n) Grozăvii neasemănate pictate de Părintele Arsenie Boca

Nu credem că se poate înțelege această pagină fără a privi capitolul corespunzător din studiul de mai jos, fiindcă explică la modul concret legătura între picturile Părintelui Arsenie Boca, concepțiile sale hinduse, vedeniile demonice pe care le primea și le considera sfinte, vedeniile demonice pe care le primeau alți rătăciți, învățătura scrisă și viața sfinției sale.

A citi numai textul fără a privi imaginile pe care le-a pictat, reduce înțelegerea cu mult. În acest studiu se face și o punere față în față între tablourile religioase zugrăvite de Părintele Arsenie Boca și Sfintele Icoane Ortodoxe autentice, și o analiză după Erminia Ortodoxă a teologiei trupulului duhovnicesc, a picturii și erminiei eretice a sfinției sale.

Ne cerem iertare că datorită multelor imagini folosite și timpului redus pe care îl avem nu putem pune chiar pe această pagină uimitoarele dezvăluiri pictate.

Studiul complet îl puteți descărca de aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

Grozăvii neasemănate

Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, să aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul sinod acesta, și nu a fi oarecare grozăvii neasemănate.[35]

Despre aceste grozăvii au remarcat și alții:

Oana Iftime:

„Ce urmari smintitoare are pictura pr Boca incepe sa se vada, deja. Pe un site ,,ortodox” (http://bdi2.wordpress.com/2010/10/15/27/), se poate descărca un document despre ,,Biserici cu moaște în București”, unde autorul i-a pus si pe ,,sfintii” catolici, cu justificarea urmatoare: “Notă: cu privire la sfinții catolici: atâta vreme cât Sf. Pr. Arsenie Boca l-a pictat pe Sf. Francisc cu aureolă de sfânt (și pe care scrie ‘Sfântul Francisc de Assisi’; oricine poate verifica la fața locului) la Biserica Drăgănescu, este de dorit ca (măcar cei mari) să fie recunoscuți ca făcând parte din Ceata Sfinților și de aceea au fost cuprinși în aceste liste.”

Adaug si o observatie sa zicem tehnica. Reprezentarea acelui „hristos” “eteric” din pictura pr Boca contravine cu invatatura ortodoxa, in maniera ereticului Origen, condamnat, printre altele, si pentru ideile sale privind pre-existenta sufletelor, respectiv necorporalitatea initiala a ceea ce aveau sa fie oamenii, rezultati din caderea din treapta de corporalitate in treapta de corporalitate a unor entitati initial imateriale. Biserica a sesizat ca asemenea idei lovesc si in Intruparea Domnului. Canonic, Hristos nu este NICIODATA reprezentat „eteric”. Si aici rog pe specialistii in arta bisericeasca sa ma corecteze, daca gresesc.

Iar daca este adevarat ce spun chiar admiratorii pr Arsenie, ca a fost mustrat de un ierarh pentru necanonicitatea picturii si ar fi raspuns ca picteaza asa fiindca astfel a vazut el personajele sfinte, este chiar foarte grav. Ce altceva decat aratari demonice pot fi astfel de viziuni, in care ‘hristos’ si ‘sfintii’ apar spectrali si diferit si in alte feluri de modul cum invata Biserica, de sute de ani, ca sunt ei si trebuie reprezentati? Intreb, in acest context- chiar suntem dispusi sa riscam sa ne inchinam la diavol, pictat sub forma unor imitatii ale Mantuitorului si sfintilor Sai? Numai fiindca acele picturi apartin pr Boca, fata de care avem o fascinatie lipsita de prudenta pe care o recomanda Biserica?

Unul [un alt comentariu – n.n.] aparține doamnei Ana Elisabeta:

Și iată-ne la Învierea de la Drăgănescu: http://www.crestinortodox.ro/reportaj/parintele-arsenie-boca-pictor-icoane-de-suflete-140378.html Trece aproape neobservat că prin “Trupul Domnului” se vede marginea din spate a mormântului. (Nici nu mai amintesc că în iconografia ortodoxă nu se reprezintă acest moment al ieșirii din mormânt, care oricum ar trebui să arate ca ieșirea prin piatra care bloca intrarea în grota-mormânt și nu ca ieșirea dintr-o groapă neacoperită.) Vedem suprapunerea a tot felul de halouri cu un maxim de strălucire, în mod bizar, într-un plan pe la jumătatea coapselor. Unul dintre aceste halouri are culoarea roșie!!!

Ar mai trebui spus, referitor la toate aceste “icoane”, că aurele sau nimburile sfinților, sau slavele cum se mai cheamă, sunt reprezentări ale luminii dumnezeiești necreate. În mod normal nu ar trebui să se vadă nimic prin ele! Singura situație în care vedem ceva printr-o sursă de lumină (de exemplu, flacăra unei lumânări) este atunci când din spate vine o altă lumină mai puternică. O flacără va apărea transparentă într-o zi cu soare puternic. Care-i treaba, deci, cu aceste “halouri” transparente? Ce lumină reprezintă ele? E cu atât mai grav cu cât se spune că aceste reprezentări sunt rodul unor “viziuni” ale pr. Arsenie Boca. Însă nici varianta în care și-a permis inovații cu de la sine putere, fără să înțeleagă rostul și sensul reprezentărilor tradiționale, nu e în regulă.[1]

  1. Antihrist

In cadrul Sfintei Liturghii, dupa ce ne-am impartasit, a vorbit si IPS Mitropolitul nostru, dr. Laurentiu Streza, care l-a cunoscut pe Parintele Arsenie Boca si mergea la el cand Parintele picta. Si l-a intrebat: „Parinte, de ce ati pictat asa pe Maica Domnului sau pe Mantuitorul?” Si Parintele a raspuns:” Mie asa mi s-a aratat Maica Domnului, asa l-am vazut pe Mantuitorul si eu ii pictez asa cum i-am vazut eu”. Acestea au fost lucruri adevarate care s-au petrecut, sigur, pentru cei care cred. Cu cei care nu cred trebuie sa mai avem rabdare ca sa creada si ei intr-o zi. [și noi credem, numai că cine i-a apărut era duhul lui antihrist, sau al unui hristos mincinos – n.n.] [2]

Se observă foarte ușor: Hristos este o persoană diferită de Părintele Arsenie Boca. Asemănarea Lui ne-a fost transmisă cu grijă, frică și cutremur de Sfânta Biserică Ortodoxă de mai mult de 2000 de ani, pentru a nu se pierde, mântuindu-ne prin Ea. Hristosul mincinos de la Drăgănescu este de fapt Părintele Arsenie Boca a cărui asemănarea ne este transmisă cu tupeu de mass-media, dorind ca să pierdem cunoașterea adevărată a lui Hristos. În primul caz fața hristosului mincinos exprimă ignoranță și iresponsabilitate, în al doilea turmentare de sine, în al treilea faza vicleană și disprețuitoare a celorlalți, vrâdn să-i domine prin priviri. De fapt, avem descrisă pe pereții de la Drăgănescu și evoluția stării pictorului ei, de la tinerețe până la sfârșit. Din păcate, nu am observat în nici un tablou al sfinției sale mărgăritarul de mult preț al pocăinței.

Să avem grijă, așadar, cui ne închinăm. Ca nu cumva să ne închinăm lui antihrist, prin chipul Părintele Arsenie Boca, aflându-se în stare de înșelare.

925. –Sfinții Părinți au avut grijă să înlăture orice icoană care ar reprezenta vreun chip necuviincios, sau simbol nepriceput ușor, ca să nu se dea prilej celor neștiutori sau necredincioși să defaime cele sfinte, zicînd că sînt himere mitologice, etc. ‎‎“Pe unele icoane sfinte se pictează mielul cel arătat de Sfîntul Ioan Botezătorul, despre care el a vorbit ca despre mielul darului simbolic arătat nouă prin legea veche. (Ex. 12,3; Is. 53,7; F. Ap. ‎‎8, 32) în locul adevăratului miel Hristos, Dumnezeul nostru (Ioan 1, 29-36). Deci noi primim cu respect figurile proorocilor vechi ca pe niște simboluri și prototipuri ale adevărului mai înainte predanisite bisericii, iar noi cinstim cu mai mult harul și adevărul adică pe Iisus cel întrupat real, care a fost împlinirea simbolurilor legilor vechi. Deci numai ceea ce a fost real trebuie să se reprezinte prin picturi în fața oamenilor”.

“Hotărâm ca de acum înainte, să se picteze pe icoane numai chipul cel real după înfățișarea omenească a lui Hristos [nu a altui om, care se dă drept Hristos – n.n.] , Dumnezeul nostru, cel ce a ridicat păcatele lumii, oprindu-se de a se mai zugrăvi în chipul mielului. Prin aceasta noi vom pricepe mai bine smerenia lui Dumnezeu Cuvântul (Ioan l, l-4) și ne vom aduce aminte de petrecerea lui în trup, de patimile și moartea Sa mântuitoare și desăvârșirea mântuirii lumii prin această întrupare și moarte”. -VI ec. ‎‎82.

926. -“Hotărâm împreună cu toată sfințenia și stăruința, ca după cum se cinstește chipul cinstitei și de viată făcătoarei Cruci, tot așa să se cinstească și sfintele icoane cele zugrăvite cu vopsele sau făcute din mozaic sau din altă materie alcătuită cu iscusință, și așezate în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase, pe veșminte, pe scânduri, pe pereți, așezate în case sau la răspântii, atît icoana Domnului nostru Iisus Hristos și a Prea Curatei Născătoarei de Dumnezeu, cît și a cinstiților îngeri și ale tuturor sfinților, căci cu cît vor fi în fața privitorilor, râvnind amintirea și dorința după prototipul lor, [deci, dacă vor fi pictați Părintele Arsenie Boca ca Hristos și Maica Zamfira ca Maica Domnului se va râvni amintirea și dorința după Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira, dar aducându-le cinstire ca lui Hristos și Maicii Domnului – n.n.] le vor săruta și cinsti, însă nu le vor adora pe deplin care, după credința noastră, se cuvine numai firii dumnezeiești, ci li se va da cinstea numai în felul cum ne închinăm cinstitei Cruci, Sfintei Evanghelii și celorlalte obiecte sfinte, cărora li se vor aduce tămâieri, luminări, precum era obiceiul în vechime. Deoarece cuvenita cinste dată Crucii trece asupra prototipului ei, adică se închină persoanei zugrăvite pe ea.[deci, din moment ce Părintele Arsenie Boca s-a pictat pe sine pe Sfânta Cruce, cine se va închina la Crucea de la Drăgănescu se va închina la Părintele Arsenie Boca răstignit pentru a ne mântui pe noi. Dar Singurul care S-a răstignit pentru mântuirea noastră este Hristos, deci Părintele Arsenie Boca pictat pe cruce este antihrist – n.n.] Astfel se va întări învățătura Sfinților Părinți, adică predania bisericii sobornicești, care de la o margine a lumii pînă la cealaltă, a primit Evanghelia”. –I lardului, Acta Concil. IV, p. 417, Sinodul VII, praxa 7.[3]

  1. Smulgerea de pe cruce, mai rău ca în catolicism

echivalentul a 3 piroane romano-catolice și anularea șarpelui de aramă

Numai la Drăgănescu, Hristos Cel Răstignit Se desprinde din cuie, ne îmbrățișează și ne cheamă la Sine: ‎‎„Veniți la Mine, toți cei necăjiți și împovărați!” [4]

În partea dreaptă, pe Crucea treflată de lemn, cu ornament în raze la intersecția brațelor sfintei Cruci, îl vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos răstignit, într-un mod cu totul unic, aparte și genial [din păcate nu după Sfânta Tradiție. Numai un geniu al răului, poate dori aceasta, și să reușească a face pe oameni să se închine lui, crezând că se închină lui Hristos – n.n.] . Domnul Iisus Hristos [în realitate, după cum vedem în tablou, Părintele Arsenie Boca – n.n.] privește senin, aproape zâmbind [vă dați seama ce gravă abatere? Mântuitorul, pentru a ne vindeca toate suferințele, nu a lăsat firea Sa omenească să nu primească nici o mângâiere. Și de unde atunci zâmbetele? Era ceva de glumă dragostea jertfelnică pentru noi. Nu ci plină de toată seriozitatea. Mântuitorul nu a râs niciodată, doar a plâns pentru noi – n.n.] , plin de iubire, iertare și dor [după cum se vede din privirea pictată la Drăgănescu era un dor străin. Ați mai văzut vreo Sfântă Icoană a răstignirii, cu Domnul având ochii deschiși? Noi nu, doar la cele din catolicism, sau la cele deviate spre el. Ochii închiși arată intensitatea suferinței interiorizate spre vindecarea lăuntrică a firii, dar și suferința morții pentru noi. Părintele Arsenie Boca dorește însă ca hristosul sfinției sale, nu numai să semene cu el la chip, dar să și lucreze ca el, folosind privirea spre hipnoză, cu o expresie de fericire tâmpă, pământească – n.n.] , având mâna dreaptă desprinsă din cuiul sfintei Crucii, într-un gest și act de chemare a tuturor oamenilor, prin dumnezeieștile cuvinte: „Veniți la Mine !…” [desigur, această chemare nu este spre Hristos ci spre Părintele Arsenie Boca, deoarece pe cruce s-a pictat chiar pe sfinția sa – n.n.] (Matei 11,28). La dreapta și la stânga sfintei Cruci, din două icoane sprijinite și legate de postamentul Crucii Domnului, privesc spre Mântuitorul Maica Domnului și sfântul apostol și evanghelist Ioan. […]

Mai departe, îl lăsăm pe însuși Părintele Arsenie să ne tâlcuiască „Biserica și lumea” printr-un text inedit, descoperit recent între manuscrisele Sfinției Sale, de la Așezământul monahal de la Sinaia: […]

Sfinți Ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan Gură de aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară, așa de mult se înmulțiseră relele între creștini”. Acest mers negativ al libertății omenești a fost motivul ilustrării sabiei lui Cain cu textul: „Sabia pedepsește pe ucigași și confirmă pe sfinți”. E chiar legea ispășirii. „Cine ia pe alții robi, de robie are parte. Toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri”. Așadar sabia e lăsată de Dumnezeu în continuare, dar Dumnezeu i-a schimbat rostul. De asemenea i-a schimbat și morții puterea. Moartea pentru creștini nu mai e o sperietoare și o groază, chiar de-i forțată [dar nici o glumă ca pe crucea de la Drăgănescu – n.n.] , ci-i o eliberare de păcat, a trupului păcatului. „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul și mai mult nu pot face nimic!” Moartea fizică în creștinism e eliberare și bucurie [fals, e jertfă, care este libertatea fericirii, nu o bucurie lumească, cum este ea pictată pe crucea de la Drăgănescu, unde antihristosul pictat de Părintele Arsenie Boca stă pe cruce ca la o conferință de proastă calitate – n.n.] . Moartea, Jertfa Domnului Hristos, a schimbat sensul morții. Cine moare din pricina Domnului Hristos, e fericit: a dobândit viața veșnică. Nu mai este frică de moarte, decât unde nu e credință și pocăință. Deci iată tangența Bisericii istorice cu Biserica biruitoare din cer, susținută de dumnezeirea întemeietorului ei, contra viforului răutății și morții. Această idee s-a arătat plastic prin legătura tangentă între sfințenia Bisericii, arătată prin raze și tonalitate deschisă, cu finalul superior al unei tâmple de biserică, de pe a cărei tâmplă Domnul Hristos răstignit, desprinde o mână din cuie și cheamă cu extremă tărie pe oameni: [după cum vom vedea, nu prin desprinderea din cuie cheamă, ci prin neclintirea pe Sfânta Cruce – n.n.] „Veniți la Mine!”

Sub acest final de tâmplă sunt notate cuvintele din „De unitate Ecclesiae” cap. IV, a sfântului Ciprian: „Extra Ecclesiaem nulla salus”. De asemenea și cuvintele din simbolul credinței, stabilit de primele sinoade ecumenice „Cred întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Scrie cu roșu, nu numai ca rost cromatic de înviorare locală, ci și ca semn al multor lupte cu vrăjmașii împotriva Bisericii. Ce-a făcut trufașul cardinal Humbert aruncând anatema lui pe altarul Sfintei Sofii la 1054, a rupt unitatea, a pătat sfințenia Bisericii cu un păcat al trufiei; iar Biserica „sa” a primit jumătate de mileniu mai târziu aceeași faptă a altui neamț trufaș: Reforma lui Luther, iar de atunci roiul neoprotestanților nu se mai termină și unitatea Bisericii nu se mai realizează decât la al VIII-lea sinod ecumenic – dacă va mai fi. Deci cine a ieșit din unitate, din sfințenie, din apostolicitate și sobornicitate ? [vedeți cum leagă chiar sfinția sa, însuși, duhul tabloului religios pictat de el despre răstignire, cu ecumenismul și catolicismul? Dacă nu credeți aceasta, vă rugăm recitiți textul din capitolul Basilica San Pietro unde se vede cum este legat strâns de uniatism.

Tot a reușit „Prințul veacului acestuia”, să mai țină pe Domnul Hristos în agonie, pe cruce, cu una din patimile sale, Biserica luptătoare. Dar cu atât mai puternică e chemarea Domnului Hristos către creștini: „Veniți la Mine” cu cât e mai dureroasă smulgerea din cuie a unei mâini (a Providenței pe tot intervalul până la sfârșitul lumii) răstignite [unul din supliciile Sfintei Cruci este faptul că atunci când Mântuitorul își odihnea picioarele, trăgea de mâinile înfipte prin piroane în Sfânta Cruce. Astfel că smulgerea unei mâini de pe Ea, este o relaxare, nu o accentuare a durerii. Deci, Părintele Arsenie Boca habar nu avea nici măcar cum a suferit Domnul Hristos pentru el. – n.n.] . Cine a văzut o clipă chipul lui Iisus Hristos îndurerat [pe crucea de la Drăgănescu chipul hristosului nu este îndurerat – n.n.] , privind prin toți oamenii chemându-i, confirmă și mărturisește această chemare și privire. Aceeași chemare peste lume e și la răstignirea de pe boltă. Suferință a fost în Ghetsimani, în lacrimile și picăturile de sânge. Acestea erau pentru Sine [Ca și cum ca și cum ar fi avut vreodată nevoie, pentru Sine de durere, ca să se curățe de păcat. Ce hulă, este ca și cum ar fi avut Mântuitorul păcat personal, deoarece păcat strămoșesc nu avea, fiind zămislit din Fecioară. La fiecare recitire a textelor Părintelui Arsenie Boca ne îngrozim mai mult de întunericul minții sfinției sale și de hulele vărsate de diavolil prin el. – n.n.] ; dar când a spus apoi că „pentru aceasta am venit”, adică pentru jertfă capitală [adică, din punctul de vedere al Părintelui Arsenie Boca numai jertfa capitală este pentru noi, restul, le-a făcut în interes personal – n.n.] , privirea durerii, ne are pe noi în vedere.[5]

Să vedem acum ce ne învață despre aceasta Sfinții Părinți:

Încă și în alt chip [poți a înțelege]: două erau cele care stăpâneau neamul omenesc, anume dulceața [îndulcirea] și întristarea – deci prin amândouă acestea trecând Domnul, S-a aflat nebiruit. Căci L-a bântuit pe El mai înainte, în munte, ispititorul, prin dulceață [îndulcire] (Matei 4, 1-11; Marcu 1,12-13; Luca 4,1-13), dar după ce L-a aflat neprins de aceasta, mai pe urmă a adăugit meșteșugirea cea mare, întristarea, ca măcar prin aceasta să-L biruiască pe El; și, pentru aceasta, le-a pornit pe toate asupra Lui: pe ucenici a se lepăda (Matei 26,35,56), pe ostași a-L batjocori (Matei 27,28-31), pe cei ce treceau pe aproape, a-L huli (Matei 27,39-40; Marcu 15, 29-32) și, în scurt [a zice]] pe iudei a-L omorî – dar și așa L-a aflat pe El nebiruit, căci pe Cruce nu a putut ca prin întristare să-L plece pe Domnul să-i urască pe cei care-L răstigneau, ci neîncetat îi iubea și Se ruga pentru dânșii, zicând: „Părinte, nu le socoti lor păcatul acesta”30 (Luca 23, 34). Vezi, cum a biruit [Mântuitorul] întru ceea ce se părea că este [El] biruit? Așadar, și înălțare și slavă a Lui I s-a făcut Crucea.[6]

Diferențe:

  • Forma Sfintei Cruci;
  • În Sfintele Icoane Mântuitorul este răstignit cu Sângele țâșnind din coastă în potirul Sfintei Liturghii, și din răni șiroind deasupra craniului strămoșului Adam ca să-l mântuiască pe el, cu tot neamul lui cel binecredincios, exact cum sunt descrise patimile de Sfinții Părinți. În tabloul cu tema „Veniți la Mine!” Părintelui Arsenie Boca hristosul mincinos cu chipul sfinției sale, este parțial răstignit, nu numai deasupra Ortodocșilor, ci și deasupra Bazilicii San Pietro, sugerând că și pe latini îi mântuiește, dar nu prin sânge ci prin zâmbet, relaxare și priviri. Din trupul său nu curge nici un pic de sânge, dovedind prin aceasta că este un duh mincinos, iar nu un om răstignit. Prin aceasta diavolul ce i-a proiectat vedenia Părintele Arsenie Boca, din ură față de noi a vrut să desființeze și Sfânta Împărtășanie, și Sfântul Botez, și nașterea Sfintei Biserici, și dovada morții mai presus de fire (care nu a afectat nici măcar căldura trupului Mântuitorului, cu atât mai puțin nu i-a coagulat sângele. Numai latinii hulesc descriind o moarte firească în Hristos, în care sângele și apa sunt de fapt coaguli și plasmă). Așadar, tabloul de la Drăgănescu vrea să ascundă în mintea privitorului necunoscător, pentru a-l păgubi, trei mari taine (arătate nouă de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan prin marea minune a curgerii sângelui și apei), contrazicând astfel Sfânta Evanghelie:

Ioan 19:34 Ci unul din ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă. 35 Și cel ce a văzut a mărturisit și mărturia lui e adevărată; și acela știe că spune adevărul, ca și voi să credeți.

Fap 2:23 Pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit și după știința cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați luat și, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-ați omorât, 24 Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morții, întrucât nu era cu putință ca El să fie ținut de ea. 25 Căci David zice despre El: „Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. 26 De aceea s-a bucurat inima mea și s-a veselit limba mea; chiar și trupul meu se va odihni întru nădejde. 27 Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. 28 Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieții; cu înfățișarea Ta mă vei umple de bucurie”. 29 Bărbați frați, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoșul David, că a murit și s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta. 30 Deci el, fiind prooroc și știind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să așeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, 31 Mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea.

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a II-a se pomenește despre pelican și anume iată cum zice:

„Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, Înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta, izvor mântuitor!”

Cuvintele Prohodului aseamănă jertfa cea de pe cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care își varsă sângele pentru viața puilor săi.

Căci după cum șarpele cel firesc otrăvește puișorii pelicanului, tot astfel și vicleanul diavol intrând oarecând în șarpe, a otrăvit pe strămoșii noștri în rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoșii noștri din osânda cea veșnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toți cei născuți din Adam, aveau în firea lor otrava păcatului strămoșesc și pentru aceasta erau osândiți la moarte veșnică (ca și puii pelicanului din istorie).

Domnul nostru Iisus Hristos primește de bună voie (ca și pelicanul) să-i străpungă Sfânta Lui coastă cu sulița, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele și apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, sfânta noastră Biserică este plămădită din Coasta Domnului.

Și anume, apa care a ieșit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei Împărtășiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

După cum odinioară în rai, când dormea strămoșul Adam, a luat ființă Eva (maica noastră de obște după trup) tot astfel pe Stânca Golgotei, în vremea când Domnul era adormit cu somnul morții, a luat ființă Sfânta Biserică, care este maica noastră duhovnicească.[7]

Dar când au venit la Iisus și L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma. Unul dintre ostași, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins sulița și L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă și îndată a ieșit sânge și apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pen­tru ca să se vadă că era mai presus de om. Sau altă explicație: sânge din pricina împărtășirii cu dumnezeieștile sfințenii, iar apă din pricina botezului. Aceasta a văzut-o Ioan și a mărturisit-o, și adevărată este mărturia lui. El a fost de față la toate și le-a văzut și ceea ce a văzut a scris. Căci dacă ar fi mințit, n-ar fi scris și cele care par că sunt spre necinstirea învățătorului. Se spune că Ioan fiind de față atunci a strâns din coasta curgătoare de viață într-un vas preasfântul și dumnezeiescul Sânge

 […]

Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea și purtarea necinstită cu El arătau cin­stirea noastră. Cununa cu spini, îndepăr­tarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hai­nelor de piele. Piroanele, desăvârșita ne­mișcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Sulița arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc. Apa din coastă este icoana botezului. Sângele și trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpățâna lui Adam.

Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numește locul Căpățânii este aceasta: pe vremea potopului, căpățâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ și co­linda de colo-colo despuiată de carne și stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau. Solomon, din respect pen­tru strămoș, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a și fost numit de atunci locul acela: «pardosit cu pietre». Unii sfinți aleși spun, pe temeiul predaniei, că și Adam a fost îngropat acolo de un înger. Așadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a așezat vulturul Hristos, veșnicul împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.[8]

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și 1-a dat în mâinile Tatălui.

Tot Tatălui I-a dat și propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți. Cum putea, oare, să fie ținut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalți drepți, nimic din păcatul strămoșesc? Dar nici dușmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpărați, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul.

A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pre­tutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desă­vârșită a mădularelor.[9]

Prin aceasta se vede cum pictura rătăcită a Părintelui Arsenie Boca nu are de a face cu Ortodoxia, decât ca să o contrazică și să o astupe. El nu a citit sau nu a înțeles nici măcar sinaxarele Triodului, atât de la îndemână tuturor. S-a condus numai după vedenii și propriile păreri, care contrazicând Sfânta Tradiție nu puteau fi de la Sfântul Duh (Care nu este schimbător, contrazicându-Se pe Sine), ci de la dracii care în taină îl surpau, abătându-l de la Hristos, Singurul ce l-ar fi putut scăpa de ei. Dar în același timp ne întindeau și nouă, celor de acum, curse cu răbdare, ca (dacă vom crede în minunile rătăcite ale sfinției sale) să ne abatem de la înțelepciunea cea de Sus și revărsată prin smerenia lui Hristos spre noi (ajunsă până la noi prin laptele cel înțelegător al Sfintei Biserici care ni-l dă ca prin niște sâni prin Sfinții Părinți și Sfintele Ei Icoane canonice).

  • Poate cea mai gravă diferență este că privind pe Hristos Răstignit în Sfintele Icoane, noi Îl vedem pe Împăratul Slavei, golit de Sine până la ultima coborâre a Trupului. Îl vedem cum se jertfește cu toată adâncimea Lui, pentru noi, și cum gustă drojdia ultimă a paharului suferințelor lăuntrice. Dimpotrivă, hristosul pictat de Arsenie Boca este un om relaxat, nu numai cu tot confortul comunist al celui ce vine de la un film, ci mai mult, ca și cum ar fi venit de la sala de gimnastică și SPA, chemând pe oameni la petrecere, făcând reclamă masajelor plăcute la care a fost supus. Vă rugăm să priviți ce trup grosolan, atletic și bine hrănit i-a pictat personajului său, Părintele Arsenie Boca și ce privire sigură de sine are, indiferentă și persuasivă în interes personal. Și prin toate acestea este atât de diferit de Trupul lui Hristos cel ascetic, postitor și subțiat de suferințe, adâncit prin închiderea ochilor în durerea Lui uimitoare (ce depășește firea și imposibil de cunoscut pentru noi), gustând din dragostea Sa neînțeleasă moartea, pentru a ne-o face slugă. Practic tabloul Părintelui Arsenie Boca nu este numai antihristic (fiindcă îl înlocuiește pe Hristos cu sinele obișnuit în confort), ci și eretic prin contrazicerea, ba chiar anularea întregi iconomii și goliri de Sine a lui Hristos. El atentează prin expresia sa la mărturisirea smereniei lui Hristos și a mântuirii prin suferință a făpturii.

Pentru a înțelege gravitatea unui astfel de tablou hulitor, este necesar studiul Sfinților Părinți:

Ia aminte, iubitule, la starea lui Iisus când era pe Cruce. Pătrunde până în adâncul inimii Lui și aruncă privirea și asupra prea sfântului Său suflet, și-L vei vedea luptându-Se după fire între două suferințe potrivnice, amândouă foarte mari și anume bucuria și întristarea, trăgând de El ca doi călăi și sfâșiindu-L lăuntric nemăsurat mai mult decât suferința trupească cea din afară.

A pătimit de bucurie pentru două pricini:

  1. Pentru că știa că patimile și moartea pe care le primea erau după plăcerile Părintelui ceresc și că ele aveau să aducă eliberarea de păcat, izbăvirea de diavoli și mântuirea multor suferințe; și
  2. Pentru că avea o nespusă dragoste și dorință de a pătimi, care – în loc să se stingă în mijlocul atâtor dureri și poveri, ca și un cuptor a crescut mereu cu flăcări tot mai mari, pricinuind în inima lui Iisus o nepotolită sete de a suferi tot mai mult și de aceea a și zis: „Mi-e sete” (
    Ioan 19,28). De aceea pentru a se arăta plăcut Părintelui ceresc ar fi stat pe Cruce nu trei ceasuri, ci până la sfârșitul lumii

[deci de unde ideea eretică că S-ar fi smuls de pe Cruce, nelăsând toate mădulare pironite pe Ea? Pictarea cu o mână smulsă este practic a împlini hulitor prin penel dorința diavolului, de a-L clinti pe Hristos din dragostea Lui răstignită. Ea exprimă în același timp și curiozitatea pe care a avut-o satana de a vedea dacă cu adevărat Hristos este Fiul lui Dumnezeu (și, în felul acesta, de a împiedica Mântuirea neamului omenesc prin cruce), ispitind să afle aceasta prin gurile nerecunoscătorilor iudei Mat 27:39 Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-și capetele, 40 Și zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-Te pe Tine Însuți! Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! 41 Asemenea și arhiereii, bătându-și joc de El, cu cărturarii și cu bătrânii, ziceau: 42 Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El. 43 S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu. 44 În același chip Îl ocărau și tâlharii cei împreună-răstigniți cu El. – n.n.],

fiind gata să sufere cu bucurie nu o moarte, ci mii de morți, dacă cei ce voiau să-L omoare n-ar fi păcătuit (145).

Această bucurie pe care o avea Iisus când a suferit, vrând s-o arate Solomon cel pașnic, a zis prin gura miresei care cânta: „Fiicele Sionului, veniți și vedeți pe Solomon cu cununa (de spini), cu care l-a încununat mama lui (Sinagoga) în ziua nunții lui și în ziua bucuriei inimii lui” (Cânt. Cânt. 3,11). Și cu cât această bucurie și dragoste a lui Iisus erau mai mari decât ura celor ce-L răstigneau, cu atât mai mari și mai grozave erau și suferințele născute din această dragoste pe care le-a simțit în sufletul și în inima sa.

[așadar bucuria nu îl făcea de loc să zâmbească, să privească sau să se relaxeze. Ea era ca un călău care îl făcea să sufere mai mult. De unde, așadar, zâmbetul indiferent al hristosului mincinos pictat de Părintele Arsenie Boca? – n.n.]

De asemenea a pătimit sufletul Domnului o durere nemăsurată:

  1. Pentru că orice lovitură și orice suferință primită în trupul Său nu era singură, ci amestecată cu mii de ocări, de batjocuri, cu mii de blasfemii și rușinări de la arhierei, de la dregători, de la ostași, de la călători și de la întreg poporul: „Și stătea poporul privind și-L batjocoreau și dregătorii cu ei zicând: pe alții i-a mântuit, mântuiască-Se acum și pe Sine. Îl batjocoreau și ostașii venind și dându-I oțet” (Luca 23,35). Și călătorii îl ocărau, clătinându-și capetele lor și zicând: Mar 15:29 Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-și capetele și zicând: Huo! Cel care dărâmi templul și în trei zile îl zidești.30 Mântuiește-Te pe Tine Însuți, coborându-Te de pe cruce! 31 De asemenea și arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alții a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască!”. Pentru că ticăloșii nu se mulțumeau să lovească numai trupul Domnului cu suferințe trupești, ci voiau să-I rănească și Prea Sfântul Său suflet cu ocări și batjocuri. De aceea avea dreptate Domn să se întristeze și să zică cu Proorocul: Psa 68:9 „Că pentru Tine am suferit ocară, acoperit-a batjocura obrazul meu.” după cum și Ieremia a zis despre Dânsul Plâ 3:30 „Să dea obrazul lui spre lovire și să se sature de ocară!”
  2. Pentru că a primit moartea, care nu era lucru și făptură a lui Dumnezeu, nici urmare a legilor firii, nici din voia lui Dumnezeu, ci era potrivnică dumnezeieștii voiri, potrivnică și legilor firii: Înt 1:13 „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea”.
  3. A suferit Domnul cu sufletul pentru că știa că prin patimile și moartea Sa aducea o ispășire și un canon îndestulător pentru toți oamenii de la Adam și până la sfârșitul lumii, deoarece, după cum învață Sfinții Părinți, toate păcatele lumii față de suferințele lui sunt ca picătura de apă în noianul mării. Căci zice Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Hristos a plătit mai mult decât datoram noi; cu atât mai mult cu cât este marea față de mica picătură de apă”. Aceasta a spus-o răspicat și Pavel: „Rom 5:20 iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul;”. Și părerea multor teologi este că așa-i de bogată ispășirea pe care a adus-o Hristos cu patima Sa, încât este îndestulătoare să mântuiască și pe toți dracii, dacă ei ar vrea să se pocăiască. Și este așa, pentru că patimile și moartea suferite de Hristos au un preț așa de mare, încât dacă ar fi suferit numai o mică pătimire și bătaie, ar fi fost deajuns pentru toate păcatele tuturor oamenilor, deci cu cât mai mult cât a suferit atâtea și atâtea? Deci, știind Domnul bogata și nemăsurata ispășire pe care o făcea pentru toți oamenii, căci zice: „2Co 5:14 dacă unul a murit pentru toți, au murit deci toți.”, precum și faptul că puțini oameni aveau să se împărtășească de plata și de folosul acestei ispășiri și că aveau să creadă și să se mântuiască abia un om dintr-un milion, iar toți ceilalți aveau să rămână în necredință nefolosindu-se de patima lui niciodată, ci mai degrabă aveau să-i hulească numele și să ocărască Crucea Lui, de aceea zic, Iisus S-a întristat fără măsură și a suferit până la moarte (146).

Las la o parte cât de mult a întristat dumnezeiasca sa inimă nerecunoștința ucenicilor, din care unul L-a trădat, altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au fugit lăsându-L singur (Matei 27,56); apoi, îndeosebi nerecunoștința iudeilor, a poporului său ales și așa de iubit, căruia îi făcuse atît de multe binefaceri, pe care venise să-l mântuiască, iar el a ajuns până la atâta răutate încât să răstignească pe marele Său binefăcător, voind prin această nerecunoștință să-L nimicească și trupește și sufletește. Dacă Domnul, chiar înainte ca iudeii să-L răstignească văzând cetatea Ierusalimului, a plîns și a vărsat lacrimi de întristare pentru robia și distrugerea ce aveau s-o pătimească de la romani – după cum spune Sfântul Evanghelist Luca: „Luc 19:41 Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea” – cu cât mai mult s-a întristat și a plâns pentru ei, văzând că-L răstignesc tocmai pe El, care venise să-i mântuiască (147)

[deci, de unde ideea că a zâmbit tocmai pe Cruce? – n.n.]

Dar dacă pieirea atâtor necredincioși și eretici a întristat inima lui Iisus, L-a mângâiat oare cel puțin mântuirea tuturor creștinilor Ortodocși? Vai! Nerecunoștința creștinilor a întristat și mai mult sufletul Domnului, pentru că știa câți dintre acești credincioși aveau să calce în picioare preascumpul Său sânge și patima Lui! Câți aveau să disprețuiască poruncile Lui! Pe câți avea să-i câștige diavolul! Și pe câți avea să-i înghită iadul, încât abia din mulți avea să se mântuiască unul! Pe toate acestea socotindu-le Domnul și văzând zădărnicit scopul pentru care suferise atâtea patimi – adică mântuirea tuturor oamenilor și cât de puțini oameni aveau să se folosească de aceasta, sufletul Lui s-a întristat atât de mult, încât dacă n-ar fi fost nemuritor ar fi murit de întristare. Durerea Sa lăuntrică a fost așa de mare încât este cu neputință să o priceapă cineva în lumea aceasta ci numai în ziua judecății, după unii dascăli fiecare o va cunoaște mai deplin. Căci atunci o va arăta Domnul, ca să o vadă toți oamenii spre rușinea păcătoșilor. De aceea avea dreptate Iisus să strige cu Ieremia: „Plâ 1:12 Toți cei ce merg la voi pre cale, întoarceți-vă și vedeți de este durere, ca durerea mea,”.

Această suferință lăuntrică a Domnului a fost pricină ca să se plângă Iisus către Dumnezeu – Tatăl și să strige din partea omenirii suferinde, din pricina nesimțirii patimilor: „Mat 27:46 Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (La Coresios: Cuvânt la Sfintele Patimi); arătând prin aceasta că Tatăl se purta atunci cu omenirea Lui ca și cum ar fi părăsit-o, păstrând-o ca să nu moară mai degrabă, ci ca să stea mai mult în chinurile pe care le suferea. De aceea, pe acela pe care mai înainte Îl numea Tată, pentru dumnezeirea Sa, acum, din pricina mărimii chinurilor, nu l-a mai numit Tată, ci numai Dumnezeu, arătând că Tatăl se purta cu El ca și cu un străin, ba chiar ca cu un dușman, nedându-i altă mângâiere decât creșterea chinurilor. Vai, cât de vrednic de milă și de ciudat este acest lucru! Iisus Hristos putându-și îndulci suferințele, cum mai târziu a ușurat chinurile atâtor mucenici și totuși să bea pe de-a-ntregul și deplin paharul suferințelor, lăsând la o parte orice mângâiere și a lui Dumnezeu și a îngerilor și a oamenilor și din cer și de pe pământ!

[ce hulă să zici atunci că și-a smuls o mână de la suferință, pentru a se mângâia – n.n.]

Și putând cu puțină suferință să răscumpere toată lumea, a primit să se afunde într-un abis de chinuri (148)

Acum, tu, păcătosule, cunoscând acestea, te miri pentru ce Hristos a suferit în sufletul Său o patimă așa de mare și de neasemănată? Să știi, însă, că nu-a răbdat-o pentru altceva decât ca să înțelegi mai adânc dragostea pe care o datorezi lui Dumnezeu și ura pe care trebuie s-o ai pentru păcat.

Vedeți că tabloul religios al Părintelui Arsenie Boca cu un hristos mincinos aflat în stare de bine și propagandă atacă tocmai pocăința? Unde se vede suferința Lui ca să ia aminte cel păcătos și să se schimbe? Este un hristos zâmbăreț, ce face gesturi atractive, aflat în promenadă pe o cruce fără dureri pentru a racola ucenici, privind cu ochi hipnotizatori în jur. Am spune că de dragul catehizării, ca să cheme pe câți mai mulți la Hristos, Părintele Arsenie Boca încalcă Erminia și inventează un gest atractiv. Sfântul Duh însă nu atrage prin gesturi comerciale, ci prin înțelesurile care hrănesc mintea. Duhul care l-a inspirat nu este, însă, dumnezeiesc, ci unul de un prost gust. Se înțelege aceasta și din faptul că actorii și cântăreții de la Circul american îl fac pentru a fi adorați și atractivi pentru mase. Trăiri similare (din slavă deșartă) nasc și gesturi similare, deoarece atitudinea trupului este o răsfrângere a stării sufletului.

Iată cum Părintele Arsenie Boca dorește să îl facă asemenea sieși pe Dumnezeu – Cuvântul, zugrăvindu-L răstignit în aceeași stare lăuntrică precum este Justin Bieber (încântat de sine și vrând să atragă fanii la el). Pe Hristos nu a putut să-L înjosească, fiindcă a pictat un hristos mincinos, dar în schimb ne-a arătat ce trăia sfinția sa când

De copil zicea: „Eu sunt Zian. Veniți la mine și eu vă voi duce la Hristos”[10].:

E adevărat că nici scofâlcirea trupească și mutilarea hristoșilor mincinoși din tablourile apusene nu sunt binefăcătoare, fiindcă mută atenția la suferințele trupești și o oprește aici, nearătând suferința sufletească. Dar cu atît mai mult tablourile Părintelui Arsenie Boca sunt mai rele, fiindcă nu arată suferința de loc, ci doar distracția vânării sufletelor din interes personal și disprețul unui dominator, specifice sfinției sale. Și în starea lăuntrică amăgită hristosul mincinos al Părintelui Arsenie Boca seamănă cu preacuvioșia sa, nu numai în trăsăturile din afară ale chipului.

Sfintele Icoane Ortodoxe arată, însă, slava împărătească a unei suferințe ce pune accentul (prin ochii închiși) pe lumea lăuntrică, mult mai chinuită decât trupul, dar mult mai ascunsă, chemându-ne astfel, nu prin mijloace omenești de propagandă gestuală, ci prin smerenie la o urmare a căii Lui, a răstignirii de Sine discretă, ascunsă într-o taină de nepătruns, care începe cu universul minții, cel nevăzut, dar care aduce toate în stare de jertfă lină. Fața este o expresie a inimii, după cum spun Sfinții Părinți, în ea sunt sugerate toate cele dinlăuntru. Astfel că suferința interiorizată și smerită ce se reflectă în Trupul lui Hristos Îl face să iradieze de o viitoare înviere prin durere, dând sens morții biruite prin ea de trecere la viața de dincolo.

Cu totul opus este trupul hristosului mincinos al Părintelui Arsenie Boca, care are culorile bolnăvicioase ale convingerii cu orice chip, care încearcă viclenească libertatea privitorilor și zgândăre ochii prin luminile artificiale ale confortului lumesc de aici și de acum.

  1. Cinstirea sfintelor icoane

[…]

Și, cu cinstirea cea cuvenită celor zugrăviți și închipuiți în icoane, le aducem icoanelor cinste și închinăciune; (însă) nu cu cinstea și închinăciunea cea cuvenită înseși Dumnezeirii, adică nu zicem cum că în icoană este însuși Hristos, sau Prea Sfânta Fecioară, sau sfântul acela care este zugrăvit, ci pe cinstirea arătată Icoanei o ducem sus, către întâiul chip. Pentru că, dacă icoana aceea căreia îi aducem închinăciune este a lui Hristos, cinstirea arătată ei o aducem către însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu. [dacă este cu chipul Părintelui Arsenie Boca, deci a Părintelui Arsenie Boca, cinstirea ei o aducem către însuși Părintele Arsenie Boca, nu lui Hristos, chiar dacă este trecut numele Lui, acolo – n.n.] Nu vopselelor le aducem cinstire și închinăciune, ci lui Hristos, Carele este în ceruri, pentru că „cinstirea icoanei trece către întâiul chip”, [după cum] zice sfântul marele Vasilie. Tot de asemenea zicem și pentru icoana Prea Sfintei Fecioare și pentru zugrăvirea și închipuirea tuturor sfinților. [dacă Maica Domnului are asemănarea Zamfirei, ea se preacinstește nu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dacă Sfinții au chipul Părintelui Arsenie Boca, el este cinstit în locul lor – n.n.]

[Așa și cea împotrivă, adică ocărârea și necinstirea icoanei, către întâiul chip trece, și vom cădea în greșeala neevlaviei]. [vă dați seama acum, ce hulitor era pictorul de la Drăgănescu la adresa lui Hristos, a Maicii Domnului și a sfinților, dacă îi picta așa de urât, fără evlavie, mutilându-i prin adăugarea chipului său? Oamenii îl cinstesc pe Părintele Arsenie Boca când sărută cu cinste tablourile cu chipul lui pictat în locul lui Hristos, dar sfinția sa, prin aceleași tablouri, pentru că le dedică prin nume lui Hristos, dar le pocește prin pictarea cea urâtă a chipului său, Îl necinstește, mai ales că și mesajul teologic, din gesturi, semne, transparențe, texte, inovații pus în numele Lui, este tot unul eretic – n.n.]

[La Sinodul al șaptelea ecumenic, toată lupta sfinților părinți a fost pentru Sfintele Icoane și pentru podoaba sfintei biserici cu închipuirile sfinților, cărora li s-au închinat ei atuncea, poruncind și nouă asemenea. Iar pe cei ce s-au lepădat a se închina sfintelor icoane i-au dat anatemei, gonindu-i de la sfânta Biserică].

Cu dreptate dară (și noi) le închipuim și le aducem (cinstire și) închinăciune Sfintelor Icoane, iară hulitorii și necinstitorii să fie toți dați anatemei. [iată încă o anatema la care s-a supus Părintele Arsenie Boca – n.n.]

[Pentru îndreptarea zografilor

la câteva greșeli, pe care ei le fac din nebăgare de seamă:

[…]

  1. Este un obicei papistășesc zugrăvirea lui Hristos pironit pe cruce cu trei piroane

 [dar măcar ei îi lasă ambele mâini pironite pe cruce, un piron străpungând ambele picioare, care totuși ne arată că a suferit și a sângerat pentru noi, chiar dacă hidos. Cu cât mai grav este că deși Părintele Arsenie Boca pictează toate piroanele, o mână o smulge, acuzând pe Hristos de răstignire parțială. În măsura în care mâna lui Hristos este mai de preț decât pironul care a străpuns-o, în aceeași măsură hula Părintele Arsenie Boca este mai rea decât a latinilor – n.n.], iar nu cu patru, cum se adeverește din Istoria sfântului împărat Constantin cel Mare, care a pus un piron în coroana sa împărătească, de s-au împlinit cuvintele lui David: „… Pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă”81; pe-al doilea l-a pus în frâul calului, de s-au împlinit cuvintele proorocului: „…Și cel din frâul calului «Sfânt Domnului !» va fi. 82; iar două le-a pus într-un turn înalt, spre întărirea [și paza] cetății. 83.

[…]

 [Ascultă, zografe ! Sfânta Biserică, maica tuturor credincioșilor, prin prooroci și-a făcut gătirea; prin Hristos și-a așezat temelie; prin sfinții apostoli s-a zidit; prin sângele mucenicilor s-a zugrăvit [vă dați seama ce grav este să schimbi zugrăveala ei, mai mult, introducând relaxare în suferință – n.n.] ; prin strădaniile pustnicilor s-a umplut de buna mireasmă duhovnicească, iar prin cele șapte sinoade s-a întărit, gonind toate vicleșugurile eretice.

Așadar, frate zografe, lucrează-ți meșteșugul cu frică și cu mare băgare de seamă, întocmai după cum poruncesc sfinții părinți și după cum te povățuiește cartea aceasta, neabătându-te la alte așezări sau alte închipuiri eretice. Iar pentru lenea ta, sau pentru plata lucrului, să nu lași din cele poruncite de sfinții părinți și ale dascălilor vechi zografi, ca să nu cazi sub blestemul și afurisenia sinodului al șaptelea; [sărmanul Părintele Arsenie Boca ce a pătimit fiindcă a pictat după vedeniile diavolești, după propriile păreri culese din filozofie și după modelele apusene, deprinse la Belle Arte – n.n.] și păzește-ți și viața curată de spurcăciunile trupești, ca cel ce lucrezi cele sfinte. Și acestea urmând, vei fi locuitor raiului cu toți sfinții]88.[11]

Contrazicând teologia Ortodoxă și sustrăgând asemănarea lui Hristos, pentru a o înlocui cu a Părintelui Arsenie Boca, vedenia răstignirii ne arată că a fost fabricată prin nălucire de draci, pentru a scăpa de focul ce-i arde din Sfânta Jertfă a lui Hristos. Astfel că lozinca „Veniți la Mine” nu este citat din Sfânta Evanghelie, ci o parafrază. Sfânta Evanghelie îndeamnă pe oameni să vină la Hristos, pentru a-L urma în starea Lui de Jertfă (jugul) lăuntrică (blândețea și smerenia inimii) și astfel a-și găsi vindecarea și odihna adevărată a împlinirii dureroae a voii lui Dumnezeu: Mat 11:28 Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.29 Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. 30 Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.. Lozinca din așezământul de la Drăgănescu îi îndeamnă pe oameni să vină la Părintele Arsenie Boca, ca la un hristos mincinos, care îi vrăjește prin priviri, hipnotizându-i să aleagă calea confortabilă și zâmbitoare a relaxării, care duce la marea amăgire a uitării de Dumnezeu.

  1. Pironirea în încheieturi

contrazice Sfânta Evanghelie. Deci, hristosul ce se arăta Părintelui Arsenie Boca era unul mincinos, având stigmate.

După cum se observă cu claritate, în toate tablourile unde vrea Părintele Arsenie Boca să-L reprezinte pe hristosul său după răstignire, veți observa că este pironit în încheietura mâinii, iar nu în mână. Și acesta este un semn doveditor că vedeniile pe care le-a primit au fost năluciri alcătuite de un duh mincinos ce ura patimile lui Hristos și Sfânta Evanghelie:

Ioan 20:24 Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. 25 Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. 26 Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! 27 Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios. 28 A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! 29 Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!

Oare Părintele Arsenie Boca nu a citit Sfânta Evanghelie, sau a considerat mai credibile vedeniile sfinției sale? Dacă da, noi nu putem să ne încredem în el, fiindcă Sfânta Biserică ne pune Sfânta Evanghelie la temelia întregii noastre existențe. După Sfânta Evanghelie a Sfinților Apostoli, nu după Cărarea Împărăției și așezământul de la Drăgănescu vom fi judecați:

Rom 2:16 În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Iar în Sfânta Evanghelie este scris clar semnul cuielor sunt în mâinile lui Hristos (= χερσιν [chersin], limba greacă), nu în încheieturile Lui (=συνδεσμων [sindesmon], limba greacă). Dar aceasta este foarte grav. Atunci cine este răstignitul desprins de pe cruce, cu ochii deschiși, fără sânge, cu găuri în încheieturi și asemănarea Părintelui Arsenie Boca? Desigur un duh mincinos. Aceasta nu numai că îl arată pe Părintele Arsenie Boca ca pe un zugrav de grozăvii neasemănate (care cade sub blestemul și afurisenia Sfântului Sinod al 7-lea ecumenic), dar atacă tocmai semnul de identificare al lui Hristos din veșnicie, arătând că cel reprezentat de sfinția sa este un altul, ce vrea să-L înlocuiască prin stigmatele care îi apăreau și Părintelui Arsenie Boca… probabil (după tablourile de la Drăgănescu) tocmai la încheieturi (deși, în vedenia celor două țigănci Părintele Arsenie Boca apare cu stigmate în palme, vedeți capitolul Francisc de Assisi). După cum vom vedea mai jos, cel care are stigmate este, de fapt, tocmai… antihrist. Așadar și prin pictarea stigmatelor la încheieturile mâinilor, Părintele Arsenie Boca îl pictează pe antihrist.

***

Despre stigmate

Părintele mi-a arătat cum să țin mâinile când mă rog, și în momentul în care Părintele [Arsenie Boca] a ridicat mâna, aveam senzația că e mâna Iui Iisus! Aveam senzația că văd urmele cuielor în palme [12]

Stigmatele sunt prezente și la greco-catolici, pe care atât de mult i-a iubit și propovăduit Părintele Arsenie Boca, învățăturile sfinției sale fiind îngemănate cu uniatismul. Vom îngroșa asemănările:

Rafila Găluț, Fecioara stigmatizată de la Bocsig (1910-l939)

– Rafila Găluț s-a născut pe 8 februarie 1910 la Bocsig, jud. Arad, fiind fiica lui Constantin Găluț și a Anei Zgerden.

– a fost botezată la 10 februarie 1910 în biserica greco-catolică „Sf. Gheorghe” din localitatea natală, de către Pr. Demetriu Nysztor.

– credincioasă greco-catolică, de mică a fost foarte apropiată de Biserică. În 1931 dorește să devină călugăriță în Congregația Maicii Domnului de la Blaj dar, datorită sănătății sale fragile, este sfătuită să renunțe.

– tânăra fecioară din Bocsig a trăit o viață spirituală exemplară, spovedindu-se cel puțin o dată pe lună și primind foarte des Sf. Euharistie; a participat la Sf. Liturghie și la diferitele devoțiuni ale Bisericii Greco-Catolice: Sf. Rozar, Calea Crucii, Adorație euharistică, novenele către Sf. Anton de Padova și Sf. Tereza de Lisieux .

– în perioada 1931 – 1939 a purtat stigmatele (rănile Domnului), lucru confirmat nu numai de parohul locului, Pr. Petru Vancu, ci și de diferiți preoți și medici delegați din partea Episcopiei Lugojului să investigheze acest caz deosebit.

este interesant că în aceeași perioadă cu stigmatele Rafilei Găluț, Icoana Maicii Domnului aflată în biserica greco-catolică din Scăiuș, a lăcrimat în zilele 30 septembrie și 15 octombrie 1934.

– primul raport despre stigmatele Rafilei este trimis de Pr. Petru Vancu Episcopiei de Lugoj pe data de 11 noiembrie 1933.

– Episcopul Alexandru Nicolescu de Lugoj îl însărcinează pe Pr. Dr. Iuliu Rațiu să întocmească un chestionar cu 48 de întrebări care îi vor fi puse Rafilei despre stigmate și despre viziunile pe care ea spunea că le are, răspunsurile la chestionar fiind prezentate Episcopului împreună cu un raport pe data de 20 ianuarie 1934.

– Episcopia de Lugoj informează Congregația Bisericii Orientale (Dicaster al Sfântului Scaun) despre cazul Rafilei Găluț printr-o scrisoare adresată Cardinalului Luigi Sincero pe data de 15 aprilie 1934; documentele referitoare la acest caz sunt traduse și trimise Sf. Scaun pe data de 27 iulie 1934.

– alte culte au încercat să o convingă pe Rafila Găluț să renunțe la credința ei catolică, dar ea nu acceptă, susținând toată viața că unica Biserică întemeiată de Mântuitorul Isus Cristos este Biserica Una, Sfântă, Catolică și Apostolică.

– pe 30 august 1934 Sfânta Congregație pentru Biserica Orientală comunică Episcopului Alexandru Nicolescu că documentația referitoare la Rafila Găluț a fost transmisă Sfântului Oficiu.

– pe 10 septembrie 1934 Episcopul Alexandru Nicolescu transmite Congregației pentru Biserica Orientală concluziile preoților care au investigat cazul Găluț: Pr. dr. Dominic Niculăeș, Pr. Petru Herlo și Pr. dr. Iuliu Rațiu. Aceștia descriu stigmatele precum și viziunile Rafilei: viziuni cu Maica Domnului care îi vorbea și viziunile cu Isus Cristos.

– pe data de 16 septembrie Rafila Găluț este consultată la sediul parohiei greco-catolice Arad II-Șega de o comisie de medici formată din Dr. Nicolae Butean, Dr. Iuliu Vicas, Dr. Teodor Pop și Dr. Vasile Cucu. Medicii nu reușesc să dea o explicație științifică stigmatelor Rafilei. Ei au observat rănile de pe frunte, de pe cele două pălmi, de pe coastă și de pe picioare. S-a constatat că stigmatele nu apar la intervale fixe, ci la date anunțate de Maica Domnului.

– pe data de 1 octombrie 1934 apariția stigmatelor se face în prezența medicului Teodor Vicas, a Pr. Petru Herlo și a Pr. Petru Vancu, redactându-se un proces verbal, document tradus și transmis imediat Sf. Scaun.

– în zilele de 6-7 octombrie 1934 Rafila Găluț se află la Lugoj cu ocazia Congresului AGRU și a vizitei Regelui Carol II în oraș și este primită de Episcopul Alexandru Nicolescu la reședința episcopală, ocazie cu care Episcopul constată personal stigmatele. Rafila Găluț se va ruga cu această ocazie în fața Icoanei Maicii Domnului de la Scăiuș adusă în pelerinaj la Catedrala greco-catolică din Lugoj. Raportul cu privire la vizita Rafilei la Lugoj este redactat de canonicul Marianescu.

– pe data de 20 februarie 1935 Episcopia de Lugoj trimite un nou raport Congregației pentru Biserica Orientală referitor la cazul Rafilei Găluț.

– pe data de 27 mai 1935 Pr. Augustin Pop OSBM care ținea Misiuni populare la Bocsig în acea perioadă, înaintează Episcopiei de Lugoj un raport despre Rafila Găluț, în care aceasta este definită de călugărul bazilian drept „o ființă favorizată de Dumnezeu”, negăsind nicio explicație naturală pentru stigmate.

– din 31 ianuarie 1936 stigmatele au sângerat tot la două săptămâni, câte 3 zile, până în 15 aprilie 1939, când Rafila Găluț a murit.

– în 1948 Episcopia de Lugoj a inițiat o nouă anchetă, încredințată Pr. Vasile Borda. Acesta a încercat să adune informații de la toți cei care au cunoscut-o pe Rafila.

– calitățile Rafilei Găluț recunoscute de contemporani erau: evlavie, ascultare, răbdare, mortificări, curăție, modestie, credință simplitate, apostolat laic, iubirea aproapelui, stigmate și viziuni, chiar daruri profetice.

– în 1979 se reface mormântul Rafilei Găluț, la cheltuieli contribuind și Prea Sfințitul Episcop Ioan Ploscaru de la Lugoj, care s-a ocupat în perioada comunistă de strângerea tuturor documentelor referitoare la fecioara stigmatizată de la Bocsig.

– după 1939 numeroși credincioși greco-catolici, romano-catolici dar și de alte confesiuni, vin și se roagă la mormântul Rafilei Găluț cerându-i mijlocirea în nevoile lor sufletești și trupești.

***

Doamne Isuse Cristoase care ne-ai arătat mărirea Ta prin darul stigmatelor fecioarei Rafila Găluț de la Bocsig, dăruiește-ne lumina necesară pentru a face voia Ta în viața noastră precum și a mărturisi adevărata credință a Bisericii Tale.

Tatăl Nostru … , Născătoare … , Mărire Tatălui …

Preasfântă Fecioară Marie, Maica lui Dumnezeu și Maica noastră a tuturor, care te-ai arătat de mai multe ori fecioarei Rafila Găluț de la Bocsig, ajută-ne să primim adevărata lumină pentru a înțelege cu adevărat voia Fiului Tău, revelată prin viața Rafilei Găluț.

Tatăl Nostru … , Născătoare … , Mărire Tatălui …

Bocsig, 18 octombrie 2008, cu ocazia pelerinajului Asociațiilor AGRU și ASTRU din Eparhia de Lugoj, condus de P.S. Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj[13]

Iată altcineva dintre români, tot de formație greco-catolică ca și Părintele Arsenie Boca, având stigmate, viață (manifestată prin evlavie exterioară, la arătare, nu smerită și ascunsă) publică și misiune apologetică uniată, învățături și minuni, înainte și după moarte, ba și rugăciuni la mormânt, similare cu ale sfinției sale.

***

Stigmatele „fetei diavol”. Dar multe asemănări găsim și în semnele pe care le face diavolul în trupul Ortodocșilor vrăjiți. O româncă vrăjită făcând minuni asemănătoare cu ale Părintelui Arsenie Boca (având inclusiv stigmate). Observăm că datorită mândriei și dorinței de răzbunare nici slujbele de exorcizare nu aveau efect la ea. Vom îngroșa asemănările:

Poltergeist de România: povestea botoșănencei care a reușit cu puterea minții să îngrozească un sat întreg și să uimească lumea științifică

Eleonora Zugun, o botoșăneancă născută acum 110 ani, a fost numită de săteni „fata diavol“ și a fost considerată responsabilă pentru fenomene paranormale terifiante. A stârnit și interesul cercetătorilor din afara României, care au numit-o „Romanian Poltergeist“. Unul dintre nepoții Eleonorei povestește, pentru „Weekend Adevărul“, ce-și amintește despre „demonii“ din viața mătușii sale. În 1926, un renumit parapsiholog britanic, Harry Price, a dus-o în Londra pe o tânără pe care o numea „fata diavol“.

Pe numele ei adevărat Eleonora Zugun, fata avea 13 ani și era născută în satul Talpa din județul Botoșani. Despre ea se spunea că este posedată de un Poltergeist (un spirit neliniștit, malefic), fiind capabilă să mute și să arunce obiecte oricât de mari și de grele ar fi fost. Totodată, la intervale regulate, Eleonora Zugun se umplea de stigmate: mușcături, zgârieturi, umflături de origine necunoscută. Cercetată de oameni de știință britanici A fost dusă în Londra pentru a fi studiată de specialiștii englezi de la Laboratorul Național de Cercetare Psihică, după ce îi uimise pe savanții vienezi, care au cercetat-o la rândul lor. Interesați de cazul ei au fost nu numai specialiștii în fenomene paranormale, ci și trei membri ai Societății Regale din Marea Britanie: dr. R.J. Tillyard, dr. R. Fielding-Ould și profesorul Edward Heron-Allen. Era de 11 luni în Londra, iar fenomenele paranormale din laboratoarele institutului britanic se înmulțeau. Presa Commonwealth-ului dezbătea cu lux de amănunte cazul și vorbea aproape zilnic despre „fata Poltergeist“ din România. Zgârieturile care apăreau în mod misterios pe fața Eleonorei FOTO soulask.com „Un grup de persoane servea ceaiul în laborator, când Eleonora a ridicat ceașca de pe masă, după care a țipat și a tras repede mâneca hainei de pe antebraț. Brusc, îi apăruseră urme de dinți adânc înfipți în carne, ca și cum cineva ar fi mușcat-o cu sălbăticie. Urmele dinților s-au colorat din roșu în alb, transformându-se în umflături uriașe. Într-o oră dispăruseră fără urmă“, se preciza în articolul „Fenomene uluitoare: fată posedată de diavol“, apărut în pagina 29 a publicației „Sunday Mail“ din Brisbane, Australia, pe 12 decembrie 1926. Fascinant subiect de presă Fascinația pentru Eleonora Zugun, „fata posedată“ a continuat în Commonwealth, ziarele considerând-o subiect de presă și la un an de la sosirea sa. „A fost adusă la Londra în luna septembrie a anului trecut (n.r. – 1926) de contesa Wassilko-Serecki la institut pentru a fi testată în privința manifestărilor de tip Poltergeist care i se atribuie și a misterioaselor semne care-i apar pe trup“, se arăta în articolul intitulat „O fată «fantomă» din România: mister neelucidat după mai multe teste“, apărut sâmbătă, 16 aprilie 1927, în pagina 11 a cotidianului „The Adverteiser“, cu sediul în Adelaide, Australia. De altfel, pe toată durata testării ei în Laboratorul Național de Cercetare Psihică din South Kensington, Londra, a fost vizitată de numeroși reporteri de la diverse publicații ale vremii. Descrierile din presa internațională sunt doar o mică parte din povestea semi legendară care a înconjurat-o pe Eleonora Zugun cel puțin în prima parte e vieții ei. Sute de mărturii culese de parapsihologi și specialiști în paranormal de la începutul secolului al XX-lea îi creează un portret terifiant: o tânără posedată de un spirit și capabilă de activități paranormale rar întâlnite. Povestea ei începe însă în satul Talpa, acolo unde s-a născut și acolo unde, se spunea, a dobândit puterile paranormale și implicit a fost „posedată“. Totul a început când Eleonora avea 7 ani Eleonora Zugun s-a născut pe 24 mai 1913 într-o familie de țărani din satul Talpa, comuna Cândești, județul Botoșani. În satul ei natal, puținii bătrâni care au mai auzit povești despre ea se feresc să deschidă subiectul. Îl consideră de rău augur. Singurul care vorbește nestingherit este un nepot al Eleonorei Zugun, care mai trăiește în Talpa. Se numește Marcel Zugun, are 60 de ani și este fiul fratelui mai mic al Eleonorei. Și-o amintește bine, ca pe o femeie cuminte și bună. Dar copil fiind, a apucat să audă povești de la bătrânii care au copilărit cu ea și mai ales de la Eleonora însăși. „Când am mai crescut, am devenit curios. Și am întrebat-o. Nu a vrut să vorbească despre așa ceva. Era o suferință prea mare. Până la urmă mi-a spus ea câte ceva…“, spune Marcel Zugun. Nepotul Eleonorei Zugun precizează că totul a început când Eleonora avea 7 ani. Tot soiul de fenomene paranormale s-au dezlănțuit în Talpa din acel moment. Oamenii erau înfricoșați. „Mi s-a povestit că, atunci când era mică, mergea pe drum și pietrele de pe marginea drumului se aliniau [mai ceva ca găinile și păsările – n.n.] și mergeau paralel cu ea. Apoi s-a întâmplat că săreau și veneau în casă tot felul de lucruri, inclusiv pietre de la râu și spărgeau prin casă. Odată, un vânător a fost chemat de bunicu’ să vadă ce se aude în pod. Când a urcat omul s-a trezit lovit și bătut [totuși a scăpat mai ieftin decât securiștii paralizați de Părintele Arsenie Boca – n.n.] de tot felul de obiecte, de cartofi, de tot ce era pe acolo“, povestește Marcel Zugun. Ba mai mult, Eleonora ar fi fost capabilă să și controleze astfel de fenomene, răzbunându-se pe cei care o umileau prin sat. „Se spune că vărul ei o bătea când era mică. Și ea îi tot spusese: «Nu mă mai bate, că am să te fac să umbli în fundul gol prin sat». Și el nu a băgat-o în seamă și i-a tras o palmă. Nu au trecut zece minute și vărul ei umbla gol-pușcă prin mijlocul satului, rătăcit tot“, spune Marcel Zugun din ce i s-a transmis din familie. ; Dusă cu forța la mănăstiri, exorcizată și închisă în ospiciu „Au trimis-o prin vecini, că sperau ca duhul cel rău să o lase în pace. Credeau că doar în casă se propășise și acolo acționa. Încercau și ei ce puteau“, spune Marcel Zugun. Nici în casele vecinilor nu dispăreau, însă, fenomenele neobișnuite. Oamenii s-au speriat, spune nepotul. Șușoteau și spuneau că este posedată de diavol. În speranța de a scăpa de acest diavol, părinții au dus-o pe Eleonora la un preot. Au însoțit-o nu mai puțin de 40 de săteni. Au dus-o la preotul Măcărescu din satul Zamostea, un preot cunoscut pentru harul său de a lupta cu demonii. Marcel Zugun nepotul Eleonorei Zugun descrie întâlnirea Eleonorei cu preotul Măcărescu, acasă la acesta într-unul dintre studiile sale, „Poltergeist Mediums“: „Imediat ce a intrat Eleonora în cameră, un platou din metal așezat pe un suport s-a spart brusc. Nici bine nu și-au revenit oamenii din șoc, că ferestrele interioare s-au spart în timp ce ferestrele exterioare au rămas intacte. În timp ce toate acestea se întâmplau, bătrânul preot, fiul său și învățătorul Teodorescu erau prezenți. Imediat au luat-o la fugă“. Fenomenele stranii nu s-au oprit aici, un băiat fiind rănit de o scândură în timpul manifestării de tip „Poltergeist“ din casa preotului, fiindcă ar fi pronunțat cuvântul „diavol“. Părinții Eleonorei au continuat să o ducă pe la biserici și mănăstiri, ajungând până la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou“ de la Suceava, unde, la apariția fetei, o piatră ar fi spart un tablou al sfântului. Vestea despre „fata-diavol“ din Talpa se răspândise, circula din sat în sat și ajunsese deja la urechile specialiștilor de la Universitatea din Cernăuți. Între timp, spune Marcel Zugun, Eleonora a fost închisă la mănăstirea Gorovei, pentru a fi scăpată de „cel rău“ cu ajutorul călugărilor de acolo. Și Harry Price scrie într-o lucrare că tânăra a fost supusă unor practici de exorcizare, obligată la practici religioase. Călugării îi citeau slujbe întregi. Fără rezultat. A fost închisă într-un azil, despre care nici Marcel Zugun nu știe cu exactitate unde se afla, probabil la Cernăuți, dar știe de la mătușa sa, Eleonora, că a fost supusă la tot felul de investigații, inclusiv la episoade de hipnoză. Între timp, ziarele din Bucovina vuiau, despre acest caz. În special „Czernowitzer Morgenblatt“ și „Allgemeine Zeitung“ publicaseră articole detaliate despre cazul Eleonorei Zugun. În tot acest timp, căutată de jurnaliști, fata din Talpa, în vârstă de 12 ani zăcea fie în sanatorii, fie la mănăstiri. În cele din urmă, Eleonora Zugun se întoarce acasă și nu mai vrea să părăsească satul natal. Este căutată de oameni de știință, pasionați de paranormal, și de jurnaliști. „Au venit mulți oameni să o ia cu ei. Au fost și medici, și jurnaliști. Veneau să o ducă să o studieze, ba la București, ba în Franța, ba în Germania. Degeaba. Dacă nu dorea să plece cu acele persoane, nu putea să o ia nimeni. Se strica mașina pe drum, șareta. Mureau caii. Se îmbolnăvea grav șoferul. Se întâmpla orice, dar pe ea nu o luau“, povestește nepotul Eleonorei. Cu toate acestea, după ce a împlinit 13 ani, sătulă, probabil, să mai fie numită „drac“ în sat, preferă liniștea sanatoriului. La sanatoriul din Cernăuți însă, spune Harry Price, este tratată ca în Evul Mediu, închisă într-o cameră întunecată. Se bănuiește că „victimă“ spiritelor întunecate care o bântuiau i-a căzut și un inginer german pasionat de paranormal. Se numea Fritz Grunewald și era din Berlin. Acesta a vizitat toate locurile pe unde a stat Eleonora și a adunat mare parte din mărturiile folosite mai târziu în lucrările de specialitate. Inginerul a ajuns să o cunoască și, spune Harry Price, l-a convins pe tatăl Eleonorei să o scoată din azil. S-a întors la Berlin și, când dorea să vină să o aducă pe Eleonora în capitala Germaniei, a murit brusc. Eleonora Zugun a fost internată din nou în sanatoriu, unde urma să-și petreacă tot restul vieții. Salvarea Eleonorei În același an, însă, tânăra a fost salvată din sanatoriu de contesa austriacă Zoe Wassilko-Serecki, preocupată și ea de fenomenele paranormale, care a reușit să o ia în custodie pe Eleonora. A dus-o în Austria, familia fetei fiind uimită de influența pe care o avea contesa asupra ei. I-a amenajat o cameră spațioasă în locuința sa din Viena. Mai mulți oameni de știință austrieci au fost invitați să o studieze. Fenomenele paranormale au început să se manifeste cu forță. Au început să apară stigmatele, adică mușcături, umflături și zgârieturi pe mâinile și fața Eleonorei. În cele din urmă, a fost chemat specialistul Harry Price din Londra. Vrăjită de bunică sau complexul „dracul“? Marcel Zugun spune că în sat circulă teoria că mătușa sa fusese „vrăjită“ de bunica ei, de la Buhai, prin intermediul unor mărgele. Totuși, concluziile publicate de Harry Price în urma cercetărilor în cadrul Laboratorului Național de Cercetare Psihică din Londra, au fost altele: „Stigmatele îi apar spontan în diferite părți ale corpului Eleonorei. Nu poate fi considerată responsabilă în mod conștient pentru producerea acestora. În condiții științifice ideale, s-a observat că mici obiecte din apropierea Eleonorei se pot mișca fără ca tânăra să le atingă“, potrivit articolului „O fată «fantomă» din România. Mister neelucidat după o serie de teste“, publicat în „The Adverteiser“ pe 16 aprilie 1927. Stigmatele care apăreau pe trupul Eleonorei Zugun În același articol, se încearcă o explicație: „Se sugerează că fata, speriată încă de foarte mică de poveștile cu «draci» spuse de țăranii din satul ei, a dezvoltat complexul «dracul». Iar psihicul ei îi provoacă, prin mecanisme necunoscute, răni pe corp. Pentru capacitățile de a mișca obiecte fără a le atinge nu s-a găsit o explicație“. Confecționeră și căsătorită de două ori În 1928, când Eleonora Zugun a împlinit 15 ani, fără niciun eveniment marcant sau tratament, a devenit o adolescentă normală. Pur și simplu nu-i mai apăreau semne și nici nu mai părea „bântuită“ de vreun duh. Automat a fost trimisă în România. Nu mai avea nimeni ce studia la ea. A devenit confecționeră la București. „A dus o viață normală de la 15 ani. Nu s-a mai întâmplat nimic. Nici ea nu mai vorbea despre asta. Greu de tot o convingeai să spună ceva. A stat și la București, după aceea s-a întors la Talpa, apoi s-a mutat la Dorohoi. Acolo s-a căsătorit. A divorțat și s-a recăsătorit tot acolo. La Dorohoi este și înmormântată. A trăit 83 de ani. Era foarte bună la suflet și ne plăcea să stăm cu ea. Nu avea nimic rău“, spune Marcel Zugun. Citește mai mult: adevarul.ro/locale/botosani/poltergeist-romania-povestea-botosanencei-reusit-puterea-mintii-ingrozeasca-sat-intreg-uimeasca-lumea-stiintifica-l_557afa2ecfbe376e35380b38/index.html

După cum vedem asemănările sunt mai mici, fiindcă în cazul fetei diavolul ataca de la stânga, arătându- și fața rea, nu ca în cazul fetei greco-catolice și Părintelui Arsenie Boca, când ataca de la dreapta, sugerând că sunt Sfinții, arătându-și în felul acesta fața vicleană, ce dorea să mimeze sfințenia.

Iată, însă, și spovedania unui biet Ortodox înșelat de diavol ce i se arăta sub chipul multor sfinți, care a primit, printre alte false daruri comune cu ale Părintelui Arsenie Boca și darul stigmatelor, pentru a vedea că Ortodoxia nu ne scutește de înșelare, dacă nu suntem lămuriți în ea și nu urmăm calea smerită a Sfinților Părinți. Vom îngroșa, ca de obicei, asemănările cu cazul nostru:

Spovedania unui înșelat

Scrisoarea aceasta a fost scrisă de un grec aflat în străinătate către Părintele Teodosie de la Mănăstirea athonită Sfântul Pavel, autorul cărții „Spiritismul, urâciunea pustiirii”, deoarece prin intermediul acesteia s-a regăsit pe sine și s-a slobozit din ghearele diavolului.

Părinte Teodosie,

Citind cartea sfinției voastre „Spiritismul, urâciunea pustiirii”, am simțit o mare nevoie să vă scriu ca să vă mulțumesc, dar și ca să mărturisesc, eu nevrednicul, pe scurt, despre marea înșelare în care am căzut. Vă rog să mă iertați că vă rețin și vă obosesc, scriindu-vă marile mele păcate.

Cu vreo zece ani în urmă, Părinte Teodosie, am cunoscut în Thesalonic un bărbat în vârstă, pe nume Vasilios, care se îndeletnicea cu hidromanția[1]. Căra cu el o geantă în care-și avea „uneltele”. Doream și eu mult să învăț acest mod de comunicare cu duhurile, însă, cu toate rugămințile mele, nu m-a învățat nimic. Mintea fiindu-mi mereu la aceasta, într-o noapte, în somn, a venit cineva și s-a așezat lângă patul meu. Mi-a spus că este „Sfântul Gheorghe” și că de atunci înainte mă va povățui și ocroti. Vă puteți da seama ce bucurie m-a cuprins!

A doua zi dimineața am chemat-o pe sora mea, de 33 de ani, cu șapte ani mai mică decât mine, de curând măritată. Bătrânul Vasilios o pusese de multe ori pe sora mea să privească într-o cană de lut plină de apă. I-am spus că am pregătite cana, cuțitașul cu mânerul negru și că poate privi în apa din cană. Dar ea a râs și mi-a spus că, dacă nu va fi de față bătrânul ca să-i citească, ea nu va putea vedea nimic, pentru că încercase singură să privească în apă, dar fără să reușească ceva. Dar spunându-i ce mi se întâmplase în somn, s-a așezat și s-a concentrat asupra cănii. După două-trei minute a început să vadă o biserică necunoscută nouă, de la capătul Acropolei, numită a Cuviosului David. În partea de sus a ei se afla o piatră din care curge agheasmă, numită a Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Acolo trebuia să mergem să ne rugăm, să ne spălăm cu agheasmă, să luăm și cu noi – și în continuare vom avea comuniune cu duhurile. Și, într-adevăr, am acționat potrivit îndrumărilor duhului.

De atunci au început să curgă răspunsurile-îndrumări la diferitele noastre întrebări. Și, încet-încet, odată cu trecerea timpului, am înaintat în această „știință” a satanei, ca apoi să venim în contact cu președintele de atunci al Societății Cercetărilor Spiritiste, Nikolaos Firihon – Barbeta. Acela ne-a rezolvat diferite nedumeriri referitoare la comuniunea pe care o aveam și, concret, m-a învățat cum să primesc „stăpânirea celor patru arhangheli” (Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil). Nu-mi aduc aminte exact câte zile am postit. În fiecare zi citeam câțiva psalmi ai Prorocului David, apoi, cu sora mea, făceam comuniunea. Ea îi vedea pe cei patru „arhangheli” cum mă însemnează în chipul Crucii și-mi dau stăpânirea să supun duhurile viclene, să vindec nebuni, vrăjiți și bolnavi. De asemenea, președintele ne-a dat „permisiunea de lucru”. De acum înainte eram deja profesioniști și lumea venea pe zi ce trecea, din ce în ce mai multă!

Ar trebui multe foi de hârtie să vă descriu amănunțit cele întâmplate, însă vă voi scrie foarte puține lucruri despre comuniunea pe care am avut-o cu duhurile. Nu am vrut să înaintez în „magia albă”, așa cum este de obicei ea numită de către spiritiști. Astfel permanentul nostru îndrumător, presupusul „arhanghel Gavriil”, într-una din învățăturile sale ne-a spus că Evanghelos (adică eu) este născut numai pentru bine. „Tu, roabă Kiriaki” (sora mea), „în cealaltă cămăruță poți da oamenilor diferite buruieni-ape” etc.

Faptul că în anumite cazuri (bolnavi, împăcarea soților despărțiți etc.) nu aveam nici un rezultat îmi pricinuia nedumerire, de vreme ce îndrumătorul ne făgăduise că în toate vom avea izbândă; răspunsul lui, că „lipsește credința de la oameni”, precum și faptul că unele prorocii nu se împlineau și că ne spunea uneori cuvinte încurcate, potrivit cu puterea mea de pricepere – toate acestea m-au făcut să mă îndoiesc de „sfânta noastră comuniune”. De aceea i-am recomandat surorii mele să ne rugăm mai mult și să ne împlinim, pe cât se poate mai corect, îndatoririle noastre creștinești.

Am început să pun multe întrebări și să insist asupra întrebării: de ce luăm bani de la cei ce suferă, de vreme ce Domnul a spus: „În dar ați primit, în dar să dați”?, ca și multe altele. Dar fiindcă diavolul este mincinos și mult-meșteșugăreț, găsea întotdeauna justificări potrivite. Din păcate însă, pe sora mea nu o prea mâhnea acest lucru, ci, dimpotrivă, era mulțumită că putea câștiga bani și că viața ei devenea mai lesnicioasă cu fiecare zi ce trecea. Astfel, fără ca eu să știu nimic, s-a înțeles cu bărbatul ei să mă alunge și să lucreze numai ei doi. În felul acesta, ar fi câștigat și mai mulți bani de la oameni, care le-ar fi rămas doar lor. Dar trebuiau să învețe să facă invocarea. De aceea, m-au întrebat pe mine într-o zi despre cum se face, iar eu, fără să gândesc nimic rău, i-am învățat. Fapta lor m-a mâhnit și mai mult, și mi s-au înmulțit îndoielile despre autenticitatea „sfintei comuniuni”.

A trecut destul de multă vreme în care am căutat să aflu omul potrivit, care să „vadă” în locul surorii mele. Am găsit până la urmă o femeie pe nume Hristini; ea era căsătorită, însă despărțită de bărbat, și avea o fetiță. Fiind săracă, a acceptat să lucreze împreună cu mine. A început instruirea, care consta într-un program zilnic de rugăciuni, paraclise, spălare cu agheasmă la diferite biserici unde izvora Agheasmă etc. Și, astfel, numita Hristini a început să „vadă” limpede și, de multe ori, cu ochii deschiși!

Îndrumătorul nostru era același „arhanghel Mihail”.

Acum însă aveam mai multă experiență și, pe lângă aceasta, mă rugam și studiam mai mult decât altă dată Sfânta Scriptură. Dar și aici satana devenise mai tare și mai meșteșugăreț decât înainte. Predici uimitoare și vindecări spectaculoase mă făceau să cred că de această dată dețin cu adevărat „sfânta comuniune”. Dar, ca un mincinos ce este, diavolul a intrat în contradicție, din pricina multor mele întrebări. De aceea a început să mă lingușească. Unde se oprește mintea omului! A început să mă îndrume prin acea femeie și să mă urce la înălțime cu egoismul, spunându-ne că eu și cu el purtăm aceeași îmbrăcăminte (uniforma romană de culoarea aurului a soldatului roman), numai că noi avem Crucea în față. Nu s-a mulțumit cu aceasta, ci a luat și chipul „Maicii Domnului” și ne-a vorbit; ne-a arătat țărmurile Asiei Mici, Constantinopolul, Sfânta Sofia, spunându-ne că foarte curând acestea vor deveni iarăși grecești.

Se apropia praznicul Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, 25 martie, și mincinosul „arhanghel Mihail” mi-a făgăduit că după sfârșirea slujbei de la biserică îmi va aduce un dar, de vreme ce-mi sărbătoresc ziua numelui[2]. Așteptam cu multă nerăbdare să văd ce dar îmi va aduce „arhanghelul”. După ce ne-am despărțit la Biserica Sfintei Varvara, noi ne-am făcut îndatoririle noastre (am tămâiat, am stropit cu agheasmă locul comuniunii, am făcut invocarea ca întotdeauna). Apoi Hristini l-a văzut cu ochii deschiși pe mincinosul „arhanghel” cum i-a dat o „floare de crin”, iar ea mi-a „dat-o” mie, spunându-mi să fiu atent să nu o stric. Desigur, mai înainte acesta ne-a heretisit și binecuvântat, afirmând că crinul este adus din Muntele Sinai. Apoi mi-a dat o povață: să iau aminte în viața mea la fapte, pentru că orice cădere și păcat va fi ca și cum aș călca în picioare acest „crin”. Desigur, nu am văzut niciodată crinul; numai Hristini îl vedea întotdeauna, lângă icoane. Și, când l-a dus la ea, casa a fost plină de mireasma lui vreme de trei zile!

După aceasta, diavolul mi-a pregătit o surpriză. Într-o zi, Hristini l-a văzut pe „Iisus Hristos” cum ne binecuvântează, mă îmbrățișează și mă sărută spunându-mi: „Fratele meu, am venit lângă tine ca să te sui pe cele patruzeci de trepte ale luminii și adevărului. De acum înainte voi veni în fiecare miercuri la ora 4 după amiază, ca să te îndrum și să te sui pe acele trepte. Îți dau ceva de la mine. Îți dau mâinile mele, ca să-i vindeci pe cei bolnavi.” Și într-adevăr, mâinile mele au început să vindece! Pe lângă aceasta, în mijlocul palmelor mele au apărut două pete negre. Odată l-am întrebat pe mincinosul „arhanghel” despre ele, iar el mi-a spus că sunt de la piroanele cu care a fost răstignit Domnul!

Apoi „Hristosul” mi-a mai spus: „Eu te voi povățui drept, deoarece cunosc această lume, am trăit-o cu trup când am venit pe pământ, în timp ce «arhanghelul Mihail» nu a trăit în trup, ca să-i cunoască bine pe oameni. Ești fratele meu mai mic, am ieșit din aceeași mamă, numai că eu am tată pe Dumnezeu, și atunci când învățam lumea, tu alergai în brațele mele” etc.

Atunci Hristini l-a „văzut” pe mincinosul „arhanghel” că se închină înaintea mea. Învățăturile sale erau pline de dragoste, pace și dăruire față de Dumnezeu. Apoi mincinosul „Hristos” ne-a suit la cele cerești, ne-a arătat raiul, pe însuși „Dumnezeu”, ne-a învățat cum slujesc îngerii, arhanghelii, sfinții etc. Ne-a mai arătat și iadul, și orice își poate închipui mintea noastră cea săracă! Mi-a mai înainte-vestit și moartea tatălui meu cu 6-7 luni mai devreme, însă fără să-mi spună o dată anume.

După aceasta mi s-a întrerupt comuniunea, pentru că, într-o zi când am pus-o pe Hristini „să vadă”, a văzut întuneric și a auzit un glas spunându-i: „Îți luăm lumina și o dăm iarăși fratelui tău, pentru că crinul pe care ți l-am dat și ție l-ai stricat, l-ai făcut bucăți”. Am întrebat-o pe Hristini ce făcuse, iar ea i-a spus mamei mele că a „mers” cu bărbatul surorii sale, adică a făcut preacurvie.

Așa că am început din nou să caut un om care să „vadă”. De această dată, toți cei pe care îi găseam, după ce îi instruiam cu multă osteneală, plecau! Am pățit așa cu o femeie de curând măritată, cu al cărei bărbat aveam legături de prietenie. De îndată ce am instruit-o și a început încet-încet să „vadă” și să am din nou comuniunea, a început să-mi spună că mă iubește și că, în fiecare zi, dragostea ei pentru mine se mărește, până când am fost nevoit să întrerup iarăși comuniunea. În cele din urmă, când am ajuns s-o instruiesc pe nepoata mea (23 de ani și măritată), mi s-a arătat satana sub numele de „Sfântul Nicolae”.

Învățăturile au continuat, ca întotdeauna, cu cuvinte de dragoste și mântuire.

În viața mea am avut întotdeauna ghinioane. Nu am putut să dobândesc un serviciu statornic și nu am făcut nici o pricopseală. De asemenea, aveam multe neliniști în somn în timpul nopților, auzeam glasuri, aveam vise urâte, cearceaful era tras de pe mine. De multe ori simțeam cum mi se oprește respirația și mă apasă o greutate, de care mă ușuram și pleca de la mine ca o albină numai după ce, cu multă greutate, izbuteam să mă însemnez cu semnul Crucii. De asemenea, aveam întotdeauna o frică înăuntrul meu și de multe ori mă înfuriam, dar atunci când îmi reveneam, plângeam pentru halul în care ajunsesem. Acum, în ultima vreme, la sărbătorile la care participam (vreme de aproape trei ani am mers la Biserica Sfântului Terapont din Tumba de Jos, Thesalonic), Îl rugam mereu pe Domnul să-mi arate adevărul și să scap de eventuala înșelare.

Cu adevărat, Domnul și Mântuitorul nostru a auzit rugămințile mele și, într-o zi, când am mers la lucru (întrețineam ascensoare) în strada Dimitrios Gunari nr. 1, l-am găsit pe portarul de la bloc și am început o discuție cu el. Cuvintele lui m-au magnetizat. Am arătat celor ce erau cu mine ce trebuiau să facă, iar eu am continuat discuția cu fratele Gheorghios. Era un om simplu, binevoitor, în jur de 53 de ani, care scotea din gura sa neîncetat cuvintele lui Hristos. La sfârșit mi-a spus: „Ia această iconiță a Maicii Domnului și nu amâna! Începe din această clipă să devii un ostaș al lui Domnului!”

Atunci i-am spus că și eu propovăduiesc fiecărui om cuvântul lui Hristos, vindec bolnavi și am o comuniune sfântă, vorbesc cu Sfinții. Dar el m-a amuțit, spunându-mi: „Ești înșelat, fratele meu. Ești victima diavolului, ai căzut în cursa lui!”

Îndată a alergat și mi-a adus cărticica „Părinți duhovnicești contemporani de la Sfântul Munte Athos – Sava duhovnicul”, a Arhimandritului Heruvim (Karambelas) și mi-a arătat la pagina 87, unde se vorbea despre „îngerul care nu era înger, ci diavol”.

În după-amiaza aceleiași zile am chemat-o pe nepoata mea, am pregătit locul de rugăciune și de comuniune și am pus-o să „vadă”, pe jumătate hipnotizată ca întotdeauna. Vă scriu și cuvintele invocării: „În numele Dumnezeului celui viu, săvârșim chemare către povățuitorul nostru, Sfântul Nicolae”.

Și îndată am primit „bună seara” și binecuvântarea lui:

– Sunt iarăși lângă tine, robule al lui Dumnezeu Evanghelos. În ce vrei să te povățuiesc?

– Sunteți Sfântul Nicolae?, am întrebat.

– Da, robule al lui Dumnezeu Evanghelos, ca întotdeauna și acum, în ultima vreme.

– Atunci, vă rog să-mi spuneți: ce gândesc în această clipă?

– Ce întrebare este aceasta? De ce ești tulburat?

– Vă rog să-mi răspundeți la întrebare.

– Așadar, ți s-a zdruncinat credința. Păcat.

Eu am continuat să insist și atunci acela mi-a spus că mă gândesc acum la Hristos, la Biserică, la faptul cum să mă apropii și mai mult de Domnul.

– Acestea le gândesc în fiecare zi – dar în această clipă la ce mă gândesc?

– Robule al lui Dumnezeu Evanghelos, îl pui la încercare pe Sfântul Nicolae, care a primit poruncă de la Domnul să te ocrotească și să te povățuiască?

– Pe Sfântul Nicolae îl cinstesc, și mă închin lui ca și tuturor Sfinților lui Iisus Hristos, însă pe tine te leg cu numele Sfintei Treimi să te arăți sub chipul tău adevărat.

Îndată nepoata mea s-a tulburat cumplit și m-a rugat să alung acel monstru de lângă ea!

Apoi am îngenuncheat și am mulțumit Domnului și Dumnezeului nostru, și Îi mulțumesc și Îi cer iertare în fiecare zi că m-a învrednicit să scap de marea înșelăciune a satanei. Mă rog și pentru fratele Gheorghios, care mi-a ieșit în cale. Acum mă aflu în Germania, de la 1 mai 1974, și locuiesc la 20 de kilometri de Stuttgart. Avem în apropiere o biserică ortodoxă grecească, unde iau parte în fiecare Duminică și praznic la Dumnezeiasca Liturghie. De la biserică am cumpărat cartea sfinției voastre, care mi-a folosit mult, mi-a dăruit curaj și putere. Mă rog mereu Domnului să vă ocrotească și să vă lumineze, ca să mântuiți cât mai multe suflete. Caut să mă spovedesc, dar mai întâi aștept răspunsul sfinției voastre ca să-mi spuneți dacă știți vreun duhovnic grec, aici, în Germania.

Și încă ceva. Scrisoarea adresată sfinției voastre am început-o la 29 mai și, cu multă osteneală, o termin astăzi, 10 iulie. De fiecare dată când stau să vă scriu mi se oprește mintea, amețesc și satana îmi pune mereu piedici. Dar, cu toate că îmi aduce gânduri urâte, deznădejdi, ele țin puține minute, după care mă liniștesc. Mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să mă ierte și să-mi dea puterea și curajul să merg înainte. Și cred că voi ieși din mocirla păcatului și voi merge cu pas statornic înspre El. Rău este că nu am oameni care să mă sprijine, ci mă lupt singur, rugându-mă și citind Sfânta Scriptură, precum și orice altă carte sfântă găsesc.

O, Dumnezeul meu, cât de mare bucurie aș simți dacă m-aș afla, fie și pentru câteva clipe, lângă sfinția voastră!

Părinte Teodosie, în încheiere, mă rog eu, păcătosul, nevrednicul și neînsemnatul, ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă dea pe mai departe putere și luminare pentru a dărâma temnițele de fier ale satanei și a slobozi cât mai multe suflete. Aici, în străinătate, aștept leacul Sfinției Voastre, ca să mi se închidă rănile, pentru că în decursul acestor ani satana mi-a făcut multe răni în suflet. Am făcut multe greșeli, multe păcate mari, încât mă scârbesc de sine-mi. Nu vreau să mântuiesc numai sufletul meu, ci și pe cele bolnave ale atâtor frați, care trăiesc aici, în străinătate.

Cu evlavie, vă sărută mâna nevrednicul Evanghelos I. Gugusis.

  1. 07. 1974

 

Iubiți cititori, cele petrecute iubitului Evanghelos sunt atât de revelatoare, încât trebuie să-i pună pe gânduri pe toți acei „iluminați” care sunt „povățuiți” și „scriu” având drept îndrumători pe „Maica Domnului”, pe „Sfinți”, pe „Îngeri”. Există probabilitatea de 99% ca ei să fie povățuiți într-o manieră sistematică de către diavolul. Noi aceasta am putut face, să le tragem semnalul de alarmă al pierzării lor; de ei ține să-l primească.

Traducere din neogreacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, din revista „Cuviosul Filotei din Paros”, nr. 29, mai-august 2010

Apărut in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa

 _____________________

[1] Vrăjitorie care se bazează pe observarea caracteristicilor apei (culoarea, transparența, formele, umbrele, reflexiile și unduirile).

 

[2] În greacă, la Buna-Vestire se zice Evanghelismos.[14]

Toți copiii lui Dumnezeu ar trebui să observe că lecuirea de înșelare se face prin alții, prin spovedanie și sfat, cu o singură condiție: omul să nu fie mulțumit de sine și să-l caute cu sinceritate, din toată inima pe Hristos. Părintele Arsenie Boca a făcut oare așa?

Dar și învățații latini (din catolicism) recunosc că (cel puțin unele din) stigmatele (și alte minuni de la ei, în stilul Părintelui Arsenie Boca) sunt date de draci. Vom îngroșa asemănările:

Diavolul poate face minuni?

Minunea, înțeleasă ca intervenție nemijlocită a lui Dumnezeu în lumea empirică, se dovedește ca atare dacă depășește puterile lumii create. Printre exemplele cele mai clare se află învierea morților. În acest sens, nu este simplă delimitarea de „minunile” spiritelor rele, a căror putere depășește facultățile omenești. Fiind ființe create, le este, desigur, imposibil să producă o creație din nimic (pentru care este nevoie de putere infinită). Nu pot face nici preziceri legate de fapte ce depind de libertatea lăuntrică a omului, fiindcă diavolul nu are putere asupra lăuntrului omului. Acest lucru este limpede în cazul posedaților: demonii pot pune stăpânire pe trupul posedatului, dar atunci când vorbesc prin el în timpul unei crize provocate de exorcism, conștiința omului este, în mod normal, suspendată. Dimpotrivă, Dumnezeu știe să conducă din interior voința omului, fără să o constrângă.

Pentru diavol nu este nici o problemă, de exemplu, să facă statui să plângă, să provoace extaz și stigmate, să manipuleze aparate fotografice, să determine vorbirea în limbi sau să producă miresme minunate. Datorită cunoștințelor excepționale privind lumea naturală, poate face, în măsură limitată, și afirmații despre viitor, dezvoltate ținând seama de influența factorilor ce pot fi recunoscuți în prezent. Poate descoperi și lucruri ascunse, necunoscute omului (cu excepția secretelor lăuntrului omului). Un exemplu cunoscut pentru lucrarea diavolului în evenimente pseudomistice aflăm în Spania secolului al XVI-lea, în viața călugăriței Magdalena a Crucii (1487-l560). De la vârsta de cinci ani avea o mulțime de extaze și viziuni. Ea istorisea că Sfinții Dominic și Francisc ar fi pregătit-o pentru participarea la Prima Împărtășanie. Deja cu trei luni înainte de apropierea de Euharistie primea zilnic împărtășania „în chip mistic”, de fiecare dată scoțând un țipăt. La vârsta de 17 ani a intrat în mănăstirea clariselor de la Cordoba. A primit stigmatele și, prin clarviziune, putea găsi obiecte ascunse. La depunerea voturilor perpetue, călugărițele au fost uimite de prezența îndelungată a unui porumbel, interpretat ca prezență a Sfântului Duh.

Carol I, regele Spaniei, i-a cerut, printre altele, să binecuvânteze stindardele regale și haina fiului său, Filip. Și Cardinalul Cisneros și mulți alți reprezentanți ai Bisericii au fost atrași de această călugăriță „carismatică”. Chiar Sfântul Părinte personal i-a adresat clarisei spaniole rugămintea de a mijloci pentru el în rugăciune. Sceptici au rămas doar unii contemporani mai meditativi, cum ar fi Sfântul Ignațiu de Loyola și Sfântul Ioan din Avila. Îndoielile lor s-au confirmat când, în 1542, clarisele din Cordoba, consternate de conducerea laxă a superioarei lor, au ales o succesoare. Atunci, „călugărița-minune” a fost cuprinsă de convulsii. Descoperindu-se, la exorcismul întreprins după aceea, o prezență demonică, Inchiziția a deschis un proces împotriva Magdalenei. În cadrul acestuia, ea a mărturisit că, în anul 1504, ar fi încheiat un pact cu diavolul, care urma să se termine în 1544. Facultățile ei paranormale au încetat. După ce și-a abjurat greșelile, a făcut pocăință timp de mai mulți ani, nu a mai putut fi aleasă în funcții în cadrul ordinului și a dus, până la moarte, o viață model. Cu alte cuvinte, diavolul îi poate duce de nas, timp de mai multe decenii, chiar pe cei mai înalți conducători ai Bisericii. Un asemenea exemplu ne îndeamnă la prudență în fața evenimentelor de astăzi.[15]

Vedem, din cele de mai sus, că minunile (de pildă fotografiile care plâng), simțirile de la mormânt, proorociile, descoperirile lucrurilor ascunse, convulsiile, facultățile paranormale din copilărie, intrarea în Mănăstire, stăreția, dragostea de Francisc de Assisi, admirația unor oamenilor politici de vârf, a unor oameni din clerul Ortodox, depunerea făgăduințelor monahale, vederea sub forma unor Sfinții, minunile fotogenice, miresmele minunate și stigmatele Părintelui Arsenie Boca sunt demonice, de tip romano-catolic, sau mai bine zis greco-catolic, datorită formației sale de acest gen, după tatăl său pe care l-a apreciat și la copiat atât de mult.

Diavolul poate duce de nas mai multe decenii pe tot felul de oameni, care îl invocă, prin rugăciunea adresată Părintelui Arsenie Boca, fiindcă acesta a fost instrumentul prin care a amăgit atâția ani (continuându-și lucrarea și la mormântul de la Prislop, și oriunde se face pomenirea sfinției sale).

În realitate, stigmatele, sunt semnele lui antihrist, după cum ne arată Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți:

Să recurgem așadar la adevărul Sfintelor Scripturi:

Ce înseamnă stigmata = στιγματα?

Iată cum este dat sensul acestui cuvânt în indicii Strong la Sfânta Scriptură:

„G4742

στίγμα

stigma

stig’-mah

From a primary word στίζω stizō (to “stick”, that is, prick); a mark incised or punched (for recognition of ownership), that is, (figuratively) scar of service: – mark.”

Adică în limba română:

„G4742

στιγμα

stigmat

stig’-mah

De la cuvântul inițial στίζω STIZO

[care a dat în limba engleză cuvântul „stick”(a înfige, a împlânta, a lipi (timbre, fotografii) |a indura, a suferi), care este echivalent cu „prick”(- înțepătură, împunsătura – a înțepa – a marca cu puncte (o harta) |a indemna – a pișca – a se acri, a da pinteni calului],

un semn incizat sau perforat (pentru recunoașterea dreptului de proprietate), care este, (la figurat), o cicatrice a slujirii: – semn.”

Limba română fiind plămădită în Ortodoxie ne spune clar ce sunt stigmatele:

„STIGMATIZÁ, stigmatizez, vb. I. Tranz. 1. A arunca asupra cuiva sau a ceva disprețul public, a condamna cu toată severitatea; a înfiera, a dezonora. 2. (Înv.) A aplica (cu fierul roșu) stigmatul pe corpul sclavilor sau al delincvenților. – Din fr. stigmatiser.

Sursa : DEX ’98”

Este așadar vorba așadar de smerenia Sfântului Apostol Pavel de a se considera rob înfierat al lui Hristos, prin rănile primite de la prigonitorii lui, care îl considerau infractor, disprețuindu-l.

Vedem că însuși citatul dat în sprijinul faptului că și Sfântul Apostol Pavel a avut stigmate este rupt (în mod tipic eretic) din textul-context:

„Gal 6:14 Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume! 15 Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. 16 Și câți vor umbla după dreptarul acesta, – pace și milă asupra lor și asupra Israelului lui Dumnezeu! 17 De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus. 18 Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraților! Amin.”

Așadar dacă s-ar păstra logica trupească latină că semnele Domnului Iisus pe care le poartă Sfântul Apostol Pavel în versetul Gal 6,17 sunt semnele cuielor ar însemna că aceeași logică se păstrează și pentru versetul Gal 6,14 adică:

„Gal 6:14 Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume! ”

Cu alte cuvinte că atunci când scria epistola Sfântul Apostol Pavel o dicta fiind răstignit pe cruce [și nu numai el ci întreaga lume, fără vreo excepție – n.n.]. Ori după cum citim în Viețile Sfinților Sfântul Apostol Pavel a fost mucenicit prin decapitare [și ne-a existat vreun moment în istorie în care toți oamenii de pe pământ să fi fost răstigniți, fiindcă altfel nu am mai fi existat noi… toți ar fi murit – n.n.]

Dar după cum răstignirea este duhovnicească așa și semnele rănilor sunt duhovnicești. Ele sunt durerile propovăduirii Evangheliei care peste tot era prigonită. Aceste dureri Sfântul Apostol Pavel nu dorea să le aibă ca să se îngâmfe cu ele și să se laude că are rănile pe care le avea Hristos și că el ar fi ca și Hristos (cum fac antihriștii papiști ce se văd ca niște hristoși, uneori chiar mai mari decât Hristos, ca în cazul lui Francisc de Assisi, cel fără de Hristos) [dar perforat de draci ca să fure identitatea trupească a lui Hristos: rănile mari de pe trup, să se îngâmfe, considerându-se pe sine că a suferit ca El și că îi poate ține locul. Iar, mai apoi, toată lumea trupească să aibă o dovadă că e Sfânt, să fie canonizat în apus ca atare, ca tot mai mulți să primească prin el, mai eficient, amăgirea. De altfel diavolul lucrează mai departe minuni mincinoase prin pomenirea lui – n.n.].

Sfântul Apostol nu le cerea, ci le primea cu bucurie, fiind rânduite de Hristos pentru a se încununa Sfântul Apostol și (fiind în dureri) a nu se slăvi pe sine, și a nu fi slăvit de alții, și a se vedea de toată lumea (de atunci până în veșnicie) cum că deși prigonită de toți și neaducând nici un beneficiu trupesc, Evanghelia biruiește, aceasta fiind cea mai mare minune și dovadă a învierii, căci dacă nu l-ar fi văzut Sfinții Apostoli pe Hristos înviat nu și-ar fi dat viața în răni, pentru o minciună, fără a avea vreun beneficiu pe pământ. [adică propovăduirea apostolică a fost fără interes personal, după asemănarea iconomiei lui Hristos, adică a jertfei lui smerite. Iar semnele Domnului Iisus sunt tocmai lucrările cu trupul a faptelor de a iubi pe alții mai mult decât pe sine, după cum ne-a învățat Hristos. Rănile și cicatricile pe care le-a primit Sfântul Apostol Pavel le considera, din smerenie, ca și stigmatizarea unui sclav, prin care este evident tuturor, că aparține unui anumit stăpân. Rănile făcute în scopul Evangheliei (iubirii celorlalți mai mult decât pe sine de dragul unirii cu Dumnezeu în Hristos) arată tuturor că acela este robul Domnului. Autorul acestui text de pe forum este multă râvnă, dar un pic neclar, nu are concizie și de aceea am fost nevoiți să-l completăm – n.n.]

Iar dacă privim trupește rănile Domnului Hristos purtate de Sfântului Apostol Pavel, acestea nu erau stigmatele latine ci multele cicatrici adunate în urma nenumăratelor torturi la care a fost supus de oameni, iar nu de draci ca la papiști.

„2Co 11:23 Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebunește spun: eu mai mult ca ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori.

2Co 11:24 De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una.

2Co 11:25 De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am petrecut în largul mării.

2Co 11:26 În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși;

2Co 11:27 În osteneală și în trudă, în privegheri adeseori, în foame și în sete, în posturi de multe ori, în frig și în lipsă de haine. ”

Vedeți, nicăieri nu se spune că a fost împuns cu piroane în mâini.

De altfel rănile lui Hristos nu se rezumă doar la semnul cuielor, acelea sunt doar „buletinul Său de identitate” prin care este identificat El față de toți ceilalți, prin care se distinge El de restul sfinților [care au primit alt fel de răni, sau chiar dacă au fost răstigniți și omorâți de evrei (nu înfierați de draci ca slugi ale lor), după modelul răstignirii lui Hristos, la înviere se vor vindeca, nepurtând nici aici, nici în viața veșnică aceste răni care sunt slava lui Hristos, pecetea dragostei lui unice, pentru noi – n.n.] cum vedem în Duminica Tomii. [Multele și feluritele – n.n.] Rănile lui Hristos sunt descoperite de Sfântul Arhanghel Gavriil:

(Așa cum au fost ele spuse de Îngerul Domnului Sfântului Ierarh Dimitrie al Rostovului vezi „Drumul Crucii” Protos. Nicodim Măndiță[16])

„109 suspinuri umilite

67200 picături de lacrimi

1180225 picături sângerate din ochi și Trup

78 tras și târât de păr și barbă

7 poticnit și căzut Ghetsimani – Ana arhiereul

172 lovituri la picioare și fluiere când îl împingeau până la poticnire

23 ridicat de păr + funia de la grumaz

28 tifle peste obraz și gură și între ochi

25 lovituri peste grumaz

28 lovituri peste cap și piept

102 palme + palma de fier a lui Malh peste gură

[de s-a auzit în toată curtea arhiereului, au rămas semnele degetelor vinete pe față, s-au clătinat dinții în gură, S-a prăbușit la pământ, I-a curs mult sânge pe gură și pe nas – n.n.]

1 izbitură de moarte de stâlp

3 ori trântit la pământ

6666 biciuri noduroase rău înveninate și cu lanțuri de fier în muchii

5000 răni deosebite

1199 vânătăi

1000 împunsături cu spinii cumplit de ghimpoși (cuie de 5) cununa de spini se punea și se scotea de 50 de ori

40 de lovituri cu trestia și toiegele peste cap și cununa de spini au intrat ghimpii unii mai adânc decât alții

5 ghimpi până la creier din care 3 au rămas și după înviere

100 de ori scuipat în față

20 tras într-o parte și alta de nas cu batjocură

30 de ori scuturat de urechi

5 ori căzut greu sub povara Crucii spre Golgota

19 lovituri de moarte

Bătut la stâlp cu toiege de spini clenciuroși

Răni cumplite – după firea omenească ar fi trebuit să moară în drumul Crucii dacă Dumnezeirea nu întărea omenirea

Slăbit adeseori până la istovire completă > ostașii au fost nevoiți să-l silească pe Simon Cirineul să-i ducă Crucea”

Așadar orice sfânt ce primește și doar o palmă, [sau are un bob de lacrimă din durerile dragostei – n.n.], sau un suspin umilit, sau oricare din cele enumerate mai sus poartă rănile Domnului Iisus.

În afară de asta Sfântul Vasile cel Mare ne spune că nu este corectă tâlcuirea aceasta:

„Isa 53:5 Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.”

Ci aceasta:

„Isa_53:5 Iar el s-a rănit pentru păcatele noastre, și a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre dânsul, și cu rana lui noi toți ne-am vindecat. ”

fiindcă rănile Domnului Iisus s-au unit toate într-o singură rană. Nu era loc nerănit pe Trupul Său. [deci, oricine este rănit, cu orice fel de rană, în stare de jertfă, în numele lui Iisus Hristos, poartă în trupul lui, semnele Domnului Iisus – n.n.]

Cu toate acestea după înviere Domnul păstrează din toată rana Sa doar trei ghimpi în creier, semnele cuielor și împungerea din coastă pentru a fi recunoscut, spre deosebire de ceilalți sfinți care sunt vindecați prin rana Lui.

Așadar orice zgaibă căpătăm pe trupul nostru pentru Domnul face parte din rana Sale dar sfinții nu capătă semnul cuielor, rana din coastă și ghimpi în creier pentru că acestea sunt cele ce-L fac cunoscut pe Domnul. Și chiar dacă cineva ar fi torturat la fel, la înviere va fi vindecat fiindcă semnele acelea sunt slava lui Hristos.

Deci, dacă ar fi stigmatele rănile lui Hristos atunci ar trebui să înțelegem că Sfântul Apostol Pavel a murit răstignit:

Fil 3:10 Ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și să fiu primit părtaș la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui,

Fil 3:11 Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morți.

Vedeți că aici este apropierea și mai mare de moartea Domnului. Dacă zice să fie asemenea cu El în moartea Lui înseamnă prin cugetarea trupească latină să se răstignească.

Dacă tăierea capului este același lucru cu răstignirea atunci și stigmatele sunt același lucru cu semnul cuielor. Dar dacă tăierea capului (prin care a mucenicit Sfântul Apostol Pavel) este doar asemenea cu patimile Domnului (căruia nu i-a tăiat nimeni capul) este evident că stigmatele sunt doar asemenea cu rănile Domnului prin faptul că Domnul suferă pentru noi fără vină pe când noi suferim pentru Cel fără de vină fiind vinovați de toate păcatele lumii. Deci moartea și adevăratele stigmate sunt asemenea dar nu identice fiindcă Hristos nu e vinovat pe când noi suntem. Hristos suferă și moare pentru noi și păcatele noastre iar noi nu suferim și murim numai pentru El, ci și pentru noi, noi având păcate, El nu. Asemănarea este în rănire și faptul că murim pentru păcat și ne dăruim jertfă Tatălui.

[deosebirea este că noi avem totuși, oricine am fi, măcar un foarte mic interes personal: nevoia de a ni se ierta păcatele, de a învia, de a ne mântui și de a fi fericiți cu El în veșnicie. Care de fapt este cel mai mare interes personal. Numai Dumnezeu nu are nevoie de nimeni în dragostea Lui, fiind Sfânta Treime, ci se face nevoiaș din compasiune și iubirea părintească ce ne-o poartă, El fiind singurul care este prin Sine. Noi, toți ceilalți, făpturile Lui avem nevoie de El ca să fim, ca să fim veșnici și, dacă vrem, ca să fim veșnic fericiți prin iubire fără interes personal ce ne-o poartă. – n.n.]

În afară de asta rănile piroanelor lui Hristos se numesc în Sfânta Scriptură așa:

Vechiul Testament:

„Zaharia 13:6

(LXX) καὶ ἐρῶ πρὸς αὐτόν Τί αἱ πληγαὶ αὗται ἀνὰ μέσον τῶν χειρῶν σου; καὶ ἐρεῖ Ἃς ἐπλήγην ἐν τῷ οἴκῳ τῷ ἀγαπητῷ μου.

(ROB1914) Și voiu zice către el: ce sunt rănile acestea în mijlocul mâinilor tale? [vedeți că nu în încheieturi, ci în mijlocul mâinilor. Nu numai că Părintele Arsenie Boca nu știa greaca, dar nici Sfânta Scriptură nu o citise cu înțelegere, ci doar cu însemnări personale rătăcite, modificând-o după propria părere, fiind, și din acest punct de vedere, asemenea ereticilor din apus – n.n.] Și va zice: cu care m-am rănit în casa iubitului meu.

(ROBA) Și dacă va fi întrebat: „De unde ai rănile acestea la mâini?” El va răspunde: „Am fost lovit în casa prietenilor mei!”

(Vulgate) et dicetur ei quid sunt plagae istae in medio manuum tuarum et dicet his plagatus sum in domo eorum qui diligebant me ”

[…]

Isaia 53:5

(LXX) αὐτὸς δὲ ἐτραυματίσθη διὰ τὰς ἀνομίας ἡμῶν καὶ μεμαλάκισται διὰ τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν· παιδεία εἰρήνης ἡμῶν ἐπ᾿ αὐτόν, τῷ μώλωπι αὐτοῦ ἡμεῖς ἰάθημεν.

(ROB1914) Iar el s-a rănit pentru păcatele noastre, și a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre dânsul, și cu rana lui noi toți ne-am vindecat. [vedeți? Rana lui ne-a vindecat, nu ne-a îmbolnăvit prin stigmate. Chiar dacă cineva va fi rănit după asemănarea rănilor lui, prin aceasta se va vindeca de păcate, iar la înviere se va vindeca și trupește – n.n.]

(ROBA TEST) Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.

(Vulgate) ipse autem vulneratus est propter iniquitates nostras adtritus est propter scelera nostra disciplina pacis nostrae super eum et livore eius sanati sumus

Isaia 49:16

(LXX) ἰδοὺ ἐπὶ τῶν χειρῶν μου ἐζωγράφησά σου τὰ τείχη, καὶ ἐνώπιόν μου εἶ διὰ παντός·

(ROB1914) Iată pre mâinile mele am zugrăvit zidurile tale, și înaintea mea ești pururea. [De aici se vede că singurul care este și ca Dumnezeu, și ca Om însemnat în mâini cu icoana bisericii lăuntrice, dar și de ziduri, nu poate fi decât Hristos Dumnezeu – omul. Orice alt răstignit nu ar putea purta rănile și ca Dumnezeu după fire, ci doar ca om, dumnezeu după har. Și înțelegem astfel și reciproca, că și pe zidurile Bisericii trebuie zugrăvit doar Hristos cum a fost el în realitate, cu aceeași asemănare a trăsăturilor feței și cu semnele cuielor în mâini, sau palme (iar nu la încheieturi), nu numai ca să arătăm că în acel lor precis a fost pironit (și să respectăm adevărul istoric trupesc), dar ca să și mărturisim prin pictură tocmai această proorocie, care ne învață că Dumnezeu a fost răstignit în Hristos (purtând ca o zugrăveală cu sânge pe mâinile Lui, lucrările Lui, dragostea zidurilor Ierusalimului – vederea păcii – adică Sfânta Biserică Ortodoxă, Singura în care se vindecă firea făpturii și ajunge la pace cu Dumnezeu). Nu că firea dumnezeiască ar putea fi împunsă, ci că Persoana a II-a a Sfintei Treimi, Fiul firesc al Tatălui, a fost cel răstignit, nu vreun antihrist cu asemănarea Părintelui Arsenie Boca. – n.n.]

(ROBA TEST) Iată, te-am însemnat în palmele Mele; zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!

(Vulgate) ecce in manibus meis descripsi te muri tui coram oculis meis semper

Isaia 53:10

(LXX) καὶ κύριος βούλεται καθαρίσαι αὐτὸν τῆς πληγῆς· ἐὰν δῶτε περὶ ἁμαρτίας, ἡ ψυχὴ ὑμῶν ὄψεται σπέρμα μακρόβιον· καὶ βούλεται κύριος ἀφελεῖν

(ROB1914) Și Domnul va să-l curețe pre el de răni, de se va da pentru păcat; sufletul vostru va vedea sămânță îndelungată.

(ROBA TEST) Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferință. Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși.

(Vulgate) et Dominus voluit conterere eum in infirmitate si posuerit pro peccato animam suam videbit semen longevum et voluntas Domini in manu eius dirigetur

Isaia 53:10

(LXX) ἀπὸ τοῦ πόνου τῆς ψυχῆς αὐτοῦ, δεῖξαι αὐτῷ φῶς καὶ πλάσαι τῇ συνέσει, δικαιῶσαι δίκαιον εὖ δουλεύοντα πολλοῖς, καὶ τὰς ἁμαρτίας αὐτῶν αὐτὸς ἀνοίσει.

(ROB1914) Și va Domnul cu mâna sa să scoată din durere sufletul lui, și să-i arate lui lumină, și să-l facă cu știință, și să îndrepteze pre cel drept, care bine slujește multora, și păcatele lor el le va purta.

(ROBA TEST) Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale și de mulțumire Se va sătura. Prin suferințele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulți, și fărădelegile lor le va lua asupra Sa.

(Vulgate) pro eo quod laboravit anima eius videbit et saturabitur in scientia sua iustificabit ipse iustus servus meus multos et iniquitates eorum ipse portabit

Așadar și atunci când este pomenit ca Slugă, Domnul nu are stigmate ci rană, căci toate rănile Sale, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, prin mulțimea lor s-au unit întru Una.

Noul Testament:

„(ROB1914) Deci au zis lui ceilalți ucenici: am văzut pre Domnul. Iar el le-a zis lor: de nu voiu vedea în mâinile lui semnul cuielor, și de nu voiu pune degetul meu în semnul cuielor, și de nu voiu pune mâna mea în coasta lui, nu voiu crede.

(ROBA TEST) Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

(GNT) ἔλεγον οὖν αὐτῷ οἱ ἄλλοι μαθηταί· ἑωράκαμεν τὸν Κύριον. ὁ δὲ εἶπεν αὐτοῖς· ἐὰν μὴ ἴδω ἐν ταῖς χερσὶν αὐτοῦ τὸν τύπον τῶν ἥλων [tipon ton hilon], καὶ βάλω τὸν δάκτυλόν μου εἰς τὸν τύπον τῶν ἥλων καὶ βάλω τὴν χεῖρα μου εἰς τὴν πλευρὰν αὐτοῦ, οὐ μὴ πιστεύσω.

(Vulgate) dixerunt ergo ei alii discipuli vidimus Dominum ille autem dixit eis nisi videro in manibus eius figuram clavorum et mittam digitum meum in locum clavorum et mittam manum meam in latus eius non credam ”

Vedeți că nu e vorba de stigmate (στιγματα), ci de semnul cuielor (τὸν τύπον τῶν ἥλων [tipon ton hilon] figuram clavorum)? [După cum este un alt cuvânt, este și o altă realitate. Stigmatele sunt semne de sclav, făcute cu fierul înroșit sau cu sula în ureche, chiar și fără să vrea, pe când semnul cuielor sunt Semnele Împăratului Care a venit pentru a fi pironit în mâini din dragostea noastră– n.n.]

Și nu numai atât, dar acestea sunt semnele distinctive prin care este recunoscut și acum, și în veșnicie NUMAI Domnul Hristos ca pecete a faptului că este [și – n.n.] Domn [ca om – n.n.] și Dumnezeu.

„Ioan 20:26 Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă!

Ioan 20:27 Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios.[se observă că vederea mâinilor și coaste lui Hristos ne aduce credința în El, iar nu în altul, deci Îl identifică, fiindcă numai El este Dumnezeu – om adică și Domn, și Dumnezeu – n.n.]

Ioan 20:28 A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! ”

Slava lui Hristos sunt tocmai patimile sale și deci semnul său cel distinctiv:

„Apo 5:6 Și am văzut, la mijloc, între tron și cele patru ființe și în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, și care avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. 7 Și a venit și a luat cartea, din dreapta Celui ce ședea pe tron. 8 Și când a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinților. 9 Și cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile ei, fiindcă ai fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul; [se observă că vrednicia lui Hristos, și deci și slava Lui, ca om, este tocmai înjunghierea (ce s-a făcut în coastă) și curgerea sângelui Său pentru răscumpărarea tuturor. Părintele Arsenie Boca când îl pictează fără să-I curgă sânge din coastă Îl necinstește, iar când se pictează pe sine în locul Lui, vrea să mute slava Sa către sine. din fericire, însă, noi ne dăm seama, prin aceasta, nu numai că arătarea era un duh fără de sânge, căci nu avea trup, dar mai mult că este vorba de duhul lui antihrist, care nu-și va da sângele pentru nimeni, fiind cumulul întregului egoism al persoanelor căzute, draci și oameni. – n.n.]

Dar pentru că satana vrea ca antihrist să ia locul în toate lui Hristos, îl arată pe fiul său [fiul minciunii – n.n.] și ca înjunghiat, și ca miel, și ca înviat, pentru a ne înșela:

„Apo 13:3 Și unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat mergând după fiară. [se observă că mulțimea închinătorilor nu este un semn de sfințenie, ci de amăgire – n.n.] […]11 Și am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, și avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur 12 Și toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în fața ei. Și face pământul și pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. ”

Acest lucru a fost vestit de Domnul nostru Iisus Hristos foarte clar:

„Mat 24:4 Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeți să nu vă amăgească cineva.5 Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi. [vedeți că mulți sunt cei amăgiți? Deci, degeaba vin mulți la mormântul de la Prislop, dacă sunt amăgiți de un hristos mincinos – n.n.]

Diavolul face antrenamente pentru a vedea în fiecare generație cine este mai potrivit pentru antihrist, care se aseamănă în fals mai mult cu Hristos, căci antihrist îl va copia în toate, singura diferență, care îl va face diametral opus, este că va căuta slava sa iar nu a Tatălui:

„Ioan 5:43 Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi. [cât de evident este acest semn distinctiv și la Părintele Arsenie Boca. Tot timpul se pune pe sine, sau părerea proprie, mai sus decât pe alții și centru al lucrării lui – n.n.] 44 Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați? [aici este pricina pentru care ucenicii sfinției sale cad în necredință. Au slava de la oameni că sunt ucenicii sfinției sale – n.n.]

„Mat 24:11 Și mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți. […]22 Și de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup [vedeți cât de mare este amăgirea că va cuprinde toată lumea. Ce să ne mirăm că doar o țară, mai ales în Ardeal, a fost înșelată prin mass-media și lucrări diavolești – n.n.] , dar pentru cei aleși se vor scurta acele zile. 23 Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeți. 24 Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși. 25 Iată, v-am spus de mai înainte. 26 Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie [la Prislop – n.n.], să nu ieșiți; iată este în cămări [la Drăgănescu – n.n.], să nu credeți. 27 Căci precum fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului.”

Vedeți Hristoșii mincinoși au ieșit și la Assisi și la Pietrelcina [și la Vața de sus – n.n.] și în pustie și în cămări dar să nu mergem după ei chiar dacă au dat semne (stigmate) mari căci stigmatele sunt semne că vor să se pună în locul lui Hristos, căutând slava lor iar nu a lui Hristos.

Așadar stigmatele sunt unele din multele feluri de peceți ale lui antihrist, căci anti nu înseamnă numai contra ci și în locul. Vor să se pună în locul suferințelor lui Hristos, ca și cum ei ar fi răstigniții lumii.

Din Sfinții Părinți:

Viețile Sfinților Proroci Editura Cartea Ortodoxă București – Sofia prima ediție pag. 662-667

Că Hristos își va păstra și la Judecata de Apoi rănile piroanelor, rana de suliță, capul rănit de spini și Sfânta Cruce, fiind cele prin care va fi identificat. Dar nici atunci dușmanii Lui nu se vor pocăi

  1. Va fi străpuns și doborât [Zaharia 12:10; 13:7]

Atunci […] își vor aținti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns și vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul născut și-L vor jeli ca pe cel întâi născut [Zaharia 12:10; cf. Ioan 19:37]. Și încă: Sabie, deșteaptă-te împotriva păstorului Meu, împotriva tovarășului Meu, zice Domnul Savaot [Zaharia. 13:7].

Sfântul Hipolit vorbește despre ziua când Domnul și Dumnezeul nostru Se va întoarce. „Atunci, fiul pierzării va fi scos înainte, el, batjocoritorul și pârâșul, laolaltă cu demonii și cu slujitorii lui, va fi adus de către îngeri neînduplecați și nemitarnici. Și aceștia îi vor da pe ei focului celui veșnic și viermelui celui neadormit și întunericului de afară. Iar poporul evreilor Îl va vedea cu chip de om, așa cum S-a arătat El atunci, în vremea când S-a întrupat din Fecioara, iar ei L-au răstignit. Și le va arăta lor urmele cuielor, în mâinile și în picioarele Lui; și le va mai arăta rana de suliță, din coastă, și capul rănit de spinii din cunună și cinstita Sa Cruce.

Atunci, o dată pentru totdeauna – continuă Sfântul Hipolit -, poporul evreilor va cunoaște toate acestea și toți vor plânge și se vor tângui, după cum mărturisește și prorocul: își vor aținti privirile asupra Lui, pe Care ei L-au străpuns [cf. Zaharia 12:10; cf. Ioan 19:37]; dar nimeni nu le va sări într-ajutor și nimeni nu va fi cuprins de milă, pentru că ei nu se pocăiesc și nici nu se întorc de la fărădelegile lor. Drept pentru care se vor duce la pedeapsa cea veșnică, dimpreună cu demonii și cu pârâșul.[17]

De ce nu s-a vindecat Hristos de rănile Sale prin înviere?

  1. Și dacă va fi întrebat: „De unde ai rănile acestea la mâini?” El va răspunde: , Am fost lovit în casa prietenilor mei!” [Zaharia 13:6]. Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la înălțarea Domnului, ne spune că, atunci când Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, S-a înălțat la ceruri având trupul cu Sine, aceasta a fost ca un nou semn pe cer. Iar „cetele îngerești s-au minunat când au văzut că împăratul pământului, Stăpânul celor din înalturi, are chip asemenea cu omul. Atunci au întrebat: Cine este acesta, care vine din Edom (prin Edom se înțelege pământ) în roșeața hainelor sale din Bosfor (prin care se înțelege trup sau carne), atât de mândru în veșmântul Său…? [Isaia 63:1]. Iar prin Bosfor trebuie să înțelegem, aici, fie trup, fie patimă, fie amărăciune. Apoi, îngerii au mai întrebat:

Ce sunt rănile acestea din palmele Tale? Iar El le-a răspuns: Am fost lovit în casa prietenilor mei!” [Zaharia 13:6]. Și tot așa cum a făcut și cu Toma, care s-a îndoit, împlinind în felul acesta rânduiala mântuirii după înviere, i-a arătat semnele cuielor în palmele Lui și l-a chemat să-și pună mâna și să-I vadă rana de suliță din coastă [cf. Ioan 20:26-28]; tot astfel, când a fost în ceruri, i-a încredințat pe sfinții Săi îngeri că mult iubitul Său popor Israel fost-a pe bună dreptate lepădat și îndepărtat. Pentru aceasta, le-a arătat lor veșmântul Său înroșit cu sânge și rănile din mâini, iar aceasta nu pentru că erau răni ce nu puteau fi trecute cu vederea – căci, atunci când a înviat din morți, El a pus capăt la toată stricăciunea și tot ceea ce ține de aceasta -, ci pentru ca, după cum însuși a spus: înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor și stăpâniilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru [Efeseni 3:10-l1]. Căci, tot așa ca și atunci când, după ce S-a sculat din morți, cu bun înțeles S-a arătat El lui Toma și l-a chemat să vadă urmele cuielor și rana suliței [cf. Ioan 20:26-28], la fel și atunci când S-a înălțat la ceruri, El S-a vădit întru totul sfinților îngeri, ca să le fie spre mărturie că pe bună dreptate Israel a fost alungat și lepădat din înrudirea cu Domnul. Pentru aceasta, El a arătat veșmântul Său pătat cu sânge și rănile din mâini, și nicidecum pentru că nu S-ar fi putut tămădui de ele. Căci atunci când a înviat din morți, El a pus capăt stricăciunii, iar odată cu aceasta și rănilor. Însă pe acestea le-a păstrat, întru înțelepciunea dumnezeiască, spre descoperire prin Biserică, precum a spus: Pentru ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor și stăpâniilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru [Efeseni 3:10-l1] – după cum spune Sfântul Apostol Pavel în epistolă.”[18][19]

 

Observați că Părintele Arsenie Boca, în mod greșit, l-a pictat pe hristosul său mincinos la înălțare, fără semnul piroanelor din mâini și din picioare. Această greșeală o fac și dintre Iconarii Ortodocși care nu cunosc prea bine teologia. Însă păcatul cel mare (pe lângă neasemănarea cu Hristos, și punerea în rîndul Sfinților a lui Francisc de Assisi) al acestui tablou este că l-a pictat călare pe curcubeu, care este simbolul cel mai folosit al New-Age-ului, căruia toată viața i-a slujit (fiind mare admirator al lui Rudolf Steiner) și care are ca specific tocmai ecumenismul, hinduismul, falsele minuni și falsele simțiri.

Iată încă ceva interesant în tabloul de jos New-Age: stigmatele la acel bărbat-femeie (chiar dacă are barbă ca și Conchita Wurst) curcubeu, mai are o asemănare cu hristosul mincinos pictat de Părintele Arsenie Boca, pe lângă hermafroditismul și culorile curcubeului… stigmatele de la încheieturile mâinilor

Dracii urăsc rănile cele slăvite ale lui Hristos, și, de aceea, ori de câte ori au ocazia nu le arată în vedenie, iar dacă sunt obligați de context să le nălucească ba le mută locul, ba îl arată pe hristosul lor mincinos ca fiind altceva decât Iac 3:2 bărbat desăvârșit, [deci… cu barbă – n.n.] în stare să înfrâneze și tot trupul., Îl prezintă de pildă ca serafim sau androgin fără barbă, doar ca să nu mai fie rănile adevărate ce îi ard pe ei, sau să zică lumea că un înger e mântuitorul lumii, fiindcă și Lucifer, spun unii, a fost din ceata serafimilor, iar dracii, ca și îngeri căzuți, sunt imberbi. De altfel însemnarea tocmai la încheieturile mâinii cu stigmate, poate fi în legătură cu cicatricile Maicii Zamfira (ale cărei mâini le-a pictat cu obrăznicie și în tabloul dedicat Maicii Domnului, în locul mâinilor Ei) dobândite de pe urma tentativei de suicid, fiindcă hermafroditismul arătării, poate indica contopirea Părintelui Arsenie Boca cu Maica Zamfira ca un alt Yin și Yang, format la rândul lui ca un stigmat ce are înlăuntrul său o tăietură cu două perforații:

Să observăm acum, modul în care produc dracii (serafimul căzut), stigmate în bieții înșelați, torturându-i cu multă cruzime în trup și smintindu-le mintea prin plăcerea de sine, că ar fi ca și Hristos, deci antihriști, fără să-și dea seama, ca să-i poată chinui și în veșnicie. Însoțim acest tablou latin cu Francisc de Assisi, cu o Sfântă Icoană ce arată cum năluceau diavolii vedeniile primite de Părintele Arsenie Boca la Sfântul Munte, ca și visele sorei Frăsina, ucenița sfinției sale (îndrumată greșit să le primească, spre o mai mare amăgire, chiar de el):

 

După cum se observă stigmatele diavolești de la cei considerați Sfinți în catolicism, sunt de un sadism extrem. Ele, însă, măcar păstrau locul și erau cu sânge, aducând aminte de patimile lui Hristos (spre deosebire de hristosul cel mincinos al Părintelui Arsenie Boca, neomenesc, tocmai pentru că nu are sânge, cum nici dracii nu au).

Totuși, și la Padre Pio, beatificat de papa Ioan Paul al Iisus-lea, stigmatele erau… un fals.

Cele stigmatele sunt sângerare semne că se spune ar părea misterios pe palme, picioare, uneori pe fata si partea unor „mistic”.

 

Aceste semne indică faptul că purtatorul participă la Patimile lui Hristos, până la punctul de a arăta chiar în aceeași traume fizice. Mâine CICAP participă la un program la TV, pe tema pentru ocazie, aici este poziția științei.

 

Luigi Garlaschelli CICAP demonstrează modul în care pot obține în mod artificial „stigmata”.

Cele stigmatele sunt un fenomen care depinde de tradiția culturală a purtătorului. Nu există exemple cunoscute de nu stigmatizate creștini, de exemplu. Spread numai după Saint Francis, stigmatizat prima poveste, care a aratat de 1224. Semnele unghiile în mâinile, de asemenea, sunt pozițiile în care iconografia traditionala le infatiseaza, centrul de palmier, și nu – așa cum se pare că Ar fi folosit în loc de timpul lui Hristos – în încheietura mâinii.

Ele nu sunt chiar sigur de exact cum a fenomenului ar crește. Există cazuri de încredere în care oamenii de stiinta au fost martori la apariția stigmatelor în formare, nici nu au fost vreodată efectuate observații riguroase și neîntrerupte pentru a determina dacă acestea dispar in mod natural după un timp.

Pentru a explica, în plus față de ipoteza fenomenului supranatural, a fost făcut unele presupuneri:

  1. dermatologice Afectiune, înțeles greșit de către cei predispuși să-l interpreteze ca pe un semn supranatural.
  2. fenomen psihosomatice: personalitatea isteric este comun apariția de tulburări și leziuni pe corp cauzate de psihicul. Pentru că există trăsături de personalitate similare printre multe misticii și isteric, chiar și pentru fenomenele stigmatele ar putea fi din cauza sugestie sau auto-sugestie. Mai mult decât atât, în ciuda citit ocazional dimpotrivă, nu a fost niciodată posibil să se producă stigmatele prin hipnoza.
  3. leziuni auto-provocate mai mult sau mai puțin conștient: misticul poate afecta palmele într-o perioadă de extaz, uneori săpat doar piele și unghii; alteori, sa dovedit a fi destul de fraudă deliberată, în scopul de a faima, profit, sau o interpretare greșită a sensului de credință.

 

Părintele Giacomo Piccirillo, călugăr fotograf oficial al mănăstirii lui Padre Pio, a primit ordinul să acopere și să fotografieze corpul decedatului [Padre Pio – n.n.]. În declarația oficială a lansat, iar apoi a publicat, că, la aproximativ 02.30 la 23 septembrie 1968 a fost avertizat că Padre Pio a murit și a mers imediat la patul celui decedat, i-a sărutat mîinile, a ajustat aparatul de fotografiat și apoi mai marele lui i-a poruncit să fotografieze corpul.

Părintele Giacomo scrie: „Care a fost surpriza mea: am văzut că rana a dispărut complet și din mâna stângă și din cea dreaptă și că nu arată nici un semn de cicatrice. În cele din urmă, la fel a fost și în zona pieptului, care nu a prezentat nici măcar un semn de cicatrice. Nici jos, la picioare nu a existat nici rană sau cicatrice.”

Părintele Carmelo, Superiorul Capucinilor, se scapă și el cu o informație zicând:. „De la dispariția stigmatelor a rămas un secret cunoscut doar de câțiva dintre noi, considerând necesar să se lase corpul la picioare acoperit cu ciorapi si mâinile cu mănuși cu un deget, nu pentru a ascunde adevărul, ci pentru că la acel moment nu era necesar să se facă public faptul dispariției. [ce gândire perversă diavolească. Nu pentru a ascunde adevărul, doar pentru a nu-l face public. Cum s-ar spune nu pentru a minți, ci pentru a păcăli. Cât de departe este gândirea latină de Sfânta Scriptură Iac 5:12 să vă fie vouă ce este da, da, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată – n.n.]. Cunoașterea lui ar fi generat interpretări pripite false și ar fi fost o cauză de scandal pentru cei slabi. Asa ca am poruncit o ascultare cu sancțiuni ca să se interzică cu orice chip să se sărute altfel decât prin mănuși… Poate cineva mă judecă cu răutate, dar mie nu mi-a păsat de nimic.

[Unuia mai mare i-]am dezvăluit adevărul în dimineața aceea, dar mi-a spus că m-am salvat pentru că Padre Pio a fost atât de îmbrăcat așa în viață, astfel că au considerat că este oportun să-l lase la fel și la moarte. Toată lumea a crezut că stigmatele au rămas ca și înainte și, faptul că nu mai văd rănile ar avea o explicație și o clarificare din mai multe motive imposibil.

[Doar mai târziu] superiorii mei au aprobat o acțiune de informare, , din motive de prudență și precauție, pentru a nu afla despre Padre Pio în acel moment atât de delicat. Părintele Clemente mi-a cerut-o declarație scrisă: am refuzat să o fac „.[20]

[latinii ca să se poată canoniza rătăcitul lor, i-au pus mănuși și ciorapi nu din smerenie, pentru a ascunde darurile lui Dumnezeu, ci din viclenie, ca să nu vadă oamenii că Padre Pio nu mai are stigmate. Deci mănușile pot ascunde și ce are cineva, și ce nu are. Nu cumva, după cum se deduce din declarațiile contradictorii ale martorilor oculari la înmormântare, tot așa să fi făcut ucenicii Părintelui Arsenie Boca. I-au învelit mâinile în dulamă, nu pentru a nu se vedea că a fost chinuit, ci pentru a ascunde tocmai că nu a fost torturat. Se sugera astfel că moartea martirică zvonită de Părintele Savin Bunescu este adevărată, dar mascată. Și aceasta a fost o cărămidă în construcția imaginii de martir, care dă atât de bine la canonizare. Duhul iubitor de catolicism al Părintelui Arsenie Boca a acționat eficient în familia și ucenicii sfinției sale, care s-au comportat la îngroparea sa ca și superiorul capucinilor de mai sus – n.n.]

În realitate, nici în tinerețe Padre Pio nu a avut stigmate, ci și le-a provocat chimic, pentru a dobândi faima de Sfânt. Așa este la cei ce cugetă trupește sfințenia, cum sunt și latinii. Au nevoie de dovezi trupești pentru a-și spori slava deșartă și nu se sfiesc să mintă, pentru a și le fabrica, când interesele superioare (de manipulare a mulțimii o cer).

Faimosul sfânt al Italiei, Părintele Pio, și-a falsificat stigmatele de pe mâini care aduceau aminte de rănile lui Iisus, susține o carte a unui istoric din Peninsulă, citată de Daily Mail.

Biserica a fost convinsă că rănile de pe mâinile Părintelui Pio, care au sângerat timp de 50 de ani, erau autentice. La fel au crezut și milioanele de adepți ale fostului călugăr capucin, adepți care mai credeau că Pio are puteri tămăduitoare și abilitatea de a fi în două locuri în același timp.

Părintele Pio, pe numele real Francisco Forgione, a murit în 1968 și a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002. În cartea sa, istoricul Sergio Luzzatto susține că Părintele Pio a folosit acid carbonic pentru a întreține sângerarea.

El mai spune că a descoperit documente care îi susțin teza, și anume o scrisoare de la un farmacist italian care i-a livrat călugărului acidul carbonic.

Luzzato merge chiar mai departe și afirmă că Vaticanul a pus sub semnul întrebării veridicitatea rănilor lui Pio, dar a cedat și a decis să îl canonizeze în urma presiunii publice.[21]

[nu cumva să se întâmple același lucru și la noi. Nădăjduim, însă, că la noi fiind un sobor de ierarhi, insuflați de Sfântul Duh nu se va petrece așa ceva – n.n.]

Se observă că nu Sfântul Duh împinge mulțimea să aibă evlavie la un om ca la un Sfânt. Ci tatăl minciunii. Sfântul Duh al Adevărului împreună-lucrează doar cu cei ce caută, mai presus de orice, pocăința în Hristos. Iar aceștia sunt puțini:

2Pa 18:11 Și toți proorocii prooroceau același lucru, zicând: „Du-te împotriva Ramotului din Galaad, și vei izbuti, că Domnul îl va da în mâinile regelui”. 12 Trimisul care se dusese să cheme pe Miheia i-a grăit, zicând: „Iată proorocii proorocesc toți într-un glas de bine regelui; să fie și cuvântul tău asemenea cu al fiecăruia din ei; proorocește și tu de bine”. 13 Miheia însă a zis: „Viu este Domnul, ce-mi va spune Dumnezeul meu, aceea voi prooroci”. 14 După aceea a venit el la rege, iar regele i-a zis: „Miheia, să mergem noi oare la război împotriva Ramotului din Galaad sau să ne lăsăm?” Iar acela a zis: „Duceți-vă, că veți izbuti, căci aceia vor cădea în mâinile voastre”. 15 Și i-a zis regele: „De câte ori să te jur eu oare în numele Domnului, ca să grăiești numai adevărul?” 16 Atunci Miheia a zis: „Am văzut pe toți fiii lui Israel risipiți prin munți ca oile care n-au păstor, iar Domnul mi-a zis: Aceștia neavând domn, să se întoarcă fiecare la casa lui cu pace!” 17 Zis-a regele lui Israel către Iosafat: „Nu ți-am spus eu oare, că el nu-mi proorocește de bine, ci numai de rău?” 18 Iar Miheia a zis: „Ascultați așadar cuvântul Domnului: Am văzut pe Domnul șezând pe tronul Său și toată oștirea cerească stătea de-a dreapta și de-a stânga Lui. 19 Atunci Domnul a zis: „Cine din voi ar putea să ducă în ispită pe Ahab, regele lui Israel, ca să se ducă și să cadă în Ramotul din Galaad?” Și a răspuns unul una și altul alta. 20 Atunci a ieșit un duh și a stat înaintea feței Domnului și a zis: „Eu îl voi duce în ispită”. Și a zis Domnul: „în ce chip?” 21 Acela a zis: „Mă duc și mă fac duh al minciunii în gurile tuturor proorocilor lui”. Iar Domnul a zis: „Tu îl vei duce în ispită și ai să izbutești. Du-te și fă așa! 22 Și acum iată a slobozit Domnul pe duhul minciunii ca să intre în gurile acestor prooroci ai tăi. Dar Domnul n-a grăit de bine pentru tine”.

Psa 88:6 Lăuda-vor cerurile minunile Tale, Doamne și adevărul Tău, în adunarea sfinților.

Ier 5:1 Fărădelegile Ierusalimului au trecut peste măsură. „Cutreierați ulițele Ierusalimului, uitați-vă, cercetați și căutați prin piețele lui: nu cumva veți găsi vreun om, măcar unul, care păzește dreptatea și caută adevărul?

Ier 9:5 Fiecare înșală pe prietenul său și nu spune adevărul; și-au deprins limba la minciună și viclenesc până obosesc.

Ioan 8:42 Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu are fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. 43 De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvântului Meu. 44 Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii. 45 Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeți. 46 Cine dintre voi Mă vădește de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeți? 47 Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultați pentru că nu sunteți de la Dumnezeu.

Rom 1:25 Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

Pentru mai multe amănunte despre cum se pot produce stigmatele, puteți citi și:

<http://www.massimopolidoro.com/misteri/esiste-una-spiegazione-scientifica-per-le-stigmate.html#.VonPHeiLSZ8>, luni, 4 ianuarie 2016.

***

În tablourile Părintelui Arsenie Boca, nu este o întâmplare ci o erezie punerea la încheieturi a stigmatelor. O face în toate tablourile, intenționat, așa fiind învățat de vedeniile rătăcitoare ale sfinției sale.

Pentru obiectivitate, alăturăm detaliul unei Sfinte Icoane Ortodoxe cu rănile din mâinile și coasta lui Hristos, pline de sânge, alăturată la o parte din tablourile religioase ale Părintelui Arsenie Boca, cu stigmatele duhurilor celor fără de sânge, pictate de sfinția sa ca arătări în locul lui trăsăturilor adevărate ale lui Hristos.

Pe lângă prezența peste tot a stigmatelor din încheieturi, în locul semnelor cuielor din mâini, în pictura de la Drăgănescu mai observăm ceva: batjocorirea lui Hristos, prin fețe hidoase și atitudini nepotrivite:

  1. În primul tablou vedem un hristos mincinos cu fața Părintelui Arsenie Boca rasă ca-n palmă și androgină spre feminizată, cu străduința de a ne înduioșa printr-o hipnoză mai moale, semănând cu o îndrăgosteală fantomatică dintr-un film artistic siropos, departe de dragostea bărbătească și echilibrată a Ortodoxiei. Practic avem asemănarea cu ochii mieroși și lingușitori ai lui Zian, care caută să-i atragă pe toți la el, prin orice mijloace, chiar și sub pretextul că-i duce la Hristos:

De copil zicea: „Eu sunt Zian. Veniți la mine și eu vă voi duce la Hristos”[22].

  1. În al doilea vedem un cadavru hidos, fără sânge (ce ne produce aceeași reacție de pierdere a credinței, descrisă mai jos de către F.M. Dostoievski) însoțit de o femeie cu fața împietrită, ca a unei actrițe slabe de la operă (ce e pusă să joace rolul Maicii Domnului) și tărât cu greu (datorită trupului greoi de sportiv ce se preface că e mort, neavând nimic din frumusețea împărătească și demnă a lui Hristos) de doi halterofili indecenți: unul meditativ (dar tot ca la operă), altul indiferent și absent (deabia așteptând să scape de corvoada neplăcută), în locul Sfinților Iosif (cel cu bun chip) și Nicodim (care au atâta evlavie, frică, uimire și sfială Sfântă în adevăratele Sfinte Icoane).

Mai sus, spre deosebire de tablourile de la Drăgănescu, se observă echilibrul, frumusețea, evlavia, frica, cutremurul și tăcerea adâncă a tainei, la toți cei ce-L înconjoară pe Domnul Hristos.

Aici se vede adânca plecăciune, dar este evident că avem de a face cu aceleași persoane sfinte, ca în toate Sfintele Icoane ale acestui suspin al vremii, cu totul altele decât cele pictate de maestrul de la Drăgănescu.

  1. În al treilea tablou al Părintelui Arsenie Boca reprodus mai sus, în pâlcul reprezentărilor cu stigmate în încheieturi, vedem un hristos-măscărici cu ochii holbați telescopic, ce aduce aminte de Zian Boca de la Facultatea de Teologie, plimbându-se relaxat și privind de sus către cel de lângă el, ca și cum i-ar spune: „Hai, noroc, vecine, să dăm mâna!”, fiind înconjurat de aura violet (lumina diavolească) a vrăjitorilor din gama de vârf, de mari manipulatori ai lumii. De altfel, după cum observați, vedeniile Părintelui Arsenie Boca se cam învârt în jurul curcubeului, dar insistând pe nuanța de violet. Admiratorii panteismului fac o descriere vrăjitorilor „violeți” care se potrivește foarte bine cu tipul psihologic al sfinției sale:

Violeții sunt persoane dinamice, carismatice, prevăzătoare și riguroase. Datoria sau misiunea lor este să stimuleze omenirea și să-i conducă în noua era a bogăției și a împlinirii. Violeții sunt atât în posesia intuiției, cât și a cunoștinței. Mai mult decât atât, au puterea fizică și rezervele care sunt necesare în realizarea schimbărilor în viața lor și în viața altora. Violeții combină caracteristicile albastre și roșii la un nivel nou al existenței și al vibrării. Violeții pot inspira și motiva societatea în căutarea unor noi modalități pentru crearea unui viitor armonios, unde oamenii trăiesc fără războaie, unde planeta este considerată un organism viu, unde suntem creatorii propriilor noastre vieți și meșterii destinului nostru. Violeții învață lumea că universul are grijă de noi, indiferent de care religie, convingere sau societate aparținem sau în care ne-am născut. Dacă ne conectăm la puterea universală, înțelegem fluxul de energie universal, “materia” din care suntem alcătuiți cu toții, și dacă ne aliniem Universului, ne va sprijini fără restricții până la infinit. Violeții au o pasiune enormă pentru viață. Dacă acest flux de energie funcționează, vor fi la puterea lor maximă. Violeții trebuie să observe că universul este plin de energie și dacă s-au conectat o dată cu Energia de Viață Universală, vor primi sprijin nelimitat. Dacă violeții își găsesc locul în univers, atunci înțeleg rolul pe care trebuie să-l interpreteze în această mare producție cosmică și simt această legătură internă cu puterea universală. Vor fi sprijiniți necondiționat. Violeții par întotdeauna norocoși. Se întâmplă des, să nu trebuiască să muncească prea tare pentru succesele lor. Pentru ei viața este o magie. Violeții au nevoie în relațiile lor de emoții sexuale și de stimulări. Sunt foarte sensibili față de partenerul lor și simt imediat ce fel de gânduri au legate de ei. Violeții pot fi foarte pretențioși și posesivi într-o relație. Își concentrează toată atenția sentimentală către partenerul lor. Pentru că se unesc așa de ușor în totalitate cu dragostea lor trebuie să fie conștienți de propria lor individualitate și nu au voie să se piardă în relație. Violeții au o predilecție atât de mare către partenerul lor, încât uită să mențină prieteniile, chiar și pe cele care țin de-o viață. Violeții sunt dispuși să aleagă în general meserii care le oferă independență și libertate creativă. Violeții sunt atrași de multe ori de domeniul mass-mediei sau al comunicării, datorită personalității și carismei lor magnetice. Știu cum să se folosească de mijloacele existente pentru a realiza schimbări valoroase și importante pe această planetă și să facă înțeles ceea ce au de spus.

Alte domenii de care se ocupă violeții includ filozofia, religia, ecologia, muzica, literatura, arta și tehnologiile umanitare, futuristice, proiecte și dezvoltări.

Meseriile tipice „violete” sunt: actor, muzician, artist, autor, interpret, proiectant, producător, director, fotograf, psiholog, asistent social, profesor spiritual, politician, proprietar de magazin, explorator.

Citește mai multe despre aura energetică.[23]

***

Întorcându-ne la pierderea credinței prin tablouri religioase, este momentul analizării unui alt aspect al picturii de la Drăgănescu. Pentru a-l înțelege să studiem celebrul tablou religios al lui Hans Holbein:

 

 

– E… e o copie după Hans Holbein, spuse prințul după ce examina tabloul, și,

după cît pot judeca, fără a mă pretinde mare cunoscător, e o copie excelentă. Am văzut originalul în străinătate și nu pot să-l uit… Dar… ce ai?

Într-adevăr, fără să se mai ocupe de tablou, Rogojin o luă brusc din loc, pornind înainte. Desigur, felul acesta distrat și repezit de comportare a lui Rogojin se putea explica întrucîtva prin acea stare ciudată de extremă surescitare de care părea să fie stăpînit în acele momente; și totuși, prințul rămase surprins și contrariat de această întrerupere bruscă a conversației, pe care n-o începuse el, precum și de faptul că Rogojin nici nu-i răspunse la întrebare.

– Ascultă, Lev Nikolaevici, de mult voiam să te întreb: tu crezi în Dumnezeu sau nu crezi? reluă tot atît de neașteptat Rogojin, după ce făcu cîțiva pași.

– Ce întrebare ciudată și… cum te uiți! exclamă fără voie prințul.

– Îmi place să privesc tabloul acesta, murmură Rogojin după un moment de tăcere, uitînd parcă iarăși de întrebarea lui.

– Tabloul acesta? strigă prințul, lovit deodată de un gînd neașteptat. Tocmai tabloul acesta! Păi, eu cred că privind tabloul acesta, unii ar putea mai degrabă să-și piardă credința decît să se întărească în ea![24]

Hristos mort – o reprezentare ce refuza Învierea

Mărește imaginea.

Tabloul „Trupul mort al lui Hristos in mormant” (1521), apartinand pictorului Hans Holbein, a fost si va fi, de-a lungul timpului, un subiect controversat, privit din perspectiva invataturii ortodoxe. Desi in titlu se face referire la Hristos, acel cadavru pictat nu are nimic insa de-a face cu Mantuitorul

[se observă că indiferent de titlul și numele puse tabloului, din punct de vedere al efectelor ce îl are asupra sufletului, contează mai mult trăsăturile fizice pictate ale persoanei (și mesajul desprins din ele, trimis ochiului și prin el în minte). Sau, mai mult, efectele sunt amplificate atunci când se dă tabloului un titlu și/sau nume sfinte. Dar și celebritatea autorului contează.

De aceea consecințele dăunătoare asupra credinței sunt sporite, față de efectele picturii lui Hans Holbein, cel puțin la Români de: 1. punerea mesajelor hulitoare de la Drăgănescu sub numele Sfintei Treimi, al lui Hristos și al Sfinților, dar și 2. de bolnăvicioasa celebritate a Părintelui Arsenie Boca, prezentat nu numai ca un ieromonah Ortodox, ci și ca Sfânt. – n.n.] ,

 Cel care „cu moartea pe moarte a calcat”. Realismul nordic prezent in aceasta reprezentare functioneaza pentru privitor ca o ruptura intre doua lumi in care nu mai exista o alta comunicare decat un transfer de teama si mila. Aceste sentimente sunt amplificate pe de-o parte, de iluzia tridimensionala creata de pictor, iar pe de alta, de dimensiunile destul de neobisnuite (lat de aproape doi metri si numai de vreo treizeci de centimetri inaltime), astfel incat privitorul are impresia ca se afla cu adevarat inaintea un cadavru. Tabloul se afla in prezent in muzeul Kunstmuseum din Basel.

„Hristos mort” si Feodor Dostoievski

 

Exista marturii in privinta faptului ca primul contact al marelui scriitor rus Feodor Dostoievski cu aceasta reprezentare, in timp ce se afla in Berna, Germania, i-ar fi provocat acestuia o criza de epilepsie. Dostoievski marturiseste ca Hristos era „atat de mort”, incat fusese foarte aproape sa-si piarda credinta, deoarece se afla inaintea unui trup care refuza sa mai invie.

[cunoaștem persoane care intrând în așezământul de la Drăgănescu, s-au tulburat așa de tare de pictura de acolo, încât au fost nevoite să iasă repede afară, ca nu cumva să-și piardă sau strâmbe credința.

Altele, însă, nu și-au dat seama, au încercat să-și schimbe modul de a privi, din cauza faimei de Sfânt a Părintelui Arsenie Boca și au ajuns să facă comentarii ciudate asupra picturii, ca și cum n-ar fi ceva mai frumos ca acolo, schimbându-și comportamentul din echilibrat în plutitor aflat într-o stare anormală (continuă) de beatitudine, iradiind distrat a fericire – tipică celor înșelați. Au început să se manifeste exagerat în ritual, cunoscând și frecventânt toate hramurile, dar mai ales cele legate de Părintele Arsenie Boca, desprinzându-se, concomitent, din ce în ce mai mult de realitate. Când le vedeai starea deplorabilă și încercai să-i aduci către Sfinții Părinți, arătându-le cât de cât căderea Părintelui Arsenie Boca (pentru a ieși din capcana duhovnicească hipnotică în care au intrat doar prin admirarea picturii sfinției sale fără pază), se tulburau, se impacientau, negau tot și neavând argumente plecau supărați. Jalnică mutilare sufletească doar prin privirea unor reproduceri pictate a vedeniilor demonice și încredințarea cu naivitate zvonurilor despre false minuni.

De aici se deduce, oarecum cu înfiorare, ce efecte au asupra sufletului chiar vedeniile drăcești directe. Aceasta ne îndatorează spre mai multă compasiune față de Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira, ca și față de ucenicii – victime ale lor, dar și mai multă răvnă în a feri pe oameni de a merge la Drăgănescu, pentru a fi preveniți și a scăpa de primejdia capturii demonice prin ochi. Practic, până cineva nu este întărit în cunoaștera Sfintei Predanii, după cum se poate pierde prin citirea unor cărți eretice, tot așa, sau mai mult, se poate pierde mergând la așezământul de la Drăgănescu și la Prilsop.

Din fericire, cei mai puțini sensibili, care au căliți ochii fie în Sfânta Tradiție fie în arta de calitate, mergând la Drăgănescu se lămuresc și despre pictură și despre autorul ei, după cum cei care cunosc dogmatica Ortodoxă se lămuresc mai mult de rătăcirea sectarilor, citindu-le cărțile:

Andreea on 22 iunie 2015 la 9:11 am said:

Va multumesc pentru ca ati deschis acest subiect de discutie.

 Trebuie sa va spun ca, la insistentele unei colege de serviciu, care este ”fana” Arsenie Boca, m-am dus la Draganescu.

 Asa ca va descriu ceea ce am vazut, atingand doar cateva aspecte, deocamdata:

 – caracteristicile arhitecturii bisericii: – la exterior arata decent, este o bisericuta amarata de cimitir, insa ingrijit varuita si vopsita.

 Surpriza neplacuta vine insa la interior, unde sunt niste stangacii mari, niste contravantuiri urate, care nu au fost decorate cum trebuie cu ajutorul picturii, A.B. ne-luand in considerare acest aspect estetic, pe care il intalnim la toate bisericile ortodoxe, unde si cel mai amarat arculet este decorat cu niste floricele. Adica pictura lui A.B. nu este in acord cu arhitectura, el nereusind sa decoreze elementele structurale care, din aceasta cauza, se vad in toata uratenia lor, si a preferat sa utilizeze campurile mari pentru a-si manifesta ”geniul” artistic.

 – pictura: – impresia pe care mi-a facut-o este ca nu este deloc stralucita: – culorile sunt foarte sterse, nicidecum asa de vii cum apar pe internet. Dominanta este un fond ocru sters – prafos.

 – stilul: – este mixt, avand influente art-nouveau, bizantine (in decoratia fondurilor cu entre-lacs-uri), dar si de o uratenie si o ”obraznicie” maxima acolo unde ii infatiseaza pe diavoli si pe oamenii ”cazuti” ai lumii sale contemporane. ( A-propos, de ce il infatiseaza pe acel barbat in pantaloni scurti, cand tocmai el este acela care se imbraca astfel in excursiile sale montane?!!)

 – tehnica: – este tempera, cu zone mari in care culoarea este opaca, dar si in care a reusit sa realizeze niste tente transparente. Nu am vazut nici un pointilism, asa cum afirma unii neaveniti.

 – GRAFICA: aici este cuiul lui Pepelea. Cred ca o analiza clara o poate face doar un grafolog priceput in tulburari de personalitate, caci pe peretii de la Draganescu sunt tot felul de tipuri de scrisuri: veche romaneasca, cursiva, un fel de Times New Roman, etc. Sunt cel putin sase-sapte feluri de scrisuri diferite, atat ca stil , cat si ca marime. Unele sunt atat de mici, ca nici nu pot fi citite de aproape. Concluzia este ca omul a fost cam tulburat.

 ………………………………………………………………………………….

 Urmatoarele capitole care ar trebui discutate sunt:

 – motivatia si ”inspiratia” picturii;

 – acordul sau dezacordul cu erminille;

 – invovatiile (Francisc de Assisi, Ulfila, catedrala Sf. Petru – desi nu prea seamana cu ea);

 – expresivitatea chipurilor (care tine de un fel de pietism strain duhului ortodoxiei);

 – inspiratia steineriana sau de alta natura a unor scene (a se vedea Invierea lui Hristos, cu valuri transparente);

 – caracterul ”profetic”.

 Va multumesc![25]– n.n.]

Aceasta experienta a avut un mare impact asupra scriitorului incat va face referire la acest tablou in romanul „Idiotul”. In acest sens, este interesanta exclamatia printului Maskin vis-a – vis de tabloul lui Holbein: „In fata acestui tablou unii ar putea mai degraba sa-si piarda credinta decat sa se intareasca in ea”.

Dostoievski va dezvolta aceasta perspectiva, prin prisma personajului Ipolit, care intr-o scrisoare a sa, ofera o talcuire in duh ortodox a acestei reprezentari:

„In unele momente ma lasam prada unei nelinisti si unei tristeti nemasurate, incat Kolea pleca extrem de ingrijorat. Cand m-am ridicat sa incui usa in urma lui, imi veni deodata in minte un tablou pe care-l vazusem in dimineata aceea la Rogojin, in una dintre odaile cele mai sumbre ale acelei case, deasupra unei usi. Chiar el mi-a atras atentia in treacat asupra acestui tablou. Desi nu prezenta nici o valoare din punct de vedere artistic, am ramas in fata lui vreo cinci minute, caci mi-a facut totusi o impresie puternica, provocandu-mi o stranie tulburare

Tabloul acesta il reprezinta pe Hristos in momentul cand e coborat de pe cruce. Am avut totdeauna impresia ca pictorii care zugravesc momentul rastignirii si al coborarii de pe cruce il infatiseaza de obicei pe Hristos cu un chip de o neobisnuita frumusete; ei cauta sa-i mentina aceasta frumusete chiar si in momentele cand a fost supus la cele mai cumplite chinuri. Or, aici, in tabloul lui Rogolin, nu vezi nimic asemanator; aici apare intr-adevar cadavrul unui om care a suferit suplicii groaznice inainte de a fi fost rastignit, care a fost lovit, schingiuit, torturat de soldati, batut de multime atunci cand isi purta crucea, in sfarsit, care a indurat vreme de sase ceasuri (dupa socoteala mea) inspaimantatorul chin al rastignirii. Iti dai numaidecat seama ca este chipul unui om care cu putin inainte fusese coborat de pe cruce, cu alte cuvinte, departe de a fi teapan, el pastreaza inca mult din viata si caldura, incat pe trasaturile fetei mortului intarzia o expresie de suferinta, ca si cum ar fi continuat s-o simta si dupa ce si-a dat sufletul (pictorul a prins si a reusit sa redea de minune acest amanunt important); in schimb fata, in aspectul ei fizic, n-a fost crutata deloc; e zugravita cu un realism neindurator; e foarte natural si asa trebuie sa fie cadavrul unui om dupa asemenea cazne.

