Acest lucru îl știm tot de la dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur: „Nu trebuiește nici să le lăsăm pe toate în seama lui Dumnezeu și să dormim, nici silindu-ne să socotim că prin ostenelile noastre pe toate le isprăvim, căci Dumnezeu nu voiește ca noi să dormim, socotind că pe toate le lucrează El, nici nu voiește să ne mândrim că noi le facem pe toate” [77].

Credinciosul: Oare și preoții trebuie să aibă mare pregătire când slujesc Sfânta Liturghie, ca și creștinii care se pregătesc pentru Sfânta Împărtășanie?

Preotul: Cu adevărat, mare pregătire trebuie sa aibă creștinii care vin la Sfânta Împărtășanie, dar mult mai mare pregătire trebuie să aibă preotul, care nu numai că se împărtășește cu Sfintele Taine, ci și jertfește pe Hristos la Sfânta Liturghie. Acest adevăr înțelegându-l, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, zice: „Mai curată decât razele soarelui trebuie să fie mâna aceea care taie acest Trup, gura care se umple de foc duhovnicesc, limba care se roșește cu sânge prea înfricoșător”. Apoi zice: „Ia seama cu ce cinste te-ai cinstit, de ce masă te îndulcești: de Cel de care îngerii se cutremură văzându-L și nici nu îndrăznesc să privească fără frică la raza ce iese de acolo. Cu aceasta noi ne hrănim, cu aceasta ne frământăm și ne-am făcut noi ai lui Hristos, un trup și o carne. Cel ce va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui (Ps. 105, 2). Care păstor își hrănește oile cu propriile sale mădulare?” [78]

Credinciosul: Dar dacă cineva este bolnav, bătrân și neputincios și este sărac, neavând ce da milostenie, cum poate unul ca acesta să se pregătească pentru împărtășirea cu Sfintele și Preacuratele Taine ale lui Hristos?

Preotul: Ascultă, frate; Preabunul, Preaînduratul, Preamilostivul și Atotștiutorul Dumnezeu nu cere de la om cele ce sunt peste puterea lui. Așadar, de la cel bolnav și neputincios El nu cere post, privegheri, metanii și altele de acest fel pentru a se putea împărtăși cu Sfintele Taine; nici de la cel sărac nu pretinde milostenie, ci numai trei lucruri:

1) spovedanie curată și împăcare cu toți;

2) smerenie a inimii, cu umilință;

3) rugăciune de mulțumire, adică să se roage în toată vremea lui Dumnezeu și să-I mulțumească pentru boala, suferința, neputința și sărăcia ce i s-au dat, căci atât sărăcia, cât și boala și suferința smeresc inima omului. Inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi^{^[79]} (Ps. 50, 18).

Credinciosul: Dar dacă cel bolnav nu poate citi rugăciuni multe, cum poate el să se pregătească pentru Sfânta Împărtășanie?

Preotul: În rugăciuni nu este nevoie de cuvinte multe, precum a zis Domnul (Matei 6, 7); suferindul să spună cu smerenie «Tatăl nostru», «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul», iar către Maica Domnului: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă», precum și alte rugăciuni scurte ca: «Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta» (Psalm 50). Iar dacă nu poate citi când are a se împărtăși cu Sfintele și Preacuratele Taine să roage pe cineva să-i citească rugăciunile de împărtășire, iar el să le asculte cu evlavie.

Iată, frate, că la cele ce m-ai întrebat ți-am răspuns, cu ajutorul Domnului, cât mai pe scurt. Să dea Domnul să le ții minte, spre folosul frăției tale și al altora, cărora vei voi să le spui. Și mai presus de toate, să ne rugăm Preabunului Dumnezeu să ne ajute cu mila și cu darul Său, ca să izbutim a face cele ce am vorbit împreună, spre folosul sufletelor noastre.[80]

Despre toate acestea scrie pe larg in povatuirile Sfintei Liturghii din Liturghier. In general, clericul de mir este dator sa respecte urmatoarele : Sa se spovedeasca la duhovnicul sau inainte cu o zi de Sfanta Liturghie; sa aiba dezlegare de la duhovnic pentru savarsirea celor sfinte; sa tina curatenie inainte si dupa Sfanta Impartasanie cateva zile; sa fie impacat cu enoriasii sai si cu toti oamenii; sa-si citeasca din timp toate rugaciunile randuite pentru Sfanta Impartasanie; sa faca in ajunul fiecarei sarbatori Vecernia si Utrenia la biserica; sa savarseasca orice slujba, mai ales Sfanta Liturghie, fara graba si cu toata evlavia; sa-si pregateasca din timp prescuri si vin natural pentru cele sfinte; sa-si pregateasca temeinic in cursul saptamanii predica duminicala sau a sarbatorii, prin care este dator sa-si hraneasca duhovniceste enoriasii sai[81].

NE VORBEȘTE PĂRINTELE CLEOPA VOL. 4
PAG. 11-12
Cum se cuvine a se purta creștinii față de necreștini și de necredincioși? Au voie să locuiască la un loc sau să se căsătorească între ei?

Față de necreștini trebuie să ne purtăm cu dragoste și cu blândețe, căci prin aceste două mari virtuți pe mulți îi aducem la Hristos, după mărturia Sfântului Efrem Sirul, care zice: „Chipul de a aduce pe toți la Hristos, este numai al dragostei și al blândeții (Cuvânt pentru dragoste, Tomul III, pag. 31-37). Și Sfântul Macarie cel Mare, numai cu câteva cuvinte vorbite cu dragoste și cu blândețe, a întors la credința în Hristos pe un slujitor idolesc, pe care, apoi, și călugăr și ucenic al său l-a făcut(Pateric, Cuv. 37, Râmnicu Vâlcea, 1930, pag 141). Cât privește pe eretici avem mărturia dumnezeiescului Apostol Pavel care ne spune: De omul eretic după prima și a doua sfătuire, depărtează-te (Tit 3, 10). Ereticii sunt vrăjmași ai11adevărului și ai lui Dumnezeu (Ps. 36, 20). Ereticii sunt fii ai celui viclean (Matei 13, 38), în care nu ne putem încrede (Ioan 2, 24). Ereticii, fiind vrăjmași ai lui Dumnezeu (Ps. 36, 20 și 91, 9) nu avem voie să-i iubim ca pe creștini, că ei sunt fii ai diavolului, pui de viperă (Matei 3, 7; 12, 34; 23, 33; Luca 3, 7). Cu ereticii nici nu avem voie să rugăm (canonul 10 și 64 apostolic). Păcatul lor este împotriva Duhului Sfânt, care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor (Matei 12, 31-32; Marcu 3, 29; Luca 12,10). Pe eretici și sectanți nici în casă nu avem voie să-i primim, nici „bună ziua” să le zicem (II Ioan 1, 10-11; Sfântul Efrem Sirul, Tomul III, pag. 156). Cât privește căsătoria unui creștin ortodox cu o femeie eretică sau invers, nu se poate, deoarece nu se poate împreuna lupul cu oaia, spre nașterea de fii (Pravila Bisericească, Nicodim Sachelarie, pag. 91, manuscris). Iar dacă doi soți înainte de a se face creștini s-au căsătorit legal, apoi dacă unul din ei s-ar converti la adevărata credință ortodoxă, iar celălalt va rămâne în necredință, dar ar dori să trăiască mai departe cu soțul dreptcredincios, unul ca acela, după zisa Apostolului, să nu se despartă, fiindcă bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios (I Cor. 7, 12-14; Sinodul VI Ecumenic, Canonul 72).

Cum se cuvine a se purta creștinii ortodocși față de creștinii de altă confesiune?

Cu cei de altă religie, dacă nu ne provoacă la discuții despre credința noastră cea dreaptă, trebuie să ne purtăm cu dragoste și milă și să-i ajutăm la nevoile lor, după pilda dată nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu samarineanul cel milostiv (Luca 10, 37; Matei 7, 12). Iar dacă voiesc a ne ataca credința noastră cea sfântă sau Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, atunci „trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte” (Războiul nevăzut, cap. XIX, de Sfântul Nicodim Aghioritul). Fiindcă se cade pe aproapele a-l iubi cu hotar, ca pe noi înșine, iar pe Dumnezeu, fără de margine. Nu cumva, socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsam călcați de cei străini de dreapta credință în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie și a ne impune credința lor cea strâmbă și ereticească. Se cade, așadar, oricărui preot ortodox și oricărui creștin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie bun ostaș al lui Hristos cu toată evlavia și cu mânie bărbătească și tare să apere prin cuvânt și prin scris adevărul dreptei noastre credințe. Nu se cade a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândețe. Că auzi ce zice proorocul: Acolo cel blând să fie războinic (Ioil 3, 10). Același lucru ne învață și Sfântul Pimen cel Mare, zicând: „Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva și ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voiește a ne depărta și a ne despărți pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem” (Pateric, Cuv. 118). Și iarăși zice: „Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credință”.

Care este poziția evanghelică a Bisericii Ortodoxe față de oameni în general?

Biserica noastră Ortodoxă, având în vedere învățătura marelui Apostol Pavel, care zice: Vă îndemn, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri pentru toți oamenii (I Tim. 2, 1-2), face rugăciuni pentru cei mai sus pomeniți, pentru conducători, pentru necreștini, pentru necredincioși și cei de alte religii, dar numai în chip sobornicesc, nepomenindu-i pe nume, deoarece unii ca aceștia nu au împărtășire cu noi. De exemplu, când auzim la Sfânta Liturghie pe preot zicând: „Să le descopere lor Evanghelia dreptății, să-i învețe pe dânșii cu Sfânta Sa Sobornicească și Apostolească Biserică”, sau când zicem: „Pentru pacea a toată lumea. . . ” și celelalte, atunci Biserica noastră dreptmăritoare se roagă în chip sobornicesc, cum am zis, pentru toți oamenii, dar nu nominal, ci numai în general. A ne ruga împreună cu ei ne opresc dumnezeieștile canoane (Apostolic 9, 10, 45, 64;12Laodiceea 6, 7,33; vezi și la Sfântul Simeon Tesaloniceanul, întrebarea 47, pag. 490). Biserica Ortodoxă, față de toate confesiunile creștine, față de popoarele păgâne, precum și față de necredincioși, păstrează învățătura Mântuitorului de a socoti pe toți oamenii aproapele nostru (Matei 22, 39) și a urma cele zise: Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea (Matei 7, 12). Cât privește credința lor, nu putem avea împărtășire cu ei nici în rugăciune, nici în celelalte Taine ale Bisericii lui Hristos, până nu vin la dreapta credință (Canoanele 10-11 Apostolic). Iar cât privește păcatele lor, nu avem voie a-i urî pe ei, ci pe diavolul prin care au căzut, după cum zice Sfântul Efrem Sirul: „Iubește pe cei păcătoși, dar urăște faptele lor și nu-i disprețui pentru aceste fapte” (Filocalia, vol. X, București, 1981, Cuv. 5, pag. 57). Cu alte cuvinte, a urî boala, iar nu pe bolnav. Cât despre secte și orice fel de erezii, nu avem voie nici a ne ruga împreună, nici a mânca cu ei, nici în casă a-i primi, ca nu cumva de lucrurile cele rele ale lor și de ereziile lor să ne împărtășim(II Ioan 1, 10-11; Sfântul Efrem Sirul, Tomul III, pag. 156; Sin. II Ecumenic, canon 5; Sin. III Ecumenic, canon 7; Sin. VI Ecumenic, canon 1 și 2 etc).

PAG. 27
Cine poate fi pomenit la Sânta Liturghie și cine nu poate fi pomenit dintre vii și morți?

La Sfânta Liturghie pot fi pomeniți toți binecredincioșii creștini care nu au anumite piedici canonice. Dintre cei vii nu se pot pomeni la Sfânta Liturghie păgânii, necredincioșii, apostații, ereticii, cei nebotezați, cei care au păcate împotriva Duhului Sfânt, adică hulitorii de Dumnezeu și cei care împotrivesc Adevărului cu știință și voință. Nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie nici cei ce trăiesc necununați. Dintre cei morți, nu pot fi pomeniți la Biserică cei ce au murit în necredință, în eres, în sectă, sinucigașii și copiii morți înaintea botezului, ca și cei avortați (A se vedea Pavilionul și Pravila Bisericească de Arhim. Nicodim Sachelarie, ed. 1940).

NE VORBEȘTE PĂRINTELE CLEOPA – VOL. 1-10 EDITURA EPISCOPIEI ROMANULUI 1995-2000

SFATURI DUHOVNICEȘTI

– PĂRINTE CLEOPA, UNDE SE MÂNTUIEȘTE OMUL? ÎN VIAŢA DE SINE, IDIORITMICĂ, ÎN CHINOVIE SAU ÎN LUME, ÎN ORAȘ, ÎN SAT?

– Omul se mântuiește si aici si în oraș si în sat si oriunde, dacă are trei fapte bune: credința dreaptă în Iisus Hristos, faptele bune si smerenia. Se mântuiește oriunde dacă are astea trei lucruri. Iar cine nu le are acestea nu se mântuiește nicăieri.

– Până unde trebuie să meargă ascultarea în mănăstire?

– Am să fac ascultare până voi merge în genunchi. Hristos a dus crucea pe umeri si eu vreau să duc ascultarea pentru Hristos. În măsura în care ai să te biruiești pe sine si în măsura în care ai să fugi invers, nu de la durere spre plăcere, ci de la plăcere spre durere, în măsura aceea ai să fii un ostaș al lui Iisus Hristos, care ai să răstignești trupul; si ai să te răstignești cu Hristos si ai să poți zice ca Pavel: Cu Hristos m-am răstignit si trăiesc. Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.

– PĂRINTE, DACĂ CINEVA E OPRIT DE LA ÎMPĂRTĂȘANIE, POATE SĂ IA ANAFORĂ?

– Poate, cum să nu. Cine a zis că nu se poate?

– Am auzit că nu-i voie să iei anaforă, dacă ești oprit de la împărtășanie. Deci poate lua anaforă?

– Întâi aghiasmă mare si apoi anaforă. De câte ori se spovedește poate lua aghiasmă mare, jumătate de împărtășire. Dar, si anaforă întotdeauna, numai când e într-o ispitire ceva, nu are voie.

– Când nu se poate lua sfânta anaforă?

ˇ Nu mai poți lua anaforă dacă după miezul nopții ai luat o lingură de apă, sau o fărmătură de pâine, gata! Că ziua începe de la miezul nopții;

ˇ Nu pot lua anaforă femeile care sunt în rânduiala firii, opt zile;

ˇ Nu pot lua anaforă bărbații care se ispitesc noaptea prin somn;

ˇ Nu pot lua anafură cei care sunt sfădiți si nu se împacă;

ˇ Nu pot lua anaforă si nu pot săruta sfintele icoane, nici mâna preotului, nici să stea să-i pună potirul pe cap, bărbatul si soția dacă au fost împreună;

ˇ Nu pot lua anaforă cei ce nu sunt vrednici să li se primească darurile la biserică, din pricina păcatelor publice. Așa spune cartea.

– PE CINE SĂ TRECEM LA POMELNIC?

– Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune si unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni si a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuți dincolo, în veșnicie.

– Părinte Cleopa, pentru morți, ce slujbe se pot face? Parastase, Liturghii? De exemplu, câte parastase se pot face?

– Părintele meu, pentru morți si pentru vii cea mai puternică slujbă este Sfânta Liturghie, care este jertfa si răscumpărarea Mântuitorului. Dacă a murit cineva, este bine să pornească patruzeci de liturghii (că la Liturghie se scot părticele si are comuniune cu Hristos în Sfântul Potir prin părticele) si patruzeci de panahide. Acolo se fac dezlegările, că la o panahidă sunt nouă dezlegări: șapte dezlegări mici făcute de preot, atunci când zice: „Dumnezeul duhurilor si a tot trupul. . . „, si două mari, pe care trebuie să le zică episcopul sau preotul. Deci 360 de dezlegări are un suflet în șase săptămâni la panahidă. Deci poți să pui patruzeci de liturghii si patruzeci de panahide în șase săptămâni.

– Si dacă nu știm dacă a murit spovedit sau împărtășit, poate a murit de mai multi ani, putem să-l punem la pomelnic?

– Numai dacă moare sinucis, Doamne ferește, pe acela nu-l mai poți pune.

– Dar dacă moare de moarte normală?

– Da, oricum ar fi. Că zice Apostolul: omul murind a încetat de la păcat, nu mai face păcatul. Îl poți pune, e fiu al Bisericii. Iată pe cine nu poți pune la Liturghie:

ˇ Nu se pot pune întâi sectanții, că fac păcat împotriva Duhului Sfânt, cum arată Sfântul Efrem;

ˇ Nu se pot pune cei sinuciși;

ˇ Nu se pot pune cei ce au trăit necununați;

ˇ Nu se pot pune cei ce au murit în duel;

ˇ Nu se pot pune cei ce au refuzat Sfintele Taine la moarte. Nu vor să primească preotul, n-ai voie să-i pui la slujbe;

ˇ Nu-i poți pune pe cei ce au înjurat de lucruri sfinte;

ˇ Nu se pot pune la Liturghie cei ce s-au luat neamuri în căsătorie, de la spița a șasea în jos. Spița a șasea sunt veri de gradul doi. Spița a patra sunt veri întâi;

Astea sunt pricinile pentru care nu-i poți pune la Liturghie. Iar la Psaltire numai sinucigașii si ereticii nu se pot pune. Ceilalți se pot pune fără părticele la Psaltire. Dar să scrii pe pomelnic: fără părticele. N-are comuniune la Sfânta Liturghie.

– POȚI SĂ MERGI LA CEI CARE SUNT NECUNUNAȚI?

– Dacă ai mâncat în casă la un om necununat, patruzeci de zile trebuie să faci canon, căci masa lor e spurcată.

– Si ce canon trebuie să faci? Câte mătănii trebuie să faci?

– Trebuie să faci canon de cincizeci de metanii în zi cu psalmul 50, timp de 40 de zile. Nu-i voie, frate, să trăiască ca dobitoacele așa.

– CE SE POATE FACE, CÂND VOR SĂ SE CĂSĂTOREASCĂ DOI TINERI DE CREDINȚE DIFERITE?

– Când vei vedea că a luat un ortodox pe o catolică sau o protestantă sau o evreică sau o turcoaică, astea se cheamă căsătorii mixte. Totdeauna femeia trebuie să treacă de partea bărbatului. Dacă bărbatul este ortodox, ea trebuie să devină ortodoxă. Dacă nu vrea să treacă de partea bărbatului, atunci să se despartă. „Nu merg după tine, că ești catolică, dacă nu te faci ortodoxă”.

– Dacă un catolic trece la ortodocși, ce rânduială trebuie să i se facă?

– Gata! Acum nu i se mai face botezul. Îl miruiește pe frunte de trei ori cu sfântul si marele mir, si-i citește dezlegarea rânduită si gata!

– Dar dacă un ortodox trece la catolici, ce se întâmplă?

– Care trece la catolici trebuie să primească botezul papistaș. Se face catolic, dar își pierde sufletul. Cu catolicii încă nu am ajuns la unire. Au cedat ei în favoarea noastră până acum vreo 13 puncte, dar mai sunt zece puncte care ne despart.

– Dar dacă trece la iehoviști?

– Martorii lui Iehova sunt draci fără coarne. Când veți auzi de martorii lui Iehova, asta este sectă alimentată de evreii din America cu miliarde de dolari, ca să despartă lumea de Hristos si de Biserică.

– AM O RUDĂ CARE A TRĂIT 60 DE ANI SI A MURIT ASA, FĂRĂ VESTE, FĂRĂ SPOVEDANIE. CE POT SĂ-I FAC?

– Foarte greu, dacă a fost nespovedit. Când moare nespovedit, ca si cum ar muri nebotezat. Ferească Dumnezeu! Numai, Doamne ferește, dacă moare în război, dacă moare accidentat.

– Nu era spovedit din tinerețe.

– De atâta vreme nespovedit? Si cum a putut trăi atât?.

– MAMELE CARE ÎȘI OMOARĂ PRUNCII SE MAI MÂNTUIESC SAU NU?

– Pentru avorturi, dumnezeieștile Canoane opresc 20 de ani de la Sfânta Împărtășanie, dacă l-a făcut cu voia. Dacă l-a pierdut fără voie, numai doi ani.

– Dar femeile care se feresc să rămână însărcinate, ce canon primesc?

– Care se păzesc să nu facă copii, sunt oprite de Sfânta Împărtășanie nouă ani. Dacă încetează si face canon, îl aduci la doi ani aproape de Sfânta Împărtășanie. Dacă nu, intră la canonul celor care fac avort.

După cum am văzut, comparând Predania Sfinților Părinți și învățăturile Părintelui Cleopa vedem o identitate. Astfel că degeaba este bârfit Părintele Cleopa Ilie că ar fi fără carte sau vreun exagerat sau că ar fi generat vreun cleopism…

Fiindcă a urmat în toate Sfinților Părinți stârnește invidii în mijlocul ortodoxiștilor celor lacși și intelectualiștilor, fiind stârniți de satana care urăște asceza, frica de Dumnezeu, sfiala, pocăința și mai ales pe cei ce nu trec peste hotarul cel veșnic pus de Dumnezeu (numit Sfânta Predanie), dar care au trecut dincolo de hotarul firii, cum a fost și Părintele Cleopa Ilie…

F. Concluzie

Vedeți dragii mei frați că nici măcar Sfântul Nicodim Aghioritul care îndeamnă cu mii de guri și milioane de mâini la continua Sfântă Împărtășanie, ne oprește nu numai de la o deasă Împărtășanie, dar și de la o unică Împărtășanie fără pregătirea cuvenită (prin Sfânta Spovedanie, post și lucrare lăuntrică de luptă, pe viață și pe moarte, cu patimile)? Vedeți pentru aceasta Tâlcuirea epistolelor către Corinteni…, pp. 156-169, Carte foarte folositoare de suflet: învățătură către duhovnic și povățuire către cel ce se spovedește.

Sau, poate, mai bine zis, chiar el ne îndeamnă cu multă râvnă la Sfânta cruce personală care este luată (pentru învierea personală) prin pocăința lăuntrică și lupta prin spovedanie înflăcărată (vedeți Deprinderi duhovnicești, Despre dumnezeiasca împărtășanie cu preacuratele lui Hristos Taine), în ascultare de duhovnic și prin prezența zilnică la Sfânta Biserică dimineața și seara (vedeți Hristoitia), post și rugăciune după Cuvântul lui Hristos:

Ioa 6:53 Și au zis lor Iisus: amin, amin, grăesc vouă. De nu veți mânca trupul Fiului Omului, și nu veți bea sângele lui, nu veți avea vieață întru voi. 54 Cela ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu, are vieață veșnică, și eu îl voiu învia pre el în ziua cea de apoi. 55 Că Trupul meu adevărat este mâncare, și Sângele meu adevărat este băutură. 56 Cela ce mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu, întru mine petrece, si eu întru el.

Luc 10:16 Cela ce ascultă pre voi, pre mine mă ascultă, și cela ce se leapădă de voi, de mine să leapădă, iar cela ce se leapădă de mine, se leapădă de cela ce m’au trimis pre mine, 17 Și s’au întors cei șaptezeci cu bucurie, zicând: Doamne și dracii se pleacă nouă întru numele tău.

Mat 18:17 Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș. 18 Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer. 19 Iarăși grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. 20 Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.

Mat 17:21 Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.

După cum nici Hristos n-a înviat, nu S-a înălțat pe tronul Sfintei Treimi, nu a trimis Sfântul Duh pentru a preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său prin rugăciunile preoților Săi fără a muri pe Sfânta Cruce, nici noi nu putem să ne împărtășim fără crucea noastră personală: spovedanie, pocăință, lacrimi, post și rugăciune, toate acestea nu oricum, ci urmându-L pe El, nu odată, ci continuu.

Luc 9:23 Și grăia către toți: oricine va voi să vie după mine, să se lepede de sine și să’și ia crucea sa în toate zilele și să’mi urmeze mie.

Deci Împărtășanie nu deasă, nu rară ci cu pregătire înfricoșată
prin post și spovedanie
ori de câte ori ne blagoslovește duhovnicul,
potrivit cu persoana noastră
(cu starea, pregătirea, înțelegerea și contextul ei)
!

†

[1] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995, pp. 214-215.

[2] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[3] <http://www.doxologia.ro/liturgica/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/impartasirea-preotilor-credinciosilor>, joi, 5 mai 2016.

[4] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet: învățătură către duhovnic și povățuire către cel ce se spovedește, Ed. Bizantină, București, ^?2005, pp. 162-163.

[5] Deci și pentru păcatele mici este nevoie de Sfânta Spovedanie înainte de Sfânta Împărtășanie. Numai cine nu are păcate personale se poate apropia fără de Sfânta Spovedanie înainte de fiecare Sfântă Împărtășanie. Dar, după cum spun Sfinții Părinți, lucru discutat în această carte, nici pruncii zămisliți de o zi și nimeni în afară de Maica Domnului și Domnul nu este fără păcat personal, nu numai în general, dar și zilnic, având așadar nevoie de spovedanie zilnică, dacă vrea să se împărtășească zilnic, iar nu silnic.

[6] http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/17/parintele-dumitru-staniloae-marturisirea-pacatelor-si-pocainta-in-trecutul-bisericii-spovedania-obligatorie-impartasirea-deasa-spre-osanda-nevrednicie/

[7] Dacă și pentru mucenicie era nevoie de spovedanie înainte, ce să mai spunem pentru așezarea noastră, când vrem anestezie și pentru cea mai mică durere… cum să nu fie nevoie de spovedanie înainte de Sfânta Împărtășanie?

[8] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/17/parintele-dumitru-staniloae-marturisirea-pacatelor-si-pocainta-in-trecutul-bisericii-spovedania-obligatorie-impartasirea-deasa-spre-osanda-nevrednicie/>

[9] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet: învățătură către duhovnic și povățuire către cel ce se spovedește, Ed. Bizantină, București, ^?2005

[10] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[11] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[12] Patericul, PENTRU LEPĂDAREA DE LUME ȘI CUM CĂ CEL CE SE LEAPĂDĂ DE LUME TREBUIE SĂ SE ÎNSTRĂINEZE, ȘI CARE ESTE ÎNSTRĂINAREA CEA ADEVĂRATĂ, 12, (ed. cit, p. 252).

[13] Patericul, PENTRU SOCOTINȚĂ, 6, (ed. cit, p. 269).

[14] Patericul, PENTRU SMERENIE, 3, (ed. cit, p. 162).

[15] Patericul, DESPRE SMERENIE, 6, (ed. cit, p. 199).

[16] Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Comentariile Sau Explicarea Epistolei Cătră Evrei, p. 153.

[17] <http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim-dreapta.htm>, miercuri, 27 aprilie 2016

[18] Observăm că rânduiala descrisă mai jos (despre împărtășania cu lacrimi și pocăință foarte serioasă) este de o mare trebuință obligatorie și pentru mireni.

[19] Deci: fericita mântuire, îndumnezeirea, unirea reală cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie nu există fără pocăință!

[20] Suntem datori a observa că nu există împărtășanie atât de deasă încât să nu fie nevoie de spovedanie, dacă și la împărtășania zilnică avem datoria spovedaniei zilnice…

[21] Așadar nu doar cei desăvârșiți ca Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog varsă lacrimi. Cei care au pus începutul pocăinței au ca prim rod lacrimile. Lacrimile sunt începutul mântuirii, nu desăvârșirea ei. Așadar ele sunt o datorie a noastră, dacă vrem să ne împărtășim cu Sfintele Taine în mod real și nu doar să ne fălim ritualic cu aceasta, osândindu-ne. Ne minunăm cu câtă obrăznicie abordează astăzi problema Sfintei Împărtășanii cei care de dragul desimii sacrifică nu numai lacrimile, dar și spovedania, postul și întreaga pregătire. Oare au citit/crezut vreodată ceea ce ne învață Sfinții Părinți?

[22] Deci nu este suficient să lăcrimăm doar la Sfânta Împărtășanie. Trebuie să plângem neîncetat…

[23] Vedeți de unde începe să ne vină boala, moartea și osânda la Sfânta Împărtășanie?

[24] Împărtășirea continua cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse – mărturiile Tradiției, Editura Deisis, Sibiu, 2006. <http://www.razbointrucuvant.ro/2012/08/24/sa-nu-ne-impartasim-fara-lacrimi-strapungerea-inimii-pretexte/>, vineri, 20 decembrie 2013.

[25] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Ed. IBM al BOR, București, ³1980, Vol. IX, p. 177.

[26] Arhim. Sofronie SAHAROV, Cuviosul Siluan Athonitul, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 64.

[27] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Ed. IBM al BOR, București, ³1980, Vol. IX, p. 164-177.

[28] 1 Matei 12,36.

2 Proverbe 6,8.

[29] 1 Parte a slujbei în timpul căreia se citește Psaltirea.

2 Toacă de lemn sau de metal atârnată la intrarea unei biserici, în care se lovește cu un ciocan pentru a anunța începerea slujbei sau diverse momente ale serviciului religios.

[30] Sfântul Nichita Stithatul, Viața Sf. Simeon Noul Teolog, Ed. Herald, București, 2003, pp. 38-43.

[31] 1 „împotrivirea…” adică atitudinea la care trebuie să ne așteptăm din partea unui om virtuos, pentru că ea este tradițională în Viața sfinților.

2 Psalmi 44 (45), 7.

3 Adică Simeon.

[32] 1 Conform P.G. 120, 685 D – 688 – A.

[33] Sfântul Nichita Stithatul, Viața Sf. Simeon Noul Teolog, Ed. Herald, București, 2003, pp. 43-48

[34] Sfântul Ioan de Kronstadt, Viata mea în Hristos, București, Editura Sophia, 2005, 18, 337, 351, 433.

[35] Sfântul Ioan de Kronstadt, Jurnal Duhovnicesc Needitat, Editura EVANGHELISMOS, București, 2010, 21, 31, 107.

[36] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/12/20/ioan-de-kronstadt/>, vineri, 24 iunie 2016.

[37] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[38] Patericul, PENTRU SMERENIE ȘI UMILINȚĂ, 3.

[39] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[40] Patericul, PENTRU DRAGOSTE, 7, (ed. cit, p. 215).

[41]Sfântul Nicodim Aghioritul…, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, pp. 236-237.

[42] Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, ²2006, pp. 429, 440.

[43] Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu

[44] http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-01-cv_maria_egipteanca.html

[45] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, 173-182.

[46] Viețile Sfinților…, 05.04. Vol. VIII, pp. 69-70, 75.

[47] Viața Părintelui nostru Pavel cel Nou, care a sihăstrit în muntele Latru (15 decembrie).

[48] Sfînta Teodora de la Sihla (7 august).

[49] Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, ²2006, pp. 506- 509.

[50] Viața Cuviosului Părintelui nostru Nifon, Episcopul cetății Constanțianei, din Egipt (23 decembrie)

[51] http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-15-sf_paisie_de_la_neamt.html

[52] Starețul Gheorghe de la Cernica, Viețile, povățuirile și testamentele Sfinților Stareți Gheorghe și Calinic de la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 1999. <http://www.razbointrucuvant.ro/2012/12/03/sfantul-gheorghe-de-la-cernica-si-parintele-cleopa-randuieli-de-impartasire-monahi-si-mireni/>, vineri, 20 decembrie 2013.

[53] http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-11-sf_calinic_de_la_cernica.html

[54] Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel nou de la Neamț (Hozevitul) (5 august)

[55] Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, ²2006, pp. 15-16.

[56] Viețile Sfinților, 29.09.

[57] https://ro.orthodoxwiki.org/Nicodim_Aghioritul#Via.C8.9Ba

[58] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 66, 166.

[59] Sfântul ierarh Teofilact ARHIEPISCOPUL BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolelor către GALATENI, EFESENI, FILIPENI ȘI COLOSENI a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol PAVEL, Ed. Σοφια – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 12006, pp. 35-37

[60] http://www.arhiram.ro/stiri/2013/12/pastorala-la-nasterea-domnului-2013.

[61] http://www.parinteleilarionargatu.ro/subpagini/20/–Sfanta-Impartasanie-impartasirea-bolnavilor-SfImpartasanie-nu-se-arunca-in-foc-si-apa-vinul-f/.

[62] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM, ⁴2005, Vol. III, p. 329.

[63] Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Comentariile Sau Explicarea Epistolei Cătră Evrei, pp. 231-233.

[64] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/09/20/fer-filotei-zervakos-cum-trebuie-sa-se-apropie-monahii-si-laicii-de-taina-dumnezeiestii-cuminecaturi/>, miercuri, 27 aprilie 2016.

[65] Viețile Sfinților, 21.09.

[66] http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-15-sf_paisie_de_la_neamt.html

[67] Starețul Gheorghe de la Cernica, Viețile, povățuirile și testamentele Sfinților Stareți Gheorghe și Calinic de la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 1999. <http://www.razbointrucuvant.ro/2012/12/03/sfantul-gheorghe-de-la-cernica-si-parintele-cleopa-randuieli-de-impartasire-monahi-si-mireni/>, vineri, 20 decembrie 2013.

[68]< http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/09/20/tainele-crestine-si-lucrarile-magice/>, miercuri, 27 aprilie 2016.

[69] <http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/4simpartasanie.htm>, joi, 19 decembrie 2013.

[70] Împărţirea de grâu, cuv. 53, Bacău 1995, p. 486-487.

[71] Idem., cuv. 54, p. 494.

[72] Idem., cuv. 54, p. 497.

[73] Idem., cuv. 54, p. 498.

[74] Cuvânt la Naşterea Domnului, „Izvoarele Ortodoxiei”, nr. 5, p. 22.

[75] Împărţirea de grâu, cuv. 53, p. 488.

[76] Idem., cuv. 53, pag. 489.

[77] Idem., cuv. 54, pag. 491.

[78] Idem., cuv. 54, pag. 492.

[79] Vezi despre aceasta şi la Sf. Isaac Sirul, Cuvântarea 21, pag. 109–111, precum şi la Sf. Efrem Sirul, Cuvântare pentru faptele bune trupeşti, tom. II, pag. 495 şi altele).

[80] Părintele Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă

[81] http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/convorbiri5.htm

	victor888ardeleanu la POATE FI CANONICĂ CANONIZAREA…
	victor888ardeleanu la POATE FI CANONICĂ CANONIZAREA…
	victor888ardeleanu la h) Din învățăturile păgâne scr…
	victor888ardeleanu la Biserica din Drăgănescu…
	victor888ardeleanu la POATE FI CANONICĂ CANONIZAREA…

Impartasanie nu deasa, nu rara, ci Personala în format .pdf

D. Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Împărtășanie?

1. Spovedanie

a) Și clericii înainte de a sluji, și mirenii înainte de a se împărtăși sunt datori să se spovedească de fiecare dată

b) Sfinții Apostoli

c) Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei

d) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul: cum să fie Sfânta Spovedanie pentru a se putea Sluji/împărtăși

(1) Duhovnic

(2) Canoanele Sfântului Ioan Postitorul

(3) Ucenic

2. Post de:

a) Împreunare

b) Hrană

3. Lucrare lăuntrică de pocăință sau plâns duhovnicesc

a) Patericul

b) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur

c) Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog

(1) Cuvinte ale Sfîntului Simeon Noul Teolog

(a) Despre Împărtășania cu vrednicie și nevrednicie

(b) Despre pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie

(2) Cum se pregătea Sfântul Simeon Noul Teolog pentru Sfânta Împărtășanie și cum recomanda el ucenicilor săi să facă aceasta

(3) Cum se pregătea Sfântul Simeon Noul Teolog pentru a sluji Sfânta Liturghie și cum recomanda el preoților să facă aceasta

d) Sfântul Ioan de Kronstadt

e) Sfintele Canoane

4. Dezlegarea duhovnicului

a) Azi (ne mai fiind vrednici de Sfânta Împărtășanie și ne mai fiind în stare să avem o adevărată pocăință) ne putem împărtăși doar datorită dezlegării duhovnicului, din marea îndurare a lui Dumnezeu

b) Spovedania să fie autentică

c) Oprirea de la Sfânta Împărtășanie este tot o Sfântă împărtășanie fiindcă ne mântuiește tot prin Sfânta Jertfă

E. Frecvența Sfintei Împărtășanii după Sfinții Părinți

1. Împărtășania deasă + fără pregătire = obicei nou papistășesc

2. Sfinți care nu s-au împărtășit niciodată în viața pământească, mântuindu-se doar prin pocăință

3. Sfinți care s-au împărtășit rar, dar cu o uriașă pocăință

a) Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca

b) Avva Filimon

c) Sfântul Cuvios Marcu din Muntele Fracesc

d) Sfântul Cuvios Pavel cel nou din muntele Latro

e) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla

f) Un Sfânt creștin din muntele Sinai

4. Sfinții care s-au împărtășit cu frecvența căii împărătești (de mijloc), lucrând pocăința

a) Sfântul Ierarh Nifon al Constanțianei

b) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț

c) Sfinții de la Cernica (Cuviosul Gheorghe și Ierarhul Calinic)

d) Sfântul Cuvios Ioan Iacob cel nou de la Neamț (Hozevitul)

5. Sfinți care s-au împărtășit des, având un context potrivit pentru aceasta, în pocăință fierbinte

a) Sfântul Cuvios Chiriac de la Iordan

b) Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog

c) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

6. Sfinții și Sfânta Împărtășanie nevăzută (prin iubire nu ritual)

7. Ce este mai rău: A fura sau a fugi de cele Sfinte?

8. Cât de des trebuie să ne împărtășim azi, după Sfinții Părinți?

a) Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare

b) Sfântul Ierarh Vasile cel Mare

c) Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur

d) Sfântul Ierarh Filotei al II-lea Kokkinos

e) Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

f) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț

g) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul: Scopul împărtășaniei dese

h) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica

i) Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

9. Era Părintele Cleopa un rărist sau urma întru totul Sfinților Părinți?

F. Concluzie

Partajează asta:

Apreciază: