Introducere

POATE FI CANONICĂ CANONIZAREA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA[1]?

arsenie_boca_la_munte in pantaloni scurti

 

II. Introducere

Această dorință a ‎canonizării rapide a Părintelui Arsenie Boca este, acum, o pricină de dezbinare.

Unii susțin sfințenia Părintelui Arsenie Boca având ca argumente mulțimile minunilor și închinătorilor entuziasmați, acuzând pe cei care nu sunt de acord cu ea că ar fi „flașnete”, invidioși și zeloți, alții o contestă exemplificând din viața și învățăturile Părintelui lucrurile neconforme cu Predania, susținând că primii nu ar fi cercetat cu discernământ cazul, sau, dacă l-ar fi cercetat, ar fi ori ecumeniști (acceptând acele abateri) ori contaminați de o lucrare ocultă.

Aceasta nu este de mirare, deoarece, după Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, rațiunile făpturilor pot fi supuse minții (susținând viața spirituală) sau simțirii (susținând prejudecata coborâtă la stricăciune, confuzia, păruta dreptate și învrăjbirea)[2]. Orice argument se poate inversa, dându-i-se un sens opus. Sensul înțelegerii argumentelor provine dintr-o interpretare dependentă de mentalitatea sau credința celui ce le analizează. Alteori pricina neprimirii adevărului poate fi într-unul (sau mai multe) din păcatele minții: neștiința, cunoștința mincinoasă, nebiruirea gândurilor pătimașe sau consimțirea cu păcatul[3].‎

Studiul de față este datorat presiunii (prin întrebări frecvente și insistente, cu mare implicare emoțională, adresate nouă de cei dragi) celor ce doresc să se lămurească în adevăr, fiind tulburați de această agitație nefirească, în jurul cazului Părintelui Arsenie Boca, întreținută de mass-media[4]. Am dori să alăturăm argumentele și contraargumentele, punându-le în lumina dăruită nouă de Sfinții Părinți (ce vine din experiența lor uriașă unită cu harul Sfântului Duh), pentru a ridica rațiunea noastră din chinul șovăielii, la simplitatea adevărului.

Desigur că în această privință Sfântul Sinod prin Sobornicitatea Sa (adunând mulți învățați în ale Ortodoxiei cu felul și experiența lor unică în a înțelege realitatea, dar care se completează reciproc), cu autoritatea Sa și mai ales luminarea dată de Sfântul Duh (dată, însă, numai celor ce caută adevărul, iar nu interesul momentan, de succes exterior) va avea ultimul cuvânt de spus, aducându-ne pacea ascultării de Sfânta Biserică.

Până atunci[5], pentru a ne lămuri și a evita tulburările, discuțiile deșarte și mai ales hâda dezbinare, trebuie să cercetăm învățătura în această privință a Sfintei Biserici Ortodoxe, singura care nu poate greși.

1Ti 3:15 Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului[6].

Note:

[1] Citatele vor fi redate fără ghilimele, cu caractere cursive, accentuările editorului original cu caractere aldine, îngroșate, iar evidențierile noastre prin caractere subliniate.

[2] Dar poate că pe lângă acestea mai erau şi alte lucruri pe care ‎trebuia să le ‎înveţe Petru prin pânzătura coborîtă din cer şi prin diferitele ‎animale cuprinse în ‎ea. Mai bine zis poate că erau lucruri pe care trebuia să le ‎înveţe tot neamul ‎omenesc, sau orice om care, asemenea lui Petru, străbătând ‎la ultima înălţime a ‎credinţei, învaţă limpede să-şi stingă cu totul orice ‎simţire, întrucât până ce ‎priveşte prin ea cele văzute, cunoaşte zidirea ca una ‎ce se strică prin ‎sine,‎ ‎neputând să fie ferită de stricăciune şi de confuzie. Deci prin pânzătură şi ‎prin ‎dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a descoperit lui Petru drept ‎mâncare ‎duhovnicească lumea văzută, înţeleasă prin cea nevăzută, pe ‎temeiul ‎raţiunilor ei, sau pe cea nevăzută arătată prin chipurile lucrurilor ‎sensibile. De ‎aceea îi zice: “Ridică-te Petre, jertfeşte şi mănâncă“.202 De unde i ‎se ‎porunceşte să se ridice? De unde altundeva, dacă nu din deprinderea şi ‎din ‎lanţurile simţirii (percepţiei prin simţuri) şi dintr-o prejudecată ‎coborîtă ‎despre lucruri, sau din păruta dreptate a legii, ca eliberat de ‎nălucirile ‎simţurilor, să poată vedea numai cu mintea raţiunile lucrurilor ‎sensibile, ‎dezbrăcate de figuri, şi aşa să cunoască tipurile celor inteligibile şi să ‎înveţe că ‎nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e necurat. Căci cel care ‎contemplă ‎creaţiunea văzută în raţiunile ei, ca pe o înfăţişare a celei inteligibile, ‎sau ‎tipurile celor inteligibile din podoaba lucrurilor văzute, ca pe o pânzătură ‎ce ‎coboară de sus nu va mai crede nimic necurat din lucrurile ‎văzute, ‎nemaiobservînd în raţiunile lor nimic care să trezească scârbă (4). Pentru ‎că ‎stricăciunea se află în latura sensibilă, ca şi războiul făpturilor întreolaltă. Între ‎raţiuni însă nu este învrăjbire.‎