[din păcate, în tabloul de la Drăgănescu, nu este reprezentată nici măcar această suferință exterioară, ci o teatralitate acră și indiferentă a unui personaj silit să joace un rol neplăcut, schițând un ușor zâmbet ironic pe sub mustața abia schițată – n.n.]

Stiu ca, potrivit credintei adoptate de biserica inca in primele secole ale crestinismului, Hristos a suferit cu adevarat si nu numai in aparenta si ca, prin urmare, trupul lui rastignit pe cruce a fost cu totul supus legilor firii. Fata din tablou e tumefiata, acoperita cu vanatai si rani sangerande, oribile; ochii cascati, cu pupilele piezise; albul enorm al ochilor incremenit si cu luciri sticloase. Dar, lucru curios, cand te uiti la cadavrul acesta al omului sfarsit in chinuri si torturi, se naste o intrebare cu totul bizara si cat se poate de interesanta: daca toti discipolii lui Hristos, aceia care au devenit mai tarziu principalii lui apostoli, femeile care-l vegheau, stand in picioare langa cruce, daca, intr-un cuvant, toti adeptii si adoratorii lui i-au vazut trupul in halul acesta (si cu siguranta ca el arata intocmai asa), cum de au putut sa mai creada, la vederea acestor falnice ramasite, ca martirul acesta va invia? Si te mai intrebi, fara sa vrei, daca moartea e asa de hidoasa si daca legile firii sunt atat de puternice, cum ai putea sa le invingi? Cum sa le invingi, daca nu a putut sa le invinga nici chiar acela care, in viata fiind, silea firea sa i se supuna, acela la a carui porunca: „Talita kumi!”, o tanara fata s-a ridicat in picioare, acela la glasul caruia Lazar a iesit din mormant?

[la Drăgănescu ne punem întrebarea: cum un astfel de sportiv mulțumit de sine și bine hrănit, ironic, disprețuitor și dornic de a ne câștiga de partea lui, din interes personal și dragoste trupească de sine, hipnotizându-ne pentru a ne anula libertatea, ar fi putut vreodată să moară pentru noi? – n.n.]

 

[după cum observăm, măcar în tabloul lui Holbein este pictat unul din semnele cuielor într-o mână suferindă, pe când în tabloul Părintelui Arsenie Boca este vorba de un firav stigmat într-o încheietură de mână de pictor, răsfățată, adorată și memorată de femei Nu poate fi o țigancă! Are o mână fină ca de pictor! […]De altfel, cuvintele Părintelui Arsenie atunci au fost: Toate acestea le vei trăi, dar numai după ce vei trece prin ele ți le vei aduce aminte! […] Părintele mi-a arătat cum să țin mâinile când mă rog, și în momentul în care Părintele [Arsenie Boca] a ridicat mâna, aveam senzația că e mâna Iui Iisus! Aveam senzația că văd urmele cuielor în palme [26] – n.n.]

Cand privesti tabloul acela, cercetandu-l, natura ti se nazare in chip de fiara enorma, muta si neinduplecata sau, mai bine zis, oricat de ciudata ar parea comparatia, ca o masina imensa, de constructie moderna, care, surda si nesimtitoare, a insfacat, zdrobind in maruntaiele ei, o fiinta magnifica, fara de pret – o fiinta care ea singura valora cat intreaga natura cu toate legile ei, cat intreg universul, care poate ca n-a fost creat decat pentru a da nastere acelei fiinte! Tabloul acesta parca e menit anume sa trezeasca ideea unei puteri oarbe, sfidatoare, de o vesnicie stupida careia totul ii e supus si care fatal ti se impune. Oamenii care stateau in jurul mortului si care nu sunt zugraviti pe aceasta panza au trebuit, probabil, sa simta o consternare de nespus si o durere imensa in seara aceea in care li s-au naruit dintr-o data toate sperantele, ba aproape si credinta ce se infiripa. Fara indoiala, s-au imprastiat de la locul crucificarii prada unei spaime extraordinare, cu toate ca fiecare dintre ei purta o idee mare, care de-acum incolo nu mai putea sa le fie smulsa […]”

„Hristos mort” si parintele Nicolae Steinhardt

La aceeasi reprezentare face referire si parintele Nicolae Steinhardt in „Jurnalul fericirii”. Acesta marturiseste ca din ea „lipsesc razele de lumina pornite din cer, tragedia e ireversibila, fara de leac; savarsitu-s-au nu numai chinul si proorocirea, ci si toata tevatura, gata, moartea nu e clinica, invierea e izgonita printre amagiri si desarte nobile nadejdi, niciodata nu va trai trupul acesta rasucit, sangerand, gaurit, terfelit, sfartecat. Invierea este cu totul imposibila. Asa spune Dostoievski – fatis – ca-i apare Hristos in tabloul lui Holbein.”

Coborarea de pe cruce si Punerea in mormant

Potrivit traditiei iconografice ortodoxe, reprezentarile in care Hristos apare ca fiind mort sunt „Coborarea de pe cruce” si „Punerea in mormant”. Fiecare detaliu al reprezentarii lui Hristos in tabloul lui Holbein contrazice insa traditia ortodoxa

[la fel și în tablourile Părintelui Arsenie Boca este contrazisă Sfânta Tradiție, dar din extreme opuse. La prima extremă păstrează natura umană a Mântuitorului, nu însă conformă cu realitatea (subțiată de post, rugăciune și neatingerea de plăcere), ci bine hrănită (chiar răsfățată). La cealaltă extremă, în tablourile de după înviere, este prezentat nu ca un om înviat (duhovnicesc), ci ca un duh (o vedenie extrem de colorată – știut fiind că lumina necreată nu este colorată, dar arătările drăcești sunt – și orientală, ca în picturile țigănești ale zeilor hinduși) – n.n.] .

Daca in Apus incepand cu Renasterea, arta subliniaza in special natura umana a Mantuitorului, intr-un realism maxim, in Rasarit, trupul Sau, coborat de pe cruce sau pus in mormant, pastreaza caracteristicile dumnezeirii. Acest fapt face ca in icoanele ortodoxe, ce pastreaza linia traditiei, sa nu-L intalnim pe Hristos sub chipul unui cadavru, ci mai degraba sub cel al unui adormit. Un trup ce nu prezinta insemnele mortii, ci unul in care pulseaza invierea proxima.

[aici este o mare greșeală a comentatorului, pornită din râvna pentru a separa cu limpezime contradicțiile. Deși este pictat ca un trup care stă să învie, are totuși în el semnele suferințelor și trupești (rănile și sângele) și sufletești (adâncirea înăuntru și în taină, dar care totuși transpare vizibil și pe față). Moartea Lui este ca o adormire, dar totuși este moarte, fiindcă fără o adevărată moarte nu ar fi înviere, ci o aparență de înviere, ceea ce este o mare erezie. Toate sunt străbătute de lumina învierii, inclusiv moartea, dar sunt și reale, și prezente.

În Ortodoxie nu se merge pe nici o latură exclusivă. Ea cuprinde în Sine toată realitatea, până la marginile opuse. Chiar și răul îl vede, cum și este, ca pe o deviere, o desprindere de la bine, inexistentă prin sine, dar totuși descriindu-l și învățându-ne cum să ne luptăm cu el, arătându-l că nu este firesc, ci împotriva firii. De aceea Ortodoxia se mai cheamă și Catolicitate (nu catolicism) în sensul de deplinătate (nu universalitate geografică ca în catolicism).

Pulsarea învierii și adormirea nu exclud suferința, care, însă, spre deosebire de tablourile teroriste din apus, nu este violentă (amorfă, fără sens, carnală, închisă în cușca mincinoasă de netrecut a realității ultime și căzute de aici), ci duhovnicească (plină de sensuri mântuitoare pentru minte, deschisă spre adevărata realitate ce depășește ultimul, realitatea fără de margini, fără timp și spațiu, cea a veșniciei) – n.n.]

 

 

In acest sens, pictorul Sorin Dumitrescu arata diferenta dintre un tablou religios sau un film, precum „Patimile lui Hristos” al lui Mel Gibson, de factura apuseana, si o icoana ortodoxa traditionala, prin trairile fundamental diferite pe care, fiecare dintre acestea, le naste in privitor. In timp ce primele dau nastere unor sentimente, icoana da nastere unei „simtiri intelegatoare”, o traire pusa in miscare de harul dumnezeiesc

[aici domnul Sorin Dumitrescu surprinde și diferența dintre tablourile religioase de la Drăgănescu și Sfintele Icoane Ortodoxe. De aceea nu a fost de acord nici cu ele: De aceea, nu l-a putut înțelege intru totul nici Sorin Dumitrescu, un pictor, de altfel, talentat. Dar, pe lângă talent, mai trebuia ceva de Sus, pe care nu-l are oricine. Părintele Arsenie nu a pictat la metru pătrat, după tipare, ci cu descoperire de Sus, nu numai cu documentație; ci mai ales cu rugăciune si post si, uneori, vorbind cu sfinții pe, care ii picta.[27].

De aici noi desprindem limpede și cu tărie, din exemplul negativ al sfinției sale, că un adevărat iconar Ortodox, dacă vrea să se mântuiască și să scape de rătăcire, trebuie să se documenteze cu osârdie după Sfânta Tradiție și să respingă toate vedeniile mincinoase. În nici un caz să nu stea de vorbă cu dracii nici în minte, nici în simțirea vedeniilor, chiar dacă îi spun că îi aduc descoperiri de sus, pentru a nu ajunge să picteze în duh apusean sau extrem oriental, mincinos, eretic și hipnotic, păgubitor pentru minte, suflet și trup, cum a făcut Părintele Arsenie Boca, crezând că are dar de la Dumnezeu. De altfel Părintele Savin Bunescu ne declară în filmulețul Pr. Arsenie Boca – pictura bisericii de la Drăgănescu[28], că Părintele Arsenie Boca a vrut să picteze așezământul de la Drăgănescu, ca o recunoștință pentru darul ce i l-a dat dumnezeul lui. „Darul” acesta al vedeniilor, pentru care a mutilat o bisericuță tocmai prin pictarea lui pe pereți, este piatra de moară pusă la gâtul sfinției sale de dumnezeul lui mincinos, care i-a stricat tot ce a făcut. Și ce este mai grav, i-a vătămat sufletul său și al ucenicilor săi, fiind o mare ispită pentru noi și Sfânta Biserică Ortodoxă din România Mat 18:6 Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. – n.n.]

 

Teologia Apuseana accentueaza suferinta, tinzand sa ramana la forma sa bruta, in timp ce Ortodoxia o transfigureaza, fara a vedea in ea un scop in sine, ci o cale spre Inviere.

[deci nici nu o anulează ca teologia Părintelui Arsenie Boca (desprinsă din propria sa experiență, fiindcă prin hipnoză nu a suferit în viață mai deloc, fugind de durere atât în realitate cât și în pictură, crezând, din amăgire, că și Mântuitorul a făcut ca sfinția sa) – n.n.]

In acest sens, tabloul lui Holbein [și al Părintelui Arsenie Boca – n.n.] contravine erminiei iconografice ortodoxe, reprezantandu-L pe Hristos, doar potrivit naturii Sale umane

[căzute în grosolănie (când reprezintă un hristos mincinos înainte de înviere), sau (potrivit himerei din vedeniile sfinției sale de după înviere) doar ca un duh. Sfinția sa crezând că sufletele sunt preexistente și că trupul nu este important (la fel ca și Origen), că sufletele omenești se pot preface în unii îngeri și că îngerii se pot transforma în om, l-a pictat pe Mântuitorul ca pe un duh – n.n.] .

Incheiem amintind paradoxul pe care ni-l adreseaza Ipolit, in romanul „Idiotul”, potrivit caruia pana si Hristos ar fi putut deznadajdui, daca I s-ar fi dat posibilitatea sa priveasca aceasta reprezentare inaintea patimirilor sale: „Si daca insusi invatatorul lor si-ar fi putut vedea acest chip in ajunul supliciului, s-ar mai fi suit oare pe cruce, ar fi murit asa cum a murit?

[este o întrebare provenită din nelămurirea în Ortodoxie. Iată ce ne spun despre aceasta Sfinții Părinți:

De aceea, prin zbuciumul și lupta care a avut loc în inima Răscumpărătorului, chiar înainte de patima Sa (în grădina Ghetsimani – n.n.) Domnul Iisus a suferit toate chinurile Sale; și le-a suferit strânse la un loc, toate patimile pe care avea să le sufere în curând aievea, una câte una și despărțite între el. Ba, lucru și mai necuprins, atunci în grădină, Domnul a suferit și chinurile pe care nu avea să le sufere în timpul, patimilor, precum: prăsirea prea sfintei Sale Maici, rana groaznică pe care a făcut-o ostașul în coasta Sa după moarte, faptul că trupul Să-u a rămas atâta vreme neîngropat și neîmbălsămat, pecetluirea mormântului și altele asemenea. Apoi frica și spaima de relele ce avea să le sufere, îngrămădind tot sângele în inima lui Iisus Hristos, a găsit aici, ca un zid puternic, dragostea Lui pentru Tatăl și pentru noi, de care fiind împins înapoi, a ieșit afară prin porii prea sfântului Său trup, căzând pe pământ ca o sudoare groasă și grea ca sângele: „Luc 22:44 Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ.” – n.n.]

 Iata inca o intrebare pe care ti-o pui fara voie cand privesti tabloul acela.

[întrebarea care ne-o punem cu voia: cât de mâhnit a fost Mântuitorul știind de mai înainte cum va fi batjocorită suferința și învierea Sa de un biet ieromonah Ortodox căzut în amăgire și cum vor prelua această batjocură ucenicii rătăciți ai săi? Aceștia nu numai că îl urmează și îl admiră fără discernământ, ci chiar îndrăznesc să îl declare Sfânt, canonizând astfel și batjocurile de la Drăgănescu. Vai nouă! Sărmanii de ei! – n.n.]

Radu Alexandru[29]

 

Așadar, pictarea stigmatelor în încheieturi, în loc semnului cuielor în mâini, nu este o greșală minoră, ci un atac la slava și identitatea Mântuitorului, dovedind și prin aceasta, că Părintele Arsenie Boca l-a pictat pe anthihrist, dedicându-i spre robie deplină chipul sfinției sale.

c) O fantomă, în loc de Hristos

 și Sfinții Săi

Mântuitorul se arată ucenicilor cu Trupul Său înviat, duhovnicesc, dorind să dovedească realitatea învierii trupurilor. El se face nevăzut sau văzut, dar nu semivăzut. Trece prin ușile încuiate, dar nu ca o fantomă.

Duhurile au o oarecare materialitate, față de Dumnezeu, dar sunt diferite de trupurile înviate. Ele nu au trupuri de loc, ci doar se arată nouă așa, ca să-i putem înțelege. În Sfintele Icoane nu se arată niciodată trecând prin uși și ferestre, și nu fac niciodată așa, pentru a nu ne speria. Aparițiile îngerești au acest mod de a lucra, ca un refren prezent peste tot: . Doar fantomele și strigoii fac așa, nedumerindu-ne mintea ca să o robească, fiindcă dracii vor să dovedească tuturor că sunt duhuri speciale și să tulbure sufletul prin neobișnuit. La fel s-au arătat și Părintelui Arsenie Boca, înșelându-l ca să-l picteze pe hristosul său mincinos așa, trecând ca o fantomă prin uși, contrar voinței lui Hristos care prin toate mijloacele și prin toți Sfinții Părinți ne arată că și-a păstrat Trupul chiar și pe tronul dumnezeirii, făcându-L cuvânt și foc dumnezeiesc, mai mult decât sunt îngerii. Nu numai atât dar Sfinților Apostoli le arată trupul duhovnicesc al Său, cu toate dovezile și prin toate mijloacele încredințându-i că este trup înviat (tocmai pentru a ne preda și nouă credința în realitatea învierii).

Părintele Arsenie Boca, însă, încearcă să ne convingă prin pictură, că Hristos după înviere a fost o nălucă. Sărmanul, hristosul ce i s-a arătat lui în vedenie, chiar așa a fost.

Luc 24:36 Și pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă. 37 Iar ei, înspăimântându-se și înfricoșându-se, credeau că văd duh. 38 Și Iisus le-a zis: De ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? 39 Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am. 40 Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele Sale. [vedeți că ucenicii erau înfricoșați că văd duh? Ce ar fi fost că Hristos să le apară ca o fantomă prin ușă, așa cum și-a pictat Părintele Arsenie Boca hristosul mincinos. Din potrivă, le dă să-I pipăie mâinile și picioarele ca să se încredințeze că are trup. – n.n.] 41 Iar ei încă necrezând de bucurie și minunându-se, El le-a zis: Aveți aici ceva de mâncare? 42 Iar ei i-au dat o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere.

1Co 15:39 Nu toate trupurile sunt același trup, ci unul este trupul oamenilor și altul este trupul dobitoacelor și altul este trupul păsărilor și altul este trupul peștilor. 40 Sunt și trupuri cerești și trupuri pământești; dar alta este slava celor cerești și alta a celor pământești.

[nicăieri nu pomenește Sfântul Apostol Pavel de trupurile îngerilor, pentru că nici nu au. În schimb face deosebirea între trupurile firești, ce se seamănă, și cele duhovnicești care înviază. Dacă duhurile nu au trup, ce să semene? Așadar altfel este trupul duhovnicesc, altfel duhul. Deci nu poți picta un trup duhovnicesc (tocmai când Cel care îl are vrea să arate că nu este duh, ci trup înviat) ca un duh fantomatic ce trece prin ușă. În schimb dracii, care se arătau Părintelui Arsenie Boca în tot felul de scenete cu temă religioasă, nu se pot abține să nu se dezvăluie că sunt fantome, ca sfinția sa, dacă nu își folosește rațiunea naturală să își dea seama că este înșelat și să se pocăiască, să fie osândit mai mult (mai ales că disprețuia așa de mult pe proști). Pe de altă parte chiar așa a fost porunca lui Dumnezeu, ca noi, văzând pictura sfinției sale, să ne lămurim că a fost amăgit și să-l evităm, pentru a nu ne contamina de la preacuvioșia sa. – n.n.] 41 Alta este strălucirea soarelui și alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebește în strălucire. 42 Așa este și învierea morților: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; 43 Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; 44 Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este și trup duhovnicesc. 45 Precum și este scris: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viață”; 46 Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. 47 Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. 48 Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; și cum este cel ceresc, așa sunt și cei cerești. 49 Și după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul celui ceresc [cine ar privi tablourile de la Drăgănescu, crezând că așa a fost Hristos, ar vrea să ajungă și el strigoi, ca și arătarea din ele, ca să semene cu dumnezeul lui. Icoanele sunt carte pentru ochi. O adevărată Sfântă Icoană ne învață, ca și Sfânta Evanghelie, realitatea mai presus de fire a trupului înviat, care este nevăzut, dar se poate face văzut instantaneu, nu treptat ca în filmele de groază și în arătările demonice ale Părintelui Arsenie Boca – n.n.] . 50 Aceasta însă zic, fraților: Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea. 51 Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, 52 Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi [deodată, nu treptat ca fumul și fantomele transparente prin ziduri – n.n.] . Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. 53 Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire [deci nu să transpară prin ziduri – n.n.] . 54 Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghițită de biruință. 55 Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?”. 56 Și boldul morții este păcatul, iar puterea păcatului este legea.

Luc 24:30 Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor.31 Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El s-a făcut nevăzut de ei. [Când li s-au deschis ochii minții, au înțeles că în euharistie se află Hristos. Și Mântuitorul s-a făcut nevăzut ochilor simțirii. Nu a dispărut ca un fum sau o fantomă, treptat, ca ei să creadă că e duh, sau că e în altă parte decât în Sfântul Trup sub chip de pâine. Vederea simțirii vedea pâine, iar mintea înțelegea că este Hristos. Ce ar fi însemnat să-L vadă ca un fum ce intră în pâine? Ar fi înțeles că rămâne și pâinea dar în care se bagă Hristos, străin de ea, dar care o posedă. Însă minunea cea mare este că pâinea se preface în Trupul lui Hristos. Iar posesiile sunt specifice dracilor:

  1. Un frate oarecare s-a mâniat pe alt frate și stând la rugăciune cerea de la Dumnezeu răbdare și să ia de la dânsul acea mânie. Rugându-se astfel, a văzut ca un fum ieșind din gura lui și îndată i-a trecut mânia.19
  2. Un frate oarecare flămânzind a vrut să mănânce de dimineață și se lupta cu gândul să nu mănânce până nu se vor împlini trei ceasuri din zi. Luând posmagi, i-a pus în apă să se moaie, iar dacă au trecut trei ceasuri din zi, a șezut să mănânce și căutând spre mâncare cu mare poftă, fiind foarte flămând, și-a zis: „Mai bine este să mai aștept puțin să nu mănânc până ce se va împlini nouă ceasuri din zi”. Iar dacă s-au împlinit, s-a sculat la rugăciunea pentru masă și atunci a văzut cu ochii lui pe vrăjmașul diavol ca un fum ieșind de sub șervetul unde-și gătise el să mănânce pâine. Îndată atunci i-a trecut foamea scăpând și de lăcomia pântecelui și de nesăturare.17 – n.n.] [30]

Se înțelege acum, că hristosul mincinos ce s-a arătat Părintelui Arsenie Boca este de fapt un drac. Așa sunt arătările lui, ca un fum. Astfel de reprezentări sunt desenate și pe coperțile care prezintă creștinismul ca fiind o variantă mai umilă a hinduismului, care ascunde o parte din Sfânta Evanghelie a lui Ioan ca să nu se prindă creștinii. Așadar Părintele Arsenie Boca face parte și prin pictură din familia lor:

Ce este interesant, aceste reprezentări cu stafii ale Părintelui Arsenie Boca reprezintă grafic tocmai întâlnirea Mântuitorului cu Toma, care s-a convins de realitatea învierii nu văzând un duh, ci pipăindu-I rănile. Tocmai prin aceasta și-a dat seama că Hristos a înviat, și este Domn (ca om) și Dumnezeu. El s-a chinuit mult întristându-se din lupta cu necredința, așteptând în lacrimi toată săptămâna luminată ca să-L poată vedea și el ca ceilalți Sfinți Apostoli pe Mântuitorul înviat. A trecut prin aceasta și pentru nevoia felului său de a fi îndoielnic, dar l-a lăsat Dumnezeu așa și pentru noi, până s-a convins prin această pipăire sfântă de adevărul învierii. Astfel am putut și noi să-L atingem cu mintea pe Hristos prin experiența lui, cu frică și cutremur, să ne întărim în credință și în nădejdea că Mântuitorul se pogoară până și la neputința îndoielilor noastre, ale celor necredincioși și grosolani, lăsându-ne chiar și să Îl pipăim personal, dacă Îl căutăm cu sinceritate, dorindu-L.

Ioan 20:24 Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. 25 Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

[se vede clar că Toma nu a vrut să-L vadă trecând prin uși, ca un fum – n.n.]

 26 Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc

[Sfântul Apostol Ioan, martor ocular al întâlnirii, nu a zis că a venit Iisus trecând ca o umbră prin ușile încuiateci că ușile încuiate, a stat în mijloc deci, S-a făcut din nevăzut, văzut, dintr-o dată, și nu prin ușă, ci în mijloc. Cum să credem mai mult pe Părintele Arsenie Boca decât Sfânta Evanghelie? Dar sfinția sa de ce nu a citit-o, iar dacă a citit-o de ce a crezut mai mult vedeniilor sale? Nu cumva avea mai multă încredere în sine decât în cel ce a văzut Apocalipsa? Cum am putea avea ca model de Sfânt pe cineva atât de amăgit? – n.n.]

 și a zis: Pace vouă! 27 Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios.

[se vede clar că Toma nu a mărturisit de cum L-a văzut, cum sugerează tabloul Părintelui Arsenie Boca în care Toma cade la pământ spunându-și mărturia, imediat la vederea primului primul picior trecând prin ușă, neașteptând ca fantoma să-l tragă pe cel de-al doilea. A făcut mai întâi ascultare, și-a pus degetul în semnul cuielor și mâna în coastă și văzând că nu e nălucă sau duh, ci om cu trup, având rănile răstignirii, deci identificându-L ca fiind Hristos cel mort, și-a dat seama că a și înviat, că nu este o înșelare diavolească ce apare ca un fum prin ușă, s-a întărit bărbătește și L-a mărturisit – n.n.]

28 A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! 29 Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!

[aici ne arată Însuși Mântuitorul importanța acestei verificări a învierii: dacă un evreu atât de evlavios, încât nu face hatârul memoriei Învățătorului Său, ca să ia drept bună ce spun ceilalți, ci de dragul adevărului preferă să sufere, să plângă, să aștepte, să fie chiar grosolan necrezând nici măcar vederii, ci numai pipăitului, dar să nu mintă lui Dumnezeu. El vrea să cunoască prin toate mijloacele accesibile lui dacă este în mod real înviat Hristos și nu este doar un zvon sau vreo amăgire nălucitoare diavolească. Încredințându-se, apoi, Îl mărturisește ca Domn și Dumnezeu, dându-și chiar și viața pentru El ca o pecete a credinței lui adeverită din vedere și pipăire. Atunci și noi putem, chiar dacă nu vedem și nu pipăim cu simțirea, ci doar cu mintea prin raționament evlavios (un așa îndoielnic grosolan, care nu a vrut să creadă nici măcar pe Apostoli până ce nu a pipăit, nu și-ar fi dat viața pentru a mărturisi pe Hristos că a înviat, dacă nu i s-ar fi dovedit chiar prin pipăirea Celui înviat că este așa, deci și noi putem crede din toată inima că Hristos a înviat!), să ne întărim în această credință fără de care nu ar avea nici un rost să fim creștini – n.n.]

1Co 15:14 Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. 15 Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morții nu înviază. 16 Căci dacă morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat. 17 Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; 18 Și atunci și cei ce au adormit în Hristos au pierit. 19 Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii. 20 Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți. 21 Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. 22 Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia.

Nu era Toma împreună cu ucenicii, căci se poate ca, el, încă să nu se fi adunat din risipire [împrăștiere38][31]. Și ce este aceasta: „carele se zice Geamăn”?

Aceasta este tâlcuire a numelui „Toma”. Căci, precum „Chifa se tâlcuiește Petru”3!) (Ioan 1,42), așa și „Toma, se zice” – adică se tâlcuiește – „Geamăn”. Și, cu cuviința pomenește [Evanghelistul] de tâlcuirea aceasta a numelui, ca să ne arate nouă că un îndoicios [îndoios40[32], șovăielnic] oarecare era el, și, mai dinainte, dintru început, avea acest fel de obicei [nărav], precum îl arată și numele.

Și, grăindu-i ceilalți ucenici despre Domnul, el „nu credea”, nu ca pe niște mincinoși pe ei socotindu-i, ci lucrul învierii părându-i-se a fi cu neputință; pentru aceasta și este mustrat, ca un iscoditor mai presus de măsură [cuviință, cumpăt]. Căci, precum a crede lesne este lucru al ușurimii minții, tot astfel, foarte a se împotrivi este al mojiciei și al grosimii [grosolăniei],

[vedeți că mai degrabă Dumnezeu se pogoară la cel care se împotrivește cu mojicie și grosolănie, decât la cel ușor cu mintea, ce poate fi abordat și înșelat de draci? Ușuraticilor care cred lesne le spune să nu creadă! Nu să nu creadă în Hristos și Sfânta Tradiție, ci să nu creadă: nici în semne, nici în minuni, nici în proorocii, nici că este Hristos undeva, în vreo vedenie, sau vreun alt loc decât Sfânta Biserică Ortodoxă. Să nu creadă oricărui duh ci să cerceteze duhurile (deci și cele mai subtile și subțiri probleme, stări, gânduri, imagini, simțiri și vedenii), dacă sunt de la Dumnezeu sau nu, comparându-le cu Sfânta Predanie și punându-le la lumina discernământului călit în smerita cugetare și sfat.

Mar 13:21 Și atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aci este Hristos, sau iată acolo, să nu credeți.22 Se vor scula hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor face semne și minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleși.

1Io 4:1 Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume.

 – n.n.]

 Și vezi că a zis că nici ochilor [săi] nu [va] crede, ci a adăugit și aceea: „De nu voi pune mâna mea”. Și de unde știa că „semne” avea „coasta” [Domnului]? Fiindcă auzise de la ucenici. Și pentru care pricină nu îndată i Se arată lui [Mântuitorul], ci „după opt zile”? Ca, învățându-se el de la cei împreună cu dânsul ucenici și pe aceleași auzindu-le, spre și mai multă dorință să se aprindă și mai credincios, pe urma, să se facă [să devină]. Și, vrând să arate Stăpânul că și atunci era de față, când Toma grăia graiurile necredinței, către cei împreună cu el ucenici, nu așteaptă ca, de la acela să audă ceva de acest fel, ci El mai înainte apucând, plinește cele ce [le] poftea, pentru că graiurile lui le-a zis [Domnul].

[se observă că Hristos nu apare ca o fantomă prin ușă, nu vine de undeva, din afară, ci este de față tot timpul, făcându-se, însă, văzut când este mai folositor sufletului ucenicilor – n.n.]

Și vezi că mai întâi l-a certat, căci zice: „Adu mâna ta”, iar după aceea l-a sfătuit: „Nu fi necredincios, ci credincios”.

[se vede limpede că mai întâi la certat, apoi Sfântul Apostol Toma s-a închinat. Nu s-a trântit la pământ de cum L-a văzut, așa cum sugerează prin pictură Părintele Arsenie Boca – n.n.]

De unde este arătat că, din necredință este îndoiala, și, în zadar, unii îi fac har [hatâr, favoare] lui Toma, zicând că într-adins nu a crezut lesne, căci iată: Domnul îl numește pe el „necredincios”. Și vezi-l pe cel care mai înainte era necredincios, cum, din pipăirea coastei, Bogoslov [Cuvântător de Dumnezeu] preabun s-a arătat. Căci, pe cele două firi și un Ipostas al unuia Hristos a învățat [vestit, mărturisit]. Pentru că, zicând: „Domnul meu”, a însemnat [arătat] firea cea omenească, deoarece la oameni se zice numele acesta: „Domnul” – precum [și] aceea: „Doamne, de L-ai luat tu pe El” (Ioan 20,15); iar, zicând: „Dumnezeul meu”, a arătat Ființa cea dumnezeiască; și, așa, [a mărturisit] că Unul și Același este „Domn” și „Dumnezeu”.

[una din minunile adevărate ale acestei Duminici, nu este atât apariția Mântuitorului, cât mai ales roada ei, adică schimbarea sufletului Sfântului Apostol Toma, de la necredință la culmile teologiei și iconomiei. Dar aceasta este cu atât mai mare cu cât adâncul necredinței era mai grosolan. Părintele Arsenie Boca prezentând ca un credul pe Sfântul Apostol Toma, hulește și minunea Duminicii dedicate lui și prin el nouă, a înnoirii Învierii, a înnoirii minții, a învierii minții prin Hristos – n.n.]

Și, arătându-ne nouă Domnul că acesta este lucrul credinței – a primi cele care nu se văd – grăiește: „Fericiți cei ce nu au văzut, și au crezut”.

[Să ne învățăm de aici că cel fericit nu este cel ce are vedenii, care sunt pentru cei necredincioși ca Părintele Arsenie Boca, ci cel ce nu vede și crede, pe baza înțelepciunii minții, care operează cu cele nevăzute, nevăzută fiind și ea – n.n.]

Și-i însemnează [arată] aici pe ucenici, care nici „semnul cuielor” și nici „coasta”, pipăind-o, au crezut; și, nu numai pe aceia, ci și pe cei care {mai] pe urmă au crezut. Și nu, lipsindu-l pe Toma de fericire, a zis aceasta {Domnul], ci mângâindu-i pe cei ce nu au văzut.

[vedeți că și Sfântul Apostol Toma este fericit? Tot așa și cel ce preferă să se chinuie cu necredința decât să fie credul, de dragul Adevărului, rugându-L pe Dumnezeu să-l scape de necredință. Tot așa, mai apropiați de Dumnezeu sunt cei care nu vin la Sfânta Biserică văzând manifestările de credulitate de prost gust de la Prislop și iraționalitatea lor, decât cei care se îmbulzesc la mormântul Părintelui Arsenie Boca căutând și primind semne și minuni. Numai să aibă grijă cei dintâi că Sfânta Biserică nu este Prislopul, ci diametral opusă lui, și să strige la Dumnezeu să-i miluiască și pe ei cu adevărata credință, ca să descopere raționalitatea Ortodoxiei cea uimitoare, antinomică, ce lămurește toate paradoxurile și hrănește mintea (dar este mai presus de ea) – n.n.]

Căci, de vreme ce, mulți zic că: „Fericiți sunt ochii care L-au văzut pe Domnul”41, îi mângâie pe aceștia [care nu au văzut], pentru că, acesta, mai vârtos [cu prisosință] este lucru fericit: a nu vedea, și a crede.

Și cum, trup nestricăcios [având Domnul], S-a arătat având semne și a fost pipăit de mâna omenească? Pentru că, acestea toate au fost pogorâre pentru neputința lor. Căci, trupul acela, care a intrat înăuntru, „fiind ușile încuiate” și atâta de subțire și de ușor a fost, de toată grosimea era slobod42.

[de unde se arată limpede că pictarea lui ca un fum ce trece prin uși este o hulă. Că fumul are totuși o grosime, dar Trupul lui Hristos nici pe aceasta nu o avea. Dimpotrivă pictarea Lui directă, în modul iconic, cu arcuirile (îndoirile mai presus de fire ale mădularelor, pe care un trup sufletesc nu ar putea să le facă, ce descoperă ochilor proprietățile și posibilitățile firii nestricate de căderea în grosolănia naturii de acum), luminile, rotunjimile pnevmatice, arată duhovnicia sa (faptul că este duhovnicesc, cuvântător, transparent Duhului Sfânt și luminii necreate, iar nu luminii și umbrelor create), dar că se arată, totuși, simțurilor noastre pentru a ne întări în credință. Opacitatea luminoasă a Lui Îl arată nu ca pe un trup impenetrabil de lumină, ci dimpotrivă ca pe un purtător de lumină necreată mai puternică decât orice lumină creată. Dacă Îl pictăm transparent, hulim că lumina (sau chiar umbra) din spatele lui este mai puternică decât lumina ce o are în El, sau că El nu ar fi în totalitate plin de o lumină orbitoare, dar ascunsă până la limita suportabilului pentru a nu ne vătăma – n.n.]

Deci, arată acestea, ca să fie încredințată învierea și, pentru aceasta, înviază având semnele Crucii și găurile piroanelor. De vreme ce și ceea ce a mâncat, nu pentru nevoia trupului, ci spre încredințarea învierii a mâncat (Luca 24, 42-43). Căci, precum mai înainte de Cruce, deasupra valurilor umblând (han 6,19), nu de altă fire [își] avea trupul, așa și acum, pipăicios [pipăibil, palpabil] și semne având, îl arată pe el; însă și nestricăcios îl poartă pe el [Domnul], măcar că, pipăit și văzut îl arată. Căci, acestea se arată pentru încredințare și nu pentru nevoia și legea trupului. Pentru că, tot ce se mănâncă, în afedron se duce și se preface43 (Matei 15,17), care lucru nu a fost după înviere, la Hristos, ci, de oarecare putere nevăzută și dumnezeiască se mistuiau cele care se mâncau, numai spre încredințarea învierii luându-se [mâncându-se acelea].

Și vezi, cum, pentru un om – pentru Toma zic -, nu a judecat [a socotit] Domnul a fi lucru nevrednic a Se pogorî neputinței și „coasta” a-Și arăta, ca să mântuiască un suflet care nu credea Așa și noi, nu trebuie să defăimăm pe nici unul, măcar, orișicât de mic [ar fi]. [33]

[această bunătate a lui Hristos, care ne este și nouă pildă, este hulită, sau cel puțin anulată de tabloul Părintelui Arsenie Boca dedicat Duminicii Tomii, prin faptul că Toma nu mai este lăsat cu libertate să pipăie, ci șocat de vedenia nefirească a unei stafii intrând prin ușă – n.n.]

Diavolii perverși atacă tocmai această încredințare importantă asupra realității pipăibile a învierii și asupra uriașei iubiri de oameni a lui Hristos (Care se coboară până și la cei mai grosolani dintre necredincioși), făcând pe Părintele Arsenie Boca să picteze un Toma credul ce cade la pământ imediat cum vede un duh ce intră prin ușă, deci fiind un naiv ce crede în vedenii, aflat în înșelare. Cine privește un astfel de tablou și crede că este adevărat, își pierde și el credința atât în învierea lui Hristos ca om, cât și în dumnezeirea Lui, căzând în bănuiala că toți creștini sunt așa creduli și de fapt învierea lui Hristos e o nălucă. Sau poate crede că Domnul nostru Iisus Hristos este o apariție similară cu extratereștrilor, zeilor, fantomelor, stafiilor, ielelor și fetei Morgana, fiindcă apare la fel ca ei, punându-l în troaca amestecată a New-Age-ului. Deci pictura Părintelui Arsenie Boca îndeamnă fie la necredință, fie la înșelarea prin acceptarea cu ușurință a vedeniilor, fie la păgânisme sau credințe superstițioase, vrăjitorești. Aceasta este și sugestia transmisă de diavoli, înșelând pe bietul pictor de la Drăgănescu să se creadă un ales căruia i se descoperă taine cerești și mijloace geniale artistice de a le transpune.

Astfel că avem în fața noastră patru modele, și două căi între care avem de ales, una evanghelică și una rătăcită:

  1. Calea prezentată de Sfânta Evanghelie a celor ce iubesc (din râvnă pentru adevărul lui Dumnezeu) mai mult realitatea, decât ceea ce spun oamenii, verificându-l cu mintea lui prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și trei moduri de a o face aceasta: a. cei care primesc și minunile cele oferite lor de Hristos spre întărirea credinței, fără să le ceară; b. cei care cer cu grosolănie dovezi de credință de la Hristos, pentru a fi siguri că nu se înșeală și c. cei care nu au nevoie de dovezi palpabile, fiind fericiți de către Domnul că nu au văzut și au crezut. Așadar Domnul nu fericește pe cei ce au vedenii sau dovezi. Însă se coboară și la cei ce au nevoie fără să îndrăznească să o ceară și la cei ce le cer cu grosolănie, dar nu cu scopul de a se lăuda cu minunile, ci din nevoia de a crede adevărat, de a verifica dacă cele pătimite sunt conforme cu Sfânta Tradiție, pentru a nu se înșela și pentru a nu-L trăda pe Dumnezeu sau virtutea. Nici Maica Domnului, pilda, începătoarea și mai marea tuturor credincioșilor, datorită neînțelesei și covârșitoarei Sale smerenii, nu a primit instantaneu Buna-Vestire, până nu a înțeles teologic iconomia lui Dumnezeu și nu s-a încredințat mai întâi că nu îi va fi vătămată Fecioria, analizând cu multă prudență ceea ce Îi oferea Sfântul Arhanghel Gavriil, deși îl cunoștea de atâta vreme:

Luc 1:26 Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, 27 Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. 28 Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. 29 Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

[smerenia nu primește laude, dar nu le respinge în afară, ci în sine, ca să rămână ascunsă, deci adevărată, iar nu superficială. Însă până vom dobândi pe cea lăuntrică, măcar pe cea din afară să o practicăm, ca să nu ne otrăvim cu îndulcirea laudelor – n.n.]

 30 Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. 31 Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. 32 Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. 33 Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit. 34 Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? 35 Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. 36 Și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. 37 Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. 38 Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea.

Și gestul ei ne arată prudența, înlăturarea grabei de a primi, spre a chibzui: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”:

Se observă că nici îngerii nu apar ca un fum, și nu trec ca o stafie prin uși, ci apar acolo unde sunt trimiși de Dumnezeu direct, fără vicleșugul strecurat înăuntru al șarpelui.

  1. Calea oferită spre momeală de duhurile necurate Părintelui Arsenie Boca și prin sfinția sa nouă, a credulului, a celui ce se consideră un ales scutit de înșelare și vrednic să i se arate Dumnezeu, care nu ține cont nici de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, nici de rațiunea naturală ci primește instantaneu, fără prudență, fără a cerceta vedeniile pe care le are, aruncându-se imediat la picioarele lor.

Noi am ales căile Sfintei Evanghelii, dumneavoastră?

Iată puse față în față, Calea cea dreaptă cu multe posibilități a Sfintei Evanghelii și Cărarea împărăției pierzării, ondulată și șerpuită:

După cum se vede, și din punct de vedere al culorilor, și al compoziției, și al duhului hipnotic care îl respiră, tabloul stafiei hermafrodite ce iese din mormânt, pictată de Părintele Arsenie Boca este mai apropiată de viziunea iluminării mincinoase a lui Buda, decât de învierea lui Hristos din Sfintele Icoane. După cum spune Părintele Savin Bunescu acest tablou halucinant este „cum n-a mai făcut nimeni pe pământ […] dacă îi proiectezi o lumină dintr-o parte, ai impresia că se desprinde de pe perete”[34],. Cu alte cuvinte este făcut pentru a impresiona vederea trupească în chip hipnotic, prin stimularea imaginației, și a te centra pe măreția și geniul pictorului de la Drăgănescu, care și-a făcut atât de ingenios autoportretul, fiind dăscălit de maestrul nălucirilor prin simțiri:

Diametral opuse față de aceste imagini (făcute să atragă simțurile și să captureze mintea, proiecție a unor imaginații bolnăvicioase, străbătută de idei și experiențe hinduse), sunt Sfintele Icoane ale învierii lui Hristos, care prezintă realitatea cea uimitoare a iconomiei mântuitoare:

Iată ce spune despre acestea Pidalionul:

 Și luptători de Icoane (iconomahi) au stătut nu numai cei ce au fost în vremea împăraților celor luptători de Icoane, ci și arienii mai înainte, și în urmă toți cei ce slăveau o fire în Hristos, și acum toți luterocalvinii. Din aceste zise se dovedește că rău fac latinii, cei ce nu scriu numele Sfinților tuturor pe Icoanele lor, căci după cele hotărâte de acest sinod, Icoana, adică chipul, se aseamănă cu acela al căruia este chipul, ci și se sfințește, atât de la caracter, cât și de la numele cel închipuit.

[cu cât mai rău face, când cineva pune numele unui Sfânt pe chipul Altuia. Mai rău decât atât este să pui numele unui Sfânt pe chipul cuiva care nu este Sfânt. Dar cine poate exprima răutatea și egoismul celui care pune numele lui Hristos pe chipul său? Proporția este mărită atât de mărimea numelui, cât și de mărirea egoismului, cu cât Dumnezeu este mai mare ca Sfinții și iubirea pătimașă de sine mai mare decât iubirea pătimașă de alții. – n.n.]

Dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice, că se cade a se scrie numele lui Iisus Hristos încă și pe Crucile cele nezugrăvite, ce se înfig pe la căi, sau pe la uși, sau și la alte părți. Ca de la nume să se cunoască că sunt ale lui Hristos, și nu ale tâlharilor celor ce s-au răstignit împreună cu Hristos. De nevoie este însă, să adăugăm și aceasta aici, că cei ce țin Icoane Sfinte la praznicele oarecăror Sfinți, și se poartă cu ele încolo și încoace, sărind cu necuviință ca niște îndrăciți, și spunând ca când cele viitoare, și arătând lucruri ascunse, și alte mincinoase proziceri, și vrăji făcând, aceștia zic, se cuvine prea greu a se canonisi de către arhierei și duhovnici, pentru că înnoiesc superstițiile (disidemoniile) elinilor și ale păgânilor, și trebuie a se îndrepta cu aspre pedepse de către Sfânta Biserică.

[cu cât mai rău este, însă, să pictezi în Sfânta Biserică superstițiile păgânilor. Dar infinit mai rău este să le prezinți ca Icoane Sfinte și Adevărate, ducând prin vedere poporul ce-L caută pe Hristos la Arsenie, Buda sau duhurile mincinoase ale zeilor și ale lui antihrist – n.n.]

Trebuie a ști și aceasta: că de vreme ce sfântul sinodul acesta la multe locuri zice, că ceea ce arată Scriptura, și Evanghelia prin graiuri, aceea înfățișează zugravul prin Icoane; pentru această pricină zugravii trebuie bine a lua aminte, și a ști mai întâi ce zice Scriptura și Evanghelia, ca să zugrăvească Icoanele după înțelegerea Sfintei Scripturi. Sau de nu știu ei, să întrebe pe cei ce știu ca să se învețe, și să nu zugrăvească unele în loc de altele, și de multe ori încă prea necuviincioase și împotriva Evangheliei. Precum a zugrăvi pe Domnul la înjumătățirea Praznicului Cincizecimii copil tânăr, și fără de barbă învățând, de vreme ce Domnul atunci era Bărbat desăvârșit după Botez. A zugrăvi pe Apostolul Pavel la înălțare, și la Pogorârea Duhului Sfânt, de vreme ce el s-a făcut ucenic al lui Hristos după acestea, și după uciderea cu pietre a lui Ștefan. A zugrăvi Învierea lui Hristos, nu din mormânt ieșind, și pe ostași împrejurul mormântului fiind și străjuind, și pe Îngeri pe piatră șezând, precum zice Evanghelia; ci zugrăvind, pe Hristos în iad pogorându-se, și pe Adam și pe Eva de mâinile Lui țiindu-se, și ușile și încuietorile iadului zăvorâte; și mulți draci întunecați fiind acolo, și pe toți patriarhii și proorocii care nu sunt icoană a învierii, ci închipuire a pogorârii Domnului în iad, fiind sufletul despărțit de trup; că sufletul singur cu puterea cea dumnezeiască ce avea s-a pogorât în iad, iar trupul zăcea în mormânt mort; iar la înviere iarăși s-a unit sufletul cu trupul, și aceasta este învierea. Pe lângă acestea, nu se cuvine a zugrăvi la Icoana Pogorârii Duhului Sfânt un om dedesubtul Apostolilor, și a însemna lumea, ci în locul acestuia, se cade a zugrăvi pe Proorocul Ioil, ce zice: „Voi turna din Duhul meu peste tot trupul”, precum așa au oarecare vechi Icoane. Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, să aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul sinod acesta, și nu a fi oarecare grozăvii neasemănate.[35]

Multe greșesc zugravii din cele ce le-a greșit și Părintele Arsenie Boca, dar nu așa de grav. Lăsarea lui Hristos fără barbă au făcut-o pictându-L greșit ca și copil, dar nu prezentându-L ca pe un adult ras. N-au pictat pe Mântuitorul înviind cu mormântul pecetluit, ci pogorând la Iad, dar nu ca Părintele Arsenie Boca trecând prin mormântul despecetluit, ca un strigoi. N-au surprins, poate, întotdeauna asemănarea cu cei ale cărora sunt chipurile, dar nu s-au pictat pe ei înșiși, în plus și așa de hidoși. Nu au avut poate cunoștințe depline din Sfânta Scriptură, dar nici n-au pictat din învățăturile rătăcite ale apusului, păgânismului, părerile proprii și din vedeniile rătăcite, la o asemenea intensitate ca pictorul de la Drăgănescu. Dacă acelea sunt grozăvii neasemănate, ce putem spune despre hidoasa și hulitoarea pictură a Părintelui Arsenie Boca care nu din neștiință sau rău obicei, ci din îndărătnicia de a-și urma propria rătăcire și de a nu asculta de nimeni și nimic, a făcut toate cele din viața sfinției sale.

Părintele Savin Bunescu spunea în filmulețul Pr. Arsenie Boca – pictura bisericii de la Drăgănescu[36] că „toți iconarii din lume sunt proști, fiindcă sunt doar meșteșugari, pe când Părintele Arsenie Boca este un unicat în lume, deoarece era teolog, care a gândit mult cum să picteze dogmele Ortodoxe și a avut și darul unui geniu care a reușit să le transpună în practică cum nimeni altul nu a putut, cu înștiințare de sus”.

Noi, însă, observăm cu totul dimpotrivă: iconarii adevărați se pregătesc cu tehnici și studii conform Erminiei Ortodoxe, cercetează Sfânta Scriptură și Dogmatica Ortodoxă pentru a nu se abate nici la stânga, nici la dreapta de la Sfânta Predanie. Vom vedea, mai jos, cât de cunoscătoare a teologiei Ortodoxe este Erminia și cum urmează întocmai Sfânta Evanghelie. Ce frumoase și artistice sunt realizările lor. Poate unii greșesc în unele amănunte, luându-se după unele modele frumoase, dar greșite pe alocuri, însă toți păstrează asemănarea, pe cât pot ei, a Domnului Hristos. Uneori poate este mai puțin reușită, dar se vede că este Același Dumnezeu și Om.

La Părintele Arsenie Boca vedem cu totul pe dos. Formarea sfinției sale s-a făcut la Belle Arte, a studiat știința, filozofia din afară (elinească), religiile superioare, tablourile eretice ale apusului și hinduismul. Cât a stat la Sfântul Munte nu a cercetat zugravii de acolo, și nu s-a inspirat după minunatele Icoane ce se găsesc de sute de ani reflectând Sfânta Predanie, ci s-a instruit în vedenii amăgitoare, care i-au spurcat mintea și apoi viața. Teologia expusă și vedeniile transpuse în pictura sfinției sale sunt toate sunt legate cu putere de catolicism și hinduism. A dori să gândești și să concepi ceva original, să faci inovații, să pictezi nu a mai fost pictat, ca și cum de abia din gândirea ta Sfânta Biserică poate începe a exprima corect adevărul, a te vedea pe tine superior înaintașilor tăi în credință, ține nu numai de trufia compusă din mândrie și slavă deșartă, ci și de o totală ignoranță a Ortodoxiei, a Cărei esență este acest cuvânt din Sfântul Cuvios Ioan Damaschin:

Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ceea ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice60 (60 Pilde XXII, 28.) și nedepășind dumnezeiasca predanie.[37]

Toți Sfinții, fără excepție, au luat aminte le cei dinaintea lor, și le-au urmat exemplul, fiindcă noi am primit învățătura de la Hristos, Dumnezeu – Cuvântul care a transmis-o Sfinților Apostoli, aceștia urmașilor apostolici, iar aceia celor de după ei… până la noi. Avem descoperirea deplină nu într-un trecut mort, ci în ziua veșniciei, care la plinirea vremii a venit la noi, și această descoperire este din ce în ce mai nouă. Progresul nostru este să adâncim cele primite, nu să le schimbăm sau să le contrazicem. Dar adâncirea nu poate veni din originalitatea părerilor noastre, ci din smerirea minții față de gândirea celor vechi și înțelegerea în armonie cu ei, aplicată la contextul nostru ce nuanțează și personalizează această înțelepciune la realitatea contemporană. Înnoirea este așadar descoperirea Sfintei Tradiții veșnic noi, nu o revoluție eruptă din părerea noastră ce nu ține cont de cei vechi. Inovația este în realitate o dezbinare de Mintea Bisericii, deci de Hristos, întotdeauna bizuindu-te pe părerea ta. Înnoirea este gândirea dragostei în soborul minților unite în Hristos, totdeauna cerând sfat. Prima este egoismul cel vechi lucrând în minte. A doua este dragostea mai presus de sine a minții față de ceilalți, sau legea darului, sau porunca cea nouă a dragostei lui Hristos.

1Co 4:15 Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos16 Deci, vă rog, să-mi fiți mie următori, precum și eu lui Hristos.

2Te 2:15 Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.

2Te 3:6 Fraților, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriți de orice frate care umblă fără rânduială și nu după predania pe care ați primit-o de la noi.

Așa că noi observăm, cercetând atât estetic, cât și dogmatic, că pictura Părintelui Arsenie Boca nu poate fi model în Sfânta Biserică Ortodoxă nefiind numai urâtă (grozăvie), nici numai pierzând asemănarea cu Sfinții (neasemănată), ci fiind și eretică, păgână, și de suflet pierzătoare (hulind pe Hristos și îndemnând la hule prin gândire și viață imorală prin simțire).

Poate ne-ar nedumeri frecvența confuziei și denumirii Sfintei Icoane a Pogorârii la iad ca fiind Icoană a învierii. Vom cerceta și un studiu folositor pe această temă, fiindcă ne atrage ne atenția asupra bolilor văzute de toți în pictura de la Drăgănescu, chiar dacă are o concluzie greșită (că obiceiul împământenit de a face confuzia de mai sus, ar fi gândirea iconografică Ortodoxă. El este un obicei, iar nu o Sfântă Tradiție).

Această greșeală răspândită provine și este îngăduită, atât datorită confuziei învierii sufletului cu cea a trupului, ce se face foarte des azi, dar și aspectului practic financiar. Nu trebuie să mai comanzi 11 icoane ale învierii, pentru a se potrivi cu cele 11 voscresne (adică cele 11 pericope din Sfânta Evanghelie care predică despre înviere) ce se citesc la utrenie (consecutiv în 11 duminici la rând, apoi începând din nou cu prima – dacă vă uitați în calendar, pe lângă numărul glasului de cântat, este trecut și numărul voscresnei de rând). Sunt cântări din slujbă alcătuite pentru a se potrivi cu voscreasna din acea duminică, adică cu episodul respectiv ce descrie o parte din evenimentele de după înviere. Tot așa ar trebui asortată și Sfânta Icoană ce descrie acel fapt mântuitor. Unii, ne având fonduri, preferă să pună în toate duminicile doar o Sfântă Icoană a Pogorârii la Iad (dar pe care să scrie Învierea Domnului, ca să aducă aminte măcar cu numele de ea). Ceea ce este o minciună, fiindcă acest eveniment este sărbătorit în Sfânta Biserică Ortodoxă în Sâmbăta Mare și nu în toate duminicile de peste an. Deși în învierea sufletelor, ce conduc și trupurile, este concentrată esența învierii trupurilor, totuși această abatere este numită în Pidalion grozăvie neasemănată. Cu toate acestea ea păstrează realitatea unui fapt al lui Hristos și asemănarea cu El, deci tot ne încarcă de sfințenie.

Cu cât mai gravă este abaterea Părintelui Arsenie Boca care se pictează pe sine (tocmai în manifestările hinduse pe care le-a provocat hipnotic în închisoare, prin apariții, dispariții și sugerarea că ar trece prin uși), și nu se rezumă numai la atât, ci mai spune că așa a făcut Hristos (în loc să se facă pe sine asemenea Domnului, crează un hristos asemenea preacuvioșiei sale), prin autoportret chiar exprimându-se direct că sfinția sa este Mântuitorul. Astfel că cine privește, sau atinge, sau (Doamne ferește!) sărută vreun tablou pictat de el se umple de hule și vătămare demonică, punându-se sub tirul hipnotic diavolesc, pătimind aceeași primejdie ca și cum s-ar atinge de un obiect vrăjit bisericesc. Fiindcă vrăjitorul cel mai periculos este cel care face vrăji cu obiectele bisericești, fiind numit ghitie

Hristos iesind din mormant

Desi Apusul cunoaste iconografia „Pogorarii la iad”, aceasta tema existand la Roma incepand cu sec al VI-lea, fiind intalnita, de-a lungul timpului intr-o serie de picturi, sculpturi si vitralii, acesta a insistat insa pe reprezentarea lui Hristos iesind din mormant, astfel incat aceasta a prevalat fata de cea a pogorarii la iad.

Cum a avut loc Invierea lui Hristos, cum era Domnul inviat, in ce mod a iesit din mormantul pecetluit? Evanghelistii nu dau raspunsuri la aceste intrebari. Ei vorbesc, si indeosebi Matei, care ofera cele mai multe amanunte, de un mare cutremur de pamant, de ingerul venit pentru a rostogoli piatra de pe mormant, de spaima soldatilor la vederea sa, de ceea ce ingerul vesteste sfintelor femei venite la mormant: „Nu este aici, caci S-a sculat precum a zis.” (Mt. 28, 6). Toate acestea, Biserica le infatiseaza in slujbele sale: „Pazind pecetile intregi, Hristoase, ai inviat din mormant … „ [nu numai în slujbele sale ci și în cele 11 adevărate Icoane ale învierii – n.n.]

Indemnandu-i astfel pe credinciosi sa faca din inviere in insasi taina sa obiectul credintei lor, Biserica ortodoxa nu-si ingaduie sa infatiseze ca rod al imaginatiei – asa cum s-a intamplat in Apus, in opere artistice, [iar la noi apuseanul Părinte Arsenie Boca – n.n.] momentul precis al invierii, adica pe Hristos iesind din mormant. Icoanele de data mai recenta, intalnite adesea si in bisericile ortodoxe, care-L infatiseaza pe Hristos iesind dintr-un mormant sub forma de cosciug,

[până aici, după cum am văzut, este canonic, cu condiția să fie mormântul pecetluit, doar ceea ce urmează de aici este apusean, prezent și la Părintele Arsenie Boca – n.n.]

cu trupul partial descoperit, si tinand in mana un steag (simbol profan al biruintei), cu un inger care tocmai a dat piatra la o parte nu au nimic de-a face cu traditia ortodoxa si contravin flagrant chiar relatarilor evanghelice.

[este adevărat. În Sfânta Evanghelie nu se pomenește de steag, în schimb se pomenește în Vechiul Testament în proorociile despre patimă și înviere: Cân 2:4 El m-a dus în casa de ospăț și sus drept steag era iubirea. Isa 11:10 Și în vremea aceea, Mlădița cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile și sălașul Ei va fi plin de slavă. 11 În ziua aceea, Domnul va ridica din nou mâna Sa ca să răscumpere rămășița poporului Său dintre robii din Asiria și din Egipt, din Patros, din Etiopia, din Elam, din Babilon, din Hamat și din insulele mării. 12 El va ridica steag pentru neamuri și va aduna pe cei risipiți ai lui Israel și va strânge la un loc pe cei împrăștiați ai lui Iuda din cele patru colțuri ale pământului. Isa 62:8 Juratu-S-a Domnul pe dreapta Lui și pe brațul Lui cel tare: „Nu voi mai da de aici înainte grâul tău spre hrană vrăjmașilor tăi, și cei de neam străin, nu vor bea mustul tău, rodul muncii tale. 9 Ci numai cei ce îl vor fi adunat îl vor mânca și vor lăuda pe Domnul, și cei care vor fi făcut culesul vor bea vinul în curțile templului Meu cel sfânt!” 10 Intrați, întrați pe porți! Gătiți cale poporului, gătiți, gătiți-i drum, curățiți-l de pietre, înălțați un steag peste neamuri! 11 Iată, Domnul vestește acestea până la marginile pământului: „Ziceți fiicei Sionului: Mântuitorul tău vine! El vine cu plata, și răsplătirile merg înaintea Lui!” 12 Și ei se vor chema: „Popor sfânt, răscumpărați ai Domnului și ție și se va zice: „Cea căutată”, „Cetatea nepărăsită!” Ier 50:2 „Vestiți și faceți cunoscut între popoare, ridicați steag, spuneți și nu tăinuiți, ci ziceți: Babilonul e luat, Bel e rușinat, Merodah e zdrobit, chipurile lui cele cioplite sunt batjocorite și idolii lui sfărâmați.

În Sfânta Evanghelie nu se pomenește de Hristos dezbrăcat prin înviere (deși cu adevărat a rămas fără giulgiu pe El, este îmbrăcat în haina slavei dumnezeiești), în schimb îi arată lui Toma coasta Sa, și același lucru se poate mărturisi și privitorului ce vrea să vadă învierea Lui, pentru a înțelege că prin rănile Mântuitorului, deci prin suferință, a venit și vine învierea tuturor.

În schimb nevoia ca îngerul să dea piatra la o parte pentru ca Hristos să iasă din Sfântul Mormânt, ar fi o mare erezie. Hristos a ieșit din groapă nestricând pecețile, iar aceasta este una din dovezile învierii și a faptului că după înviere are Trupul duhovnicesc și tot așa îl vom avea și noi. Așadar, după cum am văzut în Pidalion și vom vedea în Erminie A-L picta ieșind biruitor din Sfântul Mormânt pecetluit, cu semnul Său de biruință Sfânta Cruce (chiar și pe steag), și semnul patimilor Sale pe mâini și pe picioare, îmbrăcat (sau puțin dezgolit pentru a I se vedea rănile care au dus la înviere), când ostașii dorm, nu are nimic neevanghelic, ci corespunde cu Sfânta Tradiție, după cum am văzut – n.n.]

Icoana modernista il infatiseaza pe Mantuitorul inaltandu-Se deasupra mormantului dupa ce un inger a dat la o parte piatra mare care il pecetluia. Traditia Bisericii afirma insa ca Hristos a iesit din mornat in timp ce acesta a ramas pecetluit, asa cum a intrat in incaperea unde se adunasera ucenicii Sai pe cand usile erau inchise ,”de frica iudeilor”.

De asemenea, piatra a fost pravalita de un inger dupa ce El iesise din mormant, pentru ca femeile mironosite care au venit la mormant sa poata vedea cu ochii lor ca mormantul este gol, ca Hristos inviase intr-adevar.

Un alt element este infatisarea lui Hristos cu un steag, pentru a sublinia biruinta Sa asupra mortii. Steagul este un simbol profan, in timp ce Crucea [numai că dacă pe steag este crucea, mai ales cea aurie ce simbolizează trecerea de la roșul sângerării patimilor, la lumina necreată ce ne-a venit prin Ea, nu mai este simbol profan ci sugerează o adâncă taină a Iconomiei – n.n.] , pe care o tine Hristos uneori in descrierea traditionala a Invierii, este un simbol duhovnicesc. Leonid Uspensky si Vladimir Lossky atrag atentia asupra faptului ca, “in iconografia ortodoxa traditionala, momentul in sine al Invierii lui Hristos nu este niciodata descris.

[este o greșeală din neînțelegere și necitirea Erminiei. În Sfintele Icoane se poate prezenta aceeași Persoană în mai multe evenimente legate, fiindcă veșnicia conține în sine toate momentele ca și cum ar fi contemporane. Și acum și pururea și în vecii vecilor, Amin! nu este o succesiune temporală ci o deschidere a timpului (care este veșnicia aflată în mișcare), prin fereastra vremii (momentului unirii cu Dumnezeu), înspre veșnicie (care este timpul oprit din mișcare). De aceea, ori de câte ori vedem pe Domnul nostru Iisus Hristos în Sfintele Icoane, are în Sine și Învierea (care nu mai este un moment, ci un eveniment care se petrece în timp, dar este în afara lui. Prin înviere se produce dezmărginirea în care firea nu mai este ținută în cușca timpului și spațiului, omul fiind deja în Dumnezeu). Cu atât mai mult avem în față aceste realități teologice ale iconomiei, când lângă Hristos înviat se află pictat Sfântul Mormânt pecetluit. Din moment ce în Pidalion, scris de un mare cunoscător al Sfintei Tradiții, Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, ne învață așa, înseamnă că el a și văzut astfel de icoane conforme cu Sfânta Tradiție, și așa este gândirea Bisericii, dacă nimic din Sfânta Icoană nu contrazice dogma învierii.

A arăta pe Mântuitorul Înviat, deasupra Sfântului Mormânt pecetluit este tocmai strigătul credinței:

Icos 7:

Arătat-a făptură minunată, arătându-Se nouă, Făcătorul; că din Fecioară, mai presus de fire, S-a întrupat și din mormânt a înviat, nestricând pecețile, și la apostoli prin ușile încuiate a intrat cu trupul. Drept aceea, minunându-ne, cu credință strigăm[38]

 

Cu totul altceva este, însă, a-ți imagina că a ieșit din mormânt ca un fum sau un duh necurat violet, cum îl pictează Părintele Arsenie Boca, ca și cum ar avea nevoie de timp ca să străbată piatra de deasupra mormântului. Aceasta este o mare erezie, neînțelegând realitatea duhovnicească a învierii, care se produce instantaneu 1Co 15:51 Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba,52 Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba., deci nu are nevoie de timp ca să iasă din mormânt. 1Te 4:15 Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, 16 Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi, 17 După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul. Răpirea nu este totuna cu scurgerea, ridicarea strecurarea, cum se arată în pictura Părintelui Arsenie Boca. Ea arată aceeași stare în afara timpului și spațiului, după ce va fi prefacerea învierii. Cum să-L pictăm pe Mântuitorul după înviere ieșind din mormânt, ca și cum ar avea nevoie de timp și spațiu ca să facă aceasta, când El deja a dus firea omenească în afara timpului și spațilui. A ni se arăta Mântuitorul circumscris (într-un loc, sau într-un moment) este una (fiindcă noi suntem dependenți de acestea și El se pogoară la noi), pentru a ne încredința de realitatea învierii Sale, dar a se strecura ca un șarpe prin gaură, ce-și lasă pielea năpârlită, ieșind din mormânt ca un fum, este o mare hulă, care îl coboară în rândul gurușilor și vrăjitorilor, ce fac această trecere pestilențială prin hipnoză.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:

Locul acestora, al necredinciosului și al păcătosului, nu e cunoscut celor ce cultivă cât de cât cunoștința tainică. Căci cuvântul “unde“, indică desigur un loc, care nu e lipsit de circumscriere spațială (17). Față de locul acestora, locul dreptului se deosebește prin aceea că el nu mai e înfățișat prin cuvântul “unde“, căci dreptul a primit prin har, ca loc mai presus de “unde“, pe Dumnezeu însuși, cum i s-a făgăduit. Căci Dumnezeu nu este “undeva“, ci în chip absolut dincolo de orice “unde“ și în El este locașul tuturor celor mântuiți, după cum s-a scris: “Fii mie Dumnezeu ocrotitor și loc întărit, ca să mă mântuiești“. (cu cât mai mult Hristos, care este și Dumnezeu și Om – n.n.) Și tot cel ce nu se va împărtăși de El, spre a primi din relația cu El fericirea (18), va fi asemenea unui mădular al trupului, lipsit cu totul de lucrarea de viață dătătoare a sufletului.

Sau iarăși, odată ce Dumnezeu va fi locul necircumscris, nedistanțat525[39] și nesfârșit al tuturor celor ce se vor mântui, făcându-se pe Sine fiecăruia pe măsura patimilor însoțite de cunoștință pe care le-a suportat aici pentru dreptate, așa cum se arată sufletul în mădularele trupului, lucrând în ele după capacitatea proprie fiecărui mădular și legându-le la un loc ca să poată exista și susține viața (cu cât mai mult Hristos în care sunt toate patimile și suferințele noastre, și mai mult decât atât trăite pentru Dumnezeu – n.n.)“unde se va arăta necredinciosul și păcătosul“, care sunt lipsiți de acest har? Căci cel ce nu poate să primească pe Dumnezeu în sine ca să lucreze în el fericirea, unde se va arăta, odată ce a căzut de la viața dumnezeiască cea mai presus de veac, de loc și de timp?

Dacă rămânem deci la înțelesul dintâi, la cel afirmativ, credinciosul și păcătosul care se va arăta “undeva“ nu va fi câtuși de puțin liber de viață circumscrisă, el neavând viața cea slobodă de orice circumscriere și dincolo de orice loc (dar învierea este tocmai primirea în dar a libertății, inclusiv de circumscriere, de hotare, de mărginire, deci de cele dimprejurul firii adică timpul și spațiul – n.n.). Iar dacă primim înțelesul al doilea, cel negativ, e cazul să întrebăm unde se va arăta necredinciosul și păcătosul, odată ce nu va avea pe Dumnezeu, care îmbrățișează toată viața fericită și care va fi locul tuturor celor drepți? Dacă n-are pe Dumnezeu însuși ca loc, cum se va afla în locașul și în așezământul fericirii din Dumnezeu? Și simplu vorbind, dacă dreptul se mântuiește cu multă greutate, ce se va înțelege de cel ce nici gând n-a avut de credință și de virtute în viața de aici? (19).[40]

– n.n.],

Spre deosebire de icoana invierii lui Lazar, atat Evangheliile, cat si Traditia bisericeasca nu spun nimic despre acel moment si nu spun cum a inviat Hristos. Nici o icoana nu o arata.”

[deci cât de mult greșește Părintele Arsenie Boca, când inventează cum a înviat Hristos, ca un duh ieșind din mormânt, cu cerculețe, culori și transparențe pe care și fantezia hindusă, și cea protestantă, și cea latină, și cea regizorală, le scornesc cu ușurință la fel, arătând că și cugetarea sfinției sale era una trupească, pământească, după cum se va vedea mai jos. – n.n.]

Icoana Invierii intre traditie si improvizatie

Absenta redarii momentului Invierii arata caracterul sau de nepatruns pentru mintea omeneasca si, prin urmare, imposibilitatea de a-l descrie.

De aceea, in iconografia ortodoxa sunt doua reprezentari care corespund sensului acestui eveniment: „Pogorarea la iad”, descriind momentul care precede Invierea lui Hristos cu trupul [aici este o mare greșeală, cum să fie aceasta corespondentă cu Învierea, când la Pogorârea la Iad trupul era încă mort în mormânt? – n.n.] , si „Mironositele la mormantul Domnului”, infatisand momentul ce a urmat Invierii cu trupul a lui Hristos.[41]

Să vedem acum care sunt adevăratele reprezentări ale Învierii, cele mai răspândite în Sfânta Tradiție (recunoaștem că pictarea Mântuitorului ieșind din mormântul pecetluit este ceva rar, fiindcă nu a corespuns cu nevoia liturgică a voscresnelor, ci numai a mărturisit că Hristos a iești din mormânt fără a-i strica pecețile), și nu obiceiul luat de la cei vechi care au greșit (numit în Pidalion grozăvie neasemănată), dar căruia cei moderni i-au atribuit autoritatea Sfintei Predanii.

Iată adevărata Sfântă Predanie:

Cele 11 voscresne 133

  1. Învierea lui Hristos134

Mormânt deschis puțintel [dar nu despecetluit, căci zice puțintel pentru a arăta că va fi deschis pentru mironosițele ce se apropie, Mântuitorul neavând nevoie de crăpătură ca Să iasă – n.n.], și doi îngeri, cu veșminte [albe] strălucitoare, șezând la marginea mormântului; și Hristos, călcând deasupra acoperământului mormântului și binecuvântând cu mâna dreaptă, ține cu stânga un steag cu crucea de aur [deci steagul, dacă are cruce de aur, este simbol al biruinței – n.n.]; și mai jos de el. ostași: unii fugind, alții zăcând pe pământ ca niște morți; și (se văd) de departe femei purtătoare de miruri [ținând în mâini năstrape cu miresme.

  1. Îngerul vestind mironosițelor învierea135

Mormânt deschis și un înger, purtând veșminte albe și șezând pe acoperământul mormântului, ține cu o mână o suliță, și cu cealaltă arată, înlăuntru in mormânt, giulgiul și năframa cu care Hristos fusese legat la cap; și purtătoarele dc miruri, înaintea lui, ținând miresmele

102.Hristos arătându-se mironosițelor136

Hristos stând binecuvântează cu amândouă mâinile; și de-a dreapta lui Fecioara Maria, iar de-a stânga Maria Magdalena în genunchi [cuprinzând] și sărutând picioarele Lui].137

  1. Petru și Ioan venind la mormânt138

Mormânt, și Petru plecându-se înlăuntru vede giulgiurile [aruncate, și năframa, care fusese pe capul Lui, înfășurată într-un loc]; și Ioan stând afară se uită înlăuntru minunându-se; și în apropiere, Maria Magdalena plângând.

  1. Hristos arătându-se Mariei Magdalena139

Mormântul și înlăuntru doi îngeri șezând, îmbrăcați în haine albe; și Hristos, stând în picioare înaintea mormântului și ținându-și haina sa cu o mână, și cu cealaltă ținând o hârtie, grăiește: „Marie, nu te atinge de Mine…“140. Și Maria, îngenuncheată înaintea Lui, căutând să-i apuce picioarele.

  1. Hristos frângând pâine în Emaus141

Casă și într-însa masă cu bucate, și Luca și Cleopa șezând la masă, iar Hristos, șezând în mijlocul lor, ținând în mână o pâine, o binecuvântează.

  1. Hristos, arătându-li-se apostolilor, a mâncat142

Casă și înlăuntru apostolii și Hristos în mijlocul lor; și Petru înaintea Lui, ținând (în mână) un taler (mare) cu o jumătate de pește [fript] și cu un fagure de miere; iar Hristos cu dreapta binecuvântează talerul, și cu stânga ia din fagurele de miere si din pește.

  1. Toma pipăind rănile Iui Hristos143

Casă și Hristos în mijloc [nu intrând prin ușă – n.n.], având mâna dreaptă ridicată în sus, iar cu cea stângă, trăgându-și îmbrăcămintea [nu pășind gata dezgolit – n.n.], își dezgolește rana coastei din dreapta. Iar Toma, stând lângă Dânsul, își pune cu frică mâna dreaptă în coasta Lui, [nu se aruncă la pământ având scris pe nimb cuvintele – n.n.] și cu cealaltă ține o hîrtie, care zice: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Și ceilalți apostoli, stând împrejur, se minunează.

  1. Hristos arătându-se apostolilor la Marea Tiberiadei144

Marea și în mijloc o corabie, și apostolii trag mreaja cu mulțime de pești și Hristos, stând aproape de țărmul mării, îi binecuvântează. Și Petru, gol, înotând pe mare, vine către Hristos; și înapoia lui Hristos cărbuni aprinși și pește pus pe ei.

  1. Hristos întrebându-l pe Petru de trei ori145

Marea și o corabie priponită la marginea ei, și apostolii afară, și Hristos, stând și privind către Petru, ține o hârtie, grăindu-i: „Simone al lui Iona, Mă iubești?”146. Iar Petru, stând înaintea Lui cu frică, îi zice: „Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc!”

  1. Hristos arătându-se apostolilor în Muntele Galileei147

Munte și Hristos stând deasupra și binecuvântând cu amândouă mâinile, și înaintea Lui Petru și ceilalți apostoli, avându-și mâinile întinse către El.

[…]

Nota 133.      Textele evanghelice care servesc la zugrăvirea scenelor § 100-110 nu corespund întru totul, ca ordine, cu cele ce se citesc duminica în biserică, la utrenie. Textele din Erminie s-au ales urmărind firul istoric, în arătarea faptelor petrecute imediat după înviere, fără vreo repetare. Citirea voscresnelor în biserică este aranjată astfel: Voscr. I din Matei 28, 16-20; II din Marcu 16, 1-8; III din Marcu 16, 9-20: IV din Luca 24, 1-12; V din Luca 24, 12-35; VI din Luca 24. 36-53; VII din Ioan 20, 1-10: VIII din Ioan 20, 11-18: IX din Ioan 20. 19-31; X din Ioan 21, 1-14; XI din Ioan 21, 15-25. Din ele se pot alege si alte scene [din ele, nu din părere proprie, din vederi hinduse, sau din vedenii – n.n.] […]

voscreasnă – „evanghelia învierii“, care se citește la slujba de dimineață, la utrenie, pericopă în legătură cu învierea lui Hristos, slav. voiskresenie = înviere, duminică, 117-119.[42]

Iată pogorâri la iad sau învieri carnale, apusene, puse lângă tablourile Părintelui Arsenie Boca și Sfintele Icoane ale aceluiași moment:

După cum se observă atât la pogorârea la Iad apuseană și la cea a Părintelui Arsenie Boca este același duh al promenadei neimplicate a hristosului mincinos. În afară de aceasta este remarcabil că nu numai trupul Mântuitorul este pictat atletic, urât și pătimaș, dar și Sfântul și Marele Prooroc Ioan este prezentat musculos, lat în umeri și pregătit ca pentru o partidă de box, având aripile naziste cu care ne-a obișnuit Părintele Arsenie Boca (veți vedea despre acestea mai jos, când vor fi analizate picturile preacuvioșiei sale despre îngeri), susținând erezia emisă de sfinția sa că Ioan nu a fost om, ci înger (provenit din Sfântul Prooroc Ilie re)încarnat. În Sfintele Icoane Ortodoxe, la Iad Sfântul Ioan Botezătorul nu se prezintă niciodată, cu aripi, fiindcă prezența lor nu vrea să spună că a fost metempsihoza unui înger, (cum păgânește înțelege Părintele Arsenie Boca) ci că a fost înger în trup, în sens monahal. Cu alte cuvinte Sfântul și Marele Prooroc Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, este începător al cinului îngeresc, care a biruit trupul prin lepădarea de înțelesurile pătimașe (trupești) ale lumii, a dobândit prin pocăință izbăvirea de cugetarea trupească și a ajuns astfel o minte pură ca a îngerilor, deși prin fire avea trup.

Ba, mai mult, toți oamenii, dacă își curăță mintea și contemplă natural firea, sunt mai mari decât îngerii, tocmai prin trupul care îi smerește, dar face în același timp legătura firească cu întreaga creație materială, putând deveni împreună împărați cu Hristos. Pe când îngerii sunt numai duhuri slujitoare. De aceea diavolul, care turbează când înțelege acestea, sugerează celor ce se lasă amăgiți de el, că îngerii se pot preface în oameni și oamenii în îngeri, ca să se simtă el flatat, să strice legile creației, și să înjosească firea omenească pe care Fiul lui Dumnezeu a enipostaziat-o (adică a luat-o în Persoana Sa, unind-o fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire cu firea dumnezeiască). Părând că face un compliment Sfântului Ioan Botezătorul, că ar fi un înger și cu sufletul, după adormire, de fapt îl înjosește și îi hulește și pe îngeri, ca și cum ar fi mers și ei în locuința morților. Dar se mai vede ceva. În vedeniile cu îngeri ale Părintelui Arsenie Boca veți observa acele aripi naziste și contorsionate, care lasă a se vedea că actorii ce îi apăreau sfinției sale, erau îngeri căzuți sau draci.

Evr 1:14 Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?

Rom 8:14 Căci câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Rom 8:15 Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Rom 8:16 Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Rom 8:17 Și dacă suntem fii, suntem și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim.

Dar la pogorârea la Iad nici Mântuitorul nu avea trup, nici Sfinții. Astfel că acest contrast metaforic (înger în trup) pe care îl face Sfânta Biserică punând Sfântului Ioan Botezătorul aripi, când este în trup, sau imediat după decapitare (având pe tipsie capul său), pentru a se arăta că a avut lucrare îngerească deși a purtat trup, nu își mai are locul în iad. Aici, nemaiavând trupul să contrabalanseze prezența aripilor, iar firea sufletească fiind foarte apropiată de firea îngerească (deși mintea omului din zămislire este făcută altfel, în legătură cu trupul, tocmai pentru a uni întreaga creație cu Dumnezeu, iar această legătură nu se pierde nici după moarte), dacă i s-ar pune aripi, privitorul ar aluneca înțelegător exact spre sensul păgân sugerat de Părintele Arsenie Boca, că omul este tot una cu îngerul, deci și un înger se poate întrupa, iar mai apoi reîncarna.

Mai mult, la pogorârea în iad accentul nu cade pe virtuțile sfinților, ci tocmai pe faptul că toți (inclusiv Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare bărbat născut dintre femei), nu s-au putut mântui prin ei înșiși, ci au mers în locuința morților. Toți se mântuiesc numai prin Hristos, fără excepție, indiferent de cât de neprihăniți ar fi. Astfel că aripile virtuții nu își mai au locul aici, unde toată privirea trebuie să se întoarcă pe Hristos, el fiind accentul ce cristalizează toate în jurul Lui, pentru ca cei credincioși să fie smulși din latura și umbra morții Mat 4:16 Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”.

Cu totul altă implicare a avut Hristos la pogorârea la iad. Un biruitor atotputernic prin… smerenie:

Iată surprinsă puterea lui biruitoare, și implicarea totală în a salva pe oameni din iad:

Iată și atitudinea lui smerită. Se observă cum nicăieri Sfântul Ioan Botezătorul nu are aripi. Iarăși, peste tot este Hristos, dar la Părintele Arsenie Boca este pictată o altă persoană (de fapt este un autoportret după cum arăta sfinția sa ca student).

În pictura Părintelui Arsenie Boca se poate vedea cum trupul este carnal, în atitudine cavalerească, ca în tablourile religioase din apus. Îi lipsește ascetismul, duhovnicia și compasiunea pentru oameni. De aceea înțelegem că a fost insuflat de aceleași duhuri, ca și pictorii latini:

Cu totul altfel este în Sfintele Icoane Ortodoxe. Trupul lui Hristos și al Sfinților este ascetic, duhovnicesc, nu imprimă nici o stare emotivă căzută, ci e plin de pace, tărie a tainei lăuntrice și milă. Ea nu atrage admirația, ci sobrietatea înțelesurilor și uimirea minții în fața tainei. În ele nu simțirea este biciuită, ci gândirea este îndemnată.

Iată învieri magice orientale (datorate intoxicării cu hinduism a Occidentului, prin New-Age), puse lângă Sfintele Icoane ale Învierii lui Hristos. Transparențe spiritiste ale trupului, culori violet sau rococo:

Cum zice Ecleziastul Ecc 1:9 Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. ci același kitsch.

Cu totul altfel, alte teme, canonice, din Sfânta Evanghelie, altă teologie a icoanei, fără a ieși prin piatra mormântului un duh necurat sau o stafie, pe care să scrie Hristos, fără culori stridente, fără transparențe, ca să ne învețe că Domnul Hristos și Sfinții Lui au în ei lumina necreată (mai puternică decât orice fundal, dar în același timp și tainică, de nepătruns) surprinzând atât realitatea trupului cât și duhovnicia lui.

Dar, mai mult, toate Sfintele Icoane Ortodoxe au pictate în ele aceleași Sfinte Persoane, pe care le poți recunoaște și fără numele scris, chiar dacă autorii lor sunt atât de diferiți între ei și au stiluri și tehnici deosebite.

Se împlinește cu Sfintele Icoane ce spune Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, fiindcă ele seamănă cu Hristos:

Căci prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, cel care este în sânul lui Dumnezeu și al Tatălui267, cel deoființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh, cel mai înainte de veci, cel fără de început, cel care era dintru început și era cu Dumnezeu și cu Tatăl și era Dumnezeu268 și există în chipul lui Dumnezeu269, se pogoară aplecând cerurile, adică smerind fără să smerească înălțimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui printr-o pogorâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Și fiind Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul nou sub soare270, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare trup271 din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu.[43]

Părintele Arsenie Boca, însă, din păcate, nu pictează nicăieri Ortodox, nici în alte tablouri dedicate altor evenimente din viața Mântuitorului, ci doar pendulează între cele două extreme: magic orientală și carnal apuseană, după cum și formarea sa a fost dusă la toate extremele atât hindusă prin Mircea Eliade, cât și uniată prin tatăl său. Și aceasta arată că pictura sfinției sale a fost inspirată, prin lecturi și vedenii, de duhurile mincinoase, potrivnice neamului omenesc. Iată aici, în loc de Hristos un djinn, însoțit de doi serafimi naziști și strivind în spatele altarului ca într-un de-a v-ați ascunselea odios, în care o parte din cei pitiți se uită mai degrabă sub masă decât pe altar, striviți de presiunea arătării ce le vine din spate, ca și Jasmin, iubita lui Aladin.

Cu totul altfel sunt temele similare pictate conform adevărului revelat de Sfântul Duh (Care ne înțelepțește prin Sfinții Părinți, Sfintele Icoane și adevăratele vederi duhovnicești):

După cum este evident, Mântuitorul slujește El însuși Sfânta Liturghie, nu stă în spate ca un vrăjitor sau djinn.

Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.[44]

De aici se observă că Părintele Arsenie Boca nu cunoștea, sau nu înțelegea nici Sfânta Liturghie Ortodoxă.

Dar nici creația nu o cunoștea, dând aspect desfrânat siluetelor lui Adam și a Evei, iar creația Evei nefăcând-o din coasta lui Adam, ca în realitate. Ca și cum Dumnezeu – Cuvântul ar fi un ofițer al stării civile… tot fantomă. Se vede că Părintele Arsenie Boca credea nu numai că am fost creați de un demiurg, de lucifer, sau de un înger, sau că însuși Dumnezeu este un fel de strigoi, ci și că bărbatul și femeia sunt dependenți de împreunarea trupească, schițând-o aici cu timiditate, ca și cum Adam i-ar fi cerut mâna Evei și acum o primește.

Altfel scriu Sfintele Icoane ale creării omului, iconografii Ortodocși, fără undă de desfrânare, ci redând tocmai fecioria originii omului (cum poate omul a lua ființă fără împreunare), cu uimire în fața asemănării între Hristos și Adam, chipul Său:

Se observă că, spre deosebire de Sfintele Icoane, tabloul Părintelui Arsenie Boca cu stafia creatoare nu are nimic de a face cu Sfânta Scriptură, în nici un referat al Facerii:

Fac 1:27 Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; i-a făcut bărbat și femeie.

Dar la Părintele Arsenie Boca nici măcar nu se vede chipul lui Adam, cum să semene atunci cu fantoma din fața lui? Dar nu se vede nici facerea lui Adam, nici zidirea din coasta lui a Evei, precum ne înfățișează lămurit Sfintele Icoane:

Fac 2:7 Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.

Fac 2:21 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Fac 2:22 Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.

Așadar ori Părintele Arsenie Boca credea în demiurg, un alt creator decât Dumnezeu – Cuvântul, ori credea că Fiul lui Dumnezeu este un strigoi. Dar nu numai pe El îl vedea ca fantomă, ci și sufletul omenesc, făcut după chipul Său. Iar dacă privim imaginea sufletului strigoi, pictată de Părintele Arsenie Boca, ne mai îngrozim de ceva. Sfinția sa credea că… dracii au fost făcuți de oameni:

Iată ce scrie mai sus, cu stilul rigid lipsit de delicatețe, cam nepotrivit cu duhovnicia și provenit din păreri al sfinției sale (cu totul diferit de modul direct simplu și puternic, provenit de la Sfinții Părinți pe care îl folosește Părintele Cleopa):

În partea dreaptă a imaginii picturii observăm năvala și asaltul „porților iadului”: pe mare se află balaurul, șarpele cel vechi doborât din cer, care șerpuiește peste valuri, cu gura înroșită larg deschisă și cu un corn verde deasupra capului. Din gura lui ies mai multe duhuri rele: un diavol cu două coame, cu ochii verzi și cu privirea cruntă, îndreptându-se către sufletul de sub balanță. Din mâinile noduroase cu câte patru gheare, diavolul lasă să cadă la vedere un sul desfășurat cu următoarele cuvinte ale Părintelui Arsenie:

Știi că:

„Pe pământ ți-am ajutat

Unul de altul am ascultat.

Mie mi te-ai dat în toate zilele.

Iată-ți vezi aci, poftele și firile![noi știm și credem Ortodox că doar Hristos este singura Persoană care are două firi, cea dumnezeiască și cea omenească. Omul are doar firea omenească. Părintele Arsenie Boca confundând firea omenească cu cea îngerească, poate vrea să sugereze că în sine poate veni și un înger care se poate preface om. Sau sfinția sa era convins că în sine are două firi, a sa și a celui ce îl înșela (neputând să se ascundă toată viața că a intrat în preacuvioșia sa), dar preacuvioșia sa crezând că este sufletul lui Ilie prefăcut în înger și locuind acum în el? Orice interpretare am face, nu știm în ce credea Părintele Arsenie Boca, dar credința sa era, după cum se vede și aici, în oricare din variante, eretică. – n.n.]

Contrazicere, tăgadă n-au fost între noi vreodată.

în lume ai fost gura noastră, cum să te lăsăm pe dinafară ?

Acum toate-s gata să-ți iai plata.

Mânca-l-ar tata…”

Alte duhuri rele cu diferite chipuri ies și se îndreaptă, împinse de flăcările gurii deschise a Șarpelui-diavol, înspre sufletul aflat la judecată, aducând, fiecare învinuirile sale: un țap aduce un sul pe care scrie „copilăria”, o fiară aduce un sul pe cap, iar un alt șarpe cu un sul deschis mânat de duhul desfrânării sub chipul unei femei stricate și dezgolite. De asemenea apar alți diavoli cu aripi de liliac de noapte, unul așezând pe talerul „Răului” un sul cu păcatele săvârșite de omul aflat la judecata particulară. în planul de jos, un text al Părintelui Arsenie explică nedumerirea și spaima de care este cuprins sufletul omului în fața acestei înfricoșate priveliști:

„Nu ne cunoști ? Noi suntem «lumea și viața» ta,

Care ți-ai făcut-o chipul și asemănarea ta.

Iubirile și răutățile tale pe pământ ne-au creat pe noi. [după cum am învățat în dogmatica Ortodoxă, dracii au fost îngeri, care au căzut. Dar au fost făcuți înainte de a fi creat omul. Nu poate fi vorba de păcatele din sul, deoarece acestea nu sunt persoane ca să vorbească, iar gestul mâinii cu gheară de lângă acest text, arată că cel care vorbește este un diavol. Nu numai atât, dar nu omul i-a făcut pe îngeri să cadă, ca să putem spune că i-a creat așa, în sensul că i-a adus în halul acela. Ci satana l-a amăgit pe om – n.n.]

Noi suntem egoismul tău. Noi suntem tu! [nu putem spune nici că păcatele, nici că diavolii ar fi persoana omenească, acel tu pomenit mai sus și minunatul chip al lui Dumnezeu, chiar dacă este îngropat în noroi. Părintele Arsenie Boca avea mari probleme și în înțelegerea firilor și în înțelegerea persoanelor și de aici s-a amăgit și în scrierile sale (învățând erezii), și în trăirile sale (confundând stările primite de la demoni, cu propria stare ce i se părea „sfințenie”, cu propria persoană, sau chiar cu prezența Persoanelor Sfintei Treimi prin harul Său). – n.n.]

Peste noi nu treci și de noi nu scapi în veci,

Pentru că sîntem una pentru totdeauna!!!”[45] [aici se vede clar că este vorba de crearea demonilor, fiindcă păcatele îl părăsesc pe om la moarte. El însă rămâne împreună cu dracii care îl chinuie, deși singurătatea este cea mai mare tragedie a iadului. Este o singurătate torturată de prezența altora la fel de singuri, care se blesteamă unii pe alții, în chinurile prezenței demonice nălucitor de întunecate – n.n.]

CAPITOLUL IV Despre diavol și demoni

Dintre aceste puteri îngerești, înainte stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a încredințat păzirea pământului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine și nu avea în el de la creator nici cea mai mică urmă de răutate; cu toate acestea n-a suferit luminarea și cinstea pe care creatorul i-a dăruit-o, ci, prin voința lui liberă, s-a îndreptat de la starea sa naturală la o stare contra naturii sale și s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu care l-a făcut121, voind să se împotrivească Lui. El este cel dintâi care s-a depărtat de bine și a căzut în rău. Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum și întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător și răul este întuneric spiritual. Lumina deci, fiind creată de creator, a fost bună căci „Dumnezeu a văzut toate câte a făcut și iată foarte bune”122, dar a ajuns întuneric prin voința sa liberă. Mulțimea nenumărată de îngeri așezați sub el s-a dezlipit, i-a urmat lui și a căzut împreună cu el. Așadar cu toate că erau de aceeași natură cu îngerii, totuși au devenit răi, înclinându-și de bunăvoie voința lor de la bine spre rău.

Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul cu Iov123 și după cum este scris în Evanghelii despre porci124. Dar o dată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă și iau forma pe care o vor după fantezia lor.

Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea proorocesc, îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le revelează și le poruncește să proorocească. Pentru aceea se realizează toate câte spun ei. Dar și demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce se întâmplă departe, alteori prin conjectură. Pentru aceea de multe ori mint și nu trebuiesc crezuți, chiar dacă uneori spun adevărul, în chipul în care am arătat. Ei cunosc și Scripturile.

Toată răutatea și patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forțeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv s-a pregătit diavolului și demonilor lui și celor care îl urmează, focul nestins și pedeapsa veșnică125.

Dar trebuie să se știe că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici oamenii după moarte.[46]

La înălțarea de lângă tabloul învierii hristosului său mincinos, Părintele Arsenie Boca îl pictează pe Mântuitorul ca pe eroul tăietor de capete din filmul Highlander (Scoțianul, la noi tradus ca Nemuritorul), exact în momentul îndrăcirii maxime, după ce a tăiat capetele tuturor contracandidaților săi la moarte, sau ca pe Lucifer în căderea sa:

Ortodocși se închină, însă, nu paranormalului, ci lui Hristos cel înălțat la cer, aflat nu în dâra unei rachete spațiale, ca hristosul mincinos de mai sus, ci tronând pe mandorlă (slava sa necreată), sau lumina atât de strălucitoare încât este întunericul tainei care te orbește, pentru a-ți reda vederea nevăzută a minții:

Nu numai pe Dumnezeu îndrăznește Părintele Arsenie Boca să-L picteze sub formă de fantomă, ci și pe Sfinții Îngeri, ba chiar și pe Sfinții proveniți din oameni, fără vreo rațiune teologică. Unii ar putea zice că pictează așa numai când este vorba de duhuri. Duhul lui Dumnezeu, duhurile îngerești, și duhurile adică sufletele oamenilor. Fiindcă sufletele oamenilor, fără de trup, au asemănare cu nematerialnicia îngerilor, iar ei seamănă prin aceasta cu Dumnezeu. Am primi aceasta pentru a-i găsi sfinției sale o scuză înțelegătoare, dar nu putem dacă vrem să rămânem creștini, fiindcă cele nevăzute nu se pot picta, decât în felul în care s-au arătat după voia lui Dumnezeu simțurilor noastre ca să le înțelegem. Noi suntem datori să reproducem atât anghelofaniile cât și teofaniile exact așa ca în Sfintele Icoane Ortodoxe canonice. Numai ele, prin experiența de veacuri a Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, au reușit să transpună în imagine cele cunoscute din Sfânta Tradiție, cu tot cu teologia Ei. Nu numai atât, dar este o așa de mare diferență între nematerialnicia îngerilor și firea Dumnezeiască, cu mult mai mare decât diferența între ei ca fără de trup, și noi cei trupești, încât în realitate comparația este cu totul inexactă, făcută doar de dragul înțelegerii noastre neputincioase.

Însă nici măcar acestui eventual pogorământ al ucenicilor nu se poate încadra Părintele Arsenie Boca. Iată, îi pictează ca fantome chiar și pe oamenii care nu muriseră încă (ca să aibă pretextul că s-a despărțit sufletul de trup și îl pictează numai pe el), ci erau încă în trupul sufletesc, stricăcios, cu grosimea materială supusă timpului, spațiului și simțurilor, așa cum suntem cu toții obișnuiți să îl vedem. De pildă, în scena din dreapta jos a fantomei hristosului mincinos ce iese din mormânt „înviat”, este o scenă cu Sfântul Gamaliil (la vremea când era pecetluit mormântul, deci nici măcar nu avea de ce să fie acolo, după cum ne învață Sfânta Evanghelie) care apare tot ca o fantomă, deși pe atunci încă nu murise, după cum citim în Faptele Apostolilor, după înălțarea lui Hristos:

Fap 5:34 Și ridicându-se în sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, învățător de Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit să-i scoată pe oameni afară puțin, 35 Și a zis către ei: Bărbați israeliți, luați aminte la voi, ce aveți să faceți cu acești oameni. […]39 dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să-i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu. 40 Și l-au ascultat pe el; și chemând pe apostoli și bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus, și le-au dat drumul.

Aceasta ne arată nouă că nu numai vedeniile hristosului mincinos erau de la draci, ci și aparițiile „sfinților” care-l vrăjeau. Deci „duhovnicul” mort de 200 de ani, care l-a inițiat în tot ritualul satanicesc al puterilor, hipnozelor și învățăturilor sale mincinoase, era… diavolul.

***

După ce am văzut cât de rătăcite sunt mesajele desprinse din pictura de la Drăgănescu, datorită ignoranței teologice a Părintelui Arsenie Boca, și vedeniilor drăcești pe care le-a pictat, să ne bucurăm acum de adevărata revelație, studiind cum descriu Sfinții Părinți trupului duhovnicesc al lui Hristos, de după înviere, redat de Sfintele Icoane Ortodoxe:

Domnul, Cel Care toate spre mântuirea noastră bine le rânduiește, „stă în mijlocul ucenicilor”, vrând să încredințeze învierea.

[pentru aceasta este nevoie să le arate că este chiar El, că este Dumnezeu și că este om, iar nu duh. ca să poată primi aceasta în mod înțelegător, ucenicii trebuie să fie scoși din starea de tulburare – n.n.]

Și [mai] întâi, prin obișnuitul cuvânt de heretisire [salutare] al păcii potolește turburarea lor [de aici înțelegem ce groază și tulburare ar fi avut dacă ar fi intrat prin ușă ca o fantomă – n.n.] . Încă și arată cum că este însuși El, învățătorul lor, Care Se îndulcea întru acest cuvânt de heretisire și cu acesta i-a întrarmat și pe ei când îi trimitea la propovăduire (Matei 10,12-13; Marcu 6,10; Luca 10, 5).

Dar, fiindcă prin acest grai nu s-a potolit turburarea sufletului lor, le arată lor dinspre altă parte că este Fiul lui Dumnezeu, Care știe inimile, căci zice: „Pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?” Iar, cu adevărat, aceasta – a ști gândurile oamenilor – a lui Dumnezeu este, fără de îndoială. Aduce pe urmă și alta: pipăirea mâinilor și a picioarelor, căci zice: „Vouă vi se pare că duh sunt Eu, adică nălucă, precum multe [duhuri] ale celor morți, mai ales pe la mormânturi obișnuiesc a se năluci [exact cum fac nălucile Părintelui Arsenie Boca – n.n.]. Însă știți că duhul nici carne și nici oase nu are, iar Eu și carne și oase am, deși, mai dumnezeiești și mai duhovnicești”.

Căci trupul Domnului nu era duh, ci duhovnicesc era [deci, sunt diferențe între duhuri și trupurile duhovnicești – n.n.] , adică afară de toată grosimea [îngroșarea], de duh ocârmuindu-se. Că trupul pe care acum îl avem este sufletesc, adică de suflet se ocârmuiește și de cele firești și sufletești felurimi și puteri i se dă viață. Iar trupul cel de după înviere Pavel-a numit „duhovnicesc” (1 Corinteni 15,44), carele, adică, de duh dumnezeiesc i se dă viață și se ocârmuiește, iar nu de suflet – cu chip negrăit și duhovnicesc spre nestricăciune prefăcându-se și întru aceasta păzindu-se, Deci, în acest fel se cuvine a socoti că a fost trupul Domnului după înviere, duhovnicesc și subțire și afară de toată grosimea [îngroșarea]; și nici de hrană, nici de altceva având trebuință, cu toate că pentru încredințarea ucenicilor] a mâncat. Iar ceea ce a mâncat Domnul acum, nu firește a mâncat, ci cu iconomie, ca sa arate că însuși trupul cel ce a pătimit a înviat, iar acum trupului [Său] îi era firesc a intra înăuntru, fiind ușile încuiate și a se muta din loc în loc fără osteneală. [deci nu trebuia să se tragă încetul cu încetul, ostenindu-se ca și un șarpe nălucitor prin ușă, studiind în același timp ce efect paralizant are asupra privitorului, cum ne învață pictura Părintelui Arsenie Boca – n.n.]

Deci, necrezând încă ucenicii, și nici din pipăire adeverindu-se, adaugă și alta, adică mâncarea, de oarecare dumnezeiască putere mistuindu-se cele ce se mâncau, căci tot ceea ce firește se mănâncă cu gura, mai apoi afară se aruncă26[47], însă acelea, precum s-a zis, nu firește erau mâncate, ci cu iconomie se mâncau.

Încă se par că au și oarecare umbroasă înțelegere cele ce atunci s-au mâncat [de către Domnul]. Căci mâncând El „o parte de pește fript”, însemnează cum că pe firea noastră, cea care înota în viața aceasta cea sărată, cu focul Dumnezeirii Sale uscând-o și toată umezeala pe care o avea din adâncurile apelor – iar mai ales să zic, ale valurilor – zvântând-o, dumnezeiască mâncare o a făcut pe aceasta – pe ceea care mai înainte era grețoasă, dulce mâncare lucrând-o lui Dumnezeu. Că aceasta însemnează „fagurele de miere”: dulceața cea de acum a firii noastre, care mai înainte era lepădată.

Sau – precum socotesc – și acestea însemnează: prin „peștele fript” pe fapta bună cea lucrătoare, care ridică de la noi multa umezeală și îngroșare, prin ajutorul cărbunilor celor pustnicești și sihăstrești; iar pe cunoștință, adică videnia [vederea dumnezeiască], prin „fagurele de miere”, fiindcă dulci sunt cuvintele lui Dumnezeu [deci vedenie nu înseamnă nălucirea simțurilor pe care o avea regulat, din înșelare Părintelui Arsenie Boca, ci vederea nesesizată cu simțurile, ci înțeleasă cu mintea când se unește în chip nevăzut cu lumina necreată 1Co 2:9 Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. – n.n.] (Psalm 18, TI; 118,103).

Încă este „fagure”, dar de viespi, înțelepciunea cea elinească; și este „fagure” de miere de albine înțelepciunea cea dumnezeiască. Căci Hristos este „albina”, mică adică la mărime27 (Sirah 11,3)- căci scurt este cuvântul și slab la vârtute, și nu întru „puterea cuvântului” propovăduiește Pavel, ca să nu facă zadarnică Crucea28 (1 Corinteni 1,17-18)-însă le este dorită și împăraților și celor de rând, spre sănătate sufletească mâncând [aceștia] ostenelile ei.[48]

Acum înțelegem mai adânc de ce Părintele Arsenie Boca a fost amăgit. Necitind această tâlcuire nu numai că nu a pictat trupul duhovnicesc înviat al Mântuitorului, ci un duh, care nu ar fi putut să mănânce, căci i-ar fi căzut mâncarea prin abdomenul transparent, dar nici nu a păstrat până la sfârșit peștele fript pe osteneala cărbunilor pustnicești și sihăstrești, nici nu a ajuns la vedenie, ci la vedenii amăgitoare și a preferat fagurele de viespi elinești și hinduși, în locul fagurelui albinei Hristos, găsit numai în Sfânta Predanie.

Părintele Arsenie Boca crezând în mod eretic că dracii sunt creați de oameni, oamenii creați de un duh demiurg, iar nu de Sfânta Treime, amestecă noțiunile. Astfel că în toate calcă Sfânta Tradiție, bizuindu-se pe propria gândire (necălită în Dogmatica Ortodoxă) și pe vedeniile avute de la cei care l-au învățat în taină hule și minciuni. Astfel că Îl hulește și pe Hristos ca și cum ar fi un duh, iar nu Dumnezeu întrupat, anulând realitatea și rostul iconomiei.

Duhurile sunt făcute spre a sluji pe om, iar omul este împăratul creației. Așadar, făcând pe Hristos duh, îi înjosește și mila dumnezeiască, și omenirea împărătească.

Un astfel de pictor, teolog al întunericului, considerăm că nu poate fi nici măcar propus la canonizare, dar să mai fie și considerat model de Ortodoxie.

d) Adevărata Icoană a lui Hristos

După cum vom vedea și în cazul Maicii Domnului chipurile hristoșilor mincinoși din pictura de la Drăgănescu nu seamănă nici între ele, nici cu chipul Mântuitorului. Atunci când seamănă cu cineva este vorba de autoportretele Părintelui Arsenie Boca, care surprind toate fotografiile pe care le avem cu sfinția sa, la diferite vârste. Practic, așezământul de la Drăgănescu, este un album de familie, desfășurat pe pereți, cu fotografiile sfinției sale și a familiei Maicii Zamfira. Nu știm cum a arătat familia preacuvioșiei sale ca să vedem dacă nu cumva i-a pictat și pe ei. Sfinția sa și ucenicii lui insistă pe ideea că tot ce a pictat a fost prin descoperire de sus. Este posibil și aceasta, să fie o descoperire de sus, de la vameșii văzduhului:

Efe 6:12 Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh.

Însă descoperirile Părintelui Arsenie Boca nu au cum să fie de sus de la Ioan 3:31 Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este și de pe pământ grăiește. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor., fiindcă Acela este Hristos, Care și-a imprimat fața pe mahrama regelui Avgar, pe a Veronicăi și a lăsat prin Sfinții Apostoli Bisericii Sale, comoara de neprețuit a Chipului Său care nu se schimbă, fiind Dumnezeu – Om, iar nu duh nălucitor și schimbător.

Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Adevărul, nu are cum să mintă arătând Părintelui Arsenie Boca alt chip să picteze, decât Chipul Său real.

Ioan 14:6 Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Mat5:37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.

Dacă singura Cale de a merge la Dumnezeu Tatăl este Hristos, și așa este, atunci singura icoană care duce prin închinare la Hristos, ca El să ne ducă la Tatăl, este chipul pe care L-a avut în realitate. Este imposibil să fi lăsat atâția oameni să se rătăcească până acum, iar acum să ne arate nouă că adevăratul Său chip este fața Părintelui Arsenie Boca.

Iată cum arăta Domnul nostru Iisus Hristos:

Vedeți că nu seamănă cu nici unul din hristoșii mincinoși pictați de Părintele Arsenie Boca?

Dar nici ei nu seamănă între ei… deși ne-am străduit să îi grupăm după teme și asemănări. Ne apar în fața minții două explicații: ori i-au apărut draci diferiți, care nu prea seamănă între ei, ori același duh necurat a făcut fețe-fețe jubilând că poate să înșele (printr-un ieromonah Ortodox căzut) România cea cuminte (singura țară din lume Apostolică de la rădăcini). Diavolii nu au statornicie în năluciri, schimbându-și aspectul de fiecare dată, și de multe ori chiar și în cadrul aceleiași arătări.

Singurul cu adevărat statornic este Dumnezeu și, prin El, așa devin cei uniți cu El.

Vom citi cum este descrisă înfățișarea Mântuitorului de către Erminia Ortodoxă, bazându-se atât pe descrierile contemporanilor (deși unii dușmani ai Sfintei Predanii hulesc astăzi că aceste mărturii nu ar fi veridice, tot la fel cum pun în discuție diferite fragmente din Sfinții Părinți și din Biblie) cât și pe Sfintele Icoane transmise de la Sfinții Apostoli. Înfățișarea lor s-a păstrat cu frică și cutremur, asemenea Sfintelor Scripturi, pentru a nu fi modificată, măsluită sau pierdută, deși au trecut valuri înspăimântătoare de luptători împotriva chipului Mântuitorului.

Astăzi ceata cea întunecată a teologilor întunericului, nu se mulțumește doar să hulească Sfintele Icoane, nici să le scoată din viața publică (răutăți evidente), ci a trecut la atacul mai viclean (vrând să deturneze de la închinare chiar pe cei aleși) prin inventarea tablourilor religioase. Satana dorește ca omul să fie derutat, să nu mai știe cum arată Dumnezeu – Cuvântul întrupat și, așa, fie să se închine la actorii pictați de eretici (deci la antihriști), fie să ajungă să creadă că nu S-a putut păstra Chipul Său, sau că nu are vreo importanță, sau că Hristos este un personaj mitologic, sau că Adevărul este relativ. Ținta mai îndepărtată este ca prin toate mijloacele și să fie convins pe latura văzului să devină ecumenist.

Din păcate, Părintele Arsenie Boca și-a adus contribuția sa importantă la acest curent. El însă nu este nou. A început să atace pe Ortodocși de când au primit influențe din apusul căzut în Renașterea păgânismului.

Iată o suferință de acest fel, prin care a trecut un Ortodox evlavios și mâna de ajutor pe care a întins-o Hristos, ca să ne scape pe toți de această înșelare în privința Chipului Său (rătăcire care este o pregătire diavolească a oamenilor pentru a primi vedenii cu ei sau a-l primi și a i se închina lui antihrist ca și cum ar fi Hristos).

Un creștin, deznădăjduit și nedumerit de atâtea înfățișări ale lui Hristos, care nu seamănă una cu alta, (pe care a început a le vedea prin biserici de când s-a trecut de la pictura canonică la mâzgălirea după imaginația autorului sau după cine știe ce modele de oameni căzuți), a strigat din toată inima: „Cum arătai Tu Hristoase al meu, când trăiai pe pământ, să mă pot închina Ție, să-Ți pot săruta adevărata Ta Icoană?! Să știu pe Cine să iubesc?! Eu nu cred că ești o himeră, nici că ai mai multe fețe și nici că-ți schimbi înfățișarea ca dracii și zeii păgâni! Te rog, ajută-mă, că nu vreau să mă ador un dumnezeu străin!”.

Noaptea a auzit un glas: „Du-te la Sfânta Mănăstire Iviron, la dreapta intrării din stânga a Bisericii principale și ai să mă vezi pictat exact așa cum am fost Eu pe pământ.” Vedeți? Nu i-a arătat în vedenie, deși putea. Domnul nostru Iisus Hristos L-a trimis la Sfintele Icoane ca să ne învățăm că numai din adevăratele Sfinte Icoane putem ști cu adevărat cum este Dumnezeu și că ne sfințim prin ele ochii și prin simțirea inteligibilă și mintea prin asemănarea Lui și a sfinților. Ca astfel să ne ferim de asemănarea oamenilor cu etichetă de sfinți, pentru a nu ne închina nici la Dumnezeu străin, nici lui antihrist, adică înlocuitor de Hristos, nici anti sfinților, înlocuitori de sfinți.

Sfânta Icoană a Domnului de la Sfânta Mănăstire Iviron, la dreapta intrării din stânga a Bisericii principale. Auzind minunea ei, am dorit, din țară, să o fotografiez, pentru a vedea toată lumea că, Hristos, are chipul exact așa cum este pictat în Sfintele Icoane Ortodoxe, iar nu după imaginația vătămată de patimi a pictorilor, ca în tablourile religioase provenite din Occident și ca în cazul picturilor de la Drăgănescu.

Nu seamănă nici cu unul, nici cu altul, nici cu vreun antihrist pictat de Părintele Arsenie Boca și celebrii maeștri apuseni, cum nu seamănă nici cu vreunul din kitsch-urile care ne inundă, numite generic de Pidalion Grozăvii neasemănate.

Să privim acum asemănarea chipului Mântuitorului cu Sfintele Icoane Ortodoxe:

Deși pictate în secole, stiluri și tehnici diferite, se vede că este vorba de aceeași persoană: Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căruia să-I fie slava în veci, amin!

Să cercetăm acum înfățișarea reală a Mântuitorului, descrisă de Sfânta Predanie. Vom sublinia și îngroșa trăsăturile pe care nu le-a reprodus Părintele Arsenie Boca, ci le-a schimbat, după înfățișarea demonilor pe care i-a văzut în vedenii, sau după propriile păreri, culese din apus.

  1. Chipul și statura lui Hristos precum Îl mărturisiră singurii văzători cei dintru început

A lui Gherman al Constantinopolei: Trupul Dumnezeu-omului este de trei coți de lung [~ 1,99 m – n.n.], puțintel plecat, cu fața de culoarea grâului; cu sprâncene frumoase, legate împreună; cu ochii frumoși, [nasul] cu frumoase nări; părul capului roșietic și puțintel galben (cu o șuviță de păr pe frunte), cu barba neagră; și degetele prea curatelor Sale] mâini potrivit de lungi, (și cu sandale sau fără încălțăminte în picioare). Și, în scurt, arătând închipuirea blândeții, precum este chipul aceleia ce L-a născut și din care și-a plăsmuit firea omenească desăvârșită.

[Din: Scrisoarea despre chipul lui Iisus Hristos, [trimisă de Publius] Lentulus. proconsul al Iudeei, către Senatul Romei, [găsită între manuscrisele de la Vatican .1

„Aici în Iudeea se află acum un bărbat plin de mari virtuți, care se numește pe sineși Iisus Hristos. Cei ce îi urmează Lui îl cinstesc ca pe fiu al lui Dumnezeu cel fără de moarte, iar ceilalți, străinii, îl socotesc pe El [un puternic] prooroc. El înviază morți, tămăduiește toate bolile numai prin al său cuvânt și prin punerea mâinilor asupra lor.

[Bărbatul acesta] este înalt la trup, [cu statura dreaptă, brațele frumoase, cu mâinile lungi] și cu fața bine proporționată. Părul îl are pogorându-se neted [și fără luciul până la urechi, și se sfârșește în plete crețe [până la umeri și de la umeri în jos; de la frunte [prin mijlocul capului] părul este despărțit [în două (cu cărare), după obiceiul nazarinenilor], iar fața părului este astfel, încât cu greu se poate descrie [dacă are culoarea vinului sau este în floarea unei alune timpurii]. Fruntea Lui este lungăreață și netedă; ochii îi sunt [căprui și foarte] vioi; obrajii [fără nici o meteahnă] sunt plini de rumeneală [foarte plăcută]; nasul și gura [sunt făcute] cu bune măsuri și fără cusur]. Barba, având fața ca părul capului, [este destul de deasă și despărțită [în două], iar lungimea îi este de un deget. Fizionomia Lui este nobilă și delicată.

Chipul Lui are blândețe și oarecare seriozitate [încât, de la prima vedere, atrage deodată și dragostea și respectul .

Mustră cu bunăcuviință și îndeamnă cu blândețe… Niciodată nu l-a văzut cineva râzând, dar plângând de multe ori. Smerenia și înțelegerea Lui sunt cu deosebire rare. [El vorbește puțin, dar cu multă statornicie]. în sfârșit, după înfățișarea Sa desăvârșită, este un om care întrece pe oricare dintre fiii oamenilor]“2.

Se observă cu limpezime că Părintele Arsenie Boca nu a pictat chipul lui Hristos, ci mai mulți hristoși mincinoși (cu ochi albaștri, verzi sau maro, cu părul lins sau ondulat, blond roșcat, castaniu sau negru, cu sau fără barbă, cu sau fără mustață, în diferite culori, dar în general, ce au în comun, o privire lipsită de seriozitate, hipnotică și pierdută, cu tendințe de înrobire). Spre deosebire de Erminie fețele hristoșilor săi mincinoși sunt de paloare cadaverică, sau transparență fantomatică, ori prea alungite, ori cu pomeții prea evidenți, ori cu bărbia tăiată, cu sprâncene drepte, despărțite brutal în unghiuri, cu ochii holbați, fixiști, de culori diferite (albaștri, verzi-galbeni sau maro), [nasul] tubular, umflat la mijloc, cu prea multe unghiuri, retezat, și cu nările incluse în tub; cu părul capului roșu, negru, galben strident sau portocaliu, cu barba roșie, portocalie, neagră sau absentă (uneori prezentă dar fără mustață); cu degetele sale butucănoase și scurte disproporționat de mari față de restul trupului. Și, în scurt, arătând închipuirea ochilor fixați ca să înrobească tiranic, precum este chipul madonelor cu fețe de tot felul de disproporții dizgrațioase. Părul îl are ondulat sau făcut cu placa ca lins, arătând foarte asemănător cu al femeilor ce și-au îmbolnăvit firavele cosițe de prea multe tratamente cosmetice, fără șuviță de păr pe fruntea disproporționat de lată, pogorându-se uniform în jos, despărțit [în două prea evident (cu cărare prea brutală), nu după obiceiul nazarinenilor, ci al fetelor cochete], iar fața părului este astfel, încât cu greu se poate descrie datorită variațiilor atât de mari de transparențe și culori. Fruntea Lui este lată și dreptunghiulară, ca a Părintelui Arsenie Boca, ochii îi sunt holbați și fixați spre privitorul victimă, schimbând culoarea ca hipnotizatorii între verde, albastru, negru și maro; obrajii prea bombați ca la tigva de mort, lipsiți de rumeneală, arătând lipsa de viață specifică arătărilor de spectre, nasul și gura subțiri și încordate, lipsite de măsură și rigide, dând un aspect de om dur. Barba, având fața ca părul capului, [este variabilă: de la absență, la lipsa mustății, la o prezență firavă ca în tunderea din secolul, sau având un cioc nefiresc. Fizionomia Lui este pătimașă, pierită și prea băgătoare în suflet.

Chipul Lui are o visare și o absență [încât, de la prima vedere, atrage deodată fascinația și respingerea ca reacție de apărare, iar dacă se trece peste aceasta, compătimirea pentru grava posesie care o roade în adânc.

Mustră ca un bici, iar pe cei ce se revoltă îi numește dezertori. A fost văzut râzând de i se vedea dantura, iar plângând de multe ori, pe vremea când dorea în public să se afirme ca un Sfânt, apoi a înghețat, ca înainte de a muri să mai plângă public odată. Smerenia este absentă, mai puțin falsa smerenie care încearcă de multe ori să o evidențieze, iar înțelegerea Lui este adânc avariată atât în teologie, cât și în artă și știință. El vorbește prea mult și se contrazice mereu. În sfârșit, după înfățișarea Sa atât de variabilă, este un om care întrece pe mulți în instabilitate, arătând că duhurile care l-au subjugat l-au condus pe foarte multe căi extreme.

Descrierea Ortodoxă nu corespunde cu fanteziile sfinției sale, ci numai cu Sfintele Icoane ale Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit:

Să privim cu luare aminte la fața hristosului mincinos ce vrea să ne fixeze și să ne înrobească prin privire, la barba ca de teatru lipită pe față și la mâinile sale disproporționat de butucănoase și mari, ca de om bolnav de acromegalie (sau gigantism) și observând acestea să înțelegem ce spunea Părintele Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa: Mitropolitul Nicolae Bălan când a văzut că [Părintele Arsenie Boca – n.n.] avea talent la caricaturi, la trimes la școală,[49].

Dar să nu ne oprim aici râzând, ci să plângem, căci acestea sfinția sa le-a văzut în vedenii, în care diavolii îl batjocoreau și pe sfinția sa, și pe Hristos, și încearcă să ne batjocorească azi și pe noi, prin propunerea de canonizare, deși există astfel de mărturii de netăgăduit pentru rătăcirea sa.

Să nu lăsăm, fraților, ca Mireasa cea fără de prihană a lui Hristos, Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, să ajungă să fie luată în râs prin astfel de grozăvii neasemănate.

Efe 5:25 Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea,

Efe 5:26 Ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt,

Efe 5:27 Și ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană.

2. Madone anti Maica Domnului

  1. Madona Zamfira

Iată așadar, că această seară este potrivită pentru ca, prin rugăciune, prin cântare, prin lacrimă și prin priveghere, cu toții să odihnim dincolo, cum n-am reușit în această viață, sufletul și duhul măicuței Zamfira, care a trecut la Domnul, ca să se roage pentru noi, ca se roage lui Dumnezeu și Maicii Domnului și ca să ducă mesajele inimilor noastre părintelui nostru Arsenie, împreună cu care se află acum în lumina lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt și ‎‎„să ne fie nouă bine” în anii sau puținii ani pe care îi vom avea fiecare, după rânduiala lui Dumnezeu, pe acest pământ.

Și o a doua taină pe care v-o descopăr în această seară și pe care e bine să o țineți minte toate maicile și surorile acestei mănăstiri, viețuitorii, ostenitorii, închinătorii… Ori de câte ori veți privi icoana Maicii Domnului de aici de pe catapeteasmă, să știți că mâinile Maicii Domnului au fost pictate de părintele Arsenie după mâinile Măicuței Zamfira! Priviți! Cei și cele care ați cunoscut și ați văzut și v-ați oprit privirea asupra mâinilor măicuței Zamfira, priviți aici mâinile Maicii Domnului care-L țin pe Mântuitorul Hristos în brațe. Iată cum a înțeles părintele nostru Arsenie destinul măicuței Zamfira, iată ce rol și ce importanță i-a recunoscut pentru viața noastră, pentru Ortodoxia românească, pentru monahismul românesc și, în mod cu totul deosebit, pentru Sfânta Mănăstire a Prislopului… [50]

 

Întrebare: oare unghiile erau date cu roșu, sau ni se pare nouă?

Iată acum mâinile Maicii Domnului:

Și mâinile unei vrăjitoare celebre:

Cu ale cui mâini seamănă mai mult mâinile Maicii Zamfira?

Nu noi am pictat așa, ci Părintele Arsenie Boca, pentru a-și arăta admirația, respectul, iubirea și… preacinstirea față de Maica… Zamfira, dar, poate fără să vrea, și disprețul față de Maica Domnului.

Multă vreme ne-am întrebat dacă și fața din tabloul de mai sus nu a fost cumva și ea a Maicii Zamfira. Nu am reușit să vedem decât două fotografii cu sfinția sa din depărtare, cea în care Părintele Arsenie Boca poartă pantalonii scurți și cea în care se urcă amândoi în autobuz. Astfel că nu ne-am dat seama prea bine de cum arăta la chip.

Însă am avut o bucurie că Părintele Arsenie Boca a pictat pe mama ei, Ecaterina Constantinescu, fiindcă astfel putem întrezări câte ceva. Probabil că Maica Zamfira semăna cu ea.

Este greu să reconstituim asemănarea, fiindcă trebuie să trecem prin prea multe etape: întinerirea Ecaterinei, clarificarea chipului Maicii Zamfira, observarea asemănărilor și deosebirilor, și compararea cu tablourile pictate de Părintele Arsenie Boca în care acesta vrea să ne convingă că a reprezentat-o pe Maica Domnului. Ca și în cazul reprezentărilor hristosului său mincinos, toate seamănă cu o etapă din viața Părintelui Arsenie Boca, dar nu prea seamănă între ele. Tot așa, nici în cazul tablourilor în care sfinția sa pretinde că a pictat pe Maica Domnului, nu seamănă la față unul cu altul, par a fi persoane diferite, deși pot fi și etape din viața aceleiași persoane. Necunoscând, ca în cazul Părintelui Arsenie Boca, succesiunea fizionomiei Maicii Zamfira, nu putem să ne exprimăm cu certitudine.

Însă este clar că avem totuși o oarecare asemănare, în trei din tablourile cu madona ale Părintelui Arsenie Boca (din care cel din centru, cel mai apropiat ca asemănare și poziționare cu imaginea Ecaterinei, este tocmai cel de care zicea Părintele Arsenie Boca că poartă pictate mâinile Maicii Zamfira, în locul mâinilor Maicii Domnului):

Chiar dacă tablourile din stânga reprezintă o persoană tânără, fără riduri, cu aripile nazale mai înguste și ochii negri (albaștri), totuși are aceeași bărbie dreaptă ca Ecaterina, nasul drept, sprâncenele drepte, plecând la aceeași distanță de nas. Mai în dreapta Maica Zamfira se află sora sfinției sale (preoteasa Ligia Bunescu), care după cum vedem, o ducea ceva mai rău ca preacuvioșia sa, fiind mai puțin durdulie, mai trasă la față, mai încercănată și puțin cam tristă. Probabil că avea mai multe greutăți, suferințe și griji, datorită responsabilităților mai mari.

Interesant la Părintele Arsenie Boca este că persoane diferite seamănă între ele și în general cu sfinția sa, în schimb reprezentările aceleiași persoane nu seamănă una cu alta. Cu totul diferit este în cazul Sfintelor Icoane. Acolo fiecare persoană este identificabilă prin trăsăturile ei specifice, diferite de ale celorlalte persoane, dar care se păstrează la toți iconografii, indiferent de stil și perioada pictării lor. Astfel că, dacă se șterge numele, poți recunoaște Sfântul reprezentat după chipul și celelalte trăsături caracteristice. Deoarece Părintele Arsenie Boca nu a studiat Erminia Bizantină și modelele Sfintelor Icoane Ortodoxe (care eliberează mintea prin smerita urmare a realității consemnată de Sfânta Predanie, lăsând originalitatea să lucreze în sensul intensificării dragostei față de persoana pictată și măiestria delicateții surprinderii asemănării ei), nu a sesizat aceste lucruri de mare profunzime teologică. Preacuvioșia sa a aplicat cele învățate la Belle Arte (care robesc mintea în libertinajul propriei imaginații și păreri, risipindu-se în tot felul de căutări de modalități originale de a rezolva probleme teologice și a căuta modele omenești cât mai apropiate de propria fantezie în legătură cu personajele pictate). Astfel că toate figurile din tablourile Părintelui Arsenie Boca și seamănă unele cu altele, parcă ar fi fotocopii ale autoportretului său, deci este greu de făcut o analiză precisă. Nu știm dacă această asemănare nu a influențat și deformarea trăsăturilor Ecaterinei și Ligiei. Însă întrebarea rămâne pusă și așteptăm precizări. Dacă nu… vom afla la Judecata de Apoi.

Iată cum toate persoanele seamănă între ele, doar atitudinile lumești parcă diferă în teatralitatea lor (dracii nu se pot abține să nu facă circ), când le pictează Părintele Arsenie Boca, care nu înțelegea taina unicității persoanei care se exprimă prin față. Aceasta provine din credința sfinției sale în metempsihoză [că persoanele (chiar și cele îngerești) pot să treacă prin mai multe trupuri, dar să rămână aceleași], sau este expresie a altei credințe hinduse, cea a avatarului:

În religia hindusă, avatarul este o manifestare trupească (încarnare) a unei ființe divine în formă de om sau animal. Iată cei zece avatari ai lui Vishnu: (în sens orar, din stânga-sus) Matsya, Kurma, Varaha, Narasimha, Vamana, Parshurama, Rama, Krishna, Buddha și Kalki. În centru, Krishna:

Interesant este că Părintele Arsenie Boca, datorită credinței că îngerii se pot întrupa în oameni (iar îngerii seamănă între ei), arată aceeași asemănare în mai mulți oameni contemporani, aflați unul lângă altul. Dar aceasta ne deslușește, încă odată, că vedeniile după care a pictat, erau diavolești, dracii luând chipuri asemănătoare, fiind îngeri căzuți și având lucrări similare de amăgire chiar și în cazul nefericit al Părintelui Arsenie Boca, Dumnezeu lăsând așa, ca doar, doar s-ar dezmetici și sfinția sa pe cale rațională.

În schimb, când e vorba de aceeași persoană, ipostazele sale parcă surprind alte figuri, cu alte asemănări, aparținând unor oameni diferiți. Este fie vorba de autoportretul Părintelui Arsenie Boca, pentru diferitele etape ale vieții lui, fie ceva mai sinistru. Sunt oameni care au înăuntru mai multe persoane. În psihiatrie această manifestare se numește schizofrenie. În viața duhovnicească se numește îndrăcire. Citim în Sfânta Evanghelie că au fost oameni ce nu au avut numai un drac, ci o legiune de demoni. Dracii, deși pictați la fel, pentru a li se arăta apartenența de firea îngerească, și asemănarea în ură și răutate, totuși sunt și ei persoane, chiar dacă se preschimbă din ce în ce mai mult în indivizi (indivizii sunt unități ale speciilor, lipsiți de personalitate. În această stare te aduc patimile care zdrobesc libertatea unicității și omogenizează distincțiile la starea de dobitocie. Dobitoacele nu sunt persoane non-umane, cum sugerează propovăduitorii pervertirii minții și inversării firii. Ele sunt indivizi. Dracii, dar și oamenii pătimași se depersonalizează uniformizându-se prin separarea de Sfânta Treime, căzând în picaj spre nimic. A preface persoanele în indivizi este și scopul, și ținta hinduismului, care consideră nimicul ca dumnezeul lor mincinos. Dracii vor prin acele tehnici de yoga sau do, să depersonalizeze cât mai mult pe om, să-l lase fără de minte, pentru a se unii cu ei și a-l face asemenea lor, topit în ură. Numai iubirea distinge și apreciază ca pe o taină diferențele celuilalt, îmbogățindu-se în el. Ura vrea ca să forțeze voia tuturor a se supune voii, deci persoanei care urăște. Totuși chipul, cât de mult stâlcit, rămâne chip, astfel că totuși, și demonii, și pătimașii depersonalizați rămân persoane).

Când duhurile necurate intră în biata victimă în pâlcuri, își exprimă fiecare din membrii acelui pâlc personalitatea lui. Dar nu numai atât, un singur diavol nu poate fi statornic în nălucirea pe care o face, cum nu a fost statornic nici în slujirea lui Dumnezeu, astfel că înfățișarea pe care o abordează se schimbă uneori de la o clipă la alta, cu atât mai mult în vedenii diferite. A picta o Persoană Sfântă cu înfățișări diferite este tot una cu a o acuza de îndrăcire sau că a suferit operații estetice de schimbare a fizionomiei. În realitate, însă, având în vedere că Părintele Arsenie Boca tot ce a pictat a fost o reproducere a vedeniilor, după cum susține chiar sfinția sa, și aici găsim dovedită apartenența diavolească a arătărilor care le-a pătimit. Dracii chiar dacă jucau rolul sfinților și al sfintelor, nu puteau apărea niciodată la fel, ci schimbat, după cum le îngăduia Dumnezeu, ca dacă Părintele Arsenie Boca s-ar fi smerit și ar fi cercetat scrierile Sfinților Părinți despre vedenii, să vadă că aceasta este una din caracteristicile demonilor (schimbarea nălucirilor), iar dacă din prea multă rătăcire a trufiei, sfinția sa nu ar fi cercetat, nu s-ar fi trezit, măcar noi ceilalți să ne dăm seama și să ne ferim de modelul păgubos al preacuvioșiei sale, să scăpăm de ispita de a-l canoniza

 .

Cele de mai sus nu seamănă între ele, dar nici cu primul tablou (în care Părintele Arsenie Boca zicea că a pictat pe Maica Domnului cu mâinile Zamfirei), nici cu Ecaterina, nici cu Ligia, dar pe Maica Zamfira nu o știm după chip. Poate vreo uceniță de la Prislop, dacă s-ar converti de la arsenism la Ortodoxie să ne spună cu care din fețele de mai sus, semăna Maica Zamfira, sau măcar să ne aducă o fotografie cu sfinția sa, în care să-i observăm trăsăturile feței, deoarece pe internet nu prea se găsesc.

Se observă că nu numai femeile sunt diferite, dar și pruncii, aflați la aceeași vârstă, sunt diferiți. Scuza că s-ar fi schimbat fața prin trecerea vârstei nu poate fi, așadar, valabilă. Pur și simplu sunt pictați alți oameni, ca fiind aceiași Maică a Domnului și Același Hristos. Dar Ei au fost cele mai statornice persoane, neavând nici un diavol loc în Ei, fiindcă i-au ars. Nu au fost nici năluciri schimbătoare. De ce Părintele Arsenie Boca pictează hulind și surpându-ne credința în realitatea lor, relativizându-le înfățișarea, făcând-o schimbătoare, ca și cum nu ar fi existat sau ar fi fost cu fețe schimbătoare, lăsând astfel să se înțeleagă că sunt invenții omenești imaginate de fiecare om, după cum îl taie capul?

Persoanele reprezentate nu numai că nu sunt Hristos și/sau Maica Domnului, dar sunt niște kitsch-uri cu breton sau cărare pe mijloc, ori cu părul aranjat pe sub batic (deoarece dimensiunile capului acoperit sunt diferit proporționate, în funcție de tablou, ba mai umflat, ba mai subțiat). Picturile sfinției sale sunt lipsite atât de seriozitate, cât și de originalitate fiindcă se încadrează în stilul apusean cupidonofil, doar că și mai lipsite de bun gust artistic.

În Sfintele Icoane Ortodoxe, însă, fiindcă ele propovăduiesc adevărul neschimbător, indiferent de stil, tehnică și neam, este pictată întotdeauna aceeași persoană. Adică fie Maica Domnului, fie Hristos, toate seamănă la față între ele, încredințându-ne că a existat în mod real un singur model, unic cu adevărat, și tocmai acesta a fost pictat și transmis prin Sfânta Tradiție. Însă, nici una din Sfintele Icoane Ortodoxe nu seamănă cu nici una din femeile/vedeniile luate ca model de Părintele Arsenie Boca în locul Ei.

Am selecționat mai jos Sfintele Icoane Ortodoxe, cât mai diferite, tocmai pentru a vedea în diferențe asemănarea (provenită din faptul că au fost pictate aceleași Persoane: Domnul și Maica Lui).

Punând laolaltă Sfintele Icoane cu tablourile religioase în general și cu cele pictate de Părintele Arsenie Boca în special, dacă suntem raționali și credem în bunătatea lui Dumnezeu nu putem trage decât două concluzii contradictorii:

  1. Ori Sfânta Biserică nu este insuflată de Duhul Adevărului și a greșit în toate Sfintele Ei Icoane fiindcă nu acestea nu seamănă cu vedeniile Părintelui Arsenie Boca (lucru pe care noi nu îl credem). Dar în acest caz și vedeniile Părintelui Arsenie Boca au greșit toate, mai puțin una din ele în care i s-a arătat adevărul (dar nu se știe care).

Acest lucru, însă, nu-l face Dumnezeu fiindcă El nu ne lasă în ceață într-o problemă atât de importantă: cum arăta Hristos și Maica Sa. Căci El 1Ti 2:4 voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.5 Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus. Cine este, însă, adevăratul Hristos unic, dacă nu a putut fi pictat la fel în toate icoanele? Trebuie să-L știm cum arată, ca să ne închinăm Lui. Dacă ne închinăm la icoana altuia, cinstea merge la acela și adorăm un hristos mincinos. Este neapărată nevoie a cunoaște cum arăta în realitate Hristos pentru a-L picta și, astfel, prin cinstirea Sfintelor Lui Icoane să-L adorăm chiar pe El, pe Cel adevărat, nu pe un altul, deoarece cinstea Icoanelor merge la cel închipuit pe ele. Sfânta Lumină de la Ierusalim se coboară numai la Ortodocși, nu pentru meritele noastre, ci pentru a confirma că la noi (inclusiv în Sfintele Icoane) se află Adevărul. Un adevărat Ortodox, așadar, va respinge această primă concluzie.

  1. Ori, cum și este cu adevărat, toate vedeniile pe care le-a avut Părintele Arsenie Boca au fost de la draci (fiindcă nici unul din tablourile pictate după ele nu seamănă cu Sfintele Icoane în care au fost reprezentați Hristos și Maica Domnului – exact așa cum au fost Ei în realitate, doar că au fost surprinse trăsăturile teologice ale trupului duhovnicesc). Asta înseamnă că pictura de la Drăgănescu pregătește în țara noastră terenul lui antihrist, relativizând chipul Mântuitorului și obișnuindu-ne să ne închinăm altuia cu închinarea ce se cuvine doar lui Hristos.

Iată ce ne învață despre aceasta Pidalionul:

cu cât mai adeseori‎‎ prin iconicească însemnare se privesc, cu atâta mai mult și cei ce le privesc pe acestea se deșteaptă către aducerea aminte, și dorirea prototipilor celor întâi [adică cei care au fost pictați în tablou, prin redarea trăsăturilor feței lor – n.n.] . Și acestora a le da sărutare, și cinstitoare închinăciune. ‎‎[…]

Cinstea aceasta însă, alt fel se face chipului celui întâi (adică însuși persoanei) și alt fel Icoanei (după Vlastar) că aceluia adică se face slujitorește, iar Icoanei, cu chip relativ. Icoană se zice, (grecește adică de la eikene) de la asemănarea ce are cu prototipul (întâiul chip). […] Pentru aceasta și se protimisesc (a da întâietate) apoi Crucea, apoi Icoana lui Hristos, Icoana Născătoarei de Dumnezeu; și prin urmare Icoanele Sfinților, precum se arată aceasta în aceeași praxă; din cuvântul Sfântului Maxim, și de obște a zice, după rânduiala și vrednicia prototipurilor; așa urmează și rânduiala închinării chipurilor lor. Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel închipuit pe ele.[51]

Să aplicăm acum acest canon, în cazul așezământului de la Drăgănescu. Suntem datori să respectăm ierarhia închinării Sfintelor Icoane în ordinea importanței persoanelor pictate ele, datorită cinstei diferite atribuită ierarhic persoanelor cinstite. Cunoaștem și taina sfințeniei Icoanelor prin care se cinstesc tocmai cei reprezentați pe ele. Cei reprezentați pe ele sunt cei ale căror trăsături s-au pictat, cu alte cuvinte icoana îl reprezintă pe omul cu care seamănă. Pe ea este pictată persoana al cărui chip s-a pictat.

Dacă noi privim chipul Părintelui Arsenie Boca, pictat de el însuși ca și cum ar fi Hristos, deoarece Hristos se adoră fiind Dumnezeu, atunci (poate fără să vrem) îl adorăm pe Părintele Arsenie Boca, întocmai ca pe Dumnezeu Atotțiitorul. Când privim chipul Părintelui Arsenie Boca pictat de el însuși ca și cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare (sau Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul), atunci cinstea pe care am vrea să o dăm Sfântul Ierarh (sau Înainte-mergătorului) o trimitem tot la Părintele Arsenie Boca. Sau, mai grav, îl adorăm mai mult decât pe Hristos (deși mai mult ca adorarea nu există, ea este cultul latreutic, total adus numai lui Dumnezeu), fiindcă Hristos este Unul din Sfânta Treime și S-a întrupat din pururea fecioara Maria, având un singur trup, cu o singură față, arătând într-un singur fel, dar tablourile de la Drăgănescu ne sugerează că duhul Părintelui Arsenie Boca s-a întrupat ba în Hristos, ba în Sfântul Ioan Botezătorul, ba în Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, deci ar fi un dumnezeu mai mare ca Hristos, care are mai multe avataruri, printre care și Hristos. Ce hulă îngrozitoare, să nu fie în veac!

Când vrem să sărutăm mâinile Maicii Domnului ca să o preacinstim, sărutând tabloul pictat de Părintele Arsenie Boca cu mâinile maicii Zamfira (părtașe de atâtea ori la lucrarea celui mai mare păcat care este sinuciderea), o preacinstim pe Maica Zamfira, fiind înșelați de autor, ca și cum ea ar fi vreo pururea fecioară, fără păcat personal și maică a lui Dumnezeu.

Cumplită amăgire!

Să ne mai mirăm de cinstea exagerată ce le-o acordă ucenicii, când se închină lor în acest fel? Ritualul pe care îl fac le inoculează în duh, în trăire, în simțire, hipnotizându-i cu această rătăcire de mari proporții… (poate fără să înțeleagă sau să dorească consecințele gestului lor).

Vina lor, prin care pătimesc aceasta, este că nu s-au smerit, ci s-au luat după mass-media și zvonuri. Nu au avut sărmanii ascultarea de a se lăsa sub ocrotirea, cugetarea și discernământul Sfintei Biserici și al Sfântului Sinod, pornind la o cinstire mai înainte de canonizarea celor de la Prislop și necercetând Sfânta Tradiție.

Neascultarea minții pripite duce la rezultate de acest fel, ba, în final, chiar și la pierderea mântuirii, dacă nu se aleargă imediat la pocăință, pentru a se birui uriașul ce omoară sufletul: neștiința.

  1. Madona desen animat japonez

Sandy Bell e drăgălașă, dar ce hulă cumplită să o pictezi pe Maica Domnului în același duh lumesc cu ea. Naivitatea, inocența nu exprimă realitatea profundă a Împărătesei care pe toate le știe și le biruie, fiind înfricoșătoare dracilor și umitoare minților îngerești, încă de la zămislirea Ei:

1Co 14:20 Fraților, nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți desăvârșiți.

  1. Madona neagră

 

Părintele Arsenie i-a spus cândva Maicii Pahomia — care acum are vreo optzeci și șapte de ani – că, atunci când era în chilia lui din Sfântul Munte, i s-a arătat Preacurata, îmbrăcată în negru, strălucind de har, asigurându-l că îl va urma în Grădina ei din România, arătându-i munții Făgărașului[52].

De ce tocmai în negru? ne-a miluit Dumnezeu ca să depistăm cine era arătarea ce se dădea drept Maica Domnului.

8, „Maica Domnului“ în vedeniile unei tinere

Doi ani mai târziu, ziarele Atenei se ocupau cu alte vedenii care apăreau unei tinere din regiunea Navpactia. Aceasta vedea, se zice, pe Maica Domnului și primea diferite porunci, de pildă, să predice lumii să se pocăiască etc., etc.

Într-o duminică, în Agrinio, înainte de a merge la amvon să predic, primarul mi-a adus o epistolă semnată de preot, profesor și primar, ca să o citesc mulțimii din biserică, prin poruncă de la Maica Domnului cea care s-a arătat în vedeniile tinerei fete. Am refuzat să o citesc și le-am spus, firește, cele cuvenite,.

Peste câteva luni a venit la spovedit, printre alții, însăși tânăra aceea și s-a spovedit. într-adevăr, era o fată foarte modestă și virtuoasă.

La urmă, după Spovedanie, când era să plece, mi-a spus:

        Eu, părinte, o văd pe Maica Domnului.

        A! Tu ești aceea? Cum o vezi? am întrebat-o.

‎-‎        în chip de femeie îmbrăcată în negru.

        Ai văzut-o de multe ori?

        De vreo zece ori.

        Și ce îți spune?

        Prima dată era duminică după-amiază și mă aflam în poiană, căutam o oaie care se rătăcise de turmă. Dintr-o dată, Maica Domnului mi-a apărut în față și mi-a zis:

        Eu sunt Maica Domnului. Du-te în sat și spune-le sătenilor care lucrează la construirea drumului să înceteze munca, fiindcă azi e duminică.

        Și m-am dus, le-am spus și s-au oprit din lucru.

Altă dată era Ajunul Crăciunului și mi-a zis:

        Să mergi și să le spui sătenilor că anul acesta, deoarece Crăciunul cade vineri, să nu coacă nimic. Căci nu se cuvine.

Și, într-adevăr, tot satul a postit în ziua de Crăciun.

        Nu vezi, copila mea, i-am spus, că cel care ți se arată e Satana, nu Maica Domnului? Era atât de rea fapta sătenilor care construiau cu dragoste și cu folos drumul acela? Dar Satana nu voia ca ei să facă acea lucrare, ci voia să-i vadă în cafenele, cum joacă cărți, se îmbată și înjură. Pe de altă parte, unde s-a auzit ca creștinii să postească în ziua înveselitoare a Crăciunului? Biserica noastră a stabilit ca în acele 12 zile, începând cu ziua Crăciunului, să mănânce omul orice vrea. înțelegi că e vorba de Satana? Așadar, când o să ți se arate iar, să zici: Ești Satana, și să-ți faci semnul Crucii.

‎‎        Dar, părinte, nu îmi spune nimic rău. Îmi spune să ies în fața oamenilor și să le predic să se pocăiască.

        Și tu să zici: Dacă era să predic, m-ar fi făcut Dumnezeu bărbat, preot, predicator, stareț și aș fi învățat carte. De aceea, să te lase în pace și să vină la mine.

Și deoarece era foarte cuminte, a primit povețele mele, s-a liniștit și Satana n-a putut să-i aducă vătămare.

(în aceeași lucrare, p. 60 – 62)[53]

Ce bine ar fi fost să se fi spovedit și Părintele Arsenie Boca la un duhovnic iscusit în amăgiri și apoi să fi făcut și ascultare… poate acum chiar era un model în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Teologii întunericului, nesuportând lumina Ei, se arată în negru la oameni, ca să-i înșele că și Ea ar fi avut păcat sau umbră. Ba chiar îndeamnă pe ucenicii lor să O picteze așa, ca să o hulească.

Hidoase, nu-i așa. Se vede clar ce duhuri le-au inspirat.

Maica Domnului Neagra

Intre reprezentarile iconografice si statuare ale Maicii Domnului, a aparut in perioada medievala – sau chiar mai devreme – in sanul romano-catolicismului, o serie de exemple in care aceasta este infatisata avand piele de culoare inchisa, uneori neagra. Reprezentarile de acest tip sunt cunoscute sub numele „Madone Negre”. […]

In sens precis, numele „Madona Neagra” nu se aplica imaginilor a caror culoare deriva din materialul folosit precum ebonita sau lemnul de culoare inchisa, sau celor inegrite de fumul lumanarilor sau in urma incendiilor chiar daca, in general, acestea sunt explicatiile pentru o mare parte din reprezentarile ce sunt incadrate astazi in acest gen iconografic.

In legatura cu aceste reprezentari cercetatorii au incercat sa ofere diverse explicatii. Citind cea mai importanta lucrare de istorie a artei pe aceasta tema Marvin Pope prezinta mai multe ipoteze pentru explicarea Madonelor Negre. El trage concluzia ca e „foarte probabil” sa-si aiba originea in Asia Mica si face paralele semnificative cu Demetra Neagra, Isis si alte zeitati pagane negre. De altfel, istoria timpurie a cinstirii Fecioarei Maria in Africa a anticipat aceste dezvoltari ulterioare.

Unii cercetatori au subliniat faptul ca trebuie sa existe un temei scripturistic pentru acest tip de reprezentare. In acest sens, una dintre consecintele cele mai impresionante ale interpretarii mariologice a Vechiului Testament a constituit-o atribuirea imaginilor din Cantarea Cantarilor Fecioarei Maria. „Nigra sum sed formosa [Neagra sunt dar frumoasa]” sunt aproape primele cuvinte ale Miresei din Cantarea Cantarilor.

Din aceste cuvinte s-a nascut temeiul biblic pentru multe portrete ale Maicii Domnului care o reprezinta ca Madona Neagra.

[hule tipice interpretării sectare, ce rup textul de înțelesul lui:

Cân 1:5 Neagră sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasă, ca sălașurile lui Chedar, ca și corturile lui Solomon.

Iată tâlcuirea Sfinților Părinți:

Trecînd de la cele mai înainte înfățișate, cuvîntul ne duce la tîlcuirea celor spuse de mireasă către fecioare. Acestea sînt : «Neagră sînt și frumoasă, fiice ale Ierusalimului, ca corturile Chedarului, ca covoarele lui Solomon». Bine a început învățătoarea de la descrierea bunătăților, ce trebuie să o facă sufletelor care își încep ucenicia. Căci ele se arată gata, prin cele ce le mărturisesc, să aleagă harul ce curge din sînii ei cuvântători, în locul oricărui cuvînt omenesc pe care îl numesc vin, spunîndu-i: «Iubi-vom sînii tăi mai mult decît vinul, fiindcă te-a iubit Dreptatea». Iar ea sporește uimirea sufletelor ucenice cu privire la minunea petrecută cu sine, ca și mai mult să cunoaștem nemăsurata iubire de oameni a Mirelui, Care prin iubire îmbracă pe cea iubită în frumusețe. Nu vă mirați, zice, că m-a iubit Dreptatea, ci că, fiind neagră din pricina păcatului și unită cu întunericul prin fapte, m-a făcut frumoasă prin iubire, schimbînd frumusețea Sa în urîțenia mea 39.[54]

Așadar cuvântul acesta vorbește despre Mireasa Biserică ce îi are în Sine ca negreală pe cei ce au avut păcate, înainte de Sfântul Botez, sau după Sfântul Botez au căzut, însă s-au pocăit, devenind frumoși. Dar Maica Domnului nu a avut păcat personal, ca să fie pictată neagră. În plus, Sfintele Icoane nu mai pictează simbolul ci chiar asemănarea celor reprezentați. Iar Maica Domnului nu a fost negresă, nici îmbrăcată în negru – n.n.]

Tot Marvin Pope este cel care demonstreaza in mod convingator, cu argumente lingvistice, faptul ca traducerea exacta a versetului este „Neagra sunt si frumoasa”, nu „dar frumoasa”, cea care s-a pastrat de altfel in Septuaginta: „Melaina eimi kai kale”.

Denumirea „Madona Neagra” a capatat o semnificatie deosebita cand a fost aplicata cunoscutei icoane a Fecioarei Maria de la Jasna Gora, din orasul polonez Czestochowa, atribuita pictorului de icoane Sfantului Apostol Luca, aceasta fiind imaginea sacra cea mai venerata in Europa Centrala si constituind obiectul unor nenumarate pelerinaje. [aceasta face parte din suita de minciuni latine, ca și giulgiul din Torino, ca să atragă pe oameni la ei, similare cu minciunile de la Prislop. Sfântul Apostol Luca nu avea cum să picteze nici hidos, nici persoane diferite, fiindcă a cunoscut-o personal pe Maica Domnului și tocmai aceasta este motivul pentru care noi știm cum a arătat Împărăteasa noastră, păstrând cu aceeași râvnă și sfințenie asemănarea Ei, după cum am păstrat nealterată Sfânta Scriptură:

Sfantul Ioan Damaschin, mare iubitor si aparator al sfintelor icoane, ne scrie: „Dumnezeiescul Apostol si Evanghelist Luca a zugravit intocmai sfantul si prea­cinstitul chip al Maicii lui Dumnezeu, Maria, pe care a intalnit-o la Ierusalim, aflandu-se inca in trup si predicand in Sfantul Sion. A pictat-o pe Preacurata Fecioara in culori si in amestec de ceara, pe o bucata de lemn, ca sa ne-o lase amintire si sa ne-o arate asa cum era in realitate, dar vazuta ca intr-o oglinda. Maica Domnului insasi binecuvantand-o, i-a spus: Harul meu va fi cu ea.”[55]

Dacă doriți să vedeți o icoană pictată de Sfântul Apostol Luca iat-o, se cheamă Odighitria sau povățuitoare și ajutătoare de cale:

Sf. Ap. Luca

Așadar se vede limpede că nu are nici culorile, nici trăsăturile Madonei negre, nici haine negre în care să fi fost îmbrăcată. Ea a purtat toată viața haine de o singură culoare, lucru care a fost revărsarea în afară a smereniei Sale. Auriul din prima Icoană nu arată auriul veșmântului, ci lumina necreată ce strălucea din Maica Domnului. – n.n.] […]Răspândirea acestui tip iconografic in lumea romano-catolica se explica si prin incurajarea in sanul acestei Biserici, in ultimele secole, a fenomenului „aculturatiei”, in special aculturatiei liturgice si artistice. [deci, Părintelui Arsenie Boca contribuie la susținerea practică și ideologică a fenomenului de aculturație – n.n.] In Biserica Ortodoxa iconografia Maicii Domnului Negre nu este nici măcar amintita in erminiile sau manualele de pictura bisericeasca.[56]

Cum spunea un duhovnic înțelept privind la tabloul de jos: arată ca o țigancă.

madona neagra (1)

madona neagra 1

După cum pictorul îmbufnat și plictisit, nu are cum să fie Sfântul Apostol Luca, Cupidonul nu are cum să fie un Sfânt Înger, tot așa urâciunea pustiirii îmbufnată numită madona neagră, nu are cum să fie Odighitria pictată de Sfântul Apostol Luca, la insuflarea Sfântului Duh. Tot așa, nici tablourile religioase pictate de Părintele Arsenie Boca, care pot semăna cu oricine (numai cu niște Sfinți nu), nu sunt Sfinte Icoane.

Iată cum o pictează pe Maica Domnului Ortodocșii, insuflați de Sfântul Duh și urmând Sfânta Tradiție de la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (vom sublinia și îngroșa ce anume din trăsăturile Maicii Domnului nu a respectat Părintele Arsenie Boca):

  1. Chipul și statura Născătoarei de Dumnezeu

Iar prea sfânta de Dumnezeu Născătoare, a fost cu statura mijlocie, deși unii zic că a fost de trei coți.[~ 1,99 m – n.n.] [Fața nu o avea nici rotundă, nici ascuțită, dar întrucâtva prelungă]; chipul [îi era) de culoarea grâului, cu părul [ascuns] gălbui: cu ochii [vioi și curați] având [în ei] vederi gălbuie [tocmai de culoarea olivelor], cu sprâncenele [încovoiate], lungi [și puțin negre; nasul ceva cam lung], cu nările mijlocii, [iar buzele trandafirii]; cu mâinile lungărețe și cu degetele asemenea. [Și, în fine, toată ființa ei era simplă, fără de mândrie sau vreo împodobire omenească, ci] smerită, neprefăcută și fără de prihană, cu îmbrăcăminte cuviincioasă, iubind veșminte numai cu un fel de vopseală, (după cum) omoforul, care se află în biserica ei [ce este în Chalkopatrii] o mărturisește. [Și afară de acestea,… mai presus de toate, era într-însa multă frumusețe divină].[57]

Maica Domnului

Părintele Arsenie Boca a pictat-o, însă, cu totul dimpotrivă: cu fața rombică, dreptunghiulară sau pătrată, cu bărbia retezată, cu chipul albicios sau rozaliu având paloare, părul la vedere în unele tablouri, cu ochii fixiști și visători, cu sprâncene drepte, în unghiuri, negre total, cu nasul retezat, sub formă de paralelipiped dreptunghic, fără rotunjimi, cu nările mici și înfundate în nas, cu buzele drepte, subțiri și strânse, inexpresive, mâinile butucănoase și scurte, degetele asemenea, dar și cocârjate. Ființa ei este compusă, ca al actrițelor profesioniste, jucând variabil rolul mai multor personaje, unele inexpresive și pierdute, altele naive, altele ignorante, altele languroase, altele țărănești, exprimând prefacere și multă împodobire omenească, cu veșminte în mai multe culori, de multe ori neavând simbolul pururea fecioriei (cele trei stele), după modelul aparițiilor demonice apusene. Și în afară de acestea, mai presus de toate, au într-însele urâciunea omenească plină de patimi, ce nu se poate compara cu frumusețea divină a Maicii Domnului, aceste madone având obrăznicia de a juca rolul Ei și prin aceasta O hulesc

madona zamfira

Iată câte diferențe, sunt cu totul alte persoane, prima este Preasfânta, Preacurata, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria, a doua, este o femeie îndrăgită de Părintele Arsenie Boca. Dar poate fi, în același timp, o arătare demonică pe care sfinția sa, necunoscând-O cu adevărat pe Maica Domnului (fiindcă niciodată nu a văzut-O cu adevărat, și nu a cercetat nici Erminia și Sfintele Icoane Ortodoxe, cum ar fi trebuit să o facă un iconar cu adevărat Ortodox) a pictat-o în locul Ei:

Maica Domnului preafrumoasa si madona zamfira preaurata

  1. Madona despletită, dar cu basma, ca la Medjugorje, Lourdes, Fatima

Este greșit faptul că mulți dintre zografi fac chipul Maicii Domnului cu părul despletit ca o doamnă, și învelișul capului numai cu o basma; pentru că într-însa n-a fost prihană și nici mândrie, ca să se împodobească cu haine de mult preț și să-și arate împletiturile părului87. Așadar, nu trebuie să ne luăm după proba ereticilor, ci să păzim legea și portul locului neschimbat, căci în alt chip nu este primit de Biserică, ci sunt lucruri eretice.[58]

Deci, după Sfinții Părinți Părintele Arsenie Boca a pictat eretic (până și anti „Sfânta Ana” este pictată ca o gospodină ce tocmai s-a dus la coafor):

Ortodocșii pictează însă cu sfială și evlavie aceste evenimente Sfinte, respectând Sfânta Tradiție, neîndrăznind a dezveli capul Stăpânei:

Părintele Arsenie Boca și în acest aspect copiază rătăcirile latinilor:

De altfel baticul alb, ochii albaștri, hainele în mai multe culori, prezența unei stele (în loc de trei) sau chiar absența lor, vederea părului madonei sunt lucruri comune și în vedeniile înșelătoare, și în tablourile latine, și în pictura Părintelui Arsenie Boca. De unde se vede că sursa lor este comună.

Vom vedea acum șase imagini de la unele din cele mai mari rătăciri (cu false minuni, false vindecări, false proorocii, false vedenii), în ordinea aceasta: MEDJUGORJE, LOURDES, Drăgănescu, Drăgănescu, FATIMA, Drăgănescu.

Prima este o apariție demonică a Gospei fotografiată. Vedem că este în stilul stafiilor pictate la Drăgănescu. A doua este apariția madonei ce învață pe latini erezia imaculatei concepții (care a făcut să izvorască minuni diavolești la Lourdes, pentru a confirma această erezie). Apoi sunt două femei ce au pozat Părintelui Arsenie Boca în locul Maicii Domnului, una primind și corona desprinsă din catolicism (tipică mândriei și dorinței papale de a deveni și împărat pământesc). După ele, este o statuie de la Fatima, un alt loc de arătări drăcești de tip Poltergeist (ca în vedenia treptelor) cu profeții apocaliptice, batjocorind pe Maica Domnului și insinuând că arată ca o fetișcană plutitoare, gură cască, cu emoții siropoase cum sunt și unele fecioare din Sfânta Evanghelie Mat 25:2 Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înțelepte. 3 Căci cele fără de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar ultima este o fată năstrușnică ce a pozat drept Sfânta Maria Magdalena, aducând cultul eretic al Sfintei Inimi, lângă capitala României, tocmai la cimitirul de la… Drăgănescu.

Vedeți că până și veșmintele madonei de la Drăgănescu sunt la fel cu cele ale celor pictate de latini? Și culorile lor și modul de a fi purtate… ca la o parte din „călugărițele” din catolicism. Ca atitudine teatrală se potrivește cu ele, având o față nu smerită, ci de „superioară”. „Călugărițele” din catolicismul de azi, însă, mimează veselia pentru a arăta ce fericite sunt.

Refractare la orice inseamna manifestare ortodoxa a credintei – cum ar fi inclusiv inchinarea la moaste – televiziunile noastre (in cazul de fata, Antena 3) nu au nicio problema in a promova fenomene de inselare draceasca cum este vestitul Medjugorje. Din pacate, foarte multi ortodocsi, unii chiar cu “binecuvantarea duhovnicului“, participa la pelerinaje in vestita locatie, de unde se intorc absolut convinsi ca au fost martori la cine stie ce revelatii divine si miraculoase. Exista chiar un site dedicat mesajelor pe care “Gospa” (aparitia de la Medjugorje) le emite inclusiv pentru romani. […]Alte nenumarate episoade cel putin ciudate au întarit convingerea episcopului Zanic ca aparitiile de la Medjugorie nu au nimic de-a face cu Fecioara Maria. Astfel, unele din declaratiile „Gospei” erau în contradictie flagranta cu dogmele catolice, mergând pâna la subminarea autoritatii bisericii, în timp ce altele erau de-a dreptul hilare, confirmând parca definitia „Tratatului de Teologie Mistica” din 1923, scris de Parintele Farges, potrivit caruia „în timp ce viziunile divine poarta atributele gravitatii si maiestatii lucrurilor divine, figurile diabolice au ceva nedemn de Dumnezeu, ceva ridicol, extravagant, dezordonat sau irational în ele”. […]

O scurta trecere în revista este edificatoare în acest sens. În cartea parintelui Yanko Bubalo este mentionat ca în 25 iunie, 1981, Mirjana i-a cerut „Fecioarei” un semn… si acele ceasului ei s-au inversat; 27 iunie, 1981 – „vizionarii” au declarat ca „Gospa” a disparut de mai multe ori pentru ca oamenii au calcat pe voalul ei; 2 august, 1981 – cei prezenti au atins unul câte unul „voalul, capul, mâna si hainele aparitiei. La sfârsit Fecioara parea murdara, plina de pete” (p.73-74); toamna lui 1981 – Jakov a întrebat-o pe „Fecioara” daca Dinamo, echipa de fotbal din Zagreb, va câstiga titlul de campioana. Aceasta întrebare a fost urmata de hohote de râs din partea celorlalti „vizionari”. O serie de afirmatii facute de „Gospa” se bat cap în cap cu dogma Bisericii Catolice, conform careia mântuirea se obtine numai în cadrul ei, prin credinta în Hristos, fiul lui Dumnezeu, si în primatul papal: „Toate religiile sunt egale în fata lui Dumnezeu” (Chronological Corpus of Medjugorje, p. 317), „Dumnezeu conduce toate confesiunile asa cum un rege îsi conduce supusii, prin intermediul slujitorilor sai”(Aparitiile de la Medjugorie – Svat Kraljevic, 1984, p. 58), „Musulmanii si ortodocsii, la fel ca si catolicii, sunt egali în fata Fiului meu si a mea, pentru ca toti sunteti copiii mei” (Fecioara Maria apare în Iugoslavia – Pr. Marjan Ljubic).

Merita amintite si raspunsurile la întrebarile: „Când primeste bebelusul un suflet viu?” – Gospa: „La patru luni si jumatate”, si „Sunt adevarate manifestarile OZN?” – Gospa: „Da”. […]

‹‹ „Medjugorje reprezinta planul diavolului pentru cei piosi.” Nu am fost surprins sa aud un preot vorbind despre Medjugorie in acest mod. Dar a fost surprinzator sa aud un parinte fransciscan vorbind astfel, mai ales la Medjugorie. Acest om era aici de zece ani si in tot acest timp a trecut de la credinta ca Medjugorie este vizitat de Maica Domnului, la convingerea ca este vorba de o inselatorie demonica. „Ideea de baza, mi-a spus el aratand spre Biserica Sfantului Iosif, este sa iei un oracol uman si sa-l promovezi la un rang cvasi-divin, iar apoi sa-i excomunici pe toti cei care nu-l cred. Avem de-a face cu un alt Iisus.”››

Concluzia preotului franciscan consoneaza cu cea a teologului catolic Donal Anthony Foley, cercetator al fenomenului Medjugorie: „Diavolul este dispus sa tolereze cateva lucruri bune, atata timp cat spera sa realizeze un rau mai mare pe termen lung”. Cu alte cuvinte, in batalia pentru castigarea sufletelor oamenilor, diavolul isi poate permite sa piarda cateva batalii daca acest pret ii va permite sa castige in final razboiul. El va produce cateva „fructe” bune… va apela chiar la semne si minuni, miracole si vindecari, va converti si intoarce suflete spre credinta in transcendent, cata vreme le va determina sa creada minciuni si sa le orbeasca in privinta adevarului.[59]

Nu este așa că sună cunoscut? Parcă ar fi vorba de Prislop. Doar că acolo… este un pic mai mascat, și mimează… Ortodoxia. Deci este mai grav.

A apărea înșelarea mascată în Ortodoxie (singura credință adevărată), este mai grav decât a apărea în catolicism, credință în Hristos evident denaturată (pe care lumea o confundă azi cu creștinismul și de aceea îl urăște așa de mult). Diferența între gravitatea amăgirii în Ortodoxie față de cea din catolicism, este de o dimensiune de proporții mult mai mari decât diferența între gravitatea rătăcirii în catolicism, față de cea din ateism.

– Pavlișcev era un spirit luminat și un creștin, un adevărat creștin, declară brusc prințul. Cum a putut el să treacă la o credință care nu e creștină?… Catolicismul nu este de fapt o religie creștină! adăugă el deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare întreaga societate.

— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar” și se uită cu mirare la

Ivan Feodorovici.

— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credință creștină? se răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credință este?

— Și totuși nu este o religie creștină! răspunse emoționat și peste măsură de tăios prințul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd catolicismul roman e chiar mai rău decît ateismul, iată părerea mea! Da! asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărginește la negare, reduce totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos denaturat, un Hristos ponegrit și profanat, un Hristos care este contrariu celui adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea intimă pe care mi-am format-o de ani de zile și care m-a făcut să sufăr cumplit… Catolicismul roman crede că biserica nu poate să trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă puterii sale politice și strigă: Non possumus. După mine, catolicismul nici nu este propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, și totul în el, începînd cu credința, e subordonat acestei idei. Papa a pus stăpînire pe pămînt, pe un tron terestru și a luat sabia; de atunci totul merge așa, numai că săbiei i-au mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstiția, ticăloșia și crima; și-au bătut joc de sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai arzătoare; au vîndut toate și totul numai pentru bani, pentru o josnică stăpînire pămîntească. Și să nu spunem atunci că-i învățătura lui Antihrist? Cum să nu fi dat ea naștere ateismului? Ateismul izvorăște din însăși esența catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieși? Ateismul s-a hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna și de neputința lor spirituală! Ateismul! La noi, credința și-au pierdut-o numai anumite pături, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. și anume cele care și-au pierdut rădăcinile; în schimb acolo, în Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credința s-a șubrezit – întîi și întîi din ignoranță și din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism, din ură față de biserică și față de creștinism![60]

Să citim acum un cuvând despre cultul demonic din catolicism, centrat pe organul trupesc al inimii.

Sărbătoarea Inimii Preasfinte a lui Isus, devoțiunea primei Vineri din lună, așezarea la loc de cinste a icoanei cu Inima Mântuitorului, sunt practici îndrăgite de mulți credincioși și confirmate de autoritatea supremă a Bisericii [latine, filopapale – n.n.]; ele își au originea în viziunile unei călugărițe din congregația vizitandinelor, congregație întemeiată de Sfântul Francisc de Sales și pusă sub semnul Vizitei Maicii Domnului la verișoara sa Elisabeta.

 Această călugăriță se numea Margareta Maria Alacoque (1647-1690). Pe când se ruga înaintea Preasfântului Sacrament, într-o zi din luna iunie a anului 1675, Mântuitorul Isus i-a apărut cu inima ieșită afară din piept, arzând ca un cuptor încins de flăcări [aici diavolul antihrist sugerează bietei amăgite că nu numai cei înșelați se înflăcărează trupește la inimă, și li se văd măruntaiele, dar chiar și dumnezeu pătimește această amăgire – n.n.] , și i-a spus: Privește la această inimă care a iubit atât de mult pe oameni încât nu a cruțat nimic și s-a jertfit cu totul spre a le dovedi dragostea ce le-o port.

[iată cum îi scoate ochii cu binefacerile pe care le-a făcut organul său. Dar noi știm că inima omului nu poate face nimic fără Persoană. Persoana este ceea ce se jertfește, iar inima este lucrarea împreunată a puterilor sufletești care acționează prin trup, revărsând în el lucrările minții și reglându-l în circulația sângelui său. Inima nu este autonomă în lucrările sufletești, ci exprimă cu multă acuratețe, sensibilitate și răspuns viu, tot ceea ce face omul cu sufletul (pofta și mânia), cu mintea și mai ales cu voința sa, care este chiar persoana. Inima în sine nu poate face nimic fără Persoană. Așadar, diavolul vrea să anuleze sau măcar să micșoreze dragostea către Hristos prin centrarea atenției asupra unui organ al Său, ca ucenicii acestei vedenii să devină trupești. În felul acesta, chiar și când caută locul inimii lor să se gândească tot la trup. Iar căutarea locului inimii în mod trupește, după cum ne învață Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, face parte din marile înșelări care conduc sufletul spre prăpastia pierzării. – n.n.]

Drept recunoștință, din partea celor mai mulți oameni nu primesc decât nerecunoștința, prin lipsa lor de respect și prin sacrilegiile ce le săvârșesc, prin răceala și disprețul față de prezența mea în taina sfântă a Euharistiei…[Iisus Hristos, după cum ne învață Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, nu face niciodată vreun reproș. Dar iată cum diavolul reproșează abuzând de numele Lui, că oamenii nu se apropie de mântuirea magică prin sacramente. Seamănă cu acest curent modern, care răstălmăceste cartea Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul Împărtășirea continuă cu preacuratele lui Hristos Taine, scrisă ca omul să se pregătească neîncetat, cât mai serios prin pocăință pentru Sfânta Împărtășanie, și să nu o neglijeze:

Ioan 6:53 Și le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. 54 Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. 55 Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. 56 Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.

Cei moderni, nedându-și seama ce mare eroare fac, o traduc Deasa impartasire cu preacuratele lui Hristos Taine, ceea ce niciodată vreun Sfânt nu a dorit-o, ci a considerat-o ca o mare primejdie pentru suflet:

1Co 11:23 Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, 24 Și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. 25 Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea. 26 Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni. 27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. 28 Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. 29 Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. 30 De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit. 31 Căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați. 32 Dar, fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea.

Această lucrare amăgitoare, în care se folosește tocmai Sfintele Taine ca mijloc magic și mântuire automată, fără personalizarea propriei lucrări lăuntrice, fără lucrarea minții pentru a-și vedea cumplitele căderi de la înțelesurile mântuitoare, este o contaminare provenită tocmai din catolicismul iezuit și susținută prin această vedenie a Margaretei Alacoque. Ea este similară cu folosirea Sfintelor Taine pentru a face vrăji, lucru practicat și în vechime, dar și acum.

Dar mai este o sugestie demonică în această vedenie: și anume că sacramentele papale ar fi valide și mântuitoare – n.n.]

Pentru aceasta îți cer ca prima vineri după a opta zi de la sărbătoarea Trupului și Sângelui meu (Joia Verde) să fie dedicată cinstirii Inimii mele, prin primirea Sfintei Împărtășanii și îndeplinirea unui act de reparare a ofenselor aduse onoarei mele,

[iată cum susține dracul ideea odioasă a unui dumnezeu jignit în onoare, ca un senior feudal, lucru preluat în protestantism prin ideea dumnezeului mânios – n.n.]

adeseori rănită de purtarea nedemnă față de Preasfântul Sacrament al altarului. Îți promit că Inima mea va revărsa din belșug darurile iubirii sale divine asupra tuturor acelora care îmi vor aduce această cinstire,

[se observă că nu pomenește nimic despre pocăință, ci doar de un ritual exterior: a lua o doză de sacrament. Nimic despre căutarea adevărului, despre schimbarea minții, despre lupta cu patimile. Doar daruri, rezolvări și ritualuri înfierbântate pentru a duce la înșelare. Se observă și aici o mare asemănare cu lucrarea de la Prislop – n.n.]

 și vor căuta ca și alții să facă acest lucru.

[vedeți? Propaganda fide. Ca și cu pâinile lui Anton. Ca și cu tot felul de talismane. Ca la Prislop (vedeți puțin mai jos) – n.n.]

În timpul altor extaze și viziuni, Mântuitorul Isus i-a arătat Margaretei Maria că va acorda haruri mari și celor care vor face actul de reparație

[în loc să se schimbe cu seriozitate înlăuntru, să facă acte de reparație în afară– n.n.]

și vor primi Sfânta Împărtășanie în prima vineri din fiecare lună, precum și tuturor celor care în diferite feluri vor aduce o cinstire deosebită Inimii Sale Preasfinte.

 

 Verset: Isuse cu Inima blândă și smerită,

 Răspuns: Fă inima noastră asemenea cu Inima ta

[ce mândrie. În loc să-și curățe inima de păcate, se înalță cu obrăznicie direct alături de inima Celui fără de păcat. – n.n.] [61]

Acest cult este o centrare amăgitoare a minții pe cele dinlăuntrul trupului (pentru a nu lucra cele specifice ei, adică unirea cu Dumnezeu care este nevăzut și netrupesc) pentru a-și continua robia față de simțuri, dându-i o mască vicleană de sfințenie. Același lucru îl fac și hindușii, chiar de la începutul meditațiilor pe care le practică, recomandând ca mintea să fie atentă la cele dinlăuntrul corpului. Această stare de amăgire apare uneori ca ispită și la cei care se nevoiesc, dar sunt în stare de înșelare.

Fratele Semion era bland, rabdator si ascultator. In manastire era iubit si apreciat pentru munca sa constiincioasa si caracterul sau bun; iar acest lucru ii facea placere. Au inceput sa vina asupra lui ganduri desarte care-i spuneau: Duci o viata sfanta: te-ai cait, pacatele tale ti-au fost iertate, te rogi neincetat, iti implinesti bine ascultarea“.

Rugandu-se mult si din toata inima, gusta uneori o anume pace. Dar atunci gandurile ii spuneau: „Te rogi si poate te vei mantui; dar daca ajungand in rai, si nu gasesti aici nici tata, nici mama, nici pe cei pe care-i iubesti, nu vei avea parte de nici o bucurie acolo”.Aceste ganduri zdruncinau mintea fratelui, si spaima i se furisa in inima; fiind insa lipsit de experienta, nu intelegea ce se intampla cu ei de fapt.

Intr-o noapte, chilia sa a fost napadita de o ciudata lumina ce-i strabatea pana si trupul sau intr-atat, incat isi putea vedea maruntaiele. Gandul ii spunea: „Primeste-o, e harul!” Sufletul sau insa era tulburat si foarte nedumerit. Rugaciunea continua sa lucreze in el, dar duhul zdrobirii se departase de el pana intr-atat, incat in timp ce se ruga a inceput sa rada. Si-a lovit cu putere fruntea cu pumnul, rasul a incetat, dar duhul caintei nu s-a intors, si rugaciunea continua fara zdrobire. A inteles atunci ca era prada unei inselaciuni.

Dupa vederea acestei ciudate lumini, demonii au inceput sa i se arate, iar el, naiv cum era, vorbea cu ei ca si cu niste oameni. Putin cate putin asalturile lor s-au intensificat. Uneori ii spuneau: „De acum esti un sfant”. Alteori insa ii ziceau: „Nu te vei mantui”. Intr-o zi, fratele Semion a intrebat un demon: „De ce va contraziceti asa: intr-o zi spuneti ca sunt un sfant, alta data ca nu ma voi mantui?” Pe un ton batjocoritor, demonul i-a raspuns: „Noi niciodata nu spunem adevarul”.

Schimbarea mereu a sugestiilor demonice, care uneori il inaltau trufas pana la „cer”, iar alteori il pravaleau in adancul osandei vesnice intrista sufletul fratelui Simeon,impingandu-l spre deznadejde. [62]

Se înțelege, încă o dată, și după pictura în care se arată inima așa-zisei Maria Magdalena ca în cultul latin al inimii, că vedeniile Părintelui Arsenie Boca erau puse la cale de marele amăgitor al oamenilor, pentru a-i devia lucrarea de la smerita căutare a înțelepciunii la vechea plăcere trupească și sufletească de sine, prin care omul a vrut să devină dumnezeu fără de Dumnezeu.

Se înțelege și de ce oamenii ce merg la Prislop, sunt îndemnați de alții și de demoni, să facă ritualuri asemănătoare cu talismanurile, sau visul Maicii Domnului (recomandat chiar de Părintele Arsenie Boca), similare cu ritualurile latine.

Și mai spunea Părintele: „De ce nu faceți și voi femeilor așa, să vă rugați la Dumnezeu cât sunteți însărcinate, să citiți Visul Maicii Domnului, [iată o altă dovadă de rătăcire în credință: sfătuia citirea Visului Maicii Domnului, o carte bogomilă, care îndeamnă la râvnă rătăcită care aduce înșelarea existenței automatismului în Mântuire. Fă rețeta X sau Y și precis te mântuiești fără pocăință, ca printr-un talisman. Ne mai mirăm că urma și sfinția sa aceeași cale? – n.n.] să citiți cărțile bisericești? Apoi. dacă nu faceți rele, vă iese și copilul așa cum îl doriți”. (Miloșan Vionela, Recea, 71 ani)[63]

Puterea Sfântului Anton de Padova

Minunile făcute de Sfântul Anton sunt atât de felurite, încât cu greu se poate hotărî în ce nevoi a ajutat mai mult. El scapă de moarte, ferește de erezii, de nenorociri, de diavol și de ispitele lui, de lepră și de bolile molipsitoare și incurabile; însănătoșește pe toți bolnavii care aleargă la dânsul cu încredere, ajută călătorii pe ape; îi eliberează pe robi, pe prizonieri și pe surghiuniți; află lucrurile pierdute; scapă și ferește de orice soi de primejdii și ajută în orice fel de lipsuri. De aceea, astăzi creștinii așteaptă de la Sfântul Anton orice har; haruri mari și haruri mici: și Sfântul îi mângâie dacă e spre binele lor sufletesc. Prin dânsul așteaptă mai ales: sănătate, pace în familie, căsătorie fericită, serviciu cinstit, mijloc de trai, reușită la învățătură și la examene, noroc în acțiunile lor, ocrotire împotriva dușmanilor, creșterea bună a copiilor, apărarea avutului, scăparea de calomnii, câștig în procese, pâinea cea de toate zilele, ajutor în ocolirea ispitelor, ușurarea sufletelor, și o moarte creștinească.

Dar Sfântul Anton nu e admirat numai în Padova, ci oriunde. Creștinii știu aceasta și, de aceea, aleargă bucuroși la bisericile închinate lui, îngenunchează înaintea statuetelor și icoanelor lui, ba mai mult, țin la loc de cinste în casele lor icoana Sfântului, căci știu că a te ruga Sfântului Anton și a fi ascultat e unul și același lucru.[64]

Rugăciunile de nouă marți se datoresc și ele unei minuni. O doamnă din orașul Bologna, născând un copil atât de pocit, încât avea mai mult formă de animal decât de om, a alergat și ea la Sfântul Anton, rugându-l să o ajute în marea ei durere. Într-o noapte, Sfântul i se arătă în vis spunându-i să facă rugăciuni în nouă marți, și copilul se va schimba. A făcut cum i s-a spus, și rugăciunile i-au fost ascultate, căci copilul a început să crească și să-și capete forma omenească. [vedeți că diavolii ce vor să convingă despre sfințenia ereziei catolicismului fac minuni prin reprezentanții ei mai mari chiar decât la mormântul Părintelui Arsenie Boca? – n.n.] […]Mărite Sfinte Antoane, cu adâncă încredere alerg la tine ca să-mi mijlocești de la Isus, Mântuitorul meu preamilostiv, darul unei morți bune, iar tu fii lângă mine în ceasul cel din urmă. Ajută-mă și nu trece cu vederea nici intenția pentru care cer mijlocirea ta în aceste nouă marți. Amin.[65]

Si am fost la mormintul Parintelui. Nu se poate descrie starea care , efectiv, te copleseste.

Ca un mic „indrumar”, va trimit Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca, catre Sfintul Duh:

Litanie catre Duhul Sfant

scrisa de parintele Arsenie Boca (1910-1989)

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, precum era la inceput , acum

si pururea si in vecii vecilor, amin

Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie Duhule Sfinte

  1. Duhule sfinte -coboara de pe tronul maririi Tale si ridica-Ti un

cort in inima slujitorului Tau, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte,

Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Care purcezi de laTatal , si de la Fiul , invata-ma

sa traiesc permanent in prezenta lui D-zeu, Slava Tie Dumnezeule,

Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Care purcezi de la Tatal si de la Fiul , invata-ma

sa traiesc dupa voia Celui prea Inalt, Slava Tie Dumnezeule, Duhule

Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Care locuiesti in inima Fiului, invata-ma sa Te

cunosc si sa Te iubesc, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte -Care Te ingrijesti de Slava Tatalui, invata-ma sa

traiesc in daruire fata de D-zeu si in deplina incredere in el, slava

tie dumnezeule, duhule sfinte, slava tie

  1. Duhule Sfinte- simbolizat prin limbile de foc, aprinde si in

inima mea focul iubirii Tale, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte,

Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Porumbel tainic, invata-ma sa inteleg Sfanta

Scriptura, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte-Care nu ai nicio infatisare si nici nume,

invata-ma sa ma rog bine Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Care vorbesti prin gura profetilor, invata-ma sa

traiesc in pacea sufletului si echilibrul spiritului, Slava Tie

Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Foc arzator de iubire, invata-ma sa traiesc

intelept si rabdator, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Datatorul tuturor darurilor, invata-ma sa traiesc

in smerenie si modestie, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava

Tie

  1. Duhule Sfinte- Vistierie abundenta de Har, invata-ma sa inteleg

valoarea suferintelor, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Vistiernic nemarginit de Har, invata-ma sa

folosesc corect timpul pretios, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte,

Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Vistiernic de Har inepuizabil, fereste-ma de lipsa

de iubire si de mandrie, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava

Tie

  1. Duhule Sfinte- a Carui bogatie nu o poate aprecia nimeni,

invata-ma sa alung imaginile si gandurile inutile, Slava Tie

Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte -Datatorul multor daruri, invata-ma sa evit

activitatile si vorbele inutile, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte,

Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- din a Carui plinatate am luat noi toti, invata-ma

sa pot sa tac si sa vorbesc la timpul potrivit , Slava Tie Dumnezeule,

Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Iubire vesnica, invata-ma sa dau celorlalti un

exemplu bun, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte,

Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Bunatate vesnica, da-mi perseverenta in bine pana

la sfarsit Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Dascal bun, invata-ma sa ma port corect cu

oamenii, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Prieten drag al sufletelor, invata-ma sa nu judec

pe nimeni si sa nu-mi amintesc raul facut mie, Slava Tie Dumnezeule,

Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Lumina care fericesti sufletele, invata-ma sa vad

nevoile altora si sa nu omit faptele bune, Slava Tie Dumnezeule,

Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Lumina vesnica, ajuta-ma sa-mi vad greselile Slava

Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Care infaptuiesti minuni in suflete, condu-ma prin

vigilenta la perfectiune , Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- in fata Caruia nimic nu este ascuns, invata-ma sa

scap de urmari diabolice, Slava Tie Dumnezeule, Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Care cunosti viitorul universului, Te rog ajuta-ma

sa scap de supunerea fata de trup si de diavol, Slava Tie Dumnezeule,

Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- Care cunosti viitorul meu, incredintez ocrotirii

Tale familia mea, prietenii si pe toti oamenii, Slava Tie Dumnezeule,

Duhule Sfinte, Slava Tie

  1. Duhule Sfinte- cu ajutorul Tau dumnezeiesc, invata-ma sa traiesc

spre Slava si Lauda Lui Dzeu, spre binele sufletelor si bucuria Maicii

Domnului, ca sa pot muri ca sluga aleasa, Slava Tie Dumnezeule, Duhule

Sfinte, Slava Tie

Promisiunile Tatalui nostru Ceresc pentru toti cei care vor spune

aceasta sfanta litanie, macar de 3 ori pe saptamana:

te voi smulge din mana dusmanilor tai voi indeparta obstacolele care te impiedica in drumul tau spre perfectiune iti voi mai da un inger, care prin inspiratii te va feri de ademenirile pacatului vei persista pe drumul virtutii, iti voi intari credinta, speranta si iubirea te voi elibera de grijile materiale, familia ta va trai in pace si iubire reciproca

cine doreste sa-si ajute aproapele, va trebui sa recite aceasta litanie sfanta, macar 6 luni zilnic. Iti vei recunoaste slabiciunile

 promisiunile duhului nostru cel sfant:

Aceasta sfanta litanie se va raspandi.

Cine o va oferi din milostenie mai departe , va avea parte de rugaciunea celorlalti. Harurile obtinute se pot transmite altora, dar acest lucru trebuie spus duhului sfant. Amin[66]

Se observă cu limpezime că avem de a face cu același duh pietist. Așadar sursa celor două lucrări amăgitoare provine, după Sfânta Evanghelie, de la aceleași duhuri, fiindcă și cei doi amăgiți (Anton de Padova și Arsenie de Prislop) au avut același mod de a se raporta la Dumnezeu:

Luc 6:43 Căci nu este pom bun care să facă roade rele și, iarăși, nici pom rău care să facă roade bune. 44 Căci fiecare pom se cunoaște după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini. 45 Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui.

Mat 7:15 Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. 16 După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? 17 Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. 18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. 19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. 20 De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște. 21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. 22 Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? 23 Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.

  1. e) Madona cu ochi albaștri

Iată cum este descrisă Gospa de la Medjugorje:

IMAGINEA Reginei Păcii

Mulți au interogat în diferite moduri vizionarii despre aspectul Sfintei Fecioare, așa cum le-a apărut, în general, în parohia Medjugorje. Fr. Janko Bubalo, autor și membru al provinciei Herțegovina, a fost cel mai de succes în această privință. A urmărit aparițiile Medjugorje de la început. De ani de zile el a venit la Medjugorje pentru a asculta mărturisiri și, astfel, a avut experiențe cu spiritualitatea de la Medjugorje. Un rezultat vizibil al acestor lucrări a fost cartea sa „O mie Întâlniri cu Preasfânta Fecioară Maria la Medjugorje” (1985). Acesta a avut un succes la nivel mondial și a primit un premiu. […]

Timpul a trecut și încercările de portretizare a Maicii Domnului s-au înmulțit. Multe dintre aceste încercări au fost contrarii. Cu scopul de a le ordona, Fr. Janko, deși în vârstă (născut în 1913), a făcut o altă încercare. El a trimis o foaie de sondaj pentru a interoga vizionarii cu privire la aspectul Sfintei Fecioare. Cei mai mulți dintre vizionari i-au răspuns (Ivan Dragievic, Vicka Ivankovic, Marija Pavlovic Lunetti, Ivanka Ivankovic Elez, și Mirjana Dragicevic Soldo). Ei au mărturisit pe propria răspundere, cu semnături personale la Humac în 1992. Jakov Colo nu a completat foaia de studiu pentru motive justificate, dar el este de acord cu ceea ce au spus ceilalți vizionari și nu a avut nimic special pentru a adăuga.

Va prezentam acum întrebările și rezultatele răspunsurilor:

 

  1. În primul lucru, spune-mi: cat de inalt este Madonna, pe care le vedeți în mod regulat?

Aproximativ 165 cm – Ca și mine (Vicka). [5 picioare 5 inch] [dar noi știm că are 1,99 m – n.n.]

  1. Are ea arata destul de „subțire”?

Ea arată destul de subțire.

  1. Despre câte kilograme crezi că are o greutate de?

Aproximativ 60 kg (132 de lire sterline).

  1. Despre câți ani crezi că este?

De la 18 la 20 de ani. [dar noi știm că în Împărăția Cerurilor vom avea vârsta bărbatului desăvârșit, ca la 30 de ani – n.n.]

  1. Atunci când ea este cu Pruncul Isus nu arată mai în vârstă?

Ea arată ca de obicei – ea arată la fel.

  1. Când Maica Domnului este cu tine este că întotdeauna în picioare sau. . .

Mereu în picioare.

  1. Pe ce stă ea în picioare?

Pe unele mic nor. [tot așa apare și la Părintele Arsenie Boca – n.n.]

  1. Ce culoare are acel mic nor?

Norul este o culoare albicioasă.

  1. 9. Ai văzut vreodată o îngenuncheze?

Nu! (Vicka, Ivan, Ivanka…) [indiciu pentru lipsa de smerenie a arătării – n.n.]

  1. Desigur Madonna are, de asemenea, propriul ei față. Cum arată: rotundă sau, mai degrabă lung – oval?

E destul de lung – oval – normal.

  1. 11. Ce culoare are fata ei?

Normal – mai degrabă ușoare – obrajii roz.

  1. Ce culoare are fruntea ei?

Normal – lumina în principal ca fata ei.

  1. Ce fel de buze are Maicii Domnului are – mai degrabă groase sau subțiri?

Normal – frumos – acestea sunt mult mai subțire. [ca la Părintele Arsenie Boca – n.n.]

  1. Ce culoare sunt?

Roșiatică – culoare naturala.

  1. Are Maicii Domnului are riduri cum avem noi, oamenii, de obicei?

De obicei ea nu – poate un pic, în cazul în care ea zâmbește (Mirjana).

  1. Există un zâmbet plăcut de obicei vizibil pe chipul ei?

Poate – mai mult ca un blândețe de nedescris – există un zâmbet vizibil ca în cazul în care într-un fel în pielea ei (Vicka).

  1. 17. Care este culoarea ochilor Fecioarei?

Ochii ei sunt minunate! Clar albastru (toate). [ca la Părintele Arsenie Boca – n.n.]

  1. Sunt destul de mare sau. . .?

Mai normal – poate un pic mai mare (Marija).

  1. Cum sunt genele ei?

 

Delicate – normal.

  1. Ce culoareau ele?

Normal – nici o culoare speciala.

  1. Sunt mai subțiri sau. . .?

Obișnuită – normal.

  1. Desigur, Maica Domnului are de asemenea un nas. Cum este: ascuțit sau. . .?

Un nas frumos, mic (Mirjana) – normală, armonizarea cu fața (Marija).

  1. Și sprâncenele Fecioarei lui?

Sprâncenele sunt subtiri – normal – mai mult de o culoare neagră.

  1. Cum este îmbrăcat Madonna ta?

Ea este îmbrăcată în rochie de o femeie simplă.

  1. 25. Ce culoare are rochia ei?

Rochia ei este de culoare gri – poate un pic albastrui-gri (Mirjana).

  1. Este rochia tras în jurul corpului sau nu să cadă liber.

Cade liber. [unde este așadar brâul Maicii Domnului? – n.n.]

  1. Cât de departe în jos se ajunge rochia ei?

Tot drumul până la mic nor pe care ea în picioare – se potrivește în nor.

  1. Cât de departe în jurul gâtului?

În mod normal, – până la începutul gât.

  1. Este o parte a gâtului Fecioarei lui vizibil?

Gât este vizibil, dar nimic de sânul ei este vizibil.

  1. Cât de departe ajung mâneci ei?

Până la palmele.

  1. Este rochia Fecioarei lui tivită cu ceva?

Nu, nu cu nimic.

  1. Este ceva tras sau legat în jurul taliei lui Maicii Domnului?

Nu, nu e nimic.

  1. Pe corpul Madonei pe care le vezi, este feminitatea ei remarcată?

Bineînțeles că e vizibil! [Maica Domnului, Care precum Hristos este „Bărbatul desăvârșit”, neavând nici urmă de moliciune în virtute, nu arată în nici o Sfântă Icoană feminitatea trupului Ei. Chiar atunci când alăptează nimeni nu poate cârti că își arată feminitatea. Iar când un diacon s-a îndrăgostit de o Sfântă Icoană a Ei, fața Maicii Domnului a îmbătrânit instantaneu, arătând că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu prețuiește frumusețea trupescă (lucru specific feminin), ci bărbăția feciorelnică și smerită. Ea este de o bună cuviință pe care nimeni nu o poate egala – n.n.] Dar nimic nu special (Vicka).

  1. Mai e ceva pe Maica Domnului în afară de aceasta rochie descrise?

Ea are un voal pe cap.

  1. Ce culoare este că vălul?

Vălul este o culoare alba.

  1. pur alb sau. . .?

Alb pur. [ca la madona Părintelui Arsenie Boca – n.n.]

  1. Cât de mult de ei se referă voalul?

Acesta acoperă capul, umerii și corpul complet de pe spatele și din părțile laterale.

  1. Cât de departe în jos nu-l atinge?

Se ajunge până la mic nor, de asemenea, ca rochia ei.

  1. Cât de departe nu-i acopere in fata?

Acesta acoperă de la spate și din părțile laterale.

  1. Arată voalul mai ferm, mai gros decât rochia Maicii Domnului?

Nu, nu – este similar cu rochia.

  1. Există vreun fel de bijuterii pe ea?

Nu există nici un fel de bijuterii.

  1. Este împodobite cu ceva la capete?

Nu cu nimic.

  1. Are Maica Domnului vreun fel de ornament?

Ea are nici un fel. [după cum vedem în Sfintele Icoane are margini aurii, de lumină – n.n.]

  1. De exemplu, pe cap sau în jurul capului?

Da – ea are o coroană de stele de pe cap.

  1. Există stele întotdeauna în jurul capului?

De obicei există – există întotdeauna sunt (Vicka).

  1. De exemplu, atunci când ea apare cu Isus?

E la fel.

  1. Cât de multe stele sunt acolo?

Doisprezece.

  1. Ce culoare sunt?

Culoare de aur – Golden.

  1. Sunt în nici un fel legate între ele?

Acestea sunt conectate cu ceva – pentru ca pot sta în sus (Vicka)

  1. 50. Este vizibil un pic de păr al Fecioarei?

Un pic de păr este vizibil. [ca la madona Părintelui Arsenie Boca – n.n.]

  1. În cazul în care vrei să-l vezi?

Un pic mai sus pe frunte – de sub vălul – de pe partea stângă.

  1. Ce culoare este?

Acesta este negru.

  1. Este una dintre urechile noastre Lady vreodată vizibile?

Nu, niciodată ei sunt vizibile.

  1. Cum este?

Ei bine, vălul acoperă urechile ei. [Maicii Domnului i se văd urechile de o mare delicatețe, arătând ascultarea pe care a făcut-o lui Dumnezeu, auzul tainic pe care îl avea pentru înțelegerea lui Dumnezeu – Cuvântul, dar și pentru a afla noi că este grabnic ascultătoare a rugăciunilor noastre, mai lesne spre a auzi, decât spre a grăi. Însă în vedeniile Părintelui Arsenie Boca nu i se văd, exact cum se petrece în arătările diavolești de la Medjugorje. Este o măsură luată în plus de regizori, ca nu cumva să apară vreo bucată din coarne – n.n.]

 

  1. Ce este Maica Domnului, de obicei, se uită la timpul apariția?

De obicei, ea se uită la noi – uneori la altceva, la ce ea arată.

  1. Cum Maicii Domnului deține mâinile de ea?

Mâinile ei sunt libere, relaxat, extins.

  1. Când ține mâinile îndoite?

Aproape niciodată – poate uneori la „Glorificat să fi…”

  1. Face ea vreun gest cu mâinile în timpul aparițiilor?

Nu, cu excepția cazului când arata ceva.

  1. Cu sunt palmele întoarse când mâinile ei sunt întinse?

Palmele sunt de obicei ținute relaxat în sus – degetele sunt relaxate în același mod.

  1. Sunt unghiile ei atunci, de asemenea, vizibile?

Acestea sunt parțial vizibile.

  1. Cum sunt – ce culoare sunt acestea?

Culoare naturala – unghiile tăiate curat.

  1. Ați văzut vreodată picioarele Doamnei noastre?

Nu – niciodată – rochia ei le acoperă întotdeauna.

  1. În cele din urmă, este Sfânta Fecioară într-adevăr frumoasă, așa cum ați spus?

Ei bine, într-adevăr nu am spus nimic despre asta – frumusețea ei nu poate fi descrisă – nu este un felul nostru de frumusețe – ci este ceva eteric – ceva ceresc – ceva ce vom vedea numai în Paradis – și atunci numai de un anumit grad [prima remarcă despre frumusețea Maicii Domnului este potrivită, dar stricată prin adăugarea de eterică, specifică vedeniilor diavolești și picturilor Părintelui Arsenie Boca. Maica Domnului nu este eterică, nu este cerească, este mai presus de cerurile cerurilor, este plină de har. Frumusețea Ei este ceea ce 1Co 2:9 ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit. Dar în Sfintele Icoane ea se arată smerită, cum a fost pe pământ, pentru a nu ne speria. În nici un caz ca o eterică, ca să ne speriem ca de o arătare fantomatică”..[67]

Desigur că această descriere nu se potrivește cu înfățișarea Maicii Domnului. Însă cu madona de la Drăgănescu este foarte asemănătoare. Și de aici se vede că sursa vedeniilor ecumeniste era aceeași.

Dar mai este ceva interesant. Vizionarii de la Medjugorje s-au învoit între ei să prezinte o imagine identică, deși la început se scapă informația că vedeniile erau variabile, nepunându-se cap la cap. Însă în așezământul de la Drăgănescu, după cum am văzut, chipurile madonelor variază după cum nestatornice au fost și arătările diavolești, având, așadar, un și mai vizibil caracter demonic.

Cu totul altfel stau lucrurile cu mărturiile Ortodocșilor. Ele sunt unite, fiindcă descriu Adevărul, care este doar Unul, scris în Sfânta Scriptură și pictat în Sfintele Icoane.

Apoi ce fel era cu obiceiul ei cel preasfînt și cu chipul cel trupesc, aceasta se află astfel scris la Epifanie și la Nichifor: „Ea era în tot lucrul cinstită și statornică. Grăind, foarte puțin și numai ce era de trebuință. Lesnicioasă spre a asculta, grăitoare de bine, dînd fiecăruia cinstire; era măsurată la sfat, obișnuia totdeauna a vorbei cuviincios către fiecare om, fără de rîs și fără de tulburare, dar mai ales fără de mînie.

Vederea feței ei era ca vederea grăuntelui de grîu; părul, galben; ochii, ascuțiți la vedere; iar luminile erau asemenea cu măslina. Sprîncenele ei erau negre și plecate; nasul, potrivit; buzele, ca floarea trandafirului, pline de cuvinte dulci. Fața, nici rotundă, nici scurtă, ci puțin lungăreață. Mîinile și degetele, lungi. În scurt, era împărtășită de toată măreția; smerită, neprefăcîndu-și fața deloc, și nici o moliciune nu avea cu sine, ci totdeauna umilință aleasă. Hainele care le purta erau proaste, precum le arăta și sfîntul acoperămînt al preasfîntului ei cap. Și ca să spun pe scurt: în toate lucrurile ei era de față mult dar dumnezeiesc. Iar acum, sălășluindu-se în cele cerești și stînd de-a dreapta Scaunului lui Dumnezeu, în ce fel este, să spună gurile îngerilor și a arhanghelilor, cum și duhurile și sufletele drepților, care stau înaintea ei. Deci, precum de vederea feței lui Dumnezeu, tot așa și de vederea feței Preacuratei Născătoare de Dumnezeu săturîndu-se, aceștia să grăiască pentru ea după vrednicie. Iar noi slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, să ne închinăm ei cu osîrdie, ca una ce este slăvită și fericită de toate neamurile în veci. Amin”.[68]

 

  1. f) Madona ce atacă pururea fecioria Maicii Domnului

Artistul trateaza tema dupa un canon strict. Pe bratul stang, Fecioara poarta Pruncul. Cu mana dreapta, arata spre El: ea Il infatiseaza oamenilor pe imparatul lumii. Pe maforionul rosu al Mariei se vad trei stele – pe frunte si pe umerii Sai – simboluri ale Pururea Fecioriei: inainte, in timpul si dupa Nastere.[69]

La Părintele Arsenie Boca, însă nu. Care două dintre cele trei feciorii credea sfinția sa că nu le are Maica Domnului, ne scriind două dintre stele și punându-se astfel în rând cu ereticii protestanți?

  1. g) În loc de Buna Vestire o grozăvie cu madone, fantome, stafii și djinni

Așa a pictat Părintele Arsenie Boca Buna – Vestire, chiar pe ușile împărătești de la Drăgănescu și Prislop. Probabil că așa s-au arătat dracii în vedeniile lor, fiindcă în Erminie altfel se reprezintă această răscruce a istoriei, cea mai mare minune a tuturor timpurilor, repetată la fiecare Sfântă Liturghie, care este chiar Evanghelia și Prototipul plinirii vremii.

În Sfintele Icoane această minune se reprezintă așa (subliniem și îngroșăm ce a nu a pictat Părintele Arsenie Boca):

  1. Buna-Vestire

Case, și Prea Sfânta Fecioară stând înaintea unui scaun, cu capul puțintel plecat, și cu o mână ținând mătase înfășurată pe un fus, iar mâna dreaptă având-o întinsă către îngerul [Gavriil], care, stând înaintea ei. cu dreapta o binecuvântează, iar cu stânga ține [un toiag sau] un crin. Și deasupra casei [este cerul, și din cer vine jos Sfântul Duh cu o rază peste capul Prea Sfintei Fecioare.[70]

În tablourile Părintelui Arsenie Boca nu avem case, madona stă înapoia unui pupitru (poate pentru dragostea Părintelui Arsenie Boca pentru latini, unde papa este infailibil ex catedra), având capul în sus, mâna stângă ține un sul (deci nu citea din Sfânta Scriptură, ca să fie justificat pupitrul), mâna dreaptă o ține la inimă, ca și cum ar face un gest cavaleresc și i-ar transmite cordialități arătării din față, sau chiar s-ar închina ei (nici măcar nu este mâna în locul unde îl țin isihaștii pentru a fi atenți la rugăciunea lui Iisus. După cum s-a văzut mai sus în Sfintele Icoane mâna dreaptă a ei întinsă către îngerul Gavriil arată că nu primește vestirea fără a o cerceta cu luare aminte, dacă este sau nu după voia lui Dumnezeu, însă în acest tablou mâna dreaptă sugerează că imediat cum o vede o și primește, fără pază, o pune la inimă, după cum a făcut și Părintele Arsenie Boca cu vedeniile sfinției sale). Djinn-ul care i s-a arătat madonei nu ține în stânga nici un toiag, nici un crin, ci un filacteriu care arată primele cuvinte ale îngerului, convingându-ne pe noi că imediat cum a auzit salutarea Maica Domnului a și primit vedenia fără a o cerceta. Practic se anulează tocmai dialogul care ne îndeamnă la pază și punerea poruncilor lui Dumnezeu și făgăduințelor față de El, mai presus de vedenii, daruri și minuni: Luc 1:28 Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. 29 Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? [deci nu a pus imediat la inimă închinăciunea îngerului. Vedem că îngerul s-a închinat Ei, nu invers. – n.n.] 30 Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. 31 Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. 32 Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. 33 Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit. 34 Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? 35 Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. 36 Și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. 37 Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. 38 Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea.

Iar în cer nu este mandorla sau cearcănul luminii necreate ci tot un fel de curcubeu, arătând că nu Sfântul Duh trimite acel fulger dizgrațios ca un avion, ca un retevei sau ca însuși Luc 10:18 satana ca un fulger căzând din cer.

cearcăn – lumină imaterială, reprezentată de obicei colorată în gri-albăstrui, cu diminuări de ton în formă de cercuri concentrice; grec. halos, lat. circinus, franceză halo, cerne; 73, 74, 118, 138, 127.[71]

Se observă că Părintelui Arsenie Boca nu a pictat lumina necreată (dreapta), ci prin pietismul apusean specific sfinției sale, a surprins arătările demonice asemănătoare cu cele care descriu căderea lui Lucifer și pe faraon ca fiind fiul zeului Ra.

Iată cum tâlcuiesc Sfinții Părinți Buna-Vestire:

Iar fiindcă Evei i-a zis Domnul că în scârbe va naște fii (Facere 3, 16), dezleagă această scârbă bucuria care o aduce Fecioarei îngerul, zicând: „Bucură-te, ceea ce ești cu dar dăruită”. Și fiindcă Eva s-a blestemat [de către Dumnezeu], acesteia i se zice „Blagoslovită”.

Și cugeta pentru închinare în ce chip ar fi aceasta: oare necuvioasă va fi și curvească, precum de la un bărbat către fecioară? Sau dumnezeiască, fiindcă zice: „Domnul este cu tine”? Și întâi [îngerul] potolește de frică inima ei, ca neturburată fiind, să primească răspunsul cel dumnezeiesc, [se vede limpede și paza Maicii Domnului în fața vedeniei, deși îl cunoștea pe Sfântul Arhanghel Gavriil, care i se arătase de multe ori la Templu în Sfânta Sfintelor. Dar se vede și caracterul vedeniilor dumnezeiești care nu vor să tulbure și să nedumerească precum fac demonii când se arată pentru a te subjuga – n.n.] pentru că nu era cu putință ca, turburată fiind ea, să audă cu osârdie cele ce aveau să se întâmple.

Iar aceasta ce a zis: „cu dar dăruită”, ca și cum ar tâlcui-o zice: „ai aflat dar înaintea lui Dumnezeu, că aceasta este a fi «cu dar dăruită», adică a afla dar la Dumnezeu, a plăcea lui Dumnezeu”. Dar aceasta este de obște și la alte femei, pentru că și altele multe au aflat dar la Dumnezeu, însă ceea ce se aduce mai pe urma nu [este de obște], căci zice îngerul:

1, 31-33: Și iată vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele lui Iisus. (32) Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. (33) Și va împărați peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit.

„Iată vei lua” acesta este lucrul cel minunat, de care nici o alta între femei nu s-a învrednicit. Iar „în pântece”, a zis ca să arate pe Domnul că din însăși mitra Fecioarei S-a întrupat firește.

Și cu dreptate s-a numit „Iisus” Cel Care a venit spre mântuirea neamului nostru, căci numele acesta în limba elinească se zice Σωτιρια, adică „mântuire a lui Dumnezeu”. „Iisus” dar Σωτιρ, adică „Mântuitor” se tâlcuiește, pentru că și „Iao” evreiește, „mântuire” se zice.

Și zice îngerul: „va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema”. Mare cu adevărat a fost și Ioan, însă nu și Fiu al Celui de Sus. Iar Mântuitorul „mare” este și pentru că învăța ca Unul Care avea putere (Matei 7, 28-29), și pentru săvârșirea preaslăvitelor minuni (Marcu 1, 27). Și se numește „Fiu al Celui Preaînalt”, omul Care se vede, căci fiindcă unul a fost Ipostasul, cu adevărat Fiu al Celui de Sus a fost omul – Fiul Fecioarei. Că și mai înainte de veci Cuvântul a fost Fiu al Celui de Sus, dar nu era numit, nici era cunoscut. Iar după ce S-a întrupat și S-a arătat cu trup, atunci S-a și numit Fiu al Celui Preaînalt, Cel Care se vedea și minunile săvârșea [vedeți că Mântuitorul nu ia o persoană omenească să se întrupeze cum bârfea Părintele Arsenie Boca? – n.n.]

[…]

1,34-35: Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? (35) Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt” te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Nu ca și cum nu ar fi crezut Fecioara, a zis „cum va fi aceasta”, ci ca o înțeleaptă și pricepută, căutând să învețe chipul lucrului, că niciodată nu s-a făcut vreun lucru ca acesta mai înainte, nici după aceea niciodată nu se va mai face. [această pricepere se arată prin gestul mâinii drepte ridicate, care amână lucrarea grăită de Sfântul Arhanghel Gavriil până la lămurirea că este după voia lui Dumnezeu și nu îi va pierde Fecioria făgăduită Lui. Acest gest este contrazis de punerea mâinii la inimă ca și cum ar primi imediat, fără pază, fără înțelepciune, fără pricepere, tot ce-i oferă vedeniile – n.n.] Din această pricină o și iartă pe ea îngerul și nu o osândește ca pe Zaharia, ci mai vârtos îi tâlcuiește chipul săvârșirii. Pentru că Zaharia cu cuviință se osândește, căci a avut multe pilde, că multe sterpe au născut1’1, iar Fecioara nici o pildă nu a avut.

Deci zice îngerul: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, roditor făcând pântecele tău și zidind trup Cuvântului Celui de o ființă”. Iar „puterea Celui Preaînalt” -este Fiul lui Dumnezeu, pentru că Hristos este „Puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 24) – „te va umbri”, adică „te va acoperi, dinspre toate părțile te va înconjura”. Căci precum găina își umbrește puii săi, pe toți cu aripile sale cuprinzându-i, așa și „Puterea lui Dumnezeu” pe Fecioara toată o au cuprins, și aceasta este „a umbri”..[72]

Tabloul religios al Părintelui Arsenie Boca este evident de aceeași proveniență cu cele similare de la latini. Se observă îngerii căzuți, baticul alb, pupitrul, mâna la piept, pe alocuri fulgere. Doar că tablourile apusene, sunt un strop mai canonice decât cele ale sfinției sale prin prezența crinului, iar cu altă mână mai schițând încă anemic luarea aminte.

Despre djinnii naziști prezentați în loc de Sfântul Arhanghel Gavriil, vom discuta mai jos, pentru încheiere ar fi bine să observați că atitudinea madonei Părintelui Arsenie Boca este una teatrală, având înfățișarea unei cântărețe, neasemănându-se însă cu Maica Domnului.

  1. „Satana se preface în înger al luminii”

2Co 11:14 Nu este de mirare, deoarece însuși satana se preface în înger al luminii.

 

Trebuie să se știe că Dumnezeirea este neîmpărțită, deoarece este în întregime pretutindeni și nu este împărțită parte cu parte în chipul celor corporale, ci este în întregime în toate și în întregime mai presus de toate. îngerul101 nu este conținut într-un loc în chip corporal102 încât să primească chip și să ia formă. Se spune însă103 că este într-un loc, prin faptul că este prezent în chip spiritual și lucrează potrivit firii lui și nu este în altă parte, ci este circumscris în chip spiritual acolo unde lucrează. Nu poate să lucreze în același timp în diferite locuri. Numai Dumnezeu poate să lucreze în același timp pretutindeni, îngerul, prin iuțeala firii și prin faptul că este gata, adică grabnic de a se muta, lucrează în diferite locuri [așadar îngerul nu are nevoie să pătrundă într-o cameră ca un fum, sau ca o ceață, sau ca un șarpe ce se târăște lent. El apare instantaneu. Acea coadă de fum/ceață/șarpe prezentă la îngerii căzuți pictați de Părintele Arsenie Boca sunt o dovadă evidentă că i-au apărut în vedenii cei înconjurați de fumuri, de fumul îngrozitor mai iute ca pucioasa din iad, cei care lasă ceață în mintea celor ce-i privesc și cei ce sunt șerpi gândiți – n.n.] . Dumnezeirea, însă, pentru că este pretutindeni și mai presus de toate, lucrează simultan în diferite moduri printr-o energie unică și simplă. […]

CAPITOLUL III Despre îngeri

El este făcătorul și creatorul îngerilor; El i-a adus de la neexistență la existență și i-a zidit după propriul Lui chip, o natură necorporală, un fel de duh și de foc imaterial, după cum spune dumnezeiescul David: „Cel care face pe îngerii Lui duhuri și pe slugile Lui pară de foc”

[deci a picta pe Hristos ca pe un înger este o hulă. El este împărat, iar nu duh slujitor. Iar a-L picta ca pe un duh ce țâșnește dintr-o lampă, care iese dintr-un orificiu, înseamnă a-l acuza că este ca un duh necurat legat într-un loc în aparițiile lui, de către vrăjitori. Dar și a picta pe Sfinții Îngeri în acest fel este o hulă, deoarece ei nu sunt robii răutății ca duhurile necurate, ci slobozi și slujitori ai iubirii – n.n.] 115.

Prin aceste cuvinte arată că ei sunt ușori, arzători, calzi, străbătători, grabnici spre dorul de Dumnezeu și slujirea Lui, îndreptați spre cele de sus și liberi de orice gând material.

Așadar, îngerul este o ființă spirituală, veșnic mișcătoare, liberă, necorporală; slujește lui Dumnezeu și a primit în firea lui nemurirea în har. Care este, însă, natura și definiția ființei lui, numai ziditorul o știe. Se spune că este necorporal și imaterial în raport cu noi, deoarece tot ceea ce se pune în comparație cu Dumnezeu, singurul incomparabil, este grosolan și material. Numai Dumnezeirea este în realitate imaterială și necorporală. [așadar nu poți picta nici trupurile duhovnicești ca pe duhuri, nici pe Dumnezeu ca pe îngeri, nici pe îngeri ca pe draci, ci după cum ne învață Erminia în funcție de simbolurile teologice sfinte și de cum s-au arătat omului aceste realități nevăzute cu bună-voința sau îngăduința lui Dumnezeu – n.n.]

Așadar, îngerul are o fire rațională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător.

[…]

Îngerii sunt circumscriși, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pământ și când sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ nu rămân și în cer. Nu sunt limitați de pereți, de uși, de încuietori și de peceți, [deci nu au nevoie să se strecoare ca un fum sau un șarpe prin uși. Deci duhurile care s-au arătat Părintelui Arsenie Boca sub formă de hristos mincinos înviat nu sunt Sfinții Îngeri, ci șerpi gândiți ca fumul de pucioasă ce se strecoară, arătându-se ca luminoși pentru a înșela – n.n.] căci sunt nelimitați. Eu spun nelimitați. Cu toate acestea ei nu apar așa cum sunt celor vrednici, cărora Dumnezeu va voi ca ei să se arate, ci sub o formă oarecare, în așa fel încât să-i poată vedea aceia cărora li se arată [forma aleasă de Dumnezeu ca să ne apară nouă este, după cum am citit și am văzut în Sfintele Icoane, cu picioare vizibile sau ascunse de aripi, în nici un caz prin simbolul cel unduios al Șarpelui celui vechi care ne-a înșelat pe noi de la început – n.n.] . Nelimitat însă, prin fire și în sensul propriu al cuvântului, este numai cel nezidit, căci toată zidirea este limitată de Dumnezeu, care a zidit-o.

Ei au din afară sfințenia ființei lor, de la Duhul. Au, prin harul dumnezeiesc, darul profeției. Nu au trebuință de căsătorie, căci nu sunt muritori.

Fiind spirite, ei sunt în locuri spirituale. Nu sunt circumscriși în felul celor corporale, natura lor nu are o formă trupească și nici nu au cele trei dimensiuni, ci sunt prezenți în chip spiritual și activează acolo unde li s-ar porunci; cu toate acestea ei nu pot să fie și să activeze simultan în două locuri deosebite.[73]

  1. Îngerii djinni

Mahomedanii cred că începătorul lor a primit Coranul de la Sfântul Arhanghel Gavriil. Ei îl numesc Jivril. După comportament, însă, prin mânia și gestul de a-l sugruma pe Mahomed pentru a-l sili, și după roadele asasine și preacurvești prin care s-a răspândit așa de mult islamul, el era un arhicon (diavol specializat cu teologia întunericului sau filozof al iadului).

Iată cum îl pictează chiar ei:

Se observă că aripile lui și baza lui sugerează pe Șarpele cel vechi, iar atitudinea lui este războinică, chemând la luptă, nu este plin de blândețe ca un înger ce vrea să aducă pacea, să îndepărteze teama și să transmită blândețea.

Dar aceasta observăm și la îngerii căzuți ai Părintelui Arsenie Boca. În loc de picioare ei au ca rădăcină un izvor, ca dintr-o lampă fermecată frecată, ce se unduiește ca un șarpe. Iar fețele lor sunt mânioase, poruncitoare, dorind să înrobească prin hipnoză și frică pe privitor. Bărbiile sunt tăiate, ca la mai toate picturile Părintelui Arsenie Boca, sporind urâțenia lor, fiindcă așa era și sfinția sa. Iar ca să semene mai bine cu el unii au chiar ochi albaștri.

E adevărat, însă, că la djinni se vede că sunt răi, pe când îngerul căzut din picturile Părintelui Arsenie Boca vrea să ne convingă că este Sfânt. Numai că nu prea îi iese, dacă luăm aminte.

Arătările diavolești nu se opresc odată cu moartea Părintelui Arsenie Boca. Ele se continuă, în același stil și prin aceleași duhuri, la mormântul de la Prislop, la cei amăgiți de sfinția sa.

Iată două dintre ele, deja celebre, la dreapta lor găsim replici ale lor, cu spectre, arătând că de fapt aceleași duhuri lucrează ca să amăgească pe oameni, în funcție de credința fiecăruia, dându-i explicații fie de sfințenie, fie de groază:

După cum se observă, tot ca un fum apar și sunt transparente ca niște stafii. Desigur că pot fi și producții artistice omenești, ca și tablourile Părintelui Arsenie Boca, dar care transpun în imagine credința și experiențele lor.

  1. Îngerii naziști

Sunt două indicii care arată aceasta: figura nemilostivă, tăioasă, de biciuri ale lui Dumnezeu și aripile contorsionate, cu aceeași formă și curbură la umeri ca vulturul Wehrmacht. Vedeți că și aici picioarele diavolului din dreapta sunt nevăzute ca la stafii, sau mai bine spus apar din văzduh, de pe la vămi:

Iată un serafim cu șase aripi, căruia Părintele Arsenie Boca (de fapt diavolul care l-a amăgit) i-a tăiat două aripi, ca să semene mai bine cu vulturul de sus. În realitate este un serafim căzut la care se vede că și-a pierdut două aripi.

Dar nu numai aspectul acestor arătări căzute este mânios și ocult, cum a fost și nazismul, ci încă și armamentul lor este diavolesc.

Poate părea o coincidență, dar să vedeți ce are îngerul căzut (pictat în loc de Sfântul Arhanghel Gavriil) pictat pe ripida sa: o liră.

Ne-am gândi că Părintele Arsenie Boca era de formație muzicală și dorea să arate cum laudă cântă îngerii pe Dumnezeu. Dar aceasta nu este canonic, ei pe ripidă au scrise Sfânt, Sfânt, Sfânt, sau hrisma. Pentru a înțelege de ce a trecut Părintele Arsenie Boca o liră în mâna îngerului său, să nu uităm că a pictat în urma vedeniilor. Lira este unul din simbolurile preferate ale diavolilor, fiindcă prin melodie vrăjește sirenele atrăgând, iar prin asemănarea cu trishula ucide hipnotizând.

Să studiem acum care zei erau simbolizați de liră:

Apollo           Zeul al muzicii, profețiilor și al săgeților. De asemenea se spune că este zeul luminii și adevărului. Este asociat cu soarele. Se mai face referirea că este cel mai frumos dintre zei. Fiu al lui Zeus. Simbolurile sale sunt arcul, lira și laurul. […]    Hermes           Zeul zborului, hoților și comerțului. Mesagerul zeilor. Conducătorul sufletelor morților spre locul lui Hades. Apare în mai multe mituri decât orice alt zeu sau zeiță. Îi place să păcălească și este foarte inventiv. Hermes inventează lira din carapacea unei țestoase. Simbolurile sale sunt caduceul și încălțămintea înaripată. […]Erato      Muza poeziei erotice. Era reprezentată cu o liră în mână, înconjurată de trandafiri și mirt. […]Polyhymnia       Muza imnurilor de slava, reprezentată cu fața ascunsă într-un val, într-o atitudine de reculegere și meditație, cu un manuscris în mână. I se atribuie inventarea lirei. […]Terpsichore    Muza dansului și a cântecului coral, reprezentată cu o liră în mâini.[74]

 

Să studiem acum felul în care se pictează Sfintele Icoane ale îngerilor în Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit:

  1. Cum se zugrăvesc cele 9 cete îngerești

Cetele sfinților îngeri sunt 9 – după cum zice sfântul Dionisie Areopagitul – și se· împart în 3 stări sau orânduieli (fiecare de câte 3 cete).

În întâia orânduială sunt: Tronurile (sau Scaunele), care se zugrăvesc ca niște roți de foc, având de jur-împrejur aripi, iar în mijlocul aripilor având ochi; ele se împletesc unele cu altele, închipuindu-se un scaun împărătesc. Heruvimii, numai cu cap și cu două aripi. Iar Serafimii, cu câte șase aripi: cu două aripi își acoperă obrazul, cu alte două picioarele și cu celelalte două zburând, iar în mâini țin ripide, pe care sunt scrise cuvintele: „Sfânt, Sfânt, Sfânt [este Domnul Savaot…]“. Așa i-a văzut pe aceștia Proorocul Isaia [oare Părintele Arsenie Boca se considera mai mare decât Sfântul Prooroc Isaia, având mai mult încredere în vedeniile proprii decât în vederea adevărată a Sfintelor Scripturi? – n.n.].

În a doua orânduială sunt: Domniile, Puterile și Stăpâniile, care împodobire se mai numesc. Aceștia se zugrăvesc purtând stihare lungi până la glezne și încinși cu orare verzi aurite (uneori pe umeri cu mantii până la genunchi), în mâinile drepte țin toiege de aur. iar în mâinile lor cele stângi o pecete, [rotundă ca un taler], cu Crucea, (adică sigiliul Domnului).

În a treia orânduială sunt: Începătoriile, Arhanghelii și îngerii. Aceștia se zugrăvesc (cu capul gol, cu părul strâns cu o panglică albă legată la ceafă și purtând haine ostășești, încinși cu brâie de aur (și cu mantiile pe umeri) și ținând în mâini arcuri și lănci cu topoare și sulițe la vârfuri. (îngerii au și chipul unor tineri cu stihare luminoase și lungi).[75]

Se observă, așadar, că se arată oamenilor cu picioare, în veșminte cuviincioase, panglici albe (nu roșii, verzi, lila, cu pietre prețioase), cu ochi căprui nu albaștri, au simboluri ce laudă pe Dumnezeu și creștinismul prin Sfânta Cruce, și nu simboluri păgâne, și au o frumusețe smerită și blândețe duhovnicească, cu aripi și mâini line, ce depășesc prin mobilitate firea și mângâie ochii prin rotunjimi, nu sunt ascuțite și contorsionate ca în pictura de la Drăgănescu. Rar are Sfântul Arhanghel Mihail sabie, și atunci când are este una de fier, nu de foc. Sabie de foc poartă nu Sfântul Arhanghel Mihail, ci un serafim cu șase aripi:

 Fac 3:24 Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden și a pus heruvimi și sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieții.

  1. Izgonirea lui Adam și a Evei din rai10.

Raiul, precum s-a zis mai sus, și Adam și Eva goi. având frunze de smochin înfășurate împrejurul [mijlocului și al] coapselor;11 fugind, se uită înapoi, iar un Serafim cu șase aripi, ținând în mâini sabie de foc, îi gonește.[76]

Să recapitulăm: arătări cu ochi verzi și albaștri, bentițe și cununițe verzi, pestrițe, albastre, cu buline, în loc de panglici albe, ținută indecentă (nu stihare până la glezne, ci pantaloni și mâneci scurte, ca și Părintele Arsenie Boca pe munte). Arătările sunt chiar mutilate, fără trunchi, numai cu bust, sau cu picioarele doar până la gleznă, cu mandibule prea mari sau prea mici și aripi naziste, contorsionate în mod aproape yoghin. Nu seamănă deloc cu Sfinții Îngeri. Se vede că au fost frumoși, dar s-au urâțit. Înțelegem că acestea sunt semnele căderii îngerilor care s-au arătat Părintelui Arsenie Boca.

  1. Anti Sfinți
    1. Pseudo Moise încornorat

Așa îl fac latinii, vrând să aibă parte de Renașterea… zeului Pan.

Părintele Arsenie Boca, și artiștii din Renaștere, fiind inspirați de aceleași duhuri care arătau elinilor vedenii, văzând la fel, pictează la fel. chiar dacă ar fi vrut să arate că cele două coarne sunt slava lui Dumnezeu, Părintele Arsenie Boca ar fi trebuit să știe că nimbul este soarele harului ce strălucește în oamenii lui Dumnezeu și să nu dea dreptate latinilor care spun că grația este o creatură.

Sfântul Duh, însă, inspiră pe adevărații creștini să-l picteze așa cum a fost, un Sfânt și Cuvios Prooroc, care are, cel mult, deasupra capului tăblița (cutia) numită filacterie, în care se găsesc cuvintele Domnului:

Deu 6:6 Cuvintele acestea, pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău; 7 Să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli. 8 Să le legi ca semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta.

  1. b) Anti sfinți mustăcioși
    • Pseudo Gheorghe

La stânga, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, la dreapta Tom Selleck, la centru?

În nici o Sfântă Icoană nu l-am văzut pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe pictat cu mustață.

  • Pseudo Nicolae Oprea – ca un demon hipnotizator

În Rusia, într-un apartament oraș în Nizhnevartovsk (regiunea Tyumen), pe 09.12.1996 la ziua sa de naștere Andrei a fost fotografiat cu bunicul său. Televizorul era închis, dar priviți ce a apărut în fotografie.

Cei de la Lavrea Poceav și-au dat seama că este vorba de un diavol hipnotizator ce lucrează prin televizor și au pus la pangar fotografia spre avertizarea închinătorilor.

Dacă ar fi fost Părintele Arsenie Boca ar fi scris deasupra Sfântul Mucenic Nicolae Oprea din Săliște și ar fi lipit fotografia pe pereții așezământului de la Drăgănescu, uimind și pe Bela Lugosi, actorul ce a jucat rolul lui Dracula, pentru imaginația lui.

În realitate acesta este un mare semnal de alarmă, fiindcă am depistat acum cine i se prezentau drept Sfinți, în vedenii, pictorului îngropat la Prislop. Nu numai atât, dar acesta ne dezvăluie că sfinția sa primea înșelarea ca și cum ar fi revelația Sfântului Duh, iar pe demonii hidoși îi privea ca și cum ar fi fost Sfinți. Aceasta spune multe despre discernământul sfinției sale și de faptul că, în realitate, nu a avut nici o cercetare a sfinților sau a lui Hristos, ca să poată cunoaște cum sunt adevărații Sfinții și să-i deosebească de diavolii care joacă teatru.

Fotografia de mai sus a fost analizată de două instituții din Ucraina: Ministerul de medicină legală al Sănătății din Ucraina și Institutul din Kiev de cercetare științifică și examinare medico-legală. Concluziile lor au fost că fotografia nu este trucată și telvizorul era închis. Acest lucru a fost confirmat și de președintele Academiei de Științe a Ucrainei Alexei Onipko. Pentru mai multe amănunte puteți vizita următoarea adresă de internet:

<http://www.liveinternet.ru/tags/%D4%EE%F2%EE+%E1%E5%F1%E0+%E2%EE+%E2%F0%E5%EC%FF+%EE%EF%E5%F0%E0%F6%E8%E8…../>, duminică, 10 ianuarie 2016.

De dragul adevărului vom alătura din nou imagini opuse. La stânga Sfântul Mucenic Nicolae Oprea, la dreapta diavolul hipnotizator al televizorului, la centru?

În nici o Sfântă Icoană Ortodoxă nu l-am văzut pe Sfântul Mucenic Oprea Miclăuș din Săliște (cunoscut și sub numele de Nicolae Oprea) fără barbă.

Părintele Arsenie Boca, fiindcă se punea mai presus de Sfânta Biserică și de Hristos Adevărul, din cauză că l-a văzut în vedenii mincinoase doar cu mustață, l-a și pictat așa, puțin mai jos de Francisc de Assisi, pe care sfinția sa (lepădându-se de Ortodoxie prin credința că se pot mântui și cei ce au murit dezbinați de Sfânta Biserică prin eresuri) îl considera Sfânt.

Chiar dacă în tabloul de mai sus fantasma ar fi avut totuși o scurtă barbă dichisită (nepotrivită pentru un mucenic ardelean de la vremea aceea), mai subțire ca mustața, care însă (din trecerea timpului, sau fotografia proastă) s-a șters, aceasta nu justifică hidoșenia hipnotică a arătării.

  1. c) Anti Sfinți cu pantalonii scurți și minijupă
  • Pseudo Nestorie wrestler

Se observă cu ochiul liber cât de dizgrațioase erau vedeniile cu fantome, puse pe seama Sfinților și ce frumusețe au Sfintele Icoane, numai punând una lângă alta biruința Sfântului Mucenic Nestorie asupra lui Lie.

Palpitantă trupește atmosfera în toate cele patru imagini de mai sus, dar nu aduce nici liniște în inimă și nici schimbarea minții duhovnicește, pentru a se uni cu Dumnezeu și înțelege taina Sfinților lui.

  • Pseudo Îngeri cu minijupă

Cel din stânga se vede că este un fost înger căzut în tristețea mândriei. A rămas și fără ițari, și fără mâneci, și fără picioare. Iar armele au început să-i fie topite de Mat 25:41 focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui.

Cel din a doua fotografie din stânga, poate se credea și el un înger, în loc de nimb având bască, în loc de aripi având fular, în loc de hrismă având rucsac. Dar și din această fotografie se vede că era căzut. După cum din a treia fotografie se vede că dacă ar fi vrut să îmbrace picioarele îngerului, ar fi știut să o facă. Asta înseamnă că nu a vrut, pentru că… așa i s-a arătat vedenia, adică îngerul căzut.

  1. d) Pseudo Nicolae
  • Al Mirelor Lichiei, spadasin

Bedernița (набедренникъ – lit. „deasupra coapselor”, scut pentru coapse) sau epigonatul (gr. επιγονάτιο, lit. „peste genunchi”; rus. Палица, palița) este un veșmânt liturgic de formă pătrată sau romboidală care se poartă pe partea dreaptă a corpului, legată cu un cordon petrecut peste de umărul stâng. Este purtat în tradiția Bisericii Ortodoxe de episcopi, precum și de preoții care au primit binecuvântarea de a o purta. […]

Semnificații

Bedernița, ca veșmânt liturgic, este probabil o formă de „traducere” în ceremonialul liturgic a unor elemente împrumutate din arsenalul militar. Astfel, numele și modul în care este alcătuită bedernița amintesc de apărătoarele pentru picioare, element din armura soldaților menit să le apere picioarele de rănile de sabie. Prin modul în care este purtată, amintește de o sabie. [deci ea însăți este o sabie. Cine pictează pe sabie… o sabie? Părintele Arsenie Boca nu știa probabil semnificația bederniței – n.n.] Împărații bizantini le acordau comandanților de oști și nobililor săbii în semn de cinstire, ca unora care apărau frontierele imperiului; tot astfel, Biserica le acordă slujitorilor săi acest însemn, ca o recunoaștere a strădaniilor lor de apărare a credinței. Astfel, bedernița îl arată pe purtătorul ei drept apărător al credinței, ostaș al lui Hristos. Ea însăși simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu ca scut și apărare a purtătorului său. [apărarea și arma noastră este Sfânta Cruce, sau după cum spune Sfânta Scriptură sau însuși Domnul nostru Iisus Hristos: Efe 6:17 Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Așadar cel mai potrivit este brodarea pe bederniță a Sfintei Cruci sau a Sfintei Icoane a lui Hristos, pentru a învăța pe toți Cine este arma și apărarea noastră. A picta o sabie pe bederniță este exact contrazicerea Sfintei Evanghelii Mat 26:52 Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.

Dar dacă prefera vedeniile în locul Cuvântului lui Dumnezeu… a rămas în afara Lui – n.n.][77]

Deși Sfântul Ierarh Nicolae a oprit sabia călăilor să nu taie pe cei nevinovați, el nu s-a folosit de sabie. Arma tuturor creștinilor este Sfânta Cruce. A-l picta purtător de sabie înseamnă a-l acuza că este un spadasin ucigaș, lumesc. Nici Sfântul Prooroc David nu a putut zidi templul Domnului, deși era Sfânt, tocmai pentru că ucisese. De ce să-l acuzăm de aceasta pe chipul blândeților?

Insemnandu-ne cu semnul Sfintei Cruci marturisim pe Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta si nedespartita si cerem ocrotire impotriva raului si dobandirea binecuvantarii Preasfintei Treimi. De aceea, la Taina Sfantului Maslu ne rugam cerand ocrotire de la Bunul Dumnezeu prin Sfanta Cruce, spunand: „Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat noua; ca se ingrozeste si se cutremura, nesuferind a cauta spre puterea ei;

[de aceea diavolul înlocuiește (în vedeniile prin care l-a înșelat pe Părintele Arsenie Boca) Sfânta Cruce cu sabia, căci ultima i-a adus lui în istorie multă recoltă prin războaie și dueluri – n.n.]

ca mortii i-ai sculat si moartea o ai surpat, pentru aceasta ne inchinam ingroparii Tale si invierii”.Amin[78]

1Pa 22:7 Și a zis David lui Solomon: „Fiul meu, eu am avut la inimă să zidesc templu în numele Domnului Dumnezeului meu; 8 Dar a fost către mine cuvântul Domnului și a zis: Tu ai vărsat mult sânge și ai purtat războaie mari; nu se cuvine să zidești tu casă numelui Meu, pentru că ai vărsat mult sânge pe pământ înaintea feței Mele.

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Deși acest amănunt pare a fi lipsit de importanță, pentru unii, totuși el face parte din categoria acelor semnale de alarmă lăsate de Dumnezeu în vedeniile demonice, ca cel amăgit să se trezească. Noi trebuie să ne ghidăm după Sfintele Icoane și să ne dăm seama și după amănuntele lor care vedenii sunt autentice, care diavolești. Dacă ar fi făcut așa, Părintele Arsenie Boca ar fi scăpat de amăgire și nu ar mai fi pictat într-o biserică fanteziile diavolești. Pentru că sfinția sa a fost cuprins de capriciul plăcerii de sine că este un ales, s-a repezit la penel și a reprodus fără discernământ toate pe care le-a văzut, nemai punându-și întrebarea dacă este bine ce face. Însă noi suntem datori, mai ales dacă îl iubim, să nu ne asociem cu sfinția sa în rătăcire, ca să îi micșorăm responsabilitatea consecințelor bietei sale înșelări și pentru a ne feri, în același timp, de a ne închina lui antihrist.

Descoperirea amăgirii Satanei

Dintre ierarhi, în frunte părea că vine Sfântul Spiridon; atunci, îngerul închipuit i~a spus monahului Spiridon:

–        Ce stai ca prostul și te uiți așa curios? Nu-L vezi pe Stăpânul Hristos care te așteaptă? Du-te repede să I te închini!

Monahul Spiridon, ispitit de capriciul mândriei, s-a umflat ca un păun și a înaintat puțin, dar încet – încet a început să șovăie, ca și când ceva din interiorul lui i-ar fi spus: „Nu te duce mai departe!“ Ce să fi fost oare? Să fi fost glasul conștiinței sau îngerul său păzitor?

La un moment-dat, părintele Spiridon s-a uitat cu atenție la Sfântul Spiridon care venea în frunte și a observat că pe cap purta un fes mare, a cărui lungime atingea un metru. Pentru Sfântul Spiridon, protectorul lui fiindcă îi purta numele, avea multă evlavie și respect și deoarece pictorii îl înfățișau în icoane cu fes foarte mic, altfel decât îl vedea el acum, părintele Spiridon a rămas surprins și facându-și semnul Crucii a zis cu glas tare: „Doamne miluiește, Sfântul Spiridon să aibă fes așa de mare, foarte ciudat lucru!“

Îndată ce și-a făcut semnul Crucii, toate nălucirile au pierit și înșelătoriile Satanei s-au făcut nevăzute, însă monahul a văzut că se afla pe marginea prăpastiei. Din fericire, un picior îi era afundat în zăpadă și celălalt, care era ridicat pentru a înainta, se găsea în gol, adică nu avea unde să și-l pună, întrucât dacă ar fi făcut încă o jumătate de pas, ar fi căzut în prăpastia adâncă de mai bine de o mie de meri. Lui Dumnezeu însă i-a fost milă de el, căci în loc să cadă în față, a căzut pe spate și de frica și groaza prin care a trecut a stat leșinat mai mult de trei ore, după care și-a revenit, pentru că ziua era frumoasă și soarele 1-a încălzit.

Dumnezeu își iubește creația și dăruiește pocăință[79]

Sfântul Ierarh Nicolae nu folosește sabia, ci o oprește:

  • Cabasila pictat ca episcop – încă o dovadă că vedeniile l-au mințit

Sfântul Nicolae Cabasilla (1319/23 [1] – 1391), scriitor laic [2] , teolog și mistic sacramental bizantin, apropiat al împăratului Ioan VI Cantacuzino, împreună cu care s-a retras la mănăstire.

În disputa isihastă a ținut partea monahilor din Muntele Athos, deși a preferat să urmeze o cale spirituală mai puțin mistică decât doctrina energiilor necreate.

Cabasila este un sfânt al Bisericii Ortodoxe și este comemorat pe data de 20 iunie.

Viața

Nicolae Cabasila s-a născut la Tesalonic în jurul anului 1322. Se trăgea, prin tatăl său, din familia Chamaetos, dar la maturitate a preferat să-și ia numele de familie al mamei sale: Cabasila, o familie veche și renumită în imperiu la acea vreme.

Dascălii săi, în învățătura profană, literară și filosofică, și cea spirituală și teologică au fost:

Nil Cabasila – unchiul său, teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, oponent al încercărilor de unire dintre Biserica Ortodoxă (a Orientului) și Biserica Romano-Catolică (a Occidentului); a fost arhiepiscop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363).

Dorotei Vlates – unul din părinții duhovnicești cei mai renumiți din Tesalonic; la 1355 acesta a fondat, împreună cu fratele său Marcu, pe acropola Salonicului, Mănăstirea Pantocratorului (1355), care le poartă astăzi numele (Mănăstirea Vlatadon); mai apoi a devenit arhiepiscop al Tesalonicului (1371-1379)

Grigorie Palama (1296-1359) – viitor arhiepiscop de Tesalonic (1347-1359), unul dintre cei mai profunzi și mai originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea.

Isidor Buheiras – viitor Patriarh de Constantinopol (1347-1349/50), care îndruma mai multe cercuri de laici practicanți ai Rugăciunii lui Iisus, la care participa și tânărul Nicolae Cabasila.

În timpul studiilor la Școala de Filosofie din Constantinopol (prin anii 1340-1350) izbucnește disputa palamită, dar Cabasila se arată mai interesat de viața socială și politică.

Opera

Opera sa principală este Viața în Hristos – Περι της εν Χριστω ζωης (editată de W. Gass, 1849), în care expune principiul conform căruia unirea cu Hristos este actualizată și desăvârșită prin trei dintre tainele Bisericii, anume botezul, mirungerea și euharistia.

Mai este cunoscut un Comentariu la Sfânta Liturghie (sau: Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii[3]), în care arată de asemenea arată o profundă înțelegere a sacramentelor și vieții liturgice.

A mai scris omilii pe diverse teme. O mare parte din textele sale sunt încă needitate.[80]

Se înțelege că pe vremea aceea Părintele Arsenie Boca nu prea era documentat, poate și alți teologi făceau aceași greșală, dar dacă sfinția sa picta după vedenii (cum susține și el, și ucenicii lui), înseamnă că și în această privință (ca și în celelalte) l-au mințit.

Deci, și din aceasta înțelegem că vedeniile nu le avea de la Sfântul Duh, Duhul Adevărului.

Dar se observă și urâțenia arătării și fixismul privirii, ca în toate tablourile de la Drăgănescu.

Pe cine credeți că l-a pictat Părintele Arsenie Boca ca episcop?

Desigur că nu pe Sfântul Cuvios Nicolae Cabasila, ci pe cel cu ochi vicleni (cum ne atrage atenția ÎPS Pimen) pe care Maica Zamfira îl avea ca pe episcopul ei:

Și o mai facem cu nădejdea că cel pe care-l socotim ca pe părintele nostru mai mare, ca pe episcopul nostru în mentalitatea de creștinism primar cu care ne-a deprins părintele Arsenie, Prea Sfinția Voastră, veți sprijini tânăra obște a Prislopului[81]

  1. e) Pseudo Ștefan

(1) arhidiaconul, plecat în promenadă

Pseudo arhidiaconul nu are nici Papalitra care se numește și Garrara (rotundă tundere a părului din creștetul capului), se unduiește ca la un dans în care este absent, cădelnița o ține cu neglijență și privirea o are de om distrat și visător. Adevăratul Sfântul Arhidiacon Ștefan este pătruns de înțelepciune (cum suntem învățați din Faptele Apostolilor, dar și din privirea lui isteață din Sfintele Icoane) dar și de cuvioșia slujirii, care îl arată a fi cu frică și cutremur pentru mărturisirea lui Dumnezeu.

(2) cel Nou

Pictarea bisericii din Drăgănescu

 Ieșind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă București, la care a lucrat vreme de 15 ani. Părintele Arsenie a pictat-o de două ori, aceasta pentru că, pe alocuri, din pricina lumânărilor, pictura s-a „pângărit” (afumat), după expresia Sfinției Sale. [afumarea nu e pângărire. Pângărirea este batjocorirea Sfintelor Icoane. Dar și pictarea lor fără evlavie, fără adevăr, ca o caricatură și hulă pictată este o mai mare pângărire, atât a lor, cât și a sufletelor privitorilor – n.n.] (La anumite compoziții se observă cu ușurință cele două straturi picturale.) Aici, cum chiar dânsul spunea, a fost căutat de o „adevărată avalanșă de oameni”.

[dacă era prigonit, cum de a lăsat securitatea să se facă asta? Poate că nu știa? Aceasta nu are nici o legătură cu realitatea. Voia să îndemne pe oameni la sfințenie. Ce om rațional ar putea gândi așa? De unde se vede că era de acord, le aducea și lor un avantaj – n.n.]

Pictura de la Drăgănescu nu este una obișnuită, în înțelesul că Părintele Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic.

 Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei

[cine poate spune că s-a învechit vreodată mesajul Sfintei Evanghelii? Și cine poate fi mai înnoitor decât Hristos? – n.n.] , Părintele a introdus în pictura de aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, și compoziții de-a dreptul șocante [și ca urâciune, și ca necanonicitate, și ca hule, și ca erezie – n.n.] care au un rol vădit catehetic și care se adresează oamenilor zilelor noastre. [e adevărat. Dar ce-i învață așa de eficient? … Să ne ferească Dumnezeu pe toți de o astfel de predanie. Mai bine neînvățați, decât învățați rău – n.n.]

 Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului și al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăța doar din lectura picturii, care le grăia direct, fără ocolișuri și pe înțelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască și ei în noaptea neștiinței și a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile și prea adesea cruntă pământul”.

[de aceea există o strânsă relație între pictura de la Drăgănescu și învățăturile sfinției sale. Toate sunt abătute de la Ortodoxie. Deci sfinția sa nu s-a pocăit, ci a continuat să transmită învățături rătăcite și ca pictor – n.n.] (57)

Mica biserică de la Drăgănescu are norocul [numai că norocul este… un zeu: Moloh – n.n.]

 să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinți, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

[Dacă îl mai simt și zidurile, înseamnă că e Poltergeist, aduce și cutremur… – n.n.]

 E o pictură nouă ca și predica de atunci.” (58) Ca „predica” de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu splendida-i caligrafie,

[dar se observă (vedeți mai jos) cu mare evidență scrisul urât, nu numai pentru descrierea iadului, dar și deasupra Sfintei Biserici, unde ar trebui să fie scrisul cel mai frumos. Ne putem da seama de gustul artistic al criticului și numai după această apreciere extravagantă pe care a făcut-o. Dragostea irațională de Părintele Arsenie Boca orbește, iar omul (ca vrăjit) toate i le vede frumoase, toate i le crede adevărate, pe toate i le răstălmăcește ca sfințenie (și grosolăniile, ba chiar și lepădările de Hristos evidente). Ortodoxia, însă, ne ferește de iraționalitate și vede chiar și urâtul acolo unde este, ca omul să se lupte cu el prin pocăință și adevăr. Cunoaștem copii din zilele noastre (care, din păcate, nu au mai făcut caligrafie), care scriu mult mai frumos și mai uniform. Sunt unii dintre cei care fac chiar și vulgarele tatuaje (care sunt un păcat), dar au scrisul mai frumos decât Părintele Arsenie Boca – n.n.]

așterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate, numeroase sentințe scurte, lămuritoare, care reprezintă o sinteză a gândirii Sfinției Sale. Ele nu sunt simple vorbe de spirit, ci mai degrabă sunt așchiile țâșnite din coerența și vigoarea unui trunchi cu rădăcini adânci.

[numai că sunt așchii cam vulgare… cum era trunchiul? – n.n.] (59)

[se vede mai jos cum alții scriu cu adevărat caligrafic, chiar dacă unii… pe piele de om – n.n.]

Ar mai fi foarte multe de spus și în ceea ce privește felul în care Părintele Arsenie a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică dispunerea fiecărei compoziții în parte, însă nu acesta este scopul lucrării de față. Totuși, nu se poate trece cu vederea o amplă compoziție pe care Părintele a zugrăvit-o pe absida altarului. Ea ne prezintă momente „Din viața și patimile Cuviosului Ștefan cel Nou, pe vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit biserica între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei sale în 28 ale idelor lui noiemvrie, cu vina de pe urmă: «Ștefan mi-a făcut temnița mănăstire!»”. (60)

 Este știut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida altarului mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar reprezentată. Deci pictarea ei aici este firesc să ridice semne de întrebare, mai ales că ocupă un loc important în absidă, atât în ceea ce privește dimensiunea ei, cât și în ceea ce privește spațiul pe care se desfășoară, și anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, este limpede că Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziție aici.

Nu aș vrea să fiu înțeles greșit și să se creadă că, în cele ce urmează, doresc să accentuez doar latura profetică a personalității Părintelui Arsenie, însă, căutând un răspuns la semnificația amplasării compoziției cu pricina în acel loc însemnat, nu pot să nu observ asemănările dintre cele două vieți – a Cuviosului Ștefan cel Nou și a Părintelui Arsenie – și mai ales faptul că amândoi s-au săvârșit din viață în 28 ale lunii lui noiembrie! [despre această falsă proorocie am scris în capitolele Drăgănescu un așezământ închinat „sfintei familii”, Final spectaculos, În legătură cu îngroparea, în care se arată, după Sfinții Părinți, cum au avut demonii dreptul să o execute, ca în cazul oricărui înșelat. De asemenea s-a arătat că acesta este un semn de mândrie, atât compararea de sine cu un Sfânt, cât și a pune ca element central într-o biserică propria viață – n.n.] (61) (…)[82]

După cum a scris urât, a și pictat hidos.

Să vedem acum modul în care a caricaturizat, ca în benzile desenate, viața și mucenicia Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan cel nou și pe a Sfintei Cuvioase Mucenițe Ana. Vom vedea că picturile sfinției sale practic îi hulesc. Mai mult, vom vedea că cel pictat nu este Sfântul Ștefan cel nou, ci o altă arătare, pusă în contexte vulgare, cum ne-a obișnui Părintele Arsenie Boca de la Pseudo Nestorie și îngerii căzuți… multă piele goală.

Cu totul altfel pictează Ortodocșii mucenicia Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan cel nou:

De altfel se observă că nu pe Sfântul Ștefan a pictat ci pe…, cum ne-a obișnuit în mai toate picturile din așezământul care și l-a dedicat luiși. Așadar nu este vorba de o proorocie discret sugerată. O spune pe șleau. Numai că gealații nu erau securiști, cum am crede, ci demonii care l-au executat ca să nu mintă în proorociile lor. Iar aceasta nu este sfințenie, ci o mare și gravă rătăcire.

După cum am văzut în ultima imagine, care este Sfânta Icoană a Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan cel nou, după cum a arătat el în realitate, pictura de la Drăgănescu nu este dedicată lui, ci pictorul și-a mai făcut o succesiune de autoportrete, mai puțin reușite, mai puțin asemănătoare decât celelalte, dar totuși departe de Sfântul Ștefan și aproape de el însuși. Ca să nu se creadă că este vreo coincidență, se va vedea mai jos că toate Sfintele Icoane dedicate Sfântului Ștefan cel nou (zugrăvite în epoci, locuri și stiluri diferite), reprezintă aceeași persoană, diferită de cea pictată de Părintele Arsenie Boca. Noi în cine credem în Sfânta Tradiție a Sfintei Biserici, sau în vedeniile Părintele Arsenie Boca?

 

Ce frumoși sunt Sfinții și ce urâte sunt vedeniile care îi batjocoresc spre a ne înșela să primim întunericul în loc de lumină!

  1. f) Pseudo toți Sfinții

Dacă cineva ar dori să găsească vreun portret care să semene cu Sfântul căruia îi este dedicat, nu credem că o să reușească. Toți sunt pictați cu multă îngâmfare și sunt urâți. Practic ar trebui să se ia fiecare portret și să se compare cu o Sfântă Icoană ca să avem tabloul complet al amăgirii și să înțelegem că nu i-a avut prieteni pe Sfinți, ci pe cei care îl amăgeau, fiind de fapt cei mai mari ai lui dușmani.

Ne întrebăm, după ce i-a hulit pe toți Sfinții, pe cine ar putea acum găsi ca mijlocitor în fața Dreptului Judecător ca să i se ierte păcatele. După cum ați observat, în nici o bulă din iad nu a scris „Amăgirea că ești Sfânt, ai vedenii și proorocii, putând să mântuiești pe alții”. Aceasta o știa teoretic, dar nu a tratat-o cu seriozitate. Șocul trebuie să fi fost mare la moarte. El însuși s-a considerat un mântuitor pentru alții și poate că nici nu și-a pus vreodată această problemă (care i-ar fi zdruncinat siguranța de sine), pentru a se smeri și a alerga cu pocăință la Sfânta Predanie.

Sfinții ar dori să-l ajute, dar dacă el nu se lasă ajutat, ba mai îi și persiflează prin pictură, care vatămă atâta lume (care crezând că se închină sfinților, de fapt îi aduc adorare lui, lepădându-se fără să își dea seama de Hristos), cum să-l silească? Cel ce moare fără pocăință, chiar dacă i se arată că este în greșeală, el ține la ea și nu renunță în veșnicie a huli pe Dumnezeu că nu S-a făcut Acesta ca el și nu a strâmbat adevărul după cum crede el. Vrea să își păstreze simțirile sale chiar dacă sunt nefericite (fiind fără de Sfântul Duh) deoarece nu sunt duhovnicești, dar el le crede că sunt. Iar Dumnezeu este atât de bun, că îi respectă și îi dăruiește chiar și libertatea de a nu fi liber, ci robit de egoism. Ce poate Să-i facă bietului rătăcit dacă nu vrea să fie cu Dumnezeu, ci să fie el însuși un dumnezeu fără Dumnezeu? Dar aceasta este cea mai cumplită nefericire.

Să stea în veșnicie cu astfel de hidoșenii pe care le-a pictat, fiindcă nu a vrut să picteze Sfinții (cei surprinși atât de frumos în Sfânta Predanie, atât de uimitori în Sfintele și Adevăratele Icoane).

Vă dați seama ce cumplit să stai în veșnicie cu cei de mai jos?

Noi am vrea să sărutăm măcar tălpile acestora:

Să ne ferească Bunul Dumnezeu, Măicuța Domnului și toți Sfinții să nu vedem în vecii vecilor nici măcar într-o fărâmă de clipă, nici măcar cu coada ochiului pe cei care s-au arătat Părintelui Arsenie Boca de l-au amăgit și i-a pictat mai sus (dacă așa de urâți erau când se prefăceau că sunt frumoși, cum or fi în realitate?), dar să ne miluiască ca măcar să vedem umbra celor din Sfintele Icoane.

Dumneavoastră nu vă doriți tot așa?

5.     Imagini caricaturale generalizate

a) Capete pătrate și urâte

Nu așa sunt pictați Sfinții, în adevăratele Sfinte Icoane. Ei sunt frumoși, precum frumos le este sufletul și minunate sunt Sfintele lor moaște.

  1. b) Imagini preadesfrânate și sodomitene după Capela Sixtină

Capela Sixtină (iertați pornografia hulitoare la adresa lui Dumnezeu și a omului)

Capela Sixtină[83]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Capela Sixtină – Interior

Capela Sixtină (italiană: Cappella Sistina, iar în latină Sacellum Sixtinum / Aedicula Sixtina) este capela palatului papal din Vatican și este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei. A fost construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele.[…]

Generalități[modificare | modificare sursă]

Capela se găsește în dreapta Bazilicii Sfântul Petru și este cunoscută în toată lumea, fiind locul unde se țin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă și datorită picturilor murale ale lui Michelangelo.

Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 40,93 metri în lungime și 13,41 metri lățime, corespunzând – conform tradiției biblice – dimensiunilor Templului lui Solomon. Înălțimea este de 20,70 metri, plafonul este în formă de boltă, pereții laterali au 12 ferestre iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură. Capela are două părți: una mai mare împreună cu altarul, rezervată ceremoniilor religioase, și alta mai mică pentru credincioși. În timpul solemnităților mai importante, pereții laterali sunt acoperiți cu tapiserii executate după modele de Rafael.

Planurile arhitectonice aparțin lui Baccio Pontelli iar lucrările de construcție au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de’ Dolci.

Primul serviciu religios a fost celebrat la 9 august 1483 și a fost dedicat Înălțării la cer a Fecioarei Maria.

Picturile de pe pereții laterali au fost executate de cei mai mari artiști ai timpului: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli și de ajutoarele lor, printre care Pinturicchio, Pietro di Cosimo și Bartolomeo della Gatta.

Subiectele picturilor reprezintă teme de istorie religioasă, selecționate după conceptul medieval de împărțire a istoriei lumii în trei epoci: prima de la Facerea lumii la darea Celor zece porunci, a doua de la Moise până la nașterea lui Isus Cristos, a treia fiind epoca creștinismului.

Plafonul Capelei Sixtine: Fragment cu motivul Crearea lui Adam, frescă de Michelangelo

În 1508 Papa Iuliu al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani (15081512, artistul depune un efort istovitor, lucrează mai mult singur, stând ore în șir pe schele. Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, când lucrarea a fost desăvârșită cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafață de aproape 500 de metri pătrați. Frescele au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512. Giorgio Vasari povestește: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți de încântare.” Artistul a folosit culori vii care, după renovarea Capelei între1981 și 1994, și-au recăpătat în întregime strălucirea.

Capela Sixtină: Peretele altarului cu fresca lui Michelangelo Judecata de Apoi

În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema „Judecata de Apoi”, pe care o termină după șase ani, în 1541. Tema capătă dimensiuni uriașe, fresca înfățișează figuri și scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credință. Pe 31 octombrie 1541, papa dezvelește cu mult fast pictura. Autoritățile bisericești și opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nicio acoperire, în cea mai importantă biserică a creștinătății. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate și blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie („Campania frunzelor de viță”) pentru acoperirea organelor genitale. Această acțiune va avea loc după moartea lui Michelangelo și va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii ’90 ai secolului al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.

Nu în zadar așezământul de la Drăgănescu a fost numit Capela Sixtină a României. Aceasta mai ales pentru propovăduirea catolicismului și a falșilor lui Sfinți ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, ca și cum ar alege pe papă cap și al Sfintei Biserici Ortodoxe.

Dar iată cu nu numai pentru atât. Fiindcă Părintele Arsenie Boca mereu era într-o criză de credință, picta scene sodomitene și desfrânate în același stil ca și Michelangelo, dar… mai puțin stilat.

Mai mult decât la Michelangelo pictura vedeniei pe care a avut-o Părintelui Arsenie Boca trezește pofta împreunării, chiar dacă femeia are coarne. Ea zâmbește fără nici o suferință, ca și cum n-ar fi în iad, exact ca o fotografie atractivă (la modă acum, mai ales de Haloween). Degeaba le arăți că sunt coarne, dacă le pui pe o femeie frumoasă. Iar dacă mai este și dezbrăcată lepădarea de credință este și declanșată vizual, fiindcă pofta ochilor nu ține cont de coarne când vede formele ce-i declanșează reacția. Se petrece, în așezământul de la Drăgănescu exact ceea ce ne-a avertizat Mântuitorul să nu facem: Mat 5:28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Dar este un adulter mai grav, fiindcă se petrece în biserică, la Sfânta Liturghie, exact când vezi iadul (dar treci peste această palidă sugestie, fiind răpit de imaginea ce-ți stârnește cu putere patima). Așezământul de la Drăgănescu în loc să te ajute cu fresca să te rogi, te ispitește și te împiedică. Se vede că Părintele Arsenie Boca nu știa de paza ochilor, de aceea a și îndrăznit cu nechibzuială să stea în aceeași locuință 30 de ani cu Maica Zamfira.

Am putea spune, ca să-l justificăm: dar a făcut aceasta ca să arate cât de atractivă este curvia și să ne ferim de ea. Cum să o stârnești, ca să te ferești de ea? Nu toți cei ce intră în biserică sunt despătimiți cu ochii. Și câți din zilele noastre ar putea fi despătimiți, când nepătimirea o ajunge de abia unul la un neam? Aceasta este ca perversa practică a turmei lui Ilie (păcătuiesc cu trupul ca să se „pocăiască”). La Drăgănescu lozinca este păcătuiește cu ochii, ca să te căiești că ești desfrânat. Sau ține ochii închiși, dacă vrei să te mai și rogi.

Dar dacă putem găsi o scuză (chiar dacă irațională, care mai mult este acuză), ce mai putem spune atunci, când vedem că a făcut aceasta și cu formele lui Adam și ale Evei, înainte de cădere? Și de ce a făcut aceasta în tema celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei? Care este rostul să se îmbăieze și să se șteargă la un fund proeminent, chiar în planul cel mai apropiat de privitor. De ce să cadă pe aceasta accentul ochilor?

Am arătat în capitolul O fantomă, în loc de Hristos și Sfinții Săi, cum se zugrăvește fecioria protopărinților la creație, și cum se păstrează decența lor chiar și după cădere.

Acum să vedem cum se pictează în Sfintele Icoane desfrânatele și preadesfrânatele. Ele nu trezesc reacție de adulter prin ochi nici celui mai pervers afemeiat. Se arată și pedeapsa cum va fi, tocmai pentru a-ți tăia pofta împreunării trupești.

Femeia desfrânată este bătută exact în locul unde a simțit plăcerea, și rănită de draci în tot trupul, iar cea preadesfrânată este legată și pedepsită împreună cu toți cei cu care a păcătuit.

Iată și cei 40 de Sfinți Mucenic din Sevastia Armeniei. Deși dezbrăcați, câtă bunăcuviință! La toți, fără excepție. Cel care fuge în baie nu își arată desfrânarea, ci moare pe loc, iar înainte de a intra este rușinat. Soldatul care se dezbracă nu este indecent, ci își păstrează acoperământul și sfiala înaintea lui Hristos, a îngerilor, a celorlalți mucenici, a mamei cele viteze, dar și față de privitorii Sfintei Icoane. Se vede că Sfintele Icoane sunt insuflate de Sfântul Duh.

Vedeniile Părintelui Arsenie Boca doreau însă a-i aprinde pofta, fiind de la duhurile necurate ce se hrănesc cu secrețiile și mirosurile puturoase ale curviei. Iar dacă sfinția sa nu simțea aceasta, fiind amăgit tot de ei că ar fi nepătimitor, pentru a desfrâna mai subtil prin slava deșartă, ținta lor erau ochii noștri, ai celor ce îi privim pe pereții de la Drăgănescu acum.

Văzând o astfel de pictură nepotrivită într-o Biserică, de prost gust și cu hule în semnificația canonică, dogmatică și teologică, îți pierzi credința și te umpli de patimi…

Desigur că nu poate fi model pentru canonizare, cum nu este Sfânt nici autorul ei.

[1] <‎https://theologiepatristica.wordpress.com/2015/06/21/de-ce-pictura-parintelui-arsenie-boca-e-necanonica-discutie/>, sâmbătă, 22 august 2015.

[2] <http://www.crestinortodox.ro/interviuri/despre-parintele-arsenie-boca-marturii-la-prislop-70514.html>, sâmbătă, 12 decembrie 2015.

[3] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[4] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

[5] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 173, ‎178‎

[6] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Luca, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, pp. 101-102.

[7] <https://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_049_izvorul_vietii/>, sâmbătă, 2 ianuarie 2016.

[8] <http://www.doxologia.ro/viata-sfant/sinaxar-sfanta-marea-zi-vineri>, sâmbătă, 2 ianuarie 2016.

[9] <http://www.doxologia.ro/viata-sfant/sinaxar-sfanta-marea-zi-sambata>, sâmbătă, 2 ianuarie 2016.

[10] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 13.

[11] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, pp. 22-27; 229-233.

[12] Romeo Petrașciuc, Lăsați-vă în grija Lui Dumnezeu, Editura ‎ Agnos, Sibiu, 2014, pp. 132-l42

[13] <http://www.tgcl.cnet.ro/rafila-galut-fecioara-stigmatizata-de-la-bocsig/>, luni, 15 iunie 2015

[14] <http://www.familiaortodoxa.ro/2012/09/27/spovedania-unui-inselat/>, luni, 10 august 2015.

[15] <http://lumea.catholica.ro/2010/03/fenomenul-medjugorje-si-discernerea-spiritelor/>, luni, 15 iunie 2015.

[16] Protos. Nicodim Măndiță, Drumul Crucii, Ed. Bunavestire, Bacău, s.a., pp. 97-98.

[17] Sf. Hipolit, Appendix to the Works of Hippolytus, în ed. cit., p. 252.

[18] ‘ Sf. Chiril al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, 5, în ed. cit., p. 108.

[19] <http://www.crestinortodox.ro/forum/printthread.php?t=8836&pp=10&page=95> și următoarele, luni, 15 iunie 2015

[20] <http://www.questotrentino.it/articolo/12255/padre_pio_il_mistero_delle_stigmate.htm>, luni, 4 ianuarie 2016.

[21] <http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/17/padre-pio-avea-stigmate-false-iar-vaticanul-stia/>, luni, 4 ianuarie 2016

[22] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 13.

[23] <http://adisandu.ro/hobbyuri/ezoteric/aura-violet/>, duminică, 3 ianuarie 2016.

[24] F.M. Dostoievski, Idiotul, <https://gawrylyta.files.wordpress.com/2011/10/feodor-mihailovici-dostoievski-idiotul.pdf>, duminică, 3 ianuarie 2016.

[25] <https://theologiepatristica.wordpress.com/2015/06/21/de-ce-pictura-parintelui-arsenie-boca-e-necanonica-discutie/>, luni, 21 septembrie 2015.

[26] Romeo Petrașciuc, Lăsați-vă în grija Lui Dumnezeu, Editura ‎ Agnos, Sibiu, 2014, pp. 132-142.‎

[27] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012‎, pp. 35-36.

[28] <https://www.youtube.com/watch?v=-DFwWDwrjrY>, duminică, 3 ianuarie 2016.

[29] <http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/hristos-mort-reprezentare-refuza-invierea-124328.html>, duminică, 3 ianuarie 2016.

[30] Patericul…, Pentru smerenie și umilință, 17-18.

[31] 38 E vorba de risipirea, de împrăștierea Apostolilor, care s-a petrecut în vremea Patimilor Mântuitorului și, despre care însuși Domnul le-a vestit mai înainte ucenicilor.

[32] 40 Adică unul care este șovăielnic lăuntric și stă între două socotințe.

[33] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Ioan, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2009, pp. 453-455.

[34] Pr. Arsenie Boca – pictura bisericii de la Drăgănescu, <https://www.youtube.com/watch?v=-DFwWDwrjrY>, duminică, 3 ianuarie 2016.

[35] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 241-242.

[36] <https://www.youtube.com/watch?v=-DFwWDwrjrY>, duminică, 3 ianuarie 2016.

[37] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. 11.

[38] Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos.

[39] 525 άδιάστατος. Se mai poate traduce: lipsit de intervale. între Dumnezeu și omul mântuit nu va mai fi nici un interval; sau omul mântuit ajuns în Dumnezeu, sporește în El ca într-un loc continuu, fără intervale, netrebuind să facă salturi, sau să-și întrerupă sporirea. Pe de o parte viața în Dumnezeu e o odihnă, nemaitrebuind să schimbe “locul“, trecând dintr-un loc în altul, sau de la un lucru la altul, pe de alta e o înaintare eternă în desăvârșire.

[40] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 373-376.

[41] <http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=nicol&blogentry_id=4092>, duminică, 3 ianuarie 2016.

[42] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, pp. 117-120, 276.

[43] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. 82.

[44] <http://biserica-boras.se/2011/01/sfanta-liturghie/>, miercuri, 6 ianuarie 2016.

[45] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 102-104.

[46] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 39-40.

[47] 26 După ce aparatul digestiv asimilează puterea hrănitoare a celor mâncate, resturile,

care nu mai sunt de folos, sunt eliminate în chip firesc.

[48] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Luca, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, pp. 343-344.

[49] Din DVD-ul dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015

[50] O sinteză a lucrării Părintelui Arsenie Boca din 12 cărți, <https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/o-sinteza-a-lucrarii-parintelui-arsenie-boca-12-carti.pdf>, luni, 6 iulie 2015, pp. ‎138-139‎.

[51] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 238-241.

[52] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

[53] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, pp. 294-298.

[54] Sfântul Grigorie de Nyssa, Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti, 29, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1982, p. 129.

[55] <http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/sfantul-apostol-luca-zugravul-maicii-domnului-119920.html>, joi, 7 ianuarie 2016.

[56] <http://www.crestinortodox.ro/religie/maica-domnului-neagra-l22280.html>, joi, 7 ianuarie 2016.

[57] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, pp. 147-148.

[58] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, p. 230.

[59] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/10/17/fenomenul-medjugorje-promovat-la-emisiunea-in-premiera-de-la-antena-3-video/>, joi, 7 ianuarie 2016.

[60] F.M. Dostoievski, Idiotul, <https://gawrylyta.files.wordpress.com/2011/10/feodor-mihailovici-dostoievski-idiotul.pdf>, vineri, 8 ianuarie 2016.

[61] <http://sf-fecioara.ro/inima/index.html>, vineri, 8 ianuarie 2016

[62] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/09/25/sfantul-siluan-la-muntele-athos-iubirea-rastignita/>, sâmbătă, 9 ianuarie 2016

[63] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, pp. 5-7, 99.‎

[64] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_de_Padova#Puterea_Sf.C3.A2ntului_Anton_de_Padova>, sâmbătă, 9 ianuarie 2016.

[65] <http://www.calvaria.ro/Rugaciuni+in+cinstea+Sfantului+Anton.avs.htm>, sâmbătă, 9 ianuarie 2016.

[66] <https://intamplarisavante.wordpress.com/2010/11/28/la-mormantul-lui-arsenie-boca-parintele-a-lasat-cu-limba-de-moarte-ca-nimeni-sa-nu-se-atinga-de-osemintele-lui-pana-la-a-doua-venire-a-lui-hristos/>, sâmbătă, 9 ianuarie 2016.

[67] <http://medjugorje.org/vint1.htm>, vineri, 8 ianuarie 2016.

[68] <http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html>, sâmbătă, 9 ianuarie 2016.

[69] <http://www.crestinortodox.ro/editoriale/icoanele-maicii-domnului-70208.html>, joi, 7 ianuarie 2016.

[70] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, p. 101.

[71] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, p. 261

[72] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Luca, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, pp. 29-33.

[73] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 31-38.

[74] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_personajelor_mitologice_elene>, sâmbătă, 9 ianuarie 2016.

[75] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, p. 67.

[76] DIONISIE din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Σοφία, București, 2000, p. 68.

[77] <http://ro.orthodoxwiki.org/Bederni%C8%9B%C4%83>, duminică, 10 ianuarie 2016.

[78] <http://www.crestinortodox.ro/religie/crucea-arma-impotriva-diavolului-144263.html>, joi, 7 ianuarie 2016.

[79] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, pp. 119-120.

[80] <http://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Cabasila>, duminică, 10 ianuarie 2016.

[81] <http://adevarul.ro/locale/hunedoara/secretul-arsenie-boca-femeia-stat-40-ani-el-cutremuratoaea-poveste-zamfirei-tanara-duhovnicul-nu-lasat-o-omoare-l_556af422cfbe376e35c7dd07/index.html>, luni, 13 iulie 2015.

[82] <https://raduiacoboaie.wordpress.com/2014/08/30/de-ce-a-fost-caterisit-pe-nedrept-parintele-martir-arsenie-boca-radu-iacoboaie-30-august-2014/>,joi, 13 august 2015.

[83] http://ro.wikipedia.org/wiki/Capela Sixtin%C4%83, sâmbătă, 14 martie 2015