g) Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca

b) Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca:

Se înțelege că neurmând Sfintele Canoane și neavând o așezare cu frică și luare aminte în învățăturile Sfinților Părinți, pornind la multa predică înainte de a se întări în pocăință, bizuindu-se pe gândirea proprie a deviat în multele sale cuvinte și în învățături eretice scrise și pictate:

‎. De multa cuvântare păzeşte-te, că aceasta stinge din inimă pornirile cele gândite cari se nasc de ‎la Dumnezeu. Fugi de a dogmatisi ca un leu fără rânduială; nici cu hrănitorii bisericii să nu intri la ‎aceasta, nici cu cei străini[1].‎

(1) Monofizismul

Misterul creştinismului este misterul unităţii în dualitate, găsindu-şi soluţia în ‎Unitatea-Trinitate. lată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a ‎naturii teandrice a Fiului şi dogma trinitară.[2] ‎

Iată că Părintele Arsenie Boca propovăduia monofizismul dat anatema la Sfântul Sinod Ecumenic al 4-lea.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin, numit de Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic: „Luminătoriu carele luminează în lume, cuvânt al vieții țiind”[3]:

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe şi fără să se prefacă. Firea ‎dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-‎a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă şi nici din cele două firi ‎nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deofiinţă cu nici una ‎din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva ‎deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune ‎că este deofiinţă cu focul, nici nu se numeşte foc, nici aer, nici apă, nici pământ şi nici ‎nu este deofiinţă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar ‎fi fost dup ă unire dintr-o singură fire compusă, atunci s-a schimbat dintr-o fire simplă ‎într-o fire compusă şi în realitate ei nu mai este deofiinţă nici cu firea simplă a Tatălui ‎nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire şi omenire, ‎nici nu este în Dumnezeire şi omenire şi nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ‎ci numai Hristos. Iar cuvântul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei ‎gândesc, al unei singure firi.‎[4]

Deci în nici un caz nu este vorba de o fire (natură) teandrică, cum susținea Părintele Arsenie Boca. Această învățătură a fost dată anatema la Sfântul Sinodul al 4-lea Ecumenic.

Activitatea însă se numește teandrică, păstrând, însă, neatinsă, deosebirea activităților și celor două naturi dumnezeiască și omenească:

Când fericitul Dionisie spune că Hristos a trăit printre oameni cu o activitate nouă, ‎teandrică373, nu suprimăm activitățile firești ale celor două firi, în sensul că ar spune că ‎a rezultat o singură activitate din cea dumnezeiască şi cea omenească — căci dacă ar ‎fi așa, am fi spus şi o singură fire nouă, rezultată din cea omenească şi cea ‎dumnezeiască. Căci, după cum spun Sfinţii Părinţi, cele care au o singur ă activitate ‎acelea au şi o singură ființă —, ci fericitul Dionisie a numit cele două activități astfel, ‎voind să arate modul nou şi inexprimabil de manifestare al activităților firești ale lui ‎Hristos, mod înrudit cu modul inexprimabil al întrepătrunderii reciproce a firilor lui ‎Hristos, traiul lui ca om, străin şi minunat şi necunoscut firii existențelor, ca şi felul ‎comunicării însușirilor care rezultă din unirea inexprimabilă a firilor. Nu spunem că ‎activitățile sunt despărțite şi nici că firile activează despărțit, ci fiecare lucrează în ‎chip unit ceea ce are propriu cu participarea celeilalte. Nici pe cele omenești nu le-a ‎lucrat în chip omenesc, căci n-a fost simplu om, şi nici pe cele dumnezeiești numai ca ‎simplu Dumnezeu, pentru că n-a fost simplu om, ci El a fost în același timp şi ‎Dumnezeu şi om. Căci după cum cunoaștem unirea şi deosebirea firească a firilor, tot ‎astfel cunoaștem unirea şi deosebirea voințelor şi activităților firești.‎ […]

Prin urmare, termenul „activitate teandrică“ arată aceasta, anume că ‎Dumnezeu s-a făcut bărbat, adică s-a înomenit şi activitatea Lui omenească a fost ‎dumnezeiască, adică îndumnezeită; activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de ‎activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită de ‎activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată împreună cu cealaltă. Felul ‎acesta se numește perifrază, anume când cineva cuprinde printr-un singur cuvânt două ‎lucruri. După cum spunem că este una atât arderea care taie, cât şi tăierea care arde a ‎cuțitului înroșit în foc; dar spunem că altă lucrare este tăierea şi alta arderea, şi că ‎arderea focului şi tăierea cuțitului sunt activitățile unor firi deosebite, tot astfel şi când ‎vorbim de o singură activitate teandrică a lui Hristos, înțelegem pe cele două activități ‎ale celor două firi ale Lui, a Dumnezeirii Lui, activitatea dumnezeiască, iar a omenirii ‎Lui, activitatea omenească[5].‎

(2) Învățătura nestoriană

Părintele Arsenie Boca avea, însă, și învățătura nestoriană, opusă celei monofizite (cum de a reușit să le acumuleze pe amânduouă laolaltă? Poate prin înclinarea sfinției sale la uniație și ecumenism de tip catolic. Deși mai devreme dezavua pe Nestorie, iată că îi propovăduiește învățătura ca fiind Ortodoxă) dată anatema la Sfântul Sinod al 3-lea Ecumenic:

El personal, întrupat în persoană omenească‎ a venit la noi să ‎ne ‎spună toate despre soarta noastră[6]. ‎

Să vedem ce spune învățătura Ortodoxă despre această problemă (persoana fiind totuna cu ipostasul, atunci când se vorbește despre cei ce au libertatea alegerii în fire):

Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singură ‎fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ ‎‎(om) de o singură fire compusă din trup şi suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu ‎este un individ şi nici nu există specia Hristos, după cum există specia om. Pentru ‎aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvârşite, din cea omenească şi cea ‎dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, ‎după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur284, Eutihie285 şi Sever286 şi ceata lor ‎blestemată; şi nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire ‎de demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bunăvoinţă, după cum au ‎spus urâtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor287, Teodor al Mopsuestiei288 şi adunarea ‎lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără ‎confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare. Mărturisim o singură ‎ipostasă în două firi desăvârşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că ‎Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează ‎în el cele două firi.[7] ‎[…]

Dumnezeirea și omenirea au aceeași ipostasă, adică persoana a 2-a a Sfintei Treimi, Persoană Dumnezeiească, iar nu omenească. De aceea Maica Domnului se numește Născătoare de Dumnezeu iar nu născătoare de om (cum s-ar fi numit dacă Mântuitorul s-ar fi întrupat în persoană omenească, cum susține sărmanul Părinte Arsenie Boca).

Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu şi real Născătoare de ‎Dumnezeu. Prin faptul că cel născut din ea este Dumnezeu adev ărat, este adevărată ‎Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeul adevărat, întrupat din ea. ‎Spunem că Dumnezeu s-a născut din ea, nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a ‎luat din ea începutul existenţei, ci în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cel n‎ăscut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început şi veşnic ‎împreună cu Tatăl şi cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastr‎ă, s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat şi s-a născut din ea fără să se schimbe.‎

Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat: şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu şi-a pogorât din cer ‎corpul, care să fi trecut prin ea ca printr-un tub, ci a luat din ea un trup de o fiinţă cu ‎noi pe care l-a ipostasiat în El însuşi. Căci dacă şi-ar fi adus corpul din cer şi n-ar fi ‎luat firea noastră, la ce mai foloseşte înomenirea? înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul ‎pentru aceasta s-a făcut ca însăşi firea, care a păcătuit, care a căzut şi care s-a corupt, ‎să învingă pe tiranul, care a înşelat-o şi astfel să se elibereze de stricăciune, după cum ‎spune dumnezeiescul apostol: „Pentru că prin om moartea, tot prin om învierea ‎morţilor”318. Dacă prima este adevărată, este adevărată şi a doua.‎[…]

Şi iarăşi spune apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul- Născut, care ‎s-a făcut din femeie”320. N-a spus „prin femeie“, ci „din femeie“. A arătat aşadar ‎dumnezeiescul apostol că însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu este ‎cel făcut om din Fecioară şi că însuşi cel născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu şi ‎Dumnezeu. Căci s-a născut în chip corporal, întrucât s-a făcut om. N-a locuit într-un ‎om mai dinainte făcut, ca în profeţi, ci însuşi s-a făcut om în chip substanţial şi real, ‎adică în ipostasa Lui exist ă un trup insufleţit cu suflet raţional şi gânditor şi El însuşi ‎s-a făcut ipostasa trupului. Aceasta înseamnă cuvintele: „s-a făcut din femeie“. Căci ‎cum ar fi fost sub lege însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost om deofiinţă cu ‎noi?‎

Pentru aceea pe bună dreptate şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe ‎Sfânta Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă aceea care a născut ‎este Născătoare de Dumnezeu, negreşit şi cel născut din ea este Dumnezeu şi, negreşit, ‎este şi om. Căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu, care are existenţa înainte de ‎veci, dacă nu sar fi făcut om? Este evident că Fiul omului este om. Iar dacă cel născut ‎din femeie este Dumnezeu, este evident că este unul şi acelaşi atât cel născut din ‎Dumnezeu Tatăl, potrivit fiinţei dumnezeieşti şi fără de început, cât şi cel care în ‎vremurile din urmă s-a născut din Fecioară, potrivit fiinţei care are început şi cade ‎sub timp, adică fiinţei omeneşti. Acest fapt indică o singură ipostasă, două firi şi două ‎naşteri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Nu numim deloc pe Sfânta Fecioară ‎Născătoare de Hristos. Această denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, ‎cel cu cuget iudeu,‎ vasul necurăţiei, pentru a desfiinţa termenul: „Născătoare de Dumnezeu“, ca supărător ‎şi spre a necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, pe ‎Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu Satan, tatăl său.‎[8]

Deci vedem că Domnul nostru Iisus Hristos este numit Dumnezeu deoarece are firea Dumnezeiască, din nașterea mai înainte de veci. Este numit și om, fiindcă are, prin întrupare, și firea omenească din zămislirea din Fecioară. Dar aceeași Persoană Dumnezeiască, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut și Fiu al Fecioarei, păstrând modul lui de a fi Fiu. Așadar, luând firea omenească, a rămas Același Ipostas.

Tatăl este Tată şi nu Fiu; Fiul este Fiu şi nu Tată; Duhul este Sfântul Duh şi nu ‎Tată şi nici Fiu. Căci însuşirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămână însuşire, ‎dacă este mobilă şi se schimbă? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ‎ca să rămână imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, ‎întrupându-se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însuşirea de a fi ‎Fiu.[9]

Așadar Persoana a 2-a a Sfintei Treimi, a rămas Aceeași după întrupare, fiind Fiul lui Dumnezeu, și nu S-a întrupat într-o persoană omenească, cum susține Nestorie și Părintele Arsenie Boca.

(3) Învățătură ariană, provenită de la Origen[10]

Datorită necunoașterii teologiei persoanei avea și învățătura ariană, dată anatema la Sfântul Sinod 1 Ecumenic:

A-I scrie o carte, chiar bună, a rămas şi rămâne o neputinţă; ‎pentru că Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia ‎divină. Iar a scrie o „Viaţă” a lui Dumnezeu, nici a îndrăzni nu se poate. ‎Singura „carte” pe care o scriem – şi o scriem şi fără să vrem – e cartea ‎vieţii noastre, cu care mergem înaintea Lui. Şi mergem nu odată, la ‎sfârşitul vieţii, ci în fiecare zi şi în tot ceasul, pentru că El e atotprezent ‎şi în categoriile vieţii noastre[11].‎

Tema obârșiei divine a omului este larg dezbătută de Părintele Arsenie Boca. Mărturisim că acest termen, puțin folosit azi, dar de o semnificație uimitor de frumoasă, l-am descoperit cu multă bucurie tocmai datorită acestui studiu, lucru pentru care trebuie să-i mulțumim Părintelui Arsenie Boca. Din nefericire sfinția sa îi dă un sens eretic, datorită nelămuririlor sale dogmatice. Cu mila lui Dumnezeu și ajutorul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, datorită ostenelilor Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, am reușit să desțelenim hățișurile gândite ale folosirii sale în opera scriitorului de la Prislop și… ne-am cam îngrozit. Deși recunoaște că Domnul nostru Iisus Hristos este și Dumnezeu[12], (după cum și Arie a declarat în chip viclean aceasta, fiind constrâns), deși îl dezavuează în scris, după cum am citit mai sus, pe Arie, pictând (datorită antroposofiei pe care o iubea atât de mult), pe arianul Wulfila, în altar, cu nimb în biserica Drăgănescu, preacuvioșia sa se face părtaș din plin arianismului, atrăgând asupra sa anatemele Sfântului Sinod 1 Ecumenic, repetate de toate celelalte 6. Dar nu numai atât, chiar și această teorie a obârșiei divine a omului răstălmăcită de preacuvioșia sa arată o mare necunoaștere antropologică și teologică (datorită căreia, de-alungul întregilor sale scrieri, tot îi patinează cuvântul între termeni și noțiuni făcându-i învățăturile încâlcite și păgubitoare[13]– cum or fi putut unii să-l compare cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae?), dezvăluindu-i întunericul de tip arian.

Spunând că Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia ‎divină face o un amestec eretic între obârșiile oamenilor și obârșia lui Hristos.

Ce oare vrea să spună sfinția sa cu aceasta? Ori în ce fel am tâlcui-o tot erezie iese.

Mai întâi să vedem ce înseamnă cuvântul obărșie. La început credeam că este vorba numai de:

OBÂRȘIE, obârșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). 3. Locul de unde începe să se formeze albia unui râu; izvor. 4. Culme, muchie, vârf. – Din sl. obrŭšije.

După aceea, observând că Părintele Nicodim Sachelarie îl folosește cu sensul de săvârșirea Sfintei Liturghii, am căutat nedumeriți semnificația lui mai adâncă:

obârșí, obârșésc, vb. IV (pop.) 1. a scotoci, a căuta rostul, începutul unui lucru, originea; a se trage din, a proveni din. 2. a sfârși, a termina. 3. a trăi. 4. a izvorî. 5. a succeda.[14]

Așadar nu este vorba numai de începutul cuiva ci și de finalul lui, dar și de căutarea cu sete a împliniri. Cu alte cuvinte este vorba tocmai de rostul nostru în creație, de a ne uni cu Dumnezeu. Este vorba de îndumnezeire și mântuire.

Iar mântuirea “sufletelor“ este sfârșitul credinței. Sfârșitul credinței este ‎descoperirea adevărată a Celui crezut. Iar descoperirea adevărată a celui crezut ‎este pătrunderea (perihoreza) negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după ‎măsura credinței fiecăruia. Această pătrundere, la rândul ei, este întoarcerea ‎finală a celor ce cred la principiul propriu, este împlinirea dorinței. ‎împlinirea dorinței este odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorință, în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururea mobilă a celor plini de ‎dorință în jurul Celui dorit este bucuria veșnică și neîncetată a Celui dorit. ‎Bucuria veșnică și neîntreruptă e împărtășirea de bunurile dumnezeiești mai ‎presus de fire. Iar împărtășirea de bunurile dumnezeiești mai presus de fire, ‎este asemenea celor ce se împărtășesc. Asemănarea celor ce se împărtășesc cu ‎Cel de care se împărtășesc, înseamnă identitatea actualizată prin asemănare a ‎celor ce se împărtășesc cu Cel de care se împărtășesc, atât cât este cu putință. ‎Iar identitatea actualizată prin asemănarea celor ce se împărtășesc cu Cel de ‎care se împărtășesc, este îndumnezeirea celor ce se învrednicesc de îndumnezeire. ‎îndumnezeirea, ca să spun sumar, este concentrarea tuturor timpurilor și ‎veacurilor și a celor din timp și din veac. Iar concentrarea și sfârșitul ‎timpurilor și veacurilor și a celor din ele este unirea nedespărțită a începutului ‎adevărat și propriu în cei mântuiți. Unirea nedespărțită a începutului și ‎sfârșitului adevărat în cei mântuiți este ieșirea cea bună din cele naturale a ‎celor hotărniciți ființial între început și sfârșit. Iar ieșirea cea bună din cele ‎naturale a celor mărginiți între început și sfârșit, este o lucrare atotviguroasă ‎și supra puternică, nemijlocită și infinită a lui Dumnezeu ce lucrează la infinit ‎în cei învredniciți de acea ieșire bună din cele naturale. în sfârșit lucrarea ‎aceasta nemijlocită, atotviguroasă și supra puternică a lui Dumnezeu, ce ‎lucrează la infinit, este o plăcere și o bucurie tainică, și supra tainică a celor ‎stăpâniți de ea în temeiul unei uniri negrăite și mai presus de înțelegere; o ‎bucurie pe măsura căreia nu se poate afla minte sau rațiune, înțelegere sau ‎cuvânt în lumea celor create.[15]

De aceea tema nu este secundară ci de cea mai mare importanță. Trebuie să vedem ce înseamnă obârșia lui Hristos, obârșia în Hristos, care sunt obârșiile noastre, și ce a vrut să spună preacuvioșia sa prin obârșia divină comună oamenilor și Fiului Omului?

Și Mântuitorul are două nașteri, noi, trei obârșii. El are nașterea Dumnezeiască și cea omenească, iar noi obârșiile din creație, din Adam cel vechi și cea mai uimitoare nașterea de sus, Sfântul Botez, îmbrăcarea în Hristos, Adam cel nou.

1. Nașterile lui Hristos:
   1. Despre nașterea Dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu:

Nașterea din Tată fără de mamă, mai înainte de toți vecii, nu o putem numi cu adevărat obârșie deoarece nu are început, fiind nezidit. O putem numi obârșie numai dacă numim cauzarea obârșie.

Este clar că oamenii nu pot avea acest fel de obârșie divină, fiind zidiți. Adică și ei sunt cauzați de Dumnezeu, dar nu prin naștere ci prin facere în timp. Unicul Fiu al lui Dumnezeu născut, iar nu făcut este Domnul nostru Iisus Hristos.

Așadar, dacă Părintele Arsenie Boca numește obârșia divină faptul de a fi cauzați de Dumnezeu, ea nu este comună între oameni și Dumnezeu Cuvântul ci diferită. El ca Dumnezeu Își are cauza prin nașterea din Dumnezeu Tatăl, iar ca om își are obârșia din Fecioară, prin întruparea Celui născut din Tatăl. Firea Sa omenească este într-adevăr creată ca și a noastră de Dumnezeu și luată din Fecioară, dar Persoana Sa care a luat această fire nu este creată ci este cauzată prin naștere din Tatăl. La noi, oamenii, și firea omenească ne este creată și persoanele. Comparația Părintelui Arsenie Boca este făcută între persoane, căci spusa Iisus este singurul om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia divină se referă la Persoană, altminteri ar fi zis Iisus este singurul Dumnezeu-om care nu și-a dezmințit niciodată obârșia divină a firii sale omenești.

Această frază strâmbă îl arată pe Iisus Hristos iar ca fiind o persoană omenească creată precum noi, ceea ce este un arianism mascat (având cauzarea de Tatăl prin facere ca și noi, iar nu prin naștere din El) sau, prin punerea în comun cu noi prin cuvântul „singurul om” ne face și pe noi oamenii născuți din Dumnezeu, iar nu făcuți, ceea ce ar fi panteism, atingând origenismul (sau păgânismul mascat – lucru vizibil mai jos, când vom discuta despre credința eretică a sfinției sale în preexistența sufletelor prin care l-a copiat pe Origen, deși îl dezavua cu numele, ca și pe ceilalți eretici, când vorbea despre ei), declarând că oamenii sunt dumnezei după fire.

Vom vedea mai jos că până și obârșia omenească a oamenilor este diferită de cea a Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai obârșia divină.

2. Despre naștera omenească a Domnului nostru Iisus Hristos:

Nașterea din Maică fără de tată la plinirea vremii (deci are început, poate fi numită obârșie), a fost fără de plăcerea împreunării, feciorelnică, dar de dragostea noastră Hristos și-a asumat stricăiunea firii ca să o repare, să o restaureze.

Aceasta nu a avut-o nici Adam, căci a fost creat, iar nu născut, și nici Eva, care a fost purceasă din Adam, iar nu născută. Nu o avem nici ceilalți oameni prin fire, căci toți ne-am născut din plăcerea împreunării, în plus avem și tată și mamă oameni, iar Hristos are ca Tată pe Dumnezeu pentru nașterea Sa Dumnezeiască și ca Maică pe Fecioara pentru nașterea Sa omenească. Așadar nici această obârșie nu poate fi valabilă ca o origine comună a omului cu Hristos.

Această obârșie omenească o primim noi prin har, în Sfântul Botez, îmbrăcându-ne în Hristos, dar nu este divină ci omenească și nu a noastră ci primită în dar de noi.

Dacă aceasta o crede Părintele Arsenie Boca ca fiind obârșia divină, ca un fel stâlcit de a spune obârșia omenească îndumnezeită, hulește pe Maica Domnului și pe toți Sfinții că și-ar fi dezmințit-o ca și cum s-ar fi lepădat de darul Sfântului Botez.

3. Despre obârșia dintâi, din creația făcută de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh:

Adam a fost creat, iar nu născut, Eva, a fost purceasă din Adam, iar nu ‎născută, Hristos și-a construit din sângiurile feciorelnice ale Maici Sale trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător.

Obârșia lui Adam:

Fac 2:4 Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Fac 2:7 Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.

Obârșia Evei:

Fac 2:21 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.:22 Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.:23 Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”

Obârșia omenească a lui Hristos:

Luc 1:34 Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?:35 Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Vedem limpede, așadar, chiar dacă sunt toate trei obârșii omenești (Atenție! nu divine!), cauzate prin creație, cât de diferite sunt.

Adam și Eva, tot mai au în comun ceva: originea fără păcat și fără stricăciune, dar se deosebesc cu mult mai mult de cea a lui a lui Hristos a cărui fire este fără de păcat, neprovenind din plăcerea împreunării dar, din iubirea lui de oameni, Își ia aspra Sa stricăciunea cauzată de obârșia a doua omenească provenită din Adam, ca să ne vindece de ea și să ne despartă de cauza ei: plăcerea de sine.

Cu cât mai mult este, deci diferită obârșia lui Hristos de a celorlalți oameni, care se nasc din păcatul strămoșesc?

4. Despre obârșia din Adam a omului, prin păcatul strămoșesc:‎

Toți oamenii au obârșia în împreunarea din plăcerea trupească a două persoane omenești, născându-se astfel cu firea stricată, supusă morții, în care stăpânește ca un tiran păcatul.

Nici aceasta nu poate fi comună cu a lui Hristos.

Dacă pe aceasta o consideră obârșie comună Părintele Arsenie Boca va cădea mai jos de nestorianism și arianism (acuzând că firea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos are păcatul strămoșesc).

5. Despre obârșia din Hristos a omului, sau Dumnezeiescul Botez:

Omul botezându-se, se naște de sus, primind prin har obârșia omenească a lui Hristos (nicidecum cea divină), și deși firea îi rămâne stricăcioasă (asemănându-se Domnului care Și-a asumat stricăciunea noastră ca să o strice cu putere), dar crește lăuntric din putere în putere, lăsând pe Domnul se întrupeze în el și să-l facă dumnezeu după har, pe măsura în care și el îl lasă pe Hristos să se facă Om în sine prin virtuți.

După cum vedem în nici un chip omul nu are obârșie divină decât că este cauzat prin facere de Dumnezeu, ceea ce nu-i totuna cu obârșia divină a Domnului nostru Iisus Hristos care este născut din Dumnezeu ca Persoană, neavând obârșie în înțelesul de început (cum a declarat Arie și poate și Părintele Arsenie Boca prin această frază, sperăm nu intenționat ci doar fără să înțeleagă) decât a firii Sale omenești și nu a Sa.

Dacă totuși am accepta că aceasta este o metaforă și aceasta duce la o mare hulă. Metafora este nepermisă în învățătura de credință, dar dacă totuși forțăm nota și o acceptăm de dragul Părintelui Arsenie Boca, dorindu-l cu tot dinadinsul Sfânt, că așa ar fi vrut să vorbească, în chip ermetic, ca un filozof, să ne impresioneze pentru Hristos, ce ar fi vrut oare el să spună ca să îl scuzăm? Hai să zicem cam așa:

Obârșia omenească după noul Adam (fiindcă firea omenească a Sa este îndumnezeită prin unirea neamestecată, neîmpărțită, nedespărțită, neschimbată, cu firea dumnezeiască în Persoana Fiului lui Dumnezeu) ar fi această mult trâmbițată obârșie divină comună a lui Hristos și a omului. Este ca și cum am spune, prin pogorământ, că este o obârșie omenească îndumnezeită (chiar dacă divin nu este totuna cu îndumnezeit, ci mai degrabă susține credința în divinități sau mulți zei după fire, adică păgînismul, și divinația adică vrăjitoria cu mască duhovnicească). Dar și așa, dacă obârșia divină ar însemna obârșia omenească din Sfântul Botez, îndumnezeită, tot hulă se propovăduiește:

Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodată obârşia ‎divină.

Cu alte cuvinte Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul și toți sfinții s-au lepădat de Sfântul lor Botez, l-au dezmințit?

Dacă Sfântul Cuvios Serafim de Sarov zice:

Acest har al Botezului este atât de mare şi de indispensabil, atât ‎de vital pentru om, încât chiar şi un eretic nu este lipsit de el până la ‎moartea sa; adică până la sfârşitul perioadei desemnate lui de sus prin ‎Pronia dumnezeiască ca o încercare lungă de o viaţă a omului pe ‎pământ, ca să se poată vedea ce va fi el capabil să realizeze (pe timpul ‎acestei perioade dăruite lui de către Dumnezeu) cu ajutorul puterii harului dăruit ‎lui de sus. Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul ‎nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi ‎fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului.‎[16]

Cu alte cuvinte, chiar dacă omul după Sfântul Botez, ar cădea în cel mai mare păcat, al dezbinării de Sfânta Biserică prin erezie, tot nu pierde definitiv harul acestei obârșii, decât la moarte, ca să aibă șansa pocăinței. Dar câți oare nu au rămas Sfinți ai lui Dumnezeu curați, nevinovați și fără vreo necurăție a trupului și a duhului? Nu știa oare Părintele Arsenie Boca de preanevinovata Fecioară Maria, fără păcat personal? Și-a dezmințit oare obârșia din Hristos Cea care este obârșia acestei obârșii, sau, mai degrabă, este ispitit Părintele Arsenie Boca de a o înjosi ca ereticii de tip protestant, neoprotestant și sectar?

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele ‎sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai ‎mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit ‎niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea ‎au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost ‎nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât ‎chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai ‎mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a ‎întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, ‎după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi ‎noului popor creştin.‎ […]

Intr-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: ‎‎„Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica ‎Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima ‎mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a ‎păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în ‎inima mea curăţiei ei[17]. ‎

Dar sunt și Sfinți care nu și-au dezmințit obârșia din Hristos:

De altfel Scriptura afirmă limpede că bărbații drepți și sfinți nu sînt în afara putinței de a greși : «De șapte ori cade cel drept și se ridica ». Și ce este a cădea, dacă nu a păcătui? Totuși, cînd se spune că de șapte ori cade cel drept, nu însemnează că șubrezenia omenească îi pune sub semnul întrebării dreptatea, fiindcă este mare deosebire între căderea omului drept și a celui păcătos. 2. Una este a săvârși un păcat de moarte și alta a-l prevesti prin gând, care nu este lipsit de păcat, a greși din neștiință și uitare, sau dintr-o vorbă spusă cu ușurință, a șovăi în problemele lăuntrice ale credinței, a simți mângâierea gloriei deșarte, a cădea de pe înălțimile desăvârșirii, tras în jos de poruncile firii. Acestea sînt cele șapte feluri de cădere, în care chiar dacă cel înțelept alunecă, totuși, el nu încetează de a fi drept. Acestea, oricât ar părea de ușoare și de mici totuși îl fac să nu poată fi fără păcat. Căci are pentru ce să se căiască zilnic, să-și ceara iertare și să se roage fără încetare pentru păcatele sale zicînd : «Și ne iartă nouă greșelile noastre »… ^[18].

