j) Erezii din „Cărarea Împărăției”

Cărarea Împărăției 1

V. Învățătura origenistă. Anatema Sfântului Sinod al V-lea Ecumenic. 3

Cugetarea trupească. 12

Falsa antropologie, sexologie și genetică a Părintelui Arsenie Boca. 26

Calea scurtă a harului 59

Tatăl 70

VI. Învățătura pelaghiană. Anatema Sfântului Sinod al VI-lea Ecumenic. 75

Cuvinte vii 78

Basilica San Pietro. 82

IV. Învățătura monofizită. Anatema Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic. 93

Ignațiu de Loyola. 94

Despre reîncarnare. 97

Propovăduitor și inventator de apocrife. 120

Pentru a înțelege la modul concret, rătăcirea de la adevăr a Părintelui Arsenie Boca, vom selecționa din studiul Grozăviile neasemănate de la Drăgănescu și viața Părintelui Arsenie Boca în lumina Sfinților Părinți, o parte din ereziile sfinției sale, care se află în cărțile recunoscute ca având în ele mesajul original (nealterat de ucenici sau inamici) al sfinției sale.

Studiul îl puteți descărcat de aici, fiind însoțit și de imaginile lămuritoare:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

I.    Cărarea Împărăției

Chiar denumirea acestei cărți arată ignoranța și cugetarea trupească a Părintelui Arsenie Boca:

Domnul nostru Iisus Hristos este:

„Ioan 14:6 Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

Este singura Cale, altele nu sunt, iar cei ce se abat de la Cale, umblă nu pe două, ci pe multe cărări… toate strâmbe:

„Mat 3:3 El este acela despre care a zis proorocul Isaia: „Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”.”

Iată ce zice Sfântul Ierarh Teofilact al Bulgariei despre aceasta:

«„Cale” numește Evanghelia, iar „cărări”, poruncile Legii, ca unele ce erau roase și vechi. Deci, zice: „Gătiți-vă pentru petrecerea evanghelicească, iar poruncile Legii, drepte, adică duhovnicești le faceți, că Duhul drept este”.

Deci, atunci când îi vezi pe iudei că trupește înțeleg Legea, atunci să știi că n-au făcut „drepte cărările”, adică nu înțeleg Legea duhovnicește.» [1]

O astfel de înțelegere trupească a Ortodoxiei (deci cărare strâmbă), după cum vom vedea, a fost și „Cărarea Împărăției”. Părintele Arsenie Boca nu a zis Calea Împărăției, ci Cărarea Împărăției fiindcă nu cunoștea pe Sfinții Părinți și tâlcuirile lor, umblând încă rătăcit pe cărările părerilor proprii provenite din cugetarea trupească. Astfel a pierdut chiar și sensul Vechiului Testament, și al fricii de Domnul ce se află în cărările legii, răstălmăcind-o printr-o falsă genetică în mod jalnic, uitând de poruncile cele mai elementare care ne învață să nu mutăm hotarele părinților:

 Pil 22:28 Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinții tăi. Iov 24:2 Viclenii mută hotarele țarinilor, fură turma de oi cu cioban cu tot. Sir 1:5 Izvorul înțelepciunii este cuvântul lui Dumnezeu întru cele înalte, și căile ei sunt porunci veșnice.

Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ceea ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice60 și nedepășind dumnezeiasca predanie.[2]

Din păcate nu numai titlul îi vădea necunoașterea Sfintei Predanii și a cugetării duhovnicești, ci tot conținutul acestei cărți grosolane, în stilul lui de „bici al lui Dumnezeu”, este o răstălmăcire trupească a Sfintei Evanghelii.

Să enumerăm o foarte mică parte din învățăturile mincinoase pe care le găsim în „Cărarea Împărăției”:

Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu. Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică?

De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de ‎misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ:

‎„Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare[3]” (Ieremia 1, 5)

Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și împlinind un destin, între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri.

DISPOZIȚII DE DREPT BISERICESC [care nu au nici o legătură cu genetica – n.n.] CONFIRMATE DE GENETICĂ

În spiritul teoriei cromozomice, putem înțelege și unele norme de drept bisericesc, ca de pildă oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia de consângenitate, în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în linie colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt[4] […]

‎Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24 de perechi de cromozomi – așa cum a arătat Th. H. Morgan – se ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilități.[5]

Dumnezeu pe toți îi trimite înzestrați și în stare să fie drepți. Dar, trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, care-i spetesc și-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, ‎slăbiți de osteneala vieții ‎și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎[6] […]

Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulțime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginași în știință și crescuți unilateral în cunoștințe. Nu e bine așa, ci precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. […]

Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a șaptea [„Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14) – n.n.] – o problemă de biologie – cu cele câteva cunoștințe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmărește stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omenești. [7] […]

Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire [!!! – n.n.] – așa ca evreii de odinioară și ca turcii de până mai dăunăzi. Înțeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu.[8] […]

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul ‎trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare ‎de el, care însă îi vin prin ‎dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a ‎supus prin nevoințe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor ‎puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, ‎prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării ‎contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată ‎dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea ‎mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit ‎orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare. ‎[9]

A.  V. Învățătura origenistă. Anatema Sfântului Sinod al V-lea Ecumenic

Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 5-lea Ecumenic.

Dacă cineva nu îi anatemizează pe Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen, la fel și scrierile lor eretice și, de asemenea, pe toți ceilalți eretici care au fost deja condamnați și anatemizați de către sfânta, soborniceasca și apostolica biserică și de către cele patru sfinte sinoade care au fost deja menționate și, de asemenea, pe cei care au propovăduit sau acum gândesc în același fel ca și ereticii mai înainte pomeniți și care rămân în greșeala lor chiar până la moarte: să fie anatema. (Anatema a XI-a a Sfântului Sinod al 5-lea Ecumenic)[10]

Tot în legătură cu neînțelegerea obârșiei Părintele Arsenie Boca a avut și învățăturile origeniste despre preexistența sufletelor ca lucrări superioare osândite la pedeapsă în închisoarea trupurilor inferioare, metempsihoză, relativitatea credinței în mântuire (sau ecumenismul ca o altă apocatastază) date anatema la Sfântul Sinodul al 5-lea Ecumenic, arătând permanent că teoria sa personală despre obârșia divină a oamenilor nu este doar o figură de stil, ci o gravă mentalitate eretică:‎

Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu. Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică?

De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de ‎misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ:

‎„Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare[11]” (Ieremia 1, 5)

Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și împlinind un destin, între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri.[12]

— Cei ce primesc și transmit vorbele elinești [păgâne] și deșarte cum că ar fi o preexistență a sufletelor, că nu toate s-au făcut și adus din neființă, că ar exista un sfârșit al pedepsei sau o restaurare [apocatastază] a creației și lucrurilor omenești, și prin cuvinte ca acesta introduc faptul că Împărăția cerurilor, pe care Însuși Hristos Dumnezeul nostru a învățat și a transmis că e veșnică și nedestrămată, ar fi supusă destrămării și trecătoare, în timp ce din întreaga Scriptură Veche și Nouă am primit că pedeapsa va fi nesfârșită și Împărăția veșnică; așadar, cei ce se pierd pe ei înșiși și pe alții prin asemenea cuvinte și se fac și altora pricină de osândă veșnică, să fie anatema! (Sinodiconul Ortodoxiei)[13]

De fapt, pentru Origene sufletul pre-există, întruparea sa fiind o cădere, ca rezultat al unei alegeri rele deliberate. Regăsim aici imaginea platonică a trupului ca închisoare.[14]

Sfântul și ecumenicul (a toată lumea) al cincilea sinod (sobor), (care se numără al doilea din ‎cele ce s-au făcut în Constantinopol), s-a făcut în anul 553 în timpul Împăratului Iustinian întâi, ‎care se cuprinde în 8 praxe în limba latinească, după Dositei, cartea 5, cap 16 din ‎Dodecabiblion. Iar în cea elinească în cinci Praxe, după tomul 2 al sinodicalelor, foaia 261 și s-au ‎adunat la dânsul Părinți în număr 165, între care mai mult strălucea Mina la început, apoi după ‎moștenire Eutihie, care au stat patriarhi ai Constantinopolului; Virghilie al Romei, aflându-se în ‎Constantinopol, nu însă și de față în sinod, nici însuși în persoană, nici prin locțiitori (precum au ‎urmat și la cel al 2-lea ecumenic sinod), întărind, însă, sinodul în urmă prin înscrisă arătare; ‎Apolinarie al Alexandriei, Domnos al Antiohiei, Didim și Evagrie împlinind locul lui Evstohie al ‎Ierusalimului. Și a anatematizat sinodul conscrierile lui Diodor al Tarsupolei și ale lui Teodor al ‎Mopsustiei, dar și pe însuși Teodor acesta, și pe Diodor, după Fotie, codica 18 și după praxa ‎sinodului al 7-lea, precum se arată și la foaia 14 a tomului 1 al catalogului celui despre tâlcuitorii ‎care mai întâi cugetând dogmele lui Nestorie le-au lăsat acestea în scris și după moarte (mai ‎ales Teodor al Mopsustiei care, fiind învățător al lui Nestorie, zicea că altul este Dumnezeu ‎Cuvântul și altul Hristos, supărat fiind de patimile sufletului și de pofta trupului) au ‎anatematizat și cele conscrise de Fericitului Teodorit asupra celor 12 capete ale Sfântului ‎Chiril173 și epistola ceea ce se zice a lui Iva, episcopul Edesei, către Marin Persul174 au ‎ ‎anatematizat și pe însuși Origen și pe Didim și pe Evagrie și dogmele lor cele ‎urâte; care bârfeau ‎că sufletele sunt mai-nainte de trupuri175 și că sufletele intră ‎după moartea unui trup într-alt ‎trup și că munca are sfârșit, că demonii au să ia ‎dregătoria cea dintâi a îngerescului har, pe care ‎o au avut, că sufletele au să învieze ‎goale, fără de trupuri și că cereștile trupuri au suflete, încă ‎și alte rele socoteli. Au ‎anatematizat și pe Antim Trapezutiul, care cugeta păgâneștile cugetări ‎ale Eutihie, ‎pe Sevir, și pe Petru al Apamiei, și pe Zoora176. Iar canoane, sinodul acesta, care ‎să ‎privească spre bisericeasca stare, nu a așezat, ci numai 14 anatematizări ‎împotriva ‎pomeniților eretici și altora și 25 numai împotriva celor origeniști. [atât de grav este origenismul că s-au dat 14 anateme la ceilalți eretici și 25 pentru Origen și origeniști! – n.n.] Acestea se ‎cuprind ‎în foaia 341 a tomului al doilea al sinodicalelor.‎ […]

‎ 175 Pe această proesti a sufletelor Origen o zicea pricină de proorismos (adică de mai-nainte ‎hotărârea) și de apodokimasie (adică de a lepădării). Că, de au făcut sufletele bunătăți în lumea ‎cea gândită, se hotărau dinainte la împărăție, iar de au făcut rele, se lepădau la muncă. ‎Împotriva acestei socoteli scrie Ieronim epistola către Pammah și Leon în epistolia 93 și Chiril al ‎Alexandriei prin 24 de epihirime o surpă.‎[15]

După cum vom desprinde din acest studiu, vom înțelege, de fapt, că Părintele Arsenie Boca este un om care a îmbrăcat păgânismul de formă hindusă în haine Ortodoxe, după cum Origen a îmbrăcat păgânismul de formă elenă în haine creștine. Parcă cea mai mare afiliație, după uniatism, o are Părintele Arsenie Boca la origenism:

Sfintii Parinti ai Sinodului al V-lea Ecumenic – care a avut loc la Constantinopol in anul 553,convocat de Imparatul Iustinian (in mozaicul de la Ravenna, de mai sus) si prezidat de Sfantul Patriarh Eutihie (vezi icoana de mai jos) – au avut de lamurit mai multe controverse starnite, intretinute si promovate de sustinatorii invataturilor eretice referitoare la Persoana Mantuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, dar provenite si din ratacirile unui autor de talia lui Origen.

Dar acest Sinod Ecumenic are o importanta speciala deoarece aici se face separarea intrecugetarea parintilor, care este cugetarea Bisericii, si cugetarea intelepciunii lumesti,adica abordarea principiilor de credinta facute prin prisma filosofiilor (pe atunci) antice. Intr-adevar, toti ereticii anatematizati la acest Sinod, in frunte cu Origen, sunt tributari influentelor masive din platonism, aristotelism si alte curente filosofice care, pentru a il cita pe Apostolul Pavel, s-au aratat ca nebunie celor care s-au increzut in ele mai mult decat in intelepciunea lui Dumnezeu. Asadar, Sfintii Parinti reafirma prin acest Sinod ca intelepciunea Bisericii este Crucea, adica rastignirea mintii si voii proprii ale firii cazute, care trebuie sa se supuna Duhului Sfant. Nu se poate inainta in cunoasterea lui Dumnezeu decat prin aceasta esentiala smerire, desertare toatala a cugetului nostru in fata mintii lui Hristos. Altfel, ramanem prada fantasmelor propriei noastre minti si nalucirilor diavolesti care o inrauresc, asa cum a fost cazul celor anatematizati.

In ceea ce il priveste pe Origen, si Sf. Ioan Scararul avertiza asupra toxicitatii maxime a invataturii acestuia pentru orice nevoitor care cauta sa Il urmeze pe Hristos:

„Sa nu bolim in inima de boala lui Origen cel necredincios. Aceasta invatatura pangarita se face lesne primita de iubitorii de placere, dand ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”

Cine accepta ca va avea loc “apocatastaza”, adica mantuirea finala a tuturor fapturilor cazute, nu mai are, practic, nicio motivatie in a diferentia intre bine si rau, intre adevar si minciuna. Nu are nicio motivatie de a se impotrivi raului, atat dinlauntru cat si din afara. Daca toate se vor amesteca la sfarsit, atunci toate sunt relative in prezent. Descoperim, astfel, ca Origen este un prim mare percursor (chiar daca involuntar) al nihilismului atotputernic astazi, in postmodernitate. Si, vai, cati dintre noi nu suferim de acest nihilism latent, de tendinta de a relativiza raul, de a il amesteca cu binele, si acest lucru doar pentru ca nu suportam claritatea de sabie a adevarului! Este o boala larg raspandita in aceste vremuri de confuzie, pentru ca vrajmasul are tot interesul sa o raspandeasca. Nu ne vrea intregi la minte, staruitori in adevar, ci permanent dilematici si in dubiu si acolo unde totul este revelat si limpede, chiar si in fata evidentelor, suferind de frica acolo unde nu este frica(frica de a nu judeca dusa la extrema terorii de a nu judeca), neprimind adevarul si impotrivindu-ne cuvintelor batranilor. Iar toate acestea invaluite in principii pretins duhovnicesti, care isi vadesc insa falsitatea prin roadele lor.

Caci nu am fi ajuns in starea aceasta jalnica si generalizata, noi ca Biserica, daca ne-am fi tinut de cugetarea Sfintilor Parinti si nu am fi primit otrava nihilismului si relativismului duhovnicesc.Desigur, aici joaca un rol mare si trufia mintii, un pericol care ne pandeste pe toti, dar mai ales pe cei cu deschideri intelectuale largi. La urma urmei, Origen era intr-adevar o minte geniala si a avut multe scrieri stralucite. Cunostea filosofia vremii sale foarte bine, insa nu ca Sfintii Parinti (Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul) care, spre deosebire de el, stapaneau filosofia fara a se lasa stapaniti de ea. Tocmai aceasta inaltime spirituala este insa extrem de periculoasa pentru noi, deoarece, daca e lipsita de smerita cugetare, duce la prabusire si la erezii.Smerita cugetare ne fereste sa intram cu instrumentele logicii si ale ratiunii neluminate de har in Tainele Sfintei Treimi.

Este necesar astazi, mai mult decat oricand, sa reamintim si sa intarim hotararea Sfintilor Parinti de la Sinodul al V-lea Ecumenic, pentru ca, dat fiind duhul lumesc care bantuie atotstapanitor, dominat din plin de trufia mintii, generatoare de speculatii – fie acestea stiintifice, filosofice sau de alt tip – riscul de a prelua si a amplifica doar eresurile lui Origen este urias. Chiar daca Origen, prin multe din scrierile sale benefice, a fost apreciat de Sfintii Parinti (si nu trebuie sa ne sminteasca faptul ca il gasim citat pozitiv in unele lucrari ale unora dintre ei, chiar apropiati de zilele noastre) si exercitand o influenta care nu poate fi contestata asupra Bisericii,este momentul sa accentuam greselile sale, anatematizate pe vesnicie de Sfintele Soboare Ecumenice tocmai pentru ca suntem pe cale sa le adoptam si noi cu entuziasm, facand ca sminteala de pe urma sa fie mai mare decat cea dintai. Intre duhovnicia Sfintilor Parinti si spiritualitatea origenista construita prin prisma ereziilor sale, asa cum o prezinta cei care ii doresc reabilitarea, exista un antagonism pofund. Fara indoiala insa spiritualitatea origenista ne gadila firea noastra cazuta, dandu-ne chiar o aparenta duhovniceasca pentru fuga de Cruce si un argument pentru invartosarea trufasa a mintii noastre.

Toti suntem permanent deasupra unei prapastii, inaltati fiind de perspectiva patimasa cu care ne apreciem cunostintele teologice, ravna pentru Dumnezeu si alte daruri cu care am fost milostiviti, si, din acest motiv, trebuie sa privim cu compatimire, dar si cu frica la caderea lui Origen, ale carui calitati incontestabile i-au devenit pricina de ingropare a talantului Duhului Sfant.

Avand in vedere toate aceste lucruri, nu ne este greu sa intelegem de ce anume se preda atat de intensiv Origen in facultatile noastre de Teologie. Viitorii preoti intra in facultate deja infestati de nihilism, iar contaminarea cu astfel de idei, prezentate sub girul autoritatii Sfintilor Parinti, conduce adeseori la pierderea fermitatii adevarului mantuitor al dreptei credinte.

De altfel, si Pr. Dumitru Staniloae, in comentariile sale la cartea Sf. Ioan Scararul, atragea atentia ca:

sunt multi astazi, chiar dintre teologi, care ar dori o reabilitare a lui Origen. Nu-si dau seama ca origenismul duce la devalorizarea miscarii sau a efortului personal, a importantei timpului pentru mantuire si deci a persoanei. Totul duce automat la fericire. Iar din ea se cade iarasi. Origenismul e o teozofie sau antropozofie, sau panteism […]”.

Prin urmare, o spiritualitate origenista indeplineste de minune, am spune, doua lucruri: pe de o parte, distruge discernamantul duhovnicesc si imboldul de a lupta launtric cu raul si de a il recunoaste ca atare in afara, pe de alta parte, ofera mangaierea, sau compensarea, draceasca in ultima instanta, a unei foarte comode spiritualitati-simulacru dar si a trufiei de a gandi inalt si filosofic, de a fi pretios in proprii tai ochi si in ai altora.[16]

Parcă ar fi descris, fără să știe, tocmai felul de a fi al Părintelui Arsenie Boca:

Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24 de perechi de cromozomi – așa cum a arătat Th. H. Morgan – se ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilități.[17]

Dumnezeu pe toți îi trimite înzestrați și în stare să fie drepți. Dar, trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, care-i spetesc și-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiți de osteneala vieții și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.[18] […]

Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulțime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginași în știință și crescuți unilateral în cunoștințe. Nu e bine așa, ci precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. […]

Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a șaptea [„Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14) – n.n.] – o problemă de biologie – cu cele câteva cunoștințe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmărește stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omenești. [19] […]

Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire [!!! – n.n.] – așa ca evreii de odinioară și ca turcii de până mai dăunăzi. Înțeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu.[20] […]

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul ‎trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare ‎de el, care însă îi vin prin ‎dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a ‎supus prin nevoințe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor ‎puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, ‎prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării ‎contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată ‎dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea ‎mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit ‎orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare. ‎[21]

Acum este nevoie de o cercetare a cuvintelor origeniste ale Părintelui Arsenie Boca, în lumina Sfinților Părinți.

242. Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu.

[preștiința negrăită a lui Dumnezeu nu implică preexistența persoanei. Preștiința lui Dumnezeu este mai înainte de crearea veacurilor. Nu este vreun moment în care Dumnezeu să nu fi știut de faptul că ne va crea, fiindcă altfel nu ar fi Atotștiutor. Iar dacă preștiința ar fi totuna cu preexistența, ar însemna că și noi suntem dinainte de creație, deci și noi suntem dumnezei după fire, ca cei ce suntem necreați. Dar acesta este exact panteismul, esența elenismului și hinduismului, a tot păgânismul, pe care, după cum vom vedea, Părintele Arsenie Boca îl propovăduia în tot chipul, chiar dacă în mod ascuns, ca și Origen (numit de Sfinții Părinți ca fiind cel ce a învelit păgânismul în haină, terminologie și mască creștină, fiind părintele tuturor ereziilor). În realitate preștiința lui Dumnezeu nu implică și preexistența noastră, ceea ce înseamnă că noi am fost creați chiar la zămislirea noastră, atât cu sufletul, cât și cu trupul, după cum mărturisesc Sfinții Părinți. În afară de asta de unde necuviința să împartă Atotștiința lui Dumnezeu în gânduri și intenții? – n.n.] 243. De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră pământească, [deci… preexistăm, ‎‎după Părintele Arsenie Boca– n.n.]

Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia, când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ: Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare[22]” (Ieremia 1, 5) [iată și un citat denaturat, prin ciuntire, în sens origenist, de Părintele Arsenie Boca. Este ca și cum, citând Psa 13:1 Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!”, scoatem Zis-a cel nebun în inima sa: și lăsăm doar Psa 13:1… „Nu este Dumnezeu!”, iar apoi strigăm la toată lumea că Biblia este atee fiindcă ne învață că nu este Dumnezeu. Cuvântul autentic din Sfânta Scriptură este acesta: Ier 1:5 Mai-nainte de a te zămisli tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus. Originalul din Septuaginta este (LXX) Πρὸ τοῦ με πλάσαι σε ἐν κοιλίᾳ ἐπίσταμαί σε καὶ πρὸ τοῦ σε ἐξελθεῖν ἐκ μήτρας ἡγίακά σε, προφήτην εἰς ἔθνη τέθεικά σε. Deoarece nu știa limba greacă, și aborda Sfânta Scriptură după nebuloasa și nelămurita părere proprie (lucru vădit și de multiplele însemnări pe care le făcea pe marginea Bibliei, date la tipar cu atâta migală de ucenicii sfinției sale) iar nu după tâlcuirile Sfinților Părinți, Părintele Arsenie Boca îndrăznește să modifice Cuvântul lui Dumnezeu și să-L propovăduiască cu omisiune, schimbându-i sensul după cugetul propriu, pentru a convinge mintea cititorului de propria sa (ne)credință inventată, sau mai probabil primită prin vedenii, datorită amăgirii, dar opusă Ortodoxiei. Părintele Arsenie Boca a scos „tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras”, ca să rămână doar: „Mai-nainte de a te zămisli … te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus”. Textul original „Mai-nainte de a te zămisli tu în pântece te știu, și mai-nainte de ce ai ieșit tu din mitras te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus” arată că Dumnezeu preștie pe om înainte de zămislire; textul cenzurat de sfinția sa: „Mai-nainte de a te zămisli … te-am sfințit, Proroc spre neamuri te-am pus” arată că omul există înainte de zămislire și poate fi sfințit. Este exact invers ca în exemplul dat de noi din Psalmi. Acolo ciuntirea arată că Dumnezeu nu există, aici ciuntirea Părintelui Arsenie Boca arată că noi preexistăm din veșnicie, fiind așadar dumnezei după fire. Sensul real al cuvântului din Ieremia este că Dumnezeu îl cunoaște pe prooroc de mai înainte de a se zămisli, și nu s-a oprit sau se va opri vreodată de a-l cunoaște, dar de sfințit l-a sfințit, evident, după ce s-a zămislit, chiar dacă mai înainte de a se naște, de a ieși din uterul mamei. Așadar este vorba despre preștiința lui Dumnezeu despre toți oamenii (mai înainte de zămislirea lor și mai înainte de toți vecii), nu de sfințirea lor, care se poate face numai după zămislire, (în cazul de față, pentru acest prooroc, chiar și mai înainte de naștere). Aceasta pentru că sfințirea se dăruiește omului existent, nu doar preștiut. Ideea sau gândul despre om nu sunt omul. Se sfințește omul cel gata zămislit, având de la începutul existenței sale și suflet și trup (unite negrăit). Nu se sfințește vreun gând sau vreo intenție dumnezeiască și nu se sfințește vreun suflet mai înainte de zămislire, ci se sfințește o persoană, în cazul omului, alcătuită din trup și suflet (create deodată prin zămislire). Nu se sfințește vreo gând sau intenție despre om, fiindcă pe de o parte necuvios lucru este a numi Atotștiința dumnezeiască ca fiind compusă din gânduri și intenții, iar pe de alta Dumnezeu și lucrarea Sa sunt sfinte, nu sfințite (sfințirea numelui Tatălui însemnând că noi ne sfințim, după ce ne-am zămislit, chemând și lucrând în noi cunoașterea Tatălui). Nu se sfințește nici vreun suflet mai înainte de zămislire, fiindcă sufletele nu preexistă zămislirii (fiindcă sufletul este creat cu tot cu trup în clipa zămislirii, nu vine din altă parte, creat altă dată, preexistent, cum credeau prostește Origen și Părintele Arsenie Boca). Iar o persoană se sfințește, dacă se afierosește lui Dumnezeu. Persoana există doar din momentul creării sale, la îngeri și demoni în veac, iar la oameni în timpul zămislirii, chiar dacă era preștiută de Dumnezeu mai înainte de a exista – n.n.]

Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, [dacă le aduce și nu le creează, iar avem de a face cu preexistența, căci nu spune le aduce la existență, ci le aduce în viața pământească – n.n.] atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică? [23][uitați cum mărginește creația lui Dumnezeu de posibilitățile materiei, deci îl face dependent pe Dumnezeu de arborele genetic n.n.]

Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24 de perechi de cromozomi – așa cum a arătat Th. H. Morgan – se ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilități.[24]

[vedeți că nu știa nici genetică, nici matematică și nu avea nici harul proorocesc? Iată ce ne spun despre acest subiect oamenii de știință:

Expertii estimeaza ca sunt intre 60.000 si 100.000 de gene (facute din ADN) in cei 46 de cromozomi ai unei fiinte umane. Un bebelus mosteneste 23 de cromozomi de la mama lui si 23 de la tatal lui. Cu toate aceste posibile combinatii, o pereche de parinti are potentialul de a produce 64 de mii de miliarde de copii diferiti. Aceasta iti va da o idee despre cat de imposibil este sa prezici cum va arata copilul tau. Stiinta geneticii este complicata, dar cu un curs scurt vei putea primi cateva informatii pentru a iti ghida imaginatia.[25]

Părintele Arsenie Boca s-a luat după un genetician ce a numărat greșit numărul de perechi de cromozomi. Dacă vedea vreo fotografie și îi număra, era suficient să vadă că nu sunt 24 de perechi, ci 26. Iar aplicând o matematică destul de simplă, a numărului de combinații, ar fi văzut că numărul de posibilități, doar pentru o familie de părinți, este cu mult mai mare decât cifra cea mică pe care a precizat-o sfinția sa. Chiar dacă nu ar fi știut genetică sau matematică, dar ar fi fost învățat de Sfântul Duh să scrie cele de mai sus, ar știut adevărul. Greșeala de mai sus nu arată numai superficialitatea sfinției sale ci și faptul că a scris din părerea proprie greșită, nu la porunca lui Dumnezeu și prin iluminarea ce o dă El prin har. Astfel că și sfinția sa face parte dintre cei ce s-au făcut de râs prin acest subiect. Dumnezeu este mult milostiv și a îngăduit să aflăm noi aceasta, ca încă o dovadă matematică, despre duhurile mincinoase cu care și-a compus lucrarea scrisă, verbală și pictată. Să ne miluiască și să ne izbăvească de rătăcirea de la Prislop.

Undeva in deceniul al doilea al secolului trecut cercetatorii au ajuns la concluzia ca omul are 24 de perechi de cromozomi; primul a fost Theophilus Painter, dar observatiile sale, la microscop, au fost reluate de nenumarate ori si cei mai multi savanti au ajuns la acelasi rezultat. Foarte putini au „vazut“ un numar mai mic de cromozomi, intre 19 perechi si 23. Oricum, timp de mai bine de trei decenii, pentru lumea stiintifica faptul ca omul are, asemenea restului animalelor de pe Pamant, 24 de perechi de cromozomi a fost un adevar indiscutabil, iar cei cu mai putini au fost pusi la respect.

In 1956 evolutia tehnica a schimbat rezultatul: omul este un accident genetic (de fapt, prin aceasta Dumnezeu vrea să arate că valoarea omului nu este în numărul de perechi de cromozomi, ci în faptul că este diferit, fiind făcut nu prin poruncă, ci prin lucrarea mâinilor Lui. Omul este mai puțin trupesc, are informație trupească mai mică din punct de vedere al numărului de cromozomi. Locul cromozomilor lipsă (informația-logos materială), îl ține Dumnezeu – Cuvântul (Logosul) ce se unește cu el, și năzuința lui este să fie alături de cei 24 de bătrâni care se închină Lui, pentru a se împlini. Apo_4:4 Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur.10 Atunci cei douăzeci și patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce ședea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor și aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: Cu alte cuvinte, pentru a se împlini chiar și trupește, sau cromozomial, omul are nevoie să-L laude pe Hristos. – n.n.) si are numai 23 de perechi de cromozomi. Painter a devenit tinta a ironiilor, dar pe nedrept. Aceasta pentru ca nimeni nu s-a obosit sa numere atunci cand a fost cazul: ilustratiile din cartile tiparite in toata perioada aratau in mod clar 23 de perechi de cromozomi, chiar daca explicatiile de sub poze vorbeau de 24. […]

Oamenii se pot dovedi pur si simplu orbi, daca vor sa fie asa si se lasa orbiti.[26] – n.n.]

 ‎[…]‎

250. Dumnezeu pe toți îi trimite înzestrați și

în stare să fie drepți. Dar, trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, care-i spetesc și-i încovoaie spre pământ.

[Părintele Arsenie Boca susține aici că Dumnezeu trimite pe toți, adică toate persoanele, ca să ia trup. Deci sufletele, după Părintele Arsenie Boca și Origen preexistă dinainte de zămislire, până să ia trupul, care are în el structură genetică. Trimiterea înseamnă existența mai dinainte de a fi trimis. Se folosește același cuvânt prin care Fiul arată trimiterea Sa, de către Tatăl (prin întrupare) și trimiterea Sfântul Duh (prin Pogorâre). Cuvântul mai este folosit pentru trimiterea îngerilor, demonilor, apostolilor și proorocilor. Sfânta Treime este veșnică. Trimiterea îngerilor, demonilor, apostolilor și proorocilor se referă la cei ce deja existau înainte de trimitere. Așadar trimiterea include în sine înțelesul că cel trimis preexistă mai înainte de a fi trimis. Cine sunt toți acei trimiși mai înainte de a lua asupra lor povara părintească genetică trupească, dacă nu sufletele oamenilor, care în concepția Părintelui Arsenie Boca preexistă zămislirii (sau luării trupului, cum crede sfinția sa)? Fiindcă susține că Dumnezeu îi trimite înzestrați și drepți, și de abia trecând prin poarta nașterii iau în spate poverile părintești. Dar noi învățăm de la Sfinții Părinți că zămislirea fiind făcută prin învoirea la plăcerea împreunării strică toată firea, și a sufletului, și a trupului (prin ceea ce se cheamă păcatul strămoșesc, sau obârșia din Adam, sau alterarea firii de plăcere), nicidecum nu se înjosește sau strică sufletul de la preluarea trupului, ca și cum vreo creație a lui Dumnezeu ar fi rea prin fire, și poate strică cealaltă creație (sau că sufletul ar fi fost pentru care ar fi fost trimis din cer ca să se pedepsească tocmai prin unirea cu trupul josnic și stricăcios, după cum credea tot Origen și preia încâlcit prin arborele genealogic Părintele Arsenie Boca) – n.n.] Pe urmă, slăbiți de osteneala vieții [Sfinții Părinți ne învață că osteneala vieții întărește sufletul, nu slăbește omul – n.n.] și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.[27]

Iată și învățătura Ortodoxă, care dezvăluie ereziile susținute mai sus de Părintele Arsenie Boca:

  1. Despre preexistența sufletelor:

Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susținut preexistența sufletelor. […]Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu numai întâi unul și apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirmă Origen.[28]

  1. Despre preștiința cea simplă:

‎‎2.      Orice cugetare este (o sinteză) a celor ce cugetă și a celor cugetate. Dar Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugetă; nici dintre cele cugetate. El este deasupra acestora. Căci altfel s-ar circumscrie, ca subiect ce cugetă având lipsă de relația cu ceea ce cugetă, iar ca obiect cugetat căzând, datorită relației, în chip firesc sub vederea celui ce cugetă. Urmează așadar că pe Dumnezeu nu trebuie să-L socotim nici că cugetă, nici că este cugetat. El este mai presus de a cugeta și de a fi cugetat. Căci e propriu și firesc celor după El să cugete și să fie cugetate.

3.      Orice cugetare, precum își are baza într-o ființă, fiind o calitate a ei, tot așa își are mișcarea îndreptată spre o ființă. Căci nu e cu putință să îl socotim ca ceva cu totul desfăcut și simplu. Dumnezeu însă este simplu în amândouă chipurile, fiind ființă care nu alcătuiește suportul a ceva, și cugetare care nu are ceva ca suport.

Astfel El nu este dintre cele care cugetă și sunt cugetate, aflându-se adică mai presus de ființă și de cugetare.

4.      Precum în centrul de unde pornesc liniile în direcție dreaptă, acestea sunt văzute cu desăvârșire neîmpărțit, la fel cel ce se învrednicește să ajungă în Dumnezeu cunoaște toate rațiunile făpturilor preexistente în el, printr-o cunoștință simplă și neîmpărțită.

5.      Cugetarea modelându-se după obiectele cugetate, cugetarea cea una se preschimbă în multe idei, luând forma fiecăruia dintre obiectele cugetate. Când însă trece dincolo de mulțimea lucrurilor sensibile și inteligibile, care îi întipăresc forma lor și devine astfel, cu totul fără formă, și-o atașează Cuvântul cel mai presus de cugetare, desfăcând-o de lucrurile care o alterau prin formele ideilor (αλλοίουν). Iar cel ce a pătimit aceasta «s-a odihnit și el de lucrurile sale, precum Dumnezeu de ale Lui».

[29] [iată că nu numai la Dumnezeu avem simplitatea Atotștiinței, ci și la cei ce se odihnesc în Dumnezeu cunoscând rațiunile preexistente făpturilor (iar nu făpturile, care nu sunt preexistente) printr-o cunoștință simplă și neîmpărțită în gânduri și intenții – n.n.]

  1. Despre mărginirea de către Părintele Arsenie Boca a posibilităților lui Dumnezeu de a crea, încât numărul persoanelor omenești să se limiteze la împlinirea tuturor posibilităților „de configurație câte le oferă structura noastră genetică”:

Cel ajuns apoi la Dumnezeu, atât cât e cu putință omului, prin virtute ‎și ‎cunoștință, nu trebuie să mai cugete, ca la niscai lemne, la vreo ‎materie ‎oarecare ce aprinde patimile, nici să mai adune rațiunile “firii, ca să ‎nu ‎dogmatizăm ca Elinii un Dumnezeu ce se îndulcește cu patimile sau se ‎măsoară ‎cu hotarele ‎(definițiile) firii. Căci atunci pe Dumnezeu nu-L strigă decât ‎tăcerea ‎desăvârșită (33) și nu și-L reprezintă decât neștiința totală prin depășire (ή ‎κα ‎ύπεροχη ν άγνωσία).‎[…]

El se poartă deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care, a ‎zis ‎Samuil, după ce a călcat poruncile dumnezeiești: “Nebunește ai lucrat că ‎ai ‎călcat porunca mea, care ți-a dat-o ție Dumnezeu“.654 (‎654 I Regi 15, 19.‎) Iar ‎Saul este, cum am ‎spus înainte, sau legea scrisă, sau nația Iudeilor, care ‎viețuiește după legea ‎scrisă. Căci de la amândouă acestea, care sunt împletite ‎întreolaltă în chip ‎pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplația ‎și cunoștința duhovnicească, în locul lui ‎venind duhul rău (adică cugetul ‎pământesc), care le chinuiește cu tulburările ‎și frământările neîntrerupte ale celor ‎supuse facerii și stricăciunii, ca pe unele ‎ce sunt posedate de boala nestatorniciei ‎gândurilor. Căci legea privită numai ‎după literă și înțeleasă material, e parcă ‎stăpânită de boala cea rea, fiind ‎frământată de nenumărate contraziceri si neavând ‎nici o armonie cu ea însăși, ‎iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de ‎învârtirea și nestatornicia ‎celor materiale, își schimbă în chip necesar și ea mereu ‎dispoziția. Dar când ‎David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu ‎adevărat cântăreț, ‎încântă prin duhul contemplației tainice, legea și pe Iudeu, pe ‎cea dintâi o ‎face din pământească duhovnicească, iar pe cel de al doilea îl mută ‎de la ‎necredință la credință. Deci asemenea lui Saul, atât legea cât și nația ‎iudaică ‎pot fi și posedate și înțelepte. Legea este posedată când e înțeleasă ‎pământește, ‎iar Iudeul este posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu ‎pământește. Și ‎iarăși, legea este înțeleaptă când e înțeleasă duhovnicește, iar ‎Iudeul e înțelept ‎când a trecut de la slujirea trupească la cea duhovnicească a lui ‎Dumnezeu.‎

De notat că pe cei scăpați de Iisus, îi omoară Saul. Căci pe cei pe care ‎îi ‎salvează duhul, îi omoară litera. De aceea Dumnezeu care a uns pe ‎Saul, ‎înțeleg legea scrisă, ca să împărățească peste Israel, se căiește când o ‎vede ‎înțeleasă trupește de către Iudei și dă putere împărăției duhului, care ‎este ‎aproapele literei, însă mai bun decât ea. “Și voi da, zice, împărăția ‎aproapelui ‎tău, care este mai bun ca tine“.655 (‎655 I Regi 15, 28.‎) Căci precum ‎David era aproape de Saul, la ‎fel duhul se află în vecinătatea literei, obișnuind să ‎se arate după moartea ‎literei (66).‎‎‎

Să rugăm deci și noi pe David cel spiritual (67) să cânte minții noastre ‎posedate ‎de cele materiale, din harfa contemplației și cunoștinței duhovnicești ‎și să alunge ‎duhul rău, care o rostogolește prin simțuri în cele materiale, ca să ‎putem înțelege ‎legea duhovnicește și să aflăm rațiunea tainică ascunsă în ea, ‎spre a ne-o face ‎avuție statornică și merinde spre viața veșnică ca să nu ‎rămânem numai cu ‎împrumutul legii simbolice a literei, străini de cunoștința ‎duhovnicească cea ‎după har, și să ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre ‎cele dumnezeiești, ca ‎unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atotclară a ‎adevărului indicat de ‎cuvintele tainice (68). ‎[30]

  1. Despre trimitere:

Mat 8:31 Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci.

Mat 13:41 Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea,

Luc 11:49 De aceea și înțelepciunea lui Dumnezeu a zis: „Voi trimite la ei prooroci și apostoli și dintre ei vor ucide și vor prigoni”;

Ioan 13:20 Adevărat, adevărat zic vouă: Cel care primește pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primește; iar cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Ioan 14:26 Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.

Ioan 15:26 Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.

  1. Despre existența mai înainte de veșnicie a Persoanelor dumnezeiești și despre crearea în veac a celor îngerești și în timp a celor omenești:

Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că ‎existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. In adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se ‎scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, ‎însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care ‎zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.‎

La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil și totdeauna la fel, atât nașterea cât și ‎crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil și nestricăcios, deoarece este simplu și ‎necompus, nu este supus patimii și nici stricăciunii, atât în naștere cât și în creare, și nici nu are ‎nevoie de ajutorul cuiva. Pentru ca cel care naște să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu ‎întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și ‎veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din ființa Lui. Crearea la Dumnezeu este opera ‎voinței și nu este coeternă cu Dumnezeu, căci ceea ce se aduce de la neexistență la existență ‎nu poate să fie coetern cu cel fără de început și cu cel care există pururea. Omul și Dumnezeu nu lucrează la fel. Omul nu aduce nimic de la neexistență la existentă, ci ceea ce face o execută din materia pe care o are mai dinainte; el nu voiește numai, ci și cugetă mai întâi și-și imaginează în minte ceea ce are să facă și apoi lucrează cu mâinile, suferă trudă și osteneală, ba de multe ori nu reușește, prin faptul că lucrul nu se face cum voiește. Dumnezeu, însă, voind numai, a adus toate de la neexistență la existență. Tot astfel nici nu naște Dumnezeu la fel cu omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necorporal, unic, fără de sfârșit, naște în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil și fără de împreunare. Nașterea lui incomprehensibilă nu are nici început, nici sfârșit. La Dumnezeu nașterea este în afară de timp, pentru că este imuabil; este nestricăcioasă, pentru că este impasibil și necorporal; este fără de împreunare, tot din pricină că este incorporal și din pricină că numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fără de sfârșit și fără de încetare, din cauză că este fără de început și în afară de timp, fără de sfârșit și există totdeauna în același mod. Căci ceea ce este fără de început este și fără de sfârșit. Dar ceea ce este fără de sfârșit prin har, negreșit, nu este și fără de început, după cum sunt îngerii.

Prin urmare Dumnezeu, care există totdeauna, naște pe Cuvântul Său, care este desăvârșit, ‎fără de început și fără de sfârșit, pentru ca Dumnezeu să nu nască în timp, El, care are firea și ‎existența mai presus de timp. Omul, însă, evident, naște într-un chip contrar, deoarece el se află sub legea nașterii, a distrugerii, a stricăciunii, a înmulțirii, este îmbrăcat cu trup și posedă în firea sa partea bărbătească și femeiască. Și aceasta din urmă pentru motivul că partea bărbătească are nevoie de ajutorul părții femeiești. Dar milostiv să fie cel care este mai presus ‎de toate și care depășește orice gândire și înțelegere.‎ […]

  1. Despre zămislirea prin plăcere a oamenilor, care le strică firea și despre zămislirea feciorelnică a firii omenești a Mântuitorului, pentru a ne vindeca prin moartea ca osândă a păcatului, dăruită nouă ca o putere activă și un mare har:

Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare ‎trup271 din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Și ‎singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu272, fiind zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească273[31] sau din naștere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam[32]. Și se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuire.[33].‎

Căci cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o suferă de pe urma păcatului său, primește de bunăvoie moartea adusă în lume de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ca un har spre osândirea păcatului. […] Deci precum din pricina lui. Adam, care a înființat prin neascultare legea nașterii din plăcere și drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toți cei ce aveau existență din Adam, după legea nașterii din plăcere, aveau în chip necesar și fără să vrea, împreunată virtual cu nașterea, și moartea ca osândă a firii și deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât stăpânea peste fire legea nașterii prin plăcere, tot așa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea nașterii prin plăcere și prin urmare rostul morții ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca osândă a păcatului, toți cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renașterii în duh și au lepădat prin har nașterea de mai înainte prin plăcere din Adam și păzesc harul nepăcătuirii de la Botez și puterea nemicșorată și neîntinată a înfierii tainice în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviință moartea ‎‎(întrebuințarea morții) ce se lucrează spre osânda păcatului[34].522 Ei au apucat vremea în care se osândește prin har păcatul în ‎trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a înomenirii, chiar din vremea întrupării; iar în special, după plecarea prin har, din vremea când primește fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor,523 având la început numai nașterea în duh suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea ‎‎(întrebuințarea morții) spre osânda păcatului. [35]

B.   Cugetarea trupească

După Sfinții Părinți toate aberațiile pseudo-științifice și ereziile (însușite și predate de Părintele Arsenie Boca) i se trag de la superficialitate și cugetarea trupească

Col 2:8 Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii și nu după Hristos.

Să nu credem că dacă Părintele Arsenie Boca nu a vrut să afirme toate consecințele ce provin din scrierile sfinției sale, ba poate chiar pe unele, cele superficiale, le-a combătut doar cu numele și doar la arătare, este mai puțin vinovat. Semințele ideilor eretice le-a semănat și cu cât au fost mai mult mascate, cu atât sunt mai primejdioase. Iar ele l-au dus și pe preacuvioșia sa și pe adepții săi la păcatele cunoscute și îl vădesc că nu a avut o trăire autentic Ortodoxă și, cu atât mai puțin, nu poate fi un model de sfințenie.

Ocultismul se manifestă parțial sub alte nume, osândite de ‎biserică. Orice nume ar purta el, trebuiește demascat și osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu ‎cît conține mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă”[36]

Lucrurile sunt afară de minte, dar ideile lor stau înăuntru. In minte este prin urmare puterea de-a se folosi bine sau rău de ele. Căci folosirea greșită a ideilor este urmată de reaua întrebuințare a lucrurilor. […]

Unii spun că n-ar fi răul în făpturi, dacă n-ar fi vreo altă putere care ne atrage spre el. Iar aceasta nu e nimic altceva decât neîngrijirea de lucrările firești ale minții. Căci cei ce au grijă de acestea fac cele bune, iar pe cele rele nu le fac niciodată. Deci dacă vrei, alungă negrija, și vei alunga totodată și păcatul. Căci păcatul este întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor. [dacă Părintele Arsenie Boca nu s-ar fi îngrijit să aibă succes, să fie desăvârșit și să vadă vedenii, ci s-ar fi preocupat de a se lămuri cu smerenie în credință, ar fi înțeles că are nevoie de pocăință și ar fi ajuns la adevărata cunoaștere. Atunci nu ar mai fi propovăduit întunericul ca fiind lumină, ducând atâta lume la sminteală – n.n.][37]

întrebarea 30

Ce înseamnă: “Puteți bea paharul pe care Eu îl beau și vă puteți boteza cu Botezul cu care Eu mă botez“?218 (218 Marcu 10, 38).

Care este deosebirea între pahar și botez?

Răspuns

Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru virtute, prin care ștergând petele de pe conștiință, omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare pentru că stăm în slujba adevărului și prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu mai presus chiar și de viață, primim de bunăvoie până chiar și moarte silnică a ființei noastre (1). Prin urmare aceasta este deosebirea între Botez și pahar, că Botezul face moartă aplecarea voinței noastre spre plăcerile vieții, de dragul virtuții, iar paharul convinge pe cei evlavioși să pună adevărul mai presus chiar și de viață. Paharul l-a pus înainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute (2). De aceea cel ce cultivă virtutea pentru adevăr, nu e rănit de săgețile slavei deșarte; dar cel ce se străduiește după adevăr de dragul virtuții, deschide în sine culcuș părerii de sine a slavei deșarte.[38]

Ca să înțelegem de unde i-a venit Părintelui Arsenie Boca rătăcirea minții de la Ortodoxie, deși se credea un mare apologet Ortodox, să citim un fragment din „Cărarea Împărăției”, impregnat de stilul sfinției sale, inconfundabil prin simplism și brutalitate:

La gâlceava se încaieră și următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, rațiunea cu instinctul, știința cu credința, sau mai bine zis, neștiința cu credința [numai că adevărata credință nu este gâlcevitoare, ci îngăduitoare. La rugăciunile dimineții ne rugăm Domnului Hristos să ne apere de oamenii gâlcevitori. Chiar dacă știința mincinoasă se ridică asupra ei cu gâlceavă, credința nu participă, ci ori tace plângând, ori răspunde cu apologia blândeții și biruința cu tăria înțelesurilor de fulger – n.n.]. Iar cu Dumnezeu se gâlcevesc făpturile Sale: îngerul căzut și omul decăzut. La rândul său, omul decăzut, câtă vreme stăruie în decăderea sa, înseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea între virtute și păcat, ci, după mintea lui, totul e natură și nimic mai mult [în realitate decăderea minții omului nu constă doar în a vedea totul natură, cu alte cuvinte în a fi materialist. O altă decădere, mai gravă, este a crede în dumnezei mincinoși, cum fac toți cei ce se închină sau aplică religiile superioare. Iar cea mai cumplită decădere de la Ortodoxie este ortodoxismul, ideologia care aplică cele ale Sfintei Predanii doar pentru exterior, în interior închinându-se idolului plăcerii de sine că este dreptcredincios. Ortodoxist este cel care nu se vede pe sine cum și este, ca fiind cel mai mare păcătos. Decăderea aceasta de ar fi cunoscut-o și combătut-o Părintele Arsenie Boca, cu adevărat ar fi fost un suflet mare, închinat lui Hristos, iar scrierile sfinției sale nu ar fi fost pline de teribilisme, ci de lacrimi înmuiate în sângele blândeții. – n.n.] . Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, înviere, judecată, diavol și iad, – astea-s vorbe de amețire a minții, bune pentru proști. (Deși nu știu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece așa, ar sta împotrivă, zicând de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!) Da, el e măsura lumii; nu știam. Oare cine-l ține din umbră, că cele pământești le crede – de vreme ce nu s-a răsculat nimeni împotriva piramidelor Egiptului – pe când cele cerești și veșnice nu vrea să le primească? Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plătește nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decât orbi fără să știe și să se țină că văd. Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulțime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginași în știință și crescuți unilateral în cunoștințe. Nu e bine așa, ci precum urmărim o armonie între facultățile sufletești, tot așa trebuie să urmărim o armonie și între cunoștințele din cât mai multe domenii, precum și o sinteză a acestora cu viața. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. [vedeți ce cădere? Câți savanți academicieni sunt atei, materialiști, eretici, cu toate că au cunoștințe mari și în multe domenii? Ba chiar enciclopedismul este unul din coarnele cugetării trupești s-au dobitocești ridicat împotriva smeritei cunoștințe în Hristos. Prin cunoașterea științifică mulți și-au găsit pieirea și credem că prin aceasta a decăzut în amăgire și Părintele Arsenie Boca. Este exact ceea ce ne învăța Sfântul Apostol Pavel: Iuda 1:10 Aceștia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele necuvântătoare, – știu din fire, într-acestea își găsesc pieirea. 1Co 8:1 Cunoștința însă semețește, iar iubirea zidește.2 Iar dacă i se pare cuiva că cunoaște ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. 3 Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. Ioan 14:15 De Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Așadar adevărata cunoștință (cea sufletească, treaptă spre cea adevărată, duhovnicească) nu vine din colecționarea de informații din tot felul de domenii, ci din împlinirea cu dragoste a poruncilor lui Hristos. – n.n.] Iar omul atâta prețuiește câtă apropiere de Dumnezeu și-a câștigat în sine [nu e adevărat. Orice om este chipul neprețuit al lui Dumnezeu, chiar dacă s-a stricat. Apropierea de Dumnezeu nu se face prin știință cum credea Varlaam din Calabria și Părintele Arsenie Boca, ci prin asemănarea cu El ce se dobândește în om prin curățire, iluminare și desăvârșire, toate întemeiate pe poruncile, dogmele și credința Ortodoxă – n.n.] . Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie și el să și-o câștige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină. Știința, filosofia, medicina și celelalte discipline ale preocupărilor omenești, chiar și dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există [iar avem un fals avocățesc. Aici Părintele Arsenie Boca contrazice din nou Sfânta Scriptură: Psa 18:1 Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Rom 1:19 Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. 20 Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, 21 Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. 22 Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni. 23 Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. 24 De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile lor între ei, 25 Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! 26 Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; 27 Asemenea și bărbații lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. 28 Și precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoștință, așa și Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. 29 Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de purtări rele, bârfitori, 30 Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, nesupuși părinților, 31 Neînțelepți, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; 32 Aceștia, deși au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le și încuviințează celor care le fac. Pricina căderii lor nu a fost nici puțina știință, nici neștiința, ci călcare cu „bună” știință a poruncilor lui Dumnezeu. Așadar știința îl poate slăvi pe Dumnezeu, ne poate învăța despre El din făpturi… cu o condiție: să fie înjugată prin dragostea rațională la împlinirea poruncilor Lui. Cu alte cuvinte, cunoștința trupească să fie supusă cunoștinței sufletești a pocăinței. Nu multă știință, nu puțină, nu neștiința, sau știința, ci pocăința cu sau fără știință apropie de Dumnezeu. Cei care au capacitatea de a ști, nu sunt opriți de la știință, dar mai întâi să cunoască dogmatica Ortodoxă, pentru a se feri de înțelesurile mincinoase din ea și a fi feriți de a trage concluzii amăgitoare care să le strice și credința. Mai ales azi că știința este dezvoltată de eretici care o îmbibă în concluzii perverse – n.n.] .. Toate aceste discipline ale științei sunt însă folositoare când își cunosc marginile și când nu trec într-o altă zonă a existenței, unde nu au competență și nici mijloace de cercetare. În știință e savantul care sondează necunoscutul prin teorii și le verifică pe urmă, dacă aduc lumină și corespund realității sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, noțiuni, experiențe, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, însă, e mult mai mult decât atâta; depășește măsurile omului. [fals. Omul are măsura nemăsurării sau a dezmărginirii. Prin lucrarea lăuntrică poate ajunge la desăvârșire sau la identitatea sa în Dumnezeu prin care poate cunoaște toate. Cu atât mai mult adevărul lucrurilor. – n.n.] Revelația n-are a ține pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului întrucât toate științele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu. [dublă greșeală. Revelația prin a treia Taină, a Bisericii, sau a extinderii Trupului lui Hristos în istorie, străbate timpul și-l vindecă în toate întrebările lui, prefăcându-l pas cu pas în vreme. Aceasta este a treia naștere a lui Hristos în mintea omului, coborându-Se la înțelegerea lui de fiecare clipă. În schimb științele fiind roadele minții omenești nu trebuie să ajungă la revelație, fiindcă țin de libertatea celor ce le concep de a se îndrepta sau nu spre Adevăr. Știința nu este de sine stătătoare și nici nu este perfectă ca să tindă impersonal la Dumnezeu. Aici este din nou reflexia concepției panteiste hinduse a Părintelui Arsenie Boca – n.n.] In credință, în religie este sfântul [iar un clișeu fals. Credința este binele virtual care însămânțează mintea Sfântului, deci ea este în el. Iar Sfântul nu se mișcă defel în religie, care este gârbova tentativă de relegare de Dumnezeu străpunsă și răpusă de ideile pline de părere de sine a întemeietorilor de curente religioase. Aceștia, fiind prooroci mincinoși ce parazitează demonic năzuința firească a omului către Dumnezeu, par că îl apropie de Dumnezeu dar îl derutează subtil, trântindu-l epuizat în cea mai cumplită prăpastie a amăgirii de sine, cu mască mântuitoare – n.n.] , care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In cunoștința lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viața lui. Sfântul nu cercetează [ce greșeală. Ca să ajungă la viața curată, permanent cercetează poruncile Domnului și meșteșugul vieții lăuntrice în scrierile Sfinților Părinți. Pocăința este arta artelor și știința științelor. Aici, Părintele Arsenie Boca, în mentalitatea sfinției sale, este iar tributar experienței propriei amăgiri care l-a făcut să aibă un model eronat de sfințenie. Fiindcă nu a cercetat Sfinții Părinți și s-a amăgit de vedenii, care îi aduceau facil tot felul de cunoștințe mincinoase (apropiate de adevăr ca să îl deruteze mai mult), s-a crezut Sfânt și că toți Sfinții lucrează așa… ca el. Unde sunt sudorile minții? Unde este împlinirea Sfintei Evanghelii? Mat_7:8 Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide.

Mat_13:45 Iarăși asemenea este împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune.

Mar_1:37 Și aflându-L, I-au zis: Toți Te caută pe Tine.

Mar_3:32 Iar mulțimea ședea împrejurul Lui. Și I-au zis unii: Iată mama Ta și frații Tăi și surorile Tale sunt afară. Te caută.

Luc_11:10 Că oricine cere ia; și cel ce caută găsește, și celui ce bate i se va deschide.

Luc 12:29 Și voi să nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu fiți îngrijorați.

Luc 12:30 Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru știe că aveți nevoie de acestea;

Luc 12:31 Căutați mai întâi împărăția Lui. Și toate acestea se vor adăuga vouă.

Luc_15:8 Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina și nu mătură casa și nu caută cu grijă până ce o găsește?

Ioan 7:18 Cel care vorbește de la sine își caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat și nedreptate nu este în el.

Vedeți oamenii nu trebuie să caute sau să cerceteze cele ale lumii acesteia sau slava lor prin știință, cum a făcut Părintele Arsenie Boca, dar sunt datori a căuta slava lui Dumnezeu și poruncile pline de înțelepciune ale Lui până la cea mai de pe urmă drahmă, care este cea mai mică monedă.

Părintele Arsenie Boca, săracul, este și aici tributar catolicismului: crede și nu cerceta. Sfinția sa cercetează tot felul de domenii științifice, superficial ce-i drept, dar nici nu se atinge de căutarea cunoștinței celei adevărate a lucrării lăuntrice întru ascultare și smerenie, a meșteșugului luptei cu patimile, crezându-se deja mântuit, și fiind încredințat de învățătorii lui mincinoși din vedenii că și Sfinții făceau la fel – n.n.]. Viața lui curată e mijlocul de cunoaștere a unei realități pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.

Știința nu angajează viața [dimpotrivă. Câți nu și-au angajat viața în slujba științei. De aceea și-au și stricat-o, cum a făcut și Părintele Arsenie Boca. Dar unii au ajuns prin știință, dacă erau smeriți și căutau adevărul, chiar la Ortodoxie, prin mila lui Dumnezeu. În tot ce face, omul își angajează viața. Iar semințele raționale din univers, care grăiesc de Dumnezeu-Cuvântul pot fi prin rațiunea curățită de patimi, ca o altă Sfânta Scriptură – n.n.] , de aceea nici n-o poate pricepe și nici n-o poate crea. Sfințenia însă tocmai viața o angajează. Iar sfântul desăvârșit, care și-a angajat viața și a arătat că o poate și crea, înviind morți și făcând ochi unde nu erau1, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaște medicina? Ba nici măcar nu-L pomenește. [ba sunt unii medici latini, și unii rătăciți de pe la noi, care fac studii științifice chiar și despre moartea lui Hristos. Însă sunt și medici creștini care cunoscând Sfânta Tradiție se folosesc de argumente medicale pentru duhovnicie. Chiar și Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul și Sfântul Ierarh Vasile cel Mare se folosesc de medicină spre lauda lui Hristos și pentru pocăință. Ba chiar și Părintele Arsenie Boca face o tentativă de slujire a lui Hristos prin medicină, numai că necunoscând nici medicina, nici Sfânta Predanie eșuează lamentabil – n.n.] Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare [ce uitare: cel mai smerit este Domnul Hristos care se coboară și la înțelesurile pruncilor pentru a-i mântui – n.n.] , care ar pricinui spaimă migălelii omenești. De aceea, în interesul cunoașterii vieții și sub unghiul vremelniciei și sub al veșniciei – lucru care depășește puterea și cunoștința omenească – a venit la noi Dumnezeu însuși și ne-a spus cele de dincolo de știință, de filosofie și de medicină, oricât s-ar desăvârși acestea [nu numai cele de dincolo, dar și cele de aici, când am avut nevoie pentru a cunoaște prin ele pe El – n.n.]. Credința are revelația cu care omul credinței nu se tocmește. Dumnezeu ne însoțește mereu și, pe măsură ce-L cunoaștem, viața noastră biologică și psihologică se străbate tot mai tare de adevăr și de lumina cunoștinței [dimpotrivă: pe măsură ce viața noastră biologică și psihologică moare înjunghiată de pocăință, suntem fulgerați de lumina adevărului care după ce străbate contemplația naturală ne duce la adevărata viață: înțelepciunea, în care nu mai este nimic la mijloc între noi și Dumnezeu, ci Îl cunoaștem precum suntem și noi cunoscuți de El: Gal 5:24 Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Gal_2:20 M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. 1Co_2:16 Căci „Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L învețe pe El?” Noi însă avem gândul lui Hristos.

2Co_10:5 Și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos, 1Co 13:9 Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim. 10 Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa. 11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.12 Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu. – n.n.]  . Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoștința pe care savantul n-o poate prinde prin știință, ci numai dacă și-a împins știința până la toate marginile și i-a recunoscut neputința. Dumnezeu se revelează smereniei. Deci, dacă e să înțelegem și să folosim ceva, să încetăm gâlceava. Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a șaptea [„Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14) – n.n.] – o problemă de biologie – cu cele câteva cunoștințe ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmărește stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omenești. [39] [sărmanul Părinte Arsenie Boca! Ce contradictoriu! Auzise de smerenie, o poruncea la oamenii de știință, dar nici o propoziție nu a trecut și iar a pus accentul pe sfinția sa zicând că încearcă el să ne lămurească, neapelând cum ar fi trebuit prin Sfânta Smerenie la Sfinții Părinți ci la cunoștințele întâmplătoare, îndemânatice, deci fără osteneală, din știința cea mândră, pe care tocmai o condamnase. Iar avem de a face cu duplicitatea sfinției sale, care după ce combate ceva, ca să pară Ortodox, se folosește de același lucru, apărându-l indirect ca bun, vădind de fapt că nu a înțeles paguba și/sau realitatea lui, sau că nu știe despre cele pe care le spunea. Acum se va apuca să se folosească de argumente false științifice, nesusținute nici măcar de biologie, ca să demonstreze tocmai necesitatea împreunării trupești din care ne vine nouă stricarea firii, ca fiind aducătoare de sănătate. Chiar și știința adevărată arată stricăciunea ce vine din această plăcere, dar sfinția sa ridică niște concluzii ireale, mincinoase, din proprietăți părute ale materiei stricate, ca să strâmbe dogmele cele drepte ale fecioriei și înfrânării.

Nu este sinistru? După ce face apologia revelației prezentată ca superioară științei, folosește știința cu nume mincinos ca să surpe revelația! După ce face apologia smereniei ca și cunoaștere adevărată (care prescurtează calea spre adevăr), se împotmolește în mândria împrăștierii (în informațiile culese cu superficialitate din tot felul de reviste ce abordează diferite domenii), uitând măcar de a zice un Doamne miluiește, sau a se consulta măcar cu vreun duhovnic, dacă nu pe Sfinții Părinți… cum să fie acesta un model de sfințenie? – n.n.]

Cu totul diferit gândeau Sfinții Părinți. Chiar dacă treceau prin știința din afară, experierea ei le descoperea și neajunsul ei, și modul păgubitor de suflet prin care lucrează, punând mintea în slujba simțirii și plăcerii. Și atunci alergau însetați la adevărata înțelepciune de sus, prin durerile înfrânării și răbdării, eliberând mintea și punând-o în slujba vieții, lepădându-se cu totul de cugetarea trupească, a cărui împărăteasă este știința. Trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân, iar știința, care este liderul necontestat al trupului căzut, poate fi și ea o unealtă de stăpânire a trupului și lumii din afară (dacă se supune cu frică poruncilor dumnezeiești), dar o groaznică stăpână, dacă ajunge să ne conducă mentalitatea și începem ca nebunii să deducem din ea ce ar trebui să facem pentru a ne mântui, sau care este adevărul, îngâmfându-ne, sau că putem dobândi sănătate prin încălcarea vreunei porunci dumnezeiești. Ea ne duce pe căi greșite, cu atât mai periculoase cu cât sunt la aparență mai aproape de revelație. Cea mai mică undă de schimbare în nuanțele mântuitoare ale revelației o cocoță pe știința deasupra adevăratei cunoașteri, întunecându-ne mintea prin patimi. Alegerea de a ne-o face slugă sau stăpână ne aparține.

Părintele Arsenie Boca de la început până la sfârșit a făcut o alegere greșită: s-a lăsat stăpânit de știință și cunoașterea trupească a religiilor superioare, care l-a scos din hotarele Sfinților Părinți. A confundat revelația cu studiul rațional al lui Dumnezeu, asemenea lui Varlaam din Calabria, adăugând, însă, ca agravare, și vedeniile demonice, pe care le-a crezut adevărata Lui revelație, mai mare ca știința. Astfel că a fost rănit din două părți: 1. disprețul cunoașterii pocăinței și împlinirii poruncilor pusă sub știința trupească și 2. disprețul cunoașterii Sfinților Părinți pusă sub propriile vedenii amăgitoare și confundată cu revelația. Știința trupească o punea sub revelație, cum este și firesc, dar pe ultima o confunda cu descoperirile oculte și mincinoase ce le primea de la draci.

În loc să păstreze ierarhia cunoașterii: cele aflate de la Dumnezeu, înaintea celor descoperite prin fire pentru a respinge minciunile de la draci, a inversat-o. Vedeniile descoperite de la draci le-a cinstit mai mult ca informațiile aflate de la fire prin știință, contrazicând poruncile, dogmele și credința dăruite nouă de Dumnezeu. Ba mai mult: a confundat pe draci cu Dumnezeu, crezând că înșelătoarele lor apariții sunt adevărata revelație.

Iată, însă, cum gândea Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, sănătos, asemenea tuturor Sfinților Părinți, despre acest subiect:

Cînd era de doisprezece ani, a fost trimis de părinți și de moșul lui la Constantinopol pentru învățătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înțelepciunea cea din afară, pe mulți covîrșindu-i, s-a convins că înțelepciunea din afară nu este de sus pogorîtă după cuvintele Sfîntului Apostol Iacov; ci pămîntească, sufletească, diavolească – care caută adică bunătăți pămîntești, slujind poftelor în simțirile trupești, cele iubitoare de desfătări ale sufletului, și urmînd mîndriei diavolului -, care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înțelepciunea cea de sus este curată mai întîi, după aceea pașnică, blîndă, bineascultătoare, plină de milă și de rodurile cele bune, cu care satură pe iubitorii ei.

Deci, înțelepciunea care se coboară de sus, căutînd-o acest binecunoscător tînăr cu sîrguință și cu minte bărbătească, apoi aflînd-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească.[40]

Aici, poate, avem o altă explicație, de ce nu a răbdat până la sfârșit, Părintele Arsenie Boca viața monahicească: ea este incompatibilă cu știința acestei lumi și cugetarea trupească, pământească, sufletească, diavolească, la care s-a expus sfinția sa prin încredințarea în studiile păgubitoare ce le-a făcut și în vedenii, mai înainte de a-și însuși modul de a gândi și a trăi al Sfinților Părinți.

Iată ce ne învăța despre această cădere a Părintelui Arsenie Boca Sfântul Ierarh Ioan Carpatiul[41]:

  1. Știind vrășmașul că rugăciunea ne este nouă apărătoare, iar lui vătămătoare, și silindu-se să ne desfacă de ea, ne împinge la pofta științelor elinești, de la cari ne-am depărtat, și ne îndeamnă să ne ocupăm cu ele. Să nu ascultăm de el, ca nu cumva, depărtându-ne de la legile plugăriei noastre, să culegem în loc de smochini și struguri, spini și mărăcini. „Căci înțelepciunea lumii acesteia s’a socotit nebunie la Dumnezeu”.3 […]

Așadar studiul științei este vătămător pentru cel ce caută lucrarea lăuntrică a mântuirii, mai ales în timpul pregătirii sale de început. Părintele Arsenie Boca nu a înțeles aceasta și s-a vătămat ireversibil.

  1. Cum ar putea fi convins cel necredincios sau puțin credincios, că furnica zboară și cutare vierme se face pasăre și că se întâmpla și alte multe lucruri în zidire, ca lepădând măcar astfel boala necredinței și a deznădejdii, să-i crească aripi și să înflorească în el ca într’un pom cunoștința prealăudată. Căci „Eu sunt, zice, cel ce înverzesc lemnul uscat și înviez oasele uscate”.6 […]

Știința poate fi folosită, însă, după ce ai deprins cele ale înțelepciunii de sus, ca o contemplație naturală ce îți întărește credința.

Căci acesta [cel viclean – n.n.] ne ațâță să privim și să auzim toate cu patimă și ne împinge spre păcat. Învăluindu-ne mintea ca într’o ceață groasă, el face și trupul să simtă o greutate și o povară negrăită. Iar rațiunea cea firească, ce e simplă și neprefăcută, asemenea copiilor de curând născuți, o face complicată și foarte expertă în tot felul de păcate, otrăvind-o și scoțând-o din firea ei prin aplecarea în două părți.

Dacă o folosim altfel, de pildă de dragul slavei deșarte pentru a avea cunoștințe din cât mai multe domenii, mintea ni se strică și începe a fi complicată și expertă în tot felul de păcate, aplecându-se în două părți, ba spre adevăr, ba spre minciună, ne mai făcând deosebirea între ele și transmițând această stare și celor ce te urmează fascinați luându-te ca model, datorită părutei înțelepciuni din afară. Paguba atunci devine ireversibilă fiindcă este hrănită tocmai din admirația generată de ea și afectează pe alții pe care, chiar de te-ai pocăi, nu-i mai poți aduce la pocăință. Este exact căderea Părintelui Arsenie Boca prin misiunea pseudoștiințifică ce a dus-o în favoarea unei false Ortodoxii, desprinsă de învățătura și modul de a cugeta și trăi al Sfinților Părinți.

***

Chiar dacă Părintele Arsenie Boca nu a făcut elogiul plăcerii împreunării fățiș, totuși pricina ascunsă pentru care a propovăduit el însuși, sau scopul pentru care a fost insuflat de teologii iadului (prin vedenii și mentalități hinduse căpătate în urma lecturilor din tot felul de religii, mai înainte de a se întării în cunoașterea Sfinților Părinți), a fost… tot plăcerea. El a fost influențat cu siguranță de atracția bolnăvicioasă a sfinției sale către Maica Zamfira (care i-a stricat existența) și de năvala femeilor la Mănăstirea Sâmbăta, după cum a mărturisit chiar sfinția sa și cei care l-au cunoscut, însă nu doar plăcerea împreunării este singura ce ne vatămă. Iată ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin:

Dar înainte de toate acestea, trebuie să știm că iubirea pătimașă de plăcere este de multe feluri și de multe forme, și multe sunt plăcerile cari amăgesc sufletul, când nu se întărește prin trezvie întru frica de Dumnezeu și în dragoste de Hristos, îngrijindu-se de lucrarea virtuților. Căci se ivesc nenumărate plăceri cari atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupurilor, cele ale avuției, ale dezmierdării, ale slavei, ale nepăsării, ale mâniei, ale stăpânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înfățișează amăgitor cu arătări strălucite și plăcute, în stare să atragă pe cei vrăjiți de ele, cari nu iubesc cu putere virtutea și nu rabdă asprimea ei. Căci aproape toată afecțiunea pământească și împătimirea de ceva din cele materiale naște plăcere și desfătare în cel împătimit și înnebunește și vatămă în chip pătimaș partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iuțimii, mâniei, întristării și ținerii minte a răului, când e lipsit de ceea ce dorește. Iar dacă împreună cu împătimirea mai stăpânește pe om și o mică obișnuință, îl face pe cel stăpânit de ea să fie dus, pe nesimțite, până la capătul acestei împătimiri neraționale, pentru plăcerea ascunsă în ea. Căci plăcerea poftei e de multe feluri, cum s’a spus mai înainte, și nu se satisface numai prin curvie și prin altă desfătare trupească, ci și prin celelalte patimi, odată ce și neprihănirea stă nu numai în oprirea de la curvie și de la celelalte plăceri de sub pântece, ci și în înstrăinarea de celelalte plăceri. De aceea desfrânat este și iubitorul de avuții, iubitorul de argint și zgârcitul. Căci precum acela iubește trupurile, așa și acesta avuțiile; ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o așa de mare silă de la fire, care să-l împingă. De fapt vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevărat nu acela care nu poate stăpâni un cal nărăvaș și anevoie de strunit, ci acela care nu-și poate supune pe unul blând și mai supus. Dar e vădit în tot felul că pofta de avuții e de prisos și nu după fire, neavându-și puterea într’o silă a firii, ci în voia liberă cea rea. De aceea nu are scuză cel ce păcătuiește lăsându-se biruit de aceasta cu voia. Astfel trebuie să cunoaștem limpede că iubirea de plăcere nu se mărginește numai la desfătare și la bucuria de trupuri, ci se arată în tot chipul și prin tot lucrul iubit de voia liberă a sufletului și prin toată împătimirea.[42]

 

Dar chiar de nu slujea pe față plăcerii împreunării, totuși vorbea mult de plăcerea cea complexă a sănătății care cuprinde în sine toate plăcerile, devenită patimă dacă este iubită de voia liberă a sufletului mai mult decât voia lui Dumnezeu. Această plăcere oarbă de sănătate poate duce la toată împătimirea (lucru cu atât mai evident dacă se trece de dragul ei peste voia lui Hristos care vrea să dea prunci ca rod al împreunării, chiar și al celei viclene, dar oamenii, urmând sfatul Părintelui Arsenie Boca se folosesc de metoda calendarului sau orice altă contracepție, pentru a-și menține o sănătate utopică cu orice preț). Chiar și sănătatea trupească nu poate fi vreun scop duhovnicesc al împreunării (deși, după cum am văzut mai sus împreunarea aduce dimpotrivă: stricăciune, suferință, boală și grăbirea morții. Împreunarea trupească pentru sănătate trupească este doar un pretext mincinos scornit de dragul plăcerii ce zbuciumă trupurile, erupe gemete, absoarbe mintea și surpă firea, lăsând-o fără de cârmaci). Orice altă pricină a relației trupești cu femeia, în afară de nașterea de copii și ferirea de desfrânare, după Sfinții Părinți, este un păcat:

Sau iarăși păcătoșenia este o judecată greșită cu privire la înțelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor (abuzul de lucruri). De pildă când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în nașterea de prunci. Deci cel ce urmărește plăcerea greșește în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Așadar unul ca acesta face rea întrebuințare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. [deci Părintele Arsenie Boca când îndemna la împreunarea cu femeia pentru sănătate, nu numai că mințea dar și abuza de femei, cel puțin în înțelesuri – n.n.] Tot așa este cu celelalte lucruri și înțelesuri. […]

Aproape tot păcatul se face de dragul plăcerii. Iar desființarea lui se face prin reaua pătimire și întristare, fie de bunăvoie, fie fără de voie, prin pocăință, sau prin vreo certare adusă de Providența dumnezeiască. «Căci dacă neam judeca pe noi înșine, n-am fi judecați; iar judecați fiind de Domnul ne pedepsim ca să nu fim osândiți împreună cu ea».193 (193 I Corinteni 11, 31.) […]

Trei sunt iarăși cele ce ne mișcă spre cele rele: Patimile, dracii și hotărârea cea rea. Patimile, atunci când dorim vreun lucru împotriva rațiunii, de pildă mâncare fără vreme și fără trebuință, femeie fără scopul nașterii de prunci, sau nelegitimă: sau iarăși când ne mâniem sau ne supărăm fără să se cuvină, ca de pildă împotriva celui ce ne-a ocărât sau ne-a păgubit. Dracii, ca de pildă atunci când, din neatenția noastră, folosind prilejul, stârnesc deodată cu multă furie patimile pomenite și cele asemenea lor. Iar hotărârea cea rea când, cunoscând binele, alegem răul. [43]

***

Înainte de a cerceta textele Părintelui Arsenie Boca despre împreunarea ca sursă de sănătate și cele de genetică răstălmăcită, să cercetăm mai întâi duhul în care au fost scrise și să ne lămurim prin Sfinții Părinți de unde i-a venit o asemenea rătăcire?

Pe scurt, de la faptul că pune la baza gândirii sfinției sale știința ca temei pentru credință, vedeniile personale ca temei pentru revelație și nu credința ca lumină prin care se înțelege știința și se vindecă firea (fiind sămânța a tot binele, tocmai fiindcă este revelată de Sfântul Duh prin soborul Sfinților Părinți).

Credința este descoperită de sus, știința de jos, datorită cugetării trupești și numai descoperirea dumnezeiască îi poate lumina și vindeca înțelesurile, iar vedeniile sunt aduse de și mai jos, din adâncurile nălucirii iadului. Cine pleacă de la știință sau, mai rău, de la vedenii, pentru a-și modela viața în Hristos este într-o mare rătăcire. El nu mai poate dobândi harul Sfântului Duh și cade în tot felul de erezii, ca și Părintele Arsenie Boca, devenind potrivnic al poruncilor lui Dumnezeu și pierzându-și chiar și bruma de credință pe care o avea când a început să caute adevărul, cu mare risc de a-și rata veșnicia:

 

Cel ce slujește, zice, legii trupește, naște păcatul cu fapta ‎ca materie și modelează ‎consimțirea minții cu păcatul ca formă, prin plăcerile ‎corespunzătoare simțuri‎lor. ‎ […]

Duhul zice, e dătătorul vieții, iar legea omorâtoarea vieții. ‎Prin urmare nu poate ‎lucra deodată și litera și duhul, precum nu există ‎împreună ceea ce e făcător de ‎viață cu ceea ce e făcător de stricăciune. ‎ […]

Părticica ce se taie împrejur (prepuțul), e ceva natural și ‎tot ce e natural e o faptă ‎a creațiunii dumnezeiești. Iar fapta creațiunii ‎dumnezeiești este “bună foarte“, ‎după cuvântul care zice: “A văzut ‎Dumnezeu toate câte le-a făcut și iată erau bune ‎foarte“. Legea însă, ‎poruncind înlăturarea acelei părticele, prin tăierea împrejur, ‎înfățișează pe ‎Dumnezeu ca pe unul ce și-ar corecta în chip artificial propriul Său ‎lucru, ‎ceea ce chiar și numai a gândi constituie culmea impietății. De aceea cel ‎ce ‎înțelege în mod natural657 simbolurile legii, știe că Dumnezeu nu urmărește ‎să ‎corecteze firea în chip artificial, ci poruncește să fie tăiată pasionalitatea ‎adăugată la rațiunea (constituția) sufletului și indicată tipic prin ‎acea ‎părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoștința prin bărbăția voinței ‎arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuiește cunoștința ce mânuiește, ca pe un cuțit împotriva patimii, bărbăția rațiunii arătată ‎în ‎fapte. Așa e desființată predania trupească a legii, când duhul covârșește ‎litera‎ […]

Precum cel ce se împreună cu o țiitoare nu are căsătoria ‎legiuită, la fel cel ce se ‎îndeletnicește cu învățarea legii trupește, nu are cu ea ‎o conviețuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, care se strică odată ‎cu viața trupului. ‎ […]

Cel ce-și însușește Scriptura trupește, învață din ea ‎păcatul cu fapta, iar mintea i ‎se deprinde să cugete la păcat. Acela învață din ‎litera legii despre dezmierdări, ‎împreunări desfrânate și ucideri, și se deprinde ‎să socotească spurcată toată zidi‎rea lui Dumnezeu.‎ […]‎

Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se ‎arată că cel ce înțelege legea trupește are învățătura despre ea ca pe o țiitoare, ‎din care naște deprinderea și lucrarea patimilor, și-și aduce în casă lăcomia ‎pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiască, dând naștere modurilor care ‎întinează prin rea întrebuințare simțurile, ca prin ele să stârpească rațiunile și ‎semințele naturale din lucruri.‎[44]

Contrar Sfinților Părinți cugeta și propovăduia Părintele Arsenie Boca:

Garanția și criteriul sincerității este actul [nicidecum. Actul poate fi garanția fariseismului. A face una și a gândi alta este tipic ipocritului și machiavelicului. Este asemănarea cu cel viclean. Și atunci unde este sinceritatea? Garanția și criteriul sincerității este gândul, sau mai mult, lucrarea inimii, care nu poate fi supravegheată decât prin trezvie – n.n.] care taie incertitudinile și manifestă ‎cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ți le ascunzi ție însuți. Actul ‎este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem ‎înclinați, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor și ‎reconfortant[dar tocmai rostul slăbiciunilor este să ne străpungă inima că suntem neputincioși și răi. De unde să ne reconforteze. Se pare că Părintele Arsenie Boca lucra trupește, mulțumindu-se doar cu a nu face fapte rele și se reconforta, chiar și prin slăbiciunile sfinției sale, hrănind fariseul dinlăuntru prin plăcerea de sine – n.n.] descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicție cu ideea ‎falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea ‎actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem așa cum suntem și să ‎ne facem așa cum vrem[ce diferit față de Sfinții Părinți propovăduia Părintele Arsenie Boca, ca un iudeu trupesc. Unde este paza minții, liniștea, curăția inimii, trezvia. Dar se împotrivea direct și Sfintei Evanghelii:

Mat 5:8 Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. […]Mat 5:20 Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor. Mat 5:21 Ați auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Mat 5:22 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; […]Mat 5:27 Ați auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârșești adulter”. Mat 5:28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. […]Mat 15:19 Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Mat 15:20 Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om.

– n.n.]

Acțiunile care răsar din adâncurile vieții inconștiente [acum vorbește ca un psiholog influențat de hinduism, propovăduitor al întunericului inconștient și lucrării oculte, iar nu ca un Ortodox care prin paza minții toate le lămurește, la lumina conștiinței – n.n.] trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără știrea ‎noastră...[deci, în chip ocult… – n.n.] [45]

Vedem cum Părintele Arsenie Boca transformă războiul nevăzut într-unul văzut, de aceea pune la baza credinței știința trupească a studierii faptelor (nesusținute de înțelegerea mai profundă a tainele nevăzute) și la baza părerilor personale vedeniile (care acționează tot trupește, prin simțuri).

Dar omul lăuntric cum se lucrează dacă nu prin paza minții?‎ Și cum se poate mântui cineva altfel?

2Co 1:12 Că lauda noastră aceasta este: mărturisirea științei noastre, că întru ‎dreptate și întru curăție dumnezeiască, iar nu întru înțelepciune trupească, ci întru ‎harul lui Dumnezeu, am petrecut în lume, și mai mult la voi. ‎:13 Că nu scriem vouă altele, fără numai cele ce cetiți sau și știți; și am ‎nădejde că și pană în sfârșit veți cunoaște; ‎

Deci nu prin înțelepciune trupească, iar cele predate sunt cele cunoscute ale sfintei ‎Biserici iar nu altele noi, după mintea noastră bolnavă de iubirea de trup și de modul lui de a fi…‎ Iată cum contrazice Părintele Arsenie Boca Filocalia, vădindu-se pe el însuși că nu poate fi ctitor duhovnicesc al ei, ci doar un sponsor nereușit:

Isihie Sinaitul

7       Precum e cu neputință a trăi viața aceasta fără a mânca și a bea, tot așa e cu neputință, ca fără paza minții și curăția inimii, care este și se numește trezvia, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească și plăcută lui Dumnezeu, sau să se izbăvească de păcatul cu mintea, chiar de se silește cineva, de teama muncilor, să nu păcătuiască.

  1. Dar și cei ce se rețin printr-o anumită sforțare de la păcatul cu fapta, vor fi fericiți înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor și a oamenilor, fiindcă au luat cu sila împărăția Cerurilor.
  2. Acesta este folosul minunat, pe care-l are mintea din liniște: Toate păcatele bat mai întâi numai prin gânduri la ușa minții, încât dacă ar fi primite de cugetare, s’ar face apoi păcate sensibile și groase. Dar pe toate le taie virtutea cugetătoare a trezviei, nelăsându-le să intre în omul nostru lăuntric și să se prefacă în fapte rele. Iar aceasta o face prin înrâurirea și ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos.
  3. Vechiul Testament este chipul nevoinței trupești, exterioare și sensibile, iar Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenției, adică al curăției inimii. Și precum Vechiul Testament n’a desăvârșit și n’a întărit pe omul dinăuntru în cinstirea de Dumnezeu [„că pe nimenea, zice Apostolul, n’a desăvârșit legea”],1 (1 Evrei 7, 19) ci a împiedecat numai păcatele groase [căci doar pentru curăția sufletească e mai mare lucru a tăia și gândurile de la inimă și amintirile rele, — ceea ce este propriu Evangheliei — decât a împiedeca scoaterea ochiului și a dintelui aproapelui], tot așa se poate spune și despre dreptatea și nevoința trupească, adică despre post, înfrânare, culcarea pe jos, starea în picioare, privegherea și celelalte, cari se obișnuiesc în legătură cu trupul și fac să se liniștească partea afectivă [pasională] a trupului de păcatul cu fapta. Cum am zis despre Vechiul Testament, bune sunt și acestea, căci ele sunt o strunire a omului nostru din afară și un paznic împotriva patimilor cu fapta, ba mai mult, ele ne păzesc, sau ne împiedecă și de la păcatele cu mintea, de pildă, ne izbăvesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, de pismă, de mânie și de celelalte.
  4. Curăția inimii însă, sau observarea și păzirea minții, al cărei chip este Noul Testament, dacă e ținută de noi cum trebuie, taie toate patimile și toate relele, desrădăcinându-le din inimă, și aduce în schimb bucurie, bună nădăjduire, străpungere, plâns, lacrimi, cunoștință de noi înșine și de păcatele noastre, pomenirea morții, smerenie adevărată, iubire nesfârșită față de Dumnezeu și de oameni și dragoste dumnezeiască din inimă.
  5. Precum nu se poate să nu taie aerul dinafară, cel ce umblă pe pământ, tot așa e cu neputință să nu fie războită pururea inima omului de către draci, sau să nu fie turburată de ei într’ascuns, chiar dacă săvârșește multă nevoință trupească.[46]

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

CAPITOLUL XI Despre cruce și încă despre credință

„Cuvântul cruce este nebunie pentru cei pierduți, dar pentru cei care ne ‎mântuim este ‎puterea lui Dumnezeu”473. „Cel duhovnicesc le judecă pe toate, dar ‎omul sufletesc nu ‎primește pe cele ale Duhului”474. In adevăr,‎ crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credință și care nu țin ‎seamă de ‎bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele ‎dumnezeiești cu gânduri ‎omenești și firești. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai ‎presus de fire, de cuvânt și de ‎cuget. Căci dacă cineva va socoti cum și pentru care ‎pricină a adus Dumnezeu pe toate ‎de la neexistență la existență și va voi să ajungă ‎la această cunoștință prin gândire ‎naturală, nu va înțelege. Această cunoștință ‎este sufletească și demonică475. Dar dacă ‎cineva condus prin credință va socoti ‎că ființa dumnezeiască este bună, atotputernică, ‎adevărată, înțeleaptă și dreaptă ‎va găsi pe toate lucioase și netede și cale dreaptă. Este ‎cu neputință să te ‎mântuiești fără credință476, căci prin credință se mențin toate, atât ‎cele omenești, ‎cât și cele duhovnicești. Nici plugarul nu taie brazda pământului fără ‎credință, ‎nici negustorul nu-și încredințează unui mic lemn sufletul lui noianului ‎înfuriat al ‎mării, nici nu se fac nunți, nici altceva din cele ce sunt în viață. Prin ‎credință ‎înțelegem că toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistență ‎la existență și ‎prin credință izbândim toate, atât pe cele dumnezeiești, cât și pe cele ‎omenești. ‎Credința este un asentiment care nu iscodește lucrurile. ‎

Orice faptă și orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască și ‎minunată. ‎Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin ‎nimic altceva decât ‎prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, ‎s-a dezlegat păcatul ‎strămoșesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat ‎puterea să disprețuim cele ‎prezente și chiar moartea, s-a săvârșit întoarcerea la ‎fericirea primară, s-au deschis ‎porțile raiului, s-a așezat firea noastră în dreapta ‎lui Dumnezeu, ne-am făcut copii și ‎moștenitori ai lui Dumnezeu477. Prin cruce ‎toate s-au îndeplinit

[…]‎

Așadar, nu este cu putință să spunem ceva despre Dumnezeu și, în general, să ‎înțelegem ‎altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au ‎spus și revelat prin ‎cuvintele dumnezeiești ale Vechiului și Noului Testament.‎[47]

 

Sfântul Cuvios Isaac Sirul

CUVÎNTUL XXXVIII

Despre trebuința de a cunoaște cineva, din gândurile ce se mișcă în el, la ‎ce măsură a ajuns

Omul, cît este în trândăvie, se teme de moarte. Iar cînd se ‎apropie de Dumnezeu, se teme de judecată. Dar cînd a înaintat ‎deplin, a înaintat în dragoste206. Din acestea, două cîte două sînt ‎legate una de alta. Cum așa ? Cînd se află cineva în cunoștința ‎trupească, se teme de moarte. Cînd se află însă în cunoștința ‎sufletească și în viețuirea cea bună, cugetarea lui se mișcă în fiecare ‎clipă în aducerea aminte de judecată. Pentru că stă în chip drept în ‎firea însăși și se mișcă în treapta sufletească și umblă întru ‎cunoștința de sine și într-o viețuire dornică de a se apropia de ‎Dumnezeu207. Dar cînd ajunge la cunoștința adevărului, prin trezirea ‎simțirii tainelor lui Dumnezeu și prin întărirea nădejdii în cele ‎viitoare, omul trupesc care se teme de moarte, ca animalul de tăiere, ‎e înghițit de dragoste; cel rațional se teme de judecată, iar cel ajuns ‎fiu se înfrumusețează (se desăvârșește) în dragoste 208 și nu se mai ‎povățuiește prin toiagul care sperie. «Iar eu și casa tatălui meu vom ‎sluji lui Dumnezeu» (înț. Sir., 24, 15).‎

Cel ce a ajuns la dragostea de Dumnezeu nu mai dorește să ‎rămână aici. Căci dragostea scoate afară frica. Iubiților, fiindcă m-am făcut nebun 209, nu mai rabd să păzesc ‎taina în tăcere, ci mă port ca unul fără de minte pentru folosul ‎fraților. Pentru că aceasta este dragostea adevărată, că nu mai poate ‎răbda să păstreze ceva în taină față de cei iubiți. De multe ori cînd ‎scriam acestea, mi se opreau degetele pe hârtie și nu mai puteam să ‎le mișc de plăcerea ce se ivea în inima mea și care mă aducea la ‎tăcerea simțurilor. Deci, fericit este cel ce se îndeletnicește pururea ‎cu Dumnezeu și se oprește de la toate cele lumești și numai cu El se ‎ocupă toată cunoștința lui. Și de va fi îndelung răbdător, nu va ‎întârzia mult să se arate rod mare.‎

Bucuria cea întru Dumnezeu este mai puternică decît viața de ‎aici. Și cel ce a aflat-o pe ea, nu numai că nu mai caută spre patimi, ‎ci nu se mai întoarce nici spre viața sa; și nu mai are vreo altă ‎simțire a ei, dacă bucuria aceasta i-a venit din adevăr. Dragostea e ‎mai dulce ca viața 210. Căci e mai dulce înțelegerea cea după ‎Dumnezeu, din care se naște dragostea cea mai dulce ca mierea și ‎ca fagurul. Dragostea nu se întristează cînd trebuie să primească ‎moartea înfricoșătoare pentru cei pe care îi iubește. Dragostea este ‎fiica cunoștinței 211. Iar cunoștința e fiica sănătății sufletului. Și ‎sănătatea sufletului este puterea ce se naște din multa răbdare212 .‎

întrebare: Și ce este cunoștința? ‎

Răspuns : E simțirea vieții nemuritoare213.‎

întrebare : Și ce este viața cea nemuritoare ?‎

Răspuns : Simțirea lui Dumnezeu214. Căci din cunoaștere este ‎iubirea215. Iar cunoașterea de Dumnezeu este împărăteasa tuturor ‎poftelor, și sufletul ce o primește nu mai are nevoie de vreo dulceață ‎de pe pămînt. Căci nimic nu este asemenea dulceții cunoașterii lui ‎Dumnezeu216.‎ […]

CUVÎNTUL LXIII Despre întâia treaptă a cunoașterii

Cînd cunoașterea urmează poftelor trupești, ea adună aceste ‎moduri: bogăția, slava deșartă, podoaba, tihna trupului, căutarea ‎sârguitoare a înțelepciunii raționale, care e potrivită cu cârmuirea ‎lumii acesteia și din care țâșnesc noutățile născocirilor, a ‎meșteșugurilor și a învățăturilor și celelalte care încununează trupul ‎în lumea aceasta văzută. Din aceste chipuri se naște cunoștința ‎protivnică credinței, de care am spus că se numește cunoștința ‎deșartă, întrucât este goală de orice grijă de Dumnezeu și aduce o ‎neputință rațională în cugetare, punând-o sub stăpânirea trupului. ‎Grija ei este cu totul în lumea aceasta. ‎

Însușirea cunoștinței adevărate este, dimpotrivă, aceea că e o ‎putere cu totul înțelegătoare și o cârmuitoare ascunsă a omului și o ‎grijă dumnezeiască ce-l cercetează pe el și se ocupă de el 392a. Dar ‎cunoștința legată cu poftele trupești nu pune călăuzirile pe seama ‎purtării de grijă a lui Dumnezeu, ci socotește că orice bine este în ‎om și că în el este mântuirea de cele ce-l vatămă și că păzirea de ‎greutăți și de multele împotriviri ce însoțesc firea noastră în chip ‎ascuns și arătat, stă în sârguință firească a noastră și în meșteșugurile ‎ei. Această cunoștință lăudăroasă socotește că toate atârnă de ‎purtarea ei de grijă, potrivit celor ce spun că nu există o chivernisire ‎‎(dumnezeiască) a celor văzute.‎

Dar ea nu poate scăpa de grija neîncetată și de frica pentru trup. ‎De aceea un astfel de om este stăpânit de lipsa de curaj, de întristare ‎și de deznădejde, de frica de draci, de lașitatea față de oameni, de ‎spaima întreținută de zvonurile despre tâlhari, de știrile despre ‎moartea unora sau altora, de grija de boli, de teama sărăciei, de lipsa celor de trebuință, de frica morții, de frica ‎suferinței și de frica fiarelor sălbatice și de celelalte asemenea ‎acestora, de cele ce se întâmplă pe marea înviforată de valuri în tot ‎ceasul de noapte și de zi, ce se pot năpusti asupra lui. Pentru că unul ‎ca acesta nu știe să arunce grija lui asupra lui Dumnezeu, cu tăria ‎credinței în El. De aceea, cunoștința aceasta se învârtește în uneltiri ‎și viclenii în toate lucrurile ei. Iar cînd chipurile meșteșugirilor ei se ‎dovedesc deșarte din vreo pricină oarecare și nu caută la purtarea de ‎grijă a lui Dumnezeu, se luptă cu oamenii care o împiedică și i se ‎împotrivesc.‎

In această cunoștință e sădit pomul cunoștinței celor bune și ‎celor rele, care dezrădăcinează dragostea. Ea iscodește micile greșeli ‎ale altor oameni și pricinile și slăbiciunile lor și face pe om să ‎hotărască și să se împotrivească în cuvinte și să uneltească prin ‎vicleșuguri rele și să ocărască și în alte chipuri pe semeni. Din ‎această cunoștință vine îngâmfarea și trufia; căci ea pune pe seama ei ‎tot lucrul bun și nu-l pune pe seama lui Dumnezeu393.‎

Dimpotrivă, credința pune faptele ei pe seama harului. De aceea ‎ea nu cunoaște trufia, precum este scris: «Toate le pot întru Hristos, ‎Care mă întărește pe mine» (Fii., 4, 13). Și iarăși: «însă nu eu, ci ‎harul lui Dumnezeu care este cu mine» (I Cor., 4,15). Iar ceea ce a ‎zis fericitul Apostol: «Cunoștința îngâmfă», a zis despre cunoștința ‎care nu este unită cu credința și cu nădejdea în Dumnezeu și nu ‎despre cunoștința adevărată393

Cunoștința adevărului întru smerenie face desăvârșit sufletul ‎celor ce-o au. Așa l-a făcut pe Moise, pe David, pe Isaia, pe Petru, ‎pe Pavel și pe ceilalți sfinți care s-au învrednicit în chip desăvârșit de cunoștința aceasta după măsura ‎firii omenești. Căci contemplațiile (înțelegerile) lor mereu ‎schimbate și descoperirile cele dumnezeiești și vederea cea înaltă a ‎celor duhovnicești și a tainelor celor negrăite covârșesc cu totul ‎cunoștința lor și trupul lor este în ochii lor cenușă și țărână.‎

Iar cealaltă cunoștință se îngâmfă, căci umblă întru întuneric și ‎vrea să adeverească cele ale ei după asemănarea celor de pe pămînt, ‎necunoscând că este ceva mai înalt decît ea. Și toți sînt răpiți de ‎mândrie pentru că sînt pe pămînt și-și potrivesc viețuirea lor cu ‎cele dorite de trup și se reazemă pe faptele lor și nu cugetă în mintea ‎lor la cele necuprinse. Și pătimesc acestea tot timpul cît sînt purtați ‎pe valurile acestea.‎

Iar sfinții lucrează virtutea cea slăvită a lui Dumnezeu și lucrarea ‎lor este sus și cugetul nu se apleacă: spre grija de născociri și de cele ‎deșarte. Căci cei ce umblă în lumină nu pot rătăci. De aceea, toți cei ‎ce s-au rătăcit de la lumina cunoștinței Fiului lui Dumnezeu și s-au ‎abătut de la adevăr umblă pe aceste cărări. Aceasta e întâia treaptă a ‎cunoștinței. În ea, omul ascultă de poftă. Pe aceasta o defăimăm și o ‎socotim nu numai protivnică credinței, ci și oricărei lucrări bune.‎ [după cum veți vedea, cu acest fel de cunoștință, dar și aceasta superficială, și-a scris Părintele Arsenie Boca celebrele lui cărți pseudo-psihologico-genetico-maritalo-sexologico-fantastico-hinduse de răstălmăcire a Sfintelor Scripturi și Sfintei Tradiții, evitând cunoașterea ce vine din Sfânta Cruce – n.n.]

CUVÎNTUL LXIV Despre a doua treaptă a cunoașterii

Cînd însă părăsește cineva întâia treaptă și se întoarce spre ‎cugetările și dorințele sufletului, el lucrează: bunătățile mai înainte ‎descrise atît cu cugetarea sufletului, cît și cu simțurile trupului, prin ‎lumina firii sale. Iar acestea sînt: postul, rugăciunea, milostenia, ‎citirea dumnezeieștilor Scripturi, feluritele fapte bune, lupta ‎împotriva patimilor și celelalte. Toate lucrările cele bune și cu ‎deosebire diferitele bunătăți ce se văd în suflet și faptele cele minunate care slujesc în curtea lui Hristos, în ‎această a doua treaptă a cunoștinței, sînt Împlinite de Duhul Sfânt ‎prin lucrarea puterii Lui394. Acesta îndreptează cărările inimii, care ‎ne călăuzesc spre credință, prin care ne adunăm merinde pentru ‎veacul viitor. Dar și pe treapta aceasta cunoștința este încă trupească ‎și compusă. Dar ea este calea care ne călăuzește și ne duce la ‎credință. Căci există o treaptă mai înaltă decît aceasta. Și dacă ‎cineva înaintează, se vede pe sine urcând prin ea cu ajutorul lui ‎Hristos. Aceasta se întâmplă cînd pune temelia lucrării ei în liniștirea ‎dinspre partea oamenilor, în citirea Scripturilor, în rugăciune și în ‎celelalte bunătăți, în care se săvârșesc lucrurile celei de a doua ‎cunoștințe. Și în ea se lucrează toate cele bune. Aceasta se numește ‎și cunoștința lucrurilor. Pentru că săvârșește lucrul ei în lucrurile ‎supuse simțurilor, prin simțurile trupești, în planul cel din afară 395.‎

CUVÎNTUL LXV

Despre a treia treaptă a cunoașterii, care este treapta desăvârșirii

Ascultă cum se subțiază cineva și dobândește starea ‎duhovnicească și se face asemenea în viețuire cu puterile nevăzute, ‎care liturghisesc nu prin lucrarea simțită a faptelor, ci prin cea ‎săvârșită cu luarea aminte a cugetării. Cînd cunoașterea se înalță de ‎la cele pământești și din grija lucrării lor și începe să aibă cercarea ‎înțelegerii celor dinăuntru, ascunse ochilor, și să disprețuiască într-‎un fel oarecare lucrurile; din care se nasc patimile cele ce strâmbă ‎sufletul, și se întinde pe sine în sus; cînd urmează credinței în grija ‎de veacul viitor și în dorința după cele făgăduite nouă și în ‎cercetarea tainelor ascunse, atunci credința înghite cunoștința și se ‎întoarce și o naște pe ea de la început, ca să se facă acea cunoștință ‎ca cea de la început și să se facă cu totul duh396‎

Atunci, acela poate zbura, purtat de aripi, în planurile celor ‎nevăzute și să atingă adâncul mării celei neatinse 397, pătrunzând ‎cârmuirile dumnezeiești și minunate, cele din firile celor gândite cu ‎mintea (inteligibile) și din firile celor supuse simțurilor (sensibile), și ‎cercetează tainele cele duhovnicești, cele prinse printr-o înțelegere ‎simplă și subțire398. Atunci se trezesc simțurile dinăuntru la o lucrare ‎a Duhului, după o rânduială proprie stării de nemurire și de ‎nestricăciune 399. Pentru că au primit încă de aici învierea cea gândită ‎‎(nu încă pe cea sensibilă), ca pe o taină, spre mărturia adevărată a ‎măririi tuturor.‎‎

Acestea sînt cele trei moduri ale cunoașterii, prin care trece ‎întreg drumul omului: în trup, în suflet și în duh. Prin ele începe el ‎să deosebească între bine și rău : cunoașterea sufletului lui trece prin ‎ateste trei măsuri pînă ce iese din lumea aceasta. O singură ‎cunoaștere lucrează în cele trei măsuri plinătatea a toată nedreptatea ‎și nelegiuirea, ca și cea a dreptății, și atingerea tuturor tainelor ‎Duhului în cele trei măsuri401. Și în ea este toată mișcarea minții, fie ‎că urcă sau coboară în cele bune sau rele, sau de la mijloc. Aceste ‎măsuri le numesc părinții «potrivite firii», «contrare firii» și «mai ‎presus de fire». Și acestea sînt cele trei planuri în care se urcă și ‎coboară, precum s-a spus, amintirea sufletului rațional 402 . Căci cînd ‎cineva lucrează dreptatea în fire, sau mai presus de fire, e răpit de ‎amintirea ei, la vederea lui Dumnezeu în lăuntrul firii, sau iese ca să ‎pască porcii, ca cel ce a pierdut bogăția puterii lui, care a lucrat cu ‎mulțimea dracilor.‎[48]

Faptul că Părintele Arsenie Boca nu a cultivat în sine cunoașterea sufletească decât prin nevoințe inițiale peste măsură, care i-au întunecat înțelegerea prin slava deșartă astfel că a ajuns să o pună sub cea trupească, l-a făcut ca în final, să nu o poată dobândi pe cea duhovnicească, ci pe cea subfirească, a vedeniilor. De aceea nu poate fi, nici din acest punct de vedere, un model Ortodox, și deci, nu ne-ar putea fi spre folos canonizarea sfinției sale.

Lucrurile cerești se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământești prin minte: dar ‎cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din știință, acela e în înșelare, ‎pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.‎[49]

Este adevărat că Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul folosește și el știința vremii sale, ca un simbol al rațiunilor dumnezeiești din creație. Acea știință mai și greșea, ca și cea de acum, dar fiind folosită ca o întărire a învățăturilor Ortodoxe, concluziile la care ajunge sunt cu totul adevărate. Sfântul Cuvios Nicodim citează și din blestematul de Origen, și din eretici, și istoricii și oamenii de știință din apus, și din rătăciții păgâni, dar numai după ce este întărit în cunoașterea profundă a Sfinților Părinți și îi trăiește prin nevoință echilibrată în ascultare și smerita cugetare. Astfel că știe ce să folosească de la cei rătăciți și ajunge la concluzii ce slujesc cunoașterea sufletească și duhovnicească. Niciodată nu a ajuns la vreo înțelegere care să contrazică poruncile, dogmele și credința Ortodoxă.

Problema Părintelui Arsenie Boca este că folosind știința (fără să o cunoască decât superficial), filozofia și învățăturile eretice și păgâne, fără să trăiască sau să aprofundeze Sfânta Predanie ajunge la niște concluzii aberante (dar care par logice la vedere) care însă contrazic și poruncile și dogmele și credința Ortodoxă, arătând că de fapt avea o cugetare trupească, ce punea știința mai presus de credință. Acest mod de a cugeta și l-a stimulat din copilărie prin studiul filozofilor și religiilor păgâne (în care toți gândesc în acest fel și pe această lucrare a minții deviată își întemeiază credința lor greșită).

Diavolul fiind viclean între răutăți, întinde cursele sale ca pe unii prin deznădăjduire să-i sape, pe alții prin iubire de bani, și ca un doctor purtător de moarte aduce oamenilor otravă; adică, pe unul, prin ficați îl ucide, aducîndu-i doctoria cea rea a poftei, pe altul îl rănește la inimă, aprinzând mânia lui spre iuțime; apoi unora, tâmpind puterea cea domnitoare, ori prin neștiință, ori prin iscodire răzvrătindu-i, i-a abătut la rău. Căci despre Dumnezeu și despre ființa Lui vrând a vorbi, ca o corabie s-au înecat; fiindcă n-au priceput cum trebuie s-o cârmuiască.

Cel ce învață literele, întîi trebuie să vadă formele lor și apoi învață numele, deci, dacă pentru litere este trebuință de atâta obișnuință și meșteșug, cu atît mai vârtos înaintea Ziditorului trebuie osteneală și vreme, pentru a merge spre privirea Celui căutat, a măririi celei negrăite. Să nu se îngâmfe cineva că are descoperirea celor dumnezeiești, prin învățăturile cele din afară; că unul ca acesta se amăgește cu mintea de diavolul. Căci zice cântătorul de laude: Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă. Iar Domnul cu al Său glas în Evanghelie a zis: Lăsați copiii să vină la Mine. Și iar zice: Dacă nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu. Ai învățat despre lume? Fă-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi să le sădești! Temeliile cele putrede surpă-le, ca să pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel și tu ca Apostolul să te zidești pe piatra cea vârtoasă!

Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Să nu te îndeletnicești mult cu acestea, pentru că diavolul prin bârfirea cea fără de vreme te poate vătăma. Multe curse are el, căci cumplit vânător este; apoi păsărilor celor mici, curse mici le întinde, iar păsărilor celor mari, le gătește lațuri. Laț greu și purtător de moarte este a crede că cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gândul acesta.

Precum țăranilor și corăbierilor este oarecum neluminată cunoștința vânturilor și a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea și acestora le este întunecată de diavol mai înainte cunoștința. Dacă s-au alcătuit de la diavoli aceste cuvântări de minciună, este primejdios meșteșugul celor ce le rostesc.[50]

C.   Falsa antropologie, sexologie și genetică a Părintelui Arsenie Boca

Acestea le găsim propovăduite în scrierile ce aparțin cu adevărat sfinției sale, pe care le recunosc ca fiind oficiale chiar regizorii principali ai mișcării de la Prislop (printre care și Maica Zamfira).

Ele sunt tot atâtea gogomănii pseudo-științifice, dar și erezii combătute de Sfânta Biserică

Dar să vedem ce dorește să ne învețe sfinția sa, el însuși zăcând în neștiință, dar crezându-se pe sine ca un stâlp și model al cunoștinței preoțești, fiind mult folositor în problemele noastre și obligându-ne cu dispreț (numind pe cei ce nu sunt de acord cu sfinția sa ca fiind dezertori) să îl urmăm pentru a afla ce să facem să ne mântuim, ba chiar să ne sfințim:

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau a păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie, etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).

Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ,[iarăși origenismul – n.n.] în stadia și arena vieții.

Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri, deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri și rosturi sunt străin

.

Ieromonahul Arsenie.

 

  1. Vâlcii. 17 iulie 1945[51]

 

Părintele Arsenie Boca zicând că: „Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau a păcatelor”, se consideră mai înțelept decât Dumnezeu Cuvântul, deci „mai atotștiutor”:

Ioan 9:1 Și trecând Iisus, a văzut un om orb din naștere. 2 Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? 3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Nedorind să urmeze înțelepciunii Sfintei Evanghelii, n-a citit nici tâlcuirea la cele de mai sus:

Iese Domnul din templu, meșteșugind [urzind, lucrând] oarecare potolire mâniei iudeilor și spre tămăduirea orbului Se întoarce [îndreaptă], prin semnul [minunea] acesta asprimea și neplecarea lor domolind-o, măcar că ei cu nimic nu se foloseau. Încă, totodată, le și arată lor că nu în | zadar, nici fălindu-Se, a zis aceasta: „Mai înainte de a se face Avraam, Eu sunt”4[52] (Ioan 8,58). Căci, iată El face minune pe care nimeni niciodată nu a făcut-o mai înainte, căci chiar de a deschis cineva ochii vreunui orb, însă nu orb din naștere (Tobit 11, 7-15). Arătat este, așadar, cum că Acela Care e Dumnezeu și este mai înainte de Avraam, face aceasta, [minune] care din veac încă nu s-a făcut (Ieșire 4,11-12). Și într-adins a venit El la cel orb și nu acela la Dânsul. Pentru aceasta, și ucenicii, văzându-L pe El că privește cu luare aminte la cel orb, îl întreabă: „Cine a greșit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Și se vede întrebarea că este cu greșeală [greșelnică], căci, cum ar fi putut să „greșească [păcătuiască]” acesta, mai înainte de a se naște? Căci, cu adevărat, nu au primit Apostolii bârfelile elinilor [și ale Părintelui Arsenie Boca – n.n.], anume că sufletul mai înainte de a fi în trup, păcătuiește petrecând [viețuind, fiind] într-o altă lume, apoi, după aceea, ca și cu o muncă [caznă] oarecare este pedepsit cu această pogorâre în trup. Căci, fiind pescari, nici că au auzit ei ceva de acest fel, pentru că acestea erau dogme [învățături] ale filozofilor. Se vede, așadar, că întrebarea este fără de socoteală, însă nu și pentru cel care ia aminte. Căci, învață-te: Apostolii, auzindu-L pe Hristos zicând către slăbănogul: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești [păcătuiești], ca să nu-ți fie ție ceva mai rău” (Ioan 5, 14), după ce l-au văzut pe orb, nu se pricep [dumiresc] și întreabă, ca și cum ar fi zis unele ca acestea: „Fie că acela pentru păcate s-a slăbănogit, însă pentru acesta ce vei zice? El «a greșit»? însă nu este cu putință a spune asta, fiindcă din naștere este el orb. Așadar, părinții lui [au păcătuit]? Dar nici aceasta [nu este], căci fiu pentru tată nu este muncit [căznit, chinuit]”. Deci, nu atâta întrebând, cât nepricepându-se [nedumirindu-se], grăiesc ei acestea. Iar Domnul, dezlegând nepriceperea [nedumerirea] lor, zice: „«Nici acesta nu a greșit» – căci cum ar fi putut greși mai înainte de a se naște? – «nici părinții lui»”. Și [Domnul] nu a zis aceasta ca să-i arate pe ei [pe părinții orbului] fără de păcate, căci nu așa, de rând [simplu], a zis: „Nu au greșit părinții”, ci a adăugat: „de s-a născut orb”. Căci au greșit părinții lui, însă nu de acolo este orbirea acestui orb. Pentru că nu este cu dreptate a pune păcatele părinților peste fiii cei ce nu au făcut nici o nedreptate. Și aceasta Dumnezeu o învață prin Iezechiil, zicând așa: „Nu va mai fi pilda aceasta care se zice: Părinții au mâncat aguridă și dinții fiilor s-au strepezit”5[53] (Iezechiil 18, 2-3). Legiuiește încă și prin Moise: „Nu va muri tată pentru fiu”6 (Deuteronom 24,16). Așadar, cum este scris7: „Care dau [pedepsesc] păcatele părinților pe feciori până la al treilea și al patrulea neam”? (Ieșire 20,5; Deuteronom 5,9) Mai întâi, este cu putință a zice că nu este de obște această hotărâre, nici nu s-a zis pentru toți, ci numai pentru cei care au ieșit din Egipt. Apoi socotește și înțelesul [noima] hotărârii, căci nu zice aceasta, anume că pentru cele ce au greșit părinții se muncesc feciorii [se pedepsesc fii], ci că „păcatele părinților”, adică muncile [caznele, pedepsele] cele pentru păcate se vor da și fiilor lor, ca acelora care pe cele asemenea le-au greșit. Căci, ca să nu socotească cei care au ieșit din Egipt căci chiar dacă mai rele decât părinții lor vor greși, nu cu aceleași [pedepse] se vor munci [căzni], zice: „Nu va fi așa, ci păcatele părinților, adică certările [ce li se cuvin lor] și peste voi vor veni, pentru că nu v-ați făcut mai buni, ci pe aceleași, ori și mai rele ați greșit”.

[și atunci de unde ideea eretică a Părintelui Arsenie Boca că acest text ar arăta genetica, adică părinții păcătuiesc și, ca o consecință, se îmbolnăvesc copii, ba chiar cum sugerează Părintele Arsenie Boca, există chiar o fatalitate a îmbolnăvirii copiilor dacă părinții păcătuiesc – n.n.]

Iar dacă de multe ori vezi și prunci răpindu-se [din viața aceasta], ca și cum pentru pedepsirea părinților, să știi însă că pentru iubirea de oameni, Dumnezeu mai înainte îi răpește pe ei din viață, ca nu cumva, trăind, să se facă mai răi decât părinții, și spre răul sufletelor lor sau și al altor multora să viețuiască.

[vedem, așadar, că nu este adevărat ce spune Părintele Arsenie Boca. Dumnezeu nu lucrează orb, prin mecanisme implacabile genetice, trupești. Nu crează în funcție de combinațiile de cromozomi și nu proniază în funcție de mecanismele genetice ale seminței viciate sau sfințite de părinți. El nu este dependent de trupul omului, ci prin trup se îngrijește să fie omul fericit. Pe unul, având același fel de părinți și educație, îl îngăduie ca să se îmbolnăvească și să sufere, iar pe altul nu, în funcție de preștiința Sa în legătură cu alegerea lor din viitor, surprinzătoare și diferită (ce se folosește spre mântuire de nevoi sau de nevoințe) Rom 9:13 Precum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”.

Dumnezeul cel netrupesc nu este dependent de nimic și cu atât mai puțin supus trupului oamenilor și mecanismelor lui biologice, în purtarea lui de grijă pentru fiecare. Dumnezeu nu are în vedere sănătatea trupului (care nu este autonomă de suflet și de El), ci alegerea (din prezent și viitor) părinților și copiilor și ce le este de folos pentru mântuirea lor și a semenilor.

Așadar genetica nu este judecata, cum în mod materialist proclamă pictorul de la Drăgănescu, ci judecățile lui Dumnezeu mișcă genetica spre mântuirea sufletului ce poartă trup cu slăbiciuni pentru a se smeri – n.n.]

Dar, acestea adâncul dumnezeieștilor judecăți întru sine le-a ascuns

[dacă Sfântul Ierarh Teofilact al Bulgariei, Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Sfântul Prooroc David și toți Sfinții se nedumiresc de judecățile lui Dumnezeu, cum se obrăznicește Părintele Arsenie Boca să le înjosească ca fiind mecanisme materiale pe care sfinția sa le-ar cunoaște și pe care toți ucenicii săi dacă își însușesc învățăturile lor, ar putea să le stăpânească. Este vădit că avea o gravă confuzie între cunoașterea trupească și cea duhovnicească – n.n.],

iar noi, către cele care urmează de aici înainte, să purcedem.[54]

Rom 11:33 O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui!

Avva Antonie, căutând la adâncul judecăților lui Dumnezeu, a cerut zicând: „Doamne, cum unii trăind puțin, degrab’ sunt luați din lumea aceasta, iar alții se gârbovesc de bătrânețe? Și pentru ce unii sunt săraci, iar alții bogați; sau cum cei nedrepți se îmbogățesc, iar cei drepți sunt săraci?” S-a auzit atunci glas zicând: „Antonie, ia aminte la tine, că acestea sunt judecăți ale lui Dumnezeu și nu-ți este ție de folos a le ști”.[55]

Psa 115:1 Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu m-am smerit foarte.2 Eu am zis întru uimirea mea: „Tot omul este mincinos!”

Părintele Arsenie Boca neiubind Sfânta Evanghelie în lumina tâlcuirilor Sfinților Părinți răstălmăcește Sfânta Scriptură după propria sa părere, asemenea protestanților sau teologilor evoluționiști papali, zicând că în felul acesta i-ar da o tentă științifică. Dar, în fapt susține și o genetică eronată, care nici măcar biologic nu este adevărată. Și ca un refren, parcă înadins contrazice întreaga tâlcuire de mai înainte punct cu punct, susținând peste tot preexistența sufletului. În felul acesta se arată mai degrabă un origenist înfocat, decât un om de știință sau creștin Ortodox:

 

Iată de ce Biserica, observând degenerările ce trebuie să le îndure urmașii căsătoriților rudenii, declară vinovate asemenea căsătorii și le oprește. Unirea averilor a fost pricină de multă bătaie de la Dumnezeu: sau multă bătaie au mâncat oamenii de la lăcomie. []

[dacă genetica ar fi cauza nu s-ar fi căsătorit Adam cu Eva, și toți urmașii lor. Fiind frați ar fi ieșit cu toții degenerați. La fel și urmașii lui Noe. Și nu le-ar fi spus Dumnezeu să se înmulțească, pentru a se îmbolnăvi genetic. Mai mult la evrei, pentru a se menține moștenirea în cadrul familiei, erau obligați să se căsătorească rudele între ele. Avraam a trimis slujitor fiului său Isaac, pentru a-i găsi tocmai o rudă cu care să se căsătorească. Nu s-a modificat genetica prin întruparea lui Hristos. Este adevărat că azi incestul este un păcat, dar nu datorită geneticii, ci datorită împiedicării înfrânării și dragostei duhovnicești, care nu trebuie să se mai reducă la cei înrudiți trupește, toți cei botezați Ortodox fiind rude duhovnicești. Păcatul (neascultarea de Dumnezeu care dorește unirea tuturor oamenilor în dreapta credință și nu rezumarea doar în cercul restrâns al rudeniilor), iar nu genetica strică firea. Dar și aici nu este o lege oarbă, după cum am văzut mai înainte, ci Dumnezeu o personalizează, îngăduie o boală sau nu în funcție de finalitatea ei pentru mântuirea sufletului – n.n.]

înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu [preștiința lui Dumnezeu și rațiunile Lui nu înseamnă totodată și existența noastră, după cum planul arhitectului nu înseamnă și târnosirea bisericii. Noi începem să fim de la zămislire, chiar dacă Dumnezeu știa de mai înainte că vom fi. Aceasta este rod al existenței Lui, mai presus de existență și nu o preexistență a noastră– n.n.] . Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică ?

De faptul că suntem oarecumva anteriori față de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia, când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-1 rostuise pe pământ:

Ieremia 1:

5. înainte de a te urzi în pântece… te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare. [am discutat despre aceasta amănunțit la origenismul Părintelui Arsenie Boca – n.n.]

Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase,

[și această idee, că trupul este o închisoare și o pedeapsă, este origenistă. Trupul este o minunată creație, cu rostul de a deveni cuvânt, a se personaliza și spiritualiza, o mare dovadă pentru raționalitatea lui fiind tocmai genetica. Este atât de important încât pentru el a ales Dumnezeu să se facă om și prin el am dobândit puterea împărătească, pe de o parte pentru că ne este în el siguranța smereniei și pe de alta pentru că prin el ne putem uni cu toată creația (și cea sensibilă) și să o aducem în dar lui Dumnezeu. Astfel că ne nuntim cu El tocmai prin împărtășania cu Trupul și Sângele Lui. – n.n.]

și împlinind un destin [și iată cum susține și absurditatea destinului, deși în alte părți îl nuanțează ca fiind sens și țel al existenței. Dar însăși folosirea acestui termen, chiar dacă se străduiește să îi dea un sens Ortodox, îl vădește ca formare păgână, sau cel puțin ca om ce caută să impresioneze pe alții prin cuvinte neobișnuite și strălucitoare. Unii numesc aceasta snobism. Noi, însă, îl plângem că nu a urmat calea cea smerită a părinților autentici, care nu doreau să se abată nici prin înțelesuri, nici prin nuanțe și nici prin vreun cuvânt neobișnuit de la Sfânta Predanie, ca să nu strălucească ei, ci Sfântul Duh ce a insuflat adevărul în toate și să sublinieze unirea lor cu toți cei ce au fost mai înainte în Sfânta Biserică, nemutând hotarele cele veșnice – n.n.] , între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri.

DISPOZIȚII DE DREPT BISERICESC [care nu au nici o legătură cu genetica – n.n.] CONFIRMATE DE GENETICĂ

În spiritul teoriei cromozomice, putem înțelege și unele norme de drept bisericesc, ca de pildă oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia de consângenitate, în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în linie colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt[56]

 

[dacă ar fi fost un păcat genetic drepții din Vechiul Testament nu s-ar fi căsătorit cu rudele lor, n-ar fi existat legea leviratului și Dumnezeu nu l-ar fi pedepsit pe Onan pentru două păcate: că nu voia să lase urmași cumnatei sale și că făcea păcatul recomandat de Părintele Arsenie Boca (nu prin onanism ci prin metoda calendarului, un onanism mai subtil și mai viclean, ca să înșele pe mai mulți), adică să verse sămânța pe jos ca să nu facă copii:

Fac 24:2 Atunci a zis Avraam către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: „Pune mâna ta sub coapsa mea

Fac 24:3 Și jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului și pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isaac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu,

Fac 24:4 Ci vei merge în țara mea, unde m-am născut eu, la rudele mele, și vei lua de acolo femeie lui Isaac, fiul meu”. […]Fac 24:29 Rebeca însă avea un frate, anume Laban. […]Fac_24:67 Și a dus-o Isaac în cortul mamei sale Sarra și a luat pe Rebeca și aceasta s-a făcut femeia lui și a iubit-o. Și s-a mângâiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra. […]Fac_25:21 Și s-a rugat Isaac Domnului pentru Rebeca, femeia sa, că era stearpă; și l-a auzit Domnul și femeia lui Rebeca a zămislit. Fac_25:26 După aceea a ieșit fratele acestuia, ținându-se cu mâna de călcâiul lui Isav; și i s-a pus numele Iacov. Isaac însă era de șaizeci de ani, când i s-au născut aceștia din Rebeca. […] Fac 28:1 și l-a binecuvântat și i-a poruncit, zicând: „Să nu-ți iei femeie din fetele Canaaneilor; Fac 28:2 Ci scoală și mergi în Mesopotamia în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, și-ți ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale, […]

Fac 38:6 Apoi Iuda a luat pentru Ir, întâiul născut al său, o femeie, cu numele Tamara. Fac 38:7 Dar Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău înaintea Domnului și de aceea l-a omorât Domnul. Fac 38:8 Atunci a zis Iuda către Onan: „Intră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea leviratului, și ridică urmași fratelui tău!” Fac 38:9 Știind însă Onan că nu vor fi urmașii ai lui, de aceea, când intra la femeia fratelui său, el vărsa sămânța jos, ca să nu ridice urmași fratelui său. Fac 38:10 Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu și l-a omorât și pe acesta.

– n.n.]

[…]

In tot cazul nu sunt în concurs concepțiile de viață ale filosofilor, că nu găsești doi în toată istoria filosofiei să fie de acord [deci nici filozoful Arsenie Boca nu este de acord cu ei, dar nici cu Sfinții Părinți, dovedind că nu ne este părinte nouă, Ortodocșilor – n.n.] , pentru că rațiunea omenească, naturală , are un mare cusur [fals. Rațiunea naturală este o lumină creată de Dumnezeu pentru a-L contempla natural (care este și partea a doua a urcușului duhovnicesc, numit iluminare, la care ajunge cel ce își pune tocmai rațiunea naturală stăpână peste poftă și mânie, sau iubire și ură, deci după ce biruie în faza de curățire prin pocăință patimile, cu harul lui Dumnezeu). Doar cugetarea trupească sau rațiunile subfirești ne strică. Cum să fie rău ceva creat de Dumnezeu care pe toate bune le-a făcut? – n.n.]: e capabilă, cu aceeași stringență logică, să dovedească și teza și antiteza uneia și aceleiași probleme; umblă cu două fețe.

[aici este vorba de cunoștința trupească a binelui și răului. Cunoștința sufletească nu caută vicleșugul, ci să se simplifice prin poruncile, dogmele și credința Ortodoxă. Ea este cunoștința firească, în care lucrează rațiunea naturală, adică cea neîntunecată de patimi. Vedeți că Părintele Arsenie Boca credea rațiunea stricată și căzută (în cunoașterea trupească din sclavia simțirii), ca fiind naturală și de aceea umbla după ea? – n.n.]

Deci nu putem da nici unei filozofii, singure, creditul responsabilității vieții, deși de alegere răspundem. Sistemele rămân bune de știut, dar în patrimoniul culturii și ca atare. [nicidecum nu sunt bune de știut. Doar dacă le cercetăm, în lumina Sfinților Părinți, sunt bune de combătut, dezvoltându-ne capacitatea de înțelegere prin nuanțe a adevăratei credințe, care este și adevărata cunoștință. Este foarte important nu să le citim și să le păstrăm. Ori le evităm ori le citim și le combatem altminteri le luăm drept bune ca și Părintele Arsenie Boca, care poate fără să vrea, s-a făcut adeptul și robul cu gândirea al lor, crezând că este apologet Ortodox. 1Co 11:19 Căci trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați. – n.n.]

Noi avem revelația în Iisus Hristos, ca cea mai bună concepție de viață, cu modelul ei, care a realizat-o în întregime, până în ultima fibră a ființei.

[revelația în Iisus Hristos nu este o concepție de viață, nici un model, ci Însele Calea, Adevărul și Viața, asemănarea cu Tatăl întru fecioria în care L-a născut pe Fiul și iubirea Sfintei Treimi

Ioan_14:6 Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. […]

Ioan_17:11 Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi. […]

Ioan_17:21 Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

– n.n.] . […]

        încă nu văd legătura…

        Ai s-o vezi îndată. [dacă nu spunea gogomăniile de mai jos, ar fi fost o legătură bună, fiindcă arăta deșertăciunea filozofiilor ce merg cu raționamentele pentru propria slavă deșartă omenească. În loc să înceapă, cum a promis, să ne învețe după credință, începe să construiască un sistem filozofic propriu (de proastă calitate și slăbuț chiar printre celelalte filozofii), bazat tot pe cugetarea trupească. Astfel că nici noi nu vedem legătura, ci doar că este legat mai mult de minciunile filozofiei, neavând nici o legătură cu Ortodoxia, ba chiar hulind-o că l-ar susține – n.n.]

In creier funcționează două glande endocrine: epifiza și hipofiza. ‎ [ne-am fi așteptat, după combaterea filozofilor să înceapă a vorbi de cele două firi din Hristos, sau măcar de cele două căi, ale vieții sau morții. Dar vedem că o ia pe aceeași arătura a cugetării trupești. – n.n.] Aceste două glande produc hormoni pe care-i trimit pe calea sângelui la toate celelalte glande endocrine de pe verticală, cu dispoziții precise de lucru.

O caracteristică a lor e faptul că emit hormoni într-o strânsă interdependență, și, de acordul lor, ascultă toată coloana. Una din ele, hipofiza, e sensibilă la concepția pe care o alege omul ca normativă de viață; și în funcție de această concepție, trimite, prin hormoni emisari [bine că nu hormoni armăsari, sau cai verzi pe pereți. Vrea să susțină că dacă omul este marxist are altfel de hipofiză decât arseniștii. În realitate cei care practică hinduismul, dintre care a făcut parte și sfinția sa, prin tehnicile și invocările demonice biciuiesc și forțează organismul și endocrin. Dar nu concepția este vinovată, ci lucrarea rătăcită din trup – n.n.] , vecinei sale din creier, impulsul să producă hormonii ei specifici care dirijează în continuare toată coloana endocrină, în conformitate cu această concepție.

într-un fel lucrează toată coloana când te afli în turma lui Hristos, și cu totul într-altfel dacă te găsești cu concepția, în turma lui Epicur. […]

Deocamdată lămurirea e cam puțină și unilaterală…

        Din aproape în aproape ajungem și la lămurirea suficientă. ‎ [după ce a scăldat-o cu hormonii, începe să se îmbârlige în cromozomi, ca apoi să revină iar la hormoni, numai ca să se arate savant și să-și susțină ideile hinduse, cu masca științei, după cum fac și azi toți propovăduitorii păgânismului modern – n.n.] Genetica are cuvântul. Trebuie să ne coborâm în infinitul mic biologic ca (să) prindem – poate – chiar „misterul” ființei omenești, în ciuda infinitei sale variabilități constituționale. [cum să fie misterul ființei omenești rezumat la trupul său circumscris în labirintul finit și plictisitor de repetitiv al materiei, chiar dacă este exprimat rațional prin genetică, când marea taină a omului este mintea, tronul lui Dumnezeu, care ea dă valoare negrăită trupului? – n.n.]

        E drept, mărturisesc mulți vrednici de crezut, că nu sunt doi oameni identici de la Adam încoace și tocmai asta-i imposibilitatea de a-i înțelege.

        Nu numai asta, dar variabilitatea este pur și simplu infinită

[fals. Sfinții Părinți ne învață că atunci când numărul persoanelor omenești se va împlini se va sfârși creația. Că tocmai finalitatea numărului lor, le face să aibă libertatea în asemănarea infinită cu Dumnezeu, după chipul Sfintei Treimi care nu are un număr infinit de Persoane, deși este Dumnezeu cel neajuns și necuprins. Ce păcat că nu a ascultat de și nu l-a studiat pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. L-ar fi învățat din Sfinții Părinți și nu ar mai fi ajuns să debiteze erori, erezii și minciuni, cu atâta siguranță și atâta nonșalanță:

De aceea actualizarea chipului nu constă numai în realizarea comuniunii depline cu Dumnezeu și între ei a tuturor celor ce cred în Hristos, modelul divin și uman al lor, ci și într-o încadrare a întregii naturi în comuniunea omenirii transfigurate. Duhul dumnezeiesc, răspândit în plenitudinea Lui din Hristos în oamenii care cred în El, întărind spiritul din ei, va face nu numai trupul lor deplin elastic și transparent, ci și natura cosmică. Sfântul Maxim Mărturisitorul a insistat pe larg asupra acestei perspective împotriva platonismului și origenismului, care profesa o desprindere a spiritului uman de trup, de lumea ca temniță și de istorie, pentru a se întoarce în pleroma de unde a căzut prin păcat. Oamenii actualizează chipul lor dumnezeiesc sau umanitatea lor autentică înaintând spre cunoașterea lui Dumnezeu și în asemănarea cu El și prin înaintarea în cunoașterea rațiunilor lucrurilor și prin pătrunderea prin ele la rațiunile lor preexistente în Dumnezeu și la Dumnezeu însuși, ca și printr-o viețuire conformă cu simfonia acestor rațiuni. Omul e chemat să crească prin stăpânirea duhovnicească asupra lumii, prin transfigurarea ei, prin capacitatea de a o vedea și de a o face mediu transparent al ordinii spirituale ce iradiază din Persoana Cuvântului.

El poate spori în această creștere duhovniceasca și din știința care poate descoperi la un nivel tot mai înalt sensul apofatic al lumii, ascuns în Dumnezeu, precum poate câștiga și din experiențele istoriei. Acestea, dacă sunt bune, duc mai departe comuniunea umană; dacă sunt rele, arată necesitatea ajutorului dumnezeiesc pentru adevărata desăvârșire a existenței noastre, sau ne întorc spre bine. Și în general totul contribuie la descoperirea complexității nesfârșite a posibilităților umane în raporturile dintre oameni și în raporturile lor cu natura. Adevăratul folos ce trebuie să-I câștige însă omul din istorie este fortificarea spiritului uman pentru a actualiza în mod tot mai accentuat contingența trupului și a naturii în raport cu spiritul lui, pentru a descoperi tot mai multe din adevăratele virtualități ale naturii. […]

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește de „popoare infinite de puteri netrupești, ale căror mii nu le poate număra nimeni”83. Clement Alexandrinul presupune că „îngerii sunt în număr infinit”84.

Infinitatea nu înseamnă lipsa oricărei limite a numărului lor, ci neputința pentru oameni de a ajunge vreodată la capăt în numărarea lor. Dionisie Areopagitul zice că „ființele cerești sunt așa de numeroase și de desăvârșite, că numai cel ce susține rânduiala lor le poate ști”. [57]

Sfârșitul lumii va veni deci când se va completa lumea din punct de vedere spiritual, sau trupul lui Hristos, ca o spiritualitate unitară și armonică. Unitatea acelei lumi trebuie să cuprindă totalitatea formelor de încorporare individuală a spiritualității divino-umane a lui Hristos. Desigur deplinătatea unirii se va realiza dincolo. Dar dincolo se realizează cele năzuite aici.

Dar de ce este definit prin număr această totalitate și nu implică mai degrabă o infinitate de forme individuale, e greu de înțeles. Poate pentru spiritul finit e necesar acest caracter definit al totalității formelor de spiritualitate, ca să le poată cuprinde fiecare pe toate. Spiritualitatea divină exprimat uman primește un contur definit, fără a înceta să fie experiată ca infinită în adâncimea ei. Poate însă motivul principal pentru care numărul persoanelor care completează Trupul tainic al Domnului e definit, să fie acela că un număr infinit de persoane nu poate fi iubit. Iubirea infinită cere și o concentrare a ei spre persoane de număr finit. Nici dumnezeirea nu e un număr infinit de persoane. Dar ipostasurile ce se iubesc sunt ele înseși infinite. Tot așa experiază infinitul persoanele umane ce se iubesc în trupul Domnului cu iubirea unitară din El, sau din Sfânta Treime, dar nu din infinite centre divine.

Însa conturul definit al spiritualității se refer probabil nu numai la numărul limitat de persoane în care se experiază , ci și la modalitățile de experiență și exprimare a spiritualității lui Hristos de către lumea spiritelor create, fără ca să se excludă trăirea infinitului de către ele și o înaintare în Hristos cel infinit și Unul prin fiecare modalitate. Persoanele se grupează pe pământ pentru a experia modalități și mai bogate ale încorporării spiritualității divine a Capului noii umanități, Hristos, în legături variate și mereu schimbate. Dar în lumea viitoare fiecare persoană , deși reprezintă o modalitate de încorporare a spiritualității infinite a lui Hristos, va avea și va înțelege în legătură cu ea pe toate celelalte într-un mod infinit mai deplin ca aici, încât fiecare va trăi întreaga spiritualitate a lui Hristos, a trupului tainic al Lui, dar în altă formă. Iar pe de alt parte, întreaga spiritualitate dumnezeiască și omenească concentrată în Hristos, Capul trupului omenirii îndumnezeite, se va afla actualizată prin mădularele acestui trup al Său. Nimic din comoara aflată în Hristos nu va fi nevalorificat în trupul Lui tainic, datorită nenumăratelor capacități naturale, înălțate de har, pe care le reprezintă mădularele Lui.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu privește în viziunea Sa omenirea ca un întreg și dacă n-ar fi prevăzut căderea ei, oamenii s-ar fi născut altfel și ar fi apărut toți în existență deodată 185. Faptul că în urma păcatului se nasc succesiv, face ca fiecare să aștepte realizarea sa deplină până la nașterea tuturor. Oarecum nașterea deplină a fiecăruia e condiționată de nașterea tuturor la sfârșitul lumii. Chipul dumnezeiesc e comun întregii omeniri. „La început, când puterea divină a produs natura existențelor, ținta lor a fost creată în imediată corespondență cu începutul lor… în același moment cu începutul lor apare perfecțiunea lor finală . Natura umană era în număr. Ca și celelalte creaturi ea trebuia să aibă perfecțiunea sa chiar în momentul creației, imediat”186. Datorită căderii, specia umană „are durerea să regăsească prin generații succesive integritatea ei numerică și ontologică, adică libertatea completă sau, mai bine zis, libertatea de jugul păcatului”187.

Îmbinând motivele dezvoltării istoriei spre sfârșit cu motivul opririi ei când va vrea Dumnezeu, s-ar putea spune că lumea se va sfârși atunci când, pe de o parte, nu vor mai create în ea oameni care să o completeze de sus spre a exprima vreuna din trăsăturile spiritualității lui Hristos, pe de alta, când cei ce vor apărea nu vor mai lua din ea nimic pentru a o dezvolta în cadrul ei. Se va sfârși atunci când nu va mai fi posibil în ea o dezvoltare a spiritualității infinite concentrate în Hristos. Epuizarea istoriei în acest rol al ei nu va fi nici accidental , nici silit de providența divină , ci se va datora unei misterioase convergențe și întâlniri a acesteia cu orânduirea divină, care nu exclude nici libertatea umană , nici lucrarea dumnezeiască . Refuzul lui Dumnezeu de a mai revela adâncimi noi prin creație va coincide cu neputința ei de a mai sesiza și dezvolta aceste adâncimi. Epuizarea puterii creatoare sau revelatoare de spiritualitate a istoriei va fi un semn că lumea de sus s-a completat.[58]

– n.n.].

Posibilitățile aranjării genelor (primele subunități ale unui cromozom) în cromozomi întrec numărul atomilor în univers. [fals. Vom vedea că însuși Părintele Arsenie Boca dă un număr finit de combinații, care este mai mic decât numărul de atomi dintr-un vârf de unghie – n.n.] .

        Atunci Antropologia ar fi cea mai imposibilă încercare.

        Și tocmai asta vrem să facem: imposibilul, posibil. [de aceea a și căzut. A vrut să facă imposibilul mântuirii prin sine însuși și prin mintea sa, posibil, neținând cont că: – n.n.] O rânduială este. Creațiunea nu e haos. Convergența elementelor se intensifică. Dar, la rând… întâi e nevoie de o metodă de lucru, adică de o supraprivire a materialului care se adună din toate părțile și din diverse moduri de experiență și existență. [prin aceasta Părintele Arsenie Boca se arată… metodist. Ce bine ar fi fost să nu adune atâta material să-l ordoneze după cum îl taie capul, ci să se roage, să asculte și să studieze pe Sfinții Părinți – n.n.] .

        Știința și Revelația… Nu sunt în conflict?

        Numai dacă ești de rea credință, sau dacă adopți convingerea că rațiunea ta naturală e ultimul criteriu al adevărului, sau, dacă crezi ‎‎(greșit) că materia e singurul mod de existență. [dar iată o altă concepție greșită, extremistă a Părintelui Arsenie Boca. Este o extremă ca știința și revelația să fie în conflict. Această extremă este întâlnită la materialiști. Dar cealaltă extremă eretică este ideea că știința și revelația sunt tot una (sau că se pot trage concluzii despre revelație pe baza științei). Aceasta se întâlnește la ereticii de tip apusean, din care cel mai dureros exemplu este Varlaam din Calabria, strămoșul în cugetare al Părintelui Arsenie Boca.

Primilor le răspunde Sfântul Apostol Pavel:

Rom 1:20 Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, 21 Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. 22 Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni. 23 Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. 24 De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile lor între ei, 25 Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

Celor de-al doilea le răspunde chiar Domnul nostru Iisus Hristos:

Luc 10:21 În acesta ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Așa, Părinte, căci așa a fost înaintea Ta, bunăvoința Ta.

 

În realitate știința este o umilă cercetare a minții omenești, cu rostul de a înțelege și a-i face viața mai comodă pe pământ, întunecată însă de patimile și mentalitatea cercetătorilor care o practică. Ea poate fi descoperită și ca o sămânță rațională sau un simbol natural minunat ce ne ajută în contemplația lui Dumnezeu, dar numai dacă o punem la locul ei, adică să fie slugă a credinței.

Ca și trupul, știința pot fi o bună slugă, dar un rău stăpân.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ierarh Grigorie de Nyssa în „Viața lui Moise”, tâlcuind acest cuvânt din Sfânta Scriptură:

Ies 4:24 Și a fost pre cale unde a poposit, l-a întîmpinat pre el îngerul Domnului și cerca să-l omoare pre el. 25 Și luând Sepfora (soția lui Moise – n.n.) o pietricică ascuțită a tăiat împrejur marginea trupului fiului său, și a căzut la picioarele lui, zicând: stătut-a sângele tăierii împrejur a fiului meu. 26 Și s-a dus de la el, pentru că a zis: stătut-a sângele tăierii împrejur a fiului meu.

 

După ce deci a fost întărit așa de mult prin strălucirea luminii și a luat atîta tărie și putere împotriva celor ce i se împotriveau, ca un bun atlet îndeajuns de deprins în școala bărbăției nevoitoare, plin de îndrăzneală și de încredere, se pregătește pentru lupta cu vrăjmașii, avînd în mînă toiagul, adică cuvîntul credinței, cu care va avea să biruiască șerpii Egiptului. Iar lui îi va urma și soția cea din alt neam ; căci există și ceva din cultura din afară care nu trebuie respins de la însoțirea cu noi spre nașterea virtuții. Căci și filosofia (înțelepciunea) morală, sau naturală ar putea să-i fie vieții mai înalte soție și prietenă și părtașă de viață, dacă cei născuți din aceasta nu aduc cu ei nimic din întinăciunea de alt neam. Dar dacă un astfel de făt nu este tăiat Împrejur și nu este curățit astfel încît să fi depărtat de la el tot ceea ce este vătămător și necurat, îngerul venit în întîmpinare îi aduce frica de moarte. Dar pe înger îl îmblînzește soția care arată pe cel născut din ea curat, prin înlăturarea părții din care se cunoaște ceea ce este străin în el. Socotesc că celui ce cunoaște povestirea istorică îi este vădită, din cele spuse, sporirea după rînduială în virtute, pe care o descoperă Scriptura, continuînd să înfățișeze pe rînd ghiciturile istorice. Căci este într-adevăr, în rodul dat de filosofie prin învățăturile sale, ceva trupesc și netăiat împrejur, care, fiind înlăturat, rămîne numai ceea ce poate să facă parte din neamul ales izraelitean, anume nemurirea sufletului, pe care o recunoaște și filosofia. Acesta este rodul binecredincios al ei. Dar că sufletul poate trece din trup în trup și că se preschimbă din fire rațională în nerațională, aceasta este partea trupească străină și netăiată împrejur 17. Și multe altele de același fel.

Ei mai zic că există Dumnezeu, dar Îl socotesc material. Mărturisesc că este creator, dar că are nevoie de materie ca să creeze ; recunosc că e bun și puternic, dar că e supus în multe nevoii destinului. Și cîte altele ca acestea n-ar putea fi arătate aici în amănunt, prin care cele bune ale dogmelor sînt întinate de adăogirile nebunești, care dacă sînt înlăturate îngerul lui Dumnezeu se face îndurător, bucurîndu-se de aceste învățături ca de un prunc născut după lege ![59]

 

– n.n.] .

Dar, iar o luăm pe filosofie și ne angajasem la genetică.

        Adică tot știință…

        Și încă veche. Mult mai veche decât mazărea lui Mendel [ Johann Gregor Mendel (n. 20 iulie1822 — d. 6 ianuarie 1884) a fost călugăr augustinian și cercetător științific, cunoscut ca fondator al geneticii. De unde și dragostea Părintelui Arsenie Boca pentru genetică, aparținând aceleiași familie de mentalitate – n.n.].

 ‎

Nucleul geneticii a fost revelat

[iată unde duce această confuzie gravă a înțelegerii. Știința devine deja revelație!!! Ne mai mirăm că sfinția sa și alții ca el o iau ca pe o literă de Evanghelie și ascultă mai mult de doctori și savanți decât de preoți, chiar și când debitează minciuni despre viețuire și Dumnezeu? Vai nouă – n.n.]

lui Moise, când i s-au dat scrise poruncile pe Muntele Sinai: ‎‎Pedepsesc vina părinților în copii, până la al treilea și al patrulea neam, pentru cei ce calcă poruncile mele și Mă milostivesc până la al miilea neam pentru cei ce Mă ascultă”; (Exod ‎‎20,5-6; 34,7; Deuteronom 5,9-l0; Ieremia 32,18) – Comentar la porunca a șaptea.

[deja am văzut mai sus, când am citit tâlcuirea Evangheliei de la Ioan în legătură cu orbul din naștere, ce hulă cuprinde această interpretare a Părintelui Arsenie Boca și ce a vrut să spună Dumnezeu prin acest cuvânt, revelând Sfinților Părinți înțelesul real.

Hula Părintelui Arsenie Boca: dacă părinții păcătuiesc se strică genetic copiii, automat, fără intervenția lui Dumnezeu și aceasta este judecata. Lucru pe care Moise l-a exprimat ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu, pentru a convinge pe iudeii ce nu studiaseră încă pe Mendel și nu știau decât de Dumnezeu. Deci, după Părintele Arsenie Boca Moise era un om de știință mincinos ce se camufla în prooroc. Sau Dumnezeu nu se preocupa de mintea oamenilor ca să se unească tainic cu ei prin pocăință în vederea vieții veșnice, ci dorea să-i învețe biologie, ca să se descurce mai bine pe aici, în viața aceasta trecătoare, până la moarte, ca să aibă o prăsilă sănătoasă.

Ce ne-a învățat de fapt Dumnezeu prin Sfântul Prooroc Moise: dacă copiii vor avea aceeași vină ca și părinții, călcând poruncile lui Dumnezeu, nu vor fi scutiți de pedeapsă doar pentru că au deprins acest păcat de la părinți, ci vor fi pedepsiți, pentru înțelepțire și mântuire, la fel ca și părinții lor.

Textul Sfintelor Scripturi este însă altul, mai adânc:

 

Ies 20:5 Să nu te închini acelora și să nu slujești lor; că eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu râvnitor, cel ce răsplătesc păcatele părinților în fii până la al treilea și până la al patrulea neam, celor ce mă urăsc pre mine. 6 Și fac milă până la a mia neam celor ce mă iubesc pre mine și păzesc poruncile mele.

În aceasta se arată că din urmașii părinților răzvrătiți, doar cei ce urăsc pe Dumnezeu (chiar dacă urmează păcatele părinților și nu fac unele inventate de ei), vor fi răsplătiți de Domnul. Iar copiii acelorași părinți păcătoși, dacă vor iubi pe Dumnezeu și vor urma poruncile Lui, vor avea parte de marea milă, ce se va transmite și urmașilor, dacă și urmașii vor urma dragostea lor și vor iubi pe Dumnezeu.

După cum spun Sfinții Părinți, Dumnezeu nu este răzbunător și satisfăcut să vadă pe om pedepsit, ci fiind iubitor, nu îi forțează pe cei ce Îl urăsc să vină la El, ci îi lasă să rămână în ura pe care ei înșiși și-au ales-o, chiar dacă au văzut-o mai întâi la părinții lor. Dar ura lor îi face extrem de nefericiți.

Vedem, însă, comparativ și puterea iubirii, care se întinde la o mie de neamuri (căci mia este icoană a veșniciei) față de josnicia și neputința urii, care de abia afectează trei-patru neamuri (până când va intra în om cunoștința Sfintei Treimi prin cele patru Evanghelii.

Recapitulăm ce spune Sfântul Ierarh Teofilact al Bulgariei:

Apoi socotește și înțelesul [noima] hotărârii, căci nu zice aceasta, anume că pentru cele ce au greșit părinții se muncesc feciorii [se pedepsesc fii], ci că „păcatele părinților”, adică muncile [caznele, pedepsele] cele pentru păcate se vor da și fiilor lor, ca acelora care pe cele asemenea le-au greșit. Căci, ca să nu socotească cei care au ieșit din Egipt căci chiar dacă mai rele decât părinții lor vor greși, nu cu aceleași [pedepse] se vor munci [căzni], zice: „Nu va fi așa, ci păcatele părinților, adică certările [ce li se cuvin lor] și peste voi vor veni, pentru că nu v-ați făcut mai buni, ci pe aceleași, ori și mai rele ați greșit”. […]Pentru că nu este cu dreptate a pune păcatele părinților peste fiii cei ce nu au făcut nici o nedreptate. Și aceasta Dumnezeu o învață prin Iezechiil, zicând așa: „Nu va mai fi pilda aceasta care se zice: Părinții au mâncat aguridă și dinții fiilor s-au strepezit”5[60][61] (Iezechiil 18, 2-3).

Deci, nu se spune în Sfânta Scriptură că părinții s-au îmbătat și s-a stricat genetic urmașul lor… ci unii urmași s-au stricat genetic, din pronia lui Dumnezeu pentru căința lor și a părinților, iar alții nu, după cum este și drept. Vom vedea că și mecanismele trupești descrise de Părintele Arsenie Boca pentru aceasta sunt absurde și false.

E adevărat că unele metehne se transmit la urmași, dar și aceasta pentru a fi biruite și a se încununa, după cum și unele defecte de educație îi influențează, dar dacă ei caută adevărul le vor fi spre nuanțarea și aprofundarea înțelepciunii.

Faptul că sămânța lui Set nu trebuia să se amestece cu cea a lui Cain, pentru a nu se strica, nu viza genetica, ci proastele obiceiuri și reaua credință, astfel că Ham nu s-a folosit cu nimic de strămoșul lui Sfânt, dacă a ales obiceiurile fiicelor lui Cain, ca și urmașii lui Set. Nu genetica ne conduce, ci alegerea minții:

Serenus. Mi-ați pus două întrebări la fel de însemnate, la care voi răspunde, pe cît voi putea, în ordinea în care le-ați exprimat. în nici un chip nu trebuie să credem că duhurile prin firea lor pot să se unească trupește cu femeile. Dacă s-ar fi putut petrece vreodată acest lucru într-adevăr, de ce nu se întîmplă și acum aceasta, oricît de rar, de ce nu vedem oameni născuți fără sămînță bărbătească, zămisliți de femei numai datorită demonilor? Se știe dealtfel că ei se desfată în plăceri josnice, pe care fără îndoială că doresc să le aibă mai degrabă între ei înșiși decît cu oamenii, dacă aceasta s-ar putea îndeplini cumva, de vreme ce Ecclesiastul spune : «Ceea ce este a mai fost și ceea ce s-a întîmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare, despre care să se poată vorbi și spune: iată acest lucru este nou, căci a fost în acele secole care au fost înaintea noastră». 2. La întrebarea pusă, răspunsul este cel ce urmează. După uciderea dreptului Abel, pentru ca neamul oamenilor să nu-și ia în întregime începutul de la un nelegiuit, ucigaș de frate, în locul fratelui mort s-a născut Seth, ca acesta să-i urmeze nu numai ca moștenitor, dar și să ducă mai departe dreptatea și dragostea de frate. Fiii lui Seth, respectînd dreptatea, s-au ferit de legătura și înrudirea cu coborîtorii din nelegiuitul Cain și urmașii lor au rămas întotdeauna despărțiți, precum arată clar șirul neamurilor, care vorbește astfel: «Adam a născut pe Seth, Seth a născut pe Enos, Enos a născut pe Căinam, iar Căinam a născut pe Maleleil, Maleleil însă a născut pe Iaret, Iaret a născut pe Enoh, Enoh a născut pe Matusalem, Matusalem a născut pe Lameh, Lameh a născut pe Noe». De asemenea, neamul lui Cain este deosebit și se arată : «Cain a născut pe Enoh, Enoh a născut pe Căinam, Căinam a născut pe Malelil, Malelil a născut pe Matusalem, Matusalem a născut pe Lameh, Lameh a născut pe Ioabal și pe Iubal». 3. Astfel, acea generație care cobora din spița dreptului Seth, cu căsătorii numai pe linia urmașilor ei, a durat mult timp prin sfințenia moșilor și strămoșilor, nefiind molipsită niciodată de nelegiuire și de răutatea celuilalt neam, care păstra în sine sămînța nelegiuirii transmisă de la strămoșul său. Cît timp s-a păstrat între ei acest neamestec al neamului, cei din acea sămînță a lui Set, ca una care provenea dintr-o foarte bună obîrșie, pentru meritul sfințeniei lor au fost numiți îngeri ai lui Dumnezeu, sau, cum se spune în alte locuri, fiii lui Dumnezeu, și, din contră, ceilalți, din cauza nelegiuirii lor sau a înaintașilor lor, precum și din cauza lucrării lor pămîntești, se numesc fiii oamenilor. 4. Dar deși pînă în acel timp era folositoare și sfîntă această despărțire dintre ei, văzînd după aceea fiii lui Set, care erau fiii ai lui Dumnezeu, pe fiicele celor ce se nășteau din spița lui Cain, aprinși de dorul frumuseții lor, și-au luat soții dintre acestea, care, insuflînd bărbaților răutatea părinților lor i-au coborît încetul cu încetul din sfințenia și simplitatea pe care o moșteniseră. Destul de potrivite sînt pentru ei aceste cuvinte : «Eu am zis : Dumnezei sînteți și fii ai Celui Preaînalt. Dar voi veți muri ca oameni, și ca unul dintre principi veți cădea». Și ei au decăzut din acea învățătură adevărată despre natură și înțelepciune, învățătură .transmisă de strămoși și de acel prim om, care însușindu-și cunoștințe despre întreaga fire, le-a putut transmite bine orînduite urmașilor. 5. Acela văzuse copilăria universului încă binară, neformată și oarecum palpitînd. El avea nu numai deplinătatea înțelepciunii, dar și harul dumnezeiesc al profeției și, punînd nume tuturor viețuitoarelor, acel locuitor al lumii abia închegate știa să deosebească tot felul de fiare și de șerpi, cu furiile și veninul lor, cunoștea puterile ierburilor și ale arborilor, precum și natura pietrelor, și timpul cu împărțirile lui. Astfel că a putut spune cu îndreptățire : «Domnul mi-a dat știința adevărată a celor ce sînt; m-a făcut să cunosc formația globului pământesc și puterile elementelor, începutul, sfîrșitul și mijlocul timpurilor, mersul anilor și orînduirea stelelor, natura animalelor și furia fiarelor, puterea duhurilor și cugetele oamenilor, deosebirile dintre arbori și însușirile rădăcinilor și toate cele ce sînt ascunse le-am cunoscut pe ‘dată». 6. Așadar, această știință a întregii firi, seminția lui Set preluînd-o din generație în generație, cit timp s-a menținut deosebită de neamul cel nelegiuit, cît de sfîntă a primit-o, așa a folosit-o pentru cultul lui Dumnezeu și pentru foloasele vieții de obște. Dar după ce s-a amestecat cu spița cea fără de evlavie, sub înrîurirea demonilor a abătut spre lucruri lumești și vătămătoare cele ce învățase cu respect de Dumnezeu. Și-a însușit astfel cu îndrăzneală arta de a inspira griji și de a face rău, superstițiile și vrăjitoria, îndrumând și pe urmași să se închine la foc, la stihii și la duhurile văzduhului, părăsind astfel cu totul cultul cel sfînt al puterii dumnezeiești. 7. Cum n-a pierit în timpul potopului și s-a putut trece mai departe această practică a curiozităților despre care am vorbit, nu este greu de răspuns ; dar fiindcă noi dezbatem o altă problemă, voi restrînge răspunsul cît se va putea de mult. Din, cîte ne spun vechile tradiții, Ham, fiul lui Noe, care fusese format în aceste superstiții păgînești și nelegiuite, știind că nu poate lua nici o carte despre acestea în corabia în care avea să se urce împreună cu dreptul său tată și cu dreptcredincioșii săi frați, a înscris științele criminale și păgînești pe pietre foarte tari și pe foi subțiri din diferite metale, care nu puteau fi stricate de ape. 8. După trecerea potopului, cu aceeași grijă cu care o ascunsese, a transmis urmașilor sămînța nelegiuirilor și a răutății veșnice. în acest chip, acea părere din popor, prin care se crede că îngerii cei căzuți au învățat pe oameni diferitele mijloace de a face rău, a devenit un adevăr. Precum am spus, din fiii lui Set și din fiicele lui Cain s-au născut odrasle mai rele, care au devenit vînători puternici, bărbați puși pe violență și vărsare de sînge Aceștia, din cauza corpului enorm, a cruzimii și a răutății lor, au fost numiți giganți. 9. Ei cei dintîi dintre oameni au început să jefuiască pe vecini și să se îndeletnicească cu tâlhăria, mulțumiți să-și ducă viața mai degrabă din pradă, decît din muncă și din sudoarea frunții lor. Crimele lor s-au înmulțit într-o măsură așa de mare, încît lumea nu putea să fie purificată altfel decît prin potop. Fiii lui Set au călcat astfel, sub imboldul poftelor, datorită instinctului firesc, acea poruncă păzită multă vreme de la începutul acestei lumi și a fost necesar ca aceasta să fie restabilită după aceea prin litera legii: «Fiica ta n-o vei căsători cu fiul Iui și nici nu vei căsători fiul tău cu vreuna din fiicele lor, pentru că vor amăgi inimile voastre să vă despărțiți de Dumnezeul vostru și să primiți pe zeii lor și să le slujiți lor».[62]

 – n.n.] .

Știința descoperă acum și înțelege cu aparataj modern ceea ce e pus de la creație în om și în toată firea vie. De altfel atotștiința lui Dumnezeu știa și genetică

[Părintele Arsenie Boca vrând să-l laude, datorită cugetării meschine trupești, îl hulește. Dumnezeu nu cunoaște și nu este cunoscut. Este mai presus de cunoaștere. Și nu știa genetică, ci a poruncit și s-a făcut și legea geneticii ca o sămânță rațională și o carte ce-L laudă în materie – n.n.]

 … Și de la început omul a fost pus să facă și știință, dându-i-se să numească toate făpturile creației.

[iată cum hulește și pe Adam, fiindcă așa vede sfinția sa, îngust, prin ochiul științei căzute, realitatea. Adam nu a fost nicidecum pus să facă știință, ci să Îl contemple pe Dumnezeu din făpturi. Nici nu avea nevoie de știință, vorbind direct cu El și având nu numai deplinătatea înțelepciunii, dar și harul dumnezeiesc al profeției și, punînd nume tuturor viețuitoarelor. după cum am citit la Sfântul Cuvios Ioan Casian, puțin mai sus. – n.n.]

 

A fost o ocupație vastă, cât creația, cât n-a isprăvit nici acum cu numirea și analiza ei. Inventarul creației e neisprăvit și înainte mult mai este. Omul însă a început să se laude întru sine cu treaba asta și uită pe Cel ce i-a dat instinctul citirii creației, nevoia științei.

[Și de unde știința este un instinct? Instinctele sunt cele prin care firea conduce animalele fără minte. Mintea e făcută tocmai pentru a conduce firea. O lucrare a ei este și știința, menită nu să slujească simțirea (cum face știința cu nume mincinos și cum impulsionează instinctele pe animale), ci să o conducă spre lumea inteligibilă și să experimenteze prin suișul rațiunii veșnicia.

La sărmanul Părintele Arsenie Boca aproape fiecare cuvânt este putred, după chipul cugetării lumii căzute. Ce păcat că nu a cercetat, nu a înțeles și nu a urmat Sfinții Părinți… – n.n.]

        Și se complace „în conflict” …

        Conflictul e el însuși o deviere a omului de la destinul său în creație; și, atunci și știința lui e deviată de la rostul cu care i-o dase Dumnezeu. Dacă până aci „știința fără conștiință era pierzania sufletului”, acum e și mai rău, că-i pierzania și a trupului, cu planeta pământ cu tot. [de unde se vede că nu-i e dragă Sfânta Evanghelie care spune că:

Mat 16:26 Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

 

Sfinției sale i se pare că este mai rău să se piardă trupul și planeta pământ decât sufletul… – n.n.]:

Dar să revenim la genetică.

Ce sunt cromozomii, genele, alelele și conexiunile lor întreolaltă, catenele, e azi treabă de cultură generală. Ceea ce nu se știe, pentru că nu se lasă prins în experiment, dar nu că nu există, e faptul legăturii biologiei noastre personale cu Dumnezeu. […]

Ca urmare tot ce gândim, vorbim și facem se petrece în atotprezența lui Dumnezeu, Care le înseamnă în contul nostru, în două locuri: în Cartea Sa – Cartea Vieții – și cartea noastră, codul genetic (subl. n.) [iată și teoria grației pe care o administrează papa prin indulgențe. Teoria Dumnezeului bancher. Unde este mila și înțelegerea neputinței noastre? Unde mai este valoarea iubirii? Noi știam că vameșii văzduhului și pârâșul nostru sunt contabilii răutăcioși ce scriu cele ale noastre pe răboj, pentru a ne scoate ochii cu ele. Dumnezeu atotștiutorul și iubitorul de oameni nu este contabil ci iartă, iubește, ceartă, vindecă și se folosește de zapisul nostru duhovnicesc unde sunt trecute și faptele bune pentru a învinge pe draci, cu toată amănunțimea lor pizmătăreață.

Luc 7:47 De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește.48 Și a zis ei: Iertate îți sunt păcatele. – n.n.]

-Cum?

        în codul genetic, arhiva vieții noastre, în care sunt și resturi de arhivă de la înaintașii noștri de milenii chiar, avem scrise și înscriindu-se în flux continuu tot ce gândim, vorbim și facem, ca pachete de energie virtuală, informația genetică, în genele cromozomilor noștri – factorii eredității noastre spre viitor

[stupidități hinduse, cu mască bioenergetică și holistică. Ce experiment a fost făcut vreodată că un cuvânt al nostru, sau vreun gând modifică vreo genă? Ba chiar și faptele trebuie să fie mutante pentru a face aceasta. Nici chiar radiațiile nu produc mutații, sub vreo anumită doză mare. Nouă ni se poruncește ca:

Col 2:20 Dacă deci ați murit împreună cu Hristos pentru înțelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca și cum ați viețui în lume, răbdați porunci ca acestea: 21 Nu lua, nu gusta, nu te atinge! 22 – Toate lucruri menite să piară prin întrebuințare – potrivit unor rânduieli și învățături omenești? 23 Unele ca acestea au oarecare înfățișare de înțelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie și în necruțarea trupului, dar n-au nici un preț și sunt numai pentru sațiul trupului.

Și atunci cum să aibă Dumnezeu grijă ca la toate năstrușniciile care le facem să le însemneze în trup, în arborele genetic, și să o mai transmită și la urmași. Asta ar însemna că ne-am naște cu toții morți.

Ce meschin este dumnezeul cel mincinos al Părintelui Arsenie Boca și cum ar vătăma duhovnicește pe oameni o astfel de lege a înscrierii gândurilor în arborele genetic, făcându-i pe ucenicii sfinției sale (căci oamenii întotdeauna vor să semene cu dumnezeul lor) meschini, răzbunători, minuțioși în a scoate ochii aproapelui care le greșește. Și dacă s-ar feri de păcat doar pentru sănătatea trupului, iar nu pentru Hristos, nu numai că nu s-ar folosi, ci chiar s-ar vătăma:

36     Dumnezeu caută la scopul tuturor celor săvârșite de noi, ca să vadă de le facem pentru El, sau pentru altă pricină.

  1. Când auzi Scriptura zicând: „Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui»191 să știi că Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele făcute fără un scop drept. Căci judecata lui Dumnezeu nu privește la cele făcute, ci la scopul celor făcute (17). […] Așadar atunci nu putem arăta un scop, când nu facem ceva pentru Hristos, ci pentru altceva. Aceasta pentru că am lucrat nu după scopul lui Dumnezeu, ci după al nostru.[63]

 – n.n.] .

Clipele acestea, cu valențe în eternitatea noastră, au multe direcții în antropologia creștină. De felul cum le trăim suntem în continuu fie sub Har fie sub Judecată [ce învățătură diferită de a Sfinților Părinți care ne spun clar că cele două moduri prin care ne cheamă la mântuire și împreună-lucrează cu noi Dumnezeu sunt Pronia pentru cei ce se nevoiesc și Judecata pentru cei ce se lenevesc, chemându-i la pocăință prin nevoi. Dar în amândouă lucrează harul cel mult iubitor de oameni al lui Dumnezeu care vrea să ne ducă la o existență veșnică fericită.

Pentru Părintele Arsenie Boca când lucrează harul nu mai lucrează judecata și invers. Ca și cum ar exista la Dumnezeu vreun har lipsit de judecată (ca ieșit din minți). Sau ca și cum atunci când lucrează judecata nu mai lucrează harul (ca și cum ar exista la Dumnezeu vreo judecată fără milă și dar mântuitor, sau ca și cum ar înceta vreodată izvorul harului, adică al energiilor necreate).

În realitate este cu totul altfel, după cum ne învață Sfinții Părinți:

Acela care iubește lucrurile bune și frumoase, tinde de bunăvoie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providență prin rațiunile înțelepciunii, iar acela care nu e îndrăgostit de acesta e tras de la păcat împotriva voii lui și lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă prin diferitele moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providență, cel de al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de judecată să ajungă la osândă. […]Prin Providență Dumnezeu îndrumă în chip pozitiv pe om prin binefacerile ce i le dă fiecare clipă și prin meditația asupra lor; prin judecată îl abate de la rău, trimițându-i diferite cercetări. Aceste două moduri se alternează sau chiar se împletesc, ca într-o pedagogie părintească. În fiecare zi Dumnezeu ne dă bunurile sale și aproape în fiecare zi ne și ceartă. El zilnic stă la judecată cu noi, ca să ne scape de judecata neîndurată de la sfârșit.[64]

 – n.n.]

E deci foarte important să știm în ce concepție de viață ne înscriem ‎‎(idealism, epicureism – pragmatism, materialism,‎‎ spiritualism) [dar credința unde a lăsat-o? Căci enumeră doar ideologii false. Nu o cunoștea, nu o practica, nu credea în ea, sau o confunda cu spiritualismul și de aceea a căzut în spiritism? – n.n.], ca să știm ce se consemnează și la ce să ne așteptăm chiar și numai într-un viitor apropiat.

 […]

Când greșim – avem libertatea și prostia de a greși – de la destinația noastră spirituală, cea gândită pe seama noastră la creație de Dumnezeu, faptul se înscrie ca Defecțiune, ca defectivitate, într-una din genele unuia din cromozomii care au de condus o zonă, un organ al făpturii noastre fizice [numai că genele nu conduc nici o zonă. Ele nu sunt minte, nici măcar circumvoluțiuni cerebrale, ca să spunem că ar fi în ele vreun centru coordonator prin care lucrează mintea. Ele doar sunt niște cărți de construcție ale organismului, având personalizarea lui – n.n.]. Informația codificată trece la arhivă, activul nostru genetic, și așteaptă prilejul transcrierii de la virtualitate la actualitate. Această genă cu înscriere negativă (a greșelii) se numește genă recesivă; informația se numește recesivitate și va traduce, va dirija o infirmitate, o deviere, o urâțire, o infirmare, o moarte, în linie ereditară spre viitor. [Mare necunoaștere a geneticii avea Părintele Arsenie Boca. Habar nu avea nici măcar despre noțiunile elementare. Doar se dădea mare savant și om de știință, fluturând termeni pompoși ca să impresioneze pe neștiutori și să-și facă faimă de sfânt genial. Așa cum nu știa sau se prefăcea că știe Sfinții Părinți la fel și cu știința, în realitate transpunându-și propriile patimi și neștiințe (sau cunoștințe mincinoase) în vocabular impresionant să facă vâlvă și să atragă gloatele de închinători (care nu cercetează nici Sfinții Părinți, nici știința, sau le cercetează superficial) spre el.

Haideți să vedem împreună care este realitatea genelor:

Organismele diploide au un număr de perechi de cromozomi omologi. Fiecare cromozom are locuri („locus” la singular, „loci” la plural) specifice de poziționare a unei gene.

Gena este cea care determină construcția unei proteine. Proteinele au un rol structural și funcțional.

Genele pentru fiecare caracter sunt perechi la organismele diploide, stând pe același locus de pe cromozomi omologi. Genele pereche sunt numite alele, provenite una de la tată, alta de la mamă, deoarece și un cromozom provine de la tată prin sămânța însuflețită a lui, iar celălalt de la mamă, prin sămânța însuflețită a ei. Alelele pot fi dominante D sau recesive r.

Cele dominante D sunt cele care pot fi transpuse în construcția proteinelor mult mai eficient ca cele recesive r, de aceea le și domină.

  • Homozigoții de tip DD. Organismele cu alele identice se cheamă homozigote. Astfel că dacă pentru o proteină sunt două alele dominante DD se construiește acea proteină cu caracteristica dictată de ele.
  • Heterozigoții de tip Dr. Organismele cu două alele diferite se cheamă heterozigote. Ele sunt una dominantă și una recesivă Dr. În acest caz se construiește în trup proteina dictată tot de D. Există și semidominanță.
  • Homozigoții de tip rr. Numai dacă sunt împerecheate două alele recesive rr, atunci apare caracterul dictat de gena recesivă.

Așadar recesivitatea nu implică stricăciunea, ci variația.

Probabil că Părintele Arsenie Boca în analfabetismul său genetic voia să spună nu gene recesive, ci gene mutante (adică stricate de factori negativi). Dar acestea pot fi și dominante și recesive, recesiv nefiind sinonim pentru mutant.

Dar nici măcar genele mutante nu sunt arhive care stochează vreo informație dată de comportament, ci sunt gene stricate prin diferiți factori fizici, între care nu fac parte nici gândurile, nici cuvintele, nici ritualurile, nici comportamentele. Poate unele comportamente care expun organismul la anumiți factori mutageni, indirect pot favoriza mutația.

Genele recesive și nici măcar cele mutante nu infirmă nimic, după cum nici nu afirmă. Gena morții, sau apoptoică (este cea care dictează oprirea reproducerii celulei și moartea programată, tocmai pentru ca prin uzură să nu se producă celule anormale și să fie un echilibru constant între proliferare și eliminare).

Așadar nici genele recesive, nici cele mutante nu dirijează moartea. Cele mutante sunt în general defecte și purtătorul lor, din această cauză este bolnav, dar în nici un caz nu este dirijat de ele, ca de fapt de nimic sensibil și inteligibil, dacă nu vrea, ci de mintea și voia sa având libertatea de a refuza chiar și voia lui Dumnezeu, darămite dictatul unor aglomerări proteice. Trupul lui suferind este handicap sau scară spre cer, după cum îl lucrează el însuși. Moartea nu ne vine de la gene ci, dacă nu ne sinucidem, ne este un dar de la Dumnezeu venit tocmai în momentul cel mai potrivit pentru mântuirea noastră.

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu cunoștea nici biologia, nici Ortodoxia. – n.n.] […]

Comportamentul, purtarea omului, se consemnează și se înscrie ca informație în codul genetic. Transcrierea e în flux continuu: a binelui sub Har și a răului sub Judecată sau recesivitate. Deci regenerare și degenerare, sunt cele două sensuri ale unei transcrieri a informației. Tot ce contravine destinației sau menirii omului e deviere către degenerare, infirmitate, monstruozitate, ieșire din circuitul vieții și chiar moarte [fals. Uneori este îngăduită devierea spre smerenie și pocăință, deci viață veșnică. Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu cunoștea duhovnicia. – n.n.]. […]

Antropologia pastorală trebuie deschisă printr-un atac mult mai frontal al problemelor ei, decât simpla sudură între câteva ramuri ale științei despre om și câteva locuri ale Revelației, cum schițarăm până aici [antropologia pastorală nu trebuie să fie nicidecum vreun atac. Ci rugăciune și pocăință delicate, pătrunsă de cunoașterea firii, persoanei și mai ales a poruncilor, dogmelor și credinței Ortodoxe. Un bun duhovnic se poate lipsi cu ușurință de genetică și endocrinologie, dar de cunoașterea Sfinților Părinți și a căderilor de-a dreapta și de-a stânga, ba. Din păcate Părintele Arsenie Boca cu mult mai mult decât necunoașterea geneticii și endocrinologiei, avea cunoașterea mincinoasă în duhovnicie, aducând pierzare la atâția și atâția oameni care l-au urmat și au căzut în amăgire

  1. Furt viclean este robirea firii prin amăgire.

Sfâșierea cu care sfâșie diavolul pe cei răpiți de el, este junghierea voinței îndreptate spre viață în Dumnezeu și omorîrea totală a amintirii acelei vieți. Iar pierzania este neștiința ce se naște în cei sfâșiați, din lipsa cunoștinței lui Dumnezeu. Căci de aceea le fură gândul răpindu-i la sine, ca să-i lipsească de viața întru virtute și cunoștință.[65]

– n.n.] . […]

REPERE

I.       Lipsește o Antropologie pastorală în Teologie. (S-ar fi putut constitui un nucleu al ei și prin centralizarea atâtor și atâtor experiențe ale preoților cu oamenii, dacă mai marii i-ar fi văzut necesitatea și cineva ar fi fost îndrumat să le vadă într-o sistematizare.) [acum, după ce își demonstrează incompetența teologică, științifică și duhovnicească, dându-și cu părerea în toate, nu se mulțumește cu atât, ci se instalează singur pe tronul sfetnicului și îndrumătorului de preoți și arhierei, îndemnându-i să propage aberațiile dezvoltate mai sus și mai jos, ca pe o misiune mântuitoare. Slavă Domnului că nu s-a introdus încă, deși mulți au încercat să ne ispitească, o astfel de antropologie găunoasă în Teologie, ci se studiază Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin și toți Sfinții Părinți – n.n.]

II.      In lipsa unei cunoașteri amănunțite a omului – las că aceasta este o treabă și foarte grea, dacă nu chiar imposibilă [după cum am văzut și dăunătoare – n.n.], ținând seamă de diversificarea disciplinelor care-l studiază pe om, dar pe plan exclusiv natural, laic – sentimentul și conștiința răspunderii preotului dau de greutăți imense. Terenul cere preotului cunoștințe la nivel contemporan. Oamenii – vârstele – nu se lasă convinși de ascultarea predaniei; ei se închid într-o autonomie și suficiență a științei, față de domeniul credinței, față de nivelul Revelației, al cunoștinței [și atunci preotul ce să facă? Să le confirme că au dreptate să creadă în aceste aberații, ba să se vădească incompetent în înțelesurile cele mai elementare ale științei, cum se arată Părintele Arsenie Boca și astfel să le piardă definitiv sufletului cu ideea că așa este cum zice știința că și preotul a confirmat-o…, sau să îi ridice la adevăr și să le arate slăbiciunile, îngustimea, contradicțiile și erorile științei, arătându-le lumina și lărgimea atotcuprinzătoare și de minte lămuritoare a Sfinților Părinți, care fac inteligibilă și știința? – n.n.] .

III.     Autonomia omului – rebeliunea lui față de Dumnezeu și sufletul său, considerate ca „inexistente” – nu e libertate, ci păcat [această autonomie și rebeliune, poate marele păcat, nu se manifestă numai prin negarea sufletului și a lui Dumnezeu, ci mai ales prin înlocuirea ascultării cu propriile păreri, a smereniei cu părerea de sine și a Sfintei Tradiții cu tot felul de apucături din religiile superioare și din știința căzută – n.n.] […]

Cunoștințele acestea urmăresc ideea de responsabilitate a căsătoriților față de Legea divină, înscrisă în fire, sub formă de instinct. Și mai urmăresc urmărirea ideii de păcat, idee care a început să fie neclară în mintea multora.

Începem cu aceasta: Păcatul este o conspirație a minții omului cu diavolul, împotriva Legii lui Dumnezeu [fals. Păcatul este despărțirea de Dumnezeu sau absența binelui. Poate fi însușit și prin înșelare, și prin proprie invenție, nu numai prin conspirație cu diavolul. Două lucruri se străduie dracii să convingă pe om: ori că nu există, ori că dacă există el l-a pus pe om să păcătuiască, nu este bietul om vinovat – n.n.] .

Cu această definire, de lucru, înțelegem dintr-o dată cum că numai Iisus a fost fără de păcat [dar de Maica Domnului cum ai îndrăznit să uiți preacuvioase? Este oare aceasta cuvioșie?– n.n.]. Adică singur El a refuzat orice idee diabolică din mintea și viața și faptele Sale. […]

Dumnezeu iartă (dacă-I ceri aceasta prin spovedanie), dar nepedepsit, neispășit nimic nu lasă. Așa scrie în Carte (Naum 1,3).

 [iar ideea dumnezeului mânios, pedepsitor, răzbunător, ce vrea satisfacție prin ispășire pentru onoarea jignită. Ce spurcată credință apuseană propovăduia Părintele Arsenie Boca!

E adevărat că se spune:

Naum 1:2 Domnul este un Dumnezeu zelos, Domnul se răzbună, El cunoaște mânia. Domnul se răzbună pe potrivnicii Săi și împotriva dușmanilor Săi stă neînduplecat. 3 Domnul este îndelung-răbdător și mult-milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă.

Dar iată cum pedepsește Domnul:

Psa 89:12 Că au venit blândețe preste noi și ne vom pedepsi.

Psa 88:30 De vor lăsa fiii lui legea mea, și dupre judecățile mele nu vor umbla. 31 De vor spurca dreptățile mele, și poruncile mele de nu le vor păzi. 32 Certa-voi cu toiag fărădelegile lor, și cu bătăi strâmbătățile lor. 33 Iar mila mea nu o voi risipi de la dânșii, nici voi face strâmbătate întru adevărul meu. 34 Nici voi spurca așezământul meu; și cele ce ies prin buzele mele, nu le voi defăima.

Toiag și bătăi, dar cu milă și blândețe.

Iar ispășirea? Iată-o:

1Co 15:3 Că am dat vouă întâiu care am și luat, cum că Hristos au murit pentru păcatele noastre după scripturi;

Gal 1:4 Carele s’au dat pre sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pre noi dintr’acest veac de acum rău, după voia lui Dumnezeu și Tatălui nostru.

Isa 53:1 Patimile, moartea și preaslăvirea lui Mesia. Cine va crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui se va descoperi? 2 Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, și ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag. 3 Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. 4 Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, 5 Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. 6 Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.

Deci am putea spune că pe Sine S-a bătut, pentru păcatele noastre, mânia lui Dumnezeu fiind simțirea pe care o au cei care sunt vinovați, fiindcă s-au despărțit de El, iar nu o patimă răzbunătoare ca din cele prezente la oameni, deoarece Dumnezeu este mai presus de toată patima. În realitate această concepție o avea Părintele Arsenie Boca ca să-și justifice mânia neînfrânată și să și-o dogmatisească ca fiind „bici al lui Dumnezeu”. Dar în felul acesta construiește și prin aceasta o imagine a lui Hristos în care Acesta seamănă cu el, făcând din sine model universal al oamenilor și… al lui Dumnezeu.

Astfel Hristos, în concepția Părintelui Arsenie Boca, nu mai este chipul Tatălui, ci… chipul Părintelui Arsenie Boca.

  1. A patra luptă o avem de dat împotriva mîniei, oare trebuie alungată cu totul din suflet, pentru otrava ei ucigătoare. Cît timp stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuință, nici să ne bucurăm de văzul unei sublime contemplații și nici să dăm sfaturi înțelepte altora. Nici părtași la viața adevărată și păstrători statornici ai dreptății nu vom mai rămîne, dar să mai încapă în noi lumina duhului și a adevărului! Căci zice Scriptura : «Turburatu-s-a de mânie ochiul meu» (Ps. 30, 9). Nici parte de adevărata înțelepciune nu vom avea, chiar de am trece de înțelepți în ochii tuturora, «Pentru că mînia sălășluiește în sânul celor nebuni» (Eccl. 7, 8), dar nici viață fără de moarte nu vom putea dobîndi, oricît de prevăzători s-ar părea că sîntem judecați de oameni : «Căci mînia îi pierde chiar pe cei prevăzători» (Pilde 15, 1), Nu vom fi în stare să păstrăm nici cîrma dreptății ajutați de un ascuțit discernămînt al minții, oricît de desăvîrșiți și vrednici de respect am fi socotiți de toata lumea : «Căci mînia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Iacob 1, 20). Nici cinstea gravă, pe care o întîlnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem în nici un chip cîștiga, oricît de nobili și cinstiți am fi prin privilegiul nașterii, «căci bărbatul mânios este necinstit» (Pilde 11, 25). Nici la un sfat înțelept nu vom fi în stare să ne ridicăm vreodată, oricît de severi și plini de adîncă știință am părea, fiindcă «cel iute la mânie săvîrșește nebunii» (Pilde 14, 7). Nici la adăpost de turburări primejdioase și feriți de păcate nu vom putea fi, chiar dacă nici o neliniște nu ne vine din partea altora, fiindcă «un om mînios ațîță cearta, și cel aprig săvîrșește multe păcate» (Pilde 29, 12).
  2. Am auzit pe unii care, încercînd să aducă îndreptățire acestei foarte primejdioase boli sufletești, se grăbesc să-i micșoreze vina, printr-o neîngaduită interpretare a Scripturilor. De pildă, susțin că nu este greșit a ne mînia pe frații care cad în vreo greșeală, de vreme ce se spune că chiar Dumnezeu se înfurie și se mânie, fie împotriva celor ce nu vor să-L știe, fie contra celor care, cunoscîndu-L, îl disprețuiesc, cum este acel pasaj : «Și S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său» (Ps. 105, 40), sau cînd se roagă profetul, zicînd : «Doamne, nu cu mînia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerți» (Ps. 6, 1). Ei nu înțeleg că, vrînd să li se îngăduie oamenilor o așa boală ucigătoare, aduc nemărginirii divine și fîntînii întregii curații jignirea unei patimi trupești203.
  3. Dacă într-adevăr, cele ce se spun despre Dumnezeu trebuiesc luate în însemnarea lor trupească și strimtă, adică după literă, deci și doarme, cînd se spune : «Deșteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne ?» (Ps. 43, 25). Tot asemenea se zice despre El: «iată, nu va dormita și nici nu va adormi Cel ce păzește pe Israel» (Ps. 120, 4), și stă în picioare și se așează, cînd zice : «Cerul este scaunul Meu și pămîntul așternutul picioarelor Mele» (Isaia 66, 1), care «măsoară cerul cu palma și pămîntul îl cuprinde în pumnul Lui» (Isaia 40, 12), și se îmbată cu vin, cînd se zice : «Și S-a deșteptat Domnul, ca cel ce doarme, ca un viteaz amețit de vin» (Ps. 77, 71). «Cel ce singur are nemurirea și locuiește întru lumina cea neapropiată» (I Tim. 6, 16). Trec peste necunoașterea și uitarea, pe care le întîlnim deseori presărate în Sfintele Scripturi, cînd se face mențiune despre El, ca de pildă înfățișarea membrelor, care sînt prezentate ca cele ale unei ființe cu chip și alcătuire omenească, deci cu păr, cap, nări, ochi și față, mîini, și brațe, degete, pântece și picioare. Dacă am vrea să le admitem pe acestea luate în sensul mărginit al literei, va trebui să se considere că Dumnezeu este alcătuit din membre cu înfățișare trupească, afirmație nelegiuită, de care trebuie să ne ținem departe.
  4. Prin urmare, așa cum nu pot fi interpretate asemenea expresii după literă204, fără a săvîrși un grozav sacrilegiu față de Cel pe care autoritatea Sfintelor Scripturi ni-L înfățișează ca nevăzut, de negrăit, necuprins, mai presus de minte, nepătruns, simplu și fără alcătuire, tot așa și tulburarea furiei sau a mîniei nu i se poate alătura acelei naturi veșnice, fără a comite o mare blasfemie. Printr-o imagine de acest fel, a membrelor, trebuie să înțelegem însușirile mai presus de fire ale lui Dumnezeu și nemărginitele Lui lucrări, care nu se pot face înțelese decît prin aceste numiri obișnuite ale membrelor.

De pildă, în imaginea gurii, trebuie să recunoaștem cuvântul Lui, care se adresează de obicei cu blîndețe simțirilor tainice ale sufletului nostru, sau cel care a vorbit la fel părinților noștri și profeților. În cea a ochilor, vom putea cunoaște nemărginirea privirii Sale, care vede și cercetează toate, fără a-i scăpa nimic din cele ce săvârșim, și ce va trebui să săvârșim sau gîndim. În menționarea mîinilor, vom recunoaște înțelepciunea și lucrarea prin care El însuși este și Creatorul și Ziditorul a toată făptura. Și brațul este semnul puterii și cârmuirii, prin care pe toate le sprijină, le stăpînește și le diriguie și, ca să trec sub tăcere celelate, părul alb ce altceva poate arăta decît adînca existență și nemărginire în timp a divinității, care, fără de început și mai înainte de vreme, este mai presus de toată zidirea.

Tot așa, cînd citim despre mînia sau furia lui Dumnezeu, nu trebuie să înțelegem αντρόπαθώς, adică după josnica patimă omenească, ci într-un chip demn de Dumnezeu, care-i străin de orice patimă , în felul acesta, Îl putem considera drept judecătorul și osînditorul tuturor faptelor rele din această lume și, luîndu-ne după înțelesul acestor cuvinte, să ne temem de înfricoșătorul platnic al faptelor noastre, și să nu îndrăznim a admite ceva împotriva vrerii Lui.

Într-adevăr, omul întotdeauna s-a temut de cei despre care știe că se mânie, și de aceea se ferește să-i supere. Așa, în fața unor foarte drepți judecători, de obicei se tem de mînia lor pedepsitoare cei a căror conștiință este apăsată de vreo vinovăție, și asta, nu pentru că s-ar afla vreo pornire de răzbunare în sufletele celor care au să dea o sentință dreaptă, ci pentru că acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem chiar în fața celui ce aplică legile, după o examinare și cumpănire dreaptă. Oricît de mari ar fi blîndețea și bunătatea cu care este făcută judecata, ea este socotită ca izvorînd dintr-o grea și foarte pornită mânie de către cei ce au trebuit să fie supuși din vina lor osîndei.

Ar fi lungă înșirarea și nepotrivită cu scopul lucrării, dacă am sta să lămurim toate cîte s-au spus în sens figurat în Scripturi despre Dumnezeu asemuit cu făptura omenească. Pentru trebuința de acum, ar fi cam de ajuns cele ce am spus despre patima mîniei, pentru ca nimeni să nu-și mai tragă prilej de boală și moarte veșnică tocmai de acolo, unde se caută sfințenie și nemurire, tămăduirea vieții și mîntuirea.

  1. Prin urmare, monahul, care tinde spre desăvîrșire și dorește să se lupte după regulă în războiul duhului, să se țină departe de orice păcat al mîniei și furiei, și să asculte ce-l învață pe el calitatea de vas ales : «Orice mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate!» (Efes. 4, 31). Cînd zice: «Toată mînia să piară de la voi» nu exclude pe vreuna, ca fiind trebuitoare și folositoare. Și dacă trebuie să-l vindece pe fratele, care a păcătuit, s-o facă în așa fel, încît, preocupîndu-se să-i aducă tămăduire unuia, care suferă, poate de o mai ușoară fierbințeală, să nu se prăvălească chiar el din cauza mîniei lui aprige în boala mai cumplită a orbirii. Se cuvine neapărat ca, cel ce vrea, să vindece suferința altuia, să rămînă sănătos și ferit de orice slăbiciune, ca să nu i se aplice și lui acel cuvînt al Evangheliei: «Doctore., vindecă-te pe tine însuți mai întîi» (Luca 4, 23), căci văzînd paiul din ochiul fratelui, nu vede bîrna din ochiul său și cumva vedea să scoată paiul din ochiul fratelui cel care în ochiul lui are o bîrnă ?
  2. Pornirea de mânie aprinzîndu-se din orice motiv, întunecă ochii minții, căci, vîrîndu-li-se în ei «bîrna» ucigătoare a unei boli mai grele, nu le îngăduie să mai vadă soarele dreptății. Nu interesează dacă se pune peste ochi o foaie de aur, de plumb, sau de orice metal: valoarea metalului nu aduce cu sine nici o deosebire în felul orbirii.
  3. Negreșit avem sădită în noi mînia spre o destul de bună slujire, la care este folositor și sănătos să recurgem numai atunci cînd fierbem de mânie împotriva pornirilor ticăloase ale inimii noastre și ne indignăm că cele, de care ne rușinăm a le face, sau vorbi în fața oamenilor, s-au furișat în ascunzișurile inimii noastre. Firește, prezența îngerilor și a lui Dumnezeu însuși, care pătrunde cu vederea pretutindeni și în toate, și căruia nu-i pot rămîne ascunse în nici un chip tainele conștiinței noastre, ne cutremură de spaimă.
  4. Tot astfel, ne aduce bună slujire, cînd ne pornim împotriva mîniei însăși, care s-a furișat în noi contra fratelui și alungăm întîi toate îmboldirile ei ucigașe, fără a-i îngădui să aibă lăcaș în adîncul inimii noastre.[66]

Ce bine ar fi fost ca Părintele Arsenie Boca, dacă tot căuta desăvârșirea, să fi început prin a lupta împotriva furiei sale, pe care o avea cu pretext misionar și care o dezvolta împotriva arhiereilor, confraților în preoție, și bieților oameni necăjiți, care veneau la el ca la un păstor, neștiind că vor da de un lup mânios, bici al lui Dumnezeu.

Da să mai și pui patima ta pe seama lui Dumnezeu, câtă amăgire! – n.n.]

 […]

[după ce am văzut cum pune pe seama lui Dumnezeu propria mânie, cu pretextul geneticii, să vedem cum pune pe seama lui Dumnezeu (și a sănătății firii pe care El a făcut-o) propriile pofte, cu pretextul hormonilor – n.n.]

In conviețuirea căsătorească nu-i bun nici abuzul, nici refuzul. [dar e cea mai bună înfrânarea. Prin convingere, împreună pătimire și cunoaștere de sine. După cum ne învață Sfinții Părinți, dacă se poate, până la a ajunge la curăție, izvor și de sănătate. Altminteri cei doi se uzează și au suferință în trup – n.n.]

.

Abuzul atinge pe soț [în realitate și pe soție – n.n.], refuzul atinge pe soață și pe soț. Cum aceasta ? Așa-i făcut omul de (către) Dumnezeu: bărbat și femeie: un singur trup [fals: Fac 2:21 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. 22 Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. 23 Și a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”. 24 De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. A fi luat dintr-un trup nu e tot una cu a fi un singur trup. Ci ei devin („vor fi”) un singur trup. Dacă ar fi fost un singur trup, nu mai era nevoie să spună că vor fi un trup. Aceasta se petrece în viitor, în două modalități. Fie prin împreunare, în mod trupesc, ca un simbol de învățătură sădit în experiența noastră din simțire pentru a înțelege adevărata menire a firii în veșnicie, adică de nuntă cu Hristos. Fie prin împărtășanie, în mod duhovnicesc, feciorelnic, atunci când Sfânta Biserică va fi mireasa și Trupul lui Hristos, luată din coasta Lui, de unde a curs sânge și apă. Fiindcă noi suntem creștini, Sfânta Cununie recapitulează în sine amândouă modurile. Se începe ca într-un Vechiul Testament de la unirea prin relația trupească și se ajunge la Noul Testament: Efe 5:29 Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica, :30 Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui. :31 De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. :32 Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.

 – n.n.].

Cu cunoștințele contemporane de biologie, de endocrinologie și de neurologie putem înțelege clar acest lucru [în realitate nu numai că nu înțelegem nimic, dar ne și amețim de cap, căzând în înșelare, cum a pătimit bietul Părintele Arsenie Boca – n.n.] .

Sistemul nostru nervos, ca să servească solicitările vieții în bune condițiuni, are nevoie de o bună și corectă funcționare a glandelor noastre endocrine. Glandele acestea sunt înșirate în număr de 7-8 ‎‎(depinde cum sunt numărate) pe toată verticala staturii noastre. Două sunt în cap – responsabile cu comenzile și cu modul de funcționare al tuturor celorlalte. Acestea din cap sunt sensibile, adică lucrează în consonanță cu concepția ta de viață, în care te integrezi trup și suflet [aceleași inepții ca la genetică. Nu s-a făcut nici un studiu care să dozeze hormonii în funcție de religie sau mentalitate. Și nu s-a făcut, fiindcă în realitate acestea nu influențează, decât indirect poate, prin practicile care le implică. Vedeți comentariile ce dezbat această problemă la genetică – n.n.] .

Pentru o clarificare pe scurt a rosturilor acestor două glande din cap, ca să funcționeze într-un mod sau să funcționeze într-un alt mod, e destul să dau de exemplificare două concepții de viață diametral opuse: într-un fel vor lucra aceste glande de comandă asupra tuturor celorlalte glande din subordine când te integrezi în turma lui Epicur și altfel vor conduce iconomia ta endocrină, când te integrezi în turma lui Hristos [după ce nu dovedește nimic, ci demonstrează ipoteza prin aceeași ipoteză, ca să nu fie prins cu ocaua mică sare direct la preocuparea sfinției sale, pentru care a făcut atâta introducere, scopul pentru care a construit această demonstrație, plictisindu-se să mai inventeze minciuni pentru celelalte glande. Suficient cât a aburit cititorul prin impresia ce i-a sădit-o că este cunoscător rafinat al endocrinologiei – n.n.] .

Sărim peste celelalte glande de pe verticala omenească și ne oprim puțin la cele sexuale. Aci-i aci. Aci au fost lăsați oamenii fără nici o cunoștință exactă. Ba li s-au spus multe minciuni și fiecare a fost lăsat în banii lui, cu greșelile și ereziile sale [e adevărat. Și ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, continuă și Părintele Arsenie Boca cu același stil, dar mai grav, că e din gura unui ieromonah Ortodox, care ar fi trebuit să apere curăția și adevărul, nu să le combată printr-o falsă știință – n.n.] .

S-o luăm, fugitiv, cu puțină biochimie endocrină. Sexele – bărbat și femeie – se caută la maturizare unul pe altul, trecând peste orice bariere ale oricui [ce înjosire la adresa și a bărbaților și a femeilor, dărâmând barierele puse de Sfânta Ortodoxie împotriva păcatului. Îi reduce la sexe ce se caută… poate că asta este experiența sfinției sale personală, și o generalizează – n.n.] . Totuși e bună, și foarte bună chiar, și puțină minte și cât de câtă cunoștință pozitivă a faptului acestuia, a continuității vieții. Constituțional, natura bărbătească are o glandă în plus față de femeie: prostata.

[Iată cum își începe întreaga demonstrație putredă de la o minciună:

După Părintele Arsenie Boca prostata ar fi o glandă endocrină.

Uitați acum la lista glandelor endocrine:

<https://ro.wikipedia.org/wiki/Gland%C4%83_endocrin%C4%83>, luni, 9 noiembrie 2015

Hipotalamus;

Glandă pituitară;

Glandă adrenală;

Glandă paratiroidă;

Glandă tiroidă;

Insulele lui Langerhans;

Testicul;

Ovar;

Glandă pineală.

Unde este trecută în această listă prostata? Sigur, ucenicii hipnotizați vor zice: chiar dacă nici un om de știință nu a observat până acum, dacă a spus Părintele Arsenie Boca este glandă endocrină! Dar atunci, pentru ei, sfinția sa este un papă infailibil – n.n.]

 Aceasta spune foarte importante lucruri în economia vieții și în interpretarea corectă a foarte multor necazuri ivite în familie.

Tot pentru clarificare trebuie spus și numele produselor de biosinteză ale glandelor: hormonii. [vedeți cum își repetă inepția? Producerea de hormoni este caracteristica glandelor endocrine. O glandă este un organ situat în corpul unui animal, care sintetizează o substanță deosebită, pe care o poate trimite direct (glandă endocrină) în circuitul sanguin sub formă hormoni (și cei ce produc laptele matern) sau o eliberează sub formă de secreție exocrină (glandă exocrină) prin cavitățile din interiorul corpului sau de la suprafața acestuia[67]. Așadar prostata este o glandă exocrină. Ea nu produce hormoni ci secreții exocrine care reprezintă 25-30% din spermă – n.n.]

Aceștia sunt substanțe de biosinteză, produse de glande, și vărsate în circuitul mediului intern al sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, cu activitatea și activarea sistemului nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a menține organismul întreg în bune condiții de viață, internă și externă [cum se varsă secrețiile prostatei în sânge? Iată o a doua minciună sugerată de Părintele Arsenie Boca. Sau a câta minciună din cele pe care erau construite viața, mentalitatea și predica sfinției sale – n.n.] .

Iată din tainele prostatei:

Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic. Acestea sunt substanțe absolut necesare sistemului nervos atât al bărbatului, cât și sistemului nervos al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul. Aici e explicația fundamental-biologică în temeiul căreia femeia e atârnătoare de bărbat. Fără substanțele lui endocrine ea regresează nervos, mintal etc. Aci începe să se înțeleagă de ce au urmări nefaste și abuzul și refuzul[68]

Iată cum tocmai ați citit și alte minciuni, din cele nenumărate, susținute de Părintele Arsenie Boca , falsul iconar și mincinosul învățător de la Drăgănescu, în faza de concluzi[e]a celor cinci decenii (1939-1989) de „antropologie pastorală și documentație pe teren”, după cum sugerează scotocitorul osârdnic printre hârtiile lui, autorul cărții de mai sus.

Haideți acum, împreună, să analizăm aceste minciuni:

  1. De când sărurile acidului glutamic sunt hormoni? De când sunt sintetizate de prostată? În afară de asta, ele se găsesc și în legume, și în fructe din abundență. Și femeia și bărbatul le pot procura cu simplitate, din hrana de toate zilele, fără a se preocupa de el.
  2. Prostata este o glandă exocrină, iar nu endocrină. Ea are rolul de a produce un lichid alcalin, vehicul pentru sămânța bărbătească și contribuie la expulzia sa prin musculatura netedă. Nu sintetizează nici un hormon și nici săruri ale acidului glutamic.
  3. Nici măcar sperma nu conține aceste săruri sau acest acid.

Haideți să citim împreună câte ceva despre compoziția spermei:

Compoziția spermei umane:

Componentele spermei sunt două: sperma și plasma seminală. Plasma seminală, în schimb, este produsă din compuși secretați de vezica seminală, prostată și glandele bulbouretrale.

Plasma seminală umană conține o gamă complexă de constituenți organici și anorganici.

Plasma seminală constituie un mediu nutritiv și protector pentru spermatozoizi în timpul traiectului lor spre aparatul reproducător feminin. Mediul vaginal este unul ostil pentru gameții masculini, deoarece acesta este unul foarte acid și plin de celule pentru imunitate. Componentele plasmei seminale compensează acest mediu, prin faptul că aceasta conține amine bazice cum ar fi putrescina, spermina, spermidina și cadaverina, care sunt responsabile pentru mirosul și aroma spermei.

[să ia aminte cu ce se împărtășesc cei ce sunt pasionați de acest lichid: cu putrescină și cadaverină, adică cu moartea. A îngăduit Dumnezeu chiar și prin aceste denumiri date de oamenii de știință să înțelegem către ce ne îndreaptă cu pași rapizi împreunarea trupească, de unde ne vine în fire stricăciunea și moartea, nicidecum sănătatea și echilibrul, după cum sugerează pasionatul de la Prislop – n.n.]

Aceste baze alcaline contraatacă mediul acid din canalul vaginal și protejează ADN-ul din spermă de denaturarea acidă.

[deci, rolul lor nu este să fie absorbite, ci să contraatace mediul acid. – n.n.]

Componentele și contribuțiile spermei sunt următoarele (glanda, %, descrierea):

  • testicule 2-5%[1]          aproximativ 200-500 milioane de spermatozoizi, produși în testicule, sunt eliberați la ejaculare;
  • vezica seminală 65-75%           aminoacizi, citrat, enzime, fructoză (principala sursă energetică a spermatozoizilor, care se bazează pe zaharurile din plasma seminală pentru energie), fosforilcolina, prostaglandine (implicate în crearea unui răspuns de imunitate a femelei împotriva spermei străine) [vedeți că până și organismul femelei se apără ca față de un corp străin față de sămânța străină, cum ar putea zice cineva că are nevoie de ea? – n.n.] , proteine, vitamina C
  • prostata 25-30%           acid citric, fibrinolizină, antigen specific prostatei , enzime proteolitice , zinc (servește la stabilizarea cromatinei din ADN în celulele spermei. O deficiență în zinc poate să cauzeze o fertilitate mai scăzută datorită fragilității crescute a spermei. Deficiența de zinc poate să afecteze în mod advers și spermatogeneza.)
  • glandele bulbouretrale < 1%   galactoză, mucus (servește la intensificarea mobilității spermatozoizilor în vagin creând un canal vâscos pentru ca spermatozoizii să înoate prin el și să prevină difuzia lor în spermă. Contribuie la aspectul gelatinos al spermei), acid sialic […]

O trecere în revistă din 2005 a cercetărilor a raportat următoarele proprietăți fizice și chimice ale spermei umane:[3]

 

Proprietate   Per 100mL      Într-un volum mediu per ejaculare (3,4 ml)

Calciu (mg)  27,6     0,938

Clor (mg)      142      4,83

Citrat (mg)   528      18,0

Fructoză (mg)          272      9,25

Glucoză (mg)           102      3,47

Acid lactic (mg)       62        2,11

Magneziu (mg)         11        0,374

Potasiu (mg) 109      3,71

Proteine (g)  5,04     0,171

Sodiu (mg)    300      10,2

Uree (mg)     45        1,53

Zinc (mg)      16,5     0,561

Capacitate tampon (β)         25

Osmolaritate (mOsm)          354

pH    7,7

Viscozitate (cP)        3–7

Volum (ml)   3,4

Valorile pentru volumul mediu au fost calculate și rotunjite la trei cifre semnificative. Toate celelalte valori sunt cele oferite în trecerea în revistă.[69]

Unde sunt sărurile acidului glutamic? Dar, după cum vom vedea din comentariile ucenicilor înfierbântați (la observațiile pline de bun simț ale unei cercetătoare în domeniu, care îl contrazicea pe bună dreptate, mâhnită fiindcă aberantele afirmații ale sfinției sale nu sunt numai mincinoase, nesusținute științific, dar și vătămătoare fecioriei și duhovniciei), pentru ei evidențele nu contează. Părintele Arsenie Boca este mai infailibil ca un papă ex cathedra.

  1. Glutamatul (sărurile acidului glutamic) este un neurotransmițător care, în exces, duce la distrugerea neuronului și la epilepsie. Dacă am păstra logica Părintelui Arsenie Boca oamenii ar trebui să se ferească de împreunarea trupească ca nu cumva să își distrugă creierul sau să facă accident vascular cerebral, și unele boli, precum scleroza amiotrofică, latirismul, autismul, unele forme de retard mintal, boala Alzheimer și epilepsie:

Transportatorii de glutamat se gasesc in membranele neuronale și a celulelor gliale. Ei transportă rapid glutamatul din spațiul extracelular înăuntrul celulei. În leziuni cerebrale, acestia pot lucra în sens invers, și glutamatul in exces se acumulează în afara celulelor. Acest proces determină ionii de calciu să pătrundă masiv în celule prin intermediul canalelor care apartin receptorilor NMDA. Cresterea concentratiei calciului intracelular duce la apoptoza (moartea – n.n.) neuronului, procesul fiind numit excitotoxicitate.

Mecanismele mortii celulare sunt:

  • Distrugerea mitocondriilor,
  • Glu/Ca stimuleaza factorii transcriptionali pro-apoptotici, sau inhibă factorii de transcriptie pentru genele anti-apoptotice.

Excitotoxicitatea cauzată de glutamat apare in timpul cascadei ischemice cerebrale, fiind asociată cu accidentul vascular cerebral, și unele boli, precum scleroza amiotrofica, latirismul, autismul, unele forme de retard mental și boala Alzheimer.

Acidul glutamic este implicat în crize epileptice. Microinjectia de acid glutamic în neuroni produce depolarizari spontane la intervale de aproximativ o secunda, iar acest model de declansare este similar cu ceea ce este cunoscut sub numele de schimbare paroxistica depolarizatoare în atacurile epileptice[70].

Vedeți ce dăunător poate fi acidul glutamic ca și sărurile lui în exces?

Dar poate că sunt unii care, neținând cont că totul este o mare farsă jucată de duhurile hinduse prin gura Părintele Arsenie Boca, susțin (deși știința demonstrează contrariul) că dacă sfinția sa așa a spus, el nu poate vorbi decât de la Sfântul Duh. Așa că prostata, contrar biologiei, medicinei și întregii științe este totuși o „glandă endocrină” care sintetizează „hormonul” numit săruri ale acidului glutamic, iar acelea dau astfel de efecte doar în exces, în schimb administrate echilibrat și constant, furnizează (pe lângă plăcerea de care nu se pot lipsi și pentru care îl și apreciază pe Părintele Arsenie Boca, că le-a justificat-o) sănătate mintală și progres nervos.

Ei recomandă atunci să se facă doar „administrarea lui necesară și suficientă printr-o împreunare trupească echilibrată și o absorbție sporită” (desigur prezentă doar la ucenițele Părintelui Arsenie Boca, prin efectul placebo, căci mucoasa vaginală, în realitate, nu permite absorbția acidului glutamic sau a sărurilor lui la nici o femeie). Aceasta le-ar feri pe femeile arsenice și de carențe, și de exces; și de refuz, și de abuz.

Ne vedem, astfel, obligați de iraționalitatea scrierilor Părintelui Arsenie Boca și de gândirea nefinalizată a ucenicilor sfinției sale să analizăm ce ar fi exces pentru firea noastră căzută în legătură cu împreunarea trupească și cum se face absorbția prin vagin, pentru a descoperi încă două minciuni propovăduite de Părintele Arsenie Boca prin aceste spumoase cuvinte, concluzia viețuirii îndelungate lângă și mai efervescenta Maică Zamfira din „Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu cădelnița de aur”.

  1. Să studiem acele făpturi care nu sunt conduse de minte, ci de instinct. Nefiind conduse de minte nu pot fi pildă pentru om, fiindcă omul trebuie să-și stăpânească instinctele. În schimb pot arăta până unde merge instinctul în mod firesc și la om, și de unde încep excesele unei minții întunecate, conduse de patimi, de nălucirile plăcerilor și căzută sub fire, specifică numai omului trupesc.

Dobitoacele cele necuvântătoare, împreunându-se doar când le dictează instinctul, ne arată care este normalul firii noastre căzute. Excesele față de ce fac ele provin, așadar, nu din instinctele firii, ci din găselnițele minții care vrea să slujească plăcerii, inventând și provocând astfel tot felul de pretexte, printre care și ideea că prin împreunarea deasă ar ajunge la sănătatea și normalitatea firii.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Părintele Nicodim Măndiță, un învățător popular, ce s-a adresat și el oamenilor simpli, tot în aceeași perioadă ca și Părintele Arsenie Boca, dar spre deosebire de ultimul și-a păstrat viața nepătată, atât politic cât și moral, neabătându-se nici cu faptele, nici cu învățătura de la Sfânta Predanie. Cu adevărat este un model de sfințenie, oricât putând a fi propus pentru canonizare. Însă lumea nu-l iubește, fiindcă, spre deosebire de pictorul de la Drăgănescu, o oprește de la păcat și mentalitățile ei demonice. Intelectualii au găsit pretextul în a-l respinge că nu are flexibilitate și rafinament (în realitate sfinția sa nu umblă cu compromisuri și filozofii de doi lei bucata, ca să pară interesant ca studentul în religii superioare), iar oamenii simpli îi reproșează că nu face minuni spectaculoase (ceea ce în realitate ne arată că s-a adresat oamenilor credincioși, ce umblă după poruncile lui Dumnezeu, nu oamenilor necredincioși fascinați de duhurile amăgitoare și spectaculoase, ce vor să atragă spre mentalități eretice prin hipnoza falselor minuni demonstrative).

Am preacurvit cu soția mea cînd era gravidă (însărcinată). . . în timpul scurgerilor de sînge lunare. . . și pînă în 40 de zile de la nașterea pruncului… în zilele oprite: Sâmbăta, Duminica, Luni, Miercuri, Vineri, în sărbători, în cele patru posturi și în ajunurile din cursul anului? (c)

  1. c) Medicii binevoitori ai omenirii spun că cei căsătoriți trebuie a se împreuna numai odată sau de două ori pe săptămână, Marțea și Joia după rânduiala creștinească, cînd nu-i sărbătoare sau post, ca să aibă copii sănătoși, vioi și activi în viața lor. împreunarea se face numai în scopul facerii de copii. Priviți moravurile genezice ale animalelor. Ele se împreună (gonesc, mârlesc.) rare ori, numai pentru înmulțire. [în medie de două ori pe an – n.n.] După ce a zămislit nu se mai împreună. Și omul, în loc de a fi superior animalelor, să devină mai bestial decît ele ?! Legile indiene recomandă oamenilor a NU avea raporturi sexuale decît de 3—4 ori pe lună, ba în lunile de vară numai odată pe lună; iar cei trecuți peste 50 de ani să se astâmpere. Oare creștinii să se pogoare tot mai jos, dedesubtul necreștinilor!? [păgânii pot fi și un bun exemplu, când sunt mai înfrânați. Mai jos vedem că sunt și un rău exemplu, când sunt desfrânați. Ne întrebăm de ce Părintele Arsenie Boca a luat din păgânism tocmai învățăturile ce îndeamnă la desfrânare, dându-le o mască științifică și Ortodoxă? –– n.n.)] (Vezi ,,Oglinda Duhovnicească”, pp. 1546 — 1736; 2309 2313, de autor, și nota întrebării 172, pp. 446 — 456 din această carte).

Cei căsătoriți trebuie a se abține de la împreunări trupești: Lunea, Miercurea, Vinerea, Sâmbăta, Duminica, în sărbători mari și în posturi, „ca să se îndeletnicească cu postul și cu rugăciunea” (1 Cor. 7 5), pe cât este cu putință, precum și în timpul scurgerilor lunare, al purtării sarcinii și pînă după 40 de zile de la nașterea pruncului.

„Cei căsătoriți sînt datori a-și fi lor înșiși judecători, adică, este cuviincios lucru a se depărta unul de altul prin învoirea fiecăruia, cînd se zăbovesc în rugăciune, apoi să se împreune iarăși, a spus Pavel Apostolul“ (1 Cor. 7 5; Sf. Dionisie, 3).

„Femeia care va fugi de bărbatul ei, urând împreunarea bărbătească, și va vrea să umble așa (contra rânduielii), anatema (Să fie)“. (deci păzirea curăției în familie numai cu învoirea celor doi și nu prin ura față de slăbiciunile firii, ci din dorința vieții feciorelnice în doi, cum vom vedea mai jos – n.n.) […]

283) Am preacurvit peste fire cu soția mea și cu alte femei (cu soțul meu, cu alți bărbați), primejduindu-mă vremelnic și veșnic? (a)

  1. a) CURVIA PESTE FIRE. Cel ce va umbla cu femeia lui peste fire, ani 5 și Preot să nu se facă… Așa să canonisești și pe femeie, de va fi fost cu voia ei; iar de-i va fi fost cu sila, s-o canonisești mai ușor, însă precum vei pricepe tu sila ei (Canon Molitfelnic). Cel ce va umbla cu femeie străină peste fire, 15 ani. Bărbatul de se va afla cu femeia afară de fire, care lucru este afară de fire i omenească, acela să se despartă din alesul și blagoslovitul neam al Creștinilor, ca o amestecare rea și lucru rușinat, și să se despartă de dânsul muierea (de nu-și revine, nici face roade vrednice de pocăință, n.n.) fără de cuvîntul nimănui, și să își ia zestrea ei și darurile cele de dinaintea nunții, și din averea lui cât va fi a treia parte peste darul nunții dinainte, atîta sa ia (după o pravilă veche de la Ohrid). Care va face cu muierea lui afara de fire, acela Preot să nu se facă; ci numai să se despartă de tot de dânsa și dacă se va despărți, atunci să se canonisească 15 ani să nu se Cuminece (Postnicul și Grigore Soluneanul, PAI.B. gl. 231).

284)  Am păcătuit contra firii și rânduielilor omenești, pe dinapoi ca dobitoacele ? (b)

  1. b) Prin împreunarea pe dinapoi ca dobitoacele, oamenii se degradează, devin scârboși, spurcați, decăzuți de pe treapta demnității omenești, depărtează de la ei pe îngerii păzitori, mânie pe Dumnezeu, și apropie de ei pe necurații draci. ״Omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte, și s-a asemănat lor“ (Ps. 48 72, 27).

285)  Am păcătuit cu femei, cu bărbați, cu copii, pe unde nu se cade (pe șezut, sodomie) ? (c)

  1. c) Păcatul sodomiților se numește tot felul de desfrânare împotriva firii, precum și feluritele păziri sau împiedicări cu intenția de a nu face copii, în afara de rînduiala păzirii curăției [deci și metoda calendarului, pe care o propovăduia Părintele Arsenie Boca fiind atât de „atârnător” în mentalitatea sfinției sale, de împreunarea trupească, astfel ca nici măcar bolile ce pun în pericol femeia însărcinată și fătul să nu împiedice plăcerea. Dar vom vedea că spurcata idee arsenică a sănătății prin sămânța bărbătească duce și la o altă concepție de împreunare împotriva firii (sau perversiune sexuală) enumerată și de Părintele Nicodim Măndiță și practicată de păgâni atât în Tantra Yoga, în satanism, în orgiile dionisiace sau bachice, dar și în practica lor curentă– n.n.].

Păcatul acesta este in strînsă legătura cu păcatul aruncării pruncilor născuți, ce domina în pagînism (Rom. 1 25—27). Deși în societatea sălbaticilor, a păgânilor sau idolatrilor, uciderea pruncilor găsea oarecare trecere sau simpatie în lumea aceea bestială și depravată îngrozitor, însă în societatea noastră creștină și civilizată, nu poate avea nici îngăduire, nici scuză. Diferitele specii ale acestui păcat urâcios se află în mai multe locuri ale Dumnezeieștilor Scripturi și în canoanele Sfinților Părinți (Pidalion, o.c. filele 465; 469; 470). Cei care fac sodomie cu bărbați, sau cu femei, sau cu tineret, stricătorii de parte bărbăteasca (sodomitenii) și stricătorii de vite, ca și ucigașii, fermecătorii, preacurvarii, idolatrii, sînt vrednici de aceiași pedeapsă, se canonisesc cu 15 — 20 ani (Rom. 1 26—32; Sf. Vasile, 7; 62; Sf. I. Post. 18; P.M.B. gl. 231; vezi și nota întrebării 151, pp. 413 — 414, din această carte).[71]

Omul împreunându-se mai des decât dobitoacele și în poziții nefirești, nu pentru zămislirea de prunci, arată că pricina nu este vreun echilibru însănătoșitor dictat firii, ci îmbolnăvirea imaginației și simțirii de plăcerea păcătoasă, care duce în timp și la îmbolnăvirea trupului. Aceasta este cauza inventării pretextelor pentru împreunarea deasă care strică mentalitatea și generează tot felul de ideologii obsedate de sex. Dar în același timp este și ea, într-un cerc vicios, influențată, desfrânată și impulsionată de astfel de mentalități. Gravitatea cea mare apare nu când Freud sau nu știu ce guru propovăduiește acestea ci tocmai un ieromonah Ortodox cu aură de Sfânt, construită cu grijă de cei ale căror interese oculte a slujit o viață întreagă.

Astfel nu numai că Psa 48:21 omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte, și s-a asemănat lor, ba chiar s-a pus prin pofta nerațională sub ele. Vă dați seama ce lipsă de raționalitate, și cu atât mai mult de omenie, la acest învățător faimos, dar găunos? El ridică dobitocia necuvântătoare, pofta nerațională, atârnarea de împreunarea trupească (pe cea mai prejos decât firea dobitoacelor, dar, după cum vom vedea mai jos, chiar și pe cea împotriva firii), la rangul de normalitate și sănătate. Cum poate fi propus la canonizare un astfel de dușman de calibru crescut al neamului omenesc, ce propovăduiește stricăciunea ca normalitate, pofta fără de minte ca raționalitate și moartea ca viață?

Am spus că învățăturile Părintelui Arsenie Boca îndeamnă la păcate împotriva firii, nu numai prin sfătuirea de a practica metoda contracepției calendarului. Dar încă și prin mai ce? Poate fără să vrea, prin aceste teorii, Părintele Arsenie Boca îndeamnă la gomarie.

Haideți să vedem cum, descoperind în același timp și a 6-a minciună din afirmațiile sfinției sale:

  1. Absorbția substanțelor (deci și a sărurilor acidului glutamic) prin mucoasa vaginală este extrem de redusă, aproape inexistentă, în schimb prin mucoasa bucală este cea mai rapidă și mai consistentă din întreg organismul uman. Femeile dornice să asculte de Părintele Arsenie Boca vor dori să își administreze sărurile acidului glutamic de la bărbați direct prin mucoasa bucală (spurcată consecință ale unei gândiri vulgare provenită de la cel care a înșelat pe atâția să îl considere Sfânt. Sau mai bine spus roadă vicleană a amăgirii duhurilor ce vor să batjocorească Ortodoxia, a Cărei esență este fecioria. Doamne, păzește-ne de lucrările cele spurcate ale celui viclean!)

Particularitati ale absorbtiei prin mucoasa uretrala si vaginala

– absorbția este redusa […]

Particularitati ale absorbtiei prin mucoasele tubului digestiv

Abs prin muc bucala:

– sublingual efectul se instaleaza in 1-3 min.

– circ venoasa de la acest nivel se varsa in vena cava superioară.

– Avantaje: absorbția rapida, medicamentul este protejat de degradarea sucului gastric [cum s-ar degrada dacă ar ajunge în stomac – n.n.] si de trecerea prin „primul pasaj hepatic” (ex: nitroglicerina) [dar nimeni nu împiedică un om ahtiat după plăceri și montat de Părintele Arsenie Boca să gândească aceleași lucruri și despre sărurile acidului glutamic – n.n.]

În realitate, cele ce au această perversiune sexuală numită gomarie sau sex oral, nu numai că se hrănesc cu putrescină și cadaverină, adică cu însăși moartea lor, ci se despart și de Dumnezeu. Ele înlocuiesc Sfintele Taine, unirea cu Trupul și Sângele lui Hristos (focul dumnezeiesc ce arde păcatele și ne dă o viață duhovnicească), cu secrețiile spurcate ale unui trup bărbătesc stricat și muritor. Ele primesc astfel, sărmanele, o viață trupească dărâmată de ahtierea după niște plăceri împotriva firii. Până acolo se strică firea, încât de dragul plăcerii trupești și imaginative mai intense trec chiar și peste scârba firească față de gustul și mirosul unei asemenea necurății puturoase, pentru a-și împlini fantezia demonică. Este evident astfel că este un păcat împotriva firii, susținut de niște puteri întunecate ce duc la freamătul trupului (chiar contrar luiși) și la perversiunea mentalității (contrară strigătelor conștiinței căzute și umilite).

GOMARIA

  1. -Se pare că din pricina groazei urîciunii a acestui păcat și ca să nu se spurce hîrtia și auzul, părinții bisericii au evitat să-l mai formuleze. Dar întrucât a existat și există socot că este necesar să-l dăm pe față. Gomaria (gură, Gomora Facere 19) este păcatul adorării părților genitale, prin care adoratul le sărută, le ia în gură … mai josnic decît animalul. Un astfel de păcătos se canonisește cu afurisirea ca sodomiții și ucigașii de suflete pînă la douăzeci de ani. Ei nu mai pot fi niciodată hirotonisiți iar în caz de hirotonie prin tăinuire, se caterisesc definitiv, rămînînd simpli mireni, fără dar lucrător de cele sfinte. Fără îndreptare totală și deci, ei nu mai pot fi primiți la tainele bisericii, pînă ce nu dau dovadă prin fapte deplin verificate în timp îndelungat de curată pocăință. Nici în cimitir să nu se îngroape dacă rămîn nepocăiți, iar fapta a devenit publică (V. curvie-sodomie). […]
  2. -“Cînd cineva vrea să se facă preot, acela trebuie să fie de treizeci de ani, iar diaconul de douăzeci și cinci, iar citețul de optsprezece. Iar păcatele care opresc de preoție sînt acestea : “De-l va strica alt copil, sau el copil fiind, va strica pe alt copil”.

“Sau va curvi cu muiere, sau cu voinic, sau cu dobitoc, sau cu femeia sa afară de fire” (sodomie, gomorie). […]

CURVIA-SODOMIE

  1. -“Curvia -sodomie este păcatul pe care îl face bărbat cu bărbat sau bărbat cu femeie cînd nu vor să aibă copii. El este păcat strigător la cer. “Strigătul (dreptății dumnezeiești) împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit foarte și, păcatul lor este foarte greu” (Fac. 18,20). “Dacă cineva se va culca cu un bărbat așa cum se culcă cu o femeie, amîndoi au făcut o mare urîciune, de aceea ei trebuie pedepsiți cu moartea, iar sîngele lor să cadă asupra capului lor” (Lev 20, 13; Deut. 23, 17; Rom. i, 26, 32). Sodomiții și Gomoriții, adică cei ce fac spurcăciuni în gură, împărăția lui Dumnezeu nu o vor vedea” (I Cor. 5, 9-10).
  2. -“Cel ce va umbla cu femeia peste fire, cinci ani și preot să nu se facă”. -Molitfelnic.
  3. -“Așa să canonisești și pe femeie de va fi fost cu voia ei, iar de va f fost cu sila, mai ușor s-o canonisești, însă cum vei pricepe tu sila ei”. -Molitfelnic – […]
  4. -“Dacă cineva face sodomie cu soția sa, se canonisește opt ani, dacă mănîncă hrană uscată după ora a noua din zi și să facă în fiecare zi cîte două sule de metanii”. I. Post. 65. […]
  5. -“Păcatul sodomiei se osîndește cu două judecăți: biserica îi afurisește, iar judecata lumească îi osîndește la moarte și trupul i se arde în foc”. -ILT, 333.

 

  1. -“Sodomitenii se consideră mai rău decît ucigașii, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decît a trăi în halul acesta. Ucigașii despart sufletul de trup, dar aceștia, împreună cu trupul ucid și sufletul. Orice fel de păcat nu se poate compara cu această grozavă nelegiuire și dacă, cei ce pătimesc de această boală ar simți grozăvia acestei pofte păcătoase, ar prefera ca mai bine să moară de o mie de ori, decît să facă aceste păcate… Unul ca acesta este vrednic de bătut cu pietre și de femei și de bărbați, căci a nedreptățit și a defăimat ambele sexe”. Sf. Ioan Hrisostom, ‘ Rom. Om. V a LV. […]
  2. -“Iar dacă se va face cineva preot, și va cădea în unele păcate de acestea, să i se ia darul preoției de tot, după canonul 51 al Sf.Vasile, iar a se împărtăși nu este oprit”. “Iar dacă va fi fost cineva cucon mic și s-a amestecat cu altul în păcate, (de sodomie) și i s-a slobozit curgerea numai între coapse [vedeți ce importantă este prezența spermei în păcătuire, acea secreție atât de lăudată de Părintele Arsenie Boca și atât de dorită ca leac și sursă de sănătate de către ucenițele sfinției sale, amăgite de învățăturile aberante ale lui? – n.n.], acela întîi să se canonisească și apoi să se facă preot, numai dacă nu s-a făcut păcatul deplin, să fi intrat mădularul în șezutul copilului. Iar dacă va fi intrat într-însul să nu se facă preot, deși a fost copil și nu a cunoscut păcatul, însă i s-a spart vasul și s-a făcut netrebnic și nefolositor preoției. Drept aceea, trupul lui nu mai poate să fie bun pentru slujba preoției. De aceea și copilul, care la alt copil își va băga mădularul, se oprește de la preoție”. -ILT, 58.[72]

E adevărat că ucenicii sfinției sale, și cei intelectuali, și cei simpli, nu sunt obișnuiți să gândească până la capăt ceea ce spune Părintele Arsenie Boca, luându-i toate cuvintele la modul absolut adevărat și incontestabil și rezumându-se doar la ceea ce a declarat el fățiș, necercetând și consecințele ascunse ce decurg din acelea, neputând să-și dea seama astfel de vicleșugul învățăturii sale. Ei nici nu admit că ar fi putut sugera idolul lor altceva decât Ortodoxia.

Nu cunosc nici suficientă medicină ca să se gândească la absorbția bucală comparativ cu cea vaginală. Am putea gândi că tocmai prin infirmitatea modului lor de a gândi (gândirea nefinalizată) ar putea fi scutiți de ajungerea la astfel de păcate împotriva firii sugerate subliminal de Părintele Arsenie Boca. Însă, în realitate, chiar dacă la început conștiința le atrage atenția că e ceva greșit (sau măcar neclar), ei se obișnuiesc cu ideea plăcerii ca o necesitate a firii, apoi cu plăcerea însăși, nemaigândindu-se vreodată măcar că ar fi vreun păcat. Aceasta se produce încetul cu încetul în mintea lor prin adormirea conștiinței datorată dogmatisirii (justificării) acestui viciu ca fiind virtute prin scrierile idolului lor de la Prislop și practicarea unei vieți îndulcite trupește, care le întunecă în final discernământul. Mintea li se schimbă pe nebăgate de seamă (dar nu spre pocăință ci spre păgânism), având și dezlegarea Părintelui Arsenie Boca pentru contracepție și cum vom vedea mai jos și la poligamie, și la aventurile curvești, pentru care este învinovățită firea și fiziologia ei. Duhurile viclene ale desfrânării nu se poartă cu mănuși, ci se bucură când omul nu gândește până la capăt (numai cei ce își folosesc cu trezvie întreaga minte pentru a deosebi binele de rău până la consecințele lui ultime le pot birui, cu ajutorul lui Hristos). Ele sapă prin plăcere în minte, făcând-o roaba simțirii și, încetul cu încetul, profită de mentalitatea contemporană că sexul oral este o variantă intelectuală, rafinată, sănătoasă și eficientă împotriva zămislirii de copii, ducând pe cuplurile bocofile, (deja grav avariate prin plăcerea de sine sădită de arsenism), să cadă în cursa păcatelor împotriva firii devenind în cazul de față bucofile. Desigur aceasta se petrece la început doar în cadrul căsătoriei, pentru a fi mascat că e ceva firesc, dar, odată deschisă cușca fiarelor gândite, sfâșierea nu se oprește doar aici, ci sfâșie mai apoi și familia însăși, prin extinderea plăcerii fără responsabilitate și în afara casei, mai ales că sunt susținuți de

  1. A șaptea minciună, chiar din „Cărarea împărăției”:

Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire [!!! – n.n.]  – așa ca evreii de odinioară și ca turcii de până mai dăunăzi. Înțeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu.[73]

 

Ce hule la adresa lui Dumnezeu. Oricine hulește firea, hulește pe Făcătorul ei. I-a făcut Dumnezeu pe bărbați poligami și curvari aventuroși, iar apoi îi pedepsește pentru aceasta. ce perversiune pusă în cârca Ziditorului de către hulitorul de la Prislop!!!

Dar Dumnezeu l-a făcut la început numai pe Adam, pentru a respecta principiul unității și pentru a face în el cele cinci mari uniri ale creației (unirea dintre pământ și cer, dintre pământ și rai, dintre inteligil și sensibil, bărbat și femeie, dintre creație și Creator).

Apoi, din el, pentru a fi izvor al unității, i-a scos din coastă pe femeie, după ce a numit toată creația, fiind astfel ridicat la rangul de împărat și unificator spiritualizator al ei, împreună lucrător cu Dumnezeu în pătrunderea și prefacerea ei rațională. Dar și acea femeie a fost numai una, pentru aceeași unitate, tocmai pentru a ne învăța să nu avem decât o singură femeie și pentru a feri tot neamul omenesc de două origini, sau de dezbinare. De aceea și legat de facerea femeii este dată cauzalitatea unității. Ea a fost scoasă dintr-un trup, dar fiind o altă persoană, ca toate persoanele să devină una, prin Sfânta Biserică, în Trupul noului Adam Hristos:

Fac 2:18 Și au zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui. 19 Și au făcut Dumnezeu încă din pământ toate hiarele țarinii și toate pasările cerului, și le-au adus la Adam să vază, ce nume le va pune; și tot sufletul viu, cum l-a numit Adam, acesta este numele lui. 20 Și a pus Adam nume tuturor dobitoacelor și tuturor pasărilor cerului și tuturor hiarelor pământului; iară lui Adam nu s-a aflat ajutor asemenea lui. 21 Și au pus Dumnezeu somn în Adam și a adormit; și au luat o coastă dintru ale lui și au plinit cu carne locul ei. 22 Și au făcut Dumnezeu coasta, care o au luat din Adam, muiere, și o au adus pre ea la Adam. 23 Și a zis Adam: iată acum os din oasele mele și trup din trupul meu, aceasta se va chema femeie, pentru că din bărbatul său s-a luat. 24 Pentru aceea va lăsa omul pre tatăl său și pre muma sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup.

Vedeți, spune că se va lipi de „femeia sa”, nu de femeile sale. Bărbatul este făcut din fire, așadar, monogam, iar nu poligam cum bârfește Părintele Arsenie Boca și cum se justifică preacurvarii dând exemple pe lei (și citând din Părintele Arsenie Boca că sunt aventuroși prin fiziologia lor, împreunându-se cu prima ieșită în cale). Dacă l-ar fi făcut pe Adam poligam, i-ar fi scos două coaste: una Eva, alta Maica Zamfira. Slavă Domnului că nu ne-a făcut așa. Ar fi fost îngrozitor ca jumătate din neamul omenesc să fi avut o sinucigașă ca mamă. Și așa suntem dezbinați, când avem cu toții același strămoș (pe Adam) și aceeași strămoașă (pe Eva). Ce crunte ar fi fost războaiele dacă aveam un tată și jumătate din noi o mamă, cealaltă jumătate o altă mamă, mai ales una invidioasă ce nu suporta alte femei lângă cel iubit. Ce cumplit ar fi fost și ce crime ar fi apărut dacă Adam era un aventuros care se împreuna cu prima ieșită în cale (ar fi avut copii cu toate fetele lui, ieșind un neam omenesc amestecat și necurat, moleșit de vicii, după asemănarea amestecării monahismului cu căsătoria prin conviețuirea unui călugăr și unei maici în aceeași casă, având ca pretext fiziologia. Iar copiii lui s-ar fi omorât furându-și unul altuia soția. N-ar mai fi ținut cont de nici o bună cuviință, ba ar fi prezentat necurăția ca sfințenie, cum fac și acum atât păgânii, cât și adulatorii fenomenului de la Prislop).

Iar unitatea zidită prin fire se împlinește desăvârșit în har prin noul Adam Hristos care S-a rugat: Ioan 17:21 Ca toți una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, și eu întru tine, ca și aceștia întru noi una să fie; ca să crează lumea că tu m’ai trimes. Principiul unității se află în Sfânta Treime, unde este o singură cauză Tatăl prin naștere a Fiului și prin purcedere a Sfântului Duh, și crează toate prin Fiul în Sfântul Duh. După chipul Sfintei Treimi și noi oamenii ne naștem firesc din tatăl nostru Adam, în Eva maica noastră, prin urmașii lor, strămoșii noștri, iar în chip duhovnicesc, din Tatăl, fiind fii, mădulare ale Fiului în care se odihnește Sfântul Duh (fiind îmbrăcați în Hristos prin Sfântul Botez), iar pe pământ prin Sfintele Taine din noul Adam, în Maica noastră Biserica, noua Evă (Maica Domnului), prin Apostolii, sfinții și preoții Ei, ca născători ai noștri duhovnicești: Gal 4:19 O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!.

Așadar negreșit este vorba de monogamie și în fire, și în înfiere, și, după cum avem o singură Biserică mântuitoare, Ortodoxă, tot așa și toți bărbații Ortodocși evlavioși, icoane ale lui Hristos, au câte o singură femeie, care este icoana Sfintei Biserici. Ne referim la acei bărbați din cei ce nu pot păstra fecioria, dar sunt datori să-și păstreze patul nespurcat Evr 13:4 Cinstită să fie nunta întru toate și patul nespurcat. Iar pe desfrânați îi va judeca Dumnezeu. Căci mințile monahilor sunt miresele lui Hristos.

Efe 5:23 Căci bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap bisericii; și acesta este mântuitorul trupului. 24 Ci precum biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaților lor întru toate. 25 Bărbaților, iubiți-vă femeile voastre, precum și Hristos au iubit biserica, și pre sine s’au dat pentru dânsa; 26 Ca pre ea să o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt, 27 Ca să o puie înainte pre ea luiși slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie Sfântă și fără de prihană. 28 Așa sunt datori bărbații să’și iubească femeile lor ca și trupurile lor. Cel ce își iubește pre femeia sa, pre sine se iubește. 29 Că nimeni niciodată nu și-a urât trupul său; ci îl hrănește și’l încălzește pre el, precum și Hristos biserica: 30 Că mădulare suntem ale trupului lui, din carnea lui și din oasele lui. 31 Pentru aceea va lăsa omul pre tatăl său și pre muma sa, și se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup. 32 Taina aceasta mare este; iar eu zic de Hristos și de biserică. […]Efe 4:4 Un trup și un Duh, precum și chemați sunteți într’o nădejde a chemării voastre; 5 Un Domn, o credință, un botez. 6 Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, care este preste toate și prin toate și întru noi toți.

Primul om care a păcătuit împotriva firii luându-și mai multe femei, a fost Lameh, care a ajuns și la crimă pentru aceasta:

Sa știi cititorule, căci cînd vei citi in seminția lui Cain, pe Enoh, pe Maleleil, pe Matusalem, pe Lameh, sa nu socotești ca sunt aceia care puțin mai pe urma in cea dreaptă seminție a lui Set s-au născut, și drepți au fost, ci alții, neplăcuți lui Dumnezeu, măcar de sînt și cu aceleași nume. Pentru ca mulți sînt și păcătoși de un nume cu drepții, și drepți de o numire cu păcătoșii. Însă numele cel cinstit nu face pe om drept și sfânt, de-i va fi viața răzvrătita, nici numele cel necinstit nu face pe om necinstit și păcătos , de-l va fi viața îmbunătățită. Doi Iuda erau in ceata Apostolilor, unul Iscariotean, iar altul frate lui Dumnezeu (Matei 10, 4; Ioan 14, 22). La amândoi un nume, ci viața deosebita, unul vânzător, altul propovăduitor al numelui lui Iisus Hristos. Unul lepădat se făcu, iar altul frate Domnului după trup (Mt. 27, 3, 5; Iuda 9). Unul s-a spânzurat și a pierit, iar altul pentru Hristos pătimind, cununii cerești s-a învrednicit. […]

Trăind Set fiul lui Adam de la nașterea sa ani 205, a născut pe întâiul său fiu Enos, din sora sa Asvama. Iar după nașterea aceluia a născut și alți mulți fii si fiice, petrecând in nașterea de fii șapte sute de ani și mai mult, și si-a văzut nepoții și strănepoții săi și cea multa seminție a sa, care din an in an se înmulțise. Deci îi era lui locuința, si a întregii seminții a lui, la pământul cel mai înalt aproape de Rai (Chedrin, 8) și avea porunca de la tatăl sau Adam ca sa-și păzească seminția sa cu dinadinsul , ca sa nu se amestece ei cu cea de Dumnezeu urâta seminție a lui Cain. Pentru ca doua seminții erau in vremea aceea in partea cea de sub cer, care din doi strămoși ieșiseră: din Cain și din Set. Deci seminția dreptului Set, era dreaptă și sfântă, lui Dumnezeu plăcând, iar a lui Cain seminție era rea și răzvrătită, de Dumnezeu mânietoare și de oameni urâtoare, pentru ca in ce fel era rădăcina de acel fel erau și ramurile; precum le era tatăl, as a erau și fiii. Fiindcă la toate răutățile fiilor săi, Cain le era chip și începătură. Și el întîi cu seminția sa a început a hotărî pământul și a face război și a jefui și a aduna bogăție, nu numai din osteneala mîinilor sale, ci și din răpiri și asupriri, și se ridicară de acele războaie intre oameni. Încă a aflat seminția lui Cain și feluri de meșteșuguri și de măsuri ce la prisosită desfătare trupească era data. Lameh strănepotul lui, neîndestulându-se cu o muiere, a luat două: pe Ada și pe Sela [vedeți că nu firea duce la poligamie ci prisosita desfătare trupească? – n.n.] și a fost el întîi in lume cu doua muieri. Deci l-a născut lui Ada pe Iabal, acela a aflat facerea corturilor din piei, și era tata celora ce viețuiau in lăcașurile hrănitorilor de dobitoace. I-a născut și pe alt fiu Iubal, acela a aflat muzica, fluierul și alăuta [vedeți cine a inventat instrumentele plăcute din tinerețe Părintelui Arsenie Boca? – n.n.] . Iar Sela cealaltă femeie a lui Lameh a născut pe Tovel .(alții Tubalcain pe acela îl numesc) el era bătător cu ciocanul, căldărar și faur fierar: Iar sora lui Noema a aflat toarcerea lânii și a inului și țesătoria: aceeași a aflat sa facă din dobitocescul lapte untul și brânza si la celelate femeiești lucruri de mîini ea a fost aflătoare. Încă s-a învățat seminția lui Cain și vrăjitoriile , farmecele și descântecele și împărtășirea cu dracii și era potrivnică lui Dumnezeu și urâta de Dumnezeu, pentru aceea mai pe urmă, cu potopul s-a prăpădit de tot. […]

Și s-a născut Set împreuna cu sora lui Asvama (precum Cain cu Calmana și Abel cu Delvora) (Gheorghe Chedrinul, fila 18). Pentru ca așa din început, de Ziditorul s-a alcătuit firea- omenească, ca sa nască câte doi fii, parte bărbătească și parte femeiască, ca sa se înmulțească oamenii pe pământ. și se însoțeau atunci fratele cu sora sa cea împreuna născută, până ce s-au rodit noroadele. Iar dacă s-a înmulțit omeneasca seminție, îndată singura fireasca lege și înțelegerea omeneasca nu și fără de Dumnezeiasca Porunca, acea de aproape însoțirea celor împreună născuți a tăiat-o , și s-a hotărât ca fratele cu sora de un pântece fiind născuți, sa nu se însoțească în cea trupească însurare.[74]

De aceea și Sfânta Biserică condamnă a doua căsătorie în Sfintele Sale Canoane (care nu sunt porunci juridice provenite din mintea vreunui om exagerat, ci descoperiri ale lui Dumnezeu despre realitățile firii):

  1. – Căsătoria a doua este îngăduită de biserică numai ale celor ce au rămas văduvi de tineri prin deces și n-au copii. Sf. Pavel sfătuiește la văduvie castă, dar cine nu poate, mai bine să se Căsătorească (Rom. 31; 1 Cor. 7, 39; Sf. Vasile 87). Dacă sînt tineri, canonisirea va fi mai scurtă și mai ușoară, dacă vor fi mai în vîrstă, canonisirea va fi mai aspră, ajungînd pînă la un an (1 ec. 8; Sf. Vasile 4). Cel căsătorit a doua oară, nu mai poate fi hirotonisit (Ap. 17; VI ec. 3; Sf. Vasile 12). Slujba cununiei se face mai redusă și fără fast, iar preotul, n-are voie să ia parte la masa lor (Neocez. 7.). “Nunta cea dintîi este lege, a doua este iertare, iar cea de-a treia este călcare de lege”. -ILT, 205.-
  2. -“După dascălul nostru, cei ce s-au căsătorit a doua oară după legea omenească, sînt păcătoși, precum și cel ce caută la femeie poftind-o pe ea. Că nu numai cel ce preacurvește de fapt este preacurvar, ci și cel ce voiește a preacurvi, fiindcă nu numai fapta, ci și gîndurile sînt văzute de Dumnezeu. [cu cât mai mult este curvească mentalitatea că plăcerea împreunării ar aduce sănătate… – n.n.] într-adevăr, sînt mulți bărbați și multe femei de 60-70 ani, care din pruncie de cînd au primit învățătura lui Hristos, au rămas necăsătoriți și mă bucură acest fapt, că astfel de oameni se găsesc la toate neamurile”. -Sf. Justin (160) Apologia 1,15.-
  3. -“Am hotărât potrivit canonului (ap. 17), ca mirenilor celor ce liber și legiuit s-au căsătorit a doua oară (după moartea soțului) și n-au trăit în concubinaj, după ce au petrecut un oarecare timp în rugăciune și post, după iertarea spovedaniei, să li se dea împărtășania” -Laod. 7.
  4. -“Pentru cei ce se căsătoresc de mai multe ori, li se osîndește un timp de pocăință (l-2 ani) dar, rîvna și credința lor le scurtează iar acest timp de pocăință” Neocez. 3.
  5. -“Preoții, să nu ia parte la masa celor căsătoriți a doua oară, deoarece a doua nuntă are nevoie de pocăință; și oare cine ar fi acel preot, care trebuie să canonisească pe miri, ar voi să participe la masa lor, aprobîndu-le faptele prin participarea la ospăț?”. -Neocez. 7.
  6. -“Canonul (Ap. 17), a oprit cu desăvîrșire de la slujba de preot, pe cel ce s-a căsătorit de două ori”. – Sf. Vasile 12.-
  7. -“Femeia, căreia i s-a dus bărbatul în țări depărtate și a dispărut, dacă se căsătorește cu altul mai înainte de a se încredința despre moartea lui, se canonisește ca o preacurvă”. -Sf. Vasile 31.
  8. -“Dacă stăpînii nu vor, văduva sclavă nu greșește mult, dacă se căsătorește a doua oară, simulînd că a fost răpită. Deci, nu trebuie învinovățită, căci nu se judecă formele, ci viața ei legitimă de a se căsători. Dar, i se aplica canonisirea nunții a doua ” Sf. Vasile 53.
  9. -“Dacă femeia are duh necurat și stă legată, iar bărbatul zice că nu se poate înfrîna și vrea să ia alta, în acest caz este preacurvie și nu se poate da un răspuns hotărît; însă după legea duhovnicească, nu se poale recăsători pînă ce nu moare soția” Timotei 15.
  10. -“In privința celor ce se căsătoresc a doua oară, canonul al patrulea al lui Vasile cel Mare zice că unii au stabilit un an, iar alții doi (ani de epitimie); iar cei ce se căsătoresc a treia oară și pe patru ani. Dar noi, zice, am primit obiceiul afurisirii în cinci ani, pentru cei ce se căsătoresc a treia oară, firește nedesfăcîndu-se căsătoriile anterioare” Sf. Ioan Post. 19.
  11. -“Cel ce se căsătorește a doua oară, nu se încununează (nu i se pun cununiile pe cap); ci chiar i se dă canonisire de doi ani, iar cel ce se căsătorește a treia oară, cinci ani se canonisește” Sf. Nichifor 2.
  12. -“Cînd se cunună a doua nuntă, preotul la masă să nu meargă, ci numai la biserică să-i blagoslovească pe dînșii, iar în casa lor, să nu meargă la cea de-a doua cununie” PBG. 51.
  13. -“Cine va fi la a doua nuntă, de va fi tînăr și va muri femeia, de va putea răbda așa, după cuvîntul apostolului, bine este, iar de nu va putea răbda așa, el să ia a doua muiere; iar de va fi bătrân și se va însura a doua oară, acesta mînie pe Dumnezeu, să aibă pocanie trei ani și metanii cîte 24pe zi” PBG, 83.

 XL.

 CĂSĂTORIA A TREIA

  1. -“Cu privire la cei ce se căsătoresc a treia oară și acelor ce se căsătoresc de mai multe ori, am hotărît același canon. Ca și la cei ce se căsătoresc a doua oară, adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an, iar alții doi ani. Cei ce se căsătoresc a treia oară sînt afurisiți trei ani, ba chiar și palm ani. Aceasta nu se numește nuntă, ci poligamie sau mai curând desfrânare, care se pedepsește. De aceea și

 Domnul a zis Samaritencii care curvise cu cei cinci bărbați: “Pe care îl ai acum nu-ți este bărbat…” (Ioan 4,18). Cei ce au trecut peste a doua nuntă, nu merită a fi numiți bărbați sau soții”. “S-a obișnuit ca cei ce se căsătoresc a treia oară să fie afurisiți pe cinci ani, nu din vreun canon, ci din predania moștenită din vechime. Dar nu trebuie a-i înlătura cu totul de la biserică, ci să asculte doi sau trei ani, apoi să stea împreună cu cei credincioși în biserică, fără a se împărtăși cu sfintele taine și după ce vor da dovezi de pocăință, să fie primiți la împărtășanie” st. Vasile 4.

  1. -“Pentru a treia nuntă, nu avem lege canonică, deci ea nu-i aprobată de lege și astfel, pe aceasta o privim ca pe o întinăciune a bisericii. Dar nu le supunem osîndirii publice, fiindcă sînt mai de tolerat decît desfrîul liber” Sf.Vasile 50
  2. -“Sfinții Părinți, au trecut sub tăcere poligamia (nunta a treia) și au socotit-o ca pe o poftă dobitocească și străină de vrednicia omului creștin. -Nouă ni se pare că acest păcat este mai mare decît curvia. Totuși, se cuvine ca aceștia să fie canonisiți (cu îngăduință) adică, un an să se tînguie la ușa bisericii, trei ani să stea în genunchi în urmă la intrarea în biserică și apoi să fie primiți” Sf. Vasile 80.
  3. -“Cei ce vor să facă a treia însurare să se pocăiască patru ani și să facă cîte 66 metanii pe zi, că se cheamă curvie”. -PBG, 83.-
  4. -“Cine se însoară de patru ori, să se pocăiască 8 ani, metanii cîte 100 pe zi, unii ca aceia curvesc și, pe Dumnezeu mînie” PBG, 83.[75]

Iată cum Părintele Arsenie Boca, necunoscând și/sau necrezând și/sau neiubind Sfintele Canoane ci „medicina cuantică” din mintea sfinției sale, învinovățește firea și, indirect, pe Creatorul ei pentru: „călcarea de lege”, „pofta dobitocească”, „întinăciunea Bisericii”, „păcatul mai mare decât curvia, străin de vrednicia omului creștin” toate denumiri din Pravila Bisericească ce definesc poligamia. Dar aceasta nu va îndepărta vreun Ortodox autentic de Sfânta Predanie, în schimb îl arată pe sfinția sa neconform cu Sfintele Canoane, deci nevrednic de canonizare.

Acest text cumplit scris de Părintele Arsenie Boca „Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire”[76] este probabil o roadă a stării lăuntrice jalnice a sfinției sale. El ne sugerează că fiind adulat de atâtea femei și văzând în sine atracție către multe din ele și-a justificat starea sa ca fiind firească (pentru că nu era obișnuit să rabde mustrările conștiinței, socotindu-se un ales perfect al lui Dumnezeu, ce nu poate greși și nu poate păcătui decât, eventual, nesemnificativ, conform cu firea). În gândirea anormală a sfinției sale, căderea sa era pricinuită de Însuși Dumnezeu prin creația unei astfel de firi bărbătești, înzestrată cu o astfel de fiziologie.

După preacuvioșia sa noul om universal, noul Adam, este făcut după chipul lui Arsenie (după cum vedem atât în pictura de la Drăgănescu, când îl pictează chiar și pe Hristos după sine, cât și în dogmele scrise ale autorului ei în care se justifică de ce a făcut aceasta, precizând că numai acela poate fi pictat ca pantocrator, care este un chip al omului universal). Noul om universal Adamul-Arsenie, ar fi putut avea scoasă din coasta sa nu numai pe Maica Zamfira, ci și pe toate admiratoarele sfinției sale, sau măcar pe cele 12 femei cu care a conlocuit la moartea sa, fiind făcut din fire poligam aventuros cu primele ce-i ieșeau în cale. De aceea sfinția sa ar putea fi numit, după propriul crez, în loc de ieromonah, poligamonah. Dacă ar fi numai așa, consecințele din veșnicie pentru sfinția sa ar fi mai puțin grave, dar preoția și călugăria nu se desprind de pe om, cu toate consecințele responsabilității lor, indiferent de năzdrăvăniile pe care le face, chiar și dacă se leapădă de ele. Cel mai primejdios ar fi însă, ca lumea să îl considere și Sfânt și să îl ia ca model. Atunci situația sfinției sale s-ar agrava cumplit. Nu vrem să ne gândim la aceasta, ci ne rugăm lui Dumnezeu să îl ferească și pe preacuvioșia sa, și pe noi de o asemenea lucrare, implorându-l să ne ierte păcatele.

 

***

Să recapitulăm ideile Părintelui Arsenie Boca păgâne și stricătoare de suflet ce susțin că împreunarea sexuală este întăritoare și susținătoarea firii, atât la femei, cât și la bărbați [el se pune de-a curmezișul izvorului curat al învățăturii Sfinților Părinți care o numesc stricătoarea și ruperea de înțelepciune și viață a minții (conducătoarea firii), agentul vector al morții, cauza transmiterii și însuși o parte din păcatul strămoșesc – n.n.]

Iată din tainele prostatei:‎

Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic. Acestea sunt ‎substanțe absolut ‎necesare sistemului nervos atât al bărbatului, cât și ‎sistemului nervos al femeii. ‎Dar nu le prepară decât bărbatul. Aici e explicația fundamental-biologică în temeiul căreia femeia ‎e atârnătoare ‎de bărbat. Fără substanțele lui endocrine ea regresează ‎nervos, mintal etc. Aci ‎începe să se înțeleagă de ce au urmări nefaste și ‎abuzul și refuzul […]

Mai mult chiar. O altă constrângere de care trebuie ținut seama e ‎foliculina. ‎Hormon feminin toxic și cancerigen. (cu alte cuvinte Dumnezeu a făcut femeia o cutie cu otrăvuri. Iar hule! – n.n.) Toxic la nivelul ‎creierului, dând continui ‎dureri de cap și foarte intense. Cancerigen la ‎nivelul sânilor sau uterului ‎‎(fibroame uterine). De creșterea acestui ‎hormon nu este scăpare decât de la 3-4 ‎sarcini în sus. Iar sarcinile (să ‎fie) în mod normal, cum apar ele în mod natural.[77]

Tot rostul fiziologic al bărbatului ca de altfel în întreg regnul animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire [!!!] – așa ca evreii de odinioară și ca turcii de până mai dăunăzi..[78]

Iată, însă, care sunt adevăratele taine ale prostatei, de care ne învață, fără de greșeală, Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul, ce s-a arătat întru slavă, la mai mult de 200 de ani de la nașterea sa, unui mare păcătos monahul Ehmalot (adică robitul) [observăm că avem în istoria Bisericii și o îndrumare, chiar la Sfântul Munte, din partea unor Sfinții adormiți de mulți ani, dar dată unor păcătoși mari. Probabil din aceasta s-au și inspirat duhurile demonice ca să-l amăgească pe Părintele Arsenie Boca. Păcatele îngrozitoare pe care le-a făcut Ehmalot nu-l lăsa, însă, să se mândrească pentru vedeniile pe care le-a primit, fiind chiar și îndrăcit. Primitorul vedeniilor primea ca poruncă să asculte de duhovnic și să primească canoane de la el, nu pentru a face minuni, ci pentru a se pocăi. Tocmai aceasta este diferența între înșelarea vedeniilor Părintelui Arsenie Boca și vedeniile lui Ehmalot. Pocăința în adevăr. Primul este lăudat și de arătare, și de ucenicii care îl slăveau în deșert, iar apoi capătă puterea de a face minuni spectaculoase, ajungând la o amăgire de mari proporții, dând lumii învățături mincinoase, puerile, arhicunoscute, superficiale, ne îmbogățind cu nimic pe cititori, ba chiar întărind în ei omul vechi. Al doilea este mustrat și de Sfânt, ocărât și de oamenii ce îi aflau vedeniile în care erau descoperite păcatele lui, având o îndrăcire foarte spectaculoasă, fiind astfel smerit din toate părțile și ajungând la pocăință, dar transmițând întregii lumi învățături Ortodoxe de mare folos duhovnicesc ce înnoiesc pe cei care le citesc în lucrarea lăuntrică autentică – n.n.]:

Fiindcă împreunarea cea vicleană zămislind, când se va naște rodul cel viclean, după vicleșugul său, îndată deschide ochii din pântecele mumei sale și privește curat pe mumă-sa, și se uita în ochii ei, și numai că nu vorbește. Că de era să vorbească, negreșit că ar fi zis aceste trei cuvinte: «Asin înfierbântat înțeleg, adică asin fierbinte m-am zămislit, din viclenia părinților mei, și am înțeles vicleșugul lor din pântecele maicii mele!» Că asinul cunoaște numai viclenia împreunării, dar pe alt păcat nu-l cunoaște. Și aceasta nu totdeauna.

Iar omul cunoaște tot păcatul și toată fărădelegea. Neastâmpărarea lui se aseamănă cu a câinelui care nu cunoaște vremea împreunării, ci pe drumuri, oriunde se întâmplă de găsește, se împreună fără de oprire. Fiindcă oamenii, când se împreună fără vicleșug, după lege, numai spre nașterea de fii, atunci se face pruncul cu bună înțelegere. Iar când se împreună cu gândul neastâmpărării și al vicleniei, se face și pruncul viclean, asemenea lor. Că zice: «Am femeie cu cununie, după lege. Când voiesc, săvârșesc pofta mea!» Așa, asta este cu cununie pentru nașterea de fii, iar nu pentru neastâmpărarea osândirii și a fărădelegii să curvești fără socoteală, că atunci se va zămisli prunc viclean, din lucrarea împreunării celei viclene. Pentru aceea, vicleanului aceluia prunc, când se naște, i se deschid ochii și vede curat vicleșugul părinților. [vedeți că modelul familiei propus de Părintelui Arsenie Boca în care bărbatul se împreunează cu soția sa și pentru alt motiv decât nașterea de prunci (cu pretext poligamia din fire aventuroasă și atârnarea femeii de bărbat, în realitate pentru a își administra unul altuia fără frâu plăcerea sexuală), este un vicleșug care nu îmbolnăvește doar pe cei doi soți, periclitându-le mântuirea, dar îmbolnăvește și pe prunc care se naște nu numai cu păcatul strămoșesc, dar și viclean, adică cu o mare aplecare către toată răutatea? – n.n.]

Însă curățenia împreunării cea fără de vicleșug întunecă și închide ochii vicleșugului și deschide pe cei ai darului. La cele vremelnice întunecat, iar la cele gândite și veșnice prealuminat se hrănește cu cunoștință și înțelegere dumnezeiască rodul curățeniei. Iar pruncul cel viclean, născut din vicleșug, se hrănește cu furtișaguri și cu nedreptăți, cu minciună și cu neastâmpărări, cu necurății și cu netemere de Dumnezeu și de oameni. Iar pricina este neastâmpărarea și nesăturarea de a păcătui a născătorilor lui. Pentru aceea slobozește Dumnezeu, când este să iasă pruncul din maica lui, să se primejduiască și să moara amândoi, și nu vede nici mama pe prunc, nici pruncul pe mama lui. Asemenea se face și la călugări când vin din lume. Că precum se dezlipește pruncul din pântecele maicii lui, așa și călugărul din putoarea lucrurilor lumii, și se unește cu viața monahicească. Și pruncul, după neastâmpărarea împreunării născătorilor lui, nu cunoaște cele sfinte, ci se unește în căile pierzării lumii. [citiți și înțelegeți. Bietul Părintele Arsenie Boca s-a zămislit dintr-un cuplu fără Sfânta Cununie, dintr-o familie mixtă alcătuită dintr-un cizmar greco-catolic mânios și o mamă Ortodoxă atașată de vedenii. Observați, așadar, ce fel de împreunare au avut ei, ca să înțelegeți ce fel de ochi vicleni deschiși, a primit de la ei. De aici putem să plângem mai adânc și să-l dezvinovățim, găsind cauza pentru care nu a putut fi nici statornic în viața călugărească (alegând să stea cu o femeie mai mult timp decât a fost monah), iar pe de alta de ce a dobândit o astfel de mentalitate vicleană, care se folosește de pretextul sănătății, jertfei în familie, ba chiar și a sfințeniei cununiei pentru a ridica curvia la rang de taină – n.n.]

[…]

Strămoșul nostru Adam, când a ieșit din Rai, a găsit sămânță de buruiană ce a răsărit din pământ, care s-a sădit de Ziditorul a toate, și o a numit roadă a pământului, adică grâu. Și mâncând, s-a întărit inima lui cu acea hrană, precum zicem astăzi. Și udând grâul cu lacrimile lui, îl mânca așa, nemăcinat și fără de foc, până ce a născut pe Cain, pe fiul neascultării, fiindcă Cain s-a născut mai înainte de a se pocăi Adam lui Dumnezeu, când a cunoscut pe Eva fără de sfatul lui Dumnezeu. [așadar, prima împreunare trupească, s-a făcut fără pocăință, fără sfatul lui Dumnezeu. Dacă ar fi răbdat Adam și s-ar fi pocăit, smerindu-se ca să poată birui înfierbântarea trupului, nu cumva i-ar fi dat Dumnezeu o altă soluție pentru a dobândi copii, dar să-și păstreze fecioria? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învăța că ar fi fost posibil, și ar fi și acum, dacă toți s-ar hotărî să rămână feciori. – n.n.]

Atunci a început a pisa grâul și a-1 sfărâma ca bulgurul (ca păsatul) și îl uda cu lacrimile ce le vărsa din ochi, aducându-și aminte de desfătarea Raiului, și așa îl mânca. Că privind bunătățile Raiului plângea cu amar. Și vânturând bulgurul alegea făina cea măruntă o frământa ca pământul și mânca cu suspine, până când a născut pe fiul ascultării, pe Abel, și atunci pentru ascultarea lui Abel cea către părinții lui și către Dumnezeu, și pentru buna lui voință, a zis Dumnezeu lui Abel de a făcut foc și s-au făcut cărbuni și a pus Abel frământătură înlăuntrul focului, jertfă bine primită Iui Dumnezeu, până ce s-a mistuit jăraticul, și s-a copt, și s-a făcut pâine. Și a arătat buna voință Abel, ascultând cuvintele lui Dumnezeu, și a lăsat jertfa și s-a mistuit pentru Dumnezeu, și s-a făcut cenușă, și pe urmă a făcut alta frământătură, și a copt-o și a mâncat cu tatăl său.

[…]

Păcat săvârșit se numește când își aduce aminte cu dulceață. Iar când și cu lucrarea, se numește păcat îndoit. Pentru aceea zic: omul necurat, fiindcă în păcate s-a zămislit, și necurăția o lucrează. Și pentru aceea S-a pogorât Dumnezeu pe pământ și a dat Sfântul Botez, ca să se curățească omul. S-a botezat Fiul lui Dumnezeu și cu apă, și cu Sângele Lui, fiindcă nu S-a zămislit în păcate ci S-a întrupat din Duhul Sfânt. Și botezându-Se în apă, a curățit păcatul zămislirii, al fărădelegii și călcării de poruncă a lui Adam. Și botezându-Se și cu Sângele Său, a înviat pe cei din Adam din veac adormiți. [vedeți că Domnul nostru Iisus Hristos zămislindu-se prin Feciorie nu a avut păcate, și prin puterea Fecioriei Lui a curățit prin Sfântul Botez tocmai păcatul zămislirii, adică al împreunării trupești de la zămislire și apoi pe cel al fărădelegii și călcării de poruncă a lui Adam. Păcatul strămoșesc nu este, așadar, doar călcarea poruncii de către Adam, ci și zămislirea prin plăcere. Iar Domnul Hristos se întrupează din Feciorie, tocmai pentru a ne curăți de plăcerea împreunării, care este un păcat. Și atunci cum poate păcatul să aducă sănătate bărbatului sau femeii, când este tocmai agentul vector al morții? El le aduce suferință în trup și chiar el strică firea pruncului zămislit, omorându-l, după un timp, căci gena morții o avem în noi de la concepție. Tocmai această stricare a firii se numește păcat strămoșesc, și este moștenirea cea sinistră, cu atât mai grea, cu cât plăcerea împreunării a fost mai mare și neînfrânarea părinților mai accentuată, iar mentalitatea lor mai ahtiată după îndulcire, căci păcatul se zămislește în gândul omului. Păcatul strămoșesc nu este un păcat al voinței pruncului, căci nu are posibilitatea de a alege cum să se zămislească, nefiind înainte de a se concepe – n.n.]

Iar botezul pocăinței nu l-a arătat împreună cu botezul curăției, ci mai pe urmă l-a arătat. Fiindcă la întâiul botez al curăției nu trebuie la om muștarul, ci veselie și bucurie.

Când păcatul se zămislește în gândul omului, uneltește precum șarpele la Eva, și gândul a uneltit la Adam, și amândoi împreună s-au întinat. S-au zămislit Cain și Abel în păcate, dar Abel s-a curățit cu sângele lui, precum și trăind, cu muștarul dreptății. Adam și Eva s-au întinat cu călcarea de poruncă a necurăției, iar nu cu zămislirea fărădelegii. Și pentru călcarea poruncii s-au izgonit. [Adam și Eva s-au izgonit pentru călcarea poruncii, ei nefiind zămisliți prin fărădelege, prin plăcere, căci au fost creați de Dumnezeu – n.n.] Însă au arătat multă pocăință, cu amar plângând și suspinând din tot sufletul lor, dar cu toate acestea nu au putut să se izbăvească.

Pocăința lui Adam a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu numai, și Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se a curățit păcatul lui Adam fără de muștar. Așa și oamenii la Botez, se curățesc în dar de păcatul cel strămoșesc [în dar, tocmai pentru că nu l-au vrut – n.n.] , și pe urmă cad în alte păcate [cu muștar, tocmai pentru că celelalte păcate le-au vrut – n.n.]. Pentru aceea trebuie să se curățească cu muștarul acela, că și aceasta a săvârșit-o Fiul lui Dumnezeu cu Cinstitul Său Sânge.[79]

***

Ideile sexuale ale omului vechi, care își pune mintea în slujba inventării mijloacelor de a se îndulci prin simțire, expuse de Părintele Arsenie Boca într-o formă fals Ortodoxă și pseudoștiințifică, sunt ușor de demontat, iar cauza lucrării lor de către sfinția sa este explicată de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți:

Gal 5:16 Zic dar: În Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului. 17 Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți cele ce ați voi.

  1. Cel ce se ocupă neîncetat cu cele dinlăuntru, este cumpătat. Dar nu numai atât, ci si contemplă, cunoaște pe Dumnezeu și se roagă. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Umblați în duh, și pofta trupului să nu o săvârșiți”.1
  2. Cel ce nu știe să umble pe calea duhovnicească, nu poartă grijă de cugetările pătimașe; ci toată preocuparea lui se mișcă în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în desfrânare, în întristare, în mânie și pomenirea răului și prin aceasta își întunecă mintea, sau se dedă la o nevoință fără măsură și-și tulbură înțelegerea.
  3. Cel ce s’a lepădat de lucruri, de pildă de femeie, de bani și de cele asemenea, a făcut pe omul din afară monah, dar încă nu și pe cel din lăuntru. Dar cel ce s’a lepădat și de înțelesurile pătimașe ale acestora, l-a făcut și pe cel din lăuntru, care este mintea. Pe omul din afară ușor îl face cineva monah, numai să vrea; dar nu puțină luptă se cere pentru a face pe omul dinlăuntru monah. [ce ne facem, însă, cu sărmanul Părinte Arsenie Boca care nu s-a lepădat nici măcar în afară de ele, ci deoarece a mers la începutul vieții pe latura nevoinței fără de măsură, a căzut mai apoi în conviețuirea îndelungată cu o femeie (sau chiar cu mai multe la sfârșitul vieții) în proprietățile sale personale? – n.n.]

Ce incompatibilitate: ieromonah – poligam. De ce oare Părintele Arsenie Boca nu și-a lucrat călugăria și s-a aruncat cu mintea în astfel de prăpăstii?

Dar minciunile fals medicale ale Părintelui Arsenie Boca nu sunt dezvăluite în miezul lor păcătos numai de Sfântul Duh prin Sfânta Tradiție, ci și de adevărata știință medicală, ca o rațiune dumnezeiască sădită de Hristos în fire, ce ne învață ce ne strică și ce ne însănătoșește cu adevărat.

D.  Calea scurtă a harului

Există o cale mai scurtă de a obține harul Sfântului Duh, astfel ca Părintele Arsenie Boca să nu mai aibă nevoie de calea împărătească a ascultării, ci să devină rapid (fără a avea nevoie de experiența unei vieți și înțelepciunea bătrâneții) un infailibil vizionar?

Cei cu adevărat experimentați în venirea harului Sfântului Duh (nu doar cu renumele de clar-vizionari) ne arată că și pe calea cea scurtă este nevoie de ascultare, altfel negreșit este vorba de înșelare. Degeaba vor să ne amăgească ucenicii sfinției sale că ar fi vreo excepție calea Părintelui Arsenie Boca. Excepție de la smerenie nu există, fiind asemănarea cu Hristos. Nu poți să fi Sfânt, adică asemenea cu Hristos, fără să fi smerit, adică să semeni cu El. Chiar dacă Părintele Arsenie Boca ar fi putut căpăta repede harul, nu însă în 66 de zile, ci după multe părăsiri și dureri până la marginea desăvârșitei deznădejdi. Iar venirea statornică a harului s-ar fi făcut prin ascultarea de un duhovnic aflat în trup, ca și el, pentru smerenie.

Vom vedea în descrierea acestei căi scurte o mulțime de intersecții prin care se poate cădea în rătăciri. Nu știm ce fel de rătăcire a agonisit Părintele Arsenie Boca, nefiind (cu mila lui Dumnezeu) străvăzători (fiindcă străvederea se dobândește în urma unor cumplite suferințe și trebuie însoțită de o uriașă smerenie pentru a nu cădea în adâncul cel pierzător al iadului). Semnele raționale desprinse din viața și învățătura sfinției sale arată că poate face parte din:

  • categoria celor ce se cred mântuitori ai lumii și că pot dobândi harul prin ostenelile proprii, devenind foarte duri cu alții care sunt neputincioși;
  • dacă însă a căzut și trupește cu Maica Zamfira (ceea ce ne dorim să nu fi fost), avem de a face cu rătăcirea care se sfârșește în patimile de-a stânga;
  • dacă, însă, a și dogmatisit păcatul împreunării trupești ca și cum ar putea păstra concomitent cu săvârșirea lui și desăvârșirea sfințeniei, fiindcă ei ar fi niște excepții alese de Dumnezeu… atunci nici nu mai putem grăi nimic, amuțindu-ne durerea inimii, fiindcă avem de a face cu păcatul împotriva Sfântului Duh. De ce atotcovârșitoare milă este nevoie atunci…

5. ‎     Despre cum vine dumnezeiescul har si cum se cunoaște, si despre calea cea scurta

Asculta, fiul meu, cum vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaște. Nu spunem noi ca cel ‎care a gustat o data vinul, atunci când i se da sa bea otet ¡1 cunoaște ?‎

Asa se intampla si cu cel care a cunoscut harul dumnezeiesc. Cel care a gustat intai harul ‎cunoaște inselaciunea. Demonul se preface oferindu-se ca har, dar cel care a mancat o data ‎din fructul adevărului, cum am spus, acela cunoaște fructul înșelăciunii. Numai putina atentie ‎daca da mintea rătăcirii, atunci se umple inima omului de tulburare. Mintea se întuneca si ‎chiar perii capului se ridica. Dar si il umfla ca lucrul umflat de vânt. In timp ce harul ‎dumnezeiesc este dulce, pașnic, smerit, liniștit, curatitor, luminator, aducător de bucurie si nu ‎lașa nici cea mai mica îndoiala ca este, cu adevarat, har dumnezeiesc.‎

Fii tare atent sa afli in ce fel vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaște calea adevărului de cea a inselaciunii.

Spunem, mai intai, ca viata monahala este după cum ‎urmeaza:‎

După ce harul lui Dumnezeu il luminează pe om si acesta pleaca din lume si vine la obște ‎sau unde sunt mai mulți frați, face ascultare fata de toti frații si se liniștește păzind toate ‎poruncile dumnezeiești împlinind apoi toate indatoririle duhovnicești rânduite si asteapta cu ‎multa nădejde mila iubitorului de oameni Dumnezeu. Aceasta este calea comuna pe care ‎pasesc cei mai mulți parinii.

Exista insa si o cale mai scurta, despre care vom vorbi aici. ‎Aceasta cale scurta nu este descoperire a cunoașterii omenești, ci a Stăpânului Insusi, care ‎indruma pe fiecare, asa cum este voia Sa cea sfanta.‎

Si daca iubitorul de oameni si bunul Dumnezeu trimite raza harului Sau dumnezeiesc in ‎inima păcătosului, de indata acesta se ridica si începe sa caute duhovnici pentru mărturisirea ‎relelor pe care le-a savarsit.

Cauta apoi si pustiuri si peșteri pentru a se păzi de patimi si ‎pentru îndreptarea, relelor de mai inainte prin foame, sete, frig, cald si celelalte nevointe. Iar ‎Domnul ii trimite mai multa căldură – care ca un cămin aprins aprinde inima sa spre iubirea ‎înfocata de Dumnezeu – zel nemăsurat spre împlinirea poruncilor dumnezeiești si ura ‎nețărmurită împotriva patimilor si a păcatului.‎

Si incepe atunci sa-si imparta cu multa bunăvoință tot ceea ce are, fie puține, fie multe. Si ‎daca ajunge intru totul sarac si păzește in parte poruncile dumnezeiești, nemaiputand sa ‎stăvilească dragostea si dorul pentru pustiu, alearga precum un cerb insetat, cautand ‎îndrumător pentru urcarea in viețuirea duhovniceasca.‎

Dar, din nefericire, pentru ca astazi lipsesc astfel de îndrumători si pentru ca sunt foarte ‎putini cei care urmeaza calea aceasta, de aceea plânge si se tanguieste negasind ca in ‎timpurile vechi ceea ce dorește. Ce poate sa faca, totuși, daca are multa ravna pentru liniștire ‎‎(isihie ) ? Cauta si cercetează pe cel cu mai multa experiența si face ascultare de acesta. Cu ‎rugăciunea si cu binecuvântarea lui poate incepe luptele cele duhovnicești.‎

Asculta acum acestea : mulți dintre cei care au avut ravna au imbracat schima cea mare si ‎au plecat in isihie cu rugăciunea si binecuvântarea starețului, si din timp in timp vin sa ceara ‎sfat. Alții au ramas si au primit binecuvântarea pentru anumite ore sa se retraga in isihie si sa incerce orice nevointa si virtute : sa planga, sa privegheze, sa ‎postească, sa se roage, sa citească si sa faca metanii după putere; in general, sa se ‎îngrijească de curăție si sa lupte împotriva patimilor. Si daca ajunge la liniștire, printr-o cale ‎sau alta, atunci continua mai departe nevointa.‎

Aici insa este nevoie de multa atentie. Mulți s-au despărțit si au plecat nu pentru ca ardeau ‎de dragoste pentru Hristos si doreau luptele si necazurile, sau pentru ca doreau liniștirea ‎pentru vindecarea patimilor, ci pentru ca nu au putut rabda ascultarea si batjocoririle, pentru ‎ca iubeau mai mult voia lor proprie si, devenind robi ai patimilor, slujeau acestora, adica ‎maniei si poftei. Aceștia se inseala intru totul.

Iar cel care se retrage in liniștire pentru Hristos, ‎acesta are lacrimi tot timpul, plangandu-si păcatele sale si ingrijindu-se neîncetat de toata ‎virtutea. Acesta se arunca in lupta pana la moarte Cu multa căldură si credința si ducandu-si ‎mintea in inima, se sileste, prin inspirație si expirație, sa spună rugăciunea : ” Doamne, lisuse ‎Hristoase… miluieste-ma ” si sa-si adune mintea după îndrumările sfinților Părinți niptici.‎

Toate acestea savarsindu-le si cerând cu multa staruinta voia lui Dumnezeu, ajunge, puțin ‎cate puțin, sa simtă tainic ajutorul dumnezeiesc, care ca o baie, puțin cate puțin, il curateste. ‎îi inmoaie inima spre rugăciune, spre jelire, spre ascultare si spre zel si mai multa ravna. Si ca ‎o mama il tine si il invata ca pe un prunc. Când pleaca harul, acesta, necunoscand ‎înțelepciunea lui Dumnezeu, plânge si se tanguieste cautandu-l. Si isi impune posturi peste ‎posturi, privegheri peste privegheri, rugăciuni si cereri, crezând ca de către el poate fi atras ‎harul lui Dumnezeu. Iar ispitele il apasa mai mult si cu mai multe lacrimi cere ajutorul ‎dumnezeiesc. Aceasta este iconomia Proniei dumnezeiești, ca sa dobandeasca experiența.‎

Si când iarasi vine cercetarea dumnezeiasca, acesta ca un copil începe sa strige :” Ah! Ah ! ‎Cum ai putut sa ma parasesti ? Fara puțin erau sa ma inabuse demonii. Nu mai pleca de ‎acum ! Ah ! Ce sa fac sa te pot păstra ? ” El crede ca luptele si nevointele lui aduc harul, de ‎aceea se intreaba ce sa faca pentru a-l păstră. Dar, nici nu apuca sa-l guste bine, ca iarasi ‎pleaca. Dar, incetul cu incetul, incepe sa vina mai des si sa ramana mai mult. Iar copilul ‎incepe sa se obișnuiască, cu gândul si cu cunoștința, sa prindă curaj, crezând de acum ca i-a ‎fost dat ca plata pentru ostenelile lui.‎

Timp de trei sau patru ani, el vede harul lui Dumnezeu intarindu-l si inteleptindu-l continuu, ‎patimile imputinandu-se si pe demoni neputand sa mai lupte mult împotriva lui din cauza ‎pazei pe care i-o asigura harul lui Dumnezeu. Daca este treaz, are mangaierea lacrimilor, fie ‎ca merge, fie ca lucrează. Daca se roaga in taina, are simțirea tainica a norului luminos, care ‎ii cercetează uneori. Iar daca doarme, fie si numai puțin, vede lucruri frumoase, raiuri cu flori ‎aurii si palate împărătești de nedescris si mai strălucitoare decât soarele, si multe altele, pe ‎care, după ce se trezește, mintea si le aduce aminte si ii indeamna spre ravna si căldură, ‎minunandu-se de frumusețea bunătăților celor veșnice si gandindu-se sa se învrednicească ‎sa devină moștenitor al acestora.‎

Dar, fiule, si aici este nevoie de multa atentie si vedere clara, sa nu creada cineva in ceea ce ‎vede in timpul somnului, daca nu cunoaște, mai intai, daca sunt de la Dumnezeu sau de la ‎diavoli, si pentru ca foarte mulți nu au puterea de a distinge, atunci este mai bine sa nu le dea ‎nici un fel de crezare. Cele ale lui Dumnezeu se cunosc, totuși. Când le vede in timpul unui ‎somn profund, când in somn ușor, nestiind daca este in somn sau in trezvie, si pentru puțin ‎timp. Iar după ce se scoală este plin de bucurie si mintea le revede si ii produc vederea cea ‎duhovniceasca. Ani de-a rândul si le amintește, pentru ca sunt de neuitat.‎

Cele care sunt de la diavoli umplu sufletul de tulburare. Iar când se trezesc si mintea vrea sa ‎le aduca la suprafața, se umple de teama si inima nu le primește. Dar si in timpul somnului ‎când vede astfel de lucruri, ele nu au stare, ci își schimba forma, locurile, felurile faptele si ‎mișcările. Si din aceste schimbări, din tulburarea si neplăcerea care le însoțesc, poți sa ‎cunoști de unde sunt [parcă ar fi aici descrierea limpede a vedeniei treptelor – n.n.]. Mai sunt si altele, din imaginația mintii si din prea multa mancare, dar ‎nu este nevoie sa le aratam.

Dar, cum am spus in alta parte, si rugăciuni neîntrerupte face in ‎timpul somnului inima celui ce se nevoieste.‎

Deci, vazand toate aceste bunatati, pruncul, adica cel care nu are cunoștința necesara ‎pentru ca sa recunoască si sa distingă Pronia lui Dumnezeu – pentru ca pana acum este ‎hrănit cu lapte si pentru ca nu a dobândit inca ochi curați, ci pana aici este plin deopotrivă de ‎lumina si de intuneric si faptele lui sunt amestecate cu patimile, incepe sa gandeasca despre sine ca, prin luptele si necazurile sale, iata ce i-a dăruit Dumnezeu. Iar ‎demonul cel rau seamana in taina otrava ca oarecand Evei, si pruncul deschide urechile. ‎Aceasta se intampla si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa invete smerenia.‎

Si vine, deci, demonul inselator sa-i spună : „Vezi, ca astazi zic ca nu mai da Dumnezeu ‎har”. Vezi ? Pentru ca nu vor sa se nevoiasca, il împiedica si pe cel care se nevoieste ‎spunandu-i: te vei rătăci, vei cadea, vei slabi.‎

Si multe altele il invata cel vechi in rele. Iar el, necunoscand plasa care i se țese, deoarece ‎este fara experiența, este inselat si primește minciuna ca adevar.‎

Aceasta se intampla, cum spuneam, si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa-l ‎intelepleasca si sa nu ramana pentru totdeauna prunc.‎

Slava intelepciunii si cunoștinței lui Dumnezeu, care rânduiește in feluri diferite vindecarea ‎sufletului nostru; slava si lauda totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.‎

‎6.‎      Despre cum cad in rătăcire astfel de nevoitori, când nu au indrumator; si care este ‎medicamentul pentru vindecarea lor

Ai auzit pana acum cum vine harul. Asculta si cum se inseala mulți. Se cere multa atentie de ‎la cei care se nevoiesc. Mulți dintre ei au căzut in zilele de demult si mulți cad si astazi in ‎fiecare zi. Pentru ca, daca primesc minciuna drept adevar, firesc este sa inceapa sa spună si ‎sa invete ca omul vrea, dar nu face. Ca, daca vrea si se sileste, el poate deveni salas al ‎harului. Si luptandu-se cu manie împotriva celor care nu sunt de acord cu ei, puțin cate puțin ‎cad in rătăcire si devin robi ai demonului, spunând ca toti se vor duce in iad, pentru ca nimeni ‎nu are cunoștința ,in afara de ei. [parcă am găsi descrisă aici înșelarea din Cărarea Împărăției, din predicile și amintirile despre Părintele Arsenie Boca – n.n.] încetează sa se mai increada in cei care il povățuiesc spre ‎binele lui. Si se închide in sine, facand voia demonului care salasluieste in el. Si daca ramane ‎inchis, ori il va sufoca, ori il va spânzura, convingandu-l ca, astfel, va deveni martir. [vedeți cum așa-zisa moarte mucenicească a Părintelui Arsenie Boca poate fi de fapt execuție demonică? – n.n.] Iar daca ‎nu face aceasta, il va arunca in indiferenta si nepăsare, sa se lase de toate si sa bea si sa ‎manance, fara sa înteleaga ca a căzut si ca trebuie sa ceara vindecare, ci sa creada ca merge bine, ca aceea ‎este calea cea dreapta si adevarata. Iar Domnul nostru, Iubitorul de oameni, il asteapta sa ‎inteleaga când a căzut. Daca va înțelege caderea, atunci are vindecare.‎

Aceasta, deci, fiule, este o rătăcire. Si medicamentul ei este sa cunoști ca ai căzut si cu ‎lacrimi multe sa cauți doctor cu multa experiența, in măsură sa te izbaveasca, sa-ti dea ‎medicamentele potrivite pentru sanatatea sufletului. Iar noi sa ne intoarcem acolo unde am ‎ramas si sa spunem :‎

Daca omul nu pleaca in afara, ca acesta despre care am vorbit, dar are necunostinta si ‎gândește ca prin sine a dobândit harul, sau are pretenția in plus ca omul, daca se sileste pe ‎sine, poate sa primească har, dar are si frica si spune cu vederea naturala a lucrurilor:” Cum ‎sa judec eu pe ceilalți, ca ei nu au cunoștința si numai eu dintre toti m-am aflat luminat?” si ‎luptandu-se cu gândurile, lovește si este lovit. Iar harul lui Dumnezeu, puțin cate puțin, se ‎indeparteaza si il lașa sa cada in ispite pentru a invata smerenia. Si acesta, nesuportand ‎lupta crâncena a gândurilor si temandu-se sa nu rataceasca, alearga sa caute un duhovnic ‎cu experiența care sa-i vindece rana.‎

Dar, deși toti Părinții sunt buni si sfințiți si fiecare isi spune parerea sa, acesta insa nu se ‎vindeca, pentru ca nu a sosit ceasul ca Dumnezeu sa descopere doctorul si medicamentul ‎potrivit. De aceea nu primește știre, pentru ca ii este lui mai de folos cuvânt mai presus de ‎acesta pentru a-l smeri si pentru a-l determina sa se lepede de mândrie. Si neafland ceea ce ‎cauta – deoarece nu are rabdare ca aceasta sa vina atunci când vrea Domnul – mai mult se ‎mândrește. Atunci este părăsit si lasat in slăbiciunea firii. Harul pleaca. Trupul slabeste. Nu ‎mai poate sa-si faca cele îndatorate după randuiala, cum le facea altadata. Îl strivesc ‎nepasarea, neglijenta, greutatea trupului, somnul fara măsură, paralizia mădularelor, ‎întunecimea mintii, tristetea fara mângâiere, gânduri de necredința, frica de rătăcire. Si ‎neputand sa suporte toate acestea, alearga după ajutor. Dar, asa cum am spus de multe ori, ‎astazi este greu sa gasesti îndrumător practic. De aceea, unul ii spune sa manance lapte, ‎oua, branza sau carne ca sa se intareasca; si acesta, neputand altceva sa faca, se lașa ‎convins, Pentru ca si-a pierdut rabdarea si s-au răcit zelul si căldură credinței, si din cuvintele ‎tuturor a ajuns ca un nebun. Alții ii spun : ” Ești pierdut!” Alții : ” Ești rătăcit, asa s-au pierdut si ‎alții !” si fiecare după puterea sa, din dragoste, ii spune ceea ce știe. Acesta incepe sa manance, sa bea, sa sape si celelalte, si astfel, pustnicul niptic de mai inainte devine ‎comerciant, grădinar, cultivator de vie sau altceva asemenea, si nu se mai mulțumește nici ‎macar sa ramana in calea comuna a Părinților, ci sau va lepădă definitiv Schima si se va ‎casatori, sau va deveni, cum am spus, rob al trupului si dușman al celorlalți asceți. Si când va ‎auzi pe cineva ca postește sau privegheaza, ca plânge sau se roaga, acesta se va mania, se ‎va tulbura si va spune : ” Toate sunt niște rătăciri, vei rătăci. Astăzi nu mai vrea Dumnezeu ‎astfel de lucruri. Eu am făcut aceste lucruri si erau gata sa ma lege in lanțuri. Un astfel de om ‎disprețuiește complet indatoririle lui duhovnicești, trăind in mare nesimțire, aflandu-se in ‎pragul iadului din cauza păcatelor pe care le savarseste clipa de clipa. Mai mult, el devine si ‎obstacol in calea mântuirii celorlalți. El vrea ca toti sa fie ca el, care la inceput a fost un ‎luptător fierbinte, iar acum este rob al demonilor.‎

Aceasta, fiule, este deci o alta rătăcire in care pot aluneca nevoitorii. Medicamentul ei este ‎smerenia inimii; sa revină acolo unde era la inceput si, cu multa rabdare, sa aștepte mila lui ‎Dumnezeu. Si, daca vine ajutorul dumnezeiesc, bine; daca nu, sa ramana in ascultare pentru ‎a se smeri, pășind pe calea comuna a Părinților. Noi sa venim iarasi la ale noastre si sa ‎spunem :‎

Daca acesta despre care am spus suporta lupta cu multa rabdare, așteptând milostivirea lui ‎Dumnezeu, smerindu-se; si după ce, mai intai va incerca puțin din indrumarile Părinților si va ‎vedea ca nu se intampla nici o vindecare – : pentru ca nu sunt medicamentele potrivite cele pe ‎care i le dau, ci este ceva diferit, ceea ce au, desigur, ceilalți – incepe cu multe lacrimi sa ‎ceara de la Dumnezeu si de la oameni.‎

Dar Bunul Dumnezeu ascunde si mai mult harul Sau si il lasă prada ispitelor pana se va ‎smeri cu desavarsire si se va invata bine cum sa gandeasca, deoarece are inca mândrie. Aici ‎este cea mai mare lupta. Aici voința luptătorului se incearca precum aurul in foc. Si pentru ca ‎este plin de patimi, mai presus de toate de mândrie, este lasat in mâinile fricii, ale tristetii, ‎maniei, hulei si ale oricărei rautati a vrăjmașului. Si gusta in fiecare clipa din inabusirea ‎sufleteasca si bea din apele iadului; patimile sale sunt lucrate zi si noapte de demoni. Iar ‎Domnul sta departe, neintarindu-l ca la inceput.‎

Cel care se lupta cu adevarat, in ciuda tuturor acestor pericole, nu paraseste câmpul de lupta, ci se lupta, adunand neincetat părțile corăbiei sale, desprinse in lupta cu demonii. Isi ‎plânge si isi jelește rănile si incearca sa si le vindece. Asteapta cu mare agonie sau sa ia ‎sfarsit ispitele, sau desființarea sa definitiva. Având insa putina nădejde, mai spune : ” Mai ‎bine sa mor in lupta, decât sa părăsesc lupta si sa las si-i fie hulita calea Domnului, din ‎moment ce am atatea mărturii ca pe aceasta cale au mers toti Sfinții noștri. Mai mult decât toti ‎ceilalți Părinți, despre acestea ne asigura Awa Isaac Sirul, lauda isihiei si mangaierea ‎asceților.” Cu astfel de mângâieri, el isi vindeca puțin frica si castiga in rabdare. Trupul sau ‎si-l vindeca cu putina hrana, pentru a putea suporta necazurile si luptele trupești si toate ‎puterile mintii le pune in slujba atenției, ca nu cumva in tulburarea pe care o provoacă ‎demonii si patimile sa ajunga sa hulească numele lui Dumnezeu.‎

Aceasta lupta grea tine mult timp, in funcție si de rabdarea fiecăruia si de voia lui ‎Dumnezeu. Dumnezeu o îngăduie pana când acesta se va curați deplin de diferitele patimi si ‎va fi adus la cunoașterea desavarsita pentru a vedea bine care sunt de la sine si care de la ‎Dumnezeu. Si, după ce va fi ispitit atat cat trebuie, incepe sa gandeasca spunând in sine: ” O, ‎umilule si netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cum ca ceilalți nu se nevoiesc si de ‎aceea nu inainteaza? Vai tie, ca daca Domnul nu va zidi casa sufletului tau, in zadar te ‎ostenești.‎

Acestea si altele ca acestea gândind, se lupta neincetat cu demonii, dând el una si primind ‎zece in loc. Iar aceasta una pe care o da el este rabdarea, pe care nu i-o ia in întregime ‎Dumnezeu, ci ii mai lasă putina, cat sa poata sa reziste cu multa silința. Si, in taina, ii spune o ‎voce: ” Ai grija, nu te clinti din locul tau pentru ca vei cadea si te vei pierde definitiv. Si se va ‎șterge amintirea ta din cartea vieții. Vei deveni mai rau decât cei din lume Pentru toate ‎acestea rabda. Iar demonii cei rai ii lupta neincetat, numai ca nu-l inabusa. In somn ii vede pe ‎demoni, legiuni intregi, care ii chinuie in nenumărate feluri. Iar treaz fiind, vede toate ‎tulburările patimilor. Preabunul Dumnezeu sa ne dea noua curaj si rabdare pentru a putea ‎trece in siguranța acest mare pericol sufletesc.‎

 

‎7.‎      Despre cum revine harul dumnezeiesc, după ce, mai intai, am fost bine încercați

Este bine acum sa auzi cum rânduiește inteleptul Carmuitor sfârșitul ispitelor si revenirea ‎harului Sau dumnezeiesc. In cele din urma, după ce ajunge sa se cunoască bine, sa vada ‎slăbiciunea firii omenești si realizează smerenia in adâncime, atunci Domnul ii spune: ‎‎”Ajunge lupta înăbușirii sufletului, sa-l ajutam pe cel rănit.” Nu trimite un inger ca sa-l ajute, ‎deoarece nu este in stare sa poarte firea veacului următor, nici nu-i da har lui personal, ca la ‎inceput, pentru ca sa nu spună ca i s-a dat pentru rabdarea si pentru lupta sa. De aceea ‎Preainteleptul Dumnezeu, care toate le rânduiește pentru binele nostru, care ne ridica la cer ‎si ne coboara in iad, care omoara si iarasi aduce la viata, Acesta ingaduie ispitele pentru ‎curăție si vindecare, dar atunci când soseste timpul potrivit, iarasi intr-un mod potrivit le pune ‎capat cu multa intelepciune.‎

Ridica un Părinte duhovnicesc (Gheron), si el supus patimilor, dar practic si cu multa ‎experiența, bun indrumator, care sa poata salva suflete, sau mai curând Dumnezeu insusi Se ‎salasluieste in el si vorbește prin el si ii aduce la intalnire. Si, in timp ce are loc dialogul, iata si ‎revenirea harului dumnezeiesc. Părintele ii vorbește si cuvintele lui strabat ca fulgerele ‎adancul inimii acestuia, si lumina dumnezeiasca impresoara sufletul lui, si demonii fug ‎departe, neputand sta împotriva duhovnicului. Deoarece, in clipa aceea, părintele este in ‎întregime foc dumnezeiesc si cuvintele lui umplu pe celalalt de luminare dumnezeiasca, iar ‎sfaturile lui sunt foarte subțiri, de mare intelepciune si cunoaștere, pline de vedere ‎duhovniceasca, deoarece sunt insotite de har dumnezeiesc. Si de indata ce pătrund in inima, ‎mintea se mișca spre mirare si admirație, deoarece invatatura aceea este mai presus de ‎minte si conține toate cele necesare pentru a putea ridica sarcina rautatii demonilor. După ce ‎ii intareste suficient si ii da atatea îndrumări cate sa-i salveze sufletul, se despart. Si întreaga ‎noapte a iernii a trecut ca o clipa, ca prin minune, fara sa inteleaga când a trecut.‎

După despărțire, intorcandu-se la ale sale, cel care era mai inainte prunc, acum, încercat ‎prin lupta cu demonii, striga, curgandu-i șiroaie lacrimile dulci ale iubirii: ” Cu rabdare am ‎așteptat pe Domnul si m-a cercetat” si” daca nu ma ajuta Domnul, sufletul meu ar fi locuit in iad „, si multe asemenea. După ce a venit in chilia sa si a pus in lucrare ‎indrumarile, de indata a fost eliberat de toate cel care mai inainte ii stapaneau.‎

Si după puțin timp, cu rugăciunile părintelui duhovnic, pe care îl vedea si in timpul somnului ‎si care îl întărea, se vindecă deplin. Umplandu-se de dragostea lui Hristos, patimile sale se ‎liniștesc si vine pacea gândurilor. Primește si putere in credința, care vine din contemplație, si ‎nu ca la inceput, din citiri si din speranța tainica pe care o avem de la Sfântul Botez si din ‎invataturile cele drepte, ci credința care vine din vederea cea duhovniceasca; vede si crede, ‎deci. La fel si celelalte daruri ale lui Dumnezeu, vin ca un lanț, har si mila, fara ca acesta sa le ‎ceara. Nici chiar când sta la rugăciune nu poate sa spună: ” Da-mi cutare sau cutare „, pentru ‎ca Domnul ii da mai mult decât ar cere el. Iar rugăciunea lui este numai sa se faca voia lui ‎Dumnezeu. Si, din când in când, in timpul rugăciunii, este răpit de dragostea lui Iisus. Si ‎mulțumind Domnului fara incetare pentru atatea binefaceri, mintea lui este răpită in multa ‎mirare si admirație. Si suflarea harului dumnezeiesc pătrunde in gura lui. Si Hristos domnește ‎intru el. Si, după ce trece puțin de la aceasta vedere dumnezeiasca, acesta devine ca si când ‎nu ar mai avea trup. Si minunandu-se de toate, striga: ” O, adancul bogăției si al intelepciunii ‎si al cunoașterii lui Dumnezeu ! O, cat de necercetate sunt tainele Tale, Doamne ! Cine poate ‎intelege bogatia nemăsurata a harului Tau ? Si ce limba poate explica tainele Tale cele mai ‎presus de înțelegere ? O, Doamne, de nu ai tine apele harului Tau, omul s-ar topi ca ceara la ‎fata focului !” Zicând acestea, el se vede pe sine mai rau si decât târâtoarele pământului, si ‎vrea, daca ar fi posibil, sa aiba in inima pe toti oamenii, pentru ca si aceștia, vazand, sa se ‎mantuiasca, chiar daca el ar fi mult vatamat de harul lui Dumnezeu. Dar pentru ca si acest ‎lucru l-a aflat – cum ca nu este posibil ca cineva dintre oameni sa mantuiasca pe ceilalți ‎oameni – de aceea se mulțumește sa ramana in liniștire si sa se roage pentru toti ca sa-i ‎mantuiasca Dumnezeu.‎ [vedeți din manifestările celui cu har, dar și din recunoașterea neputinței omului de a mântui pe altul, gravitatea rătăcirii Părintelui Arsenie Boca, care se manifesta și credea diametral opus? Cine ar putea huli că Sfântul Duh este șovăielnic și nehotărât, învățând pe fiii Săi în două feluri nu complementare, ci contradictorii? Dar însăși conștiința celor ce s-au hrănit din învățăturile Sfinților Părinți mărturisește că în cuvintele de mai sus se află adevărul și în cele ale pictorului de la Drăgănescu minciuna– n.n.]

Acesta, fiul meu, este, in cateva cuvinte, modul lucrării harului dumnezeiesc, si cel care a ‎ajuns pana aici poate sa ne spună ce altceva mai vede, daca nu s-a intamplat sa aiba alte ‎obstacole. Deoarece acesta mananca iubire dumnezeiasca si bea vinul pe care l-au băut toti ‎Cuviosii Părinți care au mers pe calea aceasta si au fost izbăviți de necazuri. Dar harul nu ‎mai pleaca asa cum pleca la inceput. In afara de faptul ca ar interveni vreo instrainare. O, sa ‎nu fie, Doamne !‎

Așadar, daca si tu, fiul meu, faci ascultare, vei ajunge sa vezi toate acestea. Iar eu las pana ‎aici cuvântul meu, pentru ca sa-ti vorbesc si despre o alta rătăcire. Acum iti spun numai ca ‎toate aceste ispite prin care a trecut, toate furtunile si naufragiile, toate spaimele si greutățile ‎s-au intamplat pentru ca nu a avut îndrumător sa-l sprijine si sa-l sfatuiasca. Pentru ca este ‎aceasta lipsa de astfel de îndrumători practici, de aceea este minune daca se gaseste unul la ‎mie, care sa paseasca pe aceasta cale foarte riscanta. Aceasta, cum am spus mai înainte, ‎este calea scurta a lui Dumnezeu, care conduce pe om la viata veșnica, si pentru ca exista ‎aceasta lipsa se intampla si atatea rătăciri.‎ [vedeți că și pe calea lungă, dar mai ales pe calea scurtă este nevoie în toate etapele de ascultare, chiar dacă lipsesc azi povățuitori? – n.n.]

Harul lui Dumnezeu, după ce a fost gustat de nevoitorul începător la inceput, trebuie sa ‎plece, pentru a-l antrena pe acesta sa devină ostas lucrator ai lui Hristos. Fara astfel de ‎încercări nimeni nu a ajuns la desavarsire. Punctul acesta in care mulți au căzut in rătăcire, ‎cum am spus, este punctul in care harul lui Dumnezeu se retrage pentru a ne întări prin ‎incercari, ca sa nu mai fim prunci, ci soldați încercați in războaie. ” Domnul dorește ca noi sa ‎devenim barbati vrednici, luptători curajoși, in măsură sa păzim bogatia Sa. De aceea ne lasă să fim ispitiți.‎

Iar Sfinții Părinți, care ne invata sa fim la inaltimea virtuților cum ar fi ascultarea – devenind ‎astfel următori ai lui Hristos – urmăresc același scop. Adică acela de a ne curați de diferitele ‎patimi ale gândului si ale plăcerii de sine a propriei voințe, pentru ca sa primim har ‎dumnezeiesc. Si iarasi, când pleaca harul pentru a ne caii, părintele îndrumător este ca un alt ‎har, care ne sprijină si ne îndruma cu cuvintele faptelor pe care acesta le-a făptuit si ne ‎încălzește zelul pana când, cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu rugăciunile părintelui, ne ‎vom izbăvi de lupte. Si iarasi ,ne va cuprinde harul si dulcele lisus ne va încredința cu ‎desavarsire comorile Sale.‎

Nu exista nici un alt scop pentru care omul sa faca ascultare. Astăzi insa, fiecare crede ca isi ‎ia ucenic pentru ca sa-l invete cum sa scoata bani, sau sa sape gradina, sau sa devină ‎negustor, sau sa-l lase moștenitor pentru casa sau chilia sau magazinul sau, sau pentru ca ‎sa-i slujească.‎

Noi, insa, spunem ca astfel de lucruri nu este nevoie sa se intample si ca singurul scop ‎pentru care merge ucenicul la părintele sau si face ascultare deplina este următorul: pe de o parte, Părintele, arzand de dragostea lui Hristos, sa transmită talantul bogăției virtuții ‎sale, iar pe de alta parte ucenicul, daca are, lepădare de sine desavarsita si taiere a voii, ‎facand ascultare deplina si bucurandu-se de har din partea Părintelui sau, atunci isi va implini ‎toate treburile necesare pentru întreținerea casei.‎

Pentru ca s-a pierdut acest scop adevarat al monahilor si, intre mii de călugări, numai de se ‎vad cativa ca niște scântei, si aceștia sunt vazuți de miile de călugări ca niște rataciti. Iar ‎aceștia, neavand cui sa transmită aceasta bogăție duhovniceasca, arata tuturor ca sunt ‎rataciti si neînțelepți.‎

De aceea, cei ce se nevoiesc, atunci când ajung la punctul in care harul ii paraseste, ‎neafland medicamentul potrivit pentru vindecarea neputințelor, cad, se rătăcesc si astfel se ‎pierd nenumărate suflete, care au aratat la început multa voința si zel pentru Dumnezeu. Cei ‎care nu cunosc, din ignoranta, au numit calea Domnului pe care au mers picioarele ‎îndurerate ale sfinților, cale rătăcitoare. Si, din nestiinia, păcătuiesc si hulesc calea lui ‎Dumnezeu si împiedica pe cei care vor sa mearga pe ea. Cel puțin sa spunem, atunci când ‎ne intreaba cineva. ” Eu, fiul meu, ca slab ce sunt, nu pot sa urmez calea aceasta. Tu insa, ‎daca ai ravna, ingrijeste-te sa afli o astfel de cale. Si daca o gasesti, urmeaz-o cu multa ‎credinciosie, iar daca nu o gasesti, urmeaza calea comuna a Părinților, pe care vei avea mulți ‎împreuna mergători si indrumatori si nu vei avea teama ca te rătăcești.”‎

Acesta este adevărul curat si nepatimas al lui Dumnezeu. Cine va spune asa va scapa de ‎multe capcane. Iar daca ești întrebat, spune ca acea cale este rătăcită si toti cei care merg pe ‎ea sunt rataciti, că acesta să afle că a căzut in cursa diavolului. Sa știe acest lucru si sa ceara ‎mila lui Dumnezeu, înainte de a veni moartea si de a fi astfel inchisi pentru totdeauna in iad. ‎Atunci nimeni nu ne va putea izbăvi pe noi din osanda cea veșnica, pe care am dobandit-o ‎din pricina lipsei de educație a gurii noastre. Si, in timp ce Tatal Luminilor a dat toata ‎Judecata Fiului, noi, necugetații, ne grăbim sa judecam pe aproapele nostru fara nici o ‎reținere, ignorând lucrarea acestuia si Pronia lui Dumnezeu. A Lui este slava si puterea in ‎veci. Amin.‎

 

‎8.‎      Despre o alta rătăcire

Fiul meu, ai sa auzi acum despre o alta rătăcire, ca sa știi sa te păzești. Mulți monahi se ‎îngrijesc de o singura virtute si depun toata silința lor pentru realizarea ei. De exemplu, sa ‎spunem postul, adica sa nu consume ulei sau mancare gătită sau altele asemenea. Isi ‎îngrădesc astfel libertatea, crezând gândului lor ca totul este sa postești. Si practicând ‎aceasta virtute sfătuiesc si pe alții s-o faca, spunandu-le ca aceasta este singura cale si ‎plinătatea tuturor virtuților si asigurarea mântuirii sufletului, socotind ca are atatia ani de când ‎nu a mancat ulei sau mancare gătită sau altceva asemenea.‎

Noi credem ca acesta a devenit rob postului tinut din propria lui voință si crede ca cine nu ‎face la fel nu se va mântui sau este pe un drum rătăcit. Pe un astfel de călugăr noi il întrebam ‎‎: ” Omule al lui Dumnezeu, spune-mi, in atatia ani de post, ce ai castigat ? Arata-mi rodul ‎postului tau îndelungat si ma voi convinge. O, omule, tu, pentru stapanul tau, postul, ai ‎depărtat pe alții de mila lui Dumnezeu. Unde ai pus nemărginită mila a bunatatii Domnului? ‎Oare toti oamenii sunt de aceeași constituție si au aceeași putere a trupului ca tine, de ceri ‎tuturor sa fie ca tine? Deoarece nu te conduci cum trebuie pe tine insuti, de aceea bați in ‎nicovala postului atatia ani obolul fierului, pentru ca nu ai duhul deosebirii ‎lucrurilor. Vindecarea acestuia este de a parași asa-zisa postire a sa si de a cauta îndrumar la ‎duhovnic, cum sa petreacă in continuare.‎

Un altul se baza pe privegherea sa de noapte si numai despre aceasta vorbea. Si numără ‎anii de când privegheaza noaptea. Iar pe cel care nu facea ca el il socotea ca mergând intru ‎întuneric. Si acesta trebuie sa paraseasca privegherea sa de noapte si sa urmeze ‎îndrumărilor duhovnicului.‎

Un altul, convins de lacrimile sale, ii invata pe ceilalți aceasta descoperire a sa omeneasca, ‎spunandu-le ca este vai de cel care nu plânge ! Iar despre sine crede ca daca plânge a ajuns ‎la desavarsire. Si pentru acesta medicamentul este sa cunoască faptul ca lacrimile trebuie sa ‎fie insotite de smerenie si sa nu considere ca face vreo lucrare a lui Dumnezeu si ca Domnul ‎ii este dator cu har. Ci, chiar daca plânge asa cum se cuvine, sa afle ca lucrează o singura ‎virtute si-i mai lipsesc celelalte nouăzeci si noua.‎

Altul, iarasi, convins de rugăciunea sa, indruma si pe alți sa faca asa, pentru ca astfel vor ‎reuși sa-si țină mintea neimprastiata. La fel si acesta: socotește aceasta ca pe o descoperire ‎a cunostinjelor sale.‎

Altul, convins de liniștirea (isihia ) sa, crede ca in aceasta consta toata desavarsirea si ‎socotește ca, daca vrea, cineva poate sa ajunga la isihie.‎

Dar ce spun eu ? Sunt oameni care nădăjduiesc numai in anii in care au purtat haina ‎monahala si chiar se lauda cu aceștia.‎

Noi despre toate aceste virtuti avem de spus următoarele: nu ne indoim ca acestea sunt ‎instrumentele fara de care nu putem ajunge la desavarsire, dar trebuie ca sa ne silim pana la ‎sânge pentru a le implini pe acestea toate si multe altele la care nu ne-am referit.‎

Liniștirea ( isihia ) este, intr-adevar, singurul ajutor care contribuie la realizarea tuturor ‎celorlalte virtuti. Dar spunem : nimeni nu poate duce greutatea acesteia in deplina cunoștința ‎si cu discernământ, daca nu-i va trimite Domnul ca dar si mila harul liniștirii. Asa incat cel ce ‎se liniștește trebuie sa știe ca liniștirea este dar al lui Dumnezeu si Acestuia trebuie sa-l ‎mulțumească.‎

La fel spunem si despre cel care se roaga. Apostolul insusi spune: ” Nimeni nu poate spune ‎Domnul lisus, decât numai in Duhul Sfânt”. Așadar, cum poți tu sa spui ca te rogi curat si tii ‎mintea ta greu de tinut in neimprastiere si inveti ca, daca se va sili, omul poate sa-si ‎stapaneasca mintea sa si sa se roage cu rugăciune curata?

[vă dați seam ce lipsă de cunoștință are Părintele Arsenie Boca când spune că se poate omul dezrobi de patimi și armonia lăuntrică fără harul Sfântului Duh?

„În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.”[80]

– n.n.]

Noi spunem ca rugăciunea este ‎singurul ajutor care contribuie la curățirea cugetului, si fara aceasta nu putem sa trăim ‎duhovniceste. Dar nimeni nu-si poate tine mintea si nu poate sa se roage cu rugăciune curata ‎daca nu va primi harul dumnezeiesc al cunoasterii duhovnicesti, sau un gând bun si ‎dumnezeiesc mai presus de fire, sau alta lucrare a harului dumnezeiesc.‎

Asa incat trebuie sa cunoască faptul ca nu el isi tine mintea, ci harul dumnezeiesc si se ‎roaga curat pe măsură harului dumnezeiesc, care i se da. Sa cunoasea deci ca nu de la sine, ci de la Dumnezeu este rugăciunea curata si Acestuia sa-l mulțumească. Si sa-i ‎invete pe ceilalți ca noi suntem datori sa facem tot ceea ce putem pentru a arata lui ‎Dumnezeu voința noastra de bine, ca vrem sa ne rugam curat, dar a ajunge la aceasta este al ‎lui Dumnezeu.‎

Tot asa spunem si celui care are lacrimi. Lacrimile sunt singura arma împotriva demonilor si ‎baie de curățire a păcatelor, daca se intampla cu cunoștința. Dar nu este de la cel care le are. ‎Acela, silindu-se, arata dorința de a plânge, dar a avea lacrimi tine de Cel care cheama norii ‎pământului si face sa ploua. Sa invete din propria lui experiența ca nu plânge atunci când ‎vrea el, ci atunci când vrea Dumnezeu. Si sa-l mulțumească lui Dumnezeu, Datatorul a toate. ‎Iar pe cei care nu au lacrimi sa nu-i judece, pentru ca Dumnezeu nu da tuturor la fel.‎

Același lucru spunem si despre privegherea de noapte, ca aceasta contribuie la curățirea ‎minții, daca se face in cunoștința si cu discernământ. Dar daca nu ajuta Dumnezeu, aceasta ‎nu rodește de nici un fel. Cel care poate priveghea peste noapte sa ceara de la Dumnezeu ‎cunoștința si sa se conducă cu mult discernamat, pentru ca fara ajutorul dumnezeiesc ‎privegherea de noapte ramane neroditoare.‎

La fel cel care postește si toti ceilalți, daca se conduc bine. Sunt virtuti pe care noi le lucram ‎cu multa silința pe de o parte, aratand voința noastra lui Dumnezeu si, de cealalta parte, ‎luptând împotriva dorinței patimilor. Pentru ca, daca nu ne vom sili spre aceste virtuti, vom ‎savarsi mereu păcatul. Acesta este adevărul pur, al nostru, al oamenilor. Ca si cel al ‎agricultorului: el ara pamantul, il curateste, seamana si apoi asteapta mila lui Dumnezeu. Si ‎daca nu trimite Dumnezeu ploi la timpul potrivit si vânturi bune, agricultorul va pierde si ‎ostenelile sale, deoarece locul se va umple de mărăcini si nu va ajunge sa secere nimic, totul ‎ramanand spre mancare animalelor necuvântătoare. La fel si noi. Daca Domnul nu trimite ‎apele curatitoare ale harului Sau dumnezeiesc, noi ramanem goi de orice rod si faptele ‎noastre ajung hrana pentru demoni. Deoarece le inabusa patimile noastre si nu ajungem sa ‎seceram nimic. Virtuțile care nu sunt lucrate cum trebuie se transforma in rautati.‎

Așadar, dincolo de toate avem nevoie de discernământ duhovnicesc, de deosebirea duhurilor, pe care trebuie cu multa ravna sa-l cerem de la Dumnezeu. A caruia este slava si ‎puterea in vecii vecilor. Amin.‎

‎9.‎      Despre felurile aceleiași rătăciri

Asculta si despre alta rătăcire, fiul meu: sunt iarasi unii monahi care lucrează toate aceste ‎virtuti la un loc si nădăjduiesc in faptele lor. Si când se roaga si cer ceva de la Dumnezeu nu ‎o fac cu smerenie, ci cu obrăznicie, si îndreptățire, ca si când ar obliga pe Dumnezeu prin, ‎eforturile lor si L-ar îndatora. Si când nu sunt ascultați si Domnul nu le implineste voia lor se ‎tulbura si se întristează foarte tare. Iar demonul cel vrajmas, când ii vede in aceasta stare de ‎necunostinta, ii ataca si cu gânduri spurcate ii invata spunandu-le :” Vezi ? Tu te silesti atata ‎sa lucrezi pentru El si El nici nu te aude ! De ce mai lucrezi atunci ?” Si il forteaza sa hulească ‎numele lui Dumnezeu pentru ca, după aceea, sa intre intr-insul demonul, sa-l stapaneasca si ‎sa-l lege cu lanțuri.‎

Iar daca nu reușește sa faca aceasta, încearcă altfel. Se preface in inger de lumina si ii ‎spune ca este Arhanghelul Gavriil sau alt inger si ca l-a trimis Dumnezeu sa fie alaturi de el, ‎pentru ca a bineplacut lui Dumnezeu prin faptele sale. Sau, se preface chiar in forma ‎Domnului Iisus Hristos iar altul in forma de inger merge mai devreme si ii spune:” Deoarece ai ‎plăcut lui Dumnezeu cu sudorile tale, a venit Domnul sa te cerceteze. Ieși in întâmpinare si ‎inchina-te Lui, pentru ca sa primești har.” Sau, iarasi, ii spune ca a venit sa-l ia la cer ca pe ‎Proorocul Ilie. In fine, ca sa nu lungesc vorba, in felul acesta a rătăcit pe mulți in timpurile mai ‎vechi si astazi. Pe unii i-a lovit de stânci, pe alții i-a aruncat in fântâni, pe alții i-a junghiat si i-a ‎pierdut pentru totdeauna. Toate acestea se intampla deoarece, dintru inceput, aceștia nu au ‎avut discernământ si s-au supus voinței proprii, fara sa faca ascultare.‎

Tu, iubitul meu fiu intru Domnul, deoarece faci ascultare si te spovedești de toate cu ‎umilința, nu te teme. Deoarece ai un duhovnic care te indrumeaza si se roaga pentru tine zi si ‎noapte, Dumnezeu nu te va lașa sa rătăcești. Iar daca iti va aparea o astfel de aratare de ‎inger, nu te teme, ci cu curaj, chiar daca va lua chipul Domnului, sau al vreunui sfânt sau ‎inger, spune-i : „Eu am duhovnic care ma indruma. Nu vreau invataturi de la ingeri ! Eu, pe ‎Domnul, pe Sfinți si pe îngeri vreau sa-i vad in cealalta viata. Aici nu vreau sa-i vad. ” Si intoarce-ti fata in alta parte. Nu te uita la el. Acela, ‎neputand sa indure curajul tau, se va face nevăzut. Chiar si adevarata sa fie vedenia, Domnul ‎nu se va mania, ci frica se va transforma de indata in bucurie.‎

Noi insa nu trebuie sa avem niciodată astfel de cereri si dorințe de la Dumnezeu, adica de a ‎vedea ingeri si sfinți, deoarece sunt rătăciri. Noi sa cerem – asa cum am scris de atatea ori – ‎mila pentru iertarea păcatelor noastre si sa ne îngrijim pentru curățirea sufletului, si cele ale ‎lui Dumnezeu vin de la sine, fara cererea noastra.‎

Chiar daca vom fi ridicați pana la ceruri prin vederea cea dumnezeiasca, nimic nu este de la ‎noi. Si daca, numai puțin dupa aceea, ne schimbam fara voia noastra si ne vine o întristare ‎mare si o supărare de nesuportat ca si când am fi in iad, si ni se pare ca nu mai putem ieși din ‎aceasta, ci pana la moarte ne va chinui, nici atunci sa nu fim tulburați. Ci, asa cum ne ‎bucuram atunci când suntem ridicați la cer, asa si atunci când ni se intampla schimbarea si ‎ne vine întristarea sa avem rabdare, fara sa ne tulburam si fara sa cârtim. Ci cu pace sa ‎spunem gândurilor: Dumnezeu Tatal are doua locașuri: unul in ceruri, cel al bucuriei si al ‎desfătării, si unul jos in iad, cel al necazurilor. Si ori de cate ori vrea ma ridica la bucuria cea ‎de sus, iar când vrea ma coboara la cele de jos. Aceasta, pentru a cunoaște ca, din moment ‎ce port acest trup de lut, de la sine vine si schimbarea. Asa incat eu nu am nimic de spus. ‎Numai: faca-se voia Domnului in toate, in toate si pentru toate. Chiar daca pentru totdeauna ‎ma va lasa in cele de jos, eu spun: ” Dulcele meu Mântuitor si Dumnezeu. Eu nu am făcut ‎nimic bun si bineplacut înaintea felei Tale, ci ca un lucrator sarguincios al păcatului sunt ‎vrednic fiu al iadului. Deci, chiar daca voi fi dat iadului, asa mi se cuvine. Numai Tu sa nu fii ‎suparat pe mine, ci sa ma privești cu fata bucuroasa; atunci, pentru mine, iadul se va preface ‎in rai luminos !”

Daca vei spune acestea, întristarea te va parași si va veni din nou bucuria. Tu nu le spui ‎pentru a veni bucuria, ci le spui din inima. Si, intrucat – asa cum am mai spus – suntem in ‎viata, niciodată sa nu te increzi in tine insuti, chiar daca vei fi ridicat pana la al șaptelea cer, ‎chiar daca vei vedea toate tainele. Atata timp cat porți trup exista teama si închisoarea ne ‎este de folos. Numai când parasesti trupul mort, atunci bucura-te ca nu te vei mai schimba, ci ‎ceea ce iti da Domnul este al tau si nimeni nu poate sa ti-l rapeasca. A Lui fie slava si puterea ‎in vecii vecilor. Amin.‎

 

10.‎    Despre lupta cea indoita a demonilor si cum aceștia se împotrivesc cu meșteșug celor ce ‎se nevoiesc

Așadar, fiule, afla si despre lupta cea indoita a demonilor. Iată ce spunem despre aceasta: ‎demonul se împotrivește cu meșteșug celor ce se nevoiesc. Si când vede ca monahul ‎nevoitor alearga cu mult elan si căldură si ca este fara îndrumător, atunci demonul cel rau, ‎insotindu-l de aproape pe ascuns, uneltește împotriva lui. Ascunzandu-si capcanele sale, il ‎împinge mereu inainte. Iar nevoitorul, fara sa inteleaga ca este si vrăjmașul împreuna cu el, ‎alearga fara discernământ, postind, priveghind si rugandu-se. Demonul ii taie de tot pofta de ‎mancare si nu mai poftește nimic chiar daca are in fata cea mai buna mancare.‎ [înțelegeți de unde pot proveni performanțele ascetice și trupești ale Părintelui Arsenie Boca? – n.n.]

Tot asa, il lasă sa privegheze liber, incat monahul sa creada ca a ajuns deja la nepatimire si ‎poate trai fara mancare. Si daca demonul vede ca monahul este gata sa ajunga la capat, ‎atunci îl lasă să cada. Deoarece, neavand aripile inalte ale vederii duhovnicești pentru a se ‎inalta si a-si ridica trupul, se taraste ca un șarpe. Si. când crede ca s-a ridicat de la pamant la ‎ceruri, fara sa inleteaga macar, se afla deodata dezarmat in mijlocul marii. Pentru ca trupul, ‎care are armele si lupta, printr-o exagerata lipsire de mancare, a ajuns la epuizare si a căzut. ‎Atunci, dracul cel iubitor de sânge, bucurandu-se nespus, se repede asupra sărmanului ‎monah tragand după el si alte nenumărate duhuri rele. Si il inabusa complet, daca nu cauta ‎de indata un îndrumător cu multa experiența practica. De aici, diavolul a aruncat mulți ‎nevoitori in cele mai rușinoase patimi ale păcatului. Deoarece aceasta patima este mișcata ‎de demonii altor patimi, atunci când trupul este extenuat si căzut.‎[așadar, dacă, Doamne ferește, Părintele Arsenie Boca a căzut și trupește cu Maica Zamfira, să înțelegem de unde i-a venit căderea și să-l plângem, rugându-ne pentru sfințiile lor – n.n.]

Iar daca, acest nevoitor este ascutit la minte si se nevoieste cu discernământ, fiind atent sa ‎nu cada in fata, atunci demonul il paraseste. Dar când vede ca inceteaza căldură si zelul cel ‎mult si scade puțin elanul si incepe delasarea, atunci demonul din nou se apropie de el pe la ‎spate pentru a-l impinge la indiferenta, sa lase totul deoparte pentru a deveni iarasi rob al ‎demonilor.‎

De aceea este indoita lupta. Iar monahul trebuie, fie sa aiba un îndrumător pentru aceasta ‎lucrare si sa faca ascultare desavarsita, taindu-si complet voia proprie, fie,‎ daca este singur, sa se pazeasca de exagerări si sa paseasca pe calea de mijloc. Sa nu se ‎aplece nici spre dreapta, nici spre stanga. Si sa știe bine ca, numai când va primi aripile inalte ‎ale vederii duhovnicești, atunci, in funcție de acest har dumnezeiesc, poate sa tina si ‎slăbiciunile trupului. Pentru ca trupul, fiind stricacios, adeseori se schimba, slabeste si cade. ‎Iar mintea, deoarece are alte aripi, pe cele cerești si mai presus de fire, zboara la inaltime si ‎nu-i pasa de greutatea trupului, ci ii poarta oricât ar fi de bolnav si de slăbit. De aceea mulți ‎sfinți, avand acest har, au petrecut mulți ani fara pâine si mancare, multumindu-se numai cu ‎Sfanta Impartasanie a preacuratului Trup si Sânge ale Domnului. [din păcate, însă, minciunile din propovăduirea Părintelui Arsenie Boca, arată că nu dobândise adevărta vedere duhovnicească, fiind în contradicție cu întreaga Sfântă Predanie – n.n. ]

Noi insa, deoarece Sfinții Parinli nu ne invata sa nu mancam deloc, de aceea, chiar daca ‎primim acest har si cunoaștem ca putem trai si fara mancare, in realitate nu in închipuire, ‎trebuie totuși sa mancam si branza si ou si lapte, daca avem, si peste. Cate puțin din toate ‎cele care ne sunt îngăduite de randuiala monahala, pentru următoarele scopuri : intai, pentru ‎ca astfel zdrobim rădăcină mândriei si a suficientei de sine, calcand peste orice gând ridicat ‎împotriva lui Dumnezeu, si apoi, aratand ca toti ceilalți oameni, fara ca cineva sa cunoască ‎lucrarea noastra cea de la Dumnezeu, fugim de slava omeneasca si de laude. Cu toate ‎acestea, sa nu credem ca aceasta putina mancare, luata in deplina cunoștința si cu ‎discernământ, ne lipsește de harul dumnezeiesc, si ca daca am fi postit am fi avut mai mult ‎har. Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uita la cantitatea nevointelor noastre, ci cauta la scopul ‎si înțelegerea cu care lucram si, in funcție de acestea, Își revărsă bunatatea Sa, mila Sa cea ‎multa si imbelsugata.‎ [de aici înțelegem că o parte din înșelare i se trage Părintelui Arsenie Boca și din epoca când se nevoia exagerat pe o scândurică, nădăjduindu-se în sine. – n.n.]

Lui se cuvine toata slava, cinstea si închinăciunea, acum si totdeauna si in vecii vecilor. ‎Amin! ‎[81]

Vedeți cât de subtilă este calea lăuntrică? Pe ce căi opuse poate intra înșelarea? Cum să te descurci în hățișurile războiului nevăzut fără experiență de mulți ani și fără ascultare. Peste tot, ca un refren, se spune de duhovnic și ascultare. Vedeți că modelul prezentat de Părintele Arsenie Boca, modelul succesului rapid, eficient și răsunător, liniar, fără căderi, fără părăsiri ale harului și fără (re)cunoașterea propriei neputințe din gustul amar al căderii, nu poate fi real, ci este un basm de adormit copiii credinței, ca să poată fi omorâți în timpul somnului rațiunii, de către monștri? Vedeți ce cursă amarnică a întins fiilor Bisericii Satana prin propunerea la canonizare a pictorului de arătări de la Drăgănescu? Să ne trezim fraților și să ne plângem rătăcirea… cât mai este vreme.

În realitate, din păcate, Părintele Arsenie Boca, nu numai că nu a mers pe calea scurtă a dobândirii harului Sfântului Duh. Sfinția sa nu a mers nici pe calea comună a Sfinților Părinți fiindcă nu a urmat ascultarea, neiubind stăpânirea rânduită de Dumnezeu și nesupunându-se ei cu bucurie.

Noi credem că nu a pierdut harul Sfântului Duh doar de când a locuit cu Maica Zamfira, deși acela a fost o părăsire evidentă tuturor a harului ca să se trezească și să ne trezim și noi din influența preacuvioșiei sale. Dar credem că nici dacă ar fi stat o sută de ani în Sfânta Mănăstire, alături de cel mai iscusit duhovnic, nu l-ar fi dobândit, dacă nu și-ar fi schimbat așezarea neînțelegătoare, nepotrivită cu harul, a sufletului său sărman și amăgit, după cum ne învață Sfântul Cuvios Siluan Athonitul:

Sfinții Părinți pun ascultarea mai presus decât postul și rugăciunea, pentru că fără ‎ascultare omul poate crede despre sine însuși că e un nevoitor [ascet] și un rugător, ‎dar cine și-a tăiat voia sa întru toate înaintea „bătrânului” [„starețului”] și a ‎duhovnicului său, acela are mintea curată.‎

Monahul neascultător nu va ști niciodată ce este rugăciunea curată. Omul mândru ‎și căruia îi place să-și facă voia proprie, chiar dacă a trăit o sută de ani în mănăstire, ‎nu va cunoaște nimic duhovnicesc, pentru că prin neascultarea sa întristează pe ‎‎„bătrâni” [„stareți”] și, în ei, pe Dumnezeu.‎

Vai monahului care n-ascultă de „bătrâni” [„stareți]. Mai bine ar fi fost să rămână ‎în lume. Dar, chiar și în lume, oamenii ascultă de părinții lor și îi cinstesc pe cei ‎bătrâni, se supun stăpânilor și ascultă de mai-marii lor.‎

Vai nouă! Domnul, împăratul cerului și al pământului și a toată lumea, S-a smerit ‎pe Sine însuși și S-a supus Maicii Sale și Sfântului Iosif, dar noi nu vrem să ascultăm ‎de „bătrânul” [„starețul”] nostru pe care-l iubește Domnul și căruia El ne-a ‎încredințat. Dacă „bătrânul” are un caracter rău, măcar că aceasta este o mare ‎pacoste pentru ascultător, acesta trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru el întru ‎smerenia duhului, și atunci Domnul va milui și pe ascultător și pe „bătrân”.‎

Unii monahi nu au pace și invocă drept pretext felurite pricini: sau că ascultarea ‎‎[slujirea] nu este bună, sau chilia este rea, sau că „bătrânul” lor are un caracter ‎ursuz. Dar ei nu înțeleg că de vină nu e nici chilia, nici „bătrânul”, ci sufletul ‎bolnav. Nimic nu e pe plac sufletului mândru, dar toate vor fi bune pentru cel smerit.‎

Dacă întâi-stătătorul este rău, roagă-te pentru el și vei avea pace în sufletul tău. ‎Dacă chilia e rea sau dacă ascultarea nu-ți e pe plac sau dacă ești istovit de boală, ‎gândește în tine însuți: „Domnul mă vede și cunoaște starea mea; să fie cum îi place ‎lui Dumnezeu”, și vei avea pace. Dacă sufletul nu se predă voii lui Dumnezeu, nu-și ‎va găsi nicăieri pacea, chiar dacă ar păzi posturi mari și ar stărui în rugăciune. Cine ‎învinuiește pe oameni pentru faptul că îi fac reproșuri, acela nu înțelege că sufletul ‎lui e bolnav și că nu reproșurile sunt vinovate pentru suferința lui. Cel căruia îi place ‎să-și împlinească voia sa proprie, acela nu e deloc înțelept, dar cel ascultător ‎degrabă va înainta [duhovnicește], pentru că Domnul îl iubește.‎

Cel în care este, chiar și numai puțin, harul Duhului Sfânt, acela iubește orice ‎stăpânire rânduită de Dumnezeu și i se supune cu bucurie spre slava lui Dumnezeu. ‎În Biserica noastră acest lucru e cunoscut prin Duhul Sfânt, și Sfinții Părinți au scris ‎despre acest lucru.‎[82]

Avem chiar un exemplu recent de acest fel:

Ierodiaconul amăgit

în urmă cu 40 de ani [pe ia 1878] trăiam în Mănăstirea ‎Rusă. Exista atunci un ierodiacon cu numele Ierotheos, ‎cunoscut de mulți, care acum câțiva ani s-a stins din viață în ‎Schitul Cutlumuș. Acesta, cum pe atunci era tânăr, a început ‎cu voia sa (și fară binecuvântarea duhovnicului său) să ‎privegheze mult, stând toată noaptea în picioare, făcând ‎metanii și ținând post. Diavolul, văzând că are minte slabă, a ‎început să-i arate mulțime de vedenii toată ziua, pe Iisus ‎Hristos, pe Maica Domnului, vederi de îngeri. Și ca să-l ‎convingă cel viclean că așa-zisele arătări (vedenii) erau de la ‎Dumnezeu, i-a zis: „Iată, Eu, Hristos, am de gând să te ‎învrednicesc de haruri mari; numai să fii cu luare-aminte, să ‎nu fii înșelat de diavolul mândriei și să-ți faci mereu semnul ‎crucii, să se alunge ispita vrăjmașului“.‎

De multe ori îi apărea „Hristos răstignit“ și își lucea ‎semnul Crucii și canonul în fața lui, cu băgare de seamă; ‎Diavolul însă îi arăta și nenumărate vederi și descoperiri, ‎însă și slăbiciunile părinților (care se nevoiau împreună cu ‎el).‎

Lucru bun însă era că mărturisea încontinuu toate ‎acestea. Și duhovnicii (cei ce spovedeau), văzând cruci și ‎umilință și că acesta evita orice vorbă deșartă, îl socoteau ‎sfântul secolului. Și cine erau duhovnicii care au fost de ‎acord cu acestea? Erau Bartolomeu de la Vatoped, părintele ‎Nifon din Schitul Vatoped, Ieronim Rusul din Mănăstirea ‎Rusă și părintele Sava. Dar mai târziu, părintele Sava s-a ‎gândit că dacă este însuși Hristos care Se va arăta, voi pune ‎în mintea mea, zice, un gând, fară să-l cunoască nimeni ‎altcineva, și dacă îl va descoperi, atunci toate aceste ‎fenomene sunt din harul dumnezeiesc, dacă nu, sunt cu toate ‎înșelăciunea diavolilor.‎

Părintele Sava i-a spus ierodiaconului să-l întrebe pe ‎Hristosul ce va apărea despre gândul acesta (pe care și-l ‎pusese în minte), dar blestematul nu a putut să îl descopere. ‎Atunci, foarte înfuriat, cel amăgit a zis: „Tu ești cel ce-mi ‎apari ca Hristos? Nu, ești Diavolul!“. Și atunci, imediat, ‎Satana i s-a înfățișat în chipul adevărat: „Eu, zice, sunt ‎Diavolul pe care l-ai slujit atâția ani și am ca garanție ‎semnătura ta (pentru că de multe ori, în mod închipuit, îl ‎punea să semneze)“; și îndată s-a aruncat asupra lui. Atunci, ‎părinții 1-au prins pe ierodiaconul cel amăgit și l-au liniștit ‎cu greu, căci tremura și își plângea pierzania. Și așa, cu ‎exorcisme repetate, nălucirile au dispărut.‎

Dar să știți că, chiar dacă s-a lăsat de acele amăgiri, ‎totuși, de atunci și-a părăsit toate îndatoririle monahale; și ‎cercetați să vedeți ce sfârșit jalnic a avut.‎[83]

Așadar, mântuirea nu depinde atât de mult de împrejurări (fiindcă de ele are grijă Hristos, dacă Îi cauți voia), ci de cum alege sufletul tău: a fi sau a nu fi… cu Dumnezeu.

Aceasta este adevărata și minunata întrebare a existenței noastre veșnice. A fi sau a nu fi duhovnicesc, deci mântuit. Prin smerenie cu dragoste = a fi, sau prin mândrie în singurătate = a nu fi… fericit.

 

E.   Tatăl

Tatăl sfinției sale a fost greco-catolic, cu purtări grosolane, lucru care l-a marcat pe preacuvioșia sa toată viața, păstrând o formare uniată și o asprime necuvioasă de bici al lui Dumnezeu:

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala ‎primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație ‎spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am ‎o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.‎

[deja, după cum declară chiar el însuși, vedem tendința la idioritmie și la confuzia între filozofie, religii și credință, dar și forțarea peste puteri, care este specifică ispitirii de-a dreapta. De asemenea, este foarte interesant că în autobiografia pe care și-a făcut-o a presărat foarte multe laude de sine, arătându-se ca cineva special, cu preocupări înalte. Lipsește duhul smerit pe care îl regăsim de pildă în autobiografia Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, pe care o puteți găsi aici:

<https://www.scribd.com/doc/277117295/Autobiografia-Unui-Staret-Sfantul-Cuvios-Paisie-de-la-Neamt>, sâmbătă, 12 septembrie 2015 – n.n.]

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte ‎bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ‎ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.‎ [iată și bătăile până la lacrimi, care l-au făcut să folosească timpul pentru a fi aspru cu oamenii și deci a-l pierde și a-i pierde, fiindcă forțarea prin limbaj și ghicirea realității, ca și asprimea este mișcarea diavolească de înrobire a minții radical opusă Celui blând și smerit cu inima, care întărește libertatea prin convingerea iubirii înțelepte – n.n.]

In cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. ‎

Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive [de aici căderea prin explicarea științifică a celor ce fac parte din lumea nevăzută, deci neaccesibilă experimentului științific și cugetării trupești. De aici și căderea în înțelegerea eretică a împreunării trupești și geneticii, de care vom scrie, dacă ne ajută Dumnezeu, mai jos – n.n.], dar ‎dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni, ceea ce n-a fost, ‎împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă [aici este o contradicție. Nu a biruit înclinația contemplativă, fiindcă nu a avut loc o dezbatere între două alternative posibile, ci dorința pentru aviație a fost înfrântă de sărăcie și, neavând ce face, s-a dus către teologie cu… duh de aviator, executând luping-uri duhovnicești și neasigurându-și începutul ca un infanterist prin marșul la solul smereniei – n.n.] și în 1929 ‎m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.‎

In cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și ‎bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar ‎eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. ‎

În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă ‎instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela ‎aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără ‎corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit.

[vezi apoi căderea din vedenia treptelor din Sfântul Munte, cum nu s-a mai ținut de începutul promițător – n.n.]

Apoi, de ‎la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte ‎greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu ‎fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să ‎studieze teologia, și m-am pomenit cu vreo câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să ‎n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. ‎Dima” din Sibiu, de sub dirij oral N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în ‎stăpânirea simțurilor.

[și-a remarcat slăbiciunea. Atunci de ce nu a luat aminte și s-a lăsat biruit de împreună șederea cu Maica Zamfira? Ori a îndrăgit-o mai mult decât pe idealul său din tinerețe, ori a fost amăgit de misiunea cea falsă de a o scăpa cu orice preț, chiar și cu pierderea sufletului ei și al lui prin unire nepermisă, ori a fost înșelat de cumplita rătăcire că ar fi ajuns la nepătimire. În afară de aceasta ar fi aflat, dacă ar fi studiat Sfinții Părinți, că trebuie să devină stăpân și pe imaginație, și pe contemplație, și pe mișcările rațiunii, și pe mișcările minții și atunci nu ar mai fi confundat vedeniile înșelătoare cu lumina necreată și adevăratele descoperiri – n.n.]

Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii ‎superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții ‎sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, ‎și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței.

[atât de nelămurit în credință era datorită căsătoriei mixte a părinților sfinției sale, încât a abordat problema nepătimirii prin metode trupești științifice și religioase ecumeniste, bizuindu-se pe sine, și chiar le-a practicat (fiindcă spune „prin proprie experiență”) din cauză că nu a cunoscut ce ne învață Sfinții Părinți:

Unii discută în contradictoriu despre credință și discuțiile [controversele] lor sunt fără ‎sfârșit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii ‎Domnului, și atunci Domnul ne va lumina fără discuții și îndată ne va lumina.‎

Mulți au studiat toate credințele [religiile], dar adevărata credință nu au cunoscut-o ‎astfel, așa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l ‎lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubește El pe om

Oamenii mândri cred că înțeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.‎

Dar noi îl cunoaștem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, și sufletul îl ‎cunoaște, și de atunci se bucură, se veselește și se odihnește, și în aceasta stă viața ‎noastră sfântă.‎

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu și va vedea slava ‎Mea” [In 12, 26]. Dar oamenii nu înțeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când ‎Duhul Sfânt ne învață, totul va fi înțeles și sufletul se va simți ca în cer, căci același ‎Duh Sfânt este și în cer, și pe pământ, și în Sfânta Scriptură, și în sufletele care iubesc ‎pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc și, deși învață neîncetat, nu pot ‎să-L cunoască pe Dumnezeu și n-au cunoscut odihna în El.‎[84]

Cheremon:

Îmi place că voi, înflăcărați de cea mai mare dragoste de a ‎cunoaște adevărul, afirmați chiar unele idei greșite, dar prin a căror ‎combatere apare mai bine dovedită și, ca să zic așa, mai bine cercetată ‎puterea credinței creștine. Ce înțelept s-ar folosi de propoziții atît de ‎contrare, încît să creadă că puritatea cerească a castității, despre care ieri ‎afirmați că nici prin harul lui Dumnezeu nu se poate dobândi, a fost însușit chiar de păgâni, prin propria lor putere? 2. Dar fiindcă, ‎fără îndoială, din dragoste pentru a cerceta adevărul faceți asemenea ‎afirmații, ascultați ce avem de spus despre ele. Mai întîi nu este de crezut că ‎filosofii au dobândit această neprihană pe care o cerem noi și adăugăm la ‎acestea că nu numai desfrânarea, dar nici măcar necurăția nu este ‎pomenită printre noi. Ei au avut o mică parte de neprihană și anume ‎înfrânarea trupească, prin care-și interziceau numai împreunarea. Dar ‎această curăție lăuntrică și neîntreruptă a minții și a trupului n-au putut s-‎o dobândească nu spun cu fapta, dar nici cu gândul.‎ ‎3. ‎ Acel Socrate, cel mai faimos dintre ei, după cum spun ei înșiși, n-a roșit ‎să mărturisească despre sine aceasta. Un fizionomist uitîndu-se la el, a zis : ‎‎«Iată ochi de stricător al copiilor». Discipolii lui s-au repezit la fizionomist, ‎voind să răzbune ocara adusă dascălului lor, dar se zice că acesta i-a oprit ‎spunîndu-le ; «Lăsați-l prieteni, căci așa sînt, dar mă stăpânesc». Se ‎dovedește foarte clar, așadar, nu numai prin afirmația noastră, ci și prin ‎mărturisirea lor, existența nerușinării adică josnicia patimii, înăbușită de ei ‎de nevoie, cu forța, dar fără să fie înlăturată din inima lor dorința și plăcerea ‎acestei patimi. 4. Cu ce groază trebuie amintite acele cuvinte ale lui Diogene ‎‎? Pe acestea filosofilor acestei lumi nu le-a fost rușine să le repete ca pe ceva ‎demn de amintire, dar care nu pot fi nici rostite nici auzite de noi fără jenă. ‎Căci precum se spune, cuiva care trebuia pedepsit pentru adulter, i-a grăit ‎așa: «Nu va, plăti cu viața ceea ce se dă gratis». Se vede bine deci că ei n-au ‎cunoscut virtutea castității adevărate, care este dorită de noi. De aceea este ‎destul de sigur că circumciziunea noastră, care este în duh, nu se poate ‎dobândi decît cu darul lui Dumnezeu și că ea există numai în aceia care au ‎slujit lui Dumnezeu cu tot devotamentul lor.‎ Deși multora, ba chiar tuturora li se poate dovedi întotdeauna că ‎oamenii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu și că șubrezenia omenească ‎numai prin sine, adică fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate face nimic care ‎duce la virtute, totuși, în nici o împrejurare nu se vede mai mult aceasta ‎decît în dobândirea și păstrarea castității. Dar să amânăm puțin discuția ‎despre greutatea de a păstra întreagă castitatea, și să vorbim pe scurt ‎deocamdată despre mijloacele acestei păstrări. 2. Cine ar putea, întreb, să ‎suporte fără nici o laudă a oamenilor, sprijinit numai de puterile sale, ‎asprimea singurătății și hrana zilnică cu pîine uscată, mulțumindu-se doar ‎cu atâta ? Cine, fără mângâierea Domnului, ar putea să rabde neîntrerupta ‎sete de apă, să răpească ochilor omenești ‎ acel dulce și desfătător somn de dimineață și să îngrădească prin regulă ‎permanentă, mărginind la patru ore, toată odihna sa de noapte ? Cine, fără ‎harul lui Dumnezeu, ar fi în stare să se achite de obligația cititului ‎neîncetat, a muncii neîntrerupte, neavând nici un interes pentru foloasele ‎prezente ? 3. Acestea toate nu pot fi nici dorite de noi mereu fără insuflarea ‎dumnezeiască, și nici înfăptuite fără ajutorul ei.[85]

Acest gând greșit, că putem să-l vedem chiar și la începuturile frământării pentru a afla adevărul lucrării lăuntrice la Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman din Dobrogea, a provenit la Părintele Arsenie Boca din lipsa de experiență (a modului cum lucrează smerenia și harul Sfântului Duh) și cunoștință (a Sfinților Părinți), dar mai ales din lecturile mult păgubitoare filozofice și religioase rătăcite (care toate au în comun că marșează pe păgânismul mântuirii autonome, prin noi înșine, pentru a obține o „despătimire” trupească a faptelor bune fără colaborarea cu harul Sfântului Duh, prin care ar dobândi pe Adevăratul Domn Iisus Hristos ca centru al existenței. Ele diferă ca particularități doar prin metodele realizării practice a acestui ideal și prin pomenirea diferiților zei/ hristoși mincinoși ca centru al slujirii lor). De aceea este de iertat. Problema amăgirii definitive (și în această problemă) i-a venit, însă, din modul său bolnăvicios de a lucra lăuntric prin bizuirea pe sine, care l-a despărțit de Dumnezeu. Sfânta Scriptură numește acest mod vrăjitorie și închinare la idoli: 1Re 15:23 Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria și împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, și El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel”.

Dacă ar fi verificat acest gând și aceste practici cu duhovnicii Ortodocși, ar fi devenit iscusit în depistarea amăgirilor și nu i-ar fi devenit un crez pe care îl preda ucenicilor sfinției sale. Acest crez greșit, infatuat și mincinos este de fapt erezia pelaghiană a sfinției sale, dată anatema la Sfintele Sinoade 4, 6 și 7 Ecumenice[86]:

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul ‎trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare ‎de el, care însă îi vin prin ‎dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a ‎supus prin nevoințe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor ‎puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, ‎prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării ‎contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată ‎dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea ‎mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit ‎orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare. ‎[87] așadar, după Părintele Arsenie Boca lucrarea lui Dumnezeu vine doar să crească și să rodească darurile Sfântului Duh, dar omul poate să se scoată singur din robie și să își repare firea doar prin nevoințe și voie bună!!! – n.n.]

Experiența ‎mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste ‎instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le ‎făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din București, pentru ‎studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofică din București, și-mi ‎parveneau pe această cale.‎

[aici reia ideea păguboasă de mai sus, dar ne indică orientarea sfinției sale hinduse, care îl va marca până la moarte, practicând, după cum au mărturisit colegii sfinției sale chiar și Hatha Yoga, prin care a dobândit controlul atât de celebru asupra oamenilor, prin fulgerarea cu ochii, vezi mai jos – n.n.]

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei.

[ce strâmbă pregătire pentru călugărie: orientalistică. De aceea și ucenicii lui observau încântați că Părintele Arsenie Boca este, de fapt, de tânăr, ca un călugăr budist:

Părintele Arsenie ajunsese încă de tânăr la stadiul de mare ‎evoluție spirituală, specifică ‎marilor eremiți, existenți în lamaseriile tibetane, înainte de ocuparea Tibetului de către ‎‎comuniștii chinezi ai lui Mao Zedong. Există un număr de ‎martori de mare credibilitate, creștini ‎cu frică de Dumnezeu, ‎care afirmau că, încă din perioada șederii Părintelui Arsenie la ‎Muntele ‎Athos, acesta avea puteri spirituale deosebite, care-i ‎uluiau pe cei care-l cunoșteau de aproape. ‎Printre aceste puteri ‎era și învingerea gravitației, fiind văzut stând în picioare la altar ‎în timpul ‎liturghiei, cu picioarele la 30-40 cm deasupra podelei. ‎”‎[88]

Fenomenul levitatiei a fost privit din perspective diferite pe doua continente care descriu culturi foarte diferite: Europa si Asia. In vreme ce pe “batranul continent” levitatia era un fenomen demonic (desi cel mai des “posedatii” erau chiar clerici), in Asia era o adevarata arta, pe care doar cei initiati si experimentati o puteau practica. In religiile orientale, una dintre diferentele semnificative dintre zei si oameni era aceea ca primii posedau darul zborului. Desi, aparent fara nicio explicatie, multi muritori au invatat, de-a lungul timpului, tehnicile artei unice a levitatiei. Brahmani, yoghini, pustnici, magicieni si fakiri si-au impresionat audienta cu abilitatile lor, infruntand gravitatia si incalcand multe reguli ale fizicii[89].

În filmul de pe internet intitulat Conferința Preotului ‎Profesor Simion Todoran despre părintele Arsenie Boca, 02.05.2014 la ‎minutul 41, acesta spune că, de Rusalii, a slujit în Catedrala din ‎Alba Iulia. Printre creștini era și A. Boca, care dintr-odată a ‎dispărut, A treia zi a plecat la Sinaia, unde Boca i-a confirmat că ‎a fost la Alba și zicea Boca despre sine: ‎„Am avut o stare de ‎levitație și m-am înălțat atât de la pământ…” în continuare, pr. ‎‎Todoran spune că Boca zbura, ‎ iar, la minutul 1.01.40, „A. Boca ‎mi-a zis: «Acolo unde mă duc vă ‎ajut mai mult. » „întreb: Oare acest ‎preot aude ce vorbește? ‎Când vorbește oare și gândește? ‎ […]

În cartea Alte mărturii despre părintele Arsenie Boca, Făgăraș ‎‎2008, pag. 48: „O călugăriță bătrână, în timp ce se spovedea la A. ‎Boca, L-a văzut pe Mântuitorul în locul părintelui Boca La pag. 49 ‎găsim: „Într-o seară, după slujbă, a început părintele și a vorbit, de ai ‎fi zis că s-a coborât Sf. Ilie. Când a zis cuvântul acesta: «Mă, eu nu vă ‎spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun», atunci ‎l-am văzut în chipul Mântuitorului. Și după aceea, când a vorbit ‎aspru, am văzut chipul Sf. Ioan Botezătorul și al Sf. Ilie. Trei ipostase ‎în seara aceea… M-am cutremurat, în final am rămas, așa, rezemată de ‎ușă. Părintele s-a întors spre noi și a zis: «Mă, ai văzut duhovnicie?» ‎

Am zis: «Vai părinte, să vă țină Dumnezeu cu sănătate. » Iar dânsul a ‎zis: «Folosiți-vă, mă, că de nu, vă prăpădiți.»” Cuvintele lui A. Boca: ‎‎„Mă, ai văzut duhovnicie” arată că hipnotiza și se juca cu ‎imaginația lor.‎

La pag. 39, maica Tecla, mănăstirea Cârțișoara, spune: ‎‎„Părintele mergea prin aer”. în cartea Lăsați-vă în grija lui ‎Dumnezeu, Sibiu, 2014, pag. 131-155, doamna Dorina Constanța ‎Arnioni povestește cum l-a cunoscut, în 1974, pe A. Boca. I-a zis: ‎‎„Te cheamă cu A cu D cu C”, apoi, pentru că se temea să nu fie un ‎hoț Boca, îi zice: „Ai în buzunarul drept 100 lei”'(tipic ‎ghicitoarelor; n-am întâlnii la niciun Sfânt așa un mod de a ‎atrage), apoi a început să-i vorbească despre Dumnezeu (întâi cu ‎icoana, busuiocul și crucea, ca ghicitoarele, apoi…) iar pentru că ‎ea punea mereu întrebări îi zice (pag. 137): „«Nu mă mai ‎întrerupe. Timpul meu e limitat.» De două ori mi-a spus asta. Și așa m-aștepta de mult. Și dintr-odată mi-a spus: «Acum nu mă ‎atinge. Așteaptă puțin.» S-a lăsat ușor pe spate, a dobândit o paloare ca ‎de mort, a tremurat puțin și am crezut că a leșinat Vibrația respectivă ‎m-a dus cu gândul la faptul că sunt bolnavi pe care: trebuie să-i ‎zgâlțâi ca să-și revină.. A stat așa o vreme, nemișcat, tremurând, după ‎care a surâs dintr-odată și a zis: «Nu e căzui Am avut puțină treabă.» ‎‎”‎

Pag. 138: „Vibrația respectivă a fost. dorința măicuței Zamfira, ‎care trecuse de limita așteptării și probabil se îngrijora că pr. întârzie ‎să ajungă. Părintele stăpânea tehnica teleportării Când ne-am întors, ‎maica: a zis: «Dorinuța, unde l-ai dus pe părintele? Că tot aștepta ‎ălalalt aci și de la o vreme se duse după voi.»’’ (ălalalt era sigur ‎satana care îi stăpânea pe amândoi. Nu există niciun sfânt care ‎să se fi manifestat precum Boca, doar îndemonizații).‎

Culmea, artistul timișorean Ștefan Popa Popas, lepădat de ‎ortodoxie și trecut la catolicism, declara în presă, în august 2014, ‎că: „ A. Boca trebuie canonizat tocmai pentru că este singurul ‎caz de teleportare din România.” întrebăm: Ce legătură: are ‎teleportarea cu ortodoxia?‎[90]

  • Poate așa și-a mângâiat sfinția sa dorul de a deveni aviator și abstinența de la spectacolul dansului de mai jos – n.n.]

Mă abțineam de la ‎‎„voia în oraș”, ci stăm în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă ‎trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea ‎de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta.[grozavă „performanță monahală”, apropiată de culmile „despătimirii”… trupești. Nu a dansat și nu a învățat să danseze. Altă dată se dădea exemplu că nu a fumat. Ce ținte își aleg și bieții oameni ca să se arate în fața altora că sunt virtuoși…

Se confirmă ce spunea Avva Cheremon mai sus: Ei au avut o mică parte de neprihană și anume ‎înfrânarea trupească. Și de ce să pomenească ca laudă nezbânțuirea, când ea ține de firescul omului? Oare nu a citit în Sfânta Scriptură: Luc 17:10 Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem. Toate! Și cele ale trupului, și cele ale sufletului, și cele ale minții. Pentru toate suntem datori, ca să ajungem măcar la marele dar de a fi sluga lui Hristos, ba încă trebuie să le mai și ascundem: Mat 6:17 Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, 18 Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. – n.n.]

îmi dase tata grija asta și mai cu deosebire ‎când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.‎ […]

F.   VI. Învățătura pelaghiană. Anatema Sfântului Sinod al VI-lea Ecumenic

Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 6-lea Ecumenic.

Părintele Arsenie Boca propovăduia pelaghianismul, dat anatema la Sfintele Sinoade 4, 6 și 7 Ecumenice[91]:

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare ‎de el, care însă îi vin prin dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a supus prin nevoințe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.[92]

Să vedem ce ne învață despre această erezie Sfânta Biserică Ortodoxă:

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste. Căci virtuțile ‎le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. De la cei ce voiesc numai intenția, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuților.‎ […]

Așadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea ‎conformă Providenței. Ea înfăptuiește prin har îndumnezeirea mai presus de ‎fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la ‎care nu se va putea ridica după fire nici o rațiune a făpturilor. Iar la stânga stă ‎taina patimii de viață făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească ‎după trup. Ea este conformă Judecății și pricinuiește pe de o parte desființarea ‎desăvârșită a tuturor însușirilor și mișcărilor, care au pătruns în fire împotriva ‎firii prin neascultare, și înfăptuiește pe de alta restaurarea deplină a tuturor ‎însușirilor și mișcărilor conforme cu firea de la început . în urma acestei restaurări nu se va mai ‎afla în făpturi nici o rațiune știrbită și falsificată. ‎[93]

‎ 310 Asupra lui Pelaghie întâi s-a adunat sinod în Ierusalim de patriarhul Ioan, ‎după monahul ‎Orosie. Al 2-lea în Lida (care și Diospoli se numește) de 14 episcopi, ‎în anul 515 de față fiind ‎Ioan al Ierusalimului. Că pâra pe Pelaghie la sinod doi ‎episcopi din Gallia Nepor și Lazar. Iar ce ‎s-a isprăvit la acest sinod, povestește ‎dumnezeiescul Augustin. Că fățărnicindu-se Pelaghie, a ‎anatematisit în sinod ‎capetele cel 12 ale eresurilor lui, și ca cum s-ar fi pocăit s-a iertat. Ci tot ‎eresiarh ‎precum a fost, a rămas. Deci fiindcă după puțină vreme, iar și-a arătat eresul care ‎a ‎început a se lăți în Africa, pentru aceasta adunându-se sinodul acesta a anatematisit ‎socotelile ‎lui cele ereticești în 8 canoane de la 120 până la 127 și vezi acolo. Cu ‎dânsul a anatematisit și pe ‎Chelestie ucenicul lui, iar socoteala lor era, ca să zicem ‎pe scurt, că de sineși stăpânirea omului ‎este mai mult decât darul, și voia omului ‎ajunge spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.‎ […]

‎ CANONUL 122, 116‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice că darul lui Dumnezeu, cu care cineva se îndreptează prin Iisus ‎Hristos Domnul nostru, are putere numai spre singură lăsarea păcatelor celor ce până acum s-‎au greșit, și că nu dă încă și ajutor spre a nu mai greși altele, anatema fie.‎‎ [Cartagina, can. 120, 121, 123, 124, 125, 126, 127]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ În trei protasuri (înainte puneri) cuprindeau pelaghienii ereticeștile lor cugetări. În una, că ‎omul întrebuințând numai puterile cele firești, poate să păzească toată legea și să se ‎îndrepteze, și să rămână întru dreptate, și să dobândească viața cea veșnică. Iar într-alta că ‎omul nu are trebuință de nici un dar al lui Dumnezeu din lăuntru, care să-l deștepte spre bine, ‎ori să-l ajute, sau să-l îndrepteze. Ci îi ajunge lui spre mântuire, numai stăpânirea de sine, ‎legea, învățătura, și pilda. Și în a treia, că deși se dă darul de‎ la Dumnezeu, însă se dă pentru vrednicia stăpânirii de sineși. Deci de aceste 2 a lor protasuri ‎‎(înainte puneri), atârnă și aceasta ce rânduiește canonul acesta. Adică, cum că, darul lui ‎Dumnezeu, cel ce prin Iisus Hristos îndreptează pe om în Botez, numai iertarea păcatelor celor ‎făcute dăruiește, dar nu și ajutor de a nu păcătui și altădată. Pentru aceea și anatematisește pe ‎cei ce o zic aceasta. Că Biserica cea sobornicească crede cu totul din potrivă, adică, că Darul ‎cel ce se dă prin Iisus Hristos întru Botez, și iertare de păcatele cele mai dinainte dă, și putere ‎și ajutor spre a nu mai păcătui, dacă nu din lenevire noi ne vom da pe sine la păcate. Pentru ‎aceea și David, zice: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, spre a ajuta mie ‎grăbește” (Psalm: 69,1). Și, „Ajutorul meu de la Domnul” (Psalm: 120,2), și celelalte. Și ‎Pavel: „Așijderea și Duhul împreună ajutorează nouă. Și el se roagă pentru noi, întru ‎slăbiciunile noastre” (Romani: 8,26). Și altele ca acestea zeci de mii se află întru ‎dumnezeieștile Scripturi.‎

‎ CANONUL 123, 116‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice, că acestași dar al lui Dumnezeu, cel prin Iisus Hristos Domnul ‎nostru, întru aceasta numai ajută nouă, spre a nu păcătui, că prin el nouă se descoperă și se ‎arată cunoștința păcatelor, spre a ști ce să cerem, și de care se cade a ne feri; dar nu și că prin ‎ele se dă nouă, ca ceea ce vom cunoaște a fi de făcut, că încă și a o face vom iubi și vom putea, ‎anatema fie. Că Apostolul zicând: „Că cunoștința face semeț, iar dragostea zidește” (I ‎Corinteni: 8,1). Foarte păgânesc lucru este a crede, că spre a ne îngâmfa noi avem darul lui ‎Hristos, iar spre a ne zidi, nu-l avem. Când, amândouă sunt dar al lui Dumnezeu, și a ști ce se ‎cade a face, și a iubi ceea ce se cade a face. Că dragostea zidind, să nu poată cunoștința a ‎mândri, precum de la Dumnezeu s-a scris: „Cel ce învață pe om minte” (Psalm: 93,10); așa s-a ‎scris încă: „Dragostea de la Dumnezeu este” (I Ioan: 4,7).‎‎ [Cartagina, can. 120, 121, 122, 124, 125, 126, 127]‎

‎ TÂLCUIRE

Și prin acest canon, anatematisește sinodul pe pelaghieni, și pe kelestieni, care ziceau, că ‎darul lui Dumnezeu numai întru aceasta ne ajută întru a nu păcătui, fiindcă printr-însul ‎cunoaștem, care trebuie a cere, și a face, adică pe cele bune; și de care trebuie a ne feri, adică ‎cele rele. Și nu că ne dăruiește, și pe a iubi, și pe a ne împuternici spre a face bunătățile acelea, ‎pe care le vom cunoaște. Că întocmai amândouă darurile sunt ale lui Dumnezeu, și cunoștința, ‎și dragostea. Căci, pentru cunoștință, zice David: „Cel ce învață pe om nu minte”. Iar pentru ‎dragoste, zice iubitul ucenic, că este din Dumnezeu. Și după alt chip încă, este păgânesc lucru a ‎crede, că darul lui Dumnezeu, ne dă cunoștință, care singură fiind, precum zice Pavel, umflă, ‎adică pricinuiește mândrie, dar nu dă și dragoste, care zidește, și ne împuternicește spre a ‎lucra bunătate. Drept aceea precum este dumnezeiescul dar dăruire, a cunoaște ce trebuie a ‎face; așa întocmai este, și a iubi ce trebuie să facem. Deci cunoștința, se dă în minte, iar ‎dragostea, în voință, pe amândouă puterile sufletului cele întâi și mai domnitoare.‎

‎ CANONUL 124, 117‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice, că pentru aceasta se dă nouă darul dreptății, ca, ceea ce putem ‎face prin stăpânirea de sine, mai cu lesnire să împlinim prin dar. Ca cum că și de nu ni s-ar fi ‎dat darul, nu cu lesnire adică, dar însă am fi putut și fără de acela încă a împlini ‎dumnezeieștile porunci, anatema fie. Că pentru rodurile poruncilor Domnul grăia, unde nu a ‎zis fără de mine cu anevoie, puteți face, ci a zis: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan: ‎‎15,5).‎‎ [Cartagina, can. 120, 121, 122, 123, 125, 126, 127]‎

‎ ‎ TÂLCUIRE

Și acesta anatematisește pe pelaghieni și pe celestinieni, pentru căci învățau ei, că de vreme ‎ce Dumnezeu pe noi ne-a făcut de sine stăpânitori, putem cu adevărata și fără de ‎dumnezeiescul dar să împlinim poruncile lui, măcar deși nu cu lesnire, ci cu anevoie, iar prin ‎ajutorul dumnezeiescului dar, mai lesne (zic ei) putem să isprăvim poruncile. Fiindcă și ‎Domnul nu întru alt chip a zis vorbind pentru împlinirea dumnezeieștilor porunci, ci așa zis: ‎‎„Fără de Mine, nu puteți face nimic”. Drept aceea totul este dumnezeiescul dar, și fără de el ‎nimic putem isprăvi.341‎‎[…] ‎341 Fiindcă osebite daruri au pomenit trecutele canoane, am socotit să dăm o cuprinzătoare ‎știință pentru dânsele. Deci lăsând pe felurile de despărțiri a scolasticilor cele pentru dar, ‎zicem cele obștești, și de toți teologii mărturisite acestea: darul, altul adică se zice începător, și ‎luminător: care se dă tuturor oamenilor, fără de împreună lucrarea a însăși stăpânirii, că ‎merge înainte de acesta. Ca să cunoască omul pe adevărul dumnezeieștilor porunci, și cu ‎slobozenie să se învoiască. (Pentru darul acesta începător zice Teofilact al Bulgariei tâlcuind ‎zicerea: „Nu vor învăța fiecare pe aproapele său, zicând; cunoaște pe Domnul” (Evrei: 8,11). ‎Dumnezeu pe firea noastră prin în omenirea Sa îndumnezeindu-o, au strălucit în sufletele ‎tuturor pe lumina adevăratei cunoștinței de Dumnezeu, și ca oarecare îndemânare s-au pus în ‎firea omenească de către dar, spre a cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat. Iar altul se zice dar ‎întăritor, care întărește pe omeneasca voință spre a iubi binele, nu silind, ci cu dulceață pe ea ‎înduplecându-o. Altul împreună lucrător, care împreună lucrează cu cel ce lucrează binele, ca ‎să aducă la ispravă și la sfârșit pe lucrarea binelui. Altul se zice rămâitor, și îndreptător, care ‎face pe om să rămână în bunătate până în sfârșit, care se sortește singuri celor mai înainte ‎hotărâți (proorisiți). Altul se zice deprinzător, și după deprindere; care pentru adânc este lipit ‎în om și rămâne, atât când lucrează binele, cât și când nu îl lucrează. Și acesta numai celor ‎proorisiți (mai înainte sortiți) se dă, dragoste a lui Dumnezeu, și arvună, și hărăzire numindu-‎se în Sfintele Scripturi de către marele Vasilie în cele pentru Sfântul Duh (cap 26); și de Sfântul ‎Kiril al Alexandriei (cartea 4 la Isaia), cu meșteșugul asemănat. Care pururea se află după ‎deprindere în meșter, dar nu pururea, nici neîncetat pe lucrări le pune înainte; deci darurile ‎cele trei de mai întâi, cel începător zic, cel întăritor, și cel împreună lucrător (sau ajutător), se ‎dau și către cei ce până la o vreme se află întru fapta bună, și în har, iar la urmă căzând dintr- ‎însa se dau muncilor de veci. Iar cele două, adică cel rămâitor, și cel deprinzători, numai ‎singuri celor proorisiți, a cărora de sineși stăpânirea rămâne întărită și temeinică întru ‎bunătate, și în fapta bună; pentru aceea și singure acestea pecetluiesc proorismosul, și ‎lucrurile lui, și se zic chiar isprăvi (efecturi). Iar cele trei mai de sus, după rea întrebuințare ‎să ‎numesc lucruri a proorismosului, fiindcă înlesnesc celui ce se mântuiește ‎mântuirea. (după ‎teologia lui Coresie.)‎[94]

[1] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 162.

[2] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., p. 11.

[3] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[4] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 237.

[5] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 231-232.

[6] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 281.

[7] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 210-211.

[8] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[9] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[10] <http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Hotararile_Sfintelor_Sinoade_Ecumenice.pdf>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[11] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[12] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 237.

[13] <ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Sinodiconul%20ortodoxiei.pdf>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[14] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene#Sufletul>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[15] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp.170-172.

[16] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/07/25/sfintii-parinti-ai-sinodului-al-v-lea-ecumenic-impotriva-nihilismului-origenist/>, sâmbătă, 30 ianuarie 2016.

[17] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 231-232.

[18] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 281.

[19] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 210-211.

[20] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[21] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[22] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[23] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 237.

[24] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 231-232.

[25] <http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1359>, vineri, 1 ianuarie 2016.

[26] <http://www.businessmagazin.ro/opinii/doua-perechi-de-cromozomi-2378279>, vineri, 1 ianuarie 2016

[27] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 281.

[28] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 132, 59.

[29] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 212-213.

[30] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. ‎465-468‎, 479-482.

[31] ‎266 Facerea III, 5.‎

‎267 Ioan I, 18.‎

‎268 Ioan I, 1-2.‎

‎269 Filipeni II, 6.‎

‎270 Eclesiastul I, 9-‎‎10.‎

‎271 Ioan I, 14.‎

‎272 I Timotei II, 5.‎

‎273 Ioan I, 13.‎

[32] Chipul nu este totuna cu identitatea.

[33] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 19-22, 82-84.

[34] Vedeți că sunt mulți ce nu-și dezmint obârșia din Hristos și nu puțini cum vrea să ne convingă Părintele Arsenie Boca fiindcă el nu experimenta acestea datorită plăcerii de sine și, deci, nu credea că sunt posibile.

[35] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

[36] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[37] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. II, Ed. cit., pp. 106,108.

[38] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 140-141

[39] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 210-211.

[40] <http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-06-sf_eutihie.html>, miercuri, 23 decembrie 2015.

[41] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 127, 137, 130.

[42] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 189-190.

[43] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. II, Ed. cit., pp. 179, 99, 97.

[44] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 224-232, 458-461, ‎483‎-484, 485.

[45] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, pp. 167.

[46] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. 4, Ed. cit., pp. 68-69.

[47] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 12-13.

[48] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Vol. 10, Ed. cit., pp. 205-207, 331-335.

[49] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎141‎.

[50] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 22005, 05.01.

[51] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13

[52] 1 In ediția de la 1805, titlul capitolului este: „Pentru orbul cel din naștere”. 2 în ediția de la 1805, în loc de „Învățătorule, cine a păcătuit”, se găsește „Rabi, cine a greșit”. 3 în ediția de la 1805, în Ioc de „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui”, se găsește „Nici acesta nu a greșit, nici părinții lui, de s-a născut orb”. 4 Adică: „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8, 58).

[53] 5 în ediția 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Pentru ce spuneți voi în țara lui Israil pilda aceasta și ziceți: Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții? (3) Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot așa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israil” (Iezechiil 18, 2-3). 6 în ediția 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Părinții să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina copiilor și nici copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său”(Deuteronom 24,16). 7 „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam” (Ieșire 20,4-5; Deuteronom 5, 9-20).

[54] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Ioan, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, pp. 238-239.

[55] Patericul…, Pentru Avva Antonie, 4.

[56] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 237.

[57] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 3, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21997, pp. 279-280, 291.

[58] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 3, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21997.

[59] Sfântul Grigorie de Nyssa, Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti, 29, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1982, p. 42.

[60] 5 în ediția 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Pentru ce spuneți voi în țara lui Israil pilda aceasta și ziceți: Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții? (3) Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot așa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israil” (Iezechiil 18, 2-3). 6 în ediția 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Părinții să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina copiilor și nici copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său”(Deuteronom 24,16). 7 „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam” (Ieșire 20,4-5; Deuteronom 5, 9-20).

[61] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Ioan, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, pp. 238-239.

[62] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 11990, pp. 446-450.

[63] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. II, pp. 98, 162.

[64] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 282-283, 272.

[65] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 393-394.

[66] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 11990, pp. 212-216.

[67] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Gland%C4%83>, joi, 19 noiembrie 2015

[68] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, 22009, pp. 238-254.

[69] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Sperm%C4%83#Compozi.C8.9Bia_spermei_umane>, joi, 19 noiembrie 2015

[70] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Acid_glutamic>, luni, 9 noiembrie 2015.

[71] Protos. Nicodim Măndiță (după Sfântul Atanasie al Cretei), Calea sufletelor în veșnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, Volumul 2, Ed. Lumină din lumină, București, 21992, pp. 747, 760-761.

[72] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[73] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[74] Sfântul †Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 75-77, 72.

[75] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[76] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[77] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, 22009, pp. 254-255.

[78] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., p. 243.

[79] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, pp. 194-195, 91, 199-200,

[80] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[81] Gheron Iosif, Mărturii Din Viața Monahala, Ed. Bizantină, București, 22003, <https://ro.scribd.com/doc/202983254/Gheron-Iosif-Marturii-Din-Viata-Monahala-Vol-l-2>, joi, 30 iulie 2015, pp. 200-218.

[82] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., pp. ‎115‎-l16.

[83] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, pp. 339-‎340‎.

[84] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 16.

[85] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 11990, pp. 532-534.

[86] CANOANELE SINODULUI DIN CARTAGINA ‎418-424 d.H.

Deci după multele cercetări, și tractații ce a făcut sinodul, au așezat și 141 de canoane, care privesc la buna rânduială și așezarea Bisericii. Care sunt acestea de aici, pecetluite și întărite, hotărâtor și anume de cel al 2-lea canon al sinodului ecumenic al 6-lea. Iar simplu și nehotărâtor de cel întâi al sinodului 4 și de cel întâi al sinodului 7 iar pe al 89 canon al acestuia cu însăși zicerea îl pomenește sfântul și ecumenicul sinod al 5-lea. Și prin întărirea aceasta ia oarecum putere ecumenică.

Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 347-348.

[87] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[88] Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj, s.l., 2009, p. ‎‎16.

[89] <http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4621780-levitatia-stiinta-pura-sau-posedare-demonica>, sâmbătă, 12 septembrie 2015

[90] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 5, 9-10.

[91] CANOANELE SINODULUI DIN CARTAGINA ‎418-424 d.H. Deci după multele cercetări, și tractații ce a făcut sinodul, au așezat și 141 de canoane, care ‎privesc la buna rânduială și așezarea Bisericii. Care sunt acestea de aici, pecetluite și întărite, ‎hotărâtor și anume de cel al 2-lea canon al sinodului ecumenic al 6-lea. Iar simplu și nehotărâtor ‎de cel întâi al sinodului 4 și de cel întâi al sinodului 7 iar pe al 89 canon al acestuia cu însăși zicerea îl ‎pomenește sfântul și ecumenicul sinod al 5-lea. Și prin întărirea aceasta ia oarecum putere ‎ecumenică.

Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 347-348.

[92] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[93] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 54, 409-410.

[94] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 393-395.