Pânzătura ţinută de cele patru capete este deci lumea sensibilă ‎ţinută şi ea de cele patru elemente. Iar târâtoarele, dobitoacele şi păsările ‎sunt diferitele raţiuni ale făpturilor, care pentru simţire sunt necurate, dar ‎pentru minte sunt curate şi bune de mâncat, susţinînd viaţa spirituală.‎

[…]

cum va putea apoi, după izbăvirea de patimi, să-şi scruteze sufletul bine ale ‎sale; şi cu ajutorul ‎căror raţiuni şi moduri ajungînd prin raţiunea cea după fire ‎la relaţii nepătimaşe între simţiri şi ‎lucrurile sensibile, va modela simţurile ca ‎să stea în slujba virtuţilor, precum prin patimi le ‎modelase mai înainte, să ‎stea în slujba păcatului (8) şi cum va înfăptui această bună întoarcere ‎ca să se ‎folosească de cele prin care greşea înainte spre naşterea şi susţinerea ‎virtuţilor; cum ‎apoi, izbăvindu-se şi de aceste relaţii , va culege cu ‎pricepere, prin contemplarea naturală în ‎duh, raţiunile celor create, desfăcute ‎de simbolurile sensibile din ele; şi cum după aceste raţiuni, ‎luând contact cu ‎cele inteligibile, prin mintea devenită curată de cugetarea aplecată spre ‎cele ‎supuse simţirilor, va primi înţelegerile cele simple şi va dobândi cunoştinţa ‎simplă, care ‎leagă toate întreolaltă potrivit cu raţiunea, originară a ‎înţelepciunii; în sfârşit, cum după aceasta ‎sufletul, o dată trecut dincolo de ‎toate cele ce sunt şi de înţelesurile lor fireşti şi desfăcut de ‎toată puterea în ‎chip curat, chiar şi de puterea proprie de-a cugeta, va pătimi unirea cea mai presus de înţelegere cu Dumnezeu însuşi, iar în acesta stare, ‎primind de la El în ‎chip negrăit învăţătura adevărului adevărat, ca pe o ‎sămânţă, nu se va mai abate spre păcat, ‎nemaifiind loc pentru diavol ca ‎să-l atragă spre răutate prin amăgire, datorită necunoaşterii ‎Celui ce e bun ‎prin fire şi înfrumuseţează toate cele ce se pot împărtăşi de El.‎

Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM,
<http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/Carti%20de%20la%20Biblioteca%20Teologica%20Digitala%20-%20Apologeticum/filocalia%2003.pdf>, descărcat 07.07.2013 14:42:24, 42005, Vol. III, ‎pp. 126-128‎, 27-28.

[3]34.‎ ‎ Necurăţia minţii constă întâi în a avea o cunoştinţă ‎mincinoasă; al doilea, în a ignora ‎ceva din cele universale (zic ‎acestea despre mintea omenească, căci îngerului îi e propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al ‎treilea, în a avea gânduri pătimaşe ‎‎; iar al patrulea, în a ‎consimţi cu păcatul.‎

‎35.‎    ‎ Necurăţia sufletului constă în a nu lucra după fire. ‎Căci din aceasta se nasc în minte ‎gândurile pătimaşe. Şi lucrează ‎după fire atunci când puterile ei pătimitoare, (pasionale), ‎adică ‎iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile şi cu ‎înţelesurile (chipurile) ‎lor.‎

‎36.‎    ‎ Necurăţia trupului este păcatul cu fapta.‎

Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Ed. cit, Vol. II, ‎pp. 121-122‎

[4] Care în cazul pelerinajelor la Sfinții recunoscuți (Cuvioșii Dimitrie și Grigorie, Cuvioasa Parascheva) critică și acuză Sfânta Biserică de interese financiare, bigotism și chiar de accidente (unele chiar mortale) datorită aglomerației, dar, în cazul Părintelui Arsenie Boca, se leagă de orice amănunt (cercetat sau nu) pentru a-i face publicitate și a îndemna pe oameni la mersul (în masă) în diferite zone ale țării pentru a se închina lui, acuzând aceeași Sfântă Biserică de faptul că nu îl canonizează.

[5] Fiindcă Sfântul Sinod, cu înțelepciunea dată lui, poate considera că încă nu este momentul sau prioritatea unui astfel de comunicat. Bine ar fi de cercetat acestea și dacă Sfântul Sinod ia vreo hotărâre. Dacă respinge canonizarea, pentru a înțelege de ce, dacă o acceptă pentru a înțelege ce anume trebuie păstrat și ce nu din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, după cum la Fericiții Augustin și Ieronim cunoaștem că au avut învățături greșite.

Pentru aceasta trebuie să știm că Ortodox este:

  1. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții?

Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea ce erau… Se poate adăuga formă, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași»57. Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire consta[n]tă a acelorași adevăruri dumnezeiești, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.

57 Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667 […]

  1. Care sunt condițiile sau semnele adevăratei Tradiții?

Iată cum lămurește Vincențiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți… Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturisește pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat sfinții înaintași și Părinții noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă»61. Tradiția trebuie să vină de la Apostoli. Așa înțelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna și pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

61 Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639.

Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Apologeticum, 52006, <http://ro.scribd.com/doc/33158/Invatatura-de-credinta-crestina-ortodoxa>, vineri, 16 august 2013, p. 25, 26.

[6] La ce se referă infailibilitatea Bisericii?

Vezi că neunirea oarecărora patriarhi, și pe cele ecumenice le face localnice? Și dimpotrivă unirea tuturor patriarhilor lumii, și pe cele localnice le face ecumenice, și le schimbă în sobornicești. Fiindcă localnicele sinoade și canoanele lor cele de ecumenicele sinoade, și mai ales de cel al 6-lea ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică: și axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui orismosul (definiția) Sinodului celui ecumenic întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin împărătească poruncă, cel ce așază hotărâre dogmaticească despre credință, cel binecinstitor, și dreptslăvitor, și unit cu Sfintele Scripturi, sau cele ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea tuturor patriarhilor și arhiereilor sobornicești Biserici l-au primit, sau prin înfățoșarea a însuși persoanelor, sau prin locțiitori, sau și aceștia nefiind, prin scrisorile și iscăliturile lor. Deci tot sinodul ecumenic care are aceste caracteristice însușiri, acesta este sfânta și soborniceasca Biserică, întru care în Simbolul Credinței mărturisim că credem.

Iată, așadar, că am aflat ce este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, stâlpul și temelia infailibilă a Adevărului.

De aici cu alte patru însușiri după teologi se înavuțește aceasta: 1. A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: „Și alt Mângâietor voi da vouă, ca să rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) și, „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei: 28,20). 2. A fi negreșitoare, și nesmintitoare, că Biserica a cărei față o ține sinodul ecumenic, „stâlp și întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) și că ceea ce se socotește de sinoadele ecumenice, aceea și de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este socotit, că acela zice că va învăța pe voi toate, și vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului de minuni Grigorie zice, despre sinodul localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti ceva obștește de către sfinții cei împreună adunați, și mai întâi decât dânșii de către Sfântul Duh, cu cât mai vârtos se socotește aceasta că este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La care însuși Duhul Sfânt stăruind asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea sa Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia cea către Celestin a sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, și preaputernică, nu numai întru a întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc, punând asupră-le bisericeștile certări cele cuviincioase lor, și judecând, și aspru cercetând și pe papi, și pe patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii, arhierei și clerici și mireni. 4. A pune hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină și obștească, și particularnică, și a dezlega toată gâlceava, și prigonirea ereticilor și a schismaticilor. Că sobornicească, zice Chiril al Ierusalimului (în cateheza 18) se numește Biserica, că de obște peste tot învață, fără lipsire, și fără osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința oamenilor și despre cele văzute, și despre cele nevăzute. Drept aceea și de către toți, nu dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se propovăduiește, că este cel mai de pe urmă judecător al bisericeștilor pricini, după canonul al 6-lea al sinodului al 2-lea al căruia judecător socoteala și hotărârea nu se supune apelației altui mai mare județ. Că dacă apelarisirea este o jeluire despre oricare județ către altul mai mare, după cartea a 9-a a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea județului celui mai mare a mitropoliților; iar a mitropoliților la a exarhului, sau a patriarhului ocârmuirii; și a patriarhului la sinodul ecumenic, și aici de aici toată apelarisirea se mărginește, și se sfârșește nefiind alt județ mai mare decât sinodul ecumenic. Iar deși judecătoria patriarhilor nu se supune apelației, după Vasilicale, și după Iustinian, și după Leon înțeleptul, aceasta însă, se înțelege, pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător asupra hotărârii altui patriarh, și nu pentru sinodul ecumenic, care cercetează și judecă toate cele judecate de către toți patriarhii, și papii, ca și cum nu s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea eparhului, măcar deși apelației nu se supune: fiindcă nu se mai atinge de către altcineva, cu toate acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le cercetează și le hotărăște însuși împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele politicești, același drept îl are și sinodul ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 și 384). Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părți neluminat vorbind, și fiecare din ereticii către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea neluminată, de nevoie trebuiește tâlcuirea pentru a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă și alta, pentru că pe lângă cele adevărate, și sobornicești cărți al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le suprascrie ca pe niște canonicești și pe cele neadevărate, și ereticești cărți ale lor, pentru aceasta sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, și leapădă pe cele neadevărate, și ascunse, precum sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleștile așezământuri, și cel întâi însuși (și vezi la subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care și Sfințitul Augustin aceasta știind-o luminat a socotit (epistolia 154) zicând: Nu aș fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise se încheie, că nimenea poate a se împotrivi sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor și dreptslăvitor; ci de obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, celui ce grăiește prin sinoadele cele ecumenice, și se face eretic și anatematesit, fiindcă și papa Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematisește pe cei ce nu se supun Sinoadelor ecumenice. Și însăși sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruși îi anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei față poartă sinodul cel ecumenic. Că zice Domnul, „Și de nu va asculta de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea și judecata cea mai de pe urmă și mai desăvârșită a Bisericii este sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162). Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a poruncit a se păzi și în sinodul prezbiterilor legii vechi. Iar de va fi, zice: „vreun grai în judecată, care să nu-l poți lesne dezlega, între sânge și sânge, și între judecată și judecată. Și vei merge la prezbiterii și leviții, și la judecătorul, care va fi în zilele acelea și ei cercetându-l vor spune ție judecata. Nu te vei abate din cuvântul, care-ți vor spune ție, în dreapta sau în stânga. Și omul care se va semeți ca să nu asculte de prezbiterul, sau de judecătorul, va muri omul acela, și vei scoate pe cele rău din Israel” (II Lege: 17;2,8). Se cuvine însă pe lângă cele zise să adăugăm și aceasta, că cu adevărat și mai cu deosebire singure șapte sinoade ecumenice s-au numit, pentru că toate acestea după legile sinoadelor celor ecumenice s-au adunat; și pentru că ceea ce a fost de nevoie spre cunoștință, întru dânsele s-au rânduit. Drept aceea toate întrebările câte se nasc din cele rânduite de acele șapte, cu lesnire se dezleagă (Dositei în Dodecabiblion foaia 633). Iar după cel al șaptelea sinod, cu toate că altele s-au numit ecumenice precum cel 1 și 2 și cel adunat în Biserica Sfintei Sofii; însă cu rea întrebuințare s-au numit așa, pentru că nici unul dintru acestea s-au adunat după legile sinoadelor ecumenice. Și pentru aceea nu au putut a se împreună număra cu cele șapte ecumenice, nici numărul lor al adaoge. Că cel ce de latini s-au numit al 8-lea ecumenic adică, cel ce s-a făcut împotriva lui Fotie, în urmă de către cel ce s-a făcut pentru Fotie s-a surpat, și cu totul nici a se numi sinod s-a osândit. Și măcar că toate acele șapte ecumenice sinoade pentru cuvântul de a fi ecumenice sinoade, sunt de o cinste și întocmai. Însă acest întâi sinod, și pentru vechime și pentru sfințenie, a stătut și stă pururea pilda cea mai întâi închipuită, și știința cea mai întâi începătoare a tuturor sinoadelor celor ecumenice, și acestuia a urmat de aici înainte și sinoadele cele după dânsul, și întru proclamațiile (poruncile) lor, și întru șederile lor, și întru hotărârile lor, și pe acesta Dialogul papă cap al tuturor Sinoadelor l-au numit, și un cuvânt se află în gura tuturor, adică: stăpânească cele rânduite în sinodul din Niceea. Mult au ostenit sinodul cel adunat în Cartagina și în practicalele sale, și în canoanele sale, și în epistoliile sale cele către Bonifatie și către Celestin, pentru ca să nu primească alte canoane, fără numai pe acestea adevărate canoane al sinodului din Niceea. Și marele Atanasie, și dumnezeiescul Ioan Hrisostom, tare striga să nu stăpânească alte canoane, fără numai canoanele sinodului din Niceea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 103-l06.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s