Oare numește Părintele Arsenie Boca aceste mici alunecări dezmințirea Sfântului Botez? Dar cum poate fi asta, căci iată care sfinți greșeau așa:

Aceia sînt adevărați și nestricați feciori ai lui Hristos, aceia sînt socotiți minunați și străluciți fameni, nu cei ce se tem și cărora nu le place să desfrâneze, nici cei ce înfrânează nerușinarea, ci cei ce au învins chiar cea mai mică ispită a minții și cele mai slabe ațâțări ale poftei și pînă într-atît și-au redus acel simț al trupului, ca să zic așa, încît nu sînt atinși nu numai de nici o plăcere, dar nici măcar de cel mai mic fior al trupului.^[19]

Se vede, însă, că neexperimentând în sine starea dreptului, a crezut că nimeni nu o poate avea. Mai mult, neavând adevărate vedenii cu și despre Maica Domnului nici nu o putea cunoaște că este fără de păcat, fiindcă duhurile ce se arătau lui (convingându-l prin nălucire și îndulcire că sunt Preasfânta) erau izvorul necurăției a toată lumea.

După cum vom vedea, însă, în realitate, omul nu are obârșie divină ci numai omenească, cauzată de Dumnezeu, primind, însă, fără vreun merit, dacă vrea viața dumnezeiască după har, pe care nici un Sfânt și nici un păcătos pocăit (deci ajuns Sfânt) nu și-a dezmințit-o, rămânând cu ea în veșnicie, când se vor odihni cu toții de lucrarea firii omenești, odihnind pe Dumnezeu care va lucra în ei dumnezeiește. Și nu numai atât, nici cei mai mari păcătoși nu dezmint obârșia tuturor în Hristos (cum ar putea să-L biruie chiar pe Cel Biruitor și Atotputernic) ci se dezmint de ei înșiși, punându-se în dezacord cu ea.

Părintele Arsenie Boca nu a priceput acestea (nici măcar din Filocalie, pe care probabil că a doar a dactilografiat-o sau conspectat-o fără să o pătrundă cu mintea în înțelesurile ei mai adânci, fiindcă citatele de mai jos, în mare parte, sunt tocmai de acolo).

Și dacă nu le-a priceput nici măcar cu mintea cum să le fi trăit?

Să vedem, însă, ce ne învață despre Nașterile Domnului și obârșiile omului Sfinții Părinți:

Nașterea fără de început, dar având ca principiu (în ceea ce privește cauza) pe Tatăl:

Dacă spunem că Tatăl este principiul Fiului și mai mare decât Fiul, nu susținem că El precede ‎pe Fiul în timp sau în fire, căci prin El a făcut veacurile. Și întru nimic altceva nu se deosebește ‎decât numai în ceea ce privește cauza, adică Fiul a fost născut din Tatăl și nu Tatăl din Fiul, și ‎că Tatăl, în chip natural, este cauza Fiului după cum spunem că nu provine focul din lumină, ‎ci mai degrabă lumina din foc. Prin urmare, când auzim că Tatăl este principiul Fiului și mai ‎mare decât Fiul să înțelegem aceasta cu privire la cauză. Și după cum nu spunem că focul are o ‎altă ființă și lumina alta, tot astfel nu este cu putin ță să spunem că Tatăl are altă ființă și Fiul ‎alta, ci una și aceeași. Și după cum spunem că focul luminează prin lumina care iese din el, și ‎nu susținem că lumina din el este un organ slujitor al focului, ci mai degrab ă o putere naturală, ‎tot astfel spunem că toate câte le face Tatăl le face prin Fiul Său Unul-Născut, nu ca printr-un ‎organ slujitor, ci prin o putere naturală și enipostatică. Și după cum spunem că focul luminează ‎și iarăși spunem că lumina focului luminează, tot astfel „toate câte face Tatăl, de asemenea ‎face și Fiul”73[20]. Dar lumina nu are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa focului. Fiul, însă, ‎este o ipostasă desăvârșită, nedespărțită de ipostasa Tatălui, după cum am arătat mai sus. Este ‎cu neputință să se găsească în lume o imagine care să exemplifice în ea însăși în chip exact ‎modul de existență al Sfintei Treimi. ‎22‎ Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care ‎există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturora.‎

Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul ‎nostru Iisus Hristos și purcedătorul prea Sfântului Duh. Credem și într-unul Fiul lui Dumnezeu, ‎Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toți vecii, ‎lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu ‎Tatăl, prin care toate s-au făcut[21]. Când spunem că Fiul este mai înainte de toți vecii, arătăm că ‎nașterea Lui este în afară de timp și fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, „strălucirea ‎slavei, chipul ipostasei Tatălui”74, înțelepciunea și puterea cea vie75, Cuvântul lui cel ‎enipostatic, icoana substanțială, desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu76, nu a fost adus din ‎neexistență la existență, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl, născut din el din ‎veșnicie și fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl și ‎Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi ‎fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, ‎nefiind înainte de aceasta Tată, și astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru ‎mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputință să spunem că Dumnezeu este lipsit de ‎facultatea firească de a naște. Iar facultatea de a naște constă în a naște din El, adică din ‎propria Sa ființă ceva asemenea cu El după fire.‎

Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că ‎existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din ‎El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din ‎care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru ‎început Tată a devenit pe urmă Tată. In adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-‎a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la ‎neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se ‎scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, ‎însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care ‎zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.‎

La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil și totdeauna la fel, atât nașterea cât și ‎crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil și nestricăcios, deoarece este simplu și ‎necompus, nu este supus patimii și nici stricăciunii, atât în naștere cât și în creare, și nici nu are ‎nevoie de ajutorul cuiva. Pentru ca cel care naște să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu ‎întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și ‎veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din ființa Lui. Crearea la Dumnezeu este opera ‎voinței și nu este coeternă cu Dumnezeu, căci ceea ce se aduce de la neexistență la existență ‎nu poate să fie coetern cu cel fără de început și cu cel care există pururea. Omul și Dumnezeu ‎nu lucrează la fel. Omul nu aduce nimic de la neexistență la existentă, ci ceea ce face o execută ‎din materia pe care o are mai dinainte; el nu voiește numai, ci și cugetă mai întâi și-și ‎imaginează în minte ceea ce are să facă și apoi lucrează cu mâinile, suferă trudă și osteneală, ‎ba de multe ori nu reușește, prin faptul că lucrul nu se face cum voiește. Dumnezeu, însă, ‎voind numai, a adus toate de la neexistență la existență. Tot astfel nici nu naște Dumnezeu la ‎fel cu omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, ‎necorporal, unic, fără de sfârsit, naște în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil ‎și fără de împreunare. Nașterea lui incomprehensibilă nu are nici început, nici sfârșit. La ‎Dumnezeu nașterea este în afară de timp, pentru că este imuabil; este nestricăcioasă, pentru că ‎este impasibil și necorporal; este fără de împreunare, tot din pricină că este incorporal și din ‎pricină că numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fără de sfârșit și fără de ‎încetare, din cauză că este fără de început și în afară de timp, fără de sfârșit și există totdeauna ‎în același mod. Căci ceea ce este fără de început este și fără de sfârșit. Dar ceea ce este fără de ‎sfârșit prin har, negreșit, nu este și fără de început, după cum sunt îngerii.‎

Prin urmare Dumnezeu, care există totdeauna, naște pe Cuvântul Său, care este desăvârșit, ‎fără de început și fără de sfârșit, pentru ca Dumnezeu să nu nască în timp, El, care are firea și ‎existența mai presus de timp. Omul, însă, evident, naște într-un chip contrar, deoarece el se află ‎sub legea nașterii, a distrugerii, a stricăciunii, a înmulțirii, este îmbrăcat cu trup și posedă în ‎firea sa partea bărbătească și femeiască. Și aceasta din urmă pentru motivul că partea ‎bărbătească are nevoie de ajutorul părții femeiești. Dar milostiv să fie cel care este mai presus ‎de toate și care depășește orice gândire și înțelegere.‎

Sfînta sobornică și apostolică Biserică învață că Tatăl există deodată cu Fiul lui Unul-Născut, ‎care din El s-a născut, în afară de timp, fără de stricăciune, impasibil și incomprehensibil. Cum, ‎numai Dumnezeul tuturor lucrurilor știe. După cum focul există deodată cu lumina din el și nu ‎este mai întâi focul și pe urmă lumina, ci deodată; și după cum lumina se naște totdeauna din ‎foc și este totdeauna în el fără să se despartă deloc de el, tot astfel și Fiul se naște din Tatăl, ‎fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El. Dar cu toate că lumina se naște în chip ‎nedespărțit din foc și rămâne totdeauna cu el, totuși nu are o ipostasă proprie deosebită de ‎ipostasa focului, deoarece lumina este o calitate naturală a focului. Fiul, Unul-Născut al lui ‎Dumnezeu, însă, deși este născut din Tatăl în chip nedespărțit și neîndepărtat și rămâne pururea ‎cu El, totuși are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa Tatălui.‎

Cuvântul se numește și „strălucire”77, din cauză că s-a născut din Tatăl fără împreunare și în ‎chip impasibil, în afară de timp, nestricăcios și nedespărțit. Se numește Fiu și „chip al ipostasei ‎părintești”78, din pricină că este desăvârșit, enipostatic și întru totul asemenea Tatălui, afară de ‎nenaștere. Se numește „Unul-Născut”79, pentru că singur El s-a născut într- un chip unic din ‎unicul Tată. Căci nici o altă naștere nu se aseamănă cu nașterea Fiului lui Dumnezeu și nici nu ‎este alt Fiu al lui Dumnezeu. Chiar dacă Sfântul Duh purcede din Tatăl, nu însă în chip de ‎naștere, ci în chip de purcedere. Acesta este alt mod de existență necuprins de minte și ‎necunoscut ca și na șterea Fiului. Pentru aceasta, toate câte are Tatăl, ale lui sunt, afară de ‎nenaștere, care nu indică deosebire de ființă, nici de dregătorie, ci mod de existență. Spre ‎exemplu: Adam este nenăscut, căci este plăsmuit de Dumnezeu; Set este născut, căci este fiul ‎lui Adam; Eva, însă, este purcesă din coasta lui Adam, căci ea nu a fost născută. Toți aceștia ‎nu se deosebesc unii de alții prin fire, căci sunt oameni, ci numai prin modul existenței.‎ ‎22‎

Trebuie să se știe că vorba αγενητον scris cu un singur v înseamnă ceea ce este nezidit, sau ‎ceea ce nu s-a făcut; iar cuvîntul αγεννητον, scris cu doi ν, indică ceea ce nu s-a născut. ‎Potrivit primei însemnări ființa se deosebește de ființă, pentru că alta este ființa nezidită, adică ‎αγενητοσ, scrisă cu un singur ν și alta cea făcută sau zidită. Potrivit celei de a doua însemnări, ‎nu se deosebește ființa de ființă, căci prima ipostasă a oricărui fel de vietate este αγεννητοσ ‎‎(nenăscută), dar nu αγενητοσ (nezidită), căci ele au fost zidite de creator și aduse la existență ‎prin cuvîntul Lui. Nu s-au născut, pentru că nu era înaintea lor o altă vietate de același fel din care să se nască.‎

Cele trei ipostase supradumnezeiești ale Sfintei Dumnezeiri participă primei însemnări, ‎αγενητοσ, căci sunt de aceeași ființă și nezidite. Celei de a doua însemnări nu participă deloc, ‎deoarece numai Tatăl este nenăscut αγενιτοσ, căci nu are existența de la o altă ipostasă. Numai ‎Fiul este născut, căci s-a născut fără de început și în afară de timp din ființa Tatălui. Numai ‎Duhul Sfânt purcede din ființa Tatălui, nu prin naștere ci prin purcedere. Astfel ne învață Sfânta ‎Scriptură. Dar modul nașterii și al purcederii este nepătruns de minte.‎

Trebuie să se știe și aceasta că fericitei Dumnezeiri nu i-a fost dat de noi numele de ‎paternitate, de fiime și de purcedere, ci din contră, ni s-au împărtășit noua de acolo, după cum ‎spune dumnezeiescul apostol: „Pentru aceasta îmi plec genunchii în fața Tatălui, de la care ‎orice paternitate în cer și pe pământ”80[22] […]

‎ Căci prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, ‎cel care este în sânul lui Dumnezeu și al Tatălui267, cel deoființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh, cel ‎mai înainte de veci, cel fără de început, cel care era dintru început și era cu Dumnezeu și cu ‎Tatăl și era Dumnezeu268 și există în chipul lui Dumnezeu269, se pogoară aplecând cerurile, ‎adică smerind fără să smerească înălțimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui printr-o ‎pogorâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Și fiind ‎Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate ‎noutățile, singurul nou sub soare270, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce ‎poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare ‎trup271 din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Și ‎singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu272, fiind zămislit în ‎preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească273[23] sau ‎din naștere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam[24]. Și se ‎face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se ‎pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuire.‎

CAPITOLUL II Despre modul zămislirii Cuvântului și a întrupării lui dumnezeiești

‎Îngerul Domnului a fost trimis la Sfânta Fecioară, care se trage din seminția lui David274: ‎‎„Căci este evident că Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminție nimeni nu s-a apropiat ‎de altar”275, după cum a spus dumnezeiescul apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai ‎pe urmă. Acesteia binevestindu-i îngerul i-a zis: „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu ‎tine”276. Ea s-a înspăimântat din pricina cuvântului, iar îngerul a zis către ea: Nu te teme, ‎Marie, căci ai găsit har la Domnul și vei naște Fiu și îi vei pune numele Iisus”277. „Căci el va ‎mântui pe poporul lui de păcatele sale”278. Pentru aceea cuvântul Iisus se tălmăcește mântuitor. ‎Iar ea nedumerindu-se a zis: Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?”279. Iarăși ‎zice îngerul către ea: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui prea înalt te va ‎umbri. Pentru aceea și Sfântul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”280. Iar ea a zis ‎către el: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”281[25].‎

Deci după asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit ‎cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în același timp și puterea ‎de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște. Atunci a umbrit-o înțelepciunea ‎enipostatică și puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deofiinţă cu ‎Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască și și-a alcătuit Lui din sângiurile ei sfinte și prea curate, trup ‎însuflețit cu suflet rațional și cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu și-a alcătuit corpul pe ‎cale seminală, ci pe cale creaționistă, prin Duhul Sfânt. Nu și-a alcătuit forma trupului treptat ‎prin adăugiri, ci a fost desăvârșit dintr-o dată. însuși Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă ‎trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci ‎locuind în pântecele Sfintei Fecioare, și-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, ‎din sângiurile curate ale pururea Fecioarei, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, luând ‎pârga frământăturii omenești, și însuși Cuvântul s-a făcut ipostasă trupului. în chipul acesta ‎este simultan și trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu și trup însuflețit, rațional și cugetător. ‎Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire ‎Dumnezeu desăvârșit, același s-a făcut prin fire om desăvârșit. Nu și-a schimbat firea, nici nu ‎avem o iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat,‎ ‎neschimbat și neîmpărțit cu trup însuflețit, rațional și cugetător, care are în el însuși existența, ‎pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în ființa ‎trupului și fără ca să se schimbe ființa trupului în firea Dumnezeirii Lui și fără ca să rezulte o ‎singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască și din firea omenească pe care a luat-o.‎[26].‎

După ce am văzut mai sus și cum au fost oamenii zidiți, ce înseamnă nenăscut și nezidit, cum S-a întrupat Hristos, să vedem mai jos care sunt obârșiile omului și cum nu e dezmințită obârșia din Hristos de către nimeni, nici măcar în iad, ci doar unii oamenii se dezmint de ei înșiși devenind nefericiți.

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici ‎plăcerea nici durerea din simțire (din simțuri), ci a dat minții ei o anumită ‎capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această ‎capacitate (care e dorința naturală a minții lui Dumnezeu), lipind-o primul om ‎de simțire îndată ce a fost creat, și-a văzut plăcerea mișcându-se potrivnic firii, ‎spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simțurilor (1). Dar Cel ce se îngrijește ‎de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere, ca pe un ‎mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înțelept în firea trupului ‎legea morții, ca să limiteze nebunia minții, care și mișcă, potrivnic firii, ‎dorința spre lucrurile sensibile (2).‎

Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ‎ca un antidot, și durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e mijlocită de multe ‎pătimiri, între care și din care este și moartea, și are rostul să înlăture plăcerea ‎potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeiești în minte (3). Căci toată durerea având ‎drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe ‎care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității, toți cei ce ‎sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în ‎chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii ‎fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost ‎urmarea unei dureri premergătoare.‎

Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a ‎venirii lor pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. ‎De aceea toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie și ca pe o datorie ‎suportau moartea de pe urma lor, și nu se afla chip de scăpare pentru cei ‎tiranizați silnic de plăcerea nejustificată (4) și stăpâniți în mod natural de ‎durerile justificate și de moartea cea atotjustificată de pe urma lor.516 (‎516 Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă și durerea sau moartea ‎dreaptă. ‎Sau plăcerea necuvenită și durerea și moartea cuvenită.‎) Căci ‎pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile ‎atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-și avea ‎începutul facerii în stricăciunea plăcerii și sfârșitul în stricăciunea morții). Iar ‎pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere și o ‎moarte în același timp și necuvenită și necauzată; necauzată (nevinovată) prin ‎faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul ‎de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru că durerea și moartea ‎atotnecuvenită, așezându-se la, mijloc între plăcere necuvenită și moartea ‎atotcuvenită, să desființeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere și ‎sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea ‎limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în ‎firea celor supuși nefericirii și stricăciunii (5).‎

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârșit după ‎fire, se face om desăvârșit, constatator din suflet mintal și trup pătimitor după ‎fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuși de puțin plăcerea ‎răsărită din neascultare, ca anticipație a nașterii Sale în timp din femeie, dar ‎însușindu-și, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, ‎care este sfârșitul firii (6). Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să ‎desființeze obârșia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci ‎moartea Domnului n-a fost o datorie plătită pentru această obârșie din plăcere, ‎ca la ceilalți oameni, ci mai degrabă o putere opusă acestei obârșii. De ‎asemenea ca să înlăture cuvenitul sfârșit al firii prin moarte, întrucât acesta ‎‎(7) nu avea la El ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns (acest ‎sfârșit în fire) și, care era pedepsită prin el după dreptate.

Căci Domnul fiind înțelept, drept și puternic după fire, se cădea ca înțelept ‎să nu ignore modul tămăduirii, ca drept să nu înfăptuiască în chip silnic ‎mântuirea omului stăpânit de păcat cu voia lui, iar ca atotputernic să nu se ‎arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecării.‎

Înțelepciunea și-a arătat-o în modul tămăduirii,‎ făcându-se om fără vreo schimbare sau știrbire. Cumpăna dreptății a arătat-o ‎în mărimea pogorârii, luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura ‎pătimitoare518 a firii Sale și făcând din această trăsătură o armă spre ‎desființarea păcatului și a morții de pe urma lui, adică a plăcerii și a durerii de ‎pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare (8) stătea puterea păcatului și a ‎morții, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere și stăpânirea morții prin ‎durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii și a ‎durerii. Pentru că vrând să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne luăm ‎refugiul la plăcere, încercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile ‎durerii. Dar grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim și ‎mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere ‎eliberată de durere și de osteneli (9).‎

Iar tăria puterii atotcovârșitoare și-a arătat-o dăruind firii neschimbabilitatea ‎prin toate cele contrare suferite de El (10). Căci dăruind firii prin patimi ‎nepătimirea, prin osteneli odihna și prin moarte viața veșnică, a restabilit-o ‎iarăși, înnoind prin privațiunile Sale trupești deprinderile firii și dăruindu-i acesteia prin, întruparea Sa harul mai presus ‎de fire, adică dumnezeirea.‎

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat și a dat firii o altă obârșie[27] pentru ‎o a doua naștere, obârșie care o duce prin osteneală și durere spre plăcerea ‎viitoare.519 Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie ‎decât cea dintâi[28], constatatoare din plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere[29]; ‎și a născocit, la sfatul șarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai ‎înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe ‎cei toți născuți din el după trup, împreună cu sine la sfârșitul morții prin ‎durere, datorită obârșiei lor nedrepte prin plăcere. Dar tot așa Domnul, ‎făcându-Se om și dând o altă obârșie firii, pentru o a doua naștere din Duhul ‎Sfânt, și primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în EL ‎atotnecuvenită, întrucât nu-și avea ca obârșie a nașterii Sale plăcerea ‎atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desființarea ‎ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitului făpturii omenești după chipul lui ‎Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Și așa a făcut ‎pe toți cei renăscuți în El duhovnicește, liberi de vina ce apăsa asupra lor. ‎Drept urmare aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din ‎pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru ‎păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înțelepte dintr-‎o necesitate naturală (11). Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care ‎o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieții ‎veșnice.520 Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții și ‎a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de ‎plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieții veșnice.‎

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum proveniența ‎din Adam prin plăcere, punându-și pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta ‎hrană morții ce s-a ivit din pricina ei, și cum nașterea Domnului după trup a ‎adus desființarea amândurora, adică a plăcerii din Adam și a morții din pricina ‎lui Adam, ștergând odată cu păcatul lui Adam și pedeapsa lui Adam. Căci nu ‎era cu putință să fie predat la sfârșit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume ‎neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârșit moartea (12). Dar dacă-i așa, ‎potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit silnic peste fire, în ce privește ‎începutul și sfârșitul, adică nașterea și stricăciunea, numai stricăciunile lui ‎Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. ‎Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup și s-a făcut om desăvârșit, ‎afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam ‎numai pedeapsa, și a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel ‎drept pentru cei drepți, și a răsturnat rostul morții; prefăcând-o în osândă a ‎păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru ‎osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morții.‎

Dar să lămuresc și mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe ‎Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând ființă ‎plăcerii, iar prin plăcere sălășluindu-se pe sine în însuși adâncul (sânul) firii,‎ a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create ‎spre destrămare prin moarte (13). Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, ‎semănătorul păcatului și tatăl răutății, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine ‎de slava dumnezeiască, iară din invidie față de noi și față de Dumnezeu, l-a ‎scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu și să împrăștie ‎cele ce au fost aduse la existență. Fiindcă ne pizmuiește păcatul nu numai pe ‎noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuții, ci și pentru ‎Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noștri din pricina ‎mântuirii (14).‎

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar ‎motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul dintr-o neascultare, ‎se menține de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei ‎plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om ‎și neprimind ca anticipație a nașterii sale după trup plăcerea necuvenită, ‎pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu ‎voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a ‎răsturnat rostul (întrebuințarea) morții, nemaiavând aceea în El rostul de ‎osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a luat ‎nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut ‎rostul să desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste ‎toată firea frica morții.‎

Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta și-a luat ca ‎obârșie a nașterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit ‎osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă de ‎plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost ‎vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a ‎fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte și să fie vremea în ‎care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de ‎fire, care a lepădat în Hristos cu totul nașterea din plăcere, prin, care se ‎întinsese peste toți cu necesitate osânda morții ca o datorie. Deci aceeași ‎moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o ‎osândă a păcatului de pe urma dreptății. Căci cel ce suferă moartea ca o ‎osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o ‎suferă de pe urma păcatului său, primește de bunăvoie moartea adusă în lume ‎de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ‎ca un har spre osândirea păcatului.‎

Deci precum din pricina lui. Adam, care a înființat prin neascultare legea ‎nașterii din plăcere și drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toți cei ‎ce aveau existență din Adam, după legea nașterii din plăcere, aveau în chip ‎necesar și fără să vrea, împreunată virtual cu nașterea, și moartea ca osândă a ‎firii și deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât ‎stăpânea peste fire legea nașterii prin plăcere, tot așa din pricina lui Hristos, ‎care a smuls din fire cu totul legea nașterii prin plăcere și prin urmare rostul ‎morții ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca osândă a păcatului, ‎toți cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renașterii în duh și au ‎lepădat prin har nașterea de mai înainte prin plăcere din Adam și păzesc harul ‎nepăcătuirii de la Botez și puterea nemicșorată și neîntinată a înfierii tainice ‎în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviință moartea ‎‎(întrebuințarea morții) ce se lucrează spre osânda păcatului[30].522 Ei au apucat vremea în care se osândește prin har păcatul în ‎trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a ‎înomenirii, chiar din vremea întrupării; iar în special, după plecarea prin har, ‎din vremea când primește fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, ‎lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor,523 având la ‎început numai nașterea în duh suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea ‎‎(întrebuințarea morții) spre osânda păcatului[31] (5).‎

Pentru că cel ce a fost botezat și primește Botezul, întărindu-1 prin porunci, ‎nu mai plătește moartea ca o datorie pentru păcat, ci primește întrebuințarea ‎morții ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viața ‎dumnezeiască și fără de sfârșit. Căci Sfinții[32], care au străbătut calea vieții de ‎aici trecând prin multe pătimiri, pe care le-au purtat cu bărbăție pentru adevăr ‎și dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat, și arma ‎morții, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, ‎după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă dacă păcatul se slujea de ‎moarte ca de-o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârșeau păcatul ‎asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de o armă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvârșesc dreptatea prin credință.‎

Drept aceea, când s-a înfăptuit taina întrupării și Dumnezeu cel întrupat a ‎desființat cu totul în cei născuți cu duhul din El, nașterea firii după legea ‎plăcerii “a venit vremea să se înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu“, ‎adică să fie osândit păcatul, începând să fie osândit prin pătimiri de la cei ce ‎cred și au cunoscut adevărul și au cunoscut prin Botez nașterea din plăcere. ‎Căci pe aceștia i-a numit Petru “casa lui Dumnezeu“, precum mărturisește ‎dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: “Iar Hristos în casa Sa, a cărui casă ‎suntem noi“.524 (‎524 Evr. 3. 6.‎) Dar și Petru însuși, corifeul Apostolilor, arată aceasta prin ‎cuvântul următor: “Iar dacă (începe) întâi de la noi (se înțelege judecata), care ‎va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu“? E ca și cum ‎am zice: “Dacă noi, care am fost învredniciți să devenim, din darul Domnului, ‎casa lui Dumnezeu prin Duh, suntem datori să arătăm o așa de mare răbdare ‎în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului și să primim cu dragă ‎inimă moartea de ocară ca niște răufăcători, măcar că suntem buni, “care va fi ‎sfârșitul celor ce nu ascultă de cuvântul Evangheliei“? Cu alte cuvinte, care ‎va fi sfârșitul sau judecata celor ce nu numai că țin cu toată silința, până la ‎sfârșit, vie și lucrătoare în suflet și în trup, în aplecarea voii și în fire, nașterea ‎lor de la Adam prin plăcere, ce stăpânește peste fire, dar nu primesc nici pe ‎Dumnezeu și Tatăl Fiului celui întrupat, care ne cheamă, nici pe însuși ‎Mijlocitorul și Fiul, trimis al Tatălui, care a primit, cu voia Tatălui de ‎bunăvoie, moartea pentru noi, ca să ne împace cu Tatăl? Iar aceasta a făcut-o ‎ca să ne slăvească pentru Sine de pe urma faptei Sale, luminându-ne cu ‎frumusețea dumnezeirii proprii atât de mult, cât a primit El să fie necinstit pentru noi, ‎prin pătimirile noastre. Căci aceasta socotesc că este “Evanghelia Lui ‎Dumnezeu“: solie și îndemn a lui Dumnezeu către oameni, trimisă prin Fiul ‎Său, care s-a întrupat și a dăruit ca răsplată a împăcării cu Tatăl, celor ce ‎ascultă de El, îndumnezeirea nenăscută (sau necreată) (16).‎

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei, neascultători în cele ce ‎urmează, zicând: “Iar dacă dreptul abia se mântuiește, unde se va arăta ‎necredinciosul și păcătosul? “Drept“ numește pe cel credincios și pe cel ce ‎păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă din el ‎înfierea prin Duhul. Iar “mântuire“, harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va ‎da Dumnezeu celor vrednici și pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată ‎puterea în toate cele dumnezeiești, în sfârșit “necredincios“ și “păcătos“ ‎numește pe cel străin de harul Evangheliei; “necredincios“ pentru necredință ‎în Hristos, iar “păcătos“, pentru făptura cea veche, care se menține vie în el ‎prin stricăciunea patimilor. Sau poate “necredincios“ a numit Scriptura pe cel ‎lipsit cu totul numai de cunoștința cea întru Hristos, iar “păcătos“ pe cel ce ‎crede, dar calcă poruncile evanghelice, care păstrează curată cămașa ‎nestricăciunii primită prin Sfântul Botez. […]

‎19.‎    ‎ Dumnezeu prin una și aceeași voință nesfârșit de puternică a ‎bunătății va cuprinde pe toți îngerii și oamenii, fie buni, fie răi. Dar nu toți ‎aceștia se vor împărtăși la fel de Dumnezeu, care se află în toți în chip nesilit (άσχέτως), [ci cei ce și-au făcut în toate voința – n.n.] în conformitate ‎cu firea, și au făcut-o în stare să primească în mod actual rațiunile firii, ‎conform cu rațiunea întreagă a fericirii veșnice, se împărtășesc, pentru ‎consimțirea voii lor cu voia dumnezeiască, în întregime de bunătate, prin viața ‎dumnezeiască ce luminează în ei ca în îngeri, sau ca în oameni. Iar cei ce și-au ‎făcut în toate voința neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire a ‎rațiunilor firii, în opoziție cu rațiunea fericirii, vor cădea din întreaga bunătate ‎dumnezeiască din pricina dezbinării voii lor de voia dumnezeiască prin ‎împrietenirea acestei voi cu o existență ticăloasă. Făcând așa, aceștia pun o ‎distanță între ei și Dumnezeu, neavând rațiunea fericirii fecundată de voință ‎prin lucrarea binelui, prin care obișnuiește să se arate viața dumnezeiască. Deci ‎rațiunea firii este acul balanței, care dă pe față mișcarea voinței fiecăruia, dacă ‎aceasta se apleacă spre rău sau spre bine, urmând ca în conformitate cu această ‎mișcare să se împărtășească de viața dumnezeiască, sau să nu se împărtășească. ‎Căci sub raportul existenței și al existenței veșnice, Dumnezeu va cuprinde pe ‎toți, fiind în toți prezent; dar sub raportul fericirii veșnice, va cuprinde în chip ‎deosebit numai pe îngerii și pe oamenii sfinți, lăsând celor ce nu sunt așa ‎nefericirea veșnică, ca rod al voinței lor.‎[33]

Ce diferență între scrierile Sfinților Părinți și scrierile Părintelui Arsenie Boca! Atât intelectuală cât și duhovnicească. Numai aceasta înțelegându-o vom vedea că sfinția sa a fost superficial toată viața și că nu erau insuflate de același duh, sfința sa nefiind într-un duh cu Sfinții.

Să nădăjduim că Părintele Arsenie Boca a folosit expresia Iisus Hristos, care pentru noi oamenii, Dumnezeu fiind s-a făcut Om[34] (de ce n-a folosit oare majuscula dumnezeiască S-a făcut?) ca o dezmințire [și nu ca o mascare (cum a făcut Arie) a tuturor celorlalte afirmații eretice pe care le-a emis prin scrierile și picturile sale], și a mărturisit cu adevărat că Fiul lui Dumnezeu este născut iar nu făcut, Dumnezeu după fire. Să nădăjduim că sensul eretic al afirmațiilor sfinției sale[35] [că Fiul lui Dumnezeu are obârșia identică cu a noastră, ceea ce înseamnă indirect că ori a fost Dumnezeu doar prin har, fiind făcut iar nu născut (cum susțineau Origen[36] și, după el, Arie) ori că noi suntem născuți iar nu făcuți, prin preexistența sufletului (cum susținea Origen)] nici măcar el nu-l înțelegea și nu-l credea. Deși, iar se contrazice pe sine adăugând la propoziția de mai sus, imediat, următorul paragraf:

Ştiam şi până la HI [de ce oare scrie preadulcele Nume al Mântuitorului, care ar fi trebuit să-l aibă ca o pomenire neîncetată, cu lene, ca pe o onomatopee HI. Iar dacă tot dorește să-L prescurteze, de ce nu o face ca toți Ortodocșii IS HS? – n.n.] că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori ‎cu sufletul, că este un singur Dumnezeu, spiritual, nevăzut – ştiau acestea ‎şi dacii lui Zalmoxis, de pe meleagurile noastre – dar cu venirea lui Iisus ‎Hristos, ca Om între oameni, în istorie, se repară structural firea ‎omenească.[37]

Prin aceasta arată că nu se referea la obârșia din Hristos, prin Sfântul Botez, ci la cauza firii, astfel că Părintele Arsenie Boca reintră în confuzia ce patinează între origenism și arianism, mai mult înclinând acum, ca de obicei, spre origenism prin fraza că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori ‎cu sufletul, cu alte cuvinte legând realitatea nemuririi sufletelor de erezia obârșiei lor divine. În contextul de aici această frază sugerează că sufletele se trag din firea dumnezeiască. Iar aceasta este exact panteismul sau credința tuturor păgânilor, din care făceau parte chiar și dacii până la încreștinarea lor (deși erau pregătiți mai intens spre primirea lui Hristos ca alte neamuri). Se întărește și mai mult evidența că sfinția sa credea în preexistența sufletului, de care vom vorbi mai jos.

Să nădăjduim, iarăși și iarăși, de dragul Părintelui că toate ereziile debitate prolific aproape în fiecare pagină (fiindcă am ales a analiza doar câteva din frazele încâlcite, neavând rost să facem o analiză completă la niște scrieri anoste) nu le înțelegea și nu le credea, fiindcă altfel ar fi un eretic mascat în piele de păstor Ortodox.

Dar dacă el nu le înțelegea cum să le înțeleagă alții, care se chinuiesc să-i citească opera, având senzația că se sfințesc citind cuvintele unui Sfânt?

Și dacă (Doamne ferește!) le înțeleg și devin, după ele, eretici, ce va fi cu sufletul lor?

Și chiar dacă nu se iau după ereziile lui, fiindcă nu le înțeleg, tot se vatămă deprinzând o neclaritate în gândire și un gust îndoielnic care îi va despărți de posibilitatea de a dori, studia cu râvnă și înțelege limpezimea de suflet mântuitoare a Sfinților Părinți. Se vor mulțumi doar cu starea de dulceață putredă a mulțumirii de sine, atât de evidentă, pregnantă, fascinantă și hipnotizantă, ce înrobește cu putere sufletul cititorului, făcându-l după felul autorului.

Înțelegându-le acestea sau neînțelegându-le noi, cu toții trebuie să înțelegem, însă, un lucru foarte important… ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu a citit, sau nu a înțeles Dogmatica Ortodoxă… ce păcat că ne-a lăsat astfel de învățături, în contrast atât de evident cu limpezimea și pacea înțeleaptă a Sfintei Predanii… .

Iată un alt motiv pentru care nu poate fi canonizat Ortodox.

(4) Învățătura original origenistă

Tot în legătură cu neînțelegerea obârșiei Părintele Arsenie Boca a avut și învățătura origenistă despre preexistența sufletelor, dată anatema la Sfântul Sinodul al 5-lea Ecumenic, arătând permanent că teoria sa personală cu obârșia divină a oamenilor nu este doar o figură de stil ci o gravă mentalitate eretică:‎

‎242. Înainte de a exista ca persoane pământeşti, existăm ca gând, ca ‎intenţie a lui Dumnezeu.‎

‎243. De faptul că suntem oarecumva anteriori faţă de forma noastră ‎pământească, Dumnezeu ne spune, învăţându-l pe Ieremia,‎ când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe ‎pământ: „Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc printre popoare[38]” (Ieremia 1, 5) [iată și un citat denaturat de Părintele Arsenie Boca în sens origenist. Cuvântul autentic din Sfânta Scriptură este acesta: Ier 1:5 Mai -nainte de a te zămisli tu în pântece te ştiu, şi mai -nainte de ce ai ieşit tu din mitras te-am sfinţit, Proroc spre neamuri te-am pus. Sensul acestui cuvânt este preștiința lui Dumnezeu despre toți oamenii mai înainte de zămislirea lor, dar sfințirea li se face după zămislire, în cazul de față mai înainte de naștere. Aceasta pentru că sfințirea se dăruiește omului existent, nu doar preștiut, adică gata zămislit, având de la începutul existenței sale și suflet și trup unite negrăit. Nu se sfințește o idee ci o persoană. Persoana există din momentul zămislirii, chiar dacă era preștiută de Dumnezeu mai înainte de a exista – n.n.]

‎244. Cine ştie, dacă nu El are de adus în viaţa pământească, în ‎fluviul timpului, atâtea feţe omeneşti, încât numărul lor să

împlineacă toate posibilităţile de configuraţie câte le oferă structura ‎noastră genetică? (Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24‎ de perechi de cromozomi, se ridică la astronomica cifră de ‎‎282.429.536.481 de posibilităţi.)‎[…]

‎250. Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, ‎trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, ‎slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎[39]

Iată și învățătura Ortodoxă despre cele susținute mai sus de Părintele Arsenie Boca:

Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susţinut preexistenţa ‎sufletelor. […]

Trupul şi sufletul au fost făcute simultan şi nu numai întâi unul şi apoi celălalt, ‎după cum în chip prostesc afirmă Origen.[40] ‎

(5) Pelaghianismul

Părintele Arsenie Boca propovăduia pelaghianismul, dat anatema la Sfintele Sinoade 4, 6 și 7 Ecumenice[41]:

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul trebuie să treacă prin nevoinţe fără de voie, neatâmătoare ‎de el, care însă îi vin prin dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a supus prin nevoinţe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoinţele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii şi le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată dobândită această convertire şi armonie lăuntrică a puterilor, vine şi ‎lucrarea cea mai presus de fire şi ajută creşterea şi rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.[42]‎

Să vedem ce ne învață despre această erezie Sfânta Biserică Ortodoxă:

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste. Căci virtuţile ‎le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. De la cei ce voiesc numai ‎intenţia, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuţilor.‎ […]

Aşadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea ‎conformă Providenţei. Ea înfăptuieşte prin har îndumnezeirea mai presus de ‎fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la ‎care nu se va putea ridica după fire nici o raţiune a făpturilor. Iar la stânga stă ‎taina patimii de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească ‎după trup. Ea este conformă Judecăţii şi pricinuieşte pe de o parte desfiinţarea ‎desăvârşită a tuturor însuşirilor şi mişcărilor, care au pătruns în fire împotriva ‎firii prin neascultare, şi înfăptuieşte pe de alta restaurarea deplină a tuturor ‎însuşirilor şi mişcărilor conforme cu firea de la început . în urma acestei restaurări nu se va mai ‎afla în făpturi nici o raţiune ştirbită şi falsificată. ‎[43]

‎ 310 Asupra lui Pelaghie întâi s-a adunat sinod în Ierusalim de patriarhul Ioan, ‎după monahul ‎Orosie. Al 2-lea în Lida (care și Diospoli se numește) de 14 episcopi, ‎în anul 515 de față fiind ‎Ioan al Ierusalimului. Că pâra pe Pelaghie la sinod doi ‎episcopi din Gallia Nepor și Lazar. Iar ce ‎s-a isprăvit la acest sinod, povestește ‎dumnezeiescul Augustin. Că fățărnicindu-se Pelaghie, a ‎anatematisit în sinod ‎capetele cel 12 ale eresurilor lui, și ca cum s-ar fi pocăit s-a iertat. Ci tot ‎eresiarh ‎precum a fost, a rămas. Deci fiindcă după puțină vreme, iar și-a arătat eresul care ‎a ‎început a se lăți în Africa, pentru aceasta adunându-se sinodul acesta a anatematisit ‎socotelile ‎lui cele ereticești în 8 canoane de la 120 până la 127 și vezi acolo. Cu ‎dânsul a anatematisit și pe ‎Chelestie ucenicul lui, iar socoteala lor era, ca să zicem ‎pe scurt, că de sineși stăpânirea omului ‎este mai mult decât darul, și voia omului ‎ajunge spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.‎ […]

‎ CANONUL 122, 116‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice că darul lui Dumnezeu, cu care cineva se îndreptează prin Iisus ‎Hristos Domnul nostru, are putere numai spre singură lăsarea păcatelor celor ce până acum s-‎au greșit, și că nu dă încă și ajutor spre a nu mai greși altele, anatema fie.‎

‎ [Cartagina, can. 120, 121, 123, 124, 125, 126, 127]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ În trei protasuri (înainte puneri) cuprindeau pelaghienii ereticeștile lor cugetări. În una, că ‎omul întrebuințând numai puterile cele firești, poate să păzească toată legea și să se ‎îndrepteze, și să rămână întru dreptate, și să dobândească viața cea veșnică. Iar într-alta că ‎omul nu are trebuință de nici un dar al lui Dumnezeu din lăuntru, care să-l deștepte spre bine, ‎ori să-l ajute, sau să-l îndrepteze. Ci îi ajunge lui spre mântuire, numai stăpânirea de sine, ‎legea, învățătura, și pilda. Și în a treia, că deși se dă darul de‎ la Dumnezeu, însă se dă pentru vrednicia stăpânirii de sineși. Deci de aceste 2 a lor protasuri ‎‎(înainte puneri), atârnă și aceasta ce rânduiește canonul acesta. Adică, cum că, darul lui ‎Dumnezeu, cel ce prin Iisus Hristos îndreptează pe om în Botez, numai iertarea păcatelor celor ‎făcute dăruiește, dar nu și ajutor de a nu păcătui și altădată. Pentru aceea și anatematisește pe ‎cei ce o zic aceasta. Că Biserica cea sobornicească crede cu totul din potrivă, adică, că Darul ‎cel ce se dă prin Iisus Hristos întru Botez, și iertare de păcatele cele mai dinainte dă, și putere ‎și ajutor spre a nu mai păcătui, dacă nu din lenevire noi ne vom da pe sine la păcate. Pentru ‎aceea și David, zice: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, spre a ajuta mie ‎grăbește” (Psalm: 69,1). Și, „Ajutorul meu de la Domnul” (Psalm: 120,2), și celelalte. Și ‎Pavel: „Așișderea și Duhul împreună ajutorează nouă. Și el se roagă pentru noi, întru ‎slăbiciunile noastre” (Romani: 8,26). Și altele ca acestea zeci de mii se află întru ‎dumnezeieștile Scripturi.‎

‎ CANONUL 123, 116‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice, că acestași dar al lui Dumnezeu, cel prin Iisus Hristos Domnul ‎nostru, întru aceasta numai ajută nouă, spre a nu păcătui, că prin el nouă se descoperă și se ‎arată cunoștința păcatelor, spre a ști ce să cerem, și de care se cade a ne feri; dar nu și că prin ‎ele se dă nouă, ca ceea ce vom cunoaște a fi de făcut, că încă și a o face vom iubi și vom putea, ‎anatema fie. Că Apostolul zicând: „Că cunoștința face semeț, iar dragostea zidește” (I ‎Corinteni: 8,1). Foarte păgânesc lucru este a crede, că spre a ne îngâmfa noi avem darul lui ‎Hristos, iar spre a ne zidi, nu-l avem. Când, amândouă sunt dar al lui Dumnezeu, și a ști ce se ‎cade a face, și a iubi ceea ce se cade a face. Că dragostea zidind, să nu poată cunoștința a ‎mândri, precum de la Dumnezeu s-a scris: „Cel ce învață pe om minte” (Psalm: 93,10); așa s-a ‎scris încă: „Dragostea de la Dumnezeu este” (I Ioan: 4,7).‎

‎ [Cartagina, can. 120, 121, 122, 124, 125, 126, 127]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Și prin acest canon, anatematisește sinodul pe pelaghieni, și pe kelestieni, care ziceau, că ‎darul lui Dumnezeu numai întru aceasta ne ajută întru a nu păcătui, fiindcă printr-însul ‎cunoaștem, care trebuie a cere, și a face, adică pe cele bune; și de care trebuie a ne feri, adică ‎cele rele. Și nu că ne dăruiește, și pe a iubi, și pe a ne împuternici spre a face bunătățile acelea, ‎pe care le vom cunoaște. Că întocmai amândouă darurile sunt ale lui Dumnezeu, și cunoștința, ‎și dragostea. Căci, pentru cunoștință, zice David: „Cel ce învață pe om nu minte”. Iar pentru ‎dragoste, zice iubitul ucenic, că este din Dumnezeu. Și după alt chip încă, este păgânesc lucru a ‎crede, că darul lui Dumnezeu, ne dă cunoștință, care singură fiind, precum zice Pavel, umflă, ‎adică pricinuiește mândrie, dar nu dă și dragoste, care zidește, și ne împuternicește spre a ‎lucra bunătate. Drept aceea precum este dumnezeiescul dar dăruire, a cunoaște ce trebuie a ‎face; așa întocmai este, și a iubi ce trebuie să facem. Deci cunoștința, se dă în minte, iar ‎dragostea, în voință, pe amândouă puterile sufletului cele întâi și mai domnitoare.‎

‎ CANONUL 124, 117‎

‎ A plăcut, ca, oricare ar zice, că pentru aceasta se dă nouă darul dreptății, ca, ceea ce putem ‎face prin stăpânirea de sine, mai cu lesnire să împlinim prin dar. Ca cum că și de nu ni s-ar fi ‎dat darul, nu cu lesnire adică, dar însă am fi putut și fără de acela încă a împlini ‎dumnezeieștile porunci, anatema fie. Că pentru rodurile poruncilor Domnul grăia, unde nu a ‎zis fără de mine cu anevoie, puteți face, ci a zis: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan: ‎‎15,5).‎

‎ [Cartagina, can. 120, 121, 122, 123, 125, 126, 127]‎

‎ ‎ TÂLCUIRE

‎ Și acesta anatematisește pe pelaghieni și pe celestinieni, pentru căci învățau ei, că de vreme ‎ce Dumnezeu pe noi ne-a făcut de sine stăpânitori, putem cu adevărata și fără de ‎dumnezeiescul dar să împlinim poruncile lui, măcar deși nu cu lesnire, ci cu anevoie, iar prin ‎ajutorul dumnezeiescului dar, mai lesne (zic ei) putem să isprăvim poruncile. Fiindcă și ‎Domnul nu întru alt chip a zis vorbind pentru împlinirea dumnezeieștilor porunci, ci așa zis: ‎‎„Fără de Mine, nu puteți face nimic”. Drept aceea totul este dumnezeiescul dar, și fără de el ‎nimic putem isprăvi.341‎

‎[…]

‎341 Fiindcă osebite daruri au pomenit trecutele canoane, am socotit să dăm o cuprinzătoare ‎știință pentru dânsele. Deci lăsând pe felurile de despărțiri a scolasticilor cele pentru dar, ‎zicem cele obștești, și de toți teologii mărturisite acestea: darul, altul adică se zice începător, și ‎luminător: care se dă tuturor oamenilor, fără de împreună lucrarea a însăși stăpânirii, că ‎merge înainte de acesta. Ca să cunoască omul pe adevărul dumnezeieștilor porunci, și cu ‎slobozenie să se învoiască. (Pentru darul acesta începător zice Teofilact al Bulgariei tâlcuind ‎zicerea: „Nu vor învăța fiecare pe aproapele său, zicând; cunoaște pe Domnul” (Evrei: 8,11). ‎Dumnezeu pe firea noastră prin în omenirea Sa îndumnezeindu-o, au strălucit în sufletele ‎tuturor pe lumina adevăratei cunoștinței de Dumnezeu, și ca oarecare îndemânare s-au pus în ‎firea omenească de către dar, spre a cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat. Iar altul se zice dar ‎întăritor, care întărește pe omeneasca voință spre a iubi binele, nu silind, ci cu dulceață pe ea ‎înduplecându-o. Altul împreună lucrător, care împreună lucrează cu cel ce lucrează binele, ca ‎să aducă la ispravă și la sfârșit pe lucrarea binelui. Altul se zice rămâitor, și îndreptător, care ‎face pe om să rămână în bunătate până în sfârșit, care se sortește singuri celor mai înainte ‎hotărâți (proorisiți). Altul se zice deprinzător, și după deprindere; care pentru adânc este lipit ‎în om și rămâne, atât când lucrează binele, cât și când nu îl lucrează. Și acesta numai celor ‎proorisiți (mai înainte sortiți) se dă, dragoste a lui Dumnezeu, și arvună, și hărăzire numindu-‎se în Sfintele Scripturi de către marele Vasilie în cele pentru Sfântul Duh (cap 26); și de Sfântul ‎Kiril al Alexandriei (cartea 4 la Isaia), cu meșteșugul asemănat. Care pururea se află după ‎deprindere în meșter, dar nu pururea, nici neîncetat pe lucrări le pune înainte; deci darurile ‎cele trei de mai întâi, cel începător zic, cel întăritor, și cel împreună lucrător (sau ajutător), se ‎dau și către cei ce până la o vreme se află întru fapta bună, și în har, iar la urmă căzând dintr- ‎însa se dau muncilor de veci. Iar cele două, adică cel rămâitor, și cel deprinzători, numai ‎singuri celor proorisiți, a cărora de sineși stăpânirea rămâne întărită și temeinică întru ‎bunătate, și în fapta bună; pentru aceea și singure acestea pecetluiesc proorismosul, și ‎lucrurile lui, și se zic chiar isprăvi (efecturi). Iar cele trei mai de sus, după rea întrebuințare ‎să ‎numesc lucruri a proorismosului, fiindcă înlesnesc celui ce se mântuiește ‎mântuirea. (după ‎teologia lui Coresie.)‎[44]

Dar, din păcate,

(6) Chiar și învățătura Sfântului Sinod al 2-lea Ecumenic a contrazis-o, promovând uniatismul (greco-catolicismul și romano-catolicismul), deci, implicit Filioque, învățătura că Sfântul Duh purcede și de la Fiul.

Crezul, finalizat la Sfântul Sinod al 2-lea Ecumenic, are cuvintele „Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care de la Tatăl purcede”. Cine modifică în vreun fel crezul, chiar pentru a adăuga ceva Ortodox este anatematizat de toate Sfintele Sinoade Ecumenice de după Sinodul al 2-lea. Ce va păți atunci cineva dacă susține că cei ce l-au modificat în chip eretic au învățătura aproape fără de greșeală și fac parte din Sfânta Biserică, împărtășindu-i și tratându-i ca pe Ortodocși?

‎Catolici

‎•‎        Cu privire la Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, Părintele zicea că ‎sunt două strane ale aceleeaşi Biserici; mai spunea despre biserici şi ‎mănăstiri, că în vremurile din urmă se vor construi multe, dar nu se vor ‎termina. (Sora Aurica Ţinea, Sf. Mănăstire Sâmbăta)‎

‎•‎        Despre catolici a spus: „Biserica Catolică este aproape fără ‎greşeală”. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus)‎

‎•‎        Eu eram catolică, dar Părintele Arsenie avea un chip, o înfăţişare, ‎ceva aparte de lume şi mi-a intrat la inimă. Nu pot sta fără fotografia lui. Nu ‎m-am spovedit la Părintele Arsenie, nu i-am cerut ajutorul niciodată, dar ‎odată am vrut să fac un lucru rău şi el m-a oprit. Când spunea predica părea că imi spune numai mie. Ziceam: ‎‎“Doamne, oare ştie ce am eu in gând să fac?!Am venit acasă plângând. ‎Aveam de gând să fac o prostie, dar n-am mai facut-o. Mă tot întrebam cine ‎i-a spus şi de unde ştia ce am eu în gând să fac? (Murar Maria, 77 ani, ‎Arpaşu de Sus)‎[45]

De ce nu i-o fi spus oare, să se facă Ortodoxă. Orice prostie ar fi vrut să facă era mai mică decât viețuirea în afara Sfintei Biserici.

(7) Învățătura greșită despre secte și ecumensim

Sectele. Ecumenismul

– Sectarii au provocat o libertate catehetică care duce la erezie.

– Nu da cu bâta în viespile sectare.

– Se vorbeşte de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate [adică Sfânta Biserică Ortodoxă, care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească nu are mărturisirea Ei, confesiunea Ei? Trebuie să renunțe la credința Ei ca să devină cu adevărat sobornicească? Dar acesta este însuși ecumenismul de tip protestant, care spune că să ne unim într-un sobor să facem fapte bune, indiferent de confesiune, că nimeni nu are cu adevărat deplinătatea credinței, suntem numai ramuri. Ecumenismul de tip catolic zice că nu contează ce credință ai, numai să pomenești pe papă ca și cap al Bisericii, iar ca un pas intermediar să-l pomenești măcar ca pe unul dintre patriarhii Ortodocși. Ori aceasta o propovăduiește Părintele Arsenie Boca în picturile sfinției sale testamentare și prin tot mesajul său uniat. Singura ecumenicitate plăcută lui Dumnezeu este cea a Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, și constă tocmai în aceasta: unirea prin dreapta credință sau confesiune, conducând soborul celor hirotoniți prin succesiune apostolică, ce poate fi dată oricui prin hirotonie dacă se convertește mai întâi la dreapta credință. Dacă se renunță la confesionalitate de fapt se pierde și sobornicitatea și unitatea și apostolicitatea și, deci, desigur și sfințenia – n.n.] …Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos. [problema este că vrea acum să o facă în staulul de la Constantinopol ‎– n.n.]‎

– Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi, ale celor 7 sinoade ecumenice, altfel, la iad – cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu.^[46]

Din păcate, această carte, tocmai care dezavuează atât de violent ecumenismul, deși mascat îl propovăduiește cu o frază mai sus, este dezavuată chiar de Părintele Arsenie Boca, după cum susține (cu un facsimil autograf al Părintelui) Maica Zamfira. Oare nu cumva tocmai pentru frazele ce arată tocmai esența ecumenismului, ca fiind erezia tuturor ereziilor?

I se atribuie câteva scrieri, intre care Pravila Alba, un manuscris care i s-a furat modificat apoi și rescris. Circulând pe numele Parintelui, ajungând pana in Franța. Dăm in original caracterizarea pe care o face Părintele pe un asemenea exemplar din Pravila Alba:

„Pravila Albă – model de strâmbare a unui original furat”^[47].

De unde concluzia aceasta? Fiindcă cea mai perversă frază întâlnită de noi în legătură cu ecumenismul, îi aparține… Părintelui Arsenie Boca:

Trinitatea este un număr sacru, divin, un număr care simplifică, plenitudinea, victoria asupra luptei şi diviziunii, ecumenismul şi societatea perfectă, în care nu este opoziţie între personalităţi, între ipoteze şi fiinţa unică.

Misterul creştinismului este misterul unităţii, în dualitate găsindu-şi soluţia în Unitate – Trinitate. Iată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului şi dogma Trinitară.^[48]

Cu alte cuvinte modelul ecumenismului este tocmai… Sfânta Treime!!!

Din fericire [dar de fapt mai mare durere despre rătăcirea Părintelui Arsenie Boca ‎– n.n.]‎ completarea de apoi arată că Trinitatea în înțelesul preacuvioșiei sale nu este totuna cu Sfânta Treime, în care nu încape dualitate, fiindcă Dumnezeu este simplu iar nu compus. După cum observăm iarăși repetiția obsedantă monofizită a naturii teandrice. De altfel, vom vedea că și ucenicii sfinției sale, folosesc cuvinte dogmatice, neînțelese de ei, ca să demonstreze ecumenismul. Pentru aceasta, însă, este nevoie să arătăm și cum a propovăduit Părintele Arsenie Boca ecumenismul prin pictură și în porpria tâlcuire a picturilor sfinției sale:

Arianismul goților lui Wulfila a fost acceptat apoi de toate popoarele ‎germanico-orientale care au intrat în teritoriile imperiale în secolul al V-lea. Edictul ‎lui Teodosiu I din 380 prin care impune credința Niceană ca lege pentru tot ‎imperiul, nu reușește să-i facă pe goți să renunțe la arianism, considerat de ei ca un ‎patrimoniu național pe care nu-l pot părăsi pentru nici un motiv”. (Istoria ‎Universală a Bisericii Catolice).‎

‎„Limba operelor patristice a fost greaca în Răsărit și chiar în Apus în frunte cu ‎Roma și multe orașe occidentale până în sec. III, poate până înspre 200-250, când ‎încep să apară opere și în limba latină. Era o limbă pregătită prin traducerea ‎Vechiului Testament în koine și grefarea ei cu elemente populare, uneori cu eforturi ‎de a îmbrăca dialectul atic, doric etc. În această limbă – la început simplă, dar ‎evoluând mereu spre complexitate și elegantă – se predica, se țineau catehezele și se ‎săvârșea cultul. Limba greacă a fost prin înalta ei evoluție, prin bogăția ‎vocabularului și a noțiunilor ei, și prin spiritul ei dialectic, un instrument adecvat ‎ideilor și a idealului literaturii patristice. Era o limbă misionară, de agora, de ‎parlament, încă de la Homer, Eschil, Platon și Demostene. Etosul Evangheliei și ‎ardoarea spirituală a Sfinților Părinți au adăugat forțe noi suflului misionar al ‎limbii, chiar daca nu exista o afinitate veritabila între vechea cultură elenica și cea ‎nouă elaborată de Părinți. Dacă o afinitate de esență între „nou” și „vechi” nu ‎exista, limba greacă aducea totuși creștinismului ecoul neestimatului tezaur de ‎valori creat de geniul elenic de-a lungul veacurilor, tezaur de care limba și cultura ‎patristică s-au folosit parțial. E ceea ce a permis limbii grecești, dar și celei latine ‎patristice să civilizeze, prin cultura creștină, popoarele Europei, Asiei și Africii pe ‎care această cultură le-a putut atinge, inclusiv grupe mari ale unor popoare ‎migratoare ca goții, hunii, gepizii etc. Cu timpul, în Răsărit, pe măsură ce ‎popoarele de la periferia imperiului se creștinau, greaca a fost înlocuită de siriacă, ‎coptă, armeană, gotă, limbi ale căror alfabete au fost create de Părinți ai Bisericilor ‎naționale respective (Bardesane (?), Wulfila, Mezrob, Pahomie). Traducerile din ‎greacă în aceste limbi și invers au menținut legătura cu literatura greacă ‎contemporană, factor de unitate a produselor spirituale și a Bisericii. Limba latina ‎patristica a creștinat și a civilizat Europa occidentală, centrală și o parte din cea ‎răsăriteană (Daco-Romania), inclusiv popoarele germanice, anglo-saxon, maghiar, ‎polon. De aici simpatia pe care Bisericile acestor popoare o manifesta față de ‎Părinții latini” (Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie).‎

 

‎„Vizigoţii creştinaţi (în variantă ariană) de Wulfila, episcop care a tradus ‎Biblia în limba gotică, într-un alfabet runic îmbunătăţit după alfabetul grec, s-au ‎rupt de sub autoritatea regelui lor păgân şi au trecut în sudul Dunării, în imperiu…‎

Primii barbari evanghelizaţi la nord de Dunăre (dar nu în fosta Dacie Romană) au ‎fost un grup de goţi, pentru care a fost trimis ca episcop misionar Ulfila (Wulfila), ‎între 341-348, dar acesta predica şi în limba latină, nu doar în gotică, semn că între ‎ascultătorii săi se aflau şi daco-romani” (Nicolae, Mitropolitul Banatului, Biblia lui ‎Wulfila, în MB, an XX, 7-9, 1970, p. 550-558, Despre goți; persoana lui Wulfila și ‎activitatea lui; importanța traducerii lui Wulfila).‎

 

‎„Am să vă dau un mic exemplu, foarte semnificativ, o experienţă pe care am ‎trăit-o în timpul unuia din turneele mele de conferinţe. Acest exemplu arată că ‎istoria lumii, când este considerată ca expresie a spiritualului, a divinităţii, apare în ‎toate ocaziile semnificativă, mereu şi pretutindeni ne vorbeşte un limbaj nou. Acum ‎câteva săptămâni, eram în Scandinavia şi am putut constata că viaţa în acea parte ‎nordică a Europei este încă străbătută de ecoul a tot ce a fost în trecut; tot ce este ‎spiritual era încă impregnat de prezenţa, în conștiința oamenilor, a fiinţelor care ‎populau mitologiile nordice. S-ar putea spune că în aceste ţinuturi tot ce apare în ‎faţa privirii noastre este ecoul a ceea ce a constituit viaţa spirituală a nordului în ‎acel trecut îndepărtat despre care vorbeau inițiații Misteriilor druidice şi ai ‎Misteriilor droţilor discipolilor lor. Se observă şi acum influenţa acestui suflu magic ‎care a pătruns în viaţa spirituală a acestor ţinuturi nordice şi care se pot privi ca ‎fiind expresia unor foarte frumoase raporturi karmice. La Uppsala, am simțit că ‎sunt chiar în centrul acestei lumi, atunci când am văzut prima traducere ‎germanică a Bibliei, când m-am aflat în faţa acelui Codex argenteust ‎ al lui Wulfila. ‎Acest codex a poposit la Uppsala printr-o stranie înlănţuire de evenimente ‎karmice. Întâi s-a aflat la Praga; în timpul războiului purtat de suedezi, a fost luat ‎şi dus la Uppsala şi acolo se găseşte şi acum, adevărat simbol grăitor pentru cel care ‎doreşte să cerceteze cât de puţin vechile Misterii. Acest caracter de mister, această ‎pătrundere în lumea spirituală, este impregnat în mod real în mijlocul acestor vechi ‎culturi europene, marcate de un straniu caracter comun pe care îl resimt în mod ‎profund toţi cei care au primit iniţierea, în acele timpuri de mult trecute. Inimile lor ‎erau străbătute de un tragic sentiment când reuşeau ca privirea lor să pătrundă în ‎secretele existenţei, presimțind, însă, că numai în viitor va veni ceva să aducă ‎adevărata dezlegare a acestor enigme. Gândurile acestor inițiați erau permanent ‎îndreptate spre o lume mult mai strălucitoare, ale cărei raze vor ajunge într-o zi să ‎lumineze pe deplin cunoaşterea iniţiatică dobândită în vechile Misterii. Se poate ‎spune că în toate aceste locuri de Misterii se vorbea în mod profetic că urma să se ‎petreacă întruparea lui Christos Iisus. Un puternic sentiment de aşteptare umplea ‎acea atmosferă de profeţie în toate Misteriile nordice.‎

Nu trebuie să vă chinuiţi prea mult pentru a descifra sensul şi nici să ‎îmbrăcaţi în gânduri prea conturate ceea ce urmează să vă spun acum. Fraza pe ‎care am să o spun nu este decât expresia simptomatică a unui adevăr profund. În ‎ceea ce ni s-a transmis din tradiţia vechilor Misterii germanice, un ultim vestigiu ‎este legenda lui Siegfried, în care se găseşte ceva din acel sentiment de mister de ‎care tocmai vorbeam. Când ni se arată că Siegfried trebuie considerat ca ‎reprezentant al vechii iniţieri germanice, nordice, când ni se spune că în punctul lui ‎vulnerabil, care era în spate, era pusă o frunză, cine poate resimți că în această ‎legendă există ceva simptomatic, acela îşi poate da seama că locul acela vulnerabil ‎din corpul său este punctul unde se va afla altceva, atunci când fiinţa umană nu va ‎mai putea fi atinsă de ceea ce încă putea răni pe iniţiatul în vechile Misterii nordice. ‎Acesta era chiar locul din corpul omenesc pe care trebuie să-l acopere Crucea Iui ‎Christos Iisus. Iniţiatul în vechile Misterii nordice ignora acest lucru, dar acesta este ‎înţelesul pe care îl evocau vechile Misterii prin legenda lui Siegfried. Aşa se făcea ‎referire în mod simptomatic la concordanţa între vechile iniţieri ale druizilor şi ale ‎droţilor şi Misteriile creştinismului. Iată ce ne aminteşte această instalare, în acel loc ‎în lumea nordică, a primei traduceri germanice a Bibliei. Ne apare ca ceva foarte ‎expresiv şi ca o înlănţuire karmică exprimată în mod simbolic pentru ‎dumneavoastră faptul că un număr de unsprezece foi din Codex argenteus au fost ‎furate într-o zi, dar că posesorul acestor file furate, cuprins de remuşcări, nu a mai ‎vrut să le reţină şi le-a adus înapoi. Aşa cum am spus, nu trebuie să găsim în ‎aceasta neapărat o semnificaţie, ci doar să le considerăm ca o ilustrare figurată a ‎unor înlănţuiri de fapte karmice, iar prezenţa în lumea nordică a primei traduceri ‎în vechea limbă germanică a Bibliei este un exemplu, o expresie a acelor înlănţuiri. ‎Şi la fel cu acest fapt real, istoric tot aşa, tot ceea ce viaţa ne aduce în cale, lucruri ‎mari şi mici, ne va apărea conturat şi luminat de o înţelegere nouă, datorită ‎spiritului antroposofic care ne permite să vedem în tot ce este de natură fizică, ‎perceptibil, o expresie reală a unei realităţi suprasensibile, spirituale” (Rudolf ‎Steiner APOCALIPSA LUI IOAN).‎

 

 

Cu privire la „Pictarea bisericii din Drăgănescu„ găsim scris:‎

‎„Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale ‎din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de 15 ani. Părintele ‎Arsenie a pictat-o de două ori, aceasta pentru că, pe alocuri, din pricina ‎lumânărilor, pictura s-a „pangarit” (afumat), după expresia Sfinţiei Sale. (La ‎anumite compoziţii se observă cu uşurinţă cele două straturi picturale.) Aici, cum ‎chiar dânsul spunea, a fost căutat de o „adevărată avalanşă de oameni”. ‎

Pictura de la Drăgănescu nu este una obişnuită, în înţelesul că Părintele ‎Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic. ‎

Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei, Părintele a introdus în pictura ‎de aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, şi compoziţii de-a dreptul şocante ‎care au un rol vădit catehetic şi care se adresează oamenilor zilelor noastre. ‎

Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului şi ‎al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar din lectura picturii, care le ‎grăia direct, fără ocolişuri şi pe înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în ‎noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe ‎oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul”.57 ‎

‎„Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite ‎predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.‎

E o pictură nouă ca şi predica de atunci.”58‎

Ca „predica” de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu splendida-i ‎caligrafie, aşterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate, numeroase sentinţe scurte, ‎lămuritoare, care reprezintă o sinteză a gândirii Sfinţiei Sale. Ele nu sunt simple ‎vorbe de spirit, ci mai degrabă sunt aşchiile ţâşnite din coerenţa şi vigoarea unui ‎trunchi cu rădăcini adânci.59 ‎

Ar mai fi foarte multe de spus şi în ceea ce priveşte felul în care Părintele ‎Arsenie a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică dispunerea fiecărei ‎compoziţii în parte, însă nu acesta este scopul lucrării de faţă. Totuşi, nu se poate ‎trece cu vederea o amplă compoziţie pe care Părintele a zugrăvit-o pe absida ‎altarului. Ea ne prezintă momente „Din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, ‎pe vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit biserica ‎între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei sale în 28 ‎ale idelor lui noiembrie, cu vina de pe urmă: «Ştefan mi-a făcut temniţa ‎mănăstire!»”.60‎

Este ştiut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida altarului ‎mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar reprezentată. Deci pictarea ‎ei aici este firesc să ridice semne de întrebare, mai ales că ocupă un loc important în ‎absidă, atât în ceea ce priveşte dimensiunea ei, cât şi în ceea ce priveşte spaţiul pe ‎care se desfăşoară, şi anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, este limpede că ‎Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziţie aici. ‎

Nu aş vrea să fiu înţeles greşit şi să se creadă că, în cele ce urmează, doresc să ‎accentuez doar latura profetică a personalităţii Părintelui Arsenie, însă, căutând un ‎răspuns la semnificaţia amplasării compoziţiei cu pricina în acel loc însemnat, nu ‎pot să nu observ asemănările dintre cele două vieţi – a Cuviosului Ştefan cel Nou şi ‎a Părintelui Arsenie – şi mai ales faptul că amândoi s-au săvârşit din viaţă în 28 ale ‎lunii lui noiembrie!61” (O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de ‎capete, Ed. Teognost, p. 34).‎

 

 

‎57. Cărarea Împărăţiei , p. 157.‎

‎58. Ibid., p. 171.‎

‎59. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite…‎

‎60. Cărarea Împărăţiei, p. 325.‎

‎61. În Duminica Ortodoxiei, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/1999, p. 43.‎

Iată, este forte primejdios de nu vom arăta celor care au evlavie la Părintele ‎Arsenie Boca că:‎

E foarte posibil ca Părintele Arsenie să fi pictat ereticii în biserica Drăgănescu ‎cu gândul ca noi să pricepem că ecumenismul, acceptarea că Biserica – Trupul lui ‎Hristos este dezbinată, „unirea Bisericilor”, recunoașterea ca sfinți a tuturor ‎ereticilor și povățuitor pe Papa, însemnează „urâciunea pustiirii, care s-a zis prin ‎Daniil prorocul (9, 26), stând în locul cel Sfânt, cel ce citește să înțeleagă” (Matei ‎‎24, 15). A accepta că Biserica – Trupul lui Hristos este dezbinată, înseamnă a ‎tăgădui Dumnezeirea lui Hristos, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Wulfila ‎semiarianul, care tăgăduia Dumnezeirea lui Hristos. Al accepta pe Papa Francisc, ‎Povățuitor, înseamnă al accepta ca Sfânt pe Francisc de Assisi. Apoi este știut că ‎aceia care se vor împărtăși la altarele bisericilor care acceptă „unirea Bisericii”, ‎acceptă ca sfinți toți ereticii, nu se împărtășesc cu Trupul lui Hristos, Dumnezeiesc ‎și omenesc. Unirea lor este în „hristosul” lui Wulfila semiarianul.‎^[49]

‎

Nu putem fi dca e acord cu ideea că pictarea ereticilor și a ereziilor pe pereții bisericii din Drăgănescu ar fi vreo sugestie subtilă să ne ferim de ecumensim. Ar fi trebuit, conform stilului brutal atât de obișnuit al sfinției sale, să o spună clar și răspicat.

Mai mult Sfintele Icoane nu sunt adresate numai intelectualilor rafinați și tuturor, inclusiv oamenilor simpli.

‎ 925. -Sfinții Părinți au avut grijă să înlăture orice icoană care ar reprezenta vreun chip ‎necuviincios, sau simbol nepriceput ușor, ca să nu se dea prilej celor neștiutori sau necredincioși ‎să defaime cele sfinte, zicînd că sînt himere mitologice, etc. ‎[…]

Zugrăvim sfintele icoane pentru înfrumusețarea bisericilor, ca să fie ca niște cărți pentru cei ‎neînvățați și spre imitarea virtuților sfinților și pomenirea și sporirea dragostei și pentru ca să se ‎țină trează grija de a-l chema întotdeauna pe Domnul, ca Stăpân și Tată, iar pe sfinți ca pe ‎slugile Lui, și ajutători și mijlocitori ai noștri”. -Răsp. la, întrebarea III.‎^[50]

Nu este vorba de himere mitologice ci ecumeniste la care se adaugă, mai grav, și sporirea imitării și dragostei față de ecumenism, mai concret imitarea celor înșelați în lucrarea lăuntrică (Francisc de Assisi) și/sau de erezii (Wulfila arianul și Vaticanul pictat ca o „sfântă biserică”) și sporirea dragostei față de ei, după este descris mecanismul impactului icoanelor asupra oamenilor de către Sfânta Biserică.

Roadele acestei predici pictate se regăsesc în realitatea dureroasă contemporană. Cine merge la biserica din Drăgănescu aude și pe ghidul locului și pe Părintele slujitor spunând fraze ca acestea: „Francisc de Assisi este Sfânt fiindcă, deși romano-catolic, a ținut canonul Ortodoxiei. Wulfila nu este episcopul got arian, ci un altul, Ortodox” de care nu pomenește, desigur, nici o istorie laică sau bisericească. Este vorba de a demonstra cu orice chip, înfruntând toate evidențele, că protagonistul de la Prislop și Drăgănescu este Sfântul Ardealului, de fapt sfântul lor personal, fiindcă nu credem că tot Ardealul a fost înșelat astfel de rău.

Aceste fel de interpretări sunt reproduse și în scris de ucenicii cei mai înfierbântați ai Părintelui Arsenie Boca, după cum am pomenit deja:

Ca un înainte-văzător, Părintele și-a ‎îngăduit să-l picteze în lucrările sale și pe ‎Sfântul Francisc de Assisi, despre care știa ‎că, deși a fost catolic, a avut viață sfântă și ‎un mare rol în întărirea credinței la vreme ‎de ispită. însă bârfitorii afoni n-au întârziat ‎să-l acuze, deși Părintele a pictat după ‎îndemnul de Sus [un asemenea sus nu poate fi decât vama ereziilor de unde vin să ne ispitească arhiconii, teologii iadului –n.n.], neauzit de cei mai mulți ‎dintre noi.‎

În stânga, mai în față, Părintele a pictat ‎Catedrala reprezentativă a Ortodoxiei, ‎Sfânta Sofia din Constantinopol. Printr-o ‎punte viitoare, a legat-o de catedrala ‎Sfântului Petru din Roma, a catolicilor, ‎pictată în planul doi, pusă sub autoritatea ‎Sfântului Apostol Petru, răstignit cu capul ‎în jos. Ei, catolicii, nu vor să se întoarcă la ‎Ortodoxia în care au fost peste o mie de ‎ani. Dar nici de noi, cât de ortodocși ne ‎credem, dacă nu vom ține cărarea cu ‎adevărat ortodoxă, cu viața și cu învățătura ‎arătată de Sfinți și de Părintele Arsenie, nu ‎va fi bine.^[51]‎

 

Iată cum Părintele Petru Vamvulescu pune pe același plan Ortodocșii ca și catolicii, dacă nu devin credincioși în arsenism, numit cărare cu adevărat Ortodoxă. Dar tocmai credința arsenică, susținând că Francisc de Assisi ar fi Sfânt, deci că vreun eretic poate fi Sfânt, fără a se converti la Ortodoxie, și că romano-catolicismul (simbolizat esențial de basilica San Pietro, unde ‎se aleg papii) ar putea fi Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească în afara Căreia nu este mântuire,‎ este căderea cea mai adâncă ce ne îndepărtează cu totul de la Sfinții Părinți și de la adevărata Ortodoxie, fiind centrul ereziei uniate. Să ne ferească bunul Dumnezeu a urma vreodată învățătura arătată de Părintele Arsenie Boca!!!

La stânga Domnului sau în dreapta picturii se află: sfântul apostol Petru, sfântul apostol Pavel, ‎sfântul Macarie Egipteanul, acoperit de părul lung și alb, sfântul cuvios Teodor Studitul, sfântul ‎Ieronim – tălmăcitorul Vulgatei, sfântul Francisc de Asisi – mărturie a adevăratului ecumenism, în ‎viziunea ortodoxă a Părintelui Arsenie -‎ […]

Jos în centrul picturii se vede parțial globul pământesc, crăpat, pustiu și înroșit de sânge, pe care ‎scrie: „Fărădelegile atrag pustiirea pe pământ” (înțelepciunea lui Solomon 5,23) și pe care ‎domnește în picioare Cain ucigașul, cu coif pe cap, gol, având numai învelitoare la mijloc și ținând ‎în dreapta sa o sabie, pe care Părintele Arsenie a scris: „Sabia pedepsește pe ucigași și confirmă ‎pe sfinți”. împrejurul scutului din mâna stângă a lui Cain stă scrisă: „Legea ispășirii: Cine ia pe ‎altul rob, de robie are parte. Toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52). Cain este ‎urmat îndeaproape dinspre orizontul pământului, de un corp de armată modernă înzestrată cu căști ‎și mitraliere. Crunții soldați sunt conduși de un civil care-i cheamă la asalt cu mâna dreaptă în vânt. ‎Armele acestora se îndreaptă după sabia lui Cain, pe pământ, înspre Biserica lui Hristos ‎înveșmântată în alb: Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și Bazilica Sfântul Petru din Roma, ‎unite în nimb auriu, luminos și plin de raze ale Duhului Sfânt, aflate sub piciorul Crucii Domnului, ‎răstignit cu mana desprinsă din cui. Biserica-Templu și Mireasă a lui Hristos stă între cer și ‎pământ, atingând orizontul pământesc din dreapta, dar existând dincolo de acesta, într-un fond ‎albastru, pe o Stâncă din văzduh pe care scrie: „Pe această piatră (a dumnezeirii) voi zidi ‎Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pre ea” (Matei 16,18).‎

Deasupra nimbului sfintei Bisericii, Părintele Arsenie ne reamintește cuvintele celebre ale ‎sfântului Ciprian al Cartaginei (j*258), din lucrarea „De unitate Ecclesiae”: „Extra Ecclesiam ‎nulla salus”, adică: „în afară de Biserică [și Părintele Arsenie Boca adaugă pictat ideea eretică: „în afară de biserica Romano-Catolică” – n.n.] nu există mântuire”. Sub Crucea Domnului Hristos, ‎mărturisim articolul din Crez privitor la sfânta Biserică: „Cred întru una, sfântă, sobornicească ‎și apostolească Biserică”. Biserica lui Hristos înaintează înspre sfântul Altar sau Eshaton, fiind ‎umbrită, străjuită, apărată și călăuzită de Crucea Mântuitorului. Armele antihristice și apocaliptice ‎îndreptate spre Biserica creștină, concentrează și cuprind într-ânsele toate persecuțiile și ‎prigonirile din istoria creștinismului, care au menținut și mențin însângerată coasta Trupului ‎ecclesial al lui Hristos, răstignit pe Crucea veacurilor.‎

Învăluite de mâna Părintelui Arsenie în același nimb și aură într-o „perihoreză” ecumenică ‎vizionară, ortodoxia și catolicismul, reprezentate simbolic de către cele doua catedrale ‎emblematice – Sfânta Sofia din Constantinopol și Sfântul Petru din Roma – vor ajunge într-un târziu ‎din nou la „unirea ipostatică” a primului mileniu creștin, conform iconografiei bisericii de la ‎Drăgănescu.‎ [ce nimb, ce aură, ce perihoreză poate fi între Adevăr și minciună, între lumină și întuneric, între Biserica Ortodoxă și adunarea celor ce au ca dumnezeu pe papă?  2Co 6:14 Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? 15 Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? ‎– n.n.] ‎^[52]

Ba însuși Părintele Arsenie Boca ne tâlcuiește propria pictură: reprezentarea teoriei eretice ar ramificațiilor: Sfânta Biserică nu a rămas una prin căderea apusului în erezie, ea are nevoie de celelalte confesiuni ca să se reunească și să revină la Ea pentru ca redevie Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Învățătura Ortodoxă însă este limpede: oricâți eretici s-ar rupe de la Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit Ea rămâne Întreagă, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, neavând nevoie de eretici ca să Îl aibă pe Hristos – Adevărul în Ea. Pierderea este a ereticilor, care cad și din Împărăția Cerurilor. Sfânta Biserică pierde doar prin compasiune pe cei ce ar fi putut fi copiii Ei și suferă, cum este îndurerat și Însuși Hristos, așteptând cu dragoste și răbdare ca ei să revină, după cum spun Sfinții Părinți, la Sfântul Sinod al VIII-lea Ecumenic, care precis va fi, după cum spun adevărații prooroci, după Marele Prăpăd:

Mai departe, îl lăsăm pe însuși Părintele Arsenie să ne tâlcuiască ‎‎„Biserica și lumea” printr-un ‎text inedit, descoperit recent între ‎manuscrisele Sfinției Sale, de la Așezământul monahal de la ‎Sinaia:‎

‎«Pictorilor li se dau uneori, în istoria artelor, și teme abstracte, greu ‎de transpus în plastică. Alteori ‎și le iau singuri, cum e cazul de față, ca ‎de pildă ilustrarea unui text ca acesta: „Pus-am înaintea ‎voastră calea ‎vieții și calea morții; spre care vă veți tinde mâna, pe aceea veți avea-o” ‎‎- din ‎înțelepciunea lui Sirah 15,17.‎

Ca să fie mai lămurit textul, i s-a adăugat o primă direcție (că poate ‎avea mai multe), ‎intercalându-se două sensuri, direcții, diametral opuse: ‎‎„Biserica și lumea”. Cu această delimitare, ‎textul devine posibil din ‎punct de vedere plastic. Iar cum între aceste două realități a fost ‎‎întotdeauna neînțelegere, conflict, chiar și război de exterminare, aceasta ‎o explică linia de ‎demarcare între două zone, una luminoasă și alta ‎întunecoasă, arătând ca o linie de front ‎negeometrică și asimetrică; ba ‎mai mult chiar, pe două planuri ontologice cotangente. Biserica e în ‎‎lume, dar lumea nu e în biserică – „lumea” pentru care nu s-a rugat ‎Domnul Hristos. Aceasta e ‎lumea patimilor, care nu e creația lui ‎Dumnezeu, ci creația și stăpânirea îngerului rebel, Satana, ‎după ‎traducere „protivnicul” lui Dumnezeu, iar pe românește „Dușmanul” lui ‎Dumnezeu și al ‎omului. […]  De aceea au venit urmările fărădelegilor pe ‎pământ, tot felul de pustiiri și cortegii de ‎rele. „Fărădelegile atrag ‎pustiirea pe pământ” (înțelepciunea lui Solomon 5,23). Urmările și ‎‎rostul pustiitorului Cain și a urmașilor lui, iar mai apoi a lui Iuda cu și ‎mai mulți urmași împotriva ‎lui Dumnezeu și a oamenilor. Alături de ‎această felie de pământ, înroșită de urmările fărădelegilor, ‎se află o altă ‎emisferă luminoasă, radiantă, reprezentând Biserica apostolică, cu ‎primele ei două ‎ramuri: răsăriteană Sfânta Sofia și apuseană Sfântul ‎Petru din Roma. [aici nu este vorba numai despre o erezie subtilă, numită teoria ramificațiilor, dar și de o crasă ignoranță istorică. Sfânta Biserică, după cum mărturisim în Sfântul Crez este Una, deci nu este împărțită în două ramuri, după cum și Trupul lui Hristos este Unul.  1Co 12:27 Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. 28 Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Așadar unde a pus Dumnezeu în trup ca mădulare pe eretici, că nu sunt enumerați. De ce?   Joh 15:4 Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. 5 Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. 6 Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.  Deci este o viță, și cine nu rămâne în ea se usucă și arde în focul veșnic. Mai vedem că cei ce fac minuni sunt enumerați după învățători, ca să înțelegem că cineva, chiar dacă ar face minuni, ca să fie autentice, trebuie să asculte nu numai de Apostoli, Sfinții prooroci, dar și de învățătorii Ortodocși. Iar proorocii ca să fie adevărați, trebuie să se supună învățăturilor Apostolice. Acesta este și criteriul adevăratelor minuni (să ducă la învățături Ortodoxe), iar criteriul adevăratelor proorocii să se supună Predaniei Apostolilor. De aici vedem că Părintele Arsenie Boca nici nu a făcut minuni autentice, fiindcă nu s-a supus învățăturilor Ortodoxe, nici nu a fost prooroc Sfânt, deoarece nu s-a supus învățăturilor Apostolilor, care ne învață în Sfintele lor Canoane:

‎ CANONUL 45‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se ‎afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. ‎‎65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]‎ […]

‎ CANONUL 46‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce ‎conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?‎

‎ [Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 1, 6, 15; Vasilie, can. ‎‎1, 20, 47, 2]‎^[53]

Nu putem spune că Părintele Arsenie Boca a vorbit, după adevăr, nici măcar istoric. Rădăcina istorică a Sfintei Biserici se află la Ierusalim, iar rădăcina Ei duhovnicească este Trupul cel Unic lui Hristos  Efe 4:5 Este un Domn, o credinţă, un botez. Pe vremea Apostolilor nu exista nici Sfânta Sofia din Constantinopol, nici San Piedro din Roma. Azi în Sfânta Sofia este un muzeu, fiind în trecut și o Moschee, Sfânta Sofia este, deci, un simbol trecut al mahomedanismului, ideologia fanatică despre Mohamed ca centru al credinței și un simbol actual al secularismului, ideologia fanatică despre omul științific, istoric, ca centru al credinței, iar San Piedro este simbolul cel mai puternic al papismului, ideologia fanatică despre Papă, omul înlocuitor al lui Hristos, ca centru al credinței. