Acest studiu îl continuă pe cel de aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/impartasanie-nu-deasa-nu-rara-ci-personala/

și este luat de aici:

Impartasanie nu deasa, nu rara, ci Personala în format .pdf

A. Toți trebuie să se împărtășească la fel?

Nu, în nici un caz. Toți trebuie să ne împărtășim cu totul. Dar totul unuia este diferit de al celorlalți, chiar dacă Hristos este Același, mai presus de orice tot.

Dacă sunt nevrednici sau nu se schimbă înțelegător prin pocăință să nu se împărtășească niciodată.

Mat 12:36 Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății.

Cu cât mai grav este să iei în deșert Cuvântul lui Dumnezeu:

Regula 21 a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare

[…]

Nimic nu folosește cel fără înțelegerea cuvântului după care s-a dat împărtășirea cu trupul și sîngele lui Hristos, venind la împărtășire, iar cel care se împărtășește cu nevrednicie se condamnă.[1]

Dar cum este „vinovat Trupului și Sângelui Domnului” acela ce se împărtășește cu nevrednicie? Acesta se face vinovat și sub judecată la fel cu acela care nu ar voi să mănânce Trupul Domnului sau să bea Sângele Lui, ci ar voi doar să-L omoare și să-I verse sângele. Căci – precum ostașii care au împuns trupul Domnului (adică mâinile, picioarele și coasta) nu l-au împuns ca să bea sângele Lui, ci pentru ca să-l verse spre necinste și spre defăimare – tot așa și acum, cine bea cu nevrednicie tainicul Sânge al Domnului și nu ia nici un folos dintru aceasta, l-a vărsat în zadar.[2]

Dacă sunt vrednici, să se împărtășească diferențiat în funcție de:

Starea lor;
Contextul lor;
Pregătirea lor;
Dezlegarea duhovnicilor, fiindcă cea mai importantă în pregătire rămâne smerenia.

1. Care este țelul Sfintei Împărtășanii?

Este același cu țelul creației.

Omul a fost făcuți pentru a se uni cu Dumnezeu și a uni cu Dumnezeu întreaga zidire.

Căzând în păcat s-a stricat și a eșuat.

Domnul nostru Iisus Hristos S-a făcut Om prin nespusa Lui iubire de oameni, pentru a împlini unirea aceasta, făcând chiar El însuși cele 5 mari uniri la care omul era chemat (dar față de care a eșuat prin păcat – adică prin despărțirea de voia lui Dumnezeu).

Dacă nu era păcatul dezbinării de Dumnezeu (prin plăcerea de sine a omului) unirea aceasta s-ar fi făcut fără de suferință (care culminează în moarte).

Când vom vedea înfricoșătoarele lucruri descoperite nouă de Sfântul Duh prin Sfinții Părinți în legătură cu țelul Sfintei Împărtășanii și schimbările uimitoare ce se petrec nu numai în noi, ci și în întreaga creație prin noi, vom înțelege că a vorbi despre frecvența împărtășaniei este mult mai ridicol decât a vorbi pasional despre frecvența pe care se transmite radio Trinitas, în loc de a dezbate conținutul emisiunilor. Este cu adevărat o problemă tehnică (fără de care nu putem prinde postul de radio), dar nu acesta este scopul emisiunii ca noi să învățăm tehnologia radiotransmisiei. Ca să putem înțelege mesajul patriarhului trebuie să știm frecvența, dar nu este esențială această cunoștință. Pentru a afla frecvența dăm un „search” (caută) pe internet și aflăm rapid, dar ca să înțelegem în adâncime mesajul Preafericirii sale este nevoie să cunoaștem mai întâi limba Română și mai ales să avem trăire și cunoaștere a Sfinților Părinți.

Sfânta împărtășanie este o schimbare a firii noastre mai importantă decât crearea unui alt univers văzut cu toate oceanele, munții, cerul cu stelele, făpturile atât de frumoase în variația lor, fiindcă se unește Cel fără de margini cu Marele Univers care este mintea omului, care la rândul ei unește micul univers văzut cu Făcătorul lui.

Psa 138:5 Și iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate și pe cele din urmă și pe cele de demult; Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta. 6 Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și n-o pot ajunge. 7 Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? 8 De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești. 9 De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării 10 Și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta. 11 Și am zis: „Poate întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu”. 12 Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina ei. 13 Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. 14 Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte. 15 Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici ființa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. 16 Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una din ele nu va fi nescrisă. 17 Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, și foarte s-a întărit stăpânirea lor. 18 Și-i voi număra pe ei, și mai mult decât nisipul se vor înmulți. M-am sculat și încă sunt cu Tine.

Când este vorba de AȘA CEVA mai are valoare a vorbi de zilnic, 4 ori pe săptămână, săptămânal, lunar, anual, o dată la 5 ani, odată în viață? Trebuie să aflăm cum să dobândim unirea și nu pieirea prin Sfânta Împărtășanie. Ne stă în față veșnicia față de care viața omului este mai mică decât o picătură de apă față de un ocean.

Sir 18:1 Milostivirea și îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu; cumpătarea în vorbe și ferirea de poftele rele. Cel care trăiește în veac a zidit toate deobște. 2 Domnul singur este drept. 3 Nimănui n-a dat putere, ca să vestească lucrurile Lui, și cine va cerca slava Lui? 4 Puterea slavei Lui, cine o va măsura? Și cine va putea grăi milele Lui? 5 Nu pot împuțina, nici a adăuga, nici a cerca minunile Domnului. 6 Când va sfârși omul, atunci va începe, și când va înceta, atunci nu va fi. 7 Ce este omul și la ce poate să fie folositor? Care este partea lui bună și care este partea lui cea rea? 8 Numărul zilelor omului, cel mult o sută de ani. 9 Ca o picătură de apă din mare și ca un grăunte de nisip, așa sunt de puțini anii în ziua veacului. 10 Pentru aceea îndelung-răbdător este Domnul cu ei și a vărsat peste ei mila Sa. 11 Văzut-a și a cunoscut pieirea lor, că rea este; pentru aceea a înmulțit milostivirea Sa. 12 Mila omului către aproapele său, iar mila Domnului peste tot trupul; 13 Mustrând și certând și învățând, El întoarce ca un păstor turma Sa. 14 Pe cei care primesc învățătura și pe cei care se sârguiesc spre judecățile Lui îi miluiește.

De ce să facem doar formal o unire teoretică cu Dumnezeu printr-un ritual ce este obsedat de timp și să ratând ocazia adevăratei uniri care ține de punerea noastră (cu ajutorul harului) în stare de Jertfă prin care deschidem cu adevărat ușa ca să intre Ziditorul?

E adevărat că mintea este împărăteasa firii și ea trebuie să cunoască toate amănuntele firii pentru a o aduce la Mirele ei Împăratul Slavei. Deci este nevoită să cunoască și vremea potrivită ei, și de unde își poate cumpăra haina de nuntă, și starea pe care trebuie să o aibă. Dar dacă pune mai presus de starea lăuntrică vânarea timpului, devine mai ridicolă ca o mireasă ce merge la nunta ei în pielea goală și beată, având la mână un ceas mare încărcat cu bijuterii.

De aceea, Sfinții Părinți când au vorbit de plinirea vremii potrivită Sfintei Împărtășanii au vorbit și despre ceas (ca nu cumva să întârzie mireasa la Biserică să piardă nunta sau nu cumva să meargă mai devreme la nunta unui țigan), dar au vorbit mai ales de cum să se împodobească și mai ales cum să se facă ea atât de iubită de Mirele ei încât să-I păstreze dragostea veșnică.

Iată ce ne învață despre Marea Unire, țelul tuturor țelurilor:

„taina cea mare și ascunsă, acesta e sfârșitul fericit pentru care s-au alcătuit toate, acesta e scopul dumnezeiesc gândit înainte de începutul ființelor, pe care definindu-l, spunem că este un sfârșit mai-dinainte cugetat, pentru care sunt toate, iar el pentru nici unul”

a) Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

††5 e. Deci înțeleptul acesta afirmînd, prin negarea despărțirii celor dumnezeiești de cele omenești, unirea lor, nu a ignorat deosebirea dintre ele. Căci unirea, înlăturînd despărțirea, nu desființează deosebirea. Iar dacă modul unirii salvează rațiunea deosebirii, e o perifrază expresia Sfîntului, care indică printr-o numire adecvată lucrarea îndoită a lui Hristos cel îndoit după fire, odată ce prin unire nu se știrbește după fire și calitate în nici un fel rațiunea ființială a celor unite. Deci prin negarea extremelor nu afirma ceva mijlociu, cum cred unii ^{18 [3]}. Căci nu e ceva mijlociu în Hristos, afirmat prin negarea extremelor·. Dacă a numit «nouă» lucrarea teandrică, aceasta e pentru că ea caracterizează taina cea nouă, a cărei rațiune este modul negrăit al unirii lor (τῆς συμφΐας). Căci cine a cunoscut cum Se întrupează Dumnezeu, rămînînd Dumnezeu ? Și cum rămînînd Dumnezeu adevărat este totodată om adevărat, arătîndu-Se pe Sine, ca fiind cu adevărat amîndouă într-o subzistentă naturală și prin fiecare din ele arătînd pe cealaltă, neschimbîndu-Se prin nici una din ele ? Acestea numai credința le cuprinde, cinstind prin tăcere pe Cuvîntul, Căruia nu-I corespunde prin fire nici o rațiune a celor create.

Iar dacă a numit-o «teandrică», aceasta nu pentru că e simplă, nici pentru că e un lucru compus sau pentru că e numai a dumnezeirii goale prin fire sau numai a omenității simple sau pentru că e un atribut al unei firi compuse ce se află la mijlocul unor extreme, ci pentru că ea corespunde Dumnezeului întrupat, adică înomenit în mod deplin. Și iarăși nu e una, cum cred unii, pe motiv că nu s-ar putea înțelege altfel expresia «nouă» (lucrare teandrică) decît ca «una». Căci «noutatea» înseamnă calitate, nu cîtime. Altfel ar atrage după sine în chip necesar și o singură fire de felul acesta. Dacă definiția oricărei firi o constituie rațiunea lucrării ei ființiale, cel ce n-ar spune că aceasta e îndoită ar admite mituri cu centauri. Și apoi dacă ar fi așa, cel ce ar fi astfel avînd o singură lucrare — și aceasta, naturală — cum ar putea săvîrși cu ea minunile și patimile, care se deosebesc întreolaltă prin rațiunea firii, fără să urmeze mici o privațiune absenței unei capacități a firii ? Căci nici una din existențe nu poate înfăptui prin una și aceeași lucrare cele contrare, fiind ținută în marginile definiției și ale rațiunii firii. De !aceea nu e permis a spune că în Hristos e simplu o singură și naturală lucrare a dumnezeirii și a trupului, dacă dumnezeirea și trupul nu sînt, după calitatea naturală, unul și același lucru. Căci în acest caz ar fi și o singură fire, iar Treimea ar deveni pătrime. Fiindcă nici după fire, nici după putere, nici după lucrare, nu S-a făcut, zice, una cu trupul. Pentru că prin nimic din ce e Fiul una cu Tatăl și cu Duhul Sfînt pentru ființa cea una, nu S-a făcut una cu trupul din pricina unirii, chiar dacă l-a făcut pe acesta prin unirea cu Sine de viață făcător, deși prin fire era muritor. Căci altfel S-ar fi arătat ca fiind de o fire schimbăcioasă și schimbînd ființa trupului în ceea ce nu era, iar unirea făcîndu-l una după fire. Deci lucrarea teandrică să o înțelegem cum s-a arătat. Viețuind potrivit cu ea, pentru noi nu pentru Sine, a înnoit firea prin cele mai presus de fire. Căci viețuirea (πολιτεία) este viața trăită după legea firii. Iar Domnul, fiind îndoit în fire, pe drept cuvînt S-a arătat avînd o viață corespunzătoare legii dumnezeiești și omenești, îmbinată într-una (συγκεκροτημὲνον), fără contopire ; o viață nouă și ea, nu numai fiindcă era străină și uimitoare celor de pe pămînt și necunoscută încă firii celor create, ci și fiindcă era modul lucrării noi a Celui ce viețuia în formă nouă.

Pe aceasta a numit-o poate teandrică cel ce a inventat un nume potrivit acestei taine, ca să arate modul comunicării de pe urma ׳unirii negrăite. Căci comunicarea aceasta trece, prin reciprocitate, atributele naturale ale fiecărei părți din Hristos celeilalte, fără prefacerea și contopirea unei părți în cealaltă, în ce privește rațiunea firii. Puterea tăietoare a sabiei înroșite în foc devine putere arzătoare, și puterea arzătoare, putere tăietoare. Căci precum s-a unit focul cu fierul, așa s-a unit și puterea arzătoare a focului cu puterea tăietoare a fierului, și fierul a devenit arzător prin unire cu focul, iar focul tăios, prin unirea cu fierul, dar în nici un fel nu pătimește nici una vreo prefacere în cealaltă prin comunicare de pe urma unirii, ci fiecare rămîne, și după primirea însușirii de la partea cu care s-a unit, necăzută de la însușirea cea proprie după fire. Așa și în taina dumnezeieștii întrupări, dumnezeirea și omenitatea s-au unit după ipostas, fără să iasă nici una din lucrarea sa naturală din cauza unirii, dar în același timp fără să aibă după unire desfăcută lucrarea ei și distinctă de cea a firii cu care s-a unit și cu care subzistă împreună. Căci în toată puterea de activitate a dumnezeirii Sale, Cuvîntul întrupat a avut, în baza unirii nedesfăcute, întrepătrunse (συμφυΐσαν), toată puterea pătimitoare a omenității Sale. Astfel Dumnezeu fiind, săvîrșea omenește minunile, împlinindu-le prin trupul prin fire pătimitor, și om fiind suporta dumnezeiește patimile firii, făcînd aceasta cu putere dumnezeiască. Mai bine zis le împlinea și pe unele și pe altele în chip teandric, ca Cel ce era deodată Dumnezeu și om ^{19 [4]}. Prin patimi ne-a redat pe noi nouă înșine, arătîndu-ne ce-am devenit, iar prin minuni ne-a dat pe noi Sie însuși, dacă devenim ceea ce ne-a arătat^{20 [5]}. Și prin amîndouă ne-a confirmat adevărul celor din care, în care și care era, ca singur adevărat și credincios, voind să-L mărturisim drept ceea ce este ! […]

Referirea la Domnul a celor spuse despre Melchisedec.

Căci singur Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos este prin fire și în adevăr fără (tată și fără mamă și fără neam și n-are nici început al zilelor, nici sfîrșit al vieții. Fără mamă, pentru caracterul nematerial, netrupesc al nașterii Lui dinainte de veci de sus din Tatăl. Fără tată, după nașterea de jos, temporală, din mamă și în trup, care nu s-a produs datorită zămislirii prin sămînța. Fără neam, întrucît modul ambelor Lui nașteri e tuturor cu totul inaccesibil și necuprins. Și -n-are ni-ci început al zilelor, nici sfîrșit al vieții, fiind fără început, fără sfîrșit și cu totul nemărginit, ca Cel ce e prin fire Dumnezeu ¹⁶⁸ [6]Și rămîne preot în veac, ca unul ce nu încetează de a exista, prin o moarte care pune sfîrșit păcatului sau firii, fiindcă e Dumnezeu și dătătorul a toată viața cea după fire și virtute ^{169 [7]}

Dar nu socoti că e lipsit cineva de acest har, cînd auzi ca numai despre marele Melchisedec a spus Scriptura că îl are. Căci tuturor le-a sădit Dumnezeu în chip natural puterea spre mîntuire, ca fiecare să poată, dacă vrea, să se împărtășească de harul dumnezeiesc și dacă vrea, să nu fie împiedicat să devină Melchisedec și Avraam și Moise și, simplu, să transfere pe toți sfinții în sine, fără să le schimbe numele și locurile, ci imitîndu-le modurile și viețuirea ^{170 [8]}.

Alt înțeles duhovnicesc al lui Melchisedec.

Deci tot cel ce și-a «mortificat mădularele de pe pămînt» (Col., 3, 5) și și-a «stins tot cugetul trupesc» (Rom., 8, 3) și s-a scuturat cu totul de afecțiunea față de trup, prin care iubirea datorată de noi numai lui Dumnezeu se împarte, și și-a tăgăduit toate semnele trupului și ale lumii, pentru harul dumnezeiesc, incit să poată spune cu fericitul Pavel «Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos ?» și celelalte (Rom., 8, 35), acela s-a făcut ca marele Melchisedec, fără tată și fără mamă și fără neam, nemaiavînd cum să fie ținut sub trup și fire, pentru legătura ce-a cîștigat־o cu Duhul ^{171 [9]}.

Tîlcuire duhovnicească a cuvintelor : «Neavînd nici început, nici sfîrșit al vieții».

Iar dacă, pe lingă acestea, s-a tăgăduit și pe sine însuși, «pierzîndu-și sufletul său pentru Mine, îl va afla pe el» (Lc., 9, 24). Adică dacă a părăsit viața de aici cu voile ei, pentru cea mai bună, a dobîndit numai pe Cuvîntul cel viu și lucrător al lui Dumnezeu, Care «străbate prin virtute și cunoștință pînă la despărțitura sufletului și a duhului» (Evr., 4, 12), nemaiavînd nimic nepărtaș de prezența Lui. În acest caz s-a făcut fără început și fără sfîrșit (Evr., 7, 3), nemaiavînd în sine viața mișcătoare vremelnică, ce are început și sfîrșit și e tulburată de multe patimi, ci numai pe cea dumnezeiască și veșnică a Cuvîntului sălășluit în sine care nu-și are sfîrșitul în nici o moarte ¹⁷².

Tîlcuire duhovnicească a cuvintelor : «Rămîne preot în veac».

Iar dacă știe prin atenție multă să și vegheze asupra darului său, îngrijind prin făptuire și contemplație de bunurile mai presus de fire și timp, a devenit și preot perpetuu și veșnic, bucurîndu-se mintal de convorbirea cu Dumnezeu ¹⁷³. Și deoarece imită prin neschimbarea voinței în bine pe Cel după fire neschimbat, nu e împiedicat in chip iudaic de moartea cea din păcat să rămînă în veci preot și să aducă jertfă de laudă și de mărturisire, slăvind pe Dumnezeu ca Făcător al tuturor și mulțumindu-I cu recunoștință ca Proniatorului și Judecătorului drept al tuturor în altarul dumnezeiesc al cugetării ¹⁷⁴. Din acest altar nu au putere să mănînce cei ce slujesc cortului (Evr., 13, 10). Căci nu se pot împărtăși de pîinile tainice ale cunoștinței dumnezeiești și de paharul de viață făcător al înțelepciunii cei ce se conformează numai literei și se îndestulează, în vremea mîntuirii, de jertfele patimilor neraționale. Ele vestesc, ce e drept, moartea lui Iisus, prin oprirea de la păcat, dar învierea Lui׳ pentru care a primit moartea, nu o mărturisesc prin contemplația minții, luminată întru dreptatea faptelor bune. Căci ei sînt gata să se mortifice trupește, dar nu încep deloc să se facă vii în Duh, stînd încă în picioare cortul lor, deoarece încă nu li s-a arătat calea sfinților prin rațiune și cunoștință, care este Cuvîntul (Rațiunea) lui Dumnezeu care a zis : «Eu sînt calea»· Și nu au dorit să treacă prin contemplație de la cunoașterea Domnului prin făptuire ca Cuvînt (Rațiune) devenit trup, la slava Lui ca a Unuia născut din Tatăl, slava plină de har și adevăr ^{175 [10]}.

[…]

Tîlcuire duhovnicească a cuvintelor : «Se înnoiesc firile și Dumnezeu Se face om» (Cuv. la Sfînta Lumină, cap. 13, P.G. 36, 348).

Sfinții —- care au primit cele mai multe din tainele dumnezeiești de la cei ce au fost următori și slujitori ai Cuvîntului și deci au fost inițiați nemijlocit în cunoștința lucrurilor, întrucît le-a fost transmisă în chip succesiv prin cei dinaintea lor — spun că în !subzistența tuturor celor create se disting cinci împărțiri. Cea dinții din acestea spun că e cea care deosebește firea creată în general, care a primit existența prin facere, de firea necreată. Căci spun că Dumnezeu a făcut din bunătate strălucitoarea ordine a tuturor lucrurilor! de aceea nu-i este acesteia de la sine vădit ce și cum este. Această neștiință care distinge pe creatură de Dumnezeu o consideră semnul deosebirii. Dar ce este aceea ce distinge acestea întreolaltă, în chip natural, incit niciodată nu primesc unirea într-o ființă, neputînd primi una și aceeași rațiune, au lăsat-o nespusă. A doua deosebire e cea prin care toată firea care a luat existență de la Dumnezeu se deosebește în inteligibilă și în sensibilă. A treia e cea prin care firea sensibilă se împarte în cer și pămînt. A patra e cea prin care pămîntul se împarte în rai și lumea locuită. Și a cincea e cea prin care omul care e peste toate, ca un laborator ce ține și leagă toate la un loc ,și mijlocește prin sine în chip natural între toate extremitățile tuturor împărțirilor, fiind introdus între făpturi prin facerea din bunătate, se împarte în bărbat și femeie. Căci el are, în chip natural, prin însușirea părților sale de a fi în relație cu toate extremitățile, puterea de unire, prin mijlocirile între toate extremitățile. Prin această putere completîndu-se modul creării prin cauză a celor împărțite, omul avea să facă arătată prin sine marea taină a țintei dumnezeiești: unirea armonioasă a extremităților din făpturi între ele, unire ce înaintează în sus și pe rînd de la cele imediate la cele mai îndepărtate și de la cele mai de jos la cele mai înalte, sfîrșindu-se în Dumnezeu ^{327 [11]}.

Pentru aceasta a introdus între făpturi ca cel din urmă pe om, ca o legătură naturală ce mijlocește prin părțile sale între extremitățile universului și aduce în sine la unitate cele despărțite după fire printr-o mare distanță. Aceasta, pentru ca omul prin unirea prin care toate le adună la Dumnezeu ca la cauzatorul lor, începînd de la despărțirea sa de mai înainte și înaintînd apoi prin cele de la mijloc, pe rînd și treptat, să ia în Dumnezeu, în Care nu e împărțire, prin unirea cu El, sfîrșitul urcușului înalt săvîrșit prin toate.

Aceasta o face întrucît scutură mai întîi cu totul de la fire, prin afecțiunea atotnepătimașă față de virtutea dumnezeiască, însușirea de bărbat și femeie, care, după rațiunea de mai înainte (κατὰ τὸν προηγουμένον λόγον), nu era legată de planul lui Dumnezeu cu privire la nașterea omului. Prin aceasta se arată și se face, potrivit cu intenția dumnezeiască, numai om, nedespărțit prin numele de bărbat și femeie, conform cu rațiunea după care a fost creat la început, neîmpărțit în secțiunile în care este acum, datorită cunoștinței desăvîrșite a rațiunii sale, după care, precum am zis, a fost creat.

Apoi unind, prin virtutea sa sfîntă, raiul și lumea locuită, face pămîntul unul, ca să nu mai fie pentru el împărțit după deosebirea părților omului, ci mai vîrtos adunat, întrucît omul nu mai suferă nici o ispitire spre vreuna din părțile lui.

După aceea unește cerul și pămîntul, pentru identitatea vieții sale cu îngerii prin virtute, pe cît e cu putință oamenilor.

Pe urmă face zidirea !sensibilă una și neîmpărțită, nedespărțită pentru el spațial prin distanță, ca unul ce a devenit ușor cu duhul și nereținut la pămînt de nici o povară a trupului și neîmpiedicat în urcușul spre ceruri. Aceasta, datorită desăvîrșitei invizibilități a minții, care se silește sincer spre Dumnezeu și-și face cu înțelepciune drumul înălțării spre El în mod treptat, ca pe o cale de obște, înaintînd de la ceea ce a atins la ceea ce urmează.

Apoi unește, pe lingă acestea, cele inteligibile și cele sensibile prin desăvîrșita egalitate cu îngerii, în cunoștință. Astfel face întreaga creațiune o singură creațiune, nedespărțită pentru el din punct de vedere al cunoașterii și necunoașterii. Căci a dobîndit o știință cunoscătoare (gnostică) a rațiunilor din lucruri, liberă de orice lipsuri întocmai cu a îngerilor, prin care, venind revărsarea nesfîrșit de darnică a înțelepciunii adevărate, se dăruiește drept urmare celor vrednici nemijlocit și în chip curat cunoștința de neînțeles și de netălmăcit despre Dumnezeu.

In sfîrșit, după toate acestea unește prin iubire și firea creată cu cea necreată (o ! minune a iubirii de oameni a lui Dumnezeu față de noi), arătîndu-se una și aceeași prin posesiunea harului ca putere habituală. Ajuns aici, omul se află întreg și în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu întreg, devenit tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă. El îl are pe Dumnezeu însuși întreg în locul său însuși și agonisește ca premiu atotunic al urcușului pe Dumnezeu însuși ca țintă finală a mișcării celor ce se mișcă și ca stabilitate neclintită și nemișcată a celor purtate spre El, și ca graniță și margine nehotărnicită și nesfîrșită a toată granița și regula și legea, rațiunea și mintea și firea ^{328 [12]}.

106 a. Omul, după ce a fost creat, nu s-a mișcat în chip natural în jurul Celui nemișcat, ca obîrșie proprie (adică în jurul lui Dumnezeu), ci s-a mișcat, de bunăvoie, contrar firii și fără de minte, în jurul celor de sub el, peste care a fost pus de Dumnezeu să stăpînească, abuzînd de puterea naturală dată lui prin creațiune spre unirea celor despărțite, ca mai vîrtos să despartă cele unite ^{328 b [13]}. Primejduindu-se astfel, puțin a lipsit ca să se strămute iarăși, în chip jalnic, în neexistență. De aceea se înnoiesc firile și, în chip minunat, Cel cu totul nemișcat după fire Se mișcă nemișcat, ca !să zic așa, mai presus de fire, în jurul a ceea ce se mișcă prin fire ; și Dumnezeu Se face om, ca să mîntuiască pe omul cel pierdut. Unind astfel prin Sine însuși părțile naturale sfâșiate ale firii universale în totalitatea ei și rațiunile generale manifestate în părți, prin care se înfăptuiește unirea celor despărțite, împlinește marele sfat al lui Dumnezeu și Tatăl, readunînd (recapitulînd) toate în Sine, cele din cer și cele de pe pămînt. Căci în Sine au fost și create ³²⁹.

Începînd astfel adunarea generală a tuturor în Sine de la dezbinarea din noi, Se face om, avînd pentru noi, ca noi, toate ale noastre fără nici o lipsă, afară de păcat, neavînd nevoie nicidecum spre aceasta de rînduiala naturală a firii. Prin aceasta socotesc că a arătat totodată că poate exista și alt mod preștiut de Dumnezeu pentru înmulțirea oamenilor, dacă primul om păzea porunca și nu se cobora la animalitate, abuzînd de puterile sale. Astfel, a depărtat din fire deosebirea și împărțirea în bărbat și femeie, de care, cum am spus, omul nu ar fi avut poate numaidecît nevoie, căci cele fără de care era poate cu putință omului să fi existat nu e necesar să persiste pururea. (Căci «în Hristos, spune Apostolul, nu e nici bărbat, nici femeie»). După aceea sfințind lumea noastră locuită prin viețuirea Sa ca om, după moarte intră neîmpiedicat în rai, cum a făgăduit în chip nemincinos tâlharului : «Astăzi vei fi cu Mine în rai». Apoi, deoarece lumea noastră locuită nu mai era pentru El deosebită de rai, după învierea din morți, S-a arătat iarăși în ea pe- trecînd împreună cu ucenicii. Prin aceasta a arătat că pămîntul e unul și neîmpărțit în el însuși, eliberînd rațiunea potrivit căreia nu trebuie să existe diviziunea rezultată din deosebire ³³⁰. Pe urmă prin înălțarea la cer a unit cerul cu pămîntul, căci prin intrarea cu acest trup pământesc, de o fire și de o esență cu noi, în cer, a arătat că toată firea sensibilă e una în rațiunea ei mai generală, acoperind astfel în sine nota deosebirii care o diviza. Apoi, pe lingă aceasta, străbătând prin toate treptele dumnezeiești și inteligibile din cer, cu sufletul și cu trupul, adică cu firea noastră desăvîrșită, a unit cele sensibile și cele inteligibile, arătînd în Sine cu totul neîmpărțită și nedezbinată convergența spre unitate a întregii creațiuni în rațiunea ei atotoriginară și atotgenerală.

Și în sfîrșit, după toate acestea, ajunge la Dumnezeu însuși, cu omenitatea Sa, înfățișîndu-Se adică pentru noi, precum s-a scris, în fața lui Dumnezeu și Tatăl ,ca om, El, Care nu poate să Se despartă niciodată în nici un mod de Dumnezeu· Astfel a împlinit ca om cu fapta și cu adevărul, prin ascultarea neclătită, toate cîte ca Dumnezeu le-a rînduit de mai înainte El însuși să se facă, realizând tot sfatul lui Dumnezeu și Tatăl în favoarea noastră, care am zădărnicit prin reaua întrebuințare puterea ce ni s-a dat de la început, în chip natural, spre aceasta ^{331 [14]}. Mai întîi ne-a unit pe noi cu noi înșine în Sine, prin înlăturarea deosebirii de bărbat și femeie, și în loc de bărbați și femei, în care se observă mai ales modul deosebirii, ne-a arătat numai oameni în sens propriu și adevărat, modelați cu totul după El și purtînd nevătămat și cu totul neîntinat chipul Lui, neatins în nici un mod de vreo trăsătură a stricăciunii ·, și împreună cu noi și pentru noi a îmbrățișat prin cele de la mijloc, ca părți ale Lui, toată creațiunea și a unit în jurul Lui între ele, în chip indisolubil, raiul și lumea locuită, cerul și pămîntul, cele sensibile și cele inteligibile, ca unul ce avea simțire, suflet și minte ca noi. Căci însușindu-Și prin fiecare din acestea, ca prin niște părți, extremitatea înrudită cu fiecare în modul amintit, a recapitulat (a adunat) toate în Sine ³³².

Prin aceasta a arătat că toată creațiunea este una, ca un alt om, împlinindu-se prin convergența părților ei între ele și ținîndu-se toată în ea însăși prin solidaritatea totalității ei ca aceeași substanță sau ca rațiunea unică, simplă, indefinită și nediferențiată a creațiunii din nimic, în baza căreia toată creațiunea poate primi una și aceeași rațiune cu totul indistinctă, ca una ce are pe «nu era» mai bătrîn ca «este» ³³³.

Iată ce concluzionează

b) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

Apologie pentru însemnarea pusă în cartea Războiul nevăzut despre Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu […]

La punctul 2. răspund că nu numai toată lumea inteligibilă și sensibilă s-a făcut pentru acest scop, adică pentru Doamna de-Dumnezeu-Născătoarea, iar Doamna de-Dumnezeu-Născătoarea s-a făcut pentru Domnul nostru Iisus Hristos, cum arată aceasta clar și limpede înțeleptul și preateologicul Iosif Vrienios, care zice cuvânt de cuvânt așa: „Și ca să vorbesc concentrat, întreg scopul lumii acesteia, al tuturor elementelor și speciilor întregii creații, și al întregului gen uman, și al tuturor semințiilor lui, al tuturor veacurilor și al tuturor vremurilor este pe de o parte floarea: Stăpâna de-Dumnezeu-Născătoarea, iar pe de altă parte preafrumosul ei rod (zic aceasta după umanitate): Fiul Acesteia Cel Unul-Născut” (Cuv. 2 la Buna Vestire, vol. 2, p. 143). Nu răspund însă zicând numai aceasta, ci, pe lângă acestea, spun că toată lumea inteligibilă și sensibilă a fost precunoscută și prehotărâtă din veac pentru acest scop. De unde se vede aceasta? Din cele ce se vor spune în continuare. Fiindcă dumnezeieștile Scripturi dau mărturie că taina Iconomiei în trup a lui Dumnezeu Cuvântul e începutul tuturor căilor Domnului, că ea este mai întâi decât toate creaturile și că a fost prehotărâtă înaintea prehotărârii tuturor celor mântuiți; iar zicerile Scripturilor prin care se dă mărturie de acestea sunt: „Domnul m-a zidit început al căilor Lui, spre lucrurile Lui”, „înainte de veac m-a întemeiat pe mine” [Pr. 8, 22-23]; „Care este chip al Dumnezeului nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea” [Col. 1, 15], (Vezi că nu a spus aici simplu „decât „zidirea”, ci „decât toată zidirea”, adică și cea inteligibilă, și cea sensibilă); și aceasta: „pe cei pe care i-a precunoscut, pe aceștia i-a și prehotărât să fie conform chipului [icoanei] Fiului Său, ca să fie El întâi-născut între mulți frați” [Rm. 8, 29].

Cu dumnezeieștile Scripturi conglăsuiesc și mulți din dumnezeieștii Părinți, care tâlcuind zicerile de mai sus („Domnul m-a zidit…” și „mai întâi născut decât toată zidirea”), zic că acestea se înțeleg despre Iisus Hristos, nu după divinitate, fiindcă, întrucât este Dumnezeu, ca Unul ce este de-o-ființă și împreună-veșnic cu Tatăl, nici nu a fost zidit de Dumnezeu, nici nu e cea dintâi dintre zidiri, cum blasfemia Arie, ci se înțelege după umanitatea Lui, pe care, adică, Dumnezeu a precunoscut-o înaintea oricărui alt lucru, ca început al hotărârilor Lui dumnezeiești și veșnice, ca fiind cea dintâi dintre toate făpturile; Părinții aceștia sunt Marele Atanasie (Contra arienilor, cuv. III și IV), Chirii al Alexandriei (Tezaurele IV, 4, 6 și 8) și dumnezeiescul Augustin (Despre Treime, cartea I).

Iar că prehotărârea lui Hristos e începutul prehotărârii tuturor celor mântuiți dă mărturie Apostolul care zice mai sus: „pe aceștia i-a prehotărât să fie conform chipului [icoanei] Fiului Său” și mărturisește împreună cu el și Oikoumenios, care tâlcuiește această zicere: „ceea ce este Fiul lui Dumnezeu după fire în întrupare (adică sfânt și fără de păcat) aceasta s-au făcut și ei după har, iar chip [icoană] a lui Dumnezeu numește iconomia și trupul Lui de aici”. Că acest chip [icoană] este acesta – ca fiind viața în sfințire și petrecerea fără de prihană față de orice lucru – l-a tâlcuit și Chiril al Alexandrei, citat de Oikoumenios, și Koresios, care expune mai larg această dogmă în cartea despre prehotărâre [predestinare].

Zice însă și de-Dumnezeu-purtătorul Maxim despre dumnezeiasca întrupare în cel de-al 60-lea răspuns la nedumeririle biblice ale lui Talasie acestea: „Aceasta este taina cea mare și ascunsă, acesta e sfârșitul fericit pentru care s-au alcătuit toate, acesta e scopul dumnezeiesc gândit înainte de începutul ființelor, pe care definindu-l, spunem că este un sfârșit mai-dinainte cugetat, pentru care sunt toate, iar el pentru nici unul. Spre acest sfârșit privind, a adus Dumnezeu la existență ființa tuturor celor ce sunt. Acesta este capătul proniei și al celor proniate, după care la Dumnezeu este recapitularea tuturor celor făcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile și arată sfatul cel mare al lui Dumnezeu cel suprainfinit, și care preexistă de infinite ori infinit înaintea veacurilor, sfat al cărui Vestitor [înger] s-a făcut Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om după ființă și, dacă ne este îngăduit a zice, făcând descoperit însuși «adâncul cel mai lăuntric al Bunătății Tatălui și arătând în El sfârșitul pentru care și-au luat cu înțelepciune începutul existenței celei făcute”. Auzi cum pentru această taină au fost precunoscute, prehotărâte și s-au făcut toate, iar ea n-a fost precunoscută, prehotărâtă și nici nu s-a făcut pentru nici un sfârșit [țel]?[15]

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul păcatul firii, păcatul voirii.

“Și a zidit turnuri peste unghiuri“. Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărțite, care s-au realizat prin Hristos (5). Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat și femeie, întrucît a eliberat în amândoi rațiunea firii de caracteristicile crescute din patimi.298 A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil și pământul pe care-1 locuim.299 A unit de asemenea pământul cu cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ca una singură ce gravitează spre ea însăși. A unit iarăși cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind că și firea celor create este una singură, aflându-se într-o strânsă legătură printr-o oarecare rațiune tainică, în sfârșit a unit într-un mod și după o rațiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul. Și peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeiești, care să le susțină și să le lege strâns (6).

298 Των εν τοις πάθεσιν ίδιομάτων. Rațiunea firii umane e aceeași în bărbat și femeie. Dar patimile au grefat pe ea caracteristici deosebite în bărbat și femeie. De aceste caracteristici provenite din patimi curăță Hristos rațiunea firii omenești, arătând-o la fel în bărbat și femeie. Dar această uniformizare se realizează numai în duh, adică numai dacă se copleșește în ei viața trupească – a simțirii – prin duhul care s-a deschis în adâncul lor prin Duhul dumnezeiesc și-a inundat toată existența lor. În duh bărbatul și femeia sunt la fel, numai trupul cu simțirile corespunzătoare îi diferențiază.

299 Pământul acesta poate redeveni prin viață noastră curată și prin buna înțelegere dintre oameni paradisul sensibil, care a fost la început. Nu o graniță geografică desparte paradisul originar de pământul ce-1 locuim, ci granița păcatului. Prin Hristos pământul a redevenit un paradis în potență și deci în dezvoltare, așa cum în om s-a inaugurat ordinea învierii.[16]

2. Cine este vrednic, cine este nevrednic

a) Nu se pot împărtăși decât cei vrednici, cei nevrednici se vatămă (preoții se osândesc dacă nu i-au cercetat/refuzat)

††

-împărtășirea, cuminecarea sau euharistia este împreunarea cu Hristos prin gustare, a însuși trupul și sîngele Domnului (Matei 26,19-30, Ioan 6,32-58). Omul trebuie să se ispitească pe sine pregătindu-se prin spovedanie curată și împlinirea canonisirii (I Cor. 11, 28; II Cor. 13, 5) și numai dacă duhovnicul îi va da voie poate să guste din Sfînta Euharistie. Cei nevrednici mănîncă și bea întru osîndă (I Cor. 1l-27-32) iar cei ce duc o viață imorală și disprețuiesc prin indiferență această taină, speculînd-o ca Iuda, prin înșelăciuni de tot felul, va intra satana în ei (Ioan 13, 27). De aceea duhovnicul trebuie sa fie cu mare grijă în aprecierea celor vrednici. în caz că cineva nu mai poate vorbi și nici nu este nimeni care să mărturisească, prin garanția sufletului său (Ex. 32, 32; Rom. 9,l-5) cum că cel ce este gata de moarte, este om credincios și s-a spovedit în cursul anului și a dorit să se împărtășească nu poate să i se dea euharistia, aruncînd mărgăritarele înaintea porcilor (Matei 7,6). Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte se spovedește plîngînd cu amar (Matei 27,75) asemenea cu tîlharul de pe cruce (Luca 23, 40-43) poate fi împărtășit. în caz de însănătoșire își urmează canonisirea (I ec. 13; Grigore de Nissa 5).
-“Credem că în taina Sintei Euharistii… este Domnul nostru Iisus Hristos, cu adevărat prezent și real, încît după sfințirea pîinii și a vinului, adică, pîinea se schimbă, se transființează, se preface, se transformă cu adevărat în trupul Domnului care s-a născut în Betleem din Sfânta Fecioară Măria, s-a botezat în Iordan, a pătimit, s-a îngropat și a înviat a treia zi”… iar vinul se preface și se transființează cu adevărat în însuși sîngele Domnului care a curs din Cel răstignit pe cruce pentru viața lumii (Matei 26, 26-28; Ioan 6, 51)… încă credem că trupul și sîngele cel nestricăcios al Domnului se dă în același chip și preoților și mirenilor, adică sub amîndouă formele și intră în stomacul celor ce se împărtășesc, evlavioși și neevlavioși. Numai că pentru cei evlavioși și vrednici le aduce iertare de păcate și viață veșnică iar celor neevlavioși și nevrednici le aduce osîndă și muncă veșnică”. Cine învață altfel, este anatematizat de Biserica”. -Pavăza Ort. Dec. XVII.
-“Niciunul dintre episcopi, prezbiteri sau diaconi, împărtășind cu prea curata cuminecătură, să nu ceară bani sau alt oarecare lucru de la cel ce se împărtășește, căci harul nu se vinde și sfințenia Duhului nu se dă cu bani, iar celor vrednici de acest dar, se cuvine a li se da fără vicleșugul cîștigului (Matei 10,8; F. Ap. 20,23-35). Iar dacă s-ar afla cineva dintre clerici că cere ceva de la cel pe care-l împărtășește cu Sfîntă Euharistie, să se caterisească, ca un rîvnitor al rătăcirii și al răutății lui Simon vrăjitorul” (F. Ap. 8,18-22). VI ec. 23.
-“Nimeni dintre mireni să nu se împărtășească cu de la sine putere cu Sfintele Taine (cum făceau unii voievozi) fiind de față episcopul, prezbiterul sau diaconul. Iar cel ce ar îndrăzni să facă așa ceva, să se afurisească pe o săptămînă ca cel ce lucrează împotriva celor rânduite, învățîndu-se ca să nu cugete mai presus de cele ce i se cuvine a cugeta” (Deut. 8,14; II Cor. 26,16-21; Rom. 12, 3; 13, 2). -VI ec. 58. […]
-“Preotul care va pricestui pe orice om fie mic, fie mare, tînăr sau bătrân, pînă ce nu va lua știre despre dînsul de la duhovnicul său de este destoinic sau nu, unul ca acesta să se gonească de la preoție, adică să se pocăiască cinci ani, iar dacă din neglijență va greși și va pricestui, chiar dacă va fi cucon mic, șapte ani să aibă pocanie”. -PBG, 35 […]
-“Mulți se împărtășesc cu această jertfă odată pe an, mulți de două, alții mai des și către toți aceștia se îndreaptă cuvîntul nostru. Dar nu numai către cei de față ci și către cei ce sînt în pustietăți, căci aceștia fac acest lucru odată pe an și de mai multe ori, la doi ani. Deci care trebuiesc lăudați, cei ce se împărtășesc odată sau mai de multe ori pe an ? Nu voi lăuda nici pe cei ce se împărtășesc odată, nici pe cei de mai multe ori, ci numai pe cei ce se împărtășesc cu conștiință curată și a căror viață este neprihănită. Pe unii ca aceștia totdeauna îi vom lăuda, iar cei ce nu sînt curați, să nu se apropie de Sfînta împărtășanie, fiindcă aceștia primesc asupra lor judecată și osîndă…”, -Sf. Ioan Hrisostom, Evrei, Omilia XVII.
-“Să nu se bizuie numai pe post acela ce a făcut păcate fără a se îndrepta. Cel ce n-a postit, poate fi iertat cînd a făcut-o din pricina vreunei slăbiciuni a trupului, însă acela care nu și-a îndreptat greșelile, cu neputință, este să-și găsească vreun motiv pentru iertarea sa… Cel ce curvește și hulește cele sfinte, nu se poate împărtăși; precum și cel ce are dușman și-i ține neîncetată ură, nu se poate apropia de Sfânta împărtășanie” (Matei 6,12; 5, 23-24; Efes. 4, 26). Sf. I. Hrisostom-D. Statui XX, 1. […]
-“La Liturghie nu numai cei vii, ci și cei morți se împărtășesc duhovnicește și nevăzut, după făgăduința Domnului (Luca 14,15; 22,30; Matei 7,11) căci și sufletele celor adormiți au pe Preotul cel veșnic, Carele le face toate acestea și care împarte și acelora dintre cei vii, care se împărtășesc cu adevărat. Căci nu toți cei cărora le dă preotul se împărtășesc cu adevărat, ci numai aceia care le dă însuși Hristos. Căci preotul împărtășește într-adevăr pe toți cei ce vin la împărtășire. Hristos însă, numai pe cei vrednici de împărtășire. De aici se vede că săvîrșitorul tainei și sfințitorul sufletelor, atît ale viilor cît și ale morților este numai Mîntuitorul însuși”. N. Cabasila, TDL, XLII.[17]

b) Cei nevrednici pentru a li se scoate miride (preoții se osândesc dacă nu i-au cercetat/refuzat)

-“Miridele sau părticelele sînt în locul și reprezintă fața celor ce aduc prescurile în ‎Biserică pentru a li se face împreunare cu Hristos. Drept aceea, câți fac păcate la arătare și nu se ‎pocăiesc, nu trebuie a le primi prescurile niciunuia. Nici ale femeilor care au bărbați eretici sau ‎păgâni, măcar că ar fi și credincioase și pravoslavnice, iar lumânări de ceară și untdelemn, cînd ‎aduc aceste femei, se primesc întru nădejdea mântuirii lor. Se fac paraclise și rugăciuni pentru ‎ele și li se poruncește să dea și milostenii, iar liturghii pentru ele Să nu se facă, nici miride să se ‎scoată și nici să se împărtășească cu sfintele taine decît numai la sfârșitul vieții lor, cînd vor ‎muri să se facă maslu și alte slujbe. In vremea vieții lor să le dea numai aghiasmă și anaforă, ‎încă și acestea să le ia în anumite timpuri, ca să mărturisească că sînt credincioase și iau acelea ‎pentru nădejdea mântuirii lor și mai ales să nu cadă întru deznădejde și să se întoarcă la sfințire ‎și credință și să nu meargă de tot la pieirea sufletească și lepădare de lege” -ILT, 161 (S. Tes. ‎IX, 47). ‎

‎ 1202. -“De se va întâmpla să se verse sfintele mai înainte de Vohodul mare, atunci preotul să ia ‎și să facă a doua proscomidie, obârșind deplin și să zică și molitva proscomidiei, de aceea, ‎atunci să înceapă dumnezeiasca Liturghie, de acolo de unde s-a întâmplat de s-a vărsat sfintele ‎și să o obârșească de tot și să se pricestuiască dumnezeieștilor taine și să facă otpust”… -ILT, ‎‎164.‎

‎ 1203. -“Iar de se va întâmpla să mănânce dumnezeiescul agneț șoarece sau altă jiganie și ‎preotul nu va vedea, atunci trebuie să facă altă proscomidie, de va fi mai înainte de Vohodul cel ‎mare, iar preotul să se spovedească de păcatul său la arhiereul său și arhiereul să-l canonisească, ‎iar să nu-i ia darul și canonul lui este să-l oprești cită vreme dc se va fi întâmplat a se face acel ‎lucru din lenea lui. Iar de va fi nevoie de preot și se va întâmpla în postul mare sau la Crăciun, ‎sau la Bobotează sau la alte zile mari, ca să nu se oprească lucrul lui Dumnezeu, atunci să n-aibă ‎preotul canon de opreală ci numai post, milostenie, molitvă și rugăciune” -ILT, 164.‎

‎ 1204. -“Iar sfintele care se vor vărsa, cade-se preotului să le adune într-un vas curat și să le ‎bage unde se spală cînd se vor pricestui dumnezeieștile taine sau într-alt loc sfânt să le acopere, ‎să nu se calce sau să se necinstească în uit chip; de se va întâmpla a prinde acea spurcăciune, ‎carele a mâncat dumnezeiescul agneț, atunci să-l îngroape în pămînt”. -ILT, 164.‎

‎ 1205. -“Iar de va cădea steluța de pe disc, să fie oprit de a nu se pricestui 40 de zile, mai ales ‎cînd vor cădea și miridele”.‎

‎ “De se va întâmpla să se strice cinstitele daruri, atît cît să nu poală preotul să le potrivească, ‎acele sfinte să nu le arză nici să le arunce în apă, ci să bage vin dulce într-însele și să le ‎potrivească”, -ILT, 165. ‎

‎ 1206. -“La jertfelnic, înlăuntru, trebuie să ai loc necălcat într-o parte, să fie săpat și ‎înfrumusețat ca să te speli, dacă vei face liturghie și după spălare, ferește să nu cadă sau să pice ‎afară din spălătoare și să se calce cele sfinte, că apoi va fi mare muncă sufletului tău” -ILT. 165.‎

‎ 1207. -“La jertfelnic, oamenii mireni să nu intre, nici muieri mirene, iar călugărița intră să ‎curețe” -ILT, 165.‎

‎ 1208. -“Preotul niciodată să nu înceapă liturghia fără grămătic (cântăreț) nici fără cel semnat ‎de preoție, iar de va face aceasta întru nebunia lui să se pocăiască patru ani; iar de va sluji cu ‎fată sau cu muiere să se pocăiască 12 ani” -PRG, 47.‎

‎ 1209. -“Orice preot dacă va cânta liturghie și nu se va pricestui cu sfânta taină, gândindu-se că ‎este ne destoinic avînd ceva pe cuget, de un lucru oarecare cum va ști însuși acela, unii ca aceia ‎să se scoată din preoție trei ani, că de se va ști pe sine ne destoinic de sfânta pricestanie, dar cum ‎să-și bată joc de Sfîntul Trup și Cinstitul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos să intre să ‎slujească în ziua cînd este ne destoinic” -PRG, 149 (131).‎

‎ 1210. -“Preotul cînd taie sfântul agneț și va cădea dintr-însul o fărămiturică, să facă 200 de ‎metanii… Cine nu va feri sfântul agneț, ci-l va gusta șoarecii sau îl va sfărîma, post 40 de ‎zile”…‎

‎ …” De va cânta preotul liturghie și va uita să potrivească sfintele daruri, să le socotească pînă ‎dimineața și să le potrivească pe dânsele” -PRG, 149 (131). ‎

‎ 1211. -“Însă miridele nu se schimbă nici în Trupul Stăpânului, nici în trupul sfinților, ci sînt ‎numai (simboale) daruri, prinoase și jertfe prin sine după urmarea Stăpânului, pe numele ‎acestora duse Lui și cu lucrarea de sfințire a tainelor, cu unirea și împreunarea sfințită, dau ‎sfințenia și celor pentru care se aduc” (Ioan 15,14-l5; 17,8-l2). s. Tes. IV,‎‎ 94.‎

‎ 1212. -“Trebuie a se ști că la cuminecarea sfintelor taine, preotul să nu ia din miride, ci din ‎Trupul Stăpânului ca să cuminece pe cei care vin spre dânsul, căci măcar că toate s-au făcut una, ‎prin unirea preacuratului sânge și de se va cumineca cineva cu miride, se împărtășește sângelui ‎celui stăpânesc, dar de vreme ce trebuie a se cumineca tot credinciosul din trupul și sângele lui ‎Hristos, preotul trebuie a lua cu lingurița trupul și sângele Stăpânului și a da celui ce vine la ‎dânsul” -S.Tes. IV, 94.‎

‎ 1213. –Prescurile care se aduc pentru jertfă de către credincioșii care păcătuiesc la arătare, nu li ‎se cade, fie cum, a le primi de către preoți. Ci mai întîi să se ceară de la dânșii pocăință, că cu ‎mirida ce se aduce se face împărtășire și pe cei ce sînt nevrednici, nu trebuie a-i împărtăși ‎jertfei. Știu că și într-aceasta vor murmura unii zicînd: “Cum zicem să iasă cei chemați, nefiind ‎cei chemați în Biserică?” “Deci precum într-altele se înșală neștiind Scripturile și nici tainele ‎Bisericii, ci și întru aceasta de asemenea rătăcesc. Plinirea sînt cei chemați în Biserică, – întîi ‎pruncii credincioșilor cei nebotezați, care născându-se și citindu-se sfintele rugăciuni, ‎nefăcându-se încă credincioși, nici desăvârșiți cu botezul, cei chemați se numesc”. “Pentru ‎dânșii pururea ne rugăm. Iar și la sfintele păresimi, pentru cei pregătiți pentru sfânta luminare, ‎cerere și rugăciuni facem. Iar a doua avem pe cei ținuți de păgâni care țin credința în mâinile ‎lor, iar cuget au ca să se îndepărteze de la păgâni și să vină către Biserică. Cei chemați sînt și ‎cei ce au venit și nu s-au pecetluit cu dumnezeiescul mir. Iar al treilea cei chemați avem pe cei ‎ce au căzut în păcate sau într-alt oarecare păcat mare, pe care nu se cade a-i împărtăși cu ‎dumnezeieștile taine, ci pot să asculte numai dumnezeieștile cuvinte. Aceasta s-a făcut mai pe ‎urmă cu iubirea de oameni a părinților. Că mai înainte precum zic canoanele se scoteau afară și ‎aceștia” -S. Tes. p. 261.‎

‎ 1214. -“Apoi se aduc lui Dumnezeu și miride, una întru cinstea Maicii Domnului iar celelalte ‎pentru sfinți și altele pentru credincioșii cei vii și cei adormiți. Deci este întrebarea: ce putere ‎au miridele? Și care se schimbă în Trupul Stăpânului? Și la ce folosesc acelora pentru care se ‎aduc? Deși este cuvântul de la părinți care a ajuns și pînă la noi: cum că miridele care se aduc, ‎fac multă folosință, căci reprezintă fața acelora pentru care se aduc și este jertfa adusă lui ‎Dumnezeu pentru dânșii precum zice preotul cînd ele se aduc “Primește Doamne jertfa ‎aceasta…”. -S. Tes. VII, p. 268.‎

‎ 1215. -“Unele miride sînt aduse întru cinstea și slava sfinților înălțarea vredniciei și ‎dumnezeieștii lumini, iar cele pentru credincioși, adică pentru cei adormiți, pentru iertarea ‎păcatelor și întru unirea dumnezeiescului dar. Iar celor vii numai dacă își vor îndrepta viața cu ‎pocăință le este spre izbăvirea de răutăți, spre iertarea păcatelor și întru nădejdea vieții de veci, ‎pentru că și sfinților li se face înălțare prin sfânta liturghie și credincioșilor pentru că s-a zis că ‎li se dă în dar dumnezeiasca milă” -S.Tes. VII, p. 268.‎

‎ 1216. -“Cu cît este de mare folosul miridelor cînd se aduc pentru cei vrednici, cu atît este mai ‎păgubitor cînd se aduc pentru cei nevrednici încît e cu neputință oamenilor a avea deplină ‎vrednicie. Căci mirida care se aduce pentru cineva punându-se aproape de dumnezeiescul agneț, ‎cînd se slujește acela îndată se face trupul lui Hristos, dar și dânsa se împărtășește sfințirii… Iar ‎punîndu-se în potir se unește cu sfintele. Drept aceea și sufetul aceluia pentru care s-a adus îi dă ‎dar, deci se face împărtășire gânditoare și dacă este pentru cei ce petrec în cucernicie sau pentru ‎cei ce au făcut păcate și s-au pocăit precum am zis, omul primește cu sufetul nevăzut ‎împărtășirea Duhului Sfânt. De multe ori credinciosul află și folosul cel trupesc precum am ‎înțeles. Iar dacă este cineva care lucrează păcatul și de la dânsul nu se depanează nicidecum, ‎fiind nevrednic de cuminecătură, jertfa cea pentru dânsul i se va întoarce întru osândă” -s. Tes. ‎VII, p. 268. ‎

‎ 1217. -“Drept aceea trebuie a se gândi preotul, a nu lua prescura de la fiecare, nici să aducă ‎miridă pentru unii ca aceștia, care lucrează păcatul fără rușine, ca nu cumva și el împreună cu ‎dânșii să se osândească. Dintr-aceasta urmează și ispitele și scârbele căci pentru aceasta zice: ‎‎“Mulți sînt între voi neputincioși și bolnavi și mulți mor” (I Cor. 11, 30). “Facă-se rugăciunea ‎lui întru păcat… Pomenească-se fărădelegea părinților lui înaintea Domnului și păcatul maicii ‎lui să nu se șteargă” (Ps. 108,13-l4). -s.Tcs.vn, p. 269.’‎

‎ 1218. -“în fața unor lucruri așa de mari preotul este dator să ia aminte de sine însuși, după cum ‎este scris (în Scriptură și în canoane) și să fie cu multă băgare de seamă pe cît se va putea. Căci ‎dacă aceasta este trebuincioasă pentru alții, cu atît mai mult i se cere pentru el însuși, fiindcă ce ‎mănâncă și bea cu nevrednicie, adică cuminecându-se, mănâncă și bea osândă pentru sine (I ‎Cor. II, 29), cu mai vârtos pentru preotul care slujește Liturghie cu neglijență și nevrednicie” s. ‎Tes. vil, P. 269.‎

‎ 1219. -“Pentru aceasta, din toate puterile să luăm seama cei ce sîntem preoți, ca să ne nevoim ‎în tot chipul spre curăție, să nu ținem minte răul, dar să crească smerenia în sufletele noastre, ‎căci acestea sînt lucrurile jertfite de noi pentru noi, pentru că și în veacul de acum cu vrednicie ‎făcându-ne lui părtași, să ne învrednicim împărtășirii lui celei spuse și veșnice” -s. Tes. II, p. ‎‎269. ‎

‎ 1220. -“Iar liturghii să se facă numai după ce se va părăsi păcătosul de păcate și se va pocăi cu ‎osârdie, căci mirida va fi întru osândă, cînd se va duce pentru cel ce face păcatul; precum și cel ‎ce se cuminecă cu nevrednicie întru osândă lui și mănâncă și bea, precum zice Pavel, astfel va ‎avea osândă și acela pentru care se aduce mirida fără de vrednicie, cînd nu se părăsește de ‎păcate sau de face praznic lui Dumnezeu și sfinților Lui” .-s. Tes. IX, 72.‎

‎ ‎

‎ 1221. -“Mireanul care va sluji ca preot, fără a fi hirotonisit se afurisește definitiv, împreună cu ‎cei care l-au ajutat” -Trebnic p. 256.‎

‎ 1222. -“Preotul care va vărsa sfintele taine cu voia sa se caterisește, iar cel ce le va vărsa fără ‎voie, se afurisește pe șase luni. Va rade bine pământul sau va lua scândura sau pânza unde au ‎fost vărsate și le va arde cu foc, iar cenușa o va turna în spălătorul proscomidiei. Piatra se va ‎arde jar și-n spin, cenușa se va strânge și se va da în spălător” -Trebnic p. 257.‎

‎ 1223. -“Preacurvind și care va face curvie pe față, de nu se va părăsi să nu se primească în ‎Sfânta Biserică și nici să scoală preotul la sfânta proscomidie miridă pentru dânsul, că osândă ‎este lui aceasta”. Molitfelnic.‎[18]

c) Păcatul voirii, păcatul firii

Iată ce ne învață despre aceasta Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul:

Corupându-se mai întâi libera alegere a rațiunii naturale a lui Adam, a corupt împreună cu ea și firea, care a pierdut harul nepătimirii și așa s-a ivit păcatul (1). Așadar căderea voinței de la bine la rău este cea dintâi și cea mai vrednică de osândă. A doua întâmplată din pricina celei dintâi, este mutarea firii de la nestricăciune la stricăciune, mutare ce nu poate fi osândită. Căci două păcate s-au ivit în protopărinte, prin călcarea poruncii dumnezeiești: unul vrednic de osândă și unul care nu poate fi osândit, având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este al hotărârii libere, care a lepădat binele cu voia, iar al doilea al firii, care a lepădat fără voie, din pricina hotărârii libere, nemurirea (2). Această stricăciune și alterare a firii, produsă una din alta, voind Domnul și Dumnezeul nostru s-o îndrepteze a luat toată firea și astfel a avut și El, în firea luată, trăsătura pătimitoare, împodobită cu nestricătiunea voii libere (3). Și așa a devenit prin fire, din pricina

268 II Cor. 5, 21.

174

Sfântul Maxim Mărturisitorul

trăsăturii pătimitoare, păcat, de dragul nostru, dar necunoscând păcatul din aplecarea voii, datorită statorniciei neschimbabile a voii Sale libere, El a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăciunea voii Sale libere, făcând din sfârșitul trăsăturii pătimitoare a firii, adică din moarte, începutul prefacerii spre nestricăciunea cea după fire (4). Și precum printr-un om, care și-a mutat de bună voie libera alegere de la bine, s-a săvârșit în toți oamenii prefacerea firii din nestricăcioasă în stricăcioasă, la fel printr-un om, Iisus Hristos, care nu și-a mutat libera alegere de la bine, s-a săvârșit în toți oamenii restabilirea firii din starea de stricăciune în cea de nestricăciune.

Păcatul firii, zice că este moartea, prin care încetăm de a mai fi, chiar dacă nu vrem; iar păcatul voinței alegerea celor contrare firii, prin care refuzăm cu voia de a fi fericiți.[19]

d) Nevrednicia firii

O avem toți, din zămislire, mai puțin Hristos care S-a zămislit prin Feciorie, din Pururea Fecioara fără plăcerea trupească a împreunării, deci și fără păcatul firii (strămoșesc). El și-a asumat această trăsătură pătimitoare doar de dragul nostru, pentru a ne-o vindeca prin neclintirea voinței Sale de la bine.

Noi toți ceilalți, zămislindu-ne prin împreunarea trupească a părinților am moștenit o fire stricată de păcatul strămoșesc, astfel că firea a devenit nevrednică pentru a se mai uni cu Dumnezeu, până când nu a fost învrednicită de Hristos pentru aceasta prin Sfânta lui Jertfă, punând în moartea Sa începutul vieții noastre pe care ne-o transmite prin credință și harul Sfântului Duh ce ni se dă prin Sfintele Taine.

Hristos a dat firii omenești puterea vindecării prin patimile Sale. Prin înfrânare a biruit robia poftei, prin răbdare pe cea a mâniei, prin cuvânt robia neștiinței și prin moartea din dragoste pentru noi robia egoismului care ne omora. Din înfricoșătoarea Sa iubire ne-a întărit libertatea firii, făcând-o veșnică indiferent de alegerea noastră.

Celor care nu-L vor le-a dăruit din învierea Sa puterea de a învia și ei cu trupurile păstrându-și alegerea cea nefericită (care este moartea cea veșnică sau starea de nălucire întunecată a egoismului înveșnicit). Celor care Îl doresc le-a dăruit Sfântul Botez care le restaurează firea prin îmbrăcarea în Hristos și-i ajută să dobândească învierea cea fericită (sau starea de Jertfă ca unire și identitate în har cu Viața Sfintei Treimi), dacă Îl lasă pe Hristos să lucreze în ei prin poruncile Lui.

Astfel că cine dorește să se unească cu Dumnezeu are nevoie să se unească după har cu Hristos Dumnezeu-Omul prin Sfintele Taine, fiindcă numai în Persoana lui Dumnezeiască s-au unit ipostatic cele două firi Dumnezeiască și omenească (fără despărțire, fără împărțire, fără amestecare, fără de schimbare).

Cei care se Botează cu adevărat (în Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit) capătă astfel vindecarea firii, fiind învredniciți prin voire (acceptarea credinței și botezului Ortodox) ca să fie învredniciți și după fire să se face părtași prin har ai dumnezeieștii firi, în mod culminant prin Sfânta Euharistie. Făcându-se părtași patimilor lui Hristos se fac părtași slavei învierii Lui.

1Pe_4:13 Ci pentru că vă faceți părtași patimilor lui Hristos, bucurați-vă; ca și întru arătarea slavei lui să vă bucurați, veselindu-vă.

2Pe_1:4 Prin care cele scumpe și mari făgăduințe s’au dăruit nouă; ca prin acestea sa vă faceți părtași dumnezeeștei firi, fugind de stricăciunea poftei cei din lume.

Dar această voire nu trebuie să fie doar momentană la Sfântul Botez. Dacă vor cu adevărat, trebuie să renunțe nu rar, nu des, ci continuu sau neîncetat la omul cel vechi.

Rom 6:3 Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? 4 Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; 5 Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui, 6 Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. 7 Căci Cel care a murit a fost curățit de păcat. 8 Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, 9 Știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. 10 Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu. 11 Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. 12 Deci să nu împărățească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneți poftelor lui; 13 Nici să nu puneți mădularele voastre ca arme ale nedreptății în slujba păcatului, ci, înfățișați-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculați din morți, și mădularele voastre ca arme ale dreptății lui Dumnezeu. 14 Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteți sub lege, ci sub har. 15 Oare, atunci să păcătuim fiindcă nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum! 16 Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi, sunteți robi aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate? 17 Mulțumim însă lui Dumnezeu, că (deși) erați robi ai păcatului, v-ați supus din toată inima dreptarului învățăturii căreia ați fost încredințați, 18 Și izbăvindu-vă de păcat, v-ați făcut robi ai dreptății. 19 Omenește vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. – Căci precum ați făcut mădularele voastre roabe necurăției și fărădelegii, spre fărădelege, tot așa faceți acum mădularele voastre roabe dreptății, spre sfințire. 20 Căci atunci, când erați robi ai păcatului, erați liberi față de dreptate. 21 Deci ce roadă aveați atunci? Roade de care acum vă e rușine; pentru că sfârșitul acelora este moartea. 22 Dar acum, izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viață veșnică. 23 Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Așadar, pentru a putea să ne unim întotdeauna cu Hristos prin Sfintele Taine, trebuie să ne unim neîncetat cu El prin pocăință (sau schimbarea minții cea înțelegătoare – scara cea adevărată a raiului), jertfindu-ne pururea voința prin minte (înclinând-o neîncetat spre Dumnezeu cu ajutorul poruncilor), la mireasma cea negrăită a rugăciunii, pe altarul inimii.

Iată cât de frumos descrie această nevrednicie a firii căzute chiar…

(1) Maica Domnului!

Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mergea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtășea. La sfârșitul slujbei, când alții se împărtășeau, ar fi vrut și el să se împărtășească, dar se socotea nevrednic și păcătos. Stând mai deoparte și privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândețe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtășești?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te și te împărtășește…”. Spunând acestea, tânărul a început să plângă în hohote și, așezându-se într-un colț, a rămas acolo, continuându-și pocăința.[20]

Mai mult, aici exprimă Maica Domnului o altă taină: firea omenească primește în dar Sfânta Împărtășanie, indiferent de strădania noastră. Nu pentru vreun merit ne mântuim sau ne împărtășim. Ci, lucrându-ne pocăința doar ne deschidem și lăsăm pe Dumnezeu să ne dăruiască mântuirea, adică părtășia cu dumnezeiasca fire.

Domnul, vrând să arate că toată porunca trebue împlinită, pe de altă parte că înfierea s’a dăruit oamenilor în sângele Său, zice: „Când veți face cele poruncite vouă, ziceți că robi netrebnici suntem și ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut”.1 De aceea împărăția Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului gătit slugilor credincioase. Iar sluga nu cere slobozirea ca plată, ci mulțumește, ca un îndatorat, și o primește după har.

1 I Timotei 4, 8.

‘ Mt. 5, 8.

Isihie Sinaitul

[…]

Iar către sufletul care nu pricepea cum va putea să nască pe Hristos prin virtuți mărețe, i-a zis: „Duhul Sfânt va veni peste tine”.4 Iar unde este Duhul Sfânt de față, să nu cauți înlănțuirea și legea firii și a obiceiului. Căci Duhul cel sfânt și închinat este atotputernic și pe cele nefăcute ți le face ție, ca să te minunezi.

* II Tes. 1, 5.

4 Lc. 1, 35.

1 Ps. 9, 18.

3 Is, 49, 18.

Filocalia

150.[21]

(2) Sfântul și Marele Prooroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului

Mat_11:11 Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuși cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el.

Mat 3:11 Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc.

(3) Nimeni în afară de Hristos

Apo 5:1

Cartea cu șapte peceți este dată Mielului. Mielul este lăudat cu cântări cerești.

Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe tron, o carte scrisă înăuntru și pe dos, pecetluită cu șapte peceți.

Apo 5:2 Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare: Cine este vrednic să deschidă cartea și să desfacă toate pecețile ei?

Apo 5:3 Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.

Apo 5:4 Și am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea.

Apo 5:5 Și unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei.

Apo 5:6 Și am văzut, la mijloc, între tron și cele patru ființe și în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, și care avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.

Apo 5:7 Și a venit și a luat cartea, din dreapta Celui ce ședea pe tron.

Apo 5:8 Și când a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinților.

Apo 5:9 Și cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile ei, fiindcă ai fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul;

Apo 5:10 Și I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăție și preoți, și vor împărăți pe pământ.

Apo 5:11 Și am văzut și am auzit glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii,

Apo 5:12 Zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea și bogăția și înțelepciunea și tăria și cinstea și slava și binecuvântarea.

Apo 5:13 Și toată făptura care este în cer și pe pământ și sub pământ și în mare și toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce șade pe tron și Mielului fie binecuvântarea și cinstea și slava și puterea, în vecii vecilor!

Apo 5:14 Și cele patru ființe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură și se închinară.

e) Nevrednicia voirii

Dacă nevrednicia firii ne-a vindecat-o Hristos prin răstignire, înviere și înălțare, și noi ne-o însușim prin Sfântul Botez, nevrednicia voirii trebuie să ne-o vindecăm noi înșine (dacă vrem) prin împreună lucrarea cu harul Sfântului Duh prin pocăință încununată în spovedanie (al doilea botez), pentru a obține golirea de sine.

Despre aceasta vorbesc mai pe larg Sfintele Canoane. Ele ne învață cine este vrednic cu voirea și cine nu ca să se împărtășească. Dar nu numai atât. Chiar dacă cineva este vrednic să se împărtășească după Sfintele Canoane, dacă nu se pregătește corespunzător voia lui trândavă îl face nevrednic de Sfânta Împărtășanie. Și dacă se pregătește și nu se spovedește sau se și spovedește, dar i se pare că este vrednic de împărtășanie, însăși această credință este o neștiință care îl întunecă și îl face nevrednic.

Iar de se va înălța cu gândul său, socotindu-se că el nu este atins de păcate spurcate pentru că nu a căzut nici într-un păcat trupesc și lumesc, de va socoti că este cu totul curat și vrednic totdeauna de împărtășirea Sfintelor Taine, iar pe altul care știe că are vreo cădere îl socotește nevrednic de Sfintele Taine, unul ca acela, cu asemenea gând înalt și fără smerenie, este nevrednic și necurat și urât lui Dumnezeu și merge în pierzare și curăția lui nu-i va folosi, neavând smerenie! Cu mult mai plăcut și mai iubit este lui Dumnezeu păcătosul smerit decât dreptul mândru![22]

Căci patima mândriei constă în două neștiințe. Iar aceste două neștiințe ‎împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai acela este mândru, care ‎ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât și neputința omenească. Deci mândria ‎este lipsa cunoștinței de Dumnezeu și de om. Căci prin negarea celor două ‎extreme ia ființă o afirmare mincinoasă.‎^{^[23]}‎

Iar mândria este un păcat de moarte, dacă nu o spovedim și nu luptăm până la moarte împotriva ei. Cum ar putea cineva ce face păcate de moarte să se împărtășească cu Sfintele Taine fără a se spovedi? Dacă face așa desigur că nu se Împărtășește cu Hristos ci cu boala, moartea și osânda…

De aceea se lasă duhovnicului decizia, ca omul să se golească de hâda părere de sine și să Îl lase astfel pe Hristos să intre umplându-l cu harul Lui prin icoana cea vie numită preot.

Dar să nu uităm! Și duhovnicii au duhovnicii lor…

3. Ierarhia Bisericească și Sfânta Împărtășanie

Rânduiala Sfintei Liturghii și, deci, și a Sfintei împărtășanii este diferită în istoria Sfintei Biserici, datorită contextelor și stării credincioșilor diferite. Acest lucru îl sesizează chiar Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul.

CANONUL 19

Se cuvine mai întâi osebit după voroavele episcopilor, a se săvârși și rugăciunea celor ce se catehisesc, și după ce vor ieși cei ce se catehisesc, să se facă rugăciunea celor ce sunt întru pocăință, și venind aceștia sub mână, și ducându-se, așa să se facă trei rugăciuni ale credincioșilor, una cea întâi, prin tăcere, iar a doua, și a treia, prin glăsuire să se plinească. Apoi așa pacea să se dea. Și după ce prezbiterii vor da episcopului pacea, atunci mirenii să-și dea pacea. Și așa sfânta proaducere (prosfora) să se săvârșească. Și numai singur celor ierosiți să le fie slobod a intra la Jertfelnic, și a se împărtăși.

TÂLCUIRE

Și rânduiala, și urmarea dumnezeieștii Liturghii alt fel a fost în vremurile vechi osebită de cea de acum. Precum se arată din canonul acesta. Că zice, că în vremea sfințitei lucrări, după ce întâi vor face episcopii învățătură, să se facă rugăciunea celor ce se catehisesc, a nebotezaților (care și acum se zice la dumnezeieștile Liturghii ale marelui Vasilie, și a lui Hrisostom) și după ce aceștia vor ieși din Biserică, să se facă rugăciunea celor botezați, dar pentru păcatele ce au făcut, sunt în pocăință, pe a cărora capete să se pună și mâna preotului. Pentru care vezi la canonul 14 al sinodului 1 (această rugăciune acum nu se zice), și după ce și aceștia vor ieși, să se facă trei rugăciuni ale celor credincioși, cea întâi în taină, iar celelalte două, în glas (iar acum numai două ale credincioșilor se zic, și acestea în taină, precum se văd în Liturghiile arătate); iar după ce și acestea se vor aduna, să se dea pacea, adică, să se facă sărutarea iereilor cu episcopul, și mirenilor cu mirenii, adică a bărbaților cu bărbații, și a femeilor cu femeile (după apostoleștile așezământuri, cap 57 cartea 2). Care sărutare se numește pace, pentru că este semn al dragostei, și al păcii. Și după ce toate acestea se vor isprăvi, să se facă prefacerea dumnezeieștilor Taine, și așa, cei ierosiți numai să aibă voie a se împărtăși în Sfințitul Altar, iar mirenii adică afară de Altar.281

281 Fiindcă cuvântul este pentru Liturghie, însemnăm aici cinci oarecare, pe care trebuie a le ști creștinii, și mai ales preoții. 1. Îndată ce va lua vreme preotul ca să liturghisească, trebuie toți creștinii să nu șadă afară de Biserică și se bârfească, ci să intre în lăuntru, și să citească ceasurile până va proscomidi preotul. 2. După ce va proscomidi, și va pomeni numele ce este dator, trebuie să bată dinlăuntru, ca să audă dinafară creștinii. Și ieșind de prin strane, și stând cu capetele goale, fiecare să pomenească în taină numele născătorilor, și ale rudelor lui. Iar preotul din lăuntru, altă să nu zică atunci, ci pomenește Doamne. Pomenește Doamne. până vor sfârși toți numele ce au. 3. preoții nu trebuie să blagoslovească cu mâna, nici proscomidia la rugăciunea ei, nici scaunul cel de sus. Ci numai să arate către ele, precum aceasta însemnează și canonul 12 al Sfântului Nichifor. 4. Preoții când liturghisesc Liturghia marelui Vasilie, trebuie în ceasul prefacerii și ale sfințirii dumnezeieștilor Taine, să nu zică, prefăcându-le cu Duhul tău cel Sfânt. Căci aceasta este adăogire a oarecăruia prost de învățătură și îndrăzneți. Care împotrivindu-se latinilor, a luat cuvintele acestea de la Liturghia lui Hrisostom și le-a pus la Liturghia marelui Vasilie. Că nici în cele vechi de mână scrise Liturghii se găsesc acestea, precum cu multă silință s-a cercetat. Ci nici după alcătuire au loc acolo acest fel de cuvinte. 5. Și cea mai de pe urmă, dau știre că tetradiile (caietele sau filadele) cele mai vechi și cărțile Liturghiilor, în vremea sfințirii dumnezeieștilor Taine, aceasta nu o au: „Doamne cela ce pe prea Sfântul tău Duh”, nici stihurile, ci îndată după ce zice: „Și trimite pe Duhul tău cel Sfânt peste noi, și peste darurile acestea ce sunt puse înainte.” Au pe: „Și fă adică Pâinea aceasta” și celelalte; că oarecare mai noi au adaos oarecum pentru evlavie (troparul și condacul pogorârii Duhului Sfânt, și stihurile) care nici loc au acolo, iar de voiește cineva a le zice de obicei trăgându-se, zică-le înaintea rugăciunii acesteia: „Încă aducem Ție cuvântătoare slujirea aceasta”.

320 PIDALION

CANONUL 22

Nu se cuvine slujitorul a purta orarion, nici ușile a părăsi.

TÂLCUIRE

Nu se cade slujitorul, și ușierul Bisericii să poarte orar, nici ușile bărbaților celor ce se catehisesc, și a celor ce se pocăiesc să le lase în vremea dumnezeieștii Liturghii, ci să le păzească cu întărire. Și aceasta însemnează și ceea ce se strigă de diacon: „Ușile, Ușile cu înțelepciune să luăm aminte.”

a) În Biserica Primară

¹Spunem deci că treptele celor ce se curățesc sunt mulțimea celor excluși de la lucrări sfințitoare [catehumenii – catehumeni propriu-ziși, care se învățau dreapta credință, fotizumeni, ce se pregăteau pentru Sfântul Botez– și energumenii – plângători, ascultători, căzători și stătători], de care am amintit înainte. Una e cea pregătită de diaconi prin cuvintele de moșire spre nașterea și modelarea spre viață; alta cea care e reeducată spre viața din care au căzut, prin învățătura bunelor cuvinte; alta e cea a celor aduși prin căderi contrare Ia o stare de nebărbăție și sunt întăriți prin cuvinte de putere dătătoare; alta e cea mutată la lucrări sfințite de la cele rele; în sfârșit, o alta e cea mutată, dar care încă nu se află neclintită în chip sfânt în deprinderile dumnezeiești. Acestea sunt treptele ce se curățesc de către lucrarea de moșire și de către puterea curățitoare diaconească. Acestea le săvârșesc diaconii prin puterile date treptei lor în preoție, spre a face ca acele grupuri curățite în mod desăvârșit să se strămute la înțelegerea luminătoare a sfintelor slujbe atotluminoase și la împărtășirea de ele.

Treapta de mijloc este cea contemplativă, care participă în toată curăția, pe măsura ei, la unele lucrări sfințitoare.

Ea e predată preoților spre a o lumina (boteza). Căci este, precum socotesc, vădit că treapta celor curățiți de toată pata necurată și cu mintea statornicită în curăție neclintită, se strămută printr-o lucrare sfântă Ia depinderea și puterea contemplativă (văzătoare) și se împărtășește de simboalele atotdumnezeiești potrivite ei, umplându-se, în vederile (contemplațiile) și împărtășirile ei, de toata sfânta bucurie înaripată de dragostea dumnezeiască spre cunoașterea lor, pe măsura puterilor lor de a se înălța. Acestea o numesc treapta poporului sfânt, ca una ce după ce a trecut prin toată curăția, s-a învrednicit de vederea și împărtășirea, pe cât este cu putință, de atotluminatele Taine.

Iar cea mai înălțată treaptă a tuturor celor ce se desăvârșesc este ordinul sfânt al monahilor. care s-a ridicat la toată curăția și Ia toată puterea și Ia desăvârșita curăție a lucrărilor lor. El se bucură de vederea și împărtășirea spirituală și e călăuzit de puterile desăvârșitoare ale ierarhilor. Și învățat de luminile îndumnezeitoare și de tradițiile ierarhice, înțelege ierurgiile sfintelor lucrări ce le vede săvârșite cu el și prin sfânta lor cunoaștere este înălțat, pe măsura Iui, la cea mai desăvârșită desăvârșire.

De aceea dumnezeieștii noștri conducători au învrednicit pe ei de numiri sfinte, numindu-i pe unii tămăduitori (terapeuți), pe alții monahi, de la slujirea curată a lui Dumnezeu și de la lucrarea lor vindecătoare și de la viața neîmpărțită și unitară, care-i unifică pe ei în sfintele concentrări ale celor împărțite într-o monadă asemănătoare celei dumnezeiești și într-o desăvârșire de Dumnezeu iubitoare. Pentru aceea sfânta rânduială le-a dăruit lor harul desăvârșitor și i-a învrednicit nu de-o sfințire ierarhică care se dăruiește numai treptelor preoțești ci de ierurgia ce se săvârșește de către preoții cuvioși, ca desăvârșire ierarhică de al doilea grad.

[…]

De aceea și treptelor preoțești, la sfințirile prin care se introduc în desăvârșirea lor, spre dăruirile lor prea sfinte, li se dă împărtășirea de prea sfânta Euharistie de către ierarh, care Ie-a introdus în treapta desăvârșirii lor. Aceasta arată nu numai că împărtășirea de Tainele dumnezeiești (obârșiei dumnezeiești) este fapta de căpetenie a fiecărei împărtășiri ierarhice, ci și că toate treptele preoțești se împărtășesc și de darul comuniunii celei atotdumnezeiești pe măsura înălțimii și desăvârșirii îndumnezeirii fiecăreia din ele . Conchidem, deci, că sfintele lucrări desăvârșitoare sunt curățirea, iluminarea și desăvârșirea Iar diaconii sunt treapta curățitoare, preoții, cea luminătoare, iar ierarhii, cea desăvârșitoare. Iar treapta ce se curățește e nepărtașă de sfințita vedere și de împărtășire, ca una ce se curățește încă; treapta văzătoare (contemplativă) este poporul sfințit; iar treapta desăvârșită e cea a monahilor singulari. Astfel, ierarhia noastră alcătuită în chip sfânt din treptele rânduite de Dumnezeu, e la fel cu ierarhiile cerești, arătând în oameni trăsăturile imitării de Dumnezeu și ale asemănării cu EI.

Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Ed. Paideia, București, 1996, pp. 94-96.

Vedem așadar că nici pe vremea Sfinților Apostol nu se împărtășeau cu toții, ci doar cei care făceau parte din treapta contemplativă și cea desăvârșită. Adică cei care trecuseră de faza de curățire. Ceilalți nu se împărtășeau de loc, nici măcar cei din ceata care încă nu se află neclintită în chip sfânt în deprinderile dumnezeiești!

Numai cei de la treapta contemplativă se puteau împărtăși:

că treapta celor curățiți de toată pata necurată și cu mintea statornicită în curăție neclintită, se strămută printr-o lucrare sfântă la depinderea și puterea contemplativă (văzătoare) și se împărtășește de simboalele atotdumnezeiești potrivite ei, umplându-se, în vederile (contemplațiile) și împărtășirile ei, de toata sfânta bucurie înaripată de dragostea dumnezeiască spre cunoașterea lor, pe măsura puterilor lor de a se înălța. Acestea o numesc treapta poporului sfânt, ca una ce după ce a trecut prin toată curăția, s-a învrednicit de vederea și împărtășirea, pe cât este cu putință, de atotluminatele Taine.

Această stare de minte statornicită în curăție neclintită (cu alte cuvinte cei care nu se clintesc cu mintea de la Hristos) este caracteristica poporului Sfânt căruia i se zice: „Sfintele Sfinților”, învrednicit de vederea și împărtășirea cu Sfintele Taine!

Azi cine poate susține că face parte din treapta contemplativă? Cine zice așa, precis nu are smerită cugetare, ci păcatul de moarte al mândriei care îl face și mai nevrednic de Sfânta Împărtășanie. Cu alte cuvinte, în realitate, noi ne împărtășim azi doar prin dezlegarea duhovnicului, ca să nu deznădăjduim (să nu ne prindă „lupul cel înțelegător”).

b) Pe vremea Sfântului Sinod 1 ecumenic

CANONUL 11

Pentru cei ce au călcat credința fără de silă sau fără de luarea averilor sau fără primejdie sau ceva de acest fel, care s-au făcut sub stăpânirea lui Lichinie, au socotit sinodul, deși au fost nevrednici de iubire de oameni, însă să se milostivească spre ei. Deci câți cu adevărat se vor căi, trei ani vor face ca niște credincioși între cei ascultători, și șapte ani vor cădea jos. Iar doi ani fără proaducere se vor împărtăși cu poporul de rugăciuni.

[Ancira, can. 6; Petru, can. 2; Vasilie, can. 73, 81; Grigorie, can. 2]

TÂLCUIRE

Alte canoane pentru cei ce de multa silă, și de mare nevoie se lepădau de credință vorbesc, iar canonul acesta vorbește pentru cei ce fără de nevoie se leapădă, zicând: Cei ce au călcat credința cea în Hristos fără de oarecare nevoie sau primejdie, s-au lipsirea averilor lor, care au fost cei ce erau în vremile tiranului Lichinie. Aceștia zic, măcar că erau în vremile nevrednici de iubirea de oameni, și de sincatavasis (conpogorământ), s-au părut însă sinodului să arate milă spre dânșii. Deci câți cu adevărat, și din inimă, dar nu cu fățărnicie, și cu minciună, se căiesc pentru păcatul ce au făcut, aceștia trei ani vor face între ascultători. Adică vor sta în pridvor înaintea sfintelor și împărăteștilor porți ale Bisericii, pentru ca să asculte dumnezeieștile Scripturi, până ce va zice diaconul câți sunteți catisihindu-vă ieșiți, după aceasta să iasă. Iar doi ani vor cădea jos, adică vor intra în Biserică, și vor sta în partea cea din urmă a amvonului; să iasă însă și aceștia împreună cu cei ce se catihisesc, când zice diaconul, câți sunteți catihisindu-vă ieșiți. Iar doi ani se vor împărtăși întru rugăciuni împreună cu norodul. Adică vor sta împreună cu cei credincioși să se roage, și să nu iasă cu cei ce se catihisesc, fără însă a se împărtăși cu dumnezeieștile Taine, până ce se vor sfârși acei doi ani.

125 Însemnează, că în vremea goanelor câți rămâneau statornici în credința lui Hristos, în de obște se numeau stătători. Care se împărțeau în două, în mărturisitori, și mucenici. Și mărturisitori se ziceau, cei ce luau feluri de chinuri pentru mărturisirea lui Hristos, și nu se omorau. Iar mucenici, cei ce mureau în temnițe și în munci. Iar câți dimpotrivă nu stăruiau în credința lui Hristos, se numeau căzuți sau greșiți sau călcători, spre deosebirea de cei stătători. Care se despărțeau în patru rânduieli. Cei întâi se numeau cei ce jertfiseră, pentru că au jertfit idolilor sau au mâncat jertfă idolească. Cei al doilea care au tămâiat, pentru că au tămâiat idolii. Cei al treilea libelatici, pentru că da libel, adică în scris mărturisea, că nu sunt creștini sau și cumpăra acest fel de mărturie de la eparhul că au jertfit. Și cei al patrulea, vânzători, care temându-se de gonaci vindeau Sfințitele cărți ale creștinilor spre a se arde. (Adolf Labiul din Bisericeasca Istorie cartea 2 cap 3).

CANOANELE SINODULUI 1 119

CANONUL 12

Iar cei ce vor fi chemați de har, și pornirea cea întâi arătând, și brâiele lepădând, iar după acestea, la a loruși borâtură se vor întoarce, ca câinii, încât unii și arginți a da, și cu beneficii spre a isprăvi, ca iarăși să se ostășească, aceștia, zece ani să cadă, după vremea de trei ani a ascultării. Peste toate acestea, se cuvine a cerceta buna voință a lor, și felul căinței. Căci câți cu frică, și cu lacrimi, și cu răbdare, și cu faceri de bine, își vor arăta întoarcere cu lucrul și nu cu chipul, aceștia plinind vremea hotărâtă a ascultării, după cuviință se vor împărtăși de rugăciuni, împreună cu a fi slobod episcopului, a socoti și ceva mai iubitor de oameni pentru dânșii. Iar câți cu nebăgare de seamă au adus, și au socotit că le ajunge lor spre întoarcere, chipul intrării în Biserică, numai decât plinească vremea.

[Petru, can. 9, 11; Sinod 6, can. 102; Ancira, can. 2, 5, 7; Laodiceea, can. 1, 2; Vasilie, can. 2, 3, 74, 84; Grigorie, can. 4, 5, 7, 8]

TÂLCUIRE

Și canonul acesta pentru ostașii creștini, se vede că vorbește, care se aflau în anii lui Lichinie, și rânduiește așa: câți ostași creștini, chemându-se, și împuternicindu-se de dumnezeiescul Har, au arătat mai întâi vitejie și pornirea spre mucenicie, și brâiele le-au aruncat, semne fiind a ostășiei lor; iar după aceasta s-au întors ca câinii la borâtura loruși, adică s-au căit, și s-au lepădat de credință. Încât unii dintr-înșii și bani au dat, și cu beneficii, adică cu feluri de daruri, au dobândit iarăși ostășia cea dintâi, aceștia zic, după ce vor face trei ani în locul ascultătorilor, să facă, și zece ani încă în locul celor ce cad. Adică, să intre în Biserică, și să iasă împreună cu cei ce se catehisesc. Însă peste toate acestea arhiereul, și duhovnicescul părinte, se cuvine să cerceteze voința unora ca acestora, și felul, și așezarea căinței lor126. Căci, câți cu frica lui Dumnezeu se pocăiesc, și cu lacrimi și cu umilință fac pe Dumnezeu milostiv, și rabdă chinuiri, și fac faceri de bine, milostenii adică, și alte bunătăți. Și în scurt a zice, se pocăiesc cu adevărat și curat, și nu cu fățărnicie, și numai întru arătare. Aceștia, zic, după ce vor împlini acei trei ani cu ascultătorii, după dreptate roagă-se împreună cu cei credincioși, și din Biserică să nu iasă. Și pe lângă conpogorământul acesta, este slobod arhiereului a arăta pentru dânșii încă mai multă iubire de oameni, și milostivire. Iar câți cu nebăgare de seamă și cu lenevire se pocăiesc, și socotesc că este îndestul spre pocăință a intra în Biserică după arătare împreună cu cei ce cad, și să iasă iarăși cu cei ce se catehisesc. Aceștia zic, plinească, și acei trei ani ai ascultării, și acei zece ani întregi ai căderii.127

126 Pentru aceasta dumnezeiescul Hrisostom (cuvântul 2 pentru preoție) zice aceste: „Nu se cade după măsura păcatelor să pună păstorul și certările. Ci să socotească, și proeresul păcătoșilor, nu cumva vrând a cârpi, pe cea ruptă, mai rău să o rupă, și silindu-se să îndrepteze pe cel căzut, mai mult să-l doboare. Că cei neputincioși după proeresis (adică după mai-nainte alegere și voința) de se vor certa câte puțin, vor putea, de nu desăvârșit, dar măcar în parte a se izbăvi de păcate și de patimi; iar dacă deodată de va da cineva toate cuviincioasele certări și canonisiri, îi va lipsi și de cea puțină îndreptare, ce o putea lua. Și iarăși: Multă înțelepciune trebuie să aibă păstorul, și mii de ochi, ca să vadă din toate părțile deprinderea sufletului. Pentru că precum unii, neputând suferi asprimea canonului, se fac tari în cerbice, și sărind cad în deznădăjduire. Așa iarăși dimpotrivă, sunt unii care pentru că nu au luat canon potrivit păcatelor lor, se lenevesc, și mai răi se fac, și se îndeamnă a păcătui mai mult. Pentru aceasta în vremea patriarhului Luca, un episcop canonisind prea în puțină vreme pe un ostaș, ce făcuse ucidere de bună voie, și dându-i în scris nevinovățirea lui, s-a învinovățit de sinod pentru pogorământul acesta covârșitor, ce a făcut; iar episcopul, a adus spre mărturie canonul acesta al sinodului acestuia. Însă a auzit de la sinodul acela, că arhiereilor s-a dat voie să adaoge sau să împuțineze certările canoanelor, nu însă și să facă covârșitoare și necercetată conpogorâre. Apoi pe ucigașul ostaș sinodul l-a supus certărilor canoanelor, iar pe episcopul l-au pedepsit cu oprirea arhieriei întru atât a rânduită vreme.

120 PIDALION

CANONUL 13

Iar pentru cei ce călătoresc (din viață) vechea și canoniceasca lege se va păzi și acum, încât, de se călătorește vreunul, de merindele cele mai de urmă și prea de nevoie, să nu se lipsească. Iar dacă cel deznădăjduit, și poate s-a împărtășit, va rămâne iarăși între cei vii, fie împreună cu cei ce se împărtășesc de singură rugăciunea. Iar de obște, și pentru oricare ar călători din (viață), cerându-se a se împărtăși de Euharistie, episcopul cu cercetare împărtășească-l din prosfora (proaducere).

TÂLCUIRE

După ce dumnezeieștii Părinți aceștia au rânduit despre certare, și cu ce chip, și în câtă vreme se cuvine a fi neîmpărtășiți cei ce s-au lepădat de Hristos. În canonul acesta rânduiesc, căci câți dintre unii ca aceștia, se primejduiesc să moară, la aceștia să se păzească și canoniceasca lege (care se socotește a fi canonul 6 al sinodului din Ancira, mai vechi fiind decât acest 1 sinod ecumenic). Încât, oricare se va deznădăjdui spre moarte, să nu se lipsească de cea de săvârșit, și mai de pe urmă, și prea de nevoie merindă pentru călătoria aceea și înstrăinarea, care este împărtășirea dumnezeieștilor Taine128. Însă dacă acesta ce s-a hotărât de moarte, și s-a împărtășit cu sfintele Taine, se va însănătoși iarăși, acesta să stea numai cu cei credincioși, și să se roage împreună, nu însă și să se împărtășească. Iar Valsamon zice, că unul ca acesta, pentru care vorbește canonul acesta, fiindcă se află în locul celor ce împreună stau, pentru aceasta și întru același iarăși i se poruncește a rămâne. Iar de a fost în locul ascultătorilor, iarăși întru acela a rămâne. Și în de obște, în canonul acela în care se află fiecare când se primejduia mai-nainte de împărtășire, se cade a se întoarce iarăși la acela după împărtășire. Și pentru ca să zicem cu canon cuprinzător și obștesc, fieștecărui om (creștin) adică ce se primejduiește spre moarte, și cere a se împărtăși cu dumnezeiasca Euharistie, episcopul sau și duhovnicescul părinte, cu cercare, să-l împărtășească pe el cu dumnezeieștile Taine.

127 Însemnează că în canonul acesta se păzesc acele două ce marele Vasile în canonul al 3-lea al său le pomenește. „Adică obiceiul, și forma, scumpătatea, și mărginirea. Obiceiul adică, și forma, sunt acei trei ani ai ascultării, și cei zece ai căderii. Iar scumpătatea și mărginirea sunt lacrimile, și suferirea relei pătimiri, facerile de bine, și de obște pocăința cea adevărată și curată. Și la cei ce au primit scumpătatea, s-a făcut pogorământ a împlini numai cei trei ani ai căderii. Iar la cei ce aceasta nu au primit, nici un pogorământ li s-au făcut, ci li s-a poruncit să păzească toți anii.” Pentru aceasta și dumnezeiescul Hrisostom în voroava 14 la cea a doua către Corinteni zice, „Eu nu cer mulțimea anilor, ci îndreptare sufletului. Aceasta dar arată, de s-au umilit cei ce au păcătuit, de ș-au schimbat viața, și iată s-au făcut tot. Iar încât aceasta nu este din prelungirea canonisirii nici un folos se naște. Căci și la ranele cele trupești, nu căutăm de s-au legat de multe ori, ci de le-au folosit legătura. Deci de le-au folosit în puțină vreme, nu se mai lege; iar de nu, leagă-se încă și mai mult de zece ani. Și până atuncea nu se dezlege, până ce se va folosi rănitul prin legătură.

128 Scrie însă și Dionisie al Alexandriei lui Favie trimițând „Că un credincios bătrân ce se numea Serapion, a fost jertfit idolilor, bolnăvindu-se greu și trei zile fără glas fiind, întru a patra zi puțin împuternicindu-se, a chemat pe nepotul său, și a zis să vină un iereu. A mers copilul la prezbiterul; și era vreme de noapte. Sau întâmplat însă de a fost prezbiterul bolnav, încât nu a putut să meargă. Și fiindcă eu (zice Dionisie) am fost dat poruncă prezbiterilor, ca să ierte a se împărtăși cei ce se primejduiesc la moarte, mai ales dacă aceasta rugându-se o cer, pentru ca să moară și să se ducă din viața aceasta cu bună nădejde, prezbiterul dar a dat copilului o părticică din preasfânta pâine, și i-a zis că să o ude, și să o toarne în gura bătrânului, și așa făcând copilul, și acela puțin înghițind, îndată și-a dat duhul.” (Eusebiu în Bisericeasca Istorie cartea a 6-a cap 44). Încă și Ilie mitropolitul Critului, scriind către oarecare Dionisie monah zice: „Că dacă cineva încă de puțin răsuflă, și desăvârșit nu a murit, însă este întru nesimțire, și nici a lua, nici a mânca poate sau și într-alt chip, scuipă ceea ce-i pun în gură, de este zic cineva aceste fel, se cuvine prezbiterul cu luare aminte, să pecetluiască buzele lui și limba lui cu atingerea și turnarea dumnezeieștilor Taine”.

CANOANELE SINODULUI 1 121

CANONUL 14

Pentru cei ce se catihisesc și au căzut, au socotit sfântul și marele sinod, ca, trei ani ei să fie ascultători numai, după aceasta să se roage cu cei ce se catehisesc.

[Neocezareea, can. 5; Laodiceea, can. 19; Vasilie, can. 20; Timotei, can. 6; Chiril, can. 5]

TÂLCUIRE

Catehumeni se numesc de la Catiho, care se tâlcuiește, învăț prin cuvânt pe cei începători la credință, fiindcă se catehizau aceștia, și se învățau dogmele dreptslăvitoarei credințe. Însă se împărțea în două rânduieli. Și rânduiala cea întâi era mai îndeplinită, și-l numea a celor ce pleacă genunchii, care primesc credința, iar numai Botezul îl mai întârziau. Pentru aceea intrau și în Biserică, până la rugăciunea celor ce se catehisesc, după canonul 19 al sinodului din Laodiceea, care rugăciune în taină zicându-se, și la vremea ei mâna preotului punându-se asupra lor, își plecau genunchii. Iar când se striga, câți sunteți chemați ieșiți, ieșeau din Biserică. Iar cea a doua rânduială era mai nedeplinită, și se numea a ascultătorilor, care în pridvor stând către împărăteștile uși, ascultau dumnezeieștile Scripturi, și după ascultarea dumnezeieștii Evanghelii ieșeau, după Vlastar, și după scoliastul lui Armenopul la perilipsul canoanelor (partea 5 suprascrierea 3) care amândouă rânduieli luminat se văd și în închipuirea Bisericii care o am închipuit la sfârșitul cărții. Iar cardinalul Bona (cartea 1 despre lucrările Liturghiei) și alții oarecare, pe lângă aceste două rânduieli, numără și alte două, de la părinții apuseni aceste adunându-le. Și acestea se numeau, una a celor pricepători (pentru că cerea botezul) și alta a celor aleși. Care așa se ziceau, după ce se înscriau în catalogul celor ce abia aveau a se boteza. Pe care îi numește capul al 7-lea al cărții a 8-a a apostoleștilor așezământuri luminați, și Chiril în catehisirile sale, iară botezați capul al 8-lea al aceleiași cărți a așezământurilor. Pe aceștia îi pomenește și canonul al 6-lea al lui Timotei. Acestea așa fiind zise, zice canonul acesta: Câți catehumeni fiind din rânduiala cea întâi și mai deplinită, s-au lepădat de credință, s-a părut a fi cuviincios sfântului și marelui sinodului acestuia, trei ani să stea în cea a doua, și mai nedeplinită rânduială a celor ce se catehisesc, a celor ce ascultă în pridvor, și după acei trei ani să se roage împreună cu cea întâi, și mai deplinită rânduială a celor ce se catehisesc înlăuntru în Biserică. Cu dreptate însă s-ar nedumeri cineva, pentru ce sinoadele așa ceartă pe cei ce se catehisesc, când păcătuiesc, iar marele Vasile în canonul 20 al său zice: „și de obște cele ce se face în viață de cel ce și catehisește nu se aduc la dare de seamă.” Spre dezlegarea zicerii acesteia împotrivă arătată, după Zonara, că nu a zis marele Vasile să nu se certe catehumenii, greșind mai înainte de Botez. Că atuncea ar fi potrivnic sinodiceștilor canoane. Ci că păcatele catehumenilor nu se aduc dare de seamă, adică la muncă după ce s-au botezat ei. Fiindcă s-au iertat prin Sfântul Botez, nu numai de câte, catehumeni fiind, au făcut, ci încă, și de cele ce au făcut mai-nainte de a se face catehumeni, adică întru necredință fiind. Se ceartă însă catehumenii, pentru că și ei, deși cu lucrul nu înlăuntru Bisericii, nici cu lucrarea, mădulări ale Bisericii, însă cu pofta, și cu îndurarea sufletului, și cu puterea sunt în Biserică. Căci după teologul (în cuvântul cel de Sfântul Botez) sunt aceștia înaintea ușilor bunei cinstiri; și s-au zămislit în credință, măcar de nu s-au născut încă prin Botez. Fiindcă nici sunt deznădăjduiți de toată nădejdea mântuirii, dacă de nevoie vor muri nebotezați) precum aceasta se arată din cuvântul cel asupra îngropării, ce face dumnezeiescul Ambrozie către împăratul Valentinian, ce a murit încă catehizându-se. Deci sinoadele, pentru aceasta ceartă pe cei ce se catehisesc, ca pe cei ce sunt acum ai lor, și credința o au primit, și creștini se numesc. Și câte Legea le zice lor, ca unora ce sunt în lege le grăiește după apostolescul cuvânt (Romani: 3,19).

122 PIDALION

Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion…, p. 570

Vedeți că și pe vremea Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți nu se împărtășeau cu toții, ci erau mulți scoși chiar și afară din Sfânta Biserică? Tocmai aceia care erau cum suntem majoritatea dintre noi, azi…

a) Pe vremea Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog

Iată că pe vremea Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog, lucrurile stăteau deja mult mai rău decât în primele veacuri. Și el oprea pe mulți de la Sfânta Împărtășanie, nu numai pe cei opriți de Sfintele Canoane, ci și pe cei fără pregătirea printr-o pocăință autentică dusă până la capăt pentru curățirea de patimi. Dar vom observa în același timp că pregătirea preotului pentru a fi duhovnic și a dezlega la Sfânta Împărtășanie este cu mult mai grea decât ne sugerează adepții frecventismului. Aceștia pentru a-și susține și dogmatisi a fi normalitate păcatul propriei lipse de pregătire pentru preoție și slujire se compară pe ei înșiși cu mirenii și zic că și mirenii trebuie să se pregătească la fel de puțin (sau deloc) pentru Sfânta Împărtășanie.

CUVÎNTUL SFÎNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG – DESPRE DUHOVNICIE

Cuvînt scris către cineva care era un fiu al său duhovnicesc despre mărturisire și despre cine sînt cei ce au primit puterea de a dezlega și lega păcatele

[…] Căci noi credem că poruncile Iubitorului de oameni Dumnezeu sînt păzite de către noi și ne silim spre acestea neștiind că mai degrabă noi sîntem păziți de acelea; căci cel ce păzește poruncile dumnezeiești nu le păzește pe acelea, ci se păzește pe sine însuși de vrăjmașii văzuți și nevăzuți despre care Pavel a arătat că sînt nenumărați și înfricoșători zicînd: Lupta noastră nu este împotriva sîngelui și trupului, ci împotriva duhurilor răutății din cele cerești (Efeseni 6, 12), adică cele din văzduh, care sînt mereu gata de luptă în chip nevăzut împotriva noastră.

Așadar, cine păzește poruncile e de fapt păzit de ele și nu pierde bogăția încredințată lui de Dumnezeu; dar cel ce le disprețuiește se află gol, cade ușor în mîinile vrăjmașilor și, pierzînd toată bogăția, ajunge, cum spuneam, datornic Împăratului și Stăpînului a toate pentru toate acelea, pentru care nu-i este cu putință omului să dea ceva în schimb sau pe care nu-i este cu putință să le găsească; căci sînt cerești și El a venit și vine în fiecare zi din ceruri dăruindu-le și împărțindu-le credincioșilor; și atunci iarăși unde le vor putea găsi cei ce le-au primit și le-au pierdut? Cu adevărat nicăieri! Întrucît nici Adam nici vreunul din fiii lui n-a fost în stare să lucreze rechemarea lui însuși sau a rudelor lui, decît numai Domnul nostru Iisus Hristos Care, fiind Dumnezeu mai presus de fire, S-a făcut fiul lui (Adam) după trup și venind l-a ridicat cu putere dumnezeiască din cădere și pe acela și pe noi. Iar cel ce crede că nu trebuie să păzească toate poruncile, ci doar unele, și pe celelalte lăsîndu-le, să știe că, dacă neglijează fie și una singură, va pierde astfel toată bogăția.

Închipuiește-ți poruncile ca pe doisprezece bărbați înarmați stînd în cerc în jurul tău și păzindu-te pe tine, care stai gol în mijlocul lor; închipuiește-ți apoi iarăși alți războinici potrivnici care-i înconjoară din toate părțile pe aceștia (doisprezece) căutînd să pună mîna pe tine și să te înjunghie numaidecît. Dacă unul din cei doisprezece și-ar lăsa din voie proprie postul, nu s-ar mai îngriji de strajă și și-ar lăsa locul său ca pe o ușă deschisă inamicului, care va fi folosul de la ceilalți unsprezece bărbați atunci cînd unul din aceia intră în mijloc și te taie în bucăți fără cruțare, dat fiind că aceia nu se pot întoarce să vină în ajutorul tău, căci chiar dacă ei înșiși ar voi să se întoarcă, vor fi omorîți și ei de inamici. Așa va fi negreșit și cu tine dacă nu păzești poruncile; căci, dacă ai fost rănit de vrăjmașul tău și ai căzut la pămînt, toate poruncile se vor depărta de la tine și după puțin timp puterea te va părăsi. […]

De aceea, mai întîi să fugim de păcat; și chiar dacă am fost răniți de săgeata lui, să nu zăbovim îndulcindu-ne de veninul lui ca de miere, nici să ne facem, ca ursoaica rănită, încă și mai mare rana prin făptuirea lui ci îndată să alergăm la doctorul duhovnicesc și să vomităm veninul păcatului prin mărturisire scuipînd otrava lui, și să primim cu sîrguință epitimiile date de el ca pe un antidot al pocăinței, să le săvîrșim mereu cu credință fierbinte și să ne luptăm cu frica lui Dumnezeu. Căci toți cei care au deșertat toată bogăția încredințată lor și și-au mîncat averea părintească cu desfrînatele și cu vameșii (Luca 15), a căror conștiință e încovoiată de multa lor rușine și nu pot să și-o îndrepte fiindcă nu mai au îndrăznire (spre Dumnezeu), toți aceștia caută pe drept cuvînt un om al lui Dumnezeu care să se facă un sponsor al datoriei lor, ca prin acesta să se apropie de El; lucru care, pe cît socot, e cu neputință fără pocăința sinceră și ostenitoare a celui ce vrea să se împace cu Dumnezeu. Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieștile Scripturi să primească cineva păcatele altuia și să dea seamă pentru el fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întîi roade vrednice de pocăință proporțional cu felul păcatului și să fi pus la baza ei ostenelile lui; căci zice glasul Înainte-mergătorului Cuvîntului: Faceți roade vrednice de pocăință și nu socotiți să spuneți în voi înșivă: Avem părinte pe Avraam! (Matei 3, 8-9), fiindcă Însuși Domnul nostru a spus despre cei ce au o astfel de dispoziție lipsită de minte, așa: Amin zic vouă, chiar dacă Moise și Samuil se vor ridica în picioare ca să fie aleși fiii și fiicele lor, nu vor fi aleși (Ieremia 15, 1). Deci ce vom face sau ce mod de iertare a datoriei și rechemare din cădere vom inventa noi care vrem să ne pocăim? Ascultați și, cu darul lui Dumnezeu, voi examina chestiunea pentru fiecare dintre voi!

Caută, dacă vrei, un mijlocitor, doctor și sfătuitor bun, pentru ca să-ți dea, ca un sfătuitor bun, moduri de pocăință potrivite cu sfatul bun, ca un doctor să-ți dea leacul corespunzător fiecărei răni, iar ca un mijlocitor să ți-L facă milostiv pe Dumnezeu, stînd înaintea Lui față către față prin rugăciune și intervenție la El pentru tine. Să nu te lupți, așadar, să-ți afli un sfătuitor și un aliat lingușitor și rob al pîntecelui, ca nu cumva să te învețe, potrivindu-se cu voința ta, nu cele pe care le iubește Dumnezeu, ci cele pe care le primești tu și așa să rămîi iarăși cu adevărat vrăjmaș neîmpăcat cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere și prin tăieturile și arderile ne la vremea lor să te arunce în adîncul disperării sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav părîndu-ți-se că ești sănătos – lucrul cel mai cumplit – și așa să te predea osîndei veșnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar un mijlocitor între Dumnezeu și om nu cred că e așa de simplu de găsit, căci nu toți cei ce coboară din Israel sînt și israeliți (Romani 9, 6), ci cei ce știu limpede sensul acestui nume (Israel) și au o minte care vede pe Dumnezeu (Facerii 32), și nici toți cei chemați cu numele lui Hristos nu sînt cu adevărat creștini, căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne! – zice Hristos – va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu (Matei 7, 21); precum și iarăși: Mulți îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, în numele Tău am scos demoni! și Eu le voi zice: Amin, zic vouă, nu vă cunosc pe voi. Duceți-vă de la Mine voi, lucrătorii fărădelegii! (Matei 7, 22-23; 25, 12).

De aceea, deci, noi toți, atît cei ce mijlocesc, cît și cei ce au păcătuit și vor să se împace cu Dumnezeu, trebuie să luăm aminte, fraților, ca nici cei ce mijlocesc să nu-și atragă mînie în loc de răsplată, nici cei ce am jignit și sîrguim să ne împăcăm să nu întîlnim un sfătuitor vrăjmaș, ucigaș și rău în loc de un mijlocitor; căci unii ca aceștia vor auzi cu amenințare înfricoșătoare: Cine v-a pus pe voi stăpînitori și judecători ai poporului Meu (Ieșirea 2, 14) și iarăși: Fățarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 5); iar „bîrnă” e aici o patimă sau o poftă care întunecă ochiul sufletului; și iarăși: Doctore, vindecă-te pe tine însuți! (Luca 4, 23); și iarăși: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce istorisești tu dreptățile Mele și iei legămîntul Meu în gura Ta? Căci tu ai urît povățuirea și ai aruncat cuvintele Mele înapoia Ta (Psalmi 49, 16-17); și Pavel zice: Cine ești tu care judeci pe sluga altuia? Pentru stăpînul ei stă sau cade ea; dar Dumnezeu are putere să o facă să stea (Romani 14, 4) prin robul Său credincios.

De aceea, frați și părinți ai mei, mă înfiorez și tremur și vă rog pe voi toți, asigurîndu-mă și pe mine însumi prin chemarea mea adresată vouă, să nu fiți cu dispreț față de aceste taine dumnezeiești și înfricoșătoare pentru toți, să nu vă jucați cu cele care nu sînt de joacă, nici să nu lucrați împotriva sufletului vostru din pricina slavei deșarte, a iubirii de slavă, a iubirii de cîștig sau a nesimțirii; căci din pricina faptului că sînteți numiți „rabi” și „părinți” se întîmplă să primiți gînduri străine. Să nu răpim – rogu-vă! – fără rușine așa, pur și simplu, demnitatea Apostolilor, lăsîndu-ne povățuiți de acest exemplu din lume: căci dacă ar cuteza cineva cu îndrăzneală să se asemene reprezentantului împăratului pămîntesc și ar fi prins că ține și face în ascuns cele încredințate aceluia, ori va vesti și va face acestea în public, acesta și părtașii și supușii lui vor fi supuși unor pedepse extreme spre înfricoșarea altora și vor fi de rîs la toți ca unii lipsiți de minte și simțire, ce vor păți atunci în viitor cei ce răpesc cu nevrednicie vrednicia [demnitatea] Apostolilor?

Căci nu trebuie să vreți să vă faceți mijlocitori ai celorlalți înainte de a vă fi umplut voi înșivă de Duhul Sfînt și înainte de a fi cunoscut în simțirea sufletului că sînteți iubiți ca niște prieteni de Împăratul a toate, căci nu toți cei ce cunosc pe împăratul pămîntesc pot să mijlocească la el pentru alții; foarte puțini pot face aceasta: numai cei care au cîștigat îndrăznire către el prin virtutea, sudorile și slujirile lor și n-au nevoie de un mijlocitor, ci grăiesc cu împăratul gură către gură. Dar la Dumnezeu, părinților și fraților, nu vom păzi oare această rînduială? Nu vom cinsti pe Împăratul ceresc măcar la fel cu cel pămîntesc? Ne vom dărui nouă înșine tronurile de-a dreapta și de-a stânga răpindu-le înainte de a le cere și a le primi? O, ce îndrăzneală! Ce rușine ne va cuprinde! Căci dacă nu vom fi învinuiți pentru altceva, atunci chiar și numai pentru aceasta vom fi lipsiți cu necinste de șederea pe tronurile din față și vom fi azvîrliți în focul cel nestins ca niște disprețuitori. Dar acestea sînt de ajuns spre povățuirea celor ce vor să ia seama la ei înșiși, căci din această pricină am făcut acest cuvînt extins, măcar că el ne-a abătut de la tema noastră. Să spunem însă acum, copile, ceea ce ne-ai cerut să afli.

Că e îngăduit unui monah care nu are preoție să ne mărturisească, acest lucru îl vei afla făcîndu-se de toți de cînd a fost dată de Dumnezeu moștenirii Lui haina și ținuta pocăinței și s-au numit monahi precum stă scris în de Dumnezeu insuflatele scrieri ale Părinților, peste care aplecîndu-te vei găsi drept adevărate cele zise. Înaintea acestora însă numai arhiereii au primit puterea [autoritatea] de a dezlega și lega prin succesiune de la dumnezeieștii Apostoli; odată cu trecerea timpului arhiereii devenind netrebnici, această înfricoșătoare întreprindere a trecut la preoți care aveau o viață neprihănită și s-au învrednicit de harul dumnezeiesc; după care și aceștia ajungînd amestecați și atît arhiereii, cît și preoții asemănîndu-se restului poporului și celor mulți care cad, ca și acum, în duhul rătăcirii și al grăirii deșarte și pier, ea a trecut, precum s-a zis, la poporul ales al lui Dumnezeu, adică la monahi, nu fiindcă ar fi fost luată de la preoți sau arhierei, ci fiindcă aceștia s-au înstrăinat pe ei înșiși de ea; căci orice preot e pus mijlocitor între Dumnezeu și oameni către Dumnezeu – cum zice Pavel – și trebuie să aducă jertfă pentru popor ca și pentru el însuși (Evrei 5, 1-3).

Dar să începem cuvîntul de mai sus și să vedem de unde, cum și cui i-a fost dată dintru început această putere [autoritate] de a sluji cele sfinte și de a dezlega și lega, și în această ordine, așa cum ai întrebat, așa și dezlegarea [problemei] se va face limpede nu numai pentru tine, ci și pentru toți oamenii. Cînd Domnul și Dumnezeul și Mîntuitorul nostru a spus omului care avea mîna uscată: „Iertate îți sînt păcatele”, evreii care au auzit aceasta au spus: Acesta hulește, căci cine poate ierta păcatele decît Unul Dumnezeu? (Matei 9, 3). Căci iertarea păcatelor nu fusese dată încă nici de profeți, nici de preoți, nici de vreunul din patriarhii din vremea de pe atunci; drept pentru care cărturarii au avut dificultăți întrucît, li se vestea o învățătură nouă și un lucru uimitor [paradoxal]. Din această pricină, Domnul nu le-a făcut reproșuri, ci mai degrabă i-a învățat dăruindu-le iertarea păcatelor ceea ce nu știau, arătîndu-Se pe Sine Însuși ca Dumnezeu și nu ca om; căci acestora le zice: Dar ca să știți că Fiul Omului are putere [autoritate] să ierte păcatele (Matei 9, 6) iar celui cu mîna uscată îi spune: întinde mîna ta și el a întins-o și ea s-a făcut din nou sănătoasă ca și cealaltă (Matei 12, 13), încredințînd prin minunea văzută lucrul mai mare și nevăzut (Dumnezeirea Lui). Tot așa i-a făcut și lui Zaheu (Luca 19, 1), tot așa și desfrînatei (Luca 7, 36), tot așa și lui Matei vameșul (Matei 9, 9), lui Petru care L-a tăgăduit de trei ori (Ioan 18, 17), ologului (Ioan 5, 5), căruia vindecîndu-l i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie și mai rău (Ioan 5, 14). Spunînd aceasta, a arătat că acela a căzut în boală prin păcat și, izbăvit fiind de aceasta, a luat și iertarea păcatelor sale nu pentru că s-a rugat multă vreme, nu din pricina postului sau a culcării pe jos, ci numai din pricina întoarcerii lui, a credinței lui neșovăielnice, a retezării răului, a pocăinței adevărate și a multelor lacrimi, ca desfrînata (Luca 7, 38-44) și ca Petru care a plîns cu amar (Matei 26, 75).

De aici s-a făcut începutul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a și avut El Singur. Vrînd apoi să urce la cer, a lăsat ucenicilor în locul Lui această harismă. Dar cum le-a dat această demnitate și autoritate? Să aflăm și cui, și cîtor și cînd? Cei unsprezece ucenici mai de seamă fiind adunați împreună și ușile fiind încuiate, El a intrat și stînd în mijlocul lor, a suflat aspra lor și le-a zis: Luați Duh Sfînt, cărora le iertați păcatele, iertate să fie, iar cărora le țineți, ținute să fie (Ioan 20, 22-23). Nu le poruncește nimic despre epitimii pentru că aveau să fie învățați de Duhul Sfînt.

Deci, precum s-a zis, Sfinții Apostoli au transmis prin succesiune această autoritate celor ce dețineau scaunele lor, dat fiind că nimeni dintre ceilalți nu îndrăznea nici măcar să se gîndească la așa ceva. Astfel, ucenicii Domnului au păzit cu exactitate această autoritate. Dar, cum am spus, o dată cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat cu cei nevrednici și au fost acoperiți de mulțime, unul ambiționînd să aibă înaintea altuia prezidarea [adunărilor bisericești] fățărnicind ipocrit virtutea. Căci de cînd cei ce dețineau scaunele Apostolilor s-au arătat trupești și iubitori de plăcere și de slavă și au înclinat spre erezii, harul dumnezeiesc i-a părăsit și această autoritate a fost luată de la ei. De aceea, lăsînd ei și toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei ce slujesc cele sfinte, li s-a cerut numai să fie ortodocși. Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu, ci și cei ce și-au agonisit o viață în acord cu cuvîntul drept [al învățăturii]. Pe unul ca acesta patriarhii și mitropoliții din diverse timpuri fie l-au căutat, dar nu l-au găsit, fie găsindu-l, l-au preferat în locul lui pe cel nevrednic, cerîndu-i numai să expună în scris simbolul credinței și acceptînd numai acest lucru: ca el să nu fie nici un zelos pentru bine, nici să se lupte cu cineva din pricina răului, pretinzînd că așa se menține pacea în Biserică – lucru care însă e mai rău decît orice dușmănie și pricină de mare neașezare.

Din această pricină deci, preoții s-au făcut netrebnici și au ajuns ca poporul, căci nefiind sare [a pămîntului], cum a zis Domnul (Matei 5, 13), ca să strîngă și să rețină prin mustrări viața destrămată a altora, ci, mai mult, cunoscîndu-și și acoperindu-și unii altora patimile, au ajuns mai răi decît poporul, iar poporul mai rău decît ei. Dar unii din popor s-au arătat mai buni chiar decît mulți preoți, luminînd în acea beznă lipsită de lumină ca niște cărbuni; căci dacă aceia ar fi luminat, potrivit cuvîntului Domnului (Matei 5, 16) prin viața lor ca soarele, atunci acești cărbuni nu s-ar fi arătat scînteind, ci ar fi fost arătați negri de lumina mai limpede. Dar, fiindcă între oameni a rămas numai ținuta și haina preoției, darul Duhului a trecut la monahi ca la unii care au venit prin fapte la viața Apostolilor și s-a făcut cunoscut prin semne. Dar și aici diavolul a lucrat cele ale sale, căci văzînd că aceștia s-au arătat ca niște noi ucenici ai lui Hristos în lume și că străluceau prin viața și minunile lor, introducînd între ei pe frații mincinoși, vasele lui, i-a amestecat cu aceștia și după puțin timp aceștia înmulțindu-se, așa cum vezi, și monahii au ajuns netrebnici și s-au făcut cu totul nemonahi.

Așadar, nici monahilor numai cu haina, nici celor hirotoniți și înscriși în treapta preoției, nici celor cinstiți cu demnitatea arhieriei, adică patriarhilor, mitropoliților și episcopilor nu li s-a dat de la Dumnezeu pur și simplu așa și numai din pricina hirotoniei și a demnității ei și puterea de a ierta păcatele – să nu fie! – ci li s-a îngăduit numai să slujească cele sfinte, și socot că multora din aceștia nici măcar aceasta – ca nu cumva, iarbă fiind, să fie arși! – ci numai acelora care între preoți, arhierei și monahi se numără prin curăție împreună cu corurile ucenicilor lui Hristos.

Deci de unde vor înțelege aceștia că sînt înscriși împreună cu cei de care s-a vorbit și de unde îi vor recunoaște cu exactitate pe aceștia cei care-i caută? După ceea ce a învățat Domnul zicînd astfel: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi” – ceea ce este învățătura de Dumnezeu insuflată și folositoare a Cuvîntului, șerpi vor lua, și chiar băutură de moarte de vor bea, nu-i va vătăma (Marcu 16, 17-18); și iarăși: Oile Mele ascultă glasul Meu (Ioan 10, 27); și iarăși: După roadele lor îi veți cunoaște (Matei 7, 16). După care roade? După cele a căror mulțime o enumera Pavel zicînd: Iar roadă Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credința, blîndețea, înfrînarea (Galateni 5, 22), și împreună cu ele: milostivirea, iubirea de frați, milostenia și cele ce urmează acestora; la care se adaugă: Cuvîntul înțelepciunii, cuvîntul cunoașterii, darurile minunilor și celelalte multe pe care le lucrează unul și același Duh împărțind fiecăruia după cum vrea El (1 Corinteni 12, 8-11). Deci cei ce au ajuns la împărtășirea acestor harisme – fie a tuturor, fie în parte după cum le era de folos – s-au înscris în corul Apostolilor, iar cei ce ajung așa și acum sînt înscriși tot acolo. De aceea, și aceștia sînt lumina lumii, cum zice Hristos Însuși: Nimeni aprinzînd lumina nu o pune sub obroc sau sub pat, ci în sfeșnic, ca să lumineze tuturor celor din casă (Matei 5, 14-15). Dar unii ca aceștia se recunosc nu numai după acestea, ci și din purtarea vieții lor. Căci exact așa îi vor recunoaște cei care-i caută și se vor recunoaște fiecare din ei pe sine însuși, dacă, după asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai n-au socotit ca o rușine, ci drept cea mai mare slavă umilința și smerenia; dacă au arătat, ca și Acela, ascultare nefățarnică față de părinții și călăuzitorii săi, încă și față de cei ce le poruncesc duhovnicește; dacă au iubit necinstirea, ocările, bîrfelile și defăimările și i-au primit pe cei care li le-au adus ca pe unii care le-au făcut cel mai mare bine și s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; dacă au scuipat pe toată slava din lume și au socotit ca niște gunoaie desfătările din ea – dar ce să mai lungesc cuvîntul spunînd altele multe și vădite? Dacă fiecare din cei ziși se găsește pe sine însuși realizînd toată virtutea pe care o auzim citindu-se în Sfintele Scripturi și a străbătut de asemenea toată făptuirea celor bune, a cunoscut în fiecare din acestea progresul, schimbarea, treapta și a fost luat spre înălțimea slavei dumnezeiești, atunci poate cineva să se cunoască pe sine însuși ca ajuns și părtaș al lui Dumnezeu și al harismelor Lui și va fi cunoscut așa și de cei ce văd bine, ba chiar și de cei cu vedere slabă; și așa unii ca aceștia ar putea spune cu îndrăzneală tuturor: Pentru Hristos facem solie ca și cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: împăcați-vă cu Dumnezeu! (2 Corinteni 5, 20). Căci toți cei care au păzit așa poruncile lui Dumnezeu pînă la moarte, care și-au vîndut averile lor și le-au împărțit săracilor, aceștia și-au pierdut în lume sufletele lor din pricina iubirii lui Dumnezeu și le-au găsit în viața veșnică; iar găsindu-și sufletele lor, le-au găsit în lumina gîndită cu mintea (inteligibilă) și așa în această lumină au văzut Lumina cea neapropiată, pe Dumnezeu Însuși, după cum stă scris: întru lumina Ta vom vedea lumină (Psalmi 35, 9). Deci cum anume va putea găsi cineva cele pe care le are sufletul? Ia aminte! Sufletul fiecăruia e o drahmă pe care a pierdut-o nu Dumnezeu, ci fiecare din noi (Luca 15, 8) cufundîndu-se în întunericul păcatului. Hristos însă, Lumina cea adevărată, venind și întîlnindu-i pe cei ce-L caută cum știe numai El Însuși, le-a dăruit harul de a-L vedea pe El Însuși. Aceasta înseamnă a-ți găsi sufletul: a vedea pe Dumnezeu, a ajunge în Lumina Lui mai înalt decît toată creatura văzută și a-L avea Păstor și Învățător pe Dumnezeu, de la care va cunoaște, dacă vrei, și puterea (autoritatea) de a dezlega și lega și, cunoscînd-o exact, se va închina Celui ce i-a dat-o și o va comunica celor ce au nevoie de ea. Unora ca acestora știu, copile, că li se dă puterea (autoritatea) de a dezlega și lega de către Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfînt: celor ce sînt fii ai Lui prin înfiere, Sfinți și robi ai Lui. Unui părinte ca acesta (lui Simeon Evlaviosul) i-am fost ucenic și eu; el n-avea hirotonia de la oameni, dar m-a înscris în ucenicie cu mîna sau cu Duhul lui Dumnezeu și mi-a poruncit mie, celui pus de mult în mișcare spre aceasta cu dorință tare de Duhul Sfînt, să primesc frumos hirotonia de la oameni după modelul urmat de obicei.

Prin urmare, fraților și părinților, să ne rugăm mai întîi să ajungem astfel și așa numai să vorbim cu alții despre eliberarea de patimi și primirea gîndurilor și să căutăm un asemenea duhovnic. Să căutăm deci mai bine cu osteneală astfel de bărbați, care sînt ucenici ai lui Hristos și cu chinul inimii și lacrimi multe să-L rugăm zile întregi ca să dea jos vălul de pe ochii inimilor noastre ca să-i recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca acesta în această generație rea și vicleană, pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor noastre, supunîndu-ne poruncilor și rînduielilor lui din tot sufletul, așa cum și acela ascultînd cuvintele lui Hristos s-a făcut părtaș al harului și darurilor Lui și a primit de la El puterea [autoritatea] de a dezlega și lega păcatele aprins fiind de Duhul Sfînt, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Fiul Său Unul-Născut în veci. Amin. […]

Către unul din ucenicii lui cu privire la modul în care poate cineva să recunoască un bărbat sfînt și despre cum sau făcînd ce anume îl va găsi și, după ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie să fie față de el

[…] De aceea avem nevoie de multă rîvnă și purtare de grijă, de multă luare-aminte, de multă priveghere și multe rugăciuni ca să nu cădem în nici o rătăcire, minciună, apostol mincinos sau prooroc mincinos, în cazul în care nu vom dobîndi un călăuzitor adevărat și iubitor de Dumnezeu și care să aibă pe Hristos în el și să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, canoanele și poruncile lor și dogmele Sfinților Părinți sau, ca să spun mai bine, care să cunoască voile și tainele Stăpînului și Învățătorului Apostolilor, Hristos. Un asemenea învățător trebuie să căutăm și să găsim, care mai întîi să le fi auzit și învățat cu cuvîntul, iar mai apoi să fi fost învățat și în chip tainic și în adevăr de Însuși Duhul Mîngîietorul prin făptuire și experiență, ca să se învrednicească și el să audă de la Hristos Însuși Care i-a învățat pe Apostoli: Taina Mea e pentru Mine și pentru cei ai Mei și: Vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele Împărăției Cerurilor (Matei 13, 11). Căci dacă vom căuta, vom găsi negreșit, pentru că Dumnezeu nu e nedrept, nici nu se bucură de pierzania oamenilor, ci precum este scris: Așa a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16). Deci, dacă L-a dat morții pe Fiul Său Unul-Născut ca să ne mîntuim prin El, cum e cu putință oare atunci cînd îl rugăm să ne trimită sau, ca să spun mai bine, să ne arate un rob al Lui sfînt și adevărat ca să ne călăuzească spre mîntuire și să ne învețe căile Lui; cum e cu putință, zic, să ascundă un asemenea om de noi și să ne lipsească de un călăuzitor? Nu, nu! Nu e cu putință. Iar acest lucru trebuie să-l credem din ceea ce s-a făcut cu sutașul Corneliu care, deși era păgîn, dar temător de Dumnezeu cu toată casa lui, pentru .că făcea multe milostenii poporului și chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al nouălea al zilei i s-a arătat în chip vădit Îngerul lui Dumnezeu care a venit la el și i-a spus: Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Și acum trimite bărbați la Ioppe și cheamă să vină un oarecare Simon care se numește Petru. El este găzduit la un oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă e lîngă mare (Faptele Apostolilor 10, 4-6). Vezi că bine am spus că avem nevoie de multă rîvnă și purtare de grijă ca să găsim un adevărat ucenic al lui Hristos? Și gîndește-te ce spune Scriptura: Iar Corneliu era bărbat cucernic și temător de Dumnezeu cu toată casa lui (Faptele Apostolilor 10, 2), fiindcă nu numai pe sine însuși, ci și pe toți casnicii lui i-a învățat să se teamă de Dumnezeu. Și e lucru frumos și lăudabil înaintea lui Dumnezeu ca să ne îngrijim nu numai de folosul nostru, ci și de toți cei ce sînt împreună cu noi. Lucru pe care acel sutaș îl făcea și înainte de a fi fost învățat de Apostoli și poruncile Apostolilor care hotărăsc ca nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia (1 Corinteni 10, 24) le împlinea și făcea multe milostenii și chema pe Dumnezeu ziua și noaptea; și înainte de a crede în Dumnezeu săvîrșea în chip vădit porunca Stăpînului nostru Dumnezeu Care hotărăște: Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită (Matei 26, 41) și: Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide (Matei 7, 7). Ai văzut necredinciosul, păgînul care n-a auzit cîndva cuvîntul lui Dumnezeu și făcea poruncile Evangheliei cu rîvnă înainte de a fi fost învățat de altul? Cerea cu evlavie și primea; căuta cu milostenie și afla; bătea cu postul și rugăciunea și i s-a deschis. A trimis, spune (Scriptura), la Ioppe după Simon cel numit și Petru – o, dar minunat! o, binefacere uimitoare!, care era găzduit de un oarecare Petru tăbăcarul, a cărui casă era lîngă mare. Vezi că Îngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar și numele celui ce-l primea și locul unde era găzduit? Iar Îngerul a făcut acest lucru, ca să nu se înșele Corneliu și să cheme pe altcineva în locul lui Petru și să dea peste un lup în loc de un păstor.

Dacă vrei și tu să primești pe adevăratul, credinciosul și alesul ucenic al lui Hristos, du și tu o asemenea viață, fă și tu fapte asemănătoare, cazi și cheamă și tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post și rugăciune și vei deschide ochii sufletului tău să vezi un asemenea om și tu, așa cum l-a văzut Corneliu pe Înger. Imită-l pe el, cel necredincios, și tu cel ce spui că ești credincios; pe el, păgînul și neînvățatul și tu cel ce te numești creștin din pruncie, cel ce spui că ai fost hrănit cu învățăturile Apostolilor și te înalți cu cugetul ascultînd flecărelile celor mai neînvățați. Imită pe sutașul, tu, care-ți conduci numai casa ta și în tot felul și purtarea de grijă te îndreptezi pe tine însuți și pe cei ce sînt sub puterea ta. Dacă disprețuiești lucrurile ce se găsesc în puterea ta și în voința ta, precum și poruncile lui Dumnezeu pe care le cunoști, nu le faci, ci ești nepăsător față de ele și nu te îndrepți nici pe tine însuți, nici pe cei pe care-i ai în stăpînirea ta, spune-mi cum vrei atunci să-ți arate Dumnezeu un învățător care să te învețe cele mai desăvîrșite și mai înalte? Și dacă Dumnezeu nu ți-l arată, cum e cu putință să-l găsești și să-l recunoști? Sau cum îl vei primi fără șovăială ca sfînt? Sau cum vei primi de la Dumnezeu plată de sfînt și drept? Nu! Nu! Nu va avea loc aceasta. De aceea, celor ce erau rîvnitori și purtau de grijă de mîntuirea lor și începeau de la ei înșiși cele ce privesc mîntuirea, celor care, pe cît le era cu putință, căutau pe Dumnezeu și lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit și atunci și le descoperă și acum Apostoli, Prooroci, Drepți și Sfinți, li i-a făcut cunoscuți iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe niște învățători ai evlaviei, ca pe niște mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au păzit și cuvintele lor ca pe niște legi dumnezeiești și au primit și ei plata pe care le-a dat-o acelora și chiar și acum, dacă se găsesc unii ca aceia, vor primi plată ca și aceia. Dar pe cei ce disprețuiesc pe ceilalți și se socotesc pe ei înșiși înțelepți și se află în negrijă și nepăsare și nu cheamă pe Dumnezeu ca sutașul Corneliu și cei asemenea lui, cu toată rîvna, cu milostenie, cu post și cu rugăciune, mai ales acum cînd aproape toți sîntem învățați din copilărie de către Prooroci și Apostoli voia lui Dumnezeu și cele de folos nouă, pe unii ca aceștia, spun, Dumnezeu îi lasă să se găsească în rătăcirile în care au căzut ei singuri, care, întunecați fiind de întunericul patimilor, poftelor și voilor lor și umblînd întru ele ca într-o noapte adîncă, își găsesc și asemenea învățători. Și pe drept cuvînt, căci stăpînitorul întunericului are întotdeauna și slujitorii și ucenicii lui care umblă în întuneric, pe care unii ca aceia îi găsesc și-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gînd cu ei și sînt învățați de aceștia aceleași lucruri pe care și le-au ales mai înainte și au preferat să le facă ei înșiși spre pierzania lor. Căci cine nu știe că dintru început diavolul a ridicat împotriva Proorocilor – prooroci mincinoși, împotriva Apostolilor – apostoli mincinoși, împotriva învățătorilor sfinți – sfinți mincinoși și învățători mincinoși și se luptă în diferite chipuri să-i înșele pe cei nepăsători cu cuvinte mincinoase și să-i arunce în prăpastia pierzaniei? Pe aceștia i-a descoperit Apostolul zicînd: Vă rog, fraților, să vă păziți de cei ce fac dezbinări și scandaluri împotriva învățăturii pe care ați primit-o și depărtați-vă de la ei. Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecului lor, și prin vorbele lor frumoase și măgulitoare înșeală inimile celui fără de răutate (Romani 16, 17-18). Deci cei ce vor să fugă de unii ca aceștia cum sfătuiește Apostolul, trebuie să se separe de faptele întunericului, căci întrucît vor să fie robi acestora și să umble în întuneric, nu pot să fugă de asemenea învățători, nici să vină la lumina adevăraților învățători.

Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptură care spune: Vai celor înțelepți pentru ei înșiși și știutori înaintea lor (Isaia 5, 21), ia seama cu frică și cutremur la cele spuse. Căci cuvîntul acesta este despre mîntuirea sufletească și dacă vrei să-ți agonisești un bărbat duhovnicesc și sfînt și un învățător adevărat, nu socoti că ai putea să-l recunoști tu însuți după știința ta, fiindcă acest lucru e cu neputință, dacă nu te lupți înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugăciune și cu cerere necontenită, ca Dumnezeu să-ți fie împreună-lucrător și ajutor spre aceasta. Și dacă te-ai învrednicit să-l găsești cu ajutorul și harul lui Dumnezeu, atunci arată-i cea mai mare purtare de grijă și rîvnă, multă smerenie, multă evlavie, cinste covîrșitoare, credință curată și neșovăielnică. De ce? Ca să nu-ți cîștigi osîndă și pedeapsă în loc de răsplată, fiindcă despre unii ca aceștia a spus Mîntuitorul nostru și Dumnezeu: Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine vă nesocotește, pe Mine Mă nesocotește (Matei 10, 40; Luca 10, 16). Se cade, așadar, fraților, să-i primim pe unii ca aceștia ca pe Hristos Însuși, pentru că toate cele făcute lor se raportează la Însuși Stăpînul Hristos și Dumnezeul nostru, iar El și le împropriază și le socotește ca și cum le-ar pătimi El Însuși; precum, iarăși, cele ce se fac învățătorilor mincinoși se raportează la antihrist și cei care-i primesc, îl primesc pe acesta și pe însuși diavolul. Și să nu pretexteze unii că nu-i cunoaște zicînd: „De unde aș putea să-i cunosc pe unii ca aceștia? Și eu sînt om și nimeni nu cunoaște gîndurile altui om decît duhul care locuiește în el.” Nimeni să nu ia acest cuvînt drept un pretext întemeiat. Căci dacă ar fi cu neputință să fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: Feriți-vă de prooroci mincinoși, adică de învățători mincinoși care vin la voi în blană de oaie, dar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște! (Matei 7, 15-16). Deci, dacă Stăpînul Hristos spune adevărul, cum și spune, ne este cu putință să-i recunoaștem după cele ce le fac și le spun. Să spunem mai întîi care sînt roadele adevărului, ale Duhului Sfînt, iar apoi ni se vor arăta și roadele celui potrivnic și rău, și din aceste roade veți cunoaște foarte bine cum sînt vădiți cei adevărați, drepți și sfinți și aceia care nu sînt așa și fățarnici; și eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mîntuitorului și ale Sfinților Lui Apostoli cu care voi încerca să încredințez și iubirea voastră. Ascultă deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: Fericiți cei săraci cu duhul. Fericiți cei ce plîng. Fericiți cei blînzi (Matei 5, 3-5). Și iarăși: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi, rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și prigonesc (Matei 5, 44). Cuvînt deșert să nu iasă din gura voastră. Amin, zic vouă, pentru orice cuvînt deșert oamenii vor da socoteală în ziua judecății (Matei 12, 36). Și iarăși: Dacă nu vă întoarceți și vă faceți ca niște prunci, nu veți intra în Împărăția Cerurilor (Matei 18, 3). Și în altă parte spune: În aceasta vor cunoaște toți că sînteți ucenici ai Mei, de veți avea iubire unii față de alții (Ioan 13, 35). Și iarăși: Cum puteți crede, cînd primiți slavă de la oameni, și slava de la Stăpînul Dumnezeu n-o căutați? (Ioan 5, 44). Căci oricine se înalță pe sine însuși va fi smerit, și cine se smerește pe sine însuși va fi înălțat (Matei 23, 12). Și nu spune că va fi înălțat în slava lumească, ci se subînțelege că va fi înălțat tainic întru schimbare duhovnicească. Acestea Domnul și Stăpînul nostru Hristos le strigă în chip vădit în fiecare zi. Ascultă-l însă și pe Apostolul Pavel care spune: Roadă Duhului este iubirea, bucuria, pacea, mărinimia, bunătatea, facerea de bine, credința, blîndețea, înfrînarea, curăția (Galateni 5, 22-23); și iarăși: Iubirea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, […] toate le suferă, toate le rabdă; iubirea nu cade niciodată (1 Corinteni 13, 4-5, 7). Ascultă-l și pe Ioan Teologul care spune: Copilașilor, nu iubiți lumea nici cele din lume (1 Ioan 2, 15). Căci iubirea lumii e vrăjmașă față de Dumnezeu. Astfel încît, frații mei, cine iubește lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu (Iacob 4, 4). Cine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni n-are parte de Împărăția Domnului nostru și Dumnezeu (1 Ioan 3, 15; 1 Corinteni 6, 9-10). În aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului, după iubire și după ură (1 Ioan 3, 10). Căci cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe cei făcuți de El, adică pe frații săi. Iar cine urăște pe vreunul din frații săi, acesta e născut din diavolul și iubirea lui Dumnezeu nu este în el (1 Ioan 3, 8; 4, 20-21). Deci cei ce au discernămînt, știu în acest mod cine sînt fiii lui Dumnezeu și cine sînt fiii diavolului. Iar roadele Preasfîntului și bunului Duh sînt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, așadar, să vădim și roadele duhului celui rău, ca să le recunoașteți și să distingeți, cum spuneam, lumina de întuneric, dulcele de amar și binele de rău. Luați aminte deci la Stăpînul și Dumnezeul nostru iarăși Care zice: Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 17); și iarăși: Omul bun din comoara lui bună scoate afară cele bune, pe cînd omul rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele (Matei 12, 35); și iarăși: Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăția Cerurilor (Matei 5, 19); și ce spune, iarăși, despre cărturari și farisei? Leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le miște nici măcar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni, căci își lățesc filacteriile și măresc ciucurii de la poalele veșmintelor și le place să stea în capul mesei la ospețe și în băncile dintîi în sinagogi și să li se plece lumea în piețe și să fie numiți de oameni: Rabi! (Matei 23, 4-7). Așadar, cînd vezi pe cineva care face ceva din toate acestea și caută cu trudă slava omenească, și calcă poruncile lui Dumnezeu ca să placă oamenilor, să știi că e un rătăcit și nu spune adevărul. Fiindcă zice Apostolul: Cîtă vreme între voi este pizmă și ceartă și dezbinări, nu sînteți oare trupești? (1 Corinteni 3, 3). Iar omul trupesc și sufletesc nu cuprinde, nu primește cele ale Duhului, căci pentru el sînt nebunie (1 Corinteni 2, 14). Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vădit că n-are în el nici pe Duhul; și cine n-are în el Duhul Sfînt, acela nu este al lui Hristos, precum întărește Pavel zicînd: Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9).

Ai auzit acum care sînt ai lui Hristos și care sînt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur că aceia care sînt atenți îi recunosc ușor și pe cei buni și pe cei răi; fiindcă cei ce nu sînt atenți nu-i recunosc nu numai pe ceilalți oameni, dar nu se recunosc nici măcar pe ei înșiși. Pentru că atunci cînd cineva are griji și împrăștieri, ca și cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, și-și petrece zi și noapte numai în lucrurile lumești și născocește feluri cum să cîștige, să-și facă case frumoase, își strînge mulțime de dobitoace, animale și sclavi și-și agonisește vase, haine și covoare scumpe, și-și face orice alt capriciu și desfătare trupească, unul ca acesta – spune-mi! – se recunoaște pe sine însuși? Nu. Nu se recunoaște, desigur, nici pe sine însuși, nici cele făcute de el. Se cunoaște pe sine numai că e același, dar prin cele ce face arată că nu se cunoaște pe sine însuși și starea lui, nici nu știe ce face. Căci viețuiește ca și cum ar fi nemuritor, și cu gura spune că azi sîntem iar mîine nu mai sîntem, dar prin lucrurile pe care le face pregătește cele pentru al căror sfîrșit bun e nevoie de mulți ani. Mărturisește că lucrurile lumii sînt nimic și trecătoare, dar se sfădește și luptă cu fratele său pentru ele. Spune cu înțelepciune: „Sînt pulbere și cenușă” și se gătește cu podoabe și prin aceasta arată că e mai presus decît ceilalți oameni. Ascultă dumnezeieștile Scripturi care spun: „Vai!” celor ce trăiesc în desfătări tolăniți pe cuverturi delicate (Amos 6, 4) și depune orice străduință ca să-și facă patul din camera sa mai strălucitor, cuverturile lui mai delicate și masa lui mai bogată și gătită, iar acest lucru îl arată nu numai mirenilor asemenea lui, dar și monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admiră aceste lucruri, dar se și întristează pentru cei ce le au și-i plîng pentru neștiința lor. Căci pentru cele de care s-ar cădea să se rușineze cînd atîția frați sau, mai bine zis, Hristos, flămînzesc, ei se laudă și se trufesc socotindu-le podoabă și nu simt că prin cele ce fac dau mărturie despre ei înșiși că sînt lacomi, nedrepți cu săracii și nemilostivi. Așadar, – spune-mi! – unul ca acesta cum se va cunoaște pe sine însuși? În ce stare se găsește și căror patimi e înrobit? Cu adevărat nu se cunoaște pe sine însuși, chiar dacă i se pare că se cunoaște. Iar cel care nu se cunoaște pe sine însuși și starea lui, cum va putea să-l cunoască pe altul și patimile altuia? Cum poate orbul să-l distingă pe altul și să recunoască dacă e orb sau vede? Nu, nu e cu putință. Deci, precum spuneam, copilul și fratele meu, dacă n-ajunge cineva să se cunoască mai întîi pe sine însuși și neputința lui prin milostenie, prin post, prin priveghere și rugăciune necontenită, acela nu poate să cunoască nici că fără un părinte duhovnicesc, o călăuză și un învățător, e cu neputință ca omul să păzească poruncile lui Dumnezeu și să viețuiască virtuos și să nu fie prins de cursele diavolului. Și cel care nu știe aceasta, e de presupus că acesta n-are nevoie de învățătură, sfat, povățuire sau ajutor de la alții și e plin de mîndrie, fără ca măcar să simtă că nu știe nimic și se găsește în adîncul neștiinței sau, mai bine zis, al pierzaniei, și nu poate înțelege nici măcar că se află împreună cu cei pierduți. Fiindcă această neștiință e ca o albeață pe ochii spirituali ai sufletului și nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea și lucrurile lumii. Căci pe cît se depărtează mintea noastră de amintirea lui Dumnezeu, de moarte și de judecata viitoare, și nu socotește cele bune ce sînt păstrate pentru drepți, nici chinurile focului veșnic, întunericului, scrîșnirii dinților, pe care le vor primi păcătoșii care se cufundă cu totul în griji și în închipuirile lumii, adică în bogăție, slavă și desfătare și în toate celelalte lucruri lumești pe care oamenii le socotesc slăvite și strălucite, pe cît zic, se predă mintea noastră acestora, pe atît se învîrtoșează mai mult și încetul cu încetul se tulbură și întunecă și întreaga minte ajunge ca acoperită de un văl, iar atunci vin neștiința desăvîrșită și uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, cînd David a păcătuit și a pățit același lucru, a chemat pe Dumnezeu și a zis: Descoperă ochii mei și voi înțelege minunile din Legea Ta (Psalmi 118, 18). Ai văzut că ochii îi erau acoperiți? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Același lucru fă-l și tu, copilul meu și Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.

Dacă vei asculta și-ți vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întîi te vei cunoaște pe tine însuți și starea ta, apoi și toate cele pe care ți le-am spus mai sus și-i vei socoti din toată inima ta drept sfinți și mai presus decît tine nu numai pe cei evlavioși și virtuoși, dar și pe orice om, mic și mare, drept și păcătos, ba chiar și pe cei ce păcătuiesc în chip vădit. Și acest lucru îți va fi semn vădit atît pentru tine, cît și pentru oricare altul, că ai primit iertarea păcatelor tale, cînd vei ajunge la aceste măsuri și la această stare bună; fiindcă sfînta smerenie care se găsește în aceste măsuri și în cel care a ajuns la ele, îi dăruiește mai întîi harisma de a gîndi că nu e nimeni dintre toți oamenii mai păcătos decît el sau mai josnic și de nimic decît el, și de a se socoti pe sine însuși păcătos cu toată simțirea sufletului său și cu toată certitudinea și că el singur va pieri și va fi predat osîndei (iadului). Deci, dragul meu copil și frate, luptă să dobîndești această smerenie și nu spune „acest lucru e cu neputință pentru mine”; nici, iarăși, „acest lucru e potrivit monahilor și nu celor ce se găsesc în lume”; fiindcă Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor și nu le-a poruncit separat pe unele monahilor, iar pe altele mirenilor. Și acestea le-au realizat și strămoșii dinainte de Legea lui Moise și cei de după ea. Ascultă-l pe Iov care spune: Sînt pămînt și cenușă (Iov 30, 19; Facerea 18, 27), și pe David care zice: Iar eu vierme sînt și nu om (Psalmi 21, 6). Ai văzut cuvinte de smerenie? Ai văzut suflet care se socotește pe sine însuși mai disprețuit decît orice om, mic și mare? Imită, așadar, și tu pocăința lui David și atunci vei dobîndi smerenia lui. Căci prin smerenie se risipește pîcla neștiinței care a acoperit mintea și se scutură acoperămîntul ei; iar cînd mintea s-a descoperit, atunci ne cunoaștem și pe noi înșine și vedem și starea noastră care e, vedem și rănile și întinăciunile sufletului nostru. Și atunci nu numai că gîndim și vorbim smerit, dar ne rușinăm și de soare și de stele și de toate făpturile lui Dumnezeu care au fost făcute pentru noi, iar noi L-am mîniat pe Dumnezeu Care le-a făcut și am călcat nu numai o poruncă, ci pe toate și nu mai îndrăznim nici măcar să ne ridicăm ochii și să privim și nu ne mai socotim vrednici nici măcar să mîncăm din roadele pămîntului, ci noi înșine spunem că e drept să murim de foame și de sete. Și nu mai putem nici măcar să ne uităm la icoanele lui Hristos și ale Sfinților Lui, întrucît sîntem întinați, împuțiți și păcătoși, ci ni se pare că sfintele icoane ne înghit și pe noi și faptele noastre. De aceea nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de ele și să le sărutăm și socotim o mare rușine să apropiem buzele noastre necurate și întinate de cele curate și sfinte. Iar cînd vrem să intrăm în biserica lui Dumnezeu, ne cuprinde frică și cutremur, ca unii care intrăm cu nevrednicie, ca nu cumva să nu se rupă în două podeaua bisericii și să cădem de vii în iad. Acestea și altele mai multe ne învață sfînta smerenie și ea ne preface, ne schimbă și oarecum ne creează și ne face smeriți, astfel încît de acum încolo, dacă vom vrea, să nu mai putem gîndi sau să spunem despre noi înșine vreun lucru mare și înalt, ci să rămînem înlemniți și inscripționați ca niște statui. Această sfîntă smerenie ne învață că nu putem învăța nimic bun fără învățător, iar celor ce ne întreabă și ne spun: „Oare știi ce citești?”, ea ne învață să le răspundem: „Cum putem înțelege cele ce le citim, dacă nu ne va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 30-31). Ea ne învață să nu umblăm pe calea pe care n-o cunoaștem fără călăuză; ea ne poruncește ca atunci cînd vrem să ne pocăim, să nu ne apropiem de Dumnezeu fără un mijlocitor și călăuzitor. Căci dacă ne îndeamnă să ne rușinăm de cer, de pămînt și de făpturile lui Dumnezeu și să avem frică de icoana Mîntuitorului și a Sfinților Lui și să nu ne apropiem de ele și să le sărutăm, cu atât mai mult ne va face să nu ne apropiem fără mijlocitor de Însuși Făcătorul, Stăpînul și Dumnezeul a toate. Căci chiar dacă este foarte iubitor de oameni, El se bucură însă mult de smerenia și mîhnirea noastră și laudă mult faptul de a ne socoti pe noi înșine nevrednici să ne apropiem de El singuri, fără un mijlocitor. Vrînd Stăpînul nostru și Dumnezeul să ne arate și într-un alt mod că de Dumnezeu se cade să ne apropiem printr-un mijlocitor, așa cum și în toate celelalte ni S-a făcut model și exemplu, așa și aici El Însuși S-a făcut cel dintîi Mijlocitor al firii noastre și a adus-o la Tatăl Său și Dumnezeu; după care a hirotonit slujitori ai acestei mijlociri și apropieri pe Sfinții Săi Apostoli, iar aceștia, la rîndul lor, au adus la Stăpînul Hristos pe toți cei care au crezut în El. Aceștia au ales și au hirotonit și urmași ai lor, slujitori ai mijlocirii lor, aceștia pe alții, aceștia iarăși pe alții și acest lucru se păstrează prin succesiune pînă astăzi. Și Dumnezeu nu vrea să călcăm această poruncă și predanie specială a Lui, ci să rămînem în cele pe care ni le-a hotărît; de aceea spune: Nimeni nu vine la Tatăl decît numai prin Mine (Ioan 14, 6). Astfel, nimeni nu vine la credința în Sfînta Treime cea de-o ființă, dacă nu e învățat de un învățător dogmele credinței; și nimeni nu e botezat fără preot și nu se împărtășește el însuși cu Dumnezeieștile Taine, iar cine nu e botezat și nu se împărtășește din Preacuratele Taine nu va dobîndi viața veșnică, cum spune El Însuși: Cine crede și se botează se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16); și iarăși: Dacă nu veți mînca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sîngele Lui nu veți avea viață întru voi (Ioan 6, 53-54). Așadar, întrucît fără Botez și fără împărtășirea dumnezeieștilor Taine nici un creștin nu se poate învrednici de viața veșnică, și aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfinților Apostoli, nici al Sfinților noștri Părinți care au fost după Sfinții Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sînt și trăiesc acum și petrec împreună cu noi, e vădit atunci că acelea pe care aceia le-au împărtășit celor ce erau atunci în lume aceleași ni le dau și aceștia nouă; și așa cum aceia botezau cu apă și cu Duh Sfînt, așa fac și ei astăzi; aceia dădeau Trupul și Sîngele lui Hristos, aceleași ni le dau și ei nouă; și nici cei, ce se botezau sau împărtășeau atunci n-aveau nimic mai mult decît noi, nici noi care ne botezăm și ne împărtășim acum n-avem nimic mai puțin decît ei. Aceia învățau credința în Hristos și Sfînta Treime cea de-o ființă și nedespărțită, adică în Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, aceleași ne învață și acum părinții noștri. Așadar, din acestea a devenit evident pe scurt – căci nu scriu toate, ca să nu întind prea mult cuvîntul – că orice au făcut credincioșilor atunci Apostolii și orice i-au învățat, aceleași ni le fac acum și nouă părinții noștri duhovnicești, adică arhiereii și preoții, în mod identic și fără să lipsească ceva; ne învață și povățuiesc ca și aceia. Și fiindcă nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sînt și ei fii ai Apostolilor și Apostoli. Și aceia care nu-i primesc, nici nu ascultă cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicîndu-le: Amin, zic vouă: mai ușor va fi locuitorilor Sodomei și Gomorei decît vouă (Matei 10, 15), fiindcă a spus Apostolilor: Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Cine vă nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește. Iar cine Mă nesocotește pe Mine, nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40; Luca 10, 14, 16). E vădit că aceleași lucruri le spune și celor ce sînt acum și celor ce vor fi după aceea asemenea acelora și aceia care nu-i primesc nici nu-i ascultă, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe Însuși Hristos, nici nu-L ascultă, ci-L nesocotesc și prin această nesocotire nesocotesc pe Dumnezeu și Tatăl Care L-a trimis. Să știi, deci, copilul meu iubit, că în aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre monahi, dintre preoți sau arhierei nu mai cinstește, nu mai iubește, nu se mai teme sau primește pe cineva ca Apostol al lui Hristos și ucenic al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau bunurile veșnice pe care le va dărui El lor, ci toți ne disprețuim și defăimăm unii pe alții: monahii învinuiesc pe monahi, preoții pe arhierei, mirenii pe toți și unii pe alții și nimeni nu se mai gîndește cum a fost vechea Biserică a lui Dumnezeu. Și așa cum a hotărît Dumnezeu în ea mai întîi Apostoli, în al doilea rînd Prooroci, în al treilea rînd învățători și ceilalți pe care-i enumera Apostolul Pavel; (1 Corinteni 12, 28), tot așa în chip asemănător e Biserica lui Dumnezeu și astăzi și de aceea cei care o prezidează trebuie să-i primească pe unii ca Apostoli, pe alții ca Prooroci și pe alții ca învățători.

Dar noi am uitat cu desăvîrșire toate acestea și ne trufim unul împotriva altuia și pe cel care ieri m-a botezat și m-a eliberat de moarte și de stricăciunea sufletului și m-a umplut de harul Duhului Sfînt și m-a dezlegat de păcat și m-a cuminecat cu preacuratul Trup și mîntuitorul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos și m-a făcut fiu al lui Dumnezeu – și ce altceva mai mult le făceau odinioară creștinilor Apostolii? -, pe acesta mîine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut, fiindcă socotesc acest lucru o rușine pentru mine, nici nu vreau să ies în întîmpinarea lui cînd vine la mine și să-l cinstesc și să-l primesc cu toată deferența; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea? Dă-i răspuns că stăpînul are de lucru și nu poate să-l primească”; și nu mai spun altele încă și mai rele decît acestea și mai de necinste pe care aceștia le fac nu numai monahilor, dar și preoților și chiar celor ce-i mărturisesc și-și închină acestora sufletele lor. Chiar și pe cel pe care azi și l-a ales să-l aibă părinte duhovnicesc și învățător prin mărturisire, nu după puțin timp, ci chiar în același timp cînd spune că e fiul său duhovnicesc, se și trufește față de părintele său duhovnicesc și în loc să fie fiul său duhovnicesc și ucenicul său, devine el părinte duhovnicesc și învățător al lui și-l contrazice și-l nesocotește, dacă se întîmplă să-i spună ceva ce nu e după voia lui; și cu trecerea timpului, unul ca acesta nici nu mai știe că are părinte duhovnicesc sau învățător. Și dacă duhovnicul nu se duce la el și nu-i face voile lui, nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, dacă nu cade la învoială să piară împreună cu el, atunci îl lasă și caută pe altul care să-l urmeze în voile lui trupești. Și așa toate cele duhovnicești – cum le vezi și le știi și tu – sînt astăzi amestecate și tulburate, și a dispărut orice rînduială și predanie a Apostolilor și s-au desființat toate poruncile lui Hristos. Și tot acest rău și această surpare se face în generația de acum, fiindcă toți își închipuie că au învățat cele dumnezeiești și știu poruncile lui Dumnezeu și pot discerne cele ce le sînt de folos; și, pe lîngă aceasta, fiindcă socotesc că toți preoții sînt păcătoși și nevrednici, dar sînt convinși că harul lui Dumnezeu lucrează și prin cei nevrednici, și cred că primesc darurile harului care se lucrează în noi prin Duhul Sfînt și arvuna lucrurilor veșnice care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea îi întorc spatele și-l urăsc ca pe un păcătos și nevrednic de preoție; la fel și despre duhovnici își închipuie aceleași lucruri: că prin mărturisirea pe care le-o fac primesc iertarea păcatelor lor, dar pe duhovnicii lor îi socotesc că n-au nici o virtute sau îndrăznire la Dumnezeu și-i consideră la fel ca și pe ceilalți oameni. Și mai cred că toate cele ce se găsesc într-o asemenea stare le primesc și ei sau, mai bine zis, răpesc toate darurile duhovnicești ale harului pe care Dumnezeu le-a dat Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei în Hristos, fără să dea cinstea și credința cuvenită celor ce le dau aceste daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai întîi Apostolii Stăpînului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora cei ce au fost supuși lor. Și îndrăznesc să spună că Dumnezeu nu le cere să dea aceeași cinste și acum arhiereilor, preoților, egumenilor și părinților noștri duhovnicești, ci, pentru că au fost botezați de prunci, cred prin aceasta că sînt dezvinovățiți pentru că n-au cinstit mai apoi pe cel care i-a botezat, nici n-au avut evlavie față de el ca un părinte al lor. Și-și închipuie că, întrucît au învățat literatura sacră de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie și că nu vor fi cercetați de Dumnezeu pentru că au disprețuit pe învățătorii evlaviei și n-au vrut să se lase învățați de ei; ci, întrucît li se pare că sînt evlavioși și viețuiesc încă și mai evlavios decît toți ceilalți, nădăjduiesc că se vor îndrepta numai prin aceasta. De asemenea și faptul că-și spun numai păcatele, și le mărturisesc și că primesc iertare de la părinții lor duhovnicești, li se pare că e de ajuns pentru mîntuirea lor și nu mai au nevoie să aibă credință în ei, nici să le aducă cinstea și evlavia care li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sînt apostoli ai lui Dumnezeu, și mijlocitori și rugători la El pentru ei. Astfel, toată lumea e plină acum de o astfel de rătăcire și de un asemenea rău, și călcarea și disprețuirea unei singure porunci a răsturnat toată Biserica lui Dumnezeu; fiindcă Biserica a ajuns la o asemenea neorînduială și tulburare, că aproape nu se mai vede deloc structura ei, nici nu se mai recunoaște în noi drept o alcătuire a Trupului Stăpînului, ci e ca și cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos, nici n-am fi legați și lipiți unii de alții de Duhul de viață făcător, nici nu mai acceptăm să ne lăsăm zidiți fiecare în cinul lui de către întîiul Arhitect al Bisericii. Drept pentru care sîntem risipiți ca o materie neînsuflețită, atît de mult ne-am făcut robi voilor noastre și sîntem stăpîniți de poftele plăcerilor și am fost amăgiți și risipiți de ele; ura și mîndria pe care le avem ne-au separat și rupt unii de alții și am pierdut semnul distinctiv al credinței noastre, adică iubirea despre care Domnul a zis: Întru aceasta vor cunoaște toți că sînteți ucenici ai Mei, de veți avea iubire unii față de alții (Ioan 13, 35); căci atunci cînd o pierdem, în zadar ne mai numim creștini. De aceea, spune-mi – rogu-te! -, atunci cînd nu-i iubim pe părinții noștri duhovnicești care ne-au dat atît de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui după har, moștenitori ai slavei Lui și copărtași ai tuturor celor de care am vorbit; dacă, spun, nu-i iubim, nici nu-i cinstim și slăvim cum se cuvine și cum trebuie să fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de El, cine ne va încredința că avem iubire desăvîrșită față de semeni și ceilalți frați ai noștri? Și, afară de aceasta, dacă pe cei pe care-i avem mijlocitori și rugători la Dumnezeu, care au primit putere de la Dumnezeu să ne dea iertarea păcatelor și să ne facă prieteni cu El, dacă pe aceștia nu-i primim cu toată certitudinea și credința ca pe niște sfinți, ci-i socotim ca niște păcătoși, cum mai nădăjduim că ni se va da iertarea desăvîrșită a păcatelor noastre? Căci zice Domnul: Fie ție după credința ta (Matei 9, 29). Și cu siguranță după măsura credinței tale și precum crezi în ei, așa vei primi și iertarea păcatelor tale. Și dacă e adevărat cuvîntul Domnului care spune: Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește și cine vă nesocotește pe voi pe Mine Mă nesocotește (Matei 10, 40; Luca 10, 16), mă mir atunci – cum spuneam mai sus – de cei care nu-și pun în mintea lor că noi se cade nu numai să-i iubim pe toți oamenii și mai cu seamă pe frații noștri după duh, dar și pe unul din bărbații duhovnicești de acum se cade să-l primim ca pe un apostol al lui Hristos ca să primim prin el pe Hristos și se cade să facem toate cuvintele lui ca și cum ar ieși din gura lui Hristos, cum oare atunci – zic – sau în ce alt chip vor putea credincioșii să-L vadă pe Hristos sau să-L dobîndească în ei înșiși? Căci cei mai mulți dintre noi nu-l cunoaștem pe preotul care ne-a botezat și dacă l-am cunoaște, l-am trece cu vederea și l-am disprețui, precum spuneam; iar unii dintre noi nu știm nici măcar dacă am fost botezați, iar dacă nu o știm, cum anume sau din ce cauză am putea avea credință? Sau cum să socotim că sîntem botezați? Nu pot să înțeleg. Părinte duhovnicesc n-am cunoscut și dacă l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un părinte. Învățător care să ne învețe evlavia n-am dobîndit și chiar dacă am vrea să dobîndim, n-am face ceea ce el ne-ar învăța. Ce să mai spun nu știu. Fiindcă nu găsesc de unde anume sau de la care realizare a virtuții să vă numesc creștini. Om nenorocit și ticălos! Pentru ce nu-l cinstești pe părintele tău duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindcă – spune el – nu-l văd să păzească poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc.” Asta e un pretext zadarnic. Fiindcă – spune-mi! – le păzești tu oare mai bine decît acela și de aceea îl disprețuiești și-l judeci? Și chiar dacă ai păzi toate poruncile, nici așa nu s-ar fi cuvenit să-l judeci, nici să-i întorci spatele sau să-l defaimi și învinuiești pentru nepăsarea lui, ci s-ar fi cuvenit, mai degrabă, să-l cinstești pentru lucrurile bune pe care ți le-a dat Dumnezeu prin el și să-l faci părtaș la cele trupești și să-l răsplătești pe cît poți pentru cele bune pe care ți le-a dăruit, ca nu numai să păzești cele ce ți-au fost dăruite de Dumnezeu prin el, dar și să le înmulțești prin asemenea fapte. Acum însă, prin necredința, nerecunoștința și nesocotirea pe care le arăți față de părintele tău duhovnicesc și învățătorul tău, nu numai că ai pierdut ce ai primit, dar ai șters din tine însuți și însuși faptul că ești creștin și ai păgubit pe Hristos. […]

Despre cei ce se autohirotonesc învățători și se investesc ei înșiși în demnitatea apostolică fără harul de sus; și că, înainte de a fi fost născut și luminat de un părinte duhovnicesc, nu trebuie să-i călăuzim sau să-i învățăm pe alții

[…] Dar, vai mie! Căci spunînd acestea și vestind calea mîntuirii care duce în chip nerătăcit în Împărăția Cerurilor, sînt judecat de toți oamenii, nu numai de mireni, ci și de monahi, preoți și arhierei și sînt osîndit și învinuit și sînt urît fără motiv numai pentru bănuiala și lucrarea diavolească ce se lucrează prin fiii necredinței spre pierzania lor. Și, iată, spun ceea ce am învățat din experiență: dacă demonii n-ar avea pe oameni împreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranță n-ar putea deloc – îndrăznesc să spun – să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuți tainic prin Sfîntul Botez și deveniți fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sînt botezați sînt sfințiți și păziți de acoperămîntul Prea Sfîntului Duh și sînt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos și miei aleși pentru că au fost pecetluiți cu semnul de viață făcătoarei Cruci și au fost eliberați în chip desăvîrșit de tirania diavolului; și dacă diavolul nu găsește instrumente potrivite răutății lui ca să facă ceea ce dorește – ca odinioară șarpele pe femeie – fie pe părinții copiilor, fie pe doicile lor sau pe cei care-i cresc, cu siguranță n-ar putea fura sau răpi pe nici unul din ei. Căci așa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învață pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de rușine, lăcomie a pîntecelui, îmbuibare, găteală a veșmintelor și orice altă necurăție sau iubire de arginți, slavă deșartă și trufie și în aceste rele îi obișnuiesc și cresc de copii. De aceea și înainte de a ajunge copiii la cunoaștere și discernămînt, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului și-i țintuiesc de el, ca și cum ar fi slugi ale lui, și-i lipsesc, nenorociții, de harul înfierii și sfințirii pe care l-au primit, fără să știe ce fac, ca niște lipsiți de minte. Căci fiecare din părinții veacului de acum nu-și crește, nici educă copiii cu educarea și povățuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumești și năravuri păgînești și de aceea nu spune ca Iov ca nu cumva să gîndească rele fiii mei în inimile lor (Iov 1, 5), nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui și să cadă din slujirea și înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mîntuirea noastră și se fac iarăși robi ai vrăjmașului și tiranului satan și se osîndesc la moartea și focul veșnic al iadului. Ci o singură temere îi stăpînește cu privire la copiii lor și o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviți și strălucitori tuturor oamenilor nu prin virtuți și cumințenie, nici prin disprețul tuturor lucrurilor strălucitoare și văzute ale lumii, ci arătîndu-se slăviți prin cai cu frîie de aur, cu haine strălucitoare și cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Și de la unele ca acestea se obișnuiesc și cu iubirea de slavă și bogăția, cu iubirea de arginți și înălțarea. Și în acest chip plecînd de la părinții lor nenorociți vin la orice fel de răutate chiar și fără ispita demonilor, și de multe ori ajung din vina lor la fapte de rușine vîrîndu-l în sinea lor pe diavol, tatăl răutății, prin călcarea făgăduințelor pe care le-au făcut la Sfîntul Botez. De aceea, crescînd și făcîndu-se mari în asemenea rele, dobîndesc în sufletul lor o obișnuință cu anevoie de șters cu acestea, obișnuință care cu timpul devine ca o (a doua) natură și de neîndreptat. Pornind de aici, rămîn în răutăți pînă la moarte și nu se mai pot despărți de poftele, patimile și plăcerile trupului, ci mor în ele. Și chiar dacă își vin puțin în simțire și recunosc relele care-i stăpînesc și se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor învățători – căci așa se cuvine să-i numească cineva, nu părinți – nu e cu putință să se elibereze de răul obicei care-i stăpînește. Știind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl lui pe mama sa și pe frații lui, nu poate să fie ucenic al Meu (Luca 14, 26). Fiindcă în alt chip nu poate cineva să-și urască părinții, decît dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceștia; căci cine simte această vătămare nu-i mai privește drept rude sau prieteni, ci-i urăște ca pe niște uneltitori împotriva sufletului său și fuge de petrecerea împreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atît de mari. După care se luptă să elibereze și sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi și prejudecăți, și înainte de toate se sîrguiește să-și ușureze conștiința de povara păcatelor lui.

Ascultă, așadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ți spun. Cîți dintre aceștia s-au lepădat de lume și o tăgăduiesc și n-au părinți duhovnicești, aceștia cu siguranță nu s-au făcut copiii duhovnicești ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existență; iar cei ce n-au venit la existență, n-au ajuns în lumea gîndită cu mintea (inteligibilă). Ci așa cum cei care nu s-au născut trupește, nu se găsesc în această lume văzută, la fel și cîți nu s-au născut duhovnicește nu se găsesc în acea lume gîndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră în acea lumină minunată în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Și așa cum cei ce nu s-au născut trupește nici măcar nu există, așa și cei ce nu s-au născut duhovnicește, fiindcă pe cei ce s-au născut trupește și nu s-au născut duhovnicește îi așteaptă întunericul, focul și osînda veșnică, potrivit hotărîrii Domnului și Dumnezeul și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naște cineva de sus, nu va intra în Împărăția Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naștere numește Domnul harul Sfîntului Duh, cum El Însuși a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duh Sfînt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc și nașterea duhovnicească și nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să învățăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceștia că s-au născut duhovnicește. Care e această cauză? E neștiința și orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Așa cum copiii care se nasc nu se pot însămînța și naște fără tată, tot așa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfînt, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Și așa cum tatăl trupesc îi face trupești și pe copiii lui, tot așa și părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naște copii duhovnicești. Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar e încă prunc, adică nedesăvîrșit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putință. Și cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simțire, cunoaștere, experiență și vedere duhovnicească, cum va putea cunoaște sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Și cum poate să-i conducă și pe alții la lumină sau să-i învețe că există o Lumină Care a venit în lume să lumineze pe cei ce șed în întuneric? Acesta e orb și nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă în întuneric și se împiedică în fiecare clipă și are nevoie de călăuză și cum îi va putea conduce el pe alții? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranță li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzește, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) neștiinței sau pierzaniei. Deci toți cei ce văd numai cu ochii lor trupești această lumină simțită, sînt orbi și nu se cuvine să se gîndească la nimic altceva decît cum să-și deschidă ochii sufletului lor și să vadă Lumina cea neînserată. Și așa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint sau monezile false, ci, deși se află înaintea lui nu le vede, și de multe ori pietrele prețioase și mărgăritarele aruncate la pămînt le calcă în picioare ca pe un lut și nu simte, nici nu știe dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot așa și cel orb la ochii minții nu poate să se cunoască pe sine însuși, nici starea lui, cu atît mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu – așa cum nimeni din Sfinții din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfînt, rob și prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai întîi luminată mintea de Duhul Sfînt și nu a primit de la El cunoaștere, cuvînt și putere, și a fost călăuzit să cunoască voile și poruncile lui Dumnezeu – și cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfînt nu numai nu se cunoaște pe sine însuși și pe toți semenii lui, dar și poruncile lui Dumnezeu, care sînt ca niște mărgăritare și pietre scumpe și cuvintele lui de-viață-dătătoare, care sînt ca niște monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă în picioare pe toate și le socotește ca pe un lut nefolositor, și nu le simte deloc pentru că nu le poate simți. Nici unul dintre voi să nu se amăgească, frații mei, spunînd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat în ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.

Deci dacă orice ucenic e un copil duhovnicesc al învățătorului său, atunci cel ce caută un părinte duhovnicesc are nevoie să caute un om care să fie născut duhovnicește și să cunoască în chip conștient pe Dumnezeu și Tatăl său, ca să-l nască duhovnicește și pe el și să-l facă cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. Așadar, dacă acel ucenic are nevoie și caută un asemenea părinte duhovnicesc – căci spune proverbul: învățătorii buni dau și învățături bune, iar semințele rele nasc plante rele -, și în viața de acum se găsesc învățători buni și părinți duhovnicești așa cum spuneam mai sus; iar pe lîngă ei sînt și cei care încă nu s-au născut de sus și nu s-au cunoscut nici pe ei înșiși, nici pe Dumnezeu, care s-au făcut învățătorii lor și părinți ai altora și se sîrguiesc în tot chipul să atragă la ei pe cel ce s-a lepădat de lume și caută un părinte duhovnicesc, precum spuneam. Și dacă-l aud că laudă pe unul din adevărații părinți duhovnicești, îndată nenorociții aceștia îl învinuiesc pe cel duhovnicesc că smintesc sufletul tînărului și-l împiedică să se ducă la acela. Dacă – spun – unul ca acesta se lasă amăgit și se duce la cei care-l amăgesc și-și pierde folosul pe care-l putea primi de la acel părinte duhovnicesc, care va fi osînda lui și a tuturor celor ce sînt lipsiți în acest fel de folosul părinților și învățătorilor duhovnicești ca unii care se smintesc de ei din cuvintele lor? Oare nu au osînda celor care-i înșală și se fac pe ei înșiși călăuzitori și părinți și-i despart de învățătorii cei buni și nu-i lasă să se ducă la aceștia ca să fie călăuziți și să intre în Împărăția cea cerească? Cu siguranță își au osînda lor și din mîinile lor se va cere sîngele lor, precum spune Domnul (Facerea 9, 5), fiindcă aceștia fiind stăpîniți de slavă deșartă și trufie se cred mari pe ei înșiși, deși nu sînt nimic, se fac părinți, învățători și apostoli hirotonindu-se pe ei înșiși; și n-au primit nici harul Duhului Sfînt, ca Apostolii, nici n-au fost luminați cu lumina cunoașterii (Osea 10, 12), nici n-au văzut pe Dumnezeu cînd propovăduiesc că li s-a descoperit precum a făgăduit El zicînd: De Mă iubește cineva va păzi poruncile Mele și Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21); și iarăși: Eu și Tatăl Meu vom veni și Ne vom face la el sălaș (Ioan 14, 23); și iarăși: Cine mănîncă Trupul Meu și bea Sîngele Meu are viață veșnică, și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață (Ioan 5, 24; 6, 54); și iarăși altundeva: Cine mănîncă Trupul Meu și bea Sîngele Meu rămîne în Mine și Eu în el (Ioan 6, 56); și iarăși: Cel ce însetează să vină la Mine și să bea, căci cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta vreodată, ci ea i se va face izvor de apă ce țîșnește spre viață veșnică (Ioan 4, 14; 7, 37); și iarăși: Celui ce crede în Mine îi vor curge din pîntec rîuri de apă vie (Ioan 7, 38). Așadar, cine nu vede în chip vădit că toate acestea s-au făcut și desăvîrșit în mod real în el însuși, cu fapta, acela e încă orb. Căci cine n-a păzit poruncile dumnezeiești, nici n-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu arătîndu-i-se, nici nu L-a iubit cum se cuvine, nici n-a cunoscut cu simțirea sufletului său că Tatăl și Fiul în Duhul Sfînt S-au sălășluit în el, acela a pățit una din două: sau are sufletul său nepăsător sau demonul care a fost izgonit din el la Botez s-a întors iarăși la el prin păcat, fie înainte de a se face monah, fie după ce s-a făcut monah, și cele din urmă s-au făcut mai rele decît cele dintîi (Matei 12, 45). Pentru că acela care a izgonit pe cel rău din sufletul său prin nevoință (asceză) multă, prin smerită-cugetare și osteneli multe, prin lacrimi și tînguiri, după care iarăși a fost amăgit de el și, înainte de a se sălășlui în chip conștient în el Hristos și înainte de a dobîndi smerenie adevărată, l-a primit iarăși pe demonul care intră în el fără să o știe prin părere de sine și trufie, acela nu mai poate să-și vină în simțire și să-și cunoască răutățile și păcatele lui, pentru că diavolul acoperă ochii sufletului său și nu-l lasă să se despartă de mîndria care-l stăpînește; fiindcă atunci vicleanul diavol nu-l silește spre plăceri trupești, nici spre lăcomia pîntecelui, iubire de arginți și multa avuție – pentru că aceste patimi sînt oarecum mai josnice și produc rușine, și cel biruit de ele are conștiința lipsită de îndrăzneală, chiar dacă e lăudat și slăvit de lume ca un sfînt – ci-l îndeamnă spre post, priveghere, stare în picioare toată noaptea, neagoniseală, culcare pe jos, nespălare și orice altceva știe că face să crească patima mîndriei. Pentru că, dacă nu sînt zidite pe temelia smereniei imitatoare a lui Hristos, aceste fapte înalță sufletul pînă la cer și-l prăvălesc pînă în adînc; și el crede că se înalță, ca apa aceasta simțită, dar pe cît se înalță, pe atît cade jos și se prăvălește fără să înțeleagă. Căci așa cum e cu neputință ca o casă să stea în picioare fără temelie, așa nici virtuțile nu se pot zidi fără să aibă drept temelie smerenia; fiindcă dacă nu o pun drept temelie mai întîi pe aceasta sau, chiar dacă o pun, mai apoi sînt tîrîți de duhurile răutății, îndată toată zidirea virtuților clădită cu multă sudoare și osteneală cade și dispare; pentru că Domnul celor mîndri le stă împotrivă, dar celor smeriți le dă har (Iacob 4, 6), și necurat este la Domnul tot cel ce are inimă înaltă (Proverbele lui Solomon 10, 5). Așadar, cel ce și-a agonisit în el însuși izvorul și rădăcina tuturor patimilor sufletești, acela se socotește mai presus și mai nepătimitor decît toți oamenii și nu e convins că este altcineva mai activ, mai contemplativ și mai nepătimitor decît el, drept pentru care îi disprețuiește pe ceilalți și nu crede în darurile harului care li se dau de la Dumnezeu și-i pizmuiește și învinuiește și afirmă că unele din acelea sînt minciuni, iar altele cu neputință, și în acest fel îi tîrăște împreună cu el și pe alții și-i aruncă în adîncul invidiei, necredinței și pierzaniei. Și acela care mănîncă Trupul Fiului lui Dumnezeu și bea Sîngele Lui, dacă nu cunoaște în simțirea și cunoașterea sufletului că rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu în el, acela cu siguranță nu s-a cuminecat în chip vrednic cu Preacuratele Taine; căci cum e cu putință ca acela care e unit cu Dumnezeu să nu știe aceasta, afară dacă nu e foarte nesimțit? Și dacă acela care mănîncă Trupul și bea Sîngele lui Hristos, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață, e vădit că acela care nu știe că are viață veșnică și a trecut de la moarte la viață ca acela care trece dintr-o cameră întunecată într-una luminoasă și strălucită, unul ca acesta n-a cunoscut taina iconomiei lui Dumnezeu, nici nu s-a desfătat de viața veșnică. Iar dacă Domnul nostru a făgăduit să dea celor ce cred în El Duh Sfînt să fie în el un izvor de apă țîșnitoare și ca niște rîuri care curg din pîntecele lui, acela care nu vede făcîndu-se în el însuși în fiecare zi acestea și toate celelalte pe care Domnul a zis că le va da și le va face celor ce cred în El, cum se va mai numi unul ca acesta pe sine însuși credincios desăvîrșit? Dar pe cel care crede că aceste lucruri se potrivesc numai Apostolilor și Părinților din vechime și care spune că, oricît ne-am lupta, nu mai e cu putință să ne asemănăm cu Sfinții din vechime nici n-avem nădejde să ne facem asemenea lor, cine avînd cunoașterea lui Dumnezeu și compătimire nu-l va plînge pe unul ca acesta din tot sufletul lui? Căci dacă Dumnezeu strigă în chip vădit: Fiți sfinți, pentru că Eu Sfînt sînt (1 Petru 1, 16), și altundeva: Fiți asemenea Tatălui vostru din ceruri! (Matei 5, 48), și Pavel spune: Fiți imitatorii mei, precum eu sînt imitatorul lui Hristos (1 Corinteni 12, 8-11), iar el stabilește drept lege cele contrare acestora, acela este cu siguranță antihrist și teomah, fiindcă el spune: „Aceia erau una, iar noi sîntem alta. Într-un fel i-a iubit pe ei Dumnezeu Care i-a învrednicit de mari daruri ale harului Duhului Sfînt, și altfel ne socotește pe noi: pe noi numai să ne miluiască, se ne ierte doar păcatele și să ne mîntuiască, dacă ne vom pocăi, vom pătimi cele rele și vom plînge. Căci e cu neputință ca noi să ajungem acum ca Apostolii sau Sfinții din vechime.” Iar pe cei ce spun că este cu putință îi numește trufași și hulitori pe care nu se cade să-i ascultăm deloc, ci să fugim de ei. O, nenorocirea lor! ca să nu spun nesimțirea și necredința lor! Căci cei ce spun și gîndesc unele ca acestea nădăjduiesc să se mîntuiască fără să primească harul Duhului, ca și Apostolii; și cred că sînt fii ai lui Dumnezeu fără să aibă în mod conștient pe Duhul Sfînt care-i face fii ai lui Dumnezeu; și-L numesc pe Dumnezeu Tată al lor, dar spun că nu L-au văzut vreodată, și cred că-L iubesc fără să-L vadă; și auzindu-l pe Apostolul Ioan care spune: Cine nu iubește pe fratele lui pe care-l vede, pe Dumnezeu pe Care nu l-a văzut cum poate să-L iubească? (1 Ioan 4, 20), nu vin la simțirea și înțelegerea stării în care se află, ci-i invidiază și urăsc pe frații lor și se folosesc de asemenea raționamente probabile pe care nici diavolului, care e tatăl minciunii și al invidiei, nu i-ar fi trecut prin minte să le născocească. Și față de unii se fac că spun unele ca acestea cu intenție dumnezeiască și iubitoare de frați vîrînd în toți oamenii o rea bănuială față de toți Sfinții, dar nu simt că le spun și împotriva lor înșiși; pentru că dacă acela care nu este nepătimaș nu este nici sfînt, cu siguranță nici tu, care spui acestea, nu ești așa ceva. Căci cineva rostește cele rele scoțîndu-le din reaua vistierie a inimii lui. De aceea, cei ce sînt pătimași cred că toți ceilalți sînt pătimași. Pentru că nu știu că Dumnezeu a zis: Nu judecați ca să nu fiți judecați! (Matei 7, 1) și că El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Faptele Apostolilor 2, 23), ei se află într-o asemenea slavă deșartă și aroganță că îi bîrfesc și osîndesc pe frați și nu știu că unii ca aceștia n-au îngăduința de-a citi dumnezeieștile Scripturi. Căci zice Dumnezeu prin gura lui David: De ce spui îndreptările Mele și iei legămîntul Meu în gura ta? și adăugînd pricina spune mai departe: și șezînd îl bîrfești pe fratele tău (Psalmi 49, 16, 20). Iar dacă unul ca acesta e împiedicat să citească dumnezeieștile Scripturi, cu atît mai mult e împiedicat să intre în biserica Domnului și să stea împreună cu credincioșii, măcar că se face pe sine însuși cu mare trufie învățător și urcă cu aroganță în scaunul Apostolilor – pentru că demnitatea Apostolilor e cu siguranță învățătura care se face în Duhul Sfînt -, de ce pedepse și osîndă nu va fi vrednic unul ca acesta? Pentru că acela care nu s-a făcut încă nici măcar ucenic cum se cuvine, dar încearcă să dobîndească o demnitate apostolică, va primi osîndă mai mare decît zeci de mii de tîlhari și ucigași; fiindcă aceia omoară numai trupuri, iar el omoară suflete. Și așa cum acela care ia de la împăratul o piatră scumpă sau un mărgăritar ca să înfățișeze pe el chipul împăratului și să le șlefuiască și să le bată pe coroana sau veșmîntul împăratului, dacă nu înfățișează pe ele un chip asemănător împăratului, nu numai nu va primi răsplată de la împăratul, ci va fi pedepsit mult, în același chip va trebui să facă și fiecare învățător și să se gîndească la toți cei învățați de el că, dacă din nepăsarea, neștiința sau neînvățătura sa strică gîndurile, cugetele și faptele unui frate și nu-l face pe fiecare din ascultătorii săi înțelept și desăvîrșit cu multă știință, cunoaștere, înțelepciune și discernămînt modelînd în ei, pe cît e cu putință, pe Hristos care să ia formă (Galateni 4, 19) și să strălucească în el, nici nu-l duce la statura de bărbat desăvîrșit, la măsura vîrstei plinătății lui Hristos (Efeseni 4, 13), în așa fel încît sufletul fiecăruia din ucenicii lui de care nu e vrednică lumea întreagă să ajungă netrebnic, și-l face neîncercat pe cel încercat și necinstit pe cel cinstit, unul ca acesta e vădit că nu va primi plata ostenelii lui, ci pedeapsă și osîndă pentru cei pe care i-a făcut netrebnici prin învățătura sa, fie dacă prin învățătura sa l-a lipsit pe cineva de ceva din cele ce privesc mîntuirea lui, fie dacă n-a putut să ajungă la desăvîrșire, putînd să o dobîndească prin învățătura altor învățători.

Se cade, așadar, părinte duhovnicesc, ca mai întîi să te faci ucenic al lui Hristos și să fi învățat bine poruncile și tainele Lui și în acest chip să încerci să înveți pe alții; se cade ca mai întîi să fii supus și să urmezi unui părinte duhovnicesc care să te conducă pe calea care duce la Hristos și să ajungi la Hristos sau, mai bine zis, să te găsească Hristos, și să bagi de seamă modurile și semnele căii care te duce acolo și să vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfînt fără să rătăcești și atunci să-i conduci și pe alții la Hristos. Se cade să fii luminat mai întîi de Lumina cea adevărată, după care abia să-i duci pe alții la această Lumină. Se cade să fii eliberat mai întîi tu însuți și așa să încerci să-i eliberezi pe alții, fiindcă e cu totul lipsit de minte și nebun cel care e rob și încearcă să-i elibereze pe cei robi împreună cu el, răpind autoritatea stăpînului său.

Dar în ce fel ne facem ucenici ai lui Hristos? Să-L ascultăm pe Hristos Însuși care spune: Cine vrea să vină după Mine, să se tăgăduiască pe sine însuși, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Iar a urma lui Hristos înseamnă a-L imita pe Hristos în faptele Lui, așa ca să viețuim și noi cum a viețuit pe pămînt Domnul nostru și să suportăm cu bucurie încercările și învinuirile, ca să primim harul Duhului Sfînt; fiindcă nici privegherea, nici isihia, nici postul, nici neagoniseala, nici osteneala trupească, nici orice altă virtute nu poate să ne dea fără Duhul Sfînt cuvînt de înțelepciune, cunoaștere sau discernămînt (1 Corinteni 12, 8); fiindcă toate acestea pe care le-am spus sînt o cale spre Lumină, nu Lumina. Deci dacă voi umbla pe această cale mii de ani și nu voi ajunge la Lumină – care e Duhul Sfînt Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26) și luminează prin Fiul pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9), iar la sfîrșitul vieții mele mă aflu încă în întuneric, ce folos am din ele? Fiindcă atunci cînd Apostolul Pavel zice că „unuia i se dă prin Duhul Sfînt cuvînt de înțelepciune, altuia prin același Duh cuvînt de cunoaștere, altuia facere de minuni” și celelalte, spune după aceasta: și pe toate le lucrează Unul și Același Duh (1 Corinteni 12, 8-11). Vezi cum fără Duhul nu e cu putință nici ca cineva să fie învățat, nici să învețe pe alții? Așadar, cine înainte de a primi Duhul adevărului pe Care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede nici nu-L știe (Ioan 14, 17) îndrăznește și încearcă, fiind încă din lume și în lume, să primească o poziție și o demnitate de învățător, și să se facă părinte duhovnicesc și să mijlocească pentru alții la Dumnezeu, unul ca acesta nu este oare vrednic de zeci de mii de lovituri și pedepse? Și ca să înțelegi că nu spun nimic afară de dumnezeieștile Scripturi, ascultă-l pe Apostolul Pavel care zice: Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Romani 8, 9). Vezi cum celui ce n-are pe Duhul Sfînt nu numai că nu-i este îngăduit să învețe pe alții, dar nici măcar nu e cu putință să fie de partea lui Hristos? Pentru că harul Duhului Sfînt unește pe om cu Hristos și cine n-are Duhul Sfînt locuind în el în chip conștient nu poate să aibă comuniune cu Hristos sau să vadă în chip conștient slava lui Hristos? Nu poate nici măcar să vadă în chip spiritual (inteligibil) Dumnezeieștile Taine, ca să vadă în ele pe Însuși Hristos ca Dumnezeu, ci vede numai în chip sensibil pîinea și vinul puse pe sfînta masă și care se văd în chip simțit. Și pe drept cuvînt pățesc aceasta, fiindcă aceia care n-au primit harul Duhului Sfînt nu pot să-L vadă, nici să-L cunoască pe Hristos ca Dumnezeu; iar cei ce n-au încercat și pătimit aceasta nu se fac nici rude ale lui Dumnezeu. Căci pe Cel ce este mai presus de orice minte și înțelegere cum îl poate înțelege mintea noastră făcută de Acela, dacă nu va fi luminată de El și nu va fi unită cu El? Și așa cum de la Acela a primit existența, în același chip tot de la Acela se va învrednici și să-L vadă și cunoască cu o cunoaștere necunoscută și o vedere nevăzută. Dar cei care nu s-au făcut așa nici nu-L au pe Duhul Sfînt, nici nu sînt ai lui Hristos, să nu se amăgească. Iar cînd primesc pe Duhul Sfînt și se fac ai lui Hristos, se va face atunci cu ei un semn sigur și neamăgitor: ceea ce spune dumnezeiescul Apostol: Unde e Duhul Domnului acolo e libertate (2 Corinteni 3, 17), iar libertatea e izbăvirea desăvîrșită de toate patimile și poftele lumești și trupești; de aceea după aceasta adaugă: Iar cîți sînt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele lui (Galateni 5, 24), și iarăși altundeva spune: Iar dacă Hristos e în voi, atunci trupul e mort pentru păcat, iar duhul e viață pentru dreptate (Romani 8, 10). Deci cine nu știe că acestea și cîte le-am spus mai sus se fac în chip vădit în el, acela să șadă singur și să plîngă pentru sine, pentru că nu s-a făcut încă rob al lui Hristos, nu s-a făcut încă părtaș al slavei și Dumnezeirii lui Hristos și starea lui e încă neclară; de aceea, să se îngrijească mai cu seamă de sine însuși iar nu de ceilalți, pentru că nu e cu putință ca cel pătimaș să judece în chip nepătimaș faptele fraților lui, precum nici orbul nu poate vedea lucrurile simțite chiar dacă le poartă în mîinile lui.

Ci te rog, părinte, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul, care sînt urît pentru iubirea lui Hristos; care sînt osîndit de toți fiindcă vreau să-mi cinstesc părintele și învățătorul meu duhovnicesc; care sînt proclamat de ei eretic fiindcă învăț pe toți să caute harul de sus și venirea/prezența în chip conștient a Duhului Sfînt și că fără ea nu se face iertarea păcatelor, nici nu poate cineva să se elibereze de patimi și de poftele iraționale, nici să se facă fiu al lui Dumnezeu, nici să se sfințească desăvîrșit fără harul Duhului Sfînt; și că cei care se împărtășesc de aceste daruri ale harului Duhului nu numai că se eliberează de toate poftele și patimile și gîndurile necuviincioase, dar se fac și dumnezei prin har și rămîn la Dumnezeu și ajung în afară de trup și de lume; și nu numai că ei înșiși sînt sfinți și ca unii netrupești în lume, dar și pe ceilalți credincioși îi văd ca pe niște sfinți, și nu numai ca pe niște sfinți, dar și ca pe unii îmbrăcați în Hristos și ajunși ei înșiși hristoși; și că acela care nu și-a făcut așa ochii sufletești, e limpede că n-a ajuns încă la Lumina lui Hristos, nici n-a fost luminat de ea; că Lumina lui Hristos e dăruită ca să fie văzută de toți cei care s-au învrednicit să intre la ei prin pocăință; deci cel ce a ajuns la această măsură îi iubește și cinstește pe toți ca pe Hristos și nu disprețuiește pe nimeni din cei ce nouă ni se par josnici și umili și nici nu urăște, insultă, bîrfește sau învinuiește pe cineva, nici nu suportă să-i audă pe alții făcînd acestea. Așa să ne facem și noi, fraților, căci dacă nu ne facem așa, e cu neputință să intrăm în Împărăția Cerurilor. Dar pentru că spun acestea și vestesc că așa s-a făcut părintele meu duhovnicesc, de aceea sînt învinuit de toți ca un trufaș și hulitor. Și diavolul și-a sculat asupra mea slugile lui și duce război cu mine ca să încetez a mai vesti în cuvinte și a face cu fapta poruncile Evangheliei și ale Apostolilor și a mă strădui să înnoiesc viețuirea evanghelică care s-a învechit oarecum și a ajuns disprețuită, ca oamenii să nu mai aibă îndrăzneală că pot să se mîntuiască fără să primească harul Duhului Sfînt și fără nepătimire, și să se amăgească fără să-L primească și să piară. Pentru acestea, în loc să-mi datoreze multă recunoștință pentru că le spun și-i îndemn să vină la desăvîrșirea virtuții, aceștia mă învinuiesc, mă urăsc și-și întorc spatele la mine și m-au predat foamei, setei și morții, fiindcă nu-i amăgesc și nu le spun: „Îndrăzniți! Toți ne vom mîntui fără osteneală sau chinuri și fără pocăință și paza exactă a poruncilor lui Dumnezeu. Cei ce spun acestea răstoarnă toată învățătura lui Hristos și a Apostolilor Lui.” Noi însă fie să nu cugetăm și să nu spunem unele ca acestea, ci să spunem așa: „Întrucît credem în Hristos ca Dumnezeu adevărat și-i primim pe Apostoli ca pe niște ucenici ai Lui, avem datoria de a păzi întotdeauna și poruncile Lui, de a ne pocăi și a plînge cu chinul inimii pentru fiecare neascultare și călcare a poruncilor Lui, dacă dorim să fim creștini adevărați și dacă vrem să ne desfătăm de lucrurile bune pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu.” De care fie să ne învrednicim și să ne desfătăm cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care se cuvine slavă Tatălui împreună și Duhului Sfînt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu

<http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim-dreapta.htm>, miercuri, 27 aprilie 2016

b) Pe vremea Sfântului Ierarh Simeon al Tesalonicului

Aici avem explicația de ce stau azi cei aflați în pocăință în Sfânta Biserică, deși nu sunt vrednici să se împărtășească. Iconomia de a-i primi la slujbă în naos nu înseamnă, însă, dezlegarea la împărtășanie sau, mai rău, dezlegarea la împărtășanie fără pregătire, cum răstălmăcesc zeloții laxismului.

-Prescurile care se aduc pentru jertfă de către credincioșii care păcătuiesc la arătare, nu li ‎se cade, fie cum, a le primi de către preoți. Ci mai întîi să se ceară de la dânșii pocăință, că cu ‎mirida ce se aduce se face împărtășire și pe cei ce sînt nevrednici, nu trebuie a-i împărtăși ‎jertfei. Știu că și într-aceasta vor murmura unii zicînd: “Cum zicem să iasă cei chemați, nefiind ‎cei chemați în Biserică?” “Deci precum într-altele se înșală neștiind Scripturile și nici tainele ‎Bisericii, ci și întru aceasta de asemenea rătăcesc. Plinirea sînt cei chemați în Biserică, – întîi ‎pruncii credincioșilor cei nebotezați, care născându-se și citindu-se sfintele rugăciuni, ‎nefăcându-se încă credincioși, nici desăvârșiți cu botezul, cei chemați se numesc”. “Pentru ‎dânșii pururea ne rugăm. Iar și la sfintele păresimi, pentru cei pregătiți pentru sfânta luminare, ‎cerere și rugăciuni facem. Iar a doua avem pe cei ținuți de păgâni care țin credința în mâinile ‎lor, iar cuget au ca să se îndepărteze de la păgâni și să vină către Biserică. Cei chemați sînt și ‎cei ce au venit și nu s-au pecetluit cu dumnezeiescul mir. Iar al treilea cei chemați avem pe cei ‎ce au căzut în păcate sau într-alt oarecare păcat mare, pe care nu se cade a-i împărtăși cu ‎dumnezeieștile taine, ci pot să asculte numai dumnezeieștile cuvinte. Aceasta s-a făcut mai pe ‎urmă cu iubirea de oameni a părinților. Că mai înainte precum zic canoanele se scoteau afară și ‎aceștia” -S. Tes. p. 261.‎ Pravila Nicodim Sachelarie

Vedem așadar că nu putem aplica Sfintele Canoane Apostolice azi, fiindcă starea noastră este alta: nu toți cei ce stau la Sfânta Liturghie se pot și împărtăși. Din dezlegare stau și cei ce ar trebui să iasă, doar din dragostea de oameni a părinților (ca să asculte dumnezeieștile cuvinte și a nu se goli cu totul Sfintele Biserici). În nici un caz, însă, nu înseamnă că sunt dezlegați sau (Doamne ferește!) obligați (cum susțin frecventiștii) a se împărtăși.

c) Pe vremea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul

Cel care ne recomanda continua împărtășanie cu Sfintele Taine arăta și cum trebuie să fie creștinii vrednici pentru aceasta. Era pe atunci considerată o mare lipsă de evlavie ca cineva să nu meargă de două ori pe zi la Biserică, afară doar dacă nu era extrem de bolnav sau îndepărtat de aceasta. Ba chiar și copiii mici erau luați la aceasta.

De aici, pornindu-se dumnezeiescul Hrisostom a zis: Jocurile, nu numai blestemuri, urgii și pagube, dar și alte răutăți mai grele au pricinuit și pricinuiesc. „Silința la jocul în cube, de multe ori a adus blestem, pagube, urgii, ocări și alte milioane de acestea mai grozave” (Cuv. 15 Andriande). Citește și cartea numită „Mântuirea păcătoșilor”, ca să vezi acolo, câte rele pricinuiesc, deosebit jocul cărților, las să zic că, aceste jocuri drăcești, răcesc evlavia cea către Dumnezeu, răcesc dumnezeiasca frică, împuținează dumnezeiasca dragoste și fac pe acei ticăloși care le joacă, de ajung în atâta nefrică de Dumnezeu și neevlavie, încât să petreacă la acestea toată ziua, ba de multe ori, și toată noaptea, iar la biserica lui Dumnezeu să nu se apropie nicidecum, nici la Vecernie, nici la Utrenie, nici la sfânta Liturghie, precum cere datoria creștinilor. […]

Meșterii nu se cade a lucra cu patimă — Și creștinii trebuie să meargă la Biserică de două ori pe zi

VIII. Luați aminte, fraților, să nu aveți atâta patimă și dragoste la meșteșugurile voastre, încât să cinstiți mai mult meșteșugurile decât a merge la Biserica lui Dumnezeu ca să vă rugați. Căci, precum nelucrarea mâinilor este rea, tot așa multa patimă la lucru este rea, fiindcă cea dintâi este lipsire, iar cea de-a doua, covârșire. Căci orice lipsă sau covârșire este rea și de la draci, precum zic Sfinții Părinți. Creștinii au datorie netrecută a merge la biserică dimineața și seara ca să se roage, dar mai ales în duminici și în celelalte sărbători, precum hotărăsc Sfinții Apostoli zicând: „învățând însă, o, episcopule, poruncește și sfătuiește poporul să zăbovească în biserică la utrenie și la vecernie în toate zilele și să nu lipsească de la adunare, ci să vină totdeauna… și mai cu seamă în ziua învierii Domnului, mai cu sârguință să veniți și niciodată să cinstiți mai mult grijile vieții decât Cuvântul lui Dumnezeu” (Așez. Cart. 2, cap. 58). […]

Creștinii se cade a merge des la Biserică

Al treilea. Se cade voi, creștinii, a vă duce des la biserica lui Dumnezeu, adică în toată dimineața și seara, precum poruncesc dumnezeieștii Apostoli în Așezământul lor, zicând către episcop: „Episcope, poruncește și sfătuiește poporul în biserică neîncetat, la utrenie, la vecernie și în toate zilele; și să nu lipsească de la adunare, ci să vină neîncetat” (Așez., cart. 2, cap. 58). Și iarăși: „Nu socotiți mai de nevoie trebuințele vieții, mai mult decât cuvântul lui Dumnezeu, ci în toate zilele să vă adunați la utrenie și la vecernie, cântând și rugându-vă în duminici” (Acolo). Că dacă Proorocul David, fiind împărat și având toate grijile poporului, se ruga de șapte ori în zi, pentru care și zicea: „De șapte ori în zi te-am lăudat pentru judecățile dreptății tale” (Ps. 118), ce lucru mare este dacă creștinii se duc numai de două ori pe zi la Biserică? Iar dacă, fraților, nu vă puteți duce de două ori, adică dimineața și seara, fiindcă este biserica departe sau că sunteți împiedicați de vreo boală ori din altă pricină binecuvântată, cel puțin, se cade a vă duce în fiecare duminică și la sărbători spre a asculta dumnezeieștile cuvinte ale Evangheliei și ca să vă rugați de obște lui Dumnezeu. […]

Căci și pe copiii lor se cade a-i lua creștinii Ia Biserică

Dar când vă duceți la Biserică, vă poruncește dumnezeiescul Hrisostom să luați și pe copiii voștri cei mici și să nu-i cruțați lăsându-i să doarmă când vă duceți la utrenie, chiar iarnă și ploaie de ar fi, chiar în timpul verii când somnul este mai dulce, ci să-i deșteptați și să-i luați dimpreună la Biserică, ca să privească și ei acolo și să se închine sf. icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale Sfinților și să asculte dumnezeieștile cuvinte, deprinzându-se din vârsta cea copilărească să meargă la Biserica lui Hristos. Deoarece, vârsta aceasta a copiilor fiind moale ca ceara, degrabă se tipăresc în mintea lor ca o pecete cele zise în Biserică și primesc bun obicei și îndrumare spre fapta bună, iar acest obicei al lor se face deprindere și deprinderea se face întru dânșii ca o a doua fire, încât și când vor îmbătrâni, acel bun obicei ce l-au deprins din vârsta cea copilărească are să-i atragă spre a se aduna în Biserica lui Hristos, ca să lucreze toată fapta cea bună și ca să înainteze la lucrurile cele din afară și politicești și să se facă decât cei bătrâni mai cucernici și mai înțelepți. Și cum nu întărâtați pe Dumnezeu asupra voastră, când în toate celelalte zile aveți vreme și sunteți slobozi, iar când să faceți cele ale lui Dumnezeu, socotiți că este supărăcios și nepotrivit pentru copii? Nu faceți aceasta, nu, frații mei! Că mai mult în această vârstă trebuie să asculte cuvintele lui Dumnezeu.[24]

d) Azi…

…

De abia mai mergem pentru câteva minute la Sfânta Biserică doar duminicile și arareori în sărbători. Și aceasta nu oricum ci fără pregătire (prin post, rugăciune și mai ales pocăință) și fără lucrare lăuntrică, fiind căzuți pe gânduri sau cu mintea împrăștiată, de abia târând-o fragmentar spre Hristos la câteva cuvinte din slujbă. Cum avem pretenția să ne împărtășim la fel cu poporul Sfânt de pe vremea Apostolilor sau de pe vremea Sfântului Sinod 1 ecumenic sau de pe vremurile Sfinților Simeon sau măcar de pe vremea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul?

Nu este vorba de obrăznicie în cazul acestei pretenții, ci de-a dreptul nebunie. Și mai vrem să o facem și fără pregătire, împotriva învățăturilor Sfinților Părinți, ca să ne mâncăm boală, moarte și osândă!

Dacă totuși este cineva având lucrarea contemplativă (de iluminare) neclintită a minții descrisă de Sfântul Dionisie Areopagitul, făcând parte din poporul cel Sfânt, se poate împărtăși și zilnic, dacă are o pregătire ca a poporului Sfânt descrisă în Sfânta Scriptură:

Fap 4:19 Iar Petru și Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu.

Fap 4:20 Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit.

Fap 4:21 Dar ei, amenințându-i din nou, le-au dat drumul, negăsind nici un chip cum să-i pedepsească, din cauza poporului, fiindcă toți slăveau pe Dumnezeu, pentru ceea ce se făcuse.

Fap 4:22 Căci omul cu care se făcuse această minune a vindecării avea mai mult ca patruzeci de ani.

Fap 4:23 Fiind sloboziți, au venit la ai lor și le-au spus câte le-au vorbit lor arhiereii și bătrânii.

Fap 4:24 Iar ei, auzind, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu și au zis: Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele ce sunt în ele,

Fap 4:25 Care prin Duhul Sfânt și prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat cele deșarte?

Fap 4:26 Ridicatu-s-au regii pământului și căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului Lui,

Fap 4:27 Căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, și Irod și Pontius Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel,

Fap 4:28 Ca să facă toate câte mâna Ta și sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie.

Fap 4:29 Și acum, Doamne, caută spre amenințările lor și dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala,

Fap 4:30 Întinzând dreapta Ta spre vindecare și săvârșind semne și minuni, prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus.

Fap 4:31 Și pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunați, și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu.

Fap 4:32 Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște.

Fap 4:33 Și cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos și mare har era peste ei toți.

Fap 4:34 Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute,

Fap 4:35 Și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.

Vedeți că și acolo se făcea ascultarea de Apostoli (prototipul duhovnicilor)? Și cel contemplativ trebuie să cerceteze duhovnicul său, ca nu cumva să aibă o contemplație din… înșelare.

Dar dacă cineva este smerit și recunoaște că nu este ca cei vechi, se încredințează duhovnicului său fără a cere dezlegări și se pregătește cu multă atenție și osteneală, mai ales prin tăierea voii, dar și prin post și rugăciune dar nu ca să se împărtășească ci ca să se spovedească cât mai des (bine ar fi continuu) înflăcărat. Dacă duhovnicul îi va da și marea dezlegare pentru Sfânta Împărtășanie (cum crede sfinția sa că îi este de folos), să se numească pe sine un nevrednic păcătos și să se apropie cu frică mare și cutremur de Sfintele Taine (ca să nu fie neascultător duhovnicului său), uimindu-se de bunătatea lui Hristos că nu îl pedepsește tocmai pentru rugăciunile acestuia.

Nu recomandăm nimănui duhovnici care nu ascultă la rândul lor de rânduielile Sfinților Părinți (trecând peste pregătire și batjocorind prin neglijență și bagatelizare ritualică Sfintele Taine), ca nu cumva să dobândească ucigașa trândăvie în loc de pocăință. Există un lanț al harului apostolesc, dar și un lanț al ascultării de Sfinții Apostoli… altfel poate păți ce a pătimit duhovnicul neglijent cu ucenicii, după descoperirea Sfântului Cuvios Nil Athonitul, dacă nu în viața aceasta, atunci mai cumplit după moarte.

Cercetând cu sinceritate cum erau creștinii cei dinainte și analizând cu pocăință cum suntem noi, ne dăm seama că nu suntem vrednici de Sfânta Împărtășanie cu voirea.

Psa 13:1 Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.

Psa 13:2 Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înțelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu.

Psa 13:3 Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.

După cum ne învăța Sfântul Ierarh Simeon al Tesalonicului noi stăm azi în Sfânta Biserică prin pogorământul părinților. Cu atît mai mult trebuie să înțelegem că împărtășania o luăm printr-o uriașă dezlegare duhovnicească nefiind niciodată vrednici de ea. Ne uimim de bunătatea lui Dumnezeu că pe noi cei căzuți și împrăștiați ne primește la Sfintele Taine fără a ne înghiți pământul. Dar să nu abuzăm. Dacă am pierdut cunoașterea acestei realități și ni se pare că ne putem împărtăși ca Poporul cel Sfânt apostolesc și pe deasupra fără pregătire (cum ei nu o făceau) ne-am pierdut pe noi, fiindcă L-am pierdut pe Cel smerit care se sălășluiește acolo unde omul nu se minte pe sine.

Îți spun un cuvânt străin, și nu te minuna: Chiar dacă nu ai dobândit nepătimirea, pentru obișnuințele cari poate te stăpânesc, dacă te afli în vremea ieșirii în adâncul smereniei, te vei înălța, nu mai puțin ca cel fără patimă, mai presus de nouri. Căci deși comoara celor nepătimitori s’a adunat din toate virtuțile, piatra prețioasă a smereniei e mai de preț decât toate. Ea nu prilejuiește numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci și intrare împreună cu cei aleși în locașurile de nuntă ale împărăției Sale.[25]

Poporul cel Sfânt contemplativ a ajuns la nepătimire. Aceasta este starea în care se intră în Împărăția Cerurilor și ce altceva este Sfânta Împărtășanie decât Însăși Împărăția Cerurilor.

Cu toate acestea smerenia e mai de preț decât toate. Dacă avem gândul că nu suntem vrednici de Sfânta Împărtășanie și ne pregătim cum putem noi mai bine pentru ea, mai ales prin gânduri smerite, dar și prin cele ale trupului, atunci când duhovnicul ne dezleagă ne vine gândul mântuitor de smerit că pentru rugăciunile lui ne împărtășim. Și atunci nu numai că nu ne împărtășim cu boală, moarte și osândă, ci chiar ne și mântuim și ne pocăim, adică ne schimbăm mintea spre a-L primi în ea pe Hristos, Care numai așa rămâne și lucrează în noi curățindu-ne, iluminându-ne și desăvârșindu-ne.

Dar dacă ne împărtășim că așa suntem datori și așa ni se cuvine zilnic/ săptămânal/ lunar/ tetra anual/ anual/ o dată în viață (ca într-un ritual obligatoriu pe care îl merităm) de ce schimbare a minții mai poate fi vorba? Desigur de una în rău… ni se schimbă mentalitatea că am fi vrednici de împărtășanie și că facem deja parte din Poporul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Dar prin aceasta nu ne deosebim de draci, fiindcă și ei în necurăția lor își nălucesc că sunt într-o culme a sfințeniei, ba de aici se apucă să osândească pe cei ce nu fac ca și ei…

Și acum cine este strămoș al preaînrăutățiților acestora? Este osândirea, fiindcă slujitorii Luceafărului prind pe om în cursele poftirii părerii și nălucirii. Că omul, nălucindu-se, cade în cursa mândriei și se stăpânește și se trage înăuntru, în mistuitorul osândirii. Precum și Luceafărul s-a nălucit și s-a mândrit și a căzut în mistuitorul iadului, și se arde în flacăra adâncului, și se nălucește că este în roua slavei lui, și se ne-voiește să arunce și pe om întru adâncul osândirii. […] Și fiindcă oamenii sunt pătimași se robesc de pofta a nouă patimi și aceasta poftire este nălucitorul scaun al Luceafărului care se nălucește că are cele nouă cete ale puterilor, și se socotește neputinciosul ca este tare, și așa a intrat în șarpe și a îndemnat cu neputința lui pe strămoși și le zicea: «Gustați și vedeți, că nu cu moarte veți muri, ci veți trăi și veți fi ca niște dumnezei!» Și amăgindu-se, au mâncat și s-au dezgolit de dumnezeiescul Dar. Și acum cine poate sa zică: «Eu sunt îmbrăcat și tu ești gol!»? Iată ca amândoi sunteți goi și nu vă vedeți, adică nu vă cunoașteți, și pe altul îl judecați că este gol.

Pentru aceasta, a judeca și a osândi, mai mult decât toate patimile, leproșează pe om și îl face vinovat înaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce nu judecă, nu greșește la Dumnezeu, precum scrie: Nu judecați, ca sa nu fiți judecați; nu osândiți, ca să nu fiți osândiți! Fiindcă toți oamenii deopotrivă sunt pătimași și vinovați gustării. Că precum nu este cu putință sa se nască pruncul fără întinăciune de sânge, așa nu este cu putință și omului să fie fără de greșeală.”^{^[26]}

Iar a gusta din Pomul Vieții (Sfânta Împărtășanie) cu nevrednicie este mai grav decât a gusta din Pomul cunoștinței binelui și răului.

Fac 3:21 Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat.

Fac 3:22 Și a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!. . . ”

Fac 3:23 De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.

Fac 3:24 Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden și a pus heruvimi și sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieții.

Nu că nu ar vrea Dumnezeu ca omul să trăiască veșnic, fiindcă pentru aceasta l-a făcut și pentru aceasta S-a răstignit, ci să nu trăiască în veci fără pocăință, adică să moară veșnic. De aceea a lăsat ca heruvimi pe preoți și ca sabie vâlvâitoare discernământul agonisit din cunoașterea Sfintelor Canoane și propria lucrare de pocăință ca să păzească drumul către potirul vieții și să dea drumul doar celor ce se apropie cu pocăință ca să trăiască vii în veci. Amin!

2. Preoții și mirenii se împărtășesc la fel?

Nu, datorită stării lor diferite, deși se împărtășesc tot cu Trupul și cu Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Unii doar primesc Sfintele Taine, ceilalți le și jertfesc, fiind chipul văzut al Marelui Arhiereu.

a) Înaintarea în Ierarhia Bisericească este una a creșterii responsabilității și asprimii pregătirii, nu a boieriei și trândăviei în pregătire

Aceasta este exprimarea văzută a realității tainice a Ierarhiei Bisericești și Cerești, care unește prin variația ascultătoare unul de altul și toți de Hristos. Dar cu cât ești pe o treaptă ierarhic superioară, crește și responsabilitatea:

Luc_12:47 Iar sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.

Luc_12:48 Și cea care n-a știut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puțin. Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere.

Luc 22:24 Și s-a iscat între ei și neînțelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare?

Luc 22:25 Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele și se numesc binefăcători.

Luc 22:26 Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia ca acela care slujește.

Luc 22:27 Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește.

-“Porunca Domnului de la cina Sa (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 29; Luca 22, 20) ne învață că “datori sîntem să ne cuminecăm cu trupul lui Hristos cel viu și îndumnezeit și cu dumnezeiescul sînge al Lui, cel vărsat din trupul Lui, pentru păcatele noastre, iar nu numai preoții cei ce slujesc, ci toți, adică preoții și mirenii, de vreme ce pentru toată firea omenească și-a vărsat Hristos sîngele, iar nu numai pentru apostoli”, – Ep. Damaschin C. p. 37.[27]

Clericii se împărtășesc diferit (în altar, cu Trupul separat de Sânge), dar și pregătirea lor este mai aspră.

Împărtășirea preoților și a credincioșilor se face în momente diferite. Preoții slujitori se împărtășesc înaintea credincioșilor, în Sfântul Altar, din părticica „Hristos” a Sfântului Agneț, apoi beau din Sfântul Potir Sângele lui Hristos. După rostirea rugăciunilor de împărtășanie și a formulei: „Cinstitul și Preasfântul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, se dă mie, nevrednicului preot (N)…”, preotul se împărtășește de trei ori din Sfântul Potir, apoi își șterge buzele și Sfântul Potir cu acoperământul și zice: „Iată acesta s-a atins de buzele mele…”. Clericii care au liturghisit sunt obligați să se împărtășească.

Mirenii se împărtășesc după preoți. Chemarea credincioșilor la împărtășire se face de către preot: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă”. Prin Împărtășania pe care o primim cu credință, cu nădejde și cu dragoste recunoaștem că suntem în unitate cu Hristos, cu viața Lui, cu Împărăția Lui.[28]

Nu numai clericii au modul de a se împărtăși diferit de al mirenilor, dar și restul creștinilor se împart ierarhic (sau în funcție de starea lor) atunci când se apropie de Sfintele Taine să se Cuminece:

-“Preotul de va da sfîntă taină a lui Dumnezeu citețului celui destoinic sau omului prost, să o poarte ei, încoace și încolo pentru oarecare treburi, iar nu însuși preotul cu frica lui Dumnezeu să o poarte, unii ca aceștia să se pocăiască trei ani”, PBG. 35. […]
-“Este bine și folositor a se împărtăși în fiecare zi și a primi Sfintele Taine că însuși Dumnezeu a zis: “Cel ce mănîncă trupul Meu și bea sîngele Meu are viața veșnică” (Ioan. 6, 54). Dar noi ne împărtășim de patru ori pe săptămînă, duminica, miercurea, vinerea și sîmbăta și în alte zile cînd se face pomenirea vreunui sfînt… Cei ce viețuiesc în pustietăți, unde nu se găsește preot, păstrând cuminecătura acasă, se împărtășesc singuri”. -Sf. Vasile 16. -Scris. 83. […]
-“Călugării pustnici se pot împărtăși singuri la vreme de nevoie, cu gura să se cuminice cu dumnezeiască pîine, apoi să-și spele gura cu vin sau cu apă”. -Sim. Tes. IX, 41.
-“Rînduială apostolică a împărtășirii: După aceasta să se împărtășească episcopul, apoi preoții, diaconii, anagnoștii, cîntăreții, asceții (celibatarii); apoi dintre femei: diaconițele, fecioarele, văduvele (consacrate în slujba Domnului), apoi copiii și la urmă poporul întreg după rînduială, cu frică și evlavie, fără zgomot. Și episcopul să dea jertfa adusă zicînd: Trupul lui Hristos, iar cel ce primește să zică: Amin. Diaconul să țină paharul și dîndu-l să zică: Sîngele lui Hristos, paharul vieții și cel ce gustă să zică: Amin. Dar în timpul cînd se împărtășește să citească psalmul 33 și după ce s-au împărtășit toți și toate, diaconul să ia ce a rămas și să ducă la proscomidie”. -Const. Ap. VIII, 13.[29]

Preoții și pocăința pentru nevrednicia voii lor

Luc 10:7 Și în această casă rămâneți, mâncând și bând cele ce vă vor da, căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Nu vă mutați din casă în casă.

Heruvic

Rugăciunea din timpul cântării heruvimice †

Preotul: Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ție, Împăratul slavei; căci a sluji Ție este lucru mare și înfricoșător chiar pentru puterile cele cerești † . Dar, totuși, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită și nemăsurată, fără mutare și fără schimbare Te-ai făcut om, și Arhiereu al nostru Te-ai făcut, și, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice și fără sânge † ; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpânești cele cerești și cele pământești, Care Te porți pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor și Împăratul lui Israel, Cel ce singur ești Sfânt și întru sfinți Te odihnești † . Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur ești bun și binevoitor, caută spre mine păcătosul și netrebnicul robul Tău, și-mi curățește sufletul și inima de cugete viclene; și învrednicește-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoției, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia și să jertfesc sfântul și preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei și mă rog Ție: Să nu întorci fața Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoiește să-Ți fie aduse darurile acestea de mine păcătosul și nevrednicul robul Tău † . Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin †

Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte, și noi, păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, care ne-am învrednicit a sluji Sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptățile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta și îndurările Tale, pe care le-ai vărsat cu prisosință peste noi, îndrăznind, ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic și, punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Hristosului Tău, Ție ne rugăm și de la Tine cerem, Sfinte al sfinților, cu bunăvoința bunătății Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste Darurile acestea ce sunt puse înainte și să le binecuvânteze pe dânsele și să le sfințească și să le arate:

Pâinea aceasta, adică, însuși Cinstitul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Iar ceea ce este în potirul acesta, însuși Cinstitul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care s-a vărsat pentru viața lumii.

[Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.] [30]

Mirenii și pocăința lor cu o mai mică exigență impusă

Fil 1:27 Să vă purtați numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu și văzându-vă, fie nefiind de față, să aud despre voi că stați într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credința Evangheliei[31].

Dacă aceasta este pocăința mireanului… cum trebuie să fie cea a preotului care nu numai că se împărtășește, dar mai și jertfește!

b) Pregătirea cu mai multă trezvie, pocăință, osteneală și asprime (sufletească și trupească) a clericilor pentru Sfânta Liturghie

(1) Liturghier

PREGĂTIREA PENTRU SLUJBA DUMNEZEIEȘTII LITURGHII ȘI ÎMPĂRTĂȘIREA CU SFINTELE TAINE

Sfânta împărtășanie nu se sfințește niciodată de mirean, citeț, cântăreț, ipodiacon sau diacon, ci numai de preotul hirotonit potrivit sfintelor canoane, căci aceia nu săvârșesc nimic din cele ale preoției. Și cine ar îndrăzni să facă ceva din cele ce se cuvin numai preotului canonic, acela cade în grea osândire și în păcatul furului de cele sfinte.

Preotul hirotonit și diaconul sunt datori a se pregăti de slujbă în chipul următor: Mai înainte, să se ferească cu grijă de faptele care împiedică vrednicia Liturghiei și împărtășirea cu Preacuratele Taine. Iar piedicile cele mai mari sunt acestea: aflarea lor sub blestem, sau de se vor găsi opriți de Biserică, sau afurisiți de arhiereu, sau de vor fi săvârșit vreun păcat de moarte. Păcatele de moarte sunt acestea: 1. trufia; 2. iubirea de argint; 3. desfrânarea; 4. mânia; 5. lăcomia; 6. zavistia; 7. lenevia spre faptele cele bune.

Deci, de va fi sub blestem sau oprit de Biserică sau afurisit de arhiereu, nicidecum să nu îndrăznească a săvârși Sfânta Liturghie, până când nu va avea voie de la cel ce l-a legat, ca să fie pe deplin dezlegat; căci, dacă va îndrăzni cineva să lucreze cele preoțești, nefiind dezlegat, va cădea în păcatul furtului de cele sfinte și, cu îndoit și foarte greu păcat, se va întoarce de la slujba dumnezeiască și vinovat va fi față de Trupul și Sângele Domnului și se va socoti împreună cu ucigașii de Dumnezeu și cu necredincioșii farisei, care au ucis pe Hristos; iar împărtășirea cu Preacuratele Taine îi va fi spre judecată și osândă.

Chiar și mireanul, fiind pus sub afurisanie de arhiereu sau de preotul duhovnic, sau dacă va fi cuprins și de oarecare alte patimi și nu va ține seamă de ele, la alt duhovnic mergând, fără a lua iertare și dezlegare de la duhovnicul pe care l-a avut mai înainte și ar îndrăzni a se împărtăși cu Preacuratele Taine ale Trupului și Sângelui lui Iisus Hristos, același lucru pătimește și ca un ucigaș se va osândi.

Iar preotul, dacă-l va vădi pe el cugetul pentru păcate de moarte, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, până când nu se va curăți pe sine de păcatul în care se află, cu căință și prin mărturisire cu gura înaintea părintelui său duhovnicesc, făgăduind că nu se va mai întoarce la păcat . Că, dacă va îndrăzni a sluji, în păcat de moarte fiind, și nu se va mărturisi și, prin pocăință mai înainte nu se va curăți de el, alt păcat de moarte mai greu își agonisește și împărtășirea de Dumnezeieștile Taine, din pricina nevredniciei lui, îi va fi spre judecată și spre osândă.

Chiar în timpul săvârșirii Dumnezeieștii Liturghii, dacă-și va aduce aminte preotul și va înțelege că se găsește în păcat de moarte, pe cât va putea, cu mare durere și căință să se smerească pe sine și să arate părere de rău, având gând necurmat de a se mărturisi în grabă, să facă mai departe binele și să se lepede de păcat.

Spre a fi vrednic de o slujire atât de înaltă și de împărtășirea cu Sfintele Taine, împiedică și multa mâncare și băutură de cu seara.

Pentru aceea, preotul se cuvine a se înfrâna de la mâncare și băutură și, chiar dacă va gusta ceva, să guste puțin și numai înainte de miezul nopții . Iar dacă va gusta preotul cât de puțină mâncare sau băutură după miezul nopții, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, deoarece de la miezul nopții începe cursul zilei în care va avea să slujească Sfânta Liturghie.

Preoții și diaconii, care au soții, sunt datori a trăi în curăție trupească câteva zile mai înainte de a sluji Sfânta Liturghie, precum și în ziua în care o săvârșesc, căci cel ce nu se va înfrâna și va sluji, greșește foarte .

Dar nu numai preotul și diaconul, ci și tot creștinul, care va vrea să se împărtășească cu vrednicie din Dumnezeieștile Taine ale lui Hristos, este dator cu totul să se înfrâneze de la mâncare, afară de mare nevoie, la vreme de moarte.

Sunt încă și alte piedici, care fac pe preot și pe diacon nevrednici de slujbă și de a se împărtăși cu Sfintele Taine și acestea, cu toate că sunt mai mici decât cele ce s-au arătat mai sus, trebuie totuși dezrădăcinate. Și, precum preotul, tot așa și fiecare creștin este dator a le înlătura, pe cât va putea.

Cea dintâi este supărarea pe care o aduc gândurile cele de multe feluri, pe care trebuie să le îndepărtăm prin rugăciunea cea fierbinte și prin gândul la Patimile Domnului.

A doua este tulburarea cea dinlăuntru sau întristarea. Preotul și credinciosul să aibă nădejde că, prin stăruința de a primi harul lui Dumnezeu, adică de a se împărtăși cu Sfintele Taine, o va îndepărta de la sine.

A treia este mâhnirea și trândăvia, care, cu deșteptarea, cu privegherea și cu împuținarea somnului, de asemenea se înlătură.

A patra este tulburarea sau zburdarea trupească, care se face în vis și care, dacă se va întâmpla, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, decât numai la mare nevoie. Iar dacă el singur a dat pricină acestei piedici, cu vorbele sau cu gândurile cele necurate de cu seară, sau cu mâncare și cu băutură, sau cu lungimea somnului, nicidecum să nu îndrăznească a liturghisi, până ce nu se va mărturisi la părintele său duhovnicesc și va lua de la dânsul canon și dezlegare. Mai presus de toate, însă, prin rugăciunea cea fierbinte, prin lacrimile cele de durere și cu inimă înfrântă, atât mai înainte de slujire cât și în timpul slujirii, să căutăm să dezrădăcinăm de la noi aceste păcate .

A cincea piedică la vrednica slujire și împărtășire cu Sfintele Taine este și aceasta: de a ocărât preotul sau diaconul pe cineva și l-a amărât sau l-a nedreptățit și știe că acela este mânios și supărat pe el; sau dacă însuși preotul sau diaconul, fiind nedreptățit sau scârbit de cineva, ține mânie și se supără, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, ci, mergând mai înainte, după porunca Domnului, să se împace cu fratele său și așa să slujească. Iar dacă va fi cel jignit undeva, departe, și va fi nevoie să slujească, măcar gând bun să aibă că, dacă se va întâlni cu dânsul, negreșit se va împăca și în inima sa să-i pară rău dc acestea și așa, de nevoie, să slujească.

Așadar, preotul și diaconul, mai înainte de pregătirea spre Dumnezeiasca Liturghie, sunt datori, mai întâi, să se păzească de piedicile cele ce s-au arătat mai sus.

Al doilea, se cuvine lor să aibă frângere de inimă pentru păcate, chiar dacă ar fi ele și mai mici.

Pe lângă aceasta, oricât de puțin l-ar vădi cugetul lui, să se mărturisească părintelui său duhovnicesc și să ia de la dânsul dezlegare . În scurt, tot ceea ce știe că duce la curățirea de păcate, se cuvine cu nevoință a face: inima să și-o curățească de toate gândurile, de poftele și dezmierdările cele trupești, ce stau împotriva dragostei lui Dumnezeu, iar firea cu oarecare socotire să și-o deștepte, chiar dacă nu este alunecată în patimi care l-ar împiedica dc la împărtășire.

Al treilea, să aibă dragoste de a sluji Domnului în cuvioșie și dreptate, în toate zilele vieții sale. Și această dragoste să o adeverească la vreme, prin fapte bune.

Al patrulea, să deștepte în sufletul și în inima lui foamea de mâncarea cea dumnezeiască și setea de băutura cea duhovnicească cu îndoită purtare de grijă:

Pentru că Taina aceasta dumnezeiască este mare, deoarece într-însa împăratul și Făcătorul a toată făptura cea văzută și nevăzută, Hristos Dumnezeu și Omul, nevăzut, sub chipul văzut al pâinii și al vinului, este pus înaintea credincioșilor spre mâncare și se dă, cu adevărat și cu folos, și câștig se revarsă dintr-însa, căci cel ce slujește cu vrednicie și se împărtășește cu Dumnezeieștile Taine, nu numai că dobândește iertarea păcatelor, ci se învrednicește și de sfințenie și de harul cel ales, căci se împărtășește cu Hristos, Care este Izvorul cel neîmpuținat al sfințeniei și al harului.
Pentru că sărac și neajutorat fiind și alergând la comoara aceasta, cu adevărat primește îndestularea bogăției darurilor celor dumnezeiești și lipsa sau sărăcia sa sufletească îndestul o împlinește.

Pe lângă aceasta, cu credință neîndoielnică să se apropie de împărtășirea cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, ca prin ele să-și hrănească sufletul. Și această dragoste și credință nu numai preotul și diaconul, ci și tot credinciosul, care voiește cu vrednicie să se împărtășească, este dator să o aibă.

Iar preotul și diaconul, vrând să slujească Sfânta Liturghie, sunt datori să mai aibă în vedere și aceasta, adică să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie întru slava lui Dumnezeu, în Treime închinat, și în cinstea tuturor sfinților, care se veselesc în raiul cel ceresc, și spre folosul și iertarea păcatelor tuturor credincioșilor lui Dumnezeu ce sunt pe pământ, precum și ale celor ce au adormit creștinește în dreapta credință, și pentru toți cei vii și cei morți, care sunt încredințați rugăciunilor lui; de asemenea și pentru bunăstarea și pacea sfintei sobornicești și apostolești Biserici a Răsăritului. Și să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie, după rânduiala Domnului și după Tradiția Sfintei Biserici a Răsăritului, ca pe o Taină care sfințește și ca pe o Jertfa care îmblânzește pe Dumnezeu și păcatele noastre curățește; prin care Duhul Sfânt, prin gura preotului, va preface cu adevărat cele ce sunt puse pe Sfânta Masă, după rostirea dumnezeieștilor cuvinte: Și fă, adică, pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău; iar ce este în potirul acesta (vinul amestecat cu puțină apă) cinstit Sângele Hristosului Tău; prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.

Al cincilea, în tot chipul să se nevoiască, cu mare cinste și cu adâncă smerenie să se apropie de această Dumnezeiască Taină, cugetând pe de o parte la slava și milostivirea lui Dumnezeu și la nemăsurata Lui sfințenie, iar pe de alta la puținătatea, necurăția și neputința sa, căci, din această cugetare, mare mângâiere, dar și bucurie va afla slujitorul.

Al șaselea, cu dinadinsul să se nevoiască a-și dobândi evlavie, gândind la Patimile Domnului, căci va câștiga nădejde și mângâiere sufletească și dragoste către această Taină a lui Hristos, spre care, fierbintea rugăciune și luarea aminte de sine foarte mult ajută.

Așadar, spre vrednica slujire, mai înainte pregătindu-se slujitorul altarului sau cel ce vrea să se împărtășească cu Dumnezeiescul Trup și Sânge, dator este, după rânduiala Bisericii, să săvârșească seara Vecernia (sau s-o asculte); la care, cu cucernicie, să gândească în sine și cu umilință să cugete cum Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după mântuitoarele Sale Patimi, vineri seara a fost răstignit pe cruce, pentru păcatele noastre și a murit, pentru mântuirea noastră; cum unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns, din care îndată a ieșit sânge și apă; cum, după aceea, Iosif cu Nicodim, luând Trupul lui Hristos de pe Cruce, cu giulgiu curat înfășurându-L, în mormânt nou L-au pus, și cum Maria Magdalena, cu Preacurata Maica Domnului, cu plângere și cu mare tânguire, în amărăciunea inimii priveau acestea.

Sfârșind După-cinarea (Pavecernița), rugăciunile spre somn și canoanele cele obișnuite lui, ca: Acatistul Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu sau al Domnului Iisus, sau ale altor sfinți ai săptămânii și al îngerului său păzitor, cu toată cucernicia să socotească cum preasfântul suflet al firii omenești a Mântuitorului, fiind împreunat cu Dumnezeirea, în iad pogorându-Se, cu putere a legat pe domnul întunericului, a robit împărăția lui și sufletele cele din veac ale tuturor drepților ce erau acolo, din tirania lui le-a eliberat, cu Sine le-a ridicat și în rai, până la preaslăvita Sa înălțare, le-a sălășluit. Pentru aceea, mulțumind Lui pentru toate binefacerile pe care, cu Patima cea mântuitoare și cu Moartea Sa cea de viață făcătoare, le-a făcut pentru neamul omenesc, cu dinadinsul să-l roage, ca, și toate greșelile lui curățindu-le, de veșnicul chin să-l ferească și împărăției Sale să-l învrednicească. Iar pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu, ca una care a fost părtașa Patimilor și Morții Fiului său și, acestea văzând, împreună suferea, să o roage cu căldură ca să-i fie in această viață apărătoare și către toate faptele bune ajutătoare și, în ziua ieșirii din trup, sufletul, de toate asupririle diavolești, cu ocrotirea ei cea tare izbăvindu-l, în împărăția Fiului său să-l sălășluiască, de vreme ce, ca o Maică, toate le poate dobândi de la Fiul său, pentru cei ce aleargă la dânsa cu credință.

Dimineața, la vremea rugăciunii, mai înainte de luminarea de ziuă, săvârșind Miezonoptica, cu cucernicie să cugete cum Domnul nostru, la miezul nopții, mergând către Patima cea de bunăvoie, era în grădină, în nevoință, rugându-se cu dinadinsul, încât sudorile Lui s-au făcut ca picăturile de sânge ce pică pe pământ; cum acolo, fiind prins de ostași, a fost legat ca un făcător de rele și, mai întâi, la Ana a fost dus, și ce fel de rușinoase defăimări, scuipări, bătăi și nenumărate rele, de bunăvoie acolo a răbdat, ca pe noi, din legăturile păcatelor și din tirania și chinul diavolului, să ne izbăvească.

Săvârșind Utrenia, cu umilință să gândească, cum Domnul cu defăimări a fost dus de la Ana la Caiafa și cum acolo, pentru păcatele noastre, a suferit de bunăvoie palme peste obraz, scuipări, batjocuri și lovituri fără de milă, de la miezul nopții și până la ziuă.

Iar după Utrenie, la citirea Ceasului întâi, cu cucernicie să gândească, cum Mântuitorul și Făcătorul nostru de bine, fiind legat, în ceasul întâi al zilei, a fost dus de la Caiafa la Ponțiu Pilat, în Pretoriu, la locul de judecată, ca un făcător de rele, și cum acolo Judecătorul a toată lumea, de arhiereii cei fără de lege și de bătrânii iudeilor, a fost clevetit și, de judecătorul cel nedrept, osândit.

La vremea sa, citindu-se Ceasul al treilea, cu cucernicie și în umilința inimii, cu dinadinsul să gândească, cum Mântuitorul nostru, la al treilea ceas din zi, a fost judecat de Pilat și ce fel de batjocuri și loviri peste obraz a răbdat acolo; iar după aceasta la stâlpul rușinii, cel de marmură, fără de milă fiind legat, a răbdat cumplite răni, cunună de spini ghimpoși și alte nesuferite chinuri. Să mai cugete, de asemenea, și aceasta: cum Duhul Sfânt, în ceasul al treilea din zi, în chip de limbi de foc, peste Apostolii ce se aflau la rugăciune S-a pogorât și pe aceia i-a luminat; și, aceasta gândind, cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu ca să-i dăruiască și lui darul Sfântului Duh, spre luminarea cunoștinței sufletești și ca să săvârșească cu vrednicie Dumnezeiasca Liturghie, care urmează.

Iar când se citește Ceasul al șaselea, să cugete cum Mântuitorul nostru, în acel ceas, Crucea Sa purtând, la răstignire a fost dus și cum, fără de milă, cu patru piroane pe Cruce a fost pironit, pe Golgota, între doi tâlhari; de asemenea, cum ostașii au împărțit între ei veșmintele Lui și cum cei ce treceau îl batjocoreau pe Dânsul, și tâlharul cel spânzurat de-a stânga Lui îl hulea și cum întuneric s-a făcut peste tot pământul.

Iar la vremea când se citește Ceasul al nouălea, de asemenea, cu toată cucernicia și luarea-aminte, să gândească, cum Mântuitorul nostru, dorind mântuirea neamului omenesc, pe Cruce fiind spânzurat, a strigat grăind: «Mi-e sete»; cum cu oțet amestecat cu fiere a fost adăpat, cum sufletul Său cel preasfânt în mâinile lui Dumnezeu-Tatăl l-a dat, cum toate temeliile pământului s-au clătinat, pietrele s-au despicat, morții din morminte s-au sculat și cum unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns și îndată a ieșit sânge și apă.

La acestea, pe scurt amintite, și la alte mântuitoare Patimi ale Domnului, cu cucernicie gândind, în zdrobirea inimii, cu osârdie, iar dacă va fi cu putință, chiar cu lacrimi, rugăciunile Ceasurilor să le săvârșească.

Când se citesc Psalmii, numiți mesianici sau Obednița (când nu va fi și Liturghie), cu osârdie să mulțumească Mântuitorului pentru aceste patimi cumplite, pe care de bunăvoie le-a răbdat pentru noi, ca din tirania diavolului să ne izbăvească, și pentru vărsarea Preacuratului Său Sânge, cu care ne-a răscumpărat din blestemul Legii și pentru moartea Lui cea dătătoare de viață, cu care neamul omenesc, cel mort prin păcat, a fost înviat, și cu dinadinsul, cu inimă smerită să se roage, ca pentru toate aceste faceri de bine ale Lui, să-i dea și lui harul iertării păcatelor, ca să-I aducă cu vrednicie Jertfa cea fără de sânge, și fără osândă să se împărtășească cu Sfintele Lui Taine.

Dacă însă preotul și diaconul sau altcineva, care se pregătește pentru împărtășire, vor lăsa cu totul sau numai în parte, de bună voie, din lene sau din nepurtarea de grijă, Pravila Bisericii ce s-a arătat mai sus și cuviincioasa pregătire pentru dumnezeiasca împărtășire, de moarte va greși.

Iar dacă va fi zăbovit preotul în lucrări sufletești trebuincioase mântuirii oamenilor, adică: ascultând mărturisirea celor bolnavi sau a celor sănătoși, sau împărtășind, sau botezând pe cei bolnavi și, apropiindu-se vremea Dumnezeieștii Liturghii, silit va fi să-și lase pravila, nu va greși. După Dumnezeiasca Liturghie însă toate cele lăsate să le plinească; dar rugăciunile împărtășirii, negreșit să le citească mai înainte de Liturghie.

Pentru aceea, și cei care vor să se împărtășească cu Dumnezeieștile Taine, datori sunt cântarea bisericească și pravila sfintei împărtășiri cu tot sufletul să o plinească și să se nevoiască a gândi la Patimile Domnului. Dacă nu știu carte, atunci preoții, diaconii sau clericii să le citească, ca să fie îndemnat poporul la mai multă dragoste către Domnul. Iar care pot citi și de pravila Bisericii nu poartă grijă și, fără de inimă înfrântă, biruiți fiind de socotelile lor, îndrăznesc a se apropia către această Taină înfricoșătoare, chiar de vor fi persoane mari, parte bărbătească sau femeiască, preotul, ca un părinte sufletesc, să-i certe și să-i oprească de la împărtășire, până ce se vor îndrepta și, cu luare-aminte, cele ce se cuvin vor împlini; căci înfricoșător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu, dacă va mânca cineva spre judecată sau spre osândă Trupul și va bea Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Pentru slujirea Dumnezeieștii Liturghii, preotul și diaconul sunt datori a fi curați, atât cu sufletul cât și cu trupul, și, precum trebuie să aibă trupul curat, tot așa și veșmintele cele de pe dânșii se cuvine să le aibă curate și întregi; iar dacă vor fi foarte pătate și rupte și va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greși de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Taine, se va arăta cu nebăgare de seamă. De aceea, slujitorii celor sfinte sunt datori să stăruiască în tot chipul, ca veșmintele cele sfinte, chiar de vor fi din material simplu, să fie cuviincioase și curate. Pe lângă aceasta, capul să fie pieptănat, fața și gura spălate, unghiile tăiate și curate. Toate acestea pentru respectul și cinstea dumnezeieștilor Taine și pentru ca poporul, ce-l privește și-i sărută mâna, să nu se amărască cu ceva. Deci tot cel care va vrea să se împărtășească bine va face dacă își va curăți dinții și-și va spăla gura sa de cu seară, ca, nu cumva, făcând acestea a doua zi, să înghită apă, și astfel să fie împiedicat de a sluji sau a se împărtăși. Iar dacă-și va spăla gura și dimineața, negreșit că nu va fi rău, numai să o facă aceasta cu luare- aminte, ca să nu înghită apă și așa, fără îndoială, să slujească sau să se împărtășească. […]

PENTRU DAREA, PRIMIREA, PAZA ȘI CINSTIREA DUMNEZEIEȘTILOR TAINE

Toți preoții sunt datori, cu cinstea care se cuvine, să săvârșească în biserica Domnului slujba Sa și a Tainelor lui Dumnezeu, să facă închinăciune cu sfântă cuviință și să se nevoiască a primi adeseori un dar ca acesta. Iar preoții de enorie să învețe pe enoriașii lor ca, într-un cuget curat, atât parte bărbătească, cât și parte femeiască, dacă va fi cu putință la praznice, iar dacă nu, negreșit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru sfânta împărtășire. Deci datori sunt să se apropie către Dumnezeieștile Taine cu smerenie și cu curăție, gătindu-și mai dinainte trupurile și sufletele lor.

Iar dacă vor vrea să se apropie de sfânta împărtășire, și afară de cele patru posturi obișnuite, să postească mai înainte șapte zile, petrecând în rugăciune, la biserică și acasă (și aceasta nu la vreme de nevoie, căci la vreme de nevoie numai trei zile sau chiar și numai o zi se îngăduie să postească) și mai înainte să se pregătească, după rânduială, prin mărturisirea păcatelor.

în aceste zile cei căsătoriți să se înfrâneze cu totul de la împreunarea trupească.

Iar mai înainte de a opta zi, să-și mărturisească înaintea duhovnicului toate păcatele lor și, de cu seară, nimic să nu mănânce. Cei care, din pricină că sunt mici, prea bătrâni sau prea slăbiți, pot să mănânce la masa de cu seară, adică să guste puțin, dar, de la miezul nopții, toți cei care se pregătesc de sfânta împărtășire, negreșit să se înfrâneze și în rugăciuni și, în închinăciuni și în gânduri curate, să petreacă, pe cat va li cu putință. Iar celor care nu știu carte și vor fi departe de biserică, preotul să le dea canonul la casele lor, arătându-i fiecăruia cum să procedeze.

După obișnuita Utrenie în biserică, toți cei care vor să se împărtășească și nu știu să citească, să rămână în biserică și să asculte rânduiala sfintei împărtășiri, ce se citește de către preot, și obișnuitele ceasuri. Iar cei care știu să citească pot să-și citească acestea și singuri la casele lor.

La începutul Sfintei Liturghii, să se adune toți în biserică și toată Sfânta Liturghie, cu frică și cu bună cucernicie, să o asculte și să se roage. Iar în vremea împărtășirii, să se apropie cu evlavie, cu adâncă smerenie și lui Hristos, Celui ce este cu adevărat în Taine, sub chipul pâinii și al vinului, până la pământ flecare să se închine câte o dată, ținând mâinile pe piept cruciș și, pe Hristos răstignit mărturisind, să aibă dragoste către Dânsul. Și, primind Sfintele Taine, cu luare-aminte să le înghită și, după ștergerea gurii cu procovățul de către preot, să sărute marginea sfântului potir, ca pe însăși coasta lui Hristos, din care a curs sânge și apă și, depărtându-se puțin, să se închine, însă nu până la pământ, pentru sfințenia Tainelor ce le-a primit, și să stea la locurile lor, negrăind unul cu altul, nici să scuipe până când li se va da anafura și vin cu apă caldă; și până la sfârșitul Liturghiei să aștepte, neieșind afară și rugăciunile de mulțumire, după sfânta împărtășire, să le citească.

Știut să mai fie că de vor fi mulți cei care vor încerca să se împărtășească, preotul nicidecum să nu îndrăznească, neajungănd în sfântul potir Dumnezeiescul Sânge sau Trup, să mai toarne vin sau pâine din nou, că de moarte va greși și lipsit de dar va fi. La o întâmplare ca aceasta, cei rămași neîmpărtășiți să fie îndemnați să aștepte până a doua zi și, slujindu-se Liturghia, să fie împărtășiți atunci și aceștia sau să se ia din chivot Dumnezeieștile Taine, care se păstrează pentru cei bolnavi, și să fie puse în sfântul potir și să fie împărtășiți și aceia, după obicei.

Pe lângă acestea, intrând în sfânta și dumnezeiasca biserică și căutând spre sfântul altar, cu frică să-și facă datorita închinăciune și slujitorii celor sfinte și toți credincioșii; căci cei ce stau în biserică trebuie să se socotească că stau în cer, înaintea lui Dumnezeu însuși, și să aducă rugăciune lui Dumnezeu, ca Unuia ce este acolo, după făgăduință.

Vrând să intri în altar, totdeauna mai întâi să-ți descoperi capul și să-ți faci închinăciune apoi să intri și, apropiindu-te către dumnezeiasca masă, până jos să faci închinăciune, și orice vei lucra în altar, cu toată smerenia și cu bună cucernicie să lucrezi, ca înaintea feței lui Dumnezeu, Celui ce este acolo. Și, vrând să ieși, de asemenea, să te închini mai întâi, până la pământ, înaintea Dumnezeieștilor Taine.

Când zici ectenia înaintea ușilor împărătești, totdeauna, mai întâi, cu cucernicie descoperindu-ți capul, te închină și numai după aceea începe; asemenea, sfârșind, te închină și apoi te du. Și în același chip, când ți se întâmplă a trece pe lângă sfintele uși împărătești, nicidecum să nu treci fără închinăciune.

Pe lângă acestea, fiecare slujitor al celor sfinte și clericii, săvârșind, după rânduiala lor, slujbele bisericești de noapte, de dimineață, de zi, sau de seară, să facă Domnului Dumnezeu închinăciuni, cu bună cucernicie, că acestea sunt plăcute lui Dumnezeu de la tine și de la toți credincioșii. Iar pentru o închinare ca aceasta a Sfintelor și Dumnezeieștilor Taine și pentru umblarea în liniște și cu grijă, fiecare va lua, deosebit, mare dar de la Hristos Dumnezeu.

Pe cei care slujesc altarului, adică pe ecleziarhi, preotul este dator să-i învețe ca să intre în sfântul și dumnezeiescul altar cu mare frică, cu cutremur și cu cucernicie, și lucrul să și-l facă știind că acolo, pe Sfânta Masă, cu adevărat este Hristos, Dumnezeul nostru și, intrând și ieșind, să se închine până la pământ.

Iar de dumnezeiasca masă și mai vârtos de înseși Dumnezeieștile Taine, ce sunt pe ea, asemenea și de vasele pentru slujbă și de orice lucru sfințit, nicidecum să nu îndrăznească a se atinge, ca să nu cadă în păcat, afară numai de sfeșnice, dc făclii, dc cădelniță și alte lucruri mai mici, decât cele sfințite.

Pentru cinstea Dumnezeieștilor Taine, nimeni din cei nesfințiți sa nu intre în sfântul altar, iar femeile niciodată, afară numai dacă acestea sunt călugărite și sunt rânduite de cel mai mare din sfintele mănăstiri pentru slujba de ecleziarh. Ecleziarhii, adeseori mărturisindu-se și cu Dumnezeieștile Taine împărtășindu-se, cu trezie și cu dreaptă credință și în fapte bune să petreacă.

Ecleziarhii sunt datori să aducă în altar prescuri, vin, apă, lămâie și foc, să aprindă lumânările și să le stingă, să pregătească cădelnița și căldura și să dea preotului tot altarul, cu rânduială; adeseori să-l măture și să-l curățească, atât pe jos de toate gunoaiele, cât și pereții și podul bisericii, de praf și de păianjeni.

Iar Sfânta Masă și proscomidiarul numai preotul și diaconul sau ipodiaconul să le curățească și să le șteargă, ca niciodată să nu se afle pe ele praf sau oarecare gunoaie și ca să nu se atingă mâna cea nesfințită, cu păcat, de cele sfințite.

Ecleziarhii sunt datori a curăți adeseori de praf și de păianjeni toată biserica și icoanele, pereții, podul, acoperămintele, precum și pridvorul.

Iar gunoiul din altar și din biserică nu se cuvine să fie aruncat în locuri netrebnice, ci, sau pe apă curgătoare sau în alt loc neumblat și necălcat, să se pună sau să ardă.

Pe lângă acestea, nu numai preoții și slujitorii celor sfinte, în altar, ci și toii binecredincioșii creștini de vor vedea Dumnezeieștile Taine sau în biserică, sau când le duce preotul la cei bolnavi, să le cinstească cu cuviincioasa închinare către Dumnezeu.

Asemenea și în sfânta biserică venind, la toate cântările și rugăciunile, după rânduiala și tipicul bisericesc, cu cuviință la vreme însemnată să se închine Domnului Dumnezeu și, la începutul ostenelilor sale, rugăciuni, cereri și mulțumiri să aducă. Iar cântarea și citirea bisericească cu înțelegere să o asculte, înțelepțindu-se, după cum zice Apostolul, în psalmi și în cântări și în laude duhovnicești, și în citirea Sfintelor Scripturi și a Sfinților învățători bisericești și lăudând pe Domnul Dumnezeu în inimile lor, neîncetat.

Și aceasta se cuvine preotului totdeauna să învețe pe parohieni și pe fiii săi cei duhovnicești, ca în aceasta să cunoască voia lui Dumnezeu și porunca Bisericii.

Se cuvine preoților a ști și aceasta, că toți creștinii care sunt de o credință, de o Biserică, și care n-au asupra lor îndepărtare sau blestem și își dobândesc prin mărturisire pocăință curată, care trăiesc dreapta credință și de duhovnicul lor nu sunt opriți pe o vreme, aceia să se împărtășească cu Trupul lui Hristos și cu Sângele Lui, cu cuvenita cinste. Asemenea și copilașii care sunt mai în vârstă, care nu pot fi primiți la mărturisire și pruncii cei mici, după obiceiul Bisericii, se cuvine, pentru credința celor ce-i aduc pe dânșii, să se învrednicească de Sfintele Taine, pentru sfințirea sufletelor lor și pentru primirea harului Domnului.

Iar cei nevrednici de Taina aceasta, care au asupra lor blestem de la episcop sau sunt opriți de părintele lor duhovnicesc sau de părinți, pentru vreo pricină, să fie neapărat îndepărtați. Și păcătoșii învederați, desfrânații și desfrânatele, cei care au țiitoare și înseși țiitoarele lor, preadesfrânații, sodomiții, cămătarnicii, fermecătorii și toți vrăjitorii de orice fel, furii de cele sfinte, jucătorii de cărți și de bobi, hulitorii, vorbitorii de rușine, făcătorii de orice necinste și neorânduială și cei care sunt vrednici de hulă și ocară și alții asemenea acestora, până când nu se vor pocăi cu adevărat și nu vor face roade vrednice de pocăință, și prin pocăință nu vor curma scandalurile, pe care învederat le-au făcut și le fac, să nu fie învredniciți nicidecum împărtășirii Dumnezeieștilor Taine.

Pe păcătoșii cei nevădiți, care se mărturisesc a nu avea păcate, îndepărtează-i, învățându-i, cu bună socotință, să-și cerceteze cu multă luare-aminte cugetele și să nu se apropie nepocăiți de Sfintele Taine, pentru ca din aceasta să nu răsară vreun scandal pentru alți oameni, iar ei să fie bănuiți și să se arate plini de necuviință, atunci când se vor apropia de Sfânta împărtășanie .

Celor ieșiți din minte sau celor leșinați, nu se cuvine nicidecum a le da Dumnezeieștile Taine, decât numai când își vor veni în fire, în minte și în simțire din leșin, și când își vor face, în zdrobirea inimii, mărturisire de păcatele lor , când vor veni la biserică și se vor ruga lui Dumnezeu, ascultând rugăciunile bisericești, și mai ales dacă nu se va afla întru dânșii nici o pricină de nevrednicie, care să-i îndepărteze de la Sfânta Împărtășanie.

Pentru privegherea cea adevărată, cea dreaptă și cu bună rânduială, de a face cu toată sârguința cele plăcute Domnului Dumnezeu și de a păzi pravilele bisericești cu curăția cea trupească si sufletească, pretutindenea va da Domnul poporului Său pace și mila, și zile bune tuturor celor care, cu bună credință, viețuiesc pe pământ . După aceasta și moștenirea frumuseților celor veșnice în cer le va dărui, pe care să le primească sufletele dreptmăritorilor creștini, cu harul lui Iisus Hristos și cu mijlocirea întru tot lăudatei Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și cu rugăciunile tuturor sfinților. Amin.

REGULĂ

Pentru rugăciunile ce se cuvine a se face de cei care se pregătesc a sluji și de cei care voiesc a se împărtăși cu Sfintele și Dumnezeieștile Taine.

Săvârșindu-se slujba După-cinării în biserică, sâmbătă seara, se citește Canonul Domnului Iisus și Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul îngerului păzitor și Canonul zilei. Iar pe alocurea se citesc și rugăciunile spre somn. După aceea: Cuvine-se cu adevărat sa te fericim…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, și, după Tatăl nostru…, troparele: Miluiește-ne pe noi, Doamne…, iar pe alocurea condacul praznicului și rugăciunile: Nespurcată, neîntinată… Și ne dă nouă Stăpâne… și: Pe cei ce ne urăsc și ne fac nouă strâmbătate…

A doua zi dimineața, cei care slujesc Sfânta Liturghie, se cuvine sa citească Ceasul al treilea și al șaselea și, după rugăciunea: Dumnezeule și Doamne al puterilor…, Canonul și rugăciunile sfintei împărtășiri. Iar după citirea rugăciunilor, să facă apolisul Ceasurilor. Cei care au să se împărtășească, să asculte Ceasurile în biserică, mai înainte de Liturghie.

Și când cineva se va împărtăși cu Sfintele și făcătoarele de viață Taine, după primirea Sfintelor Taine, să citească rugăciunile de după împărtășire.

Iar în celelalte zile ale săptămânii, rugăciunile, care se citesc de cei care se pregătesc a sluji și de cei care voiesc a se împărtăși cu Sfintele Taine, sunt acestea:

Duminică seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul

Născătoarei de Dumnezeu, Canonul Arhanghelilor și, dacă va vrea cineva, și al îngerului păzitor.

Luni dimineața: Ca și în toate celelalte dimineți, să facă după cum s-a scris mai sus. Este bine să se citească însă și rugăciunile de dimineață.

Luni seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Acatistul Sfântului înaintemergătorului loan și Canonul îngerului păzitor.

Marți seara: Canonul cinstitei Cruci, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu și Canonul îngerului păzitor.

Miercuri seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul îngerului păzitor, Acatistul Sfinților Apostoli și, cine va vrea, și al Sfântului Nicolae.

Joi seara: Canonul făcătoarei de viață Cruci, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu și Canonul îngerului păzitor.

Vineri seara: Canonul Domnului Iisus, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, negreșit, apoi Canonul îngerului păzitor și al Tuturor Sfinților.

Oamenii temători de Dumnezeu, care nu zăbovesc în gânduri deșarte, ci sunt stăpâni pe sine , se îndeletnicesc cu citirea Psaltirii, a rugăciunilor după hotărâre, a cărților Legii Domnului și ale Sfinților Părinți și dascăli ai Bisericii. Această rânduială se ține în toate zilele și de toți preoții, diaconii, clericii și monahii, cum și de toți cei care știu carte.

Fiindcă Apostolul a poruncit să nu părăsim adunarea bisericească și, prin urmare, nici rugăciunile bisericești, nimănui nu i se cuvine a-și lăsa rânduitul Canon neîndeplinit, pentru că, spre dragostea lui Dumnezeu, fiecare om este dator a tinde după cum este scris: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea ta și din tot cugetul tău». Se cuvine să avem dragoste către rugăciuni și să le facem cu osârdie către Dumnezeu, Cel în trei Ipostasuri, către Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și către toți sfinții, pentru care, vom dobândi bunătățile cele gătite în ceruri, cu toți sfinții care au bine-plăcut lui Dumnezeu. Amin.

(2) Sfântul Cuvios Pafnutie, egumenul Mănăstirii Borob

De cînd s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rînduiala vieții și a pustniciei lui: Luni și vineri nu gusta nimic, miercuri mîncare uscată, iar în celelalte zile mînca cu frații. Totdeauna se ostenea în lucruri grele, tăind lemne și ducîndu-le pe umeri, lucrînd pămîntul în grădină, cărînd apă și stropind verdețurile și alte greutăți, toate le făcea. Nimeni mai înainte de el nu se afla la tot lucrul și la schimbarea pravilei. În vreme de iarnă se nevoia mai întîi în rugăciune, la citire și la lucrul mîinilor, împletind mreji pentru vînarea peștelui. De corpul său n-a lăsat pe nimeni să se apropie, nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de trupul cuiva. Pe femei nu numai în locaș nu voia să le vadă, dar nici de departe; nici a lăsat pe cineva să grăiască despre femei înaintea sa. El a păzit fecioreasca curăție a trupului său neprihănită toată viața sa. Pentru aceasta a fost vas al Sfîntului Duh și cu vrednicie a primit hirotonia preoției; însă, pentru smerenie, de cînd s-a îmbrăcat în sfînta schimă, nu slujea Liturghia, decît numai odată a săvîrșit Sfintele Taine, după o întîmplare și nevoie, înainte de sfîrșitul său.

Odată, sosind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos și nefiind preot în acel locaș în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni cu argint îndestul să caute preot, însă n-a putut găsi, toți avînd trebuință să slujească în bisericile lor. Și, vezi socoteală cu bună înțelegere a părintelui cel de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela și-a schimbat legea și ca un lucrător vrednic de sfințenie, într-acea zi a săvîrșit singur dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte și cu umilință. Iar după săvîrșirea Liturghiei, a zis către ucenici: „Acum abia a rămas sufletul în mine!” Cu o mare cucernicie și cu frică, acel slujitor vrednic de sfințenie, se atingea de săvîrșirea dumnezeieștilor Taine. Și avea el la praznicele acestea o veselie peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; și ca altul din altul se făcea. Și lăsa atunci și trupului lui ospătare mai multă decît în alte zile, însă măsurată, fugind de îmbuibare din toate. Iar cînd era vremea să grăiască, spunea cele trebuincioase și cînd era vremea să tacă, se îndeletnicea în tăcere, și pretutindeni se abătea de la deșertăciuni; iar din toate iubea lipsa și sărăcia și nu se îngrijea de trebuințele sale trupești.[32]

(3) Filocalia

Despre preoție

Când te-ai învrednicit de preoția dumnezeească și cinstită, te-ai îndatorat de mai înainte să te ai pe tine jertfii morții patimilor și plăcerilor și așa să îndrăznești a te atinge de jertfa cea vie și înfricoșată, dacă nu vrei să fii ars de focul dumnezeesc, ca o materie ce arde cu ușurință. Căci dacă Serafimul n’a îndrăznit să se atingă de cărbunele dumnezeesc fără clește, cum te vei atinge tu fără nepătimire, prin care vei avea și limba sfințită și buzele curățite și sufletul curat împreună cu trupul și mâinile înseși mai strălucite ca aurul, ca pe niște slujitoare ale focului și ale jertfei celei mai presus de ființă.
Pătrunde cu putere înțelesul cuvintelor, că în fiecare zi privești acea mântuire a lui Dumnezeu, pe care văzând-o odată bătrânul Simion, s’a minunat și s’a rugat de slobozire. Și dacă nu ai primit înștiințare de la Duhul Sfânt că ești primit ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni, ca unul întocmai cu îngerii, să nu îndrăznești să te arunci în primejdie, atingându-te de săvârșirea înfricoșată și preacurată a celor dumnezeești, de care și îngerii se tem și de la care mulți dintre Sfinți s’au tras înapoi cu evlavie; ca nu cumva, asemenea lui Zan, să te pierzi din părerea că ești bun.
Ia aminte la tine, potrivit cu cel ce a zis, să proscomidești mai întâi totdeauna pentru păcatele tale, ca chiar de s’a ivit mai ’nainte în tine vreo înti- năciune din pricina neputinții, să fie arsă de focul dumnezeesc. Căci astfel te vei putea preface, ca un vas al alegerii de bună slujbă, curat și vrednic de o astfel de jertfă, în firea argintului și a aurului, chiar dacă au fost în tine părți de lemn sau de pământ, numai să-L câștigi pe Dumnezeu cu îndrzănirea și să-L ai plecat asupra ta. Fiindcă acolo unde Dumnezeu e gata spre ascultare, nu mai e nicio piedecă pentru prefacerea ta.
Gândește-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai cu a îngerilor și sârguește-te. să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea și curăția. Știi pe Luceafărul care a căzut, din ce era ce s’a făcut, din pricina mândriei. Să nu pățești și tu acestea, închipuindu-ți lucruri mari despre tine. Socotește-te pe tine pământ și cenușă și lepădătură și plângi pururea, ca să te învrednicești de împărtășirea dumnezeească și să fii chemat la rudenie de neînțeleasa iubire de oameni și de negrăita bunătate a lui Dumnezeu, prin mânuirea sfintelor înfricoșate Taine.
Cel preoțit trebue să se curățească de toate patimile, dar mai ales de curvie și de pomenirea răului și să nu aibă nici măcar vreo închipuire simplă, dacă nu vrea să se apropie de trupul împărătesc schimonosit sau cu funingine pe față, și de aceea să fie urît și grețos.
Să te atingi de cele sfinte cu conștiința înăl- bită prin curăție, ca un sfânt, după ce te-ai înălbit mai ’nainte prin șiroaie de lacrimi mai mult decât zăpada, arătând prin albirea îngerească dinafară, frumusețea dinăuntru a sufletului. Și ia seama să nu fi plin numai de predaniile de la oameni în sfințita săvârșire a celor dumnezeești, ci să ai și harul care să· ți facă înțelese în chip ascuns și tainic cele mai înalte.
Dacă iubești nestricăciunea și nemurirea, primește cu credință, cu sfială și evlavie, de viață făcătoarele și nestricăcioasele Taine, dorind și plecarea de aici, ca unul ce te-ai desăvârșit prin credință. Iar dacă te temi de moarte, încă nu te-ai împreunat prin dragoste cu Hristos, pe Care te-ai învrednicit să-L jertfești cu mâinile tale și cu ai Cărui trup te-ai săturat. Căci dacă s’ar fi întâmplat aceasta, te-ai sârgui să te duci acolo unde este Cel iubit, ne mai punând niciun preț pe viață și pe trup.
Făcându-te jertfitor al trupului lui Dumnezeu și părtaș de el prin împărtășire, te-ai îndatorat să te împreuni cu Ei și în asemănarea morții Lui, ne mai trăind ție, ci Celui ce s’a răstignit și a murit pentru tine, cum zice Apostolul. Iar dacă viețuiești cu patimă trupului și lumii, gătește-te ca să ajungi prin moarte, la pedeapsa cea fără de moarte, de nu te vei opri de bună voe înainte de moarte de la jertfa cea fără de sânge. Dar mulți din cei ce săvârșesc aici cele sfinte cu nevrednicie, fiind răpiți fără de veste de moarte, au fost trimiși la judecata de acolo.
Un preot oarecare ce era totodată și monah, având faimă de evlavie și fiind cinstit de mulți pentru arătarea cea dinafară, dar înăuntru, pe ascuns, aflându-se desfrânat și întinat, săvârșind odată dumnezeiasca și sfânta slujbă, când s’a apropiat de cântarea Heruvicului, plecându-și grumazul, ca de obicei, înaintea sfintei Mese și cetind: „Nimenea nu este vrednic”… s’a aflat dintr’odată mort, părăsindu-1 sufletul într’o înfățișare ca aceasta. […]

Despre preoție

Iarăși ne este cuvântul despre cinstita preoție, ca ceea ce are trebuință de demnitate și curăție îngerească și, după acestea, de mai multă întărire și neprihănire decât înainte. Căci dacă cel întinat poate să se curățească întrucâtva, cel curat cum se va mai întina, decât doar dacă vrem să amestecăm întunerecul cu lumina și putoarea cu mirosul? Dar făcând așa va fi vai nouă și vom moșteni pierzania, ca niște furi de cele sfinte, asemenea lui Anania și Safira.
Invrednicindu-te să te sui la treapta cerească a preoției celei întocmai cu îngerii, printr o mică curățire, te-ai făcut din vas al pierzării și netrebnic, vas al alegerii și de bună slujbă Domnului, asemenea lui Pavel. Deci păstrează neprihănită cinstea de care te-ai învrednicit, păzind darul dumnezeesc ca lumina ochilor, ca nu cumva, spurcându-te din neluare aminte, să fii aruncat de la înălțime în prăpastie și cu anevoe să afli întoarcere.
înțelege ca un om cuminte, că Dumnezeu făcând pe cineva drept, nu este cine să-l osândească. Și dacă fiind chemat, ai intrat la harul mai presus de lume al dumnezeeștei preoții, să nu mâi fii îngrijat de viața de mai ’nainte, dacă ai avut vreo pată, căci prin Dumnezeu și prin îndreptarea ta, s’a curățit. Ci să te sârguești și să veghezi după aceea, ca să nu înegrești harul. Făcând așa, chiar dacă s’ar îndoi cineva nebunește de lucrarea ta cea sfântă pentru cele dinainte, va auzi glasul dumnezeesc ce zice: „Ceea cea curățit’Dumnezeu, tu să nu spurci”.
Ușoară este demnitatea preoției și jugul blând, dar când se primește și când e purtată după cuviință; și când nu se cumpără harul Duhului dumnezeesc. Dar când se cumpără cu sârguință omenească și cu dar stricăcios ceea ce nu trebue să se neguțătorească și chemarea nu mai e de sus, sarcina este foarte grea, ca una ce e purtată fără vrednicie și peste putere. Iar jugul este foarte aspru și roade grumazul și puterea celui ce-l duce de nu-l pune jos, până-l va slei și zdrobi cu desăvârșire.
Luând jugul preoției cu îndrăzneală, îndreaptă-ți căile tale și taie drept cuvântul adevărului,[33]1 lucrându-ți prin ea, cu frică și cu cutremur, mântuirea ta. Căci Dumnezeul nostru este foc arzător și dacă te atingi de el, fiind aur sau argint» să nu te temi că vei arde, cum nu s’au temut nici tinerii din Babilon de foc. Dar dacă ești de iarbă sau de pae, materii ușor de aprins, ca unul ce ai cuget pământesc, tremură că vei fi ars de focul ceresc, de nu vei fugi, ca Lot de urgie, prin depărtare de Tainele prea înfricoșate, sau de nu sunt niscai scăderi prea mici ce vin din neputință, cele cari sunt arse de acest foc dumnezeesc în prea sfânta slujbă, încât tu însuți să rămâi nears și nevătămat de foc, ca gătejele acelea slabe ale rugului.
Dacă nu poți să te desfaci de deprinderea pătimașă a curgerii de sămânță, din pricina obișnuinții îndelungate, cum cutezi, nenorocitule, să te apropii de cele pe cari nici îngerii nu le ating? Deci sau tremură și stai departe de aci înainte de slujba dumnezeească și așa vei câștiga îndurarea lui Dumnezeu, sau așteaptă-te să cazi cu urgie, ca un nesimțit și ca un neîndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruța cu iubire de oameni, ci te va pedepsi fără milă, fiindcă ai cutezat cu nerușinare să intri la nunta împărătească cu sufletul și cu haina întinată, deși nu ești vrednic nici măcar de intrare, dar încă de așezare.
Am cunoscut un preot care îndrăznea să săvârșească cele dumnezeești cu nevrednicie, ca unul ce căzuse în patima curviei. Acesta căzu mai întâi într’o boală grea și de nevindecat, și se apropia de moarte. După ce făcu totul pentru tămăduirea boalei, dar nu folosi nimic, ci boala se întindea și mai tare, veni la conștiința că are să moară din pricină că a slujit cele sfinte cu nevrednicie. Drept aceea oprin- du-se îndată cu jurământ de la sfânta Liturgie, a urmat de grabă și tămăduirea, încât nici urmă de boală na mai rămas în el.
Luminată este treapta și haina preoției, dar numai dacă are și sufletul împreună strălucind înlăuntru, prin curăție. Dacă se întinează din neatenție, iar conștiința, care mărturisește despre urîțenie, e disprețuită, lumina se face întunerec și pricină a întunerecului și a focului veșnic, de nu cumva, părăsind această cale prăpăstioasă pe amândouă părțile, ne abatem pe alta, care să ne ducă prin virtute și smerenie, fără primejdie, în împărăția lui Dumnezeu.
Mântuirea se câștigă prin umilință și virtute, nu prin slăvită preoție, care cere o viețuire întocmai cu a îngerilor. Deci sau fă-te nepătimitor ca îngerii, petrecând afară de lume și de trup cu cugetul, și așa pășește pe această scară cerească, sau recunoscându· ți neputința ta, teme-te de înălțime, ca de una ce pricinuește mare cădere celor ce nu sunt în stare să rămână pe ea, și alege viețuirea iubită de mulți, care apropie de Dumnezeu nu mai puțin ca aceea. Căci întru aceasta, chiar dacă ți sar întâmpla să cazi, ușoară îți va fi iarăși ridicarea prin căință, cu mila și cu harul lui Dumnezeu.
Trupul și sângele nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Iar tu împărtășindu-te de trupul și sângele lui Dumnezeu, cum nu te faci un trup cu El și nu te străbați de sângele Lui, având de pe acum, înăuntru împărăția Cerurilor, ci ești încă împrejmuit de patimile, trupului și ale sângelui? Mă tem că nu va rămânea în tine Duhul lui Dumnezeu, ca unul ce ești trupesc, și vei fi tăiat în două la vremea judecății, luându-se de la tine cinstita preoție, ca de la unul ce ești nevrednic de asemenea har.
Nefiind înaintea ochilor tăi frica lui Dumnezeu, socotești că e un lucru simplu să săvârșești cele sfinte cu nevrednicie, amăgit de iubirea de sine și închipuindu-ți pe Dumnezeu bun. Aceasta au pătimit-o și Datan și Aviron odinioară, până ce i-a înghițit pământul. Temându-te de aceasta și înfricoșându-te de Cel de care trebue să-ți fie frică, cugetă la măreția lucrului și sau săvârșește cu vrednicie și curăție, ca să nu zic întocmai ca un înger, lucrul dumnezeieștii preoții, sau oprește-te, ca un om chibzuit, de la slujba înfricoșată, ca nu cumva, disprețuind aceasta și nesocotindu-ți conștiința care te mustră, să zici cu durere atunci, când vei fi osândit, și când toate se vor judeca și îndrepta: „Frica de care m’am temut, a venit peste mine”, și „aceea ce mă înfricoșa, mi s’a întâmplat mie“.
Adu mai întâi pentru tine, cu trezvie și cu durere, întru zdrobirea inimii și cu lacrimi, jertfa cea sfântă și mântuitoare de lume, spre ispășire. Căci pe cine vei avea ca să-l doară de tine asemenea ție și să aducă jertfă pentru tine, după moartea ta? De aceea luându-o înainte cu gândul, ca un chibzuit la minte, înmormântează-te pe tine de pe acuma și pomenește-te de mai ’nainte, punând înaintea lui Dumnezeu pe Sfânta Masă, înseși Sfintele ca mijlocire pentru mântuire, aducându-ți aminte prin aceasta de junghierea Lui cea de bună voie și de oameni iubitoare. […]

Despre preoție

Cutremurându-te de patimile Domnului și de umilirea [chenoza] lui Dumnezeu Cuvântul pentru noi, dar și de jertfa și de amestecarea în noi a trupului și a sângelui celui de viață făcător și dumnezeesc, de cari ne-am învrednicit nu numai să ne împărtășim, ci și să le slujim, umilește-te pe tine ca o oaie de junghiere, socotind pe toți ca fiind întradevăr mai presus de tine și silește-te să nu rănești conștiința cuiva, cu nesocotință. Iar fără de sfințenie, să nu cutezi a te atinge de cele sfinte, ca să nu fii ars ca iarba de focul dumnezeesc, sau să te topești ca ceara și să fii pierdut.

De vei săvârși cum trebue slujba dumnezeească, cinstită și înfricoșată, și nu te va mustra conștiința pentru nimic, să-ți nădăjduești mântuirea din aceasta. Căci folosul de aci îți va fi mai presus de toată lucrarea și vederea [contemplarea]. Iar de nu vei face așa, tu însuți vei vedea. Și mai bine este, fără îndoială, să te depărtezi, prin recunoașterea neputinței tale, de înălțimea preoției, decât să te ții cu nedesăvârșire și cu necurăție de ea, și părând multora că te afli la înălțime, să zaci ca un stârv vrednic de plâns și de nevrednicie.
Slujba cinstitei preoții și puterea ei de împăcare și înduplecare a iui Dumnezeu, atât de mult întrece orice psalmodie și orice rugăciune, cât soarele stelele. Căci pe însuși Unul născut Îl jertfim, Îl punem înainte și-L aducem spre împăcare, pe Cel junghiat în dar pentru păcătoși, din iubirea de oameni. Și nu numai pentru iertarea păcatelor, ci și pentru cele ce ne rugăm spre folosul nostru, dacă nu ne este conștiința întinată. Și trupul unit cu Dumnezeirea, arde ca un cărbune aprins toată materia fărădelegilor și luminează inimile celor ce se apropie cu credință. Asemenea și dumnezeiescul și cinstitul sânge spală și curățește, mai mult decât orice isop, toată pata și întinăciunea, celor ce îndrăznesc să se apropie de cele Sfinte cât pot de curați, dacă s’ar mai fi întâmplat să rămână ceva.
Nu se jertfește trupul cel înălțat al lui Dumnezeu Cuvântul, coborîndu-se din cer, ci cum a zis oarecare dintre Sfinți, însăși pâinea și vinul se prefac în trupul și sângele lui Hristos, prin slujirea tainică cu credință, cu frică, cu dor și cu evlavie, a celor ce s’au învrednicit de dumnezeească preoție, primind schimbarea din acelea în acestea, prin lucrarea și venirea Preasfântului Duh; nu făcându-se alt trup decât acela al Domnului, ci prefăcându-se în acela, nestricăcios și nu stricăcios aflându-se. De câtă curăție și sfințenie nu are deci trebuință preotul, ca să atingă trupul dumnezeeșc, și de câtă îndrăznire, ca să fie mijlocitor între Dumnezeu și oameni și să primească în jurul său împreună rugătoare, deodată cu Preasfânta și de Dumnezeu Născătoarea, toate puterile cerești ale îngerilor și pe toți Sfinții din veac? Mie mi se pare că precum are trebuință de o vrednicie îngerească sau arhanghelească, așa are și de o familiaritate îngerească cu Dumnezeu.
Trebue să ți însemni deci, o Pisinie, că de aceea stau Sfintele descoperite înaintea noastră, după Simbolul credinții, pe Sfânta Masă, având să fie sfințite, ca și cum s-ar ruga în oarecare chip pentru cei ce le aduc și ar striga cu graiuri negrăite cătră Cel ce locuește în ceruri. Căci Acela privind, nu trece cu vederea și văzând, nu-și întoarce privirea, amintindu-și umilirea [chenoza] cea de bună voe pentru păcătoși și coborîrea negrăită și junghierea cea de oameni iubitoare. Fiindcă nu îndreptați fiind noi, ne-a dăruit prețul de răscumpărare și mântuirea prin patimile Sale, Bunul și răbdătorul de rău, ci păcătoși fiind, ne-a mântuit și ne-a Chemat iarăși la Sine.
Chiar dacă porți grijă de rugăciunea curată, care unește mintea nematerială cu Dumnezeu, în chip nematerial, și ai ajuns să vezi ca într’o oglindă odihna care te așteaptă după sfârșitul vieții de aici, ca unul ce ai primit arvuna Duhului și ai dobândit împărăția Cerurilor înăuntru, întru toată simțirea și încredințarea., să nu suferi a te slobozi din trup fără preștiința morții, ci roagă-te cu dinadinsul pentru aceasta și fii cu bună nădejde că vei dobândi o aproape de sfârșit, de-ți va fi de folos. Dar pregătește te pentru ea neîncetat, lepădând toată frica, ca stâbătând văzduhul si scăpând de duhurile răutății, cu îndrăzneală și fără temere să ajungi înăuntrul bolților cerești, unindu-te cu cetele îngerești și adăugându-te la aleșii și drepții din veac și privind, pe cât este cu putință, Dumnezeirea. Iar dacă nu, să cunoști barem bunătățile de sub ea și pe Cuvântul lui Dumnezeu, răspândind razele mai presus de ceruri, pe Cel închinat cu o singură închinare împreună cu trupul Său neprihănit, deodată cu Tatăl și cu Duhul, de către toată oastea cerească și de către toți Sfinții. Amin.[34]

Continuarea aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/impartasanie-nu-deasa-nu-rara-ci-personala/impartasanie-nu-deasa-nu-rara-ci-personala-3/

[1] Sfântul Ierarh Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Asceticele, PSB 18, Sfântul Vasile cel Mare, scrieri, partea a doua, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1989, pp. 123-124.

[2] Sfântul Nicodim Aghioritul, Tâlcuirea epistolelor către Corinteni…, pp. 156-169

[3] 17. Nelucrînd separat prin nici una din cele două firi, căci nu se putea separa ca ipostas unificator de nici una, adeverea prin fiecare pe cealaltă. Prin firea omenească făcea vădită pe cea dumnezeiască, deși nu era nici un gol în firea omenească prin care să răzbească la vedere descoperită cea dumnezeiască. Omenescul acoperea dumnezeirea Lui în întregime cu întregimea lui, dar în întregimea omenescului se străvedea dumnezeiescul, căci era un omenesc biruitor al păcatului și liber de neputințele necesității în asumarea liberă a acestor slăbiciuni. Făcea și minuni, care arătau și mai mult dumnezeirea, dar le făcea omenește, căci dumnezeirea nu se arăta în nici o lucrare a ei în mod descoperit. Dumnezeirea lucra minunile prin Duhul, Care Se arăta biruitor în acceptarea coborîrii depline, a renunțării la o așa zisă umanitate, care de fapt era subumană. înseși pătimirile erau minunate prin modul lipsit de orice grijă de Sine în care le suporta și minunile erau pătimite căci apăreau din ascultarea și pătimirea liberă in care nu se mai simțea deloc omenescul, ca un zid de piatră între el și Dumnezeu.

Unirea atît de strînsă între lucrarea dumnezeiască și lucrarea sau pătimirea omenească e numită de Dionisie Areopagitul «lucrare teandrică». Nu e nicicând vreo despărțire între o lucrare și alta, dar nedespărțirea nu e una cu contopirea. Lucrarea dumnezeiască e înomenită prin unirea ei intimă cu cea omenească. Expresia «lucrare teandrică» ne păzește de ideea că unirea celor două lucrări ar produce o lucrare mijlocie. Firile nu se pot suprima prin contopire. Dumnezeu nu a creat firea omenească pentru ca să o contopească apoi în firea Sa. Ea e respectată de El pentru veci. Deci și lucrarea ei, pe care ea a primit-o prin creație, nu prin vreo cădere oarecare în sens origenist. In aceasta stă taina neînțeleasă a concrescenței (συμφυΐας) fără contopire a celor două firi și lucrări. Lucrarea dumnezeiască se înomenește și cea omenească se îndumnezeiește în unirea lor, dar nici una nu-și pierde caracterul ei. In acest caz n-ar avea loc nici înomenirea lui Dumnezeu, nici îndumnezeirea omului. Unirea între Dumnezeu și om nu produce o entitate intermediară. Iubirea unește pe cei ce se iubesc și-i face să se imprime unul de chipul celuilalt, dar nu-i contopește.

[4]19.Expresia «lucrare teandrică» nu exprimă o lucrare unică a unei firi compuse din cea dumnezeiască și cea omenească, căci noutatea ei exprimă o calitate, nu o cîtime, deci nu o singură lucrare. Dacă sînt două firi, trebuie să admitem și două lucrări unite prin ipostasul unic care le săvîrșește. Dacă ar fi o singură lucrare, cum ar săvîrși Hristos !prin ea minuni, suportînd în !același timp prin ea patimile ? Deci suferirea pătimirilor este și ea teandrică, cum e și săvîrșirea minunilor. Dacă s-ar socoti că e o singură lucrare, s-ar socoti că e și o singură fire, căci nu există fire fără lucrare. Ar fi o fire rezultată din contopirea celor două firi. Și în acest caz în Sfînta Treime ar apărea o a patra persoană cu o fire deosebită sau persoana aceasta, identică cu Fiul cel întrupat, ar înceta să mai fie o persoană dumnezeiască nemaiavînd o fire dumnezeiască.

[5]20. Unul și același Hristos prin pătimirile pe care le-a biruit ne-a redat pe noi nouă înșine, scoțîndu-ne din robia lor și făcîndu-ne stăpîni peste ele sau liberi; iar prin minuni ne-a dat pe noi Lui, ne-a făcut să ne unim cu El, ridicîndu-ne la o viață în Dumnezeu, ducînd pînă la capăt mîntuirea noastră. Prin patimi ne-a arătat ce am devenit, eliberîndu-ne de patimi; prin minuni ne-a arătat ce putem deveni și noi în viața viitoare, dacă mergem mai departe de la eliberarea de păcat la slăbirea afectelor prin unirea cu Cel care a înviat.

[6] 167. Calitățile acestea noi sînt calitățile binelui prin excelență, care sînt la rîndul lor calitățile lui Dumnezeu. De aceea, sfîntul a devenit o formă, o întipărire văzută (τὺπος) a lui Dumnezeu cel nevăzut și o icoană a lui Hristos, Care, ca Dumnezeu și Om, a dat în umanitatea Sa prima și suprema formă văzută a calităților lui Dumnezeu, fiindcă este ca om arhetipul binelui devenit vizibil și ca Dumnezeu, cauza lui. De aceea, toți sfinții sînt icoanele lui Hristos, -Care e arhetipul și cauza binelui ce se manifestă în toți.

Hristos e arhetipul și cauza tuturor celor ce se fac icoane ale Lui, ridicîndu-Se peste timp și fire, pentru că este prin fire, nu prin voință și prin har, deasupra timpului. El e într-adevăr fără mamă și fără început prin nașterea cea nematerială din veci din Tatăl și fără tată, după nașterea -cea de jos, fără de sămînța. Unul si Același e fără tată și fără mamă. Una -din cele două nașteri ale Aceluiași e fără mamă și alta fără tată. Nici una nu e pătată. Nașterea prin mamă nu aduce un subiect temporal pe lume, ci pe Cel născut dinainte de veci.

[7] 169. Hristos rămîne preot în veac, pentru că nu încetează de a exista prin moartea menită să pună capăt păcatului și firii sau firii din pricina păcatului, ci El folosește moartea spre înviere. Căci fiind Dumnezeu e însuși Dăruitorul vieții celei după fire și al celei după virtute. Oamenii recâștigă prin virtute o viață superioară firii, dar o recîștigă de l׳a Dumnezeu, o recîștigă prin har și o recîștigă deplin după ce o pierd pe cea prin fire, în care prin păcat a intrat moartea.

Hristos are viața în Sine, deci etern, atît după fire cît și după virtute, și dăruiește tuturor viața după fire prin nașterea naturală și viața cea după har prin vir tutea lor, care pe de o parte e produsul efortului lor, pe de alta, al harului. Desigur Hristos a acceptat și El, odată cu firea omenească, moartea; dar a acceptat-o voluntar, căci voluntar a luat firea noastră cea muritoare. El însă nu putea rămîne în moarte, atît pentru că El era și cauza! vieții după fire, cît și a vieții conforme virtuții. Propriu-zis la El viața conformă virtuții e o viață după fire a omului, dar datorită unirii firii omenești cu cea dumnezeiască. El biruiește moartea intrată prin păcat în firea naturală, acceptată de El voluntar. La El moartea nu a devenit involuntară, cum a devenit la om, după ce a ales prin voie păcatul. Deci nu a devenit imposibil de biruit prin voință. în Hristos moartea a putut fi învinsă prin voia Sa care n-a ales păcatul, dar și prin voia divină conformă firii Lui divine. In El moartea a putut fi învinsă prin amîndouă voile, adică prin convergența voii umane cu cea divină sau !prin virtutea firii umane și prin firea divină.

[8] 170. Dumnezeu a sădit în chip natural în fiecare om puterea spre mîntuire, nu în sensul că se poate mîntui prin sine, ci în sensul că o dorește și se poate împărtăși de ea prin har, devenind virtuos; în sensul că poate sta în relație cu Dumnezeu. Ba chiar e făcut fiecare pentru această relație. în el e posibil un cuget al trapului, ca moarte și descompunere pentru trup și pentru spirit. Dar și «cugetul duhului» sau cugetarea cai plăcere la cele ale duhului care produce o bucurie și în mădularele trupului, copleșind senzațiile lui inferioare, «o viață de pace». Deci «cugetarea la cele ale vieții duhovnicești» nu e o uscăciune și o monotonie, ci o bucurie spirituală plină de armonie, nu o plăcere care aduce desfrînare, regrete, tristețe sau plictiseală în ființa noastră. Această viață a duhului care copleșește plăcerile inferioare, producînd o bucurie multiplă și mereu nouă, este iubirea curată față de Hristos și de semenii noștri în Hristos. Cel ce trăiește în această iubire ia devenit fără tată și fără mamă, nemaifiind stăpînit de trup și de fire. în firea omului e sădită trebuința și capacitatea comunicării cu! Dumnezeu, cum e sădită în firea ochiului capacitatea să vadă lumina deosebită de el. Dacă înțelegem prin natura umană o natură închisă în ea însăși, ea nu se poate mîntui. Dar nu acesta e sensul naturii umane. O astfel de natură e bolnavă, atrofiată.

[9] 171. «Mădularele cele de pe pămînt» nu sînt propriu-zis mădularele trapului, ci senzațiile rele ce se pot manifesta prin ele. Acestea sînt, după sfîntul apostol Pavel : curvia, necurăția, pofta cea rea, lăcomia care este idololatrie (Col., 3, 5). Deci nu se cere o suprimare de mădulare, ci punerea în stare !de nemișcare a senzațiilor de plăcere manifestate prin ele, o copleșire a lor prin simțiri superioare, o transcalificare a lor. Iar «cugetul trupului» (Rom., 8, 6) este același lucru : o cugetare la cele ale trupului, care nu e lipsită de o voluptate inferioară.

[10] 172. Cuvîntul sau Rațiunea lui Dumnezeu străbate în toată ființa omului prin virtute și cunoștință, rodindu-le pe acestea. E o străbatere ce se face în timp, nu într-un moment. Cuvîntul lui Dumnezeu stăruind în om, în conștiința lui, străbate rațiunea lui, care se conformează cu rațiunea lui Dumnezeu. Din conștiință ea organizează, raționalizează mișcările trupești ale omului, apoi luminează înțelegerea lui, străbătînd pînă la urmă tot omul. Cele două rațiuni sînt intim legate, dar rămîn două, cea umană urmînd celei divine, cum cuvîntul lui Dumnezeu leagă de Sine, ca răspuns, cuvîntul nostru, fără să-l anuleze, într-o unire dialogică.

Preotul e definit aci ca cel ce se află în convorbire cu Dumnezeu, prin minte. Dacă prin făptuirea devenită virtute și prin contemplație omul a ajuns la convorbirea ou Dumnezeu, adică la starea de preot, această stare o poate păstra perpetuu, avînd grijă prin atenție să rămînă în virtute și contemplație. Tar prin acestea el poartă grijă de bunurile mai presus de fire și de timp. Convorbirea prin gîndire și fapte e modul unirii noastre răspunzătoare cu Dumnezeu. E slujirea noastră preoțească, jertfa noastră cuvîntătoare

[11]327.Omul este inelul de legătură între toate părțile deosebite ale realității, căci prin părțile sale stă în relație cu toate părțile realității. Unirea aceasta se înfăptuiește prin om în mod treptat și ea progresează în sus, adică le duce pe toate spre unirea în Dumnezeu. Omul depășește mai întîi despărțirea dintre bărbat și femeie și între el și semenii săi (Gal., 3, 28), apoi, între el și lumea sensibilă pe care o transfigurează în sine, începînd cu cea mai apropiată și sfîrșind cu aștrii, apoi între pămîntul locuit și rai, după aceea, deosebirea între el și îngeri și la urmă, între el — cu toată creațiunea adunată în el — și Dumnezeu. Ideea aceasta o afirmase mai întîi Atanasie, care văzuse această unire realizată deplin în Hristos. Sfîntul Atanasie spunea : «Cuvîntul, prin Care și în Care la început au fost create toate lucrurile, conduce din nou creațiunea întreagă, care a părăsit mișcarea dată ei de Dumnezeu, și o recompune și o adună. Diviziunile apărute în creație, prin separarea elementelor care erau destinate sa țină creația ca un tot și a nu se separa, au fost depășite în Hristos și puterea unificatoare realizată în El exercită o forță unificatoare în toată creația. Prin nașterea Sa din Fecioara, Hristos a depășit contradicția sexelor. In Hristos, spune Apostolul, «nu e bărbat și femeie» (Gal., 3, 28). Prin moartea și învierea Sa a înlăturat separarea între rai și lume apărută după cădere și a deschis neamului omenesc intrarea în raiul interzis, pentru că El însuși Se întoarce după înviere pe pămînt și arată că în El raiul și lumea sînt una. Prin înălțarea la cer unifică cerul și pămîntul și înalță corpul omenesc asumat de El și constituit din aceeași esență și materie. Întrucît S-a înălțat cu sufletul și cu trupul deasupra cetelor îngerești, El a restabilit unirea între lumea sensibilă și inteligibilă și garantează armonia întregii creațiuni» (După J. Meyendorff ; Le Christ dans la théologie byzantine», Cerf, Paris, 1969, p. 194). Dar sfîntul Maxim insistă asupra însușirilor care-1 fac pe om capabil de această forță unificatoare actualizată în Hristos. La fel descrie felul în care se pot realiza prin om depășirile diferitelor diviziuni.

[12] 328. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru că omul e inelul de legătură între toate părțile creațiunii și Dumnezeu. In EI se vor aduna toate. Omul are de la început o legătură antologică cu toate și o sete de a desăvîrși această legătură. In el există capacitatea de a fi unit cu toate, de a le aduce pe toate la Dumnezeu, unite cu sine. In aceasta stă demnitatea omului, de preot al creațiunii. în vederea acestei uniri a făpturilor cu Sine, prin om, a adus Dumnezeu creațiunea la existență.

Părțile creațiunii sînt părțile omului. Ele își găsesc unitatea deplină în om. Ele nu sînt un cosmos deplin decît prin om și în om. Nu omul e o parte a cosmosului, d toate părțile cosmosului sînt părți ale omului. Omul nu e un microcosmos, alături de macrocosm sau în cadrul lui, ci cosmosul propriu-zis, întrucît dă o unitate deplină și un sens deplin tuturor părților creației. Părțile creației sînt umane și sînt chemate să fie tot mai actual umanizate. Nu omul e încadrat în vreuna din părțile creației și adaptat ei, ci toate părțile creației sînt încadrate în om și adaptate lui. Creația devine un cosmos în om întrucît e unificată și umanizată deplin în el. Brațele omului sînt mai largi decît toate dimensiunile creației. El e mai cuprinzător decît toată creația neînsuflețită, ajungînd pînă la Dumnezeu și mijlocind între creație și Dumnezeu. Omul e chemat nu numai să umanizeze creația făcînd-o cosmos, actualizînd întreaga ei frumusețe virtuală, ci să mijlocească îndumnezeirea ei, întrucît o unește intim cu sine; sau ea se îndumnezeiește în om, prin om și pentru om. Omul e cel ce descoperă sensul creației, ca sens care îl completează. Sensul creației e pe măsură omului și el descoperă sensul ei uman și destinația ei mai întîi umană și apoi divină sau teandrică. Sensul deplin al creației îl descoperă omul, dar îl descoperă numai în Dumnezeu.

Acest rol unificator îl are omul pentru că are în el părți comune cu toată creația și pentru că toată contribuie la susținerea lui biologică și la îmbogățirea lui spirituală, deci și pentru că spiritul său e deschis prin ea infinitului dumnezeiesc și caută să adune toate în sine și în acest infinit sau să reverse prin sine infinitul dumnezeiesc peste ea. Spiritul uman are această forță unificatoare pentru că e înrudit cu ea; dar și pentru că se unește cu Duhul dumnezeiesc care le cuprinde pe toate și care dă omului înțelegerea tuturor. In baza putinței de unire a tuturor prin spiritul său, omul este «laboratorul» în care toate sînt adaptate și înarticulate în spiritul său și, prin el, în Dumnezeu. Dumnezeu nu are ce face cu cosmosul fără om. El vrea să vadă cosmosul adunat în om, cizelat de om, umanizat și adus Lui prin om, cu pecetea și cu actualizarea pe care i־o dă omul sau vrea să vadă pe om venind în fața Lui, cu tot cosmosul adunat și umanizat în el. Unitatea între om și cosmos și unitatea tuturor lucrurilor din cosmos nu se realizează printr-o simplă legare exterioară, ci printr-o înțelegere, prelucrare și transfigurare a tuturor pe măsura omului în vederea acestei articulări a lor în sine și în Dumnezeu. O pildă ne dă felul cum sînt prelucrate lemnele sau pietrele din care își construiește omul casa, iar în pereții casei sînt așezate ferestrele care se deschid spațiului din afară, prin care îi vine aerul și lumina. Numai omul e deschis și deschide lumea, prin spiritul său, infinitului dumnezeiesc, văzînd-o ca simbol, numai omul se cere prin relativitatea sa și a lumii să fie împlinit de absolutul divin care nu se mai cere după nimic altceva ; și numai el cere această împlinire și pentru lume. Căci numai absolutul divin, care e totodată suprema conștiință și lumină, explică lumea și pe om în calitate de cauză și de scop desăvîrșitor. Numai în Dumnezeu omul participă la absolut și vede și lumea explicată în mod absolut. Desigur, omul cîștigă și el de la lume nu numai lumea de la el, se umple și el de lume, așa cum se luminează lumea prin el. Dar omul are nevoie de lume numai ca drum spre Dumnezeu, ca pregătire pentru înțelegerea lui Dumnezeu. Omul nu se poate opri la lume. Nu lumea îl duce pe om Ia Dumnezeu, ci omul duce lumea la Dumnezeu. Nu ea îi dă ultimele răspunsuri la întrebările ce i le pune existența și ultimele satisfaceri. Ea îi trezește doar apetituri și întrebări mai adînci prin satisfacerile și răspunsurile parțiale ce i le dă. El trebuie să depășească lumea și ea îl ajută la aceasta prin relativitatea ei. Dar numai el trăiește întrebările și simte nevoia depășirii ei. Lumea pune, dar nu-și pune întrebări. Ea e obiect finit, nu subiect însetat de infinit.

[13] 328 b. Se descriu condițiile pe care trebuie să le îndeplinească omul pentru depășirea diferitelor diviziuni. Prin toate aceste condiții, omul se realizează pe sine însuși și împlinește rolul său de unificare a creației și a acesteia, cu Dumnezeu. Trebuie să devină nepătimaș pentru depășirea contradicției între sexe ; trebuie să depășească ispita exercitată de lumea aceasta, adică să depășească ispita divizării egoiste a lumii, pentru a depăși despărțirea ei de rai; trebuie să depășească despărțirile spațiale din lumea sensibilă prin pătrunderea cu duhul la orice distanță. Trebuie să depășească deosebirea între lumea sensibilă și inteligibilă, prin înălțarea continuă de la ceea ce a atins, la ceea ce i se deschide în față (conform epectazelor sfântului Grigorie de Nyssa), dar și prin transparența ce o cîștigă lumea pentru el. Prin aceasta, devine una cu îngerii în unirea cunoașterii și a necunoașterii trăite a prezenței lui Dumnezeu, care vine după ce s-a depășit cunoașterea rațiunilor creației. Dacă depășirile de mai jos sînt condiționate de eliberarea de patimi, depășirea separării de îngeri vine prin cunoașterea contemplativă a rațiunilor creației și prin cunoașterea mai presus de cunoaștere a lui Dumnezeu, prin trăirea prezenței Lui în sine și în cosmos.

La urmă de tot omul depășește deosebirea creatului de necreat, ajungînd la posesiunea habituală sau definitivă a harului. Pe această treaptă culminantă e întrepătruns întreg cu Dumnezeu întreg, fiind tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă. Aceasta e starea de iubire deplină în care omul Îl are, Îl sesizează, Îl cunoaște și Îl iubește pe Dumnezeu în locul său, dar simte că și Dumnezeu e sălășluit în întregime în sine și îl iubește. Mișcarea lui a ajuns în Dumnezeu la ținta ei finală și la stabilitatea fundamentală și neclintită a unui dialog intim în iubire desăvîrșită, la granița nehotărnicită și la marginea fără margini a viețuirii fericite, a unui dialog și schimb de iubire și de viață, dincolo de care nu se pot ridica mintea și firea prin puterile lor. Căci în Dumnezeu nu mai sînt intervale ca să se treacă de la o graniță atinsă spre altă graniță, de la o margine ajunsă spre altă margine. El e ultima margine nemărginită, pentru că El e infinitatea neîmpărțită și simplă în care totul se are nelimitat, în infinitatea unui dialog de desăvîrșită comunicare și comuniune. Acolo cunoașterea cea mai înaltă e una cu necunoașterea cea mai adîncă.

Pînă aici sfîntul Maxim a arătat cum trebuie să se miște omul spre Dumnezeu, adunînd toată creația în sine. Acum arată că întrucît omul nu a activat mișcarea sădită în firea lui spre Dumnezeu, ci a îndreptat-o spre cele inferioare lui, devenind și el ca ele și periclitîndu-se să ajungă pînă la balansarea pe buza inexistenței, Dumnezeu însuși, Cel prin fire nemișcat, Se mișcă spre creatura oare se mișcă prin fire, într-un chip nemișcat mai presus de fire ca s-o ducă și pe ea la nemișcarea în El. în acest sens sfîntul Grigorie de Nazianz a putut vorbi nu numai de o reînnoire a firii create, ci și de un act nou (de o «înnoire») a firii necreate. Pentru concilierea mișcării și a nemișcării în Dumnezeu, gîndirea răsăriteană a recurs la doctrina energiilor necreate. Dumnezeu e nemișcat prin ființă, dar Se mișcă prin energiile Sale. Printr-un asemenea act Dumnezeu Se face om. Prin firea umană restabilită în Sine, Hristos va putea, folosindu-Se acum de mișcarea ei naturală, să readune în Dumnezeu toate, căci în Sine sînt reunificate rațiunile întregii creații. în Hristos omul se unește în Dumnezeu cu semenii săi și cu lumea pe care o penetrează cu spiritul său uman umplut de Dumnezeu.

[14] 330. Depășirea diferitelor diviziuni și contradicții e o chestiune de putere spirituală ; iar puterea spirituală se activează în sfințenie. In aceasta se depășește contradicția dintre bărbat și femeie prin viața înduhovnicită, nepătimașă; se depășește deosebirea între lumea noastră locuită, și rai, sfințind lumea de aici printr-o viețuire sfințită, lipsită de patimile egoismului și ale alipirii la cele materiale, prin puterea spiritului. Gîndirea patristică nu are nevoie de demitizarea bultmaniană, pentru a se elibera de înțelegerea nespirituală a realităților spațiale.

Unificarea tuturor a realizat-o în numele nostru întîi Hristos ca om. El a restabilit în Sine puterea unificatoare a naturii umane pe care noi o alterasem. Pe treapta cea mai înaltă a unificat umanitatea Sa cu Dumnezeu sau a înfățișat-o pe aceasta plină de toată creațiunea transfigurată în fața lui Dumnezeu și Tatăl. El a realizat unirea tuturor în Sine ca om și unirea Sa ca om cu Dumnezeu, întrucît a ascultat porunca dumnezeiască de a folosi această putere în vederea unificării tuturor în Sine și a Sa cu Dumnezeu, prin rolul conducător recunoscut spiritului (minții). Căci dacă pornirile trupești pătimașe dezbină pe om în el însuși și pe om de toate, spiritul îl unifică în el și cu toate. Dar spiritul face aceasta nu impunînd o stăpînire silnică asupra părților inferioare ale omului și asupra lumii, ci cîștigîndu-le prin forța superioară a purității și a înțelegerii adevăratului rost al omului și al lumii. Contrar origenismului și urmînd lui Hristos omul duce în sine întreaga creațiune la unirea cu Dumnezeu, căci spre aceasta a fost făcută.

[15] <http://www.parohiacopou.ro/apologia-sfantului-nicodim-aghioritul-privitoare-la-maica-domnului>, miercuri, 27 aprilie 2016

[16] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IX, Ed. cit., p. 199.

[17] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[18] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[19] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, , ⁴2005, Vol. III.

[20] <http://munteleathos.com/Pagina/Afisare/Povestiri_Duhovnicesti>, vineri, 18 martie 2016.

[21] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV.

[22] Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, ²2006, p. 260.

[23] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., p. 326.

[24] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Hristoitia (Bunul Moral Al Creștinilor), Ed. Bunavestire, s.l., 2001.

[25] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, p. 270.

[26] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, ²2011, pp. 84-85.

[27] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[28] <http://www.doxologia.ro/liturgica/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/impartasirea-preotilor-credinciosilor>, joi, 5 mai 2016.

[29] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[30] <http://www.biserica-mihai-viteazul.ro/ro/index/ex-lica/lit-52.htm>, marți, 26 aprilie 2016.

[31] <http://www.dervent.ro/liturghia.php>, marți, 26 aprilie 2016.

[32] Viața Cuviosului Pafnutie, egumenul mănăstirii Borob (1 mai)

[33] 1 όρθοτόμοί τον τής άλήθεΐας λόγον, după traducerea din Liturghierul românesc: drept îndreptează (cioplește) cuvântul adevărului. Și preotul are aeeastă datorie, nu numai episcopul.

[34] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 254-276.

	victor888ardeleanu la POATE FI CANONICĂ CANONIZAREA…
	victor888ardeleanu la POATE FI CANONICĂ CANONIZAREA…
	victor888ardeleanu la h) Din învățăturile păgâne scr…
	victor888ardeleanu la Biserica din Drăgănescu…
	victor888ardeleanu la POATE FI CANONICĂ CANONIZAREA…

Impartasanie nu deasa, nu rara, ci Personala în format .pdf

A. Toți trebuie să se împărtășească la fel?

1. Care este țelul Sfintei Împărtășanii?

a) Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

b) Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

2. Cine este vrednic, cine este nevrednic

a) Nu se pot împărtăși decât cei vrednici, cei nevrednici se vatămă (preoții se osândesc dacă nu i-au cercetat/refuzat)

b) Cei nevrednici pentru a li se scoate miride (preoții se osândesc dacă nu i-au cercetat/refuzat)

c) Păcatul voirii, păcatul firii

d) Nevrednicia firii

(1) Maica Domnului!

(2) Sfântul și Marele Prooroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului

(3) Nimeni în afară de Hristos

e) Nevrednicia voirii

3. Ierarhia Bisericească și Sfânta Împărtășanie

a) În Biserica Primară

b) Pe vremea Sfântului Sinod 1 ecumenic

a) Pe vremea Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog

b) Pe vremea Sfântului Ierarh Simeon al Tesalonicului

c) Pe vremea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul

d) Azi…

2. Preoții și mirenii se împărtășesc la fel?

a) Înaintarea în Ierarhia Bisericească este una a creșterii responsabilității și asprimii pregătirii, nu a boieriei și trândăviei în pregătire

b) Pregătirea cu mai multă trezvie, pocăință, osteneală și asprime (sufletească și trupească) a clericilor pentru Sfânta Liturghie

(1) Liturghier

(2) Sfântul Cuvios Pafnutie, egumenul Mănăstirii Borob

(3) Filocalia

Partajează asta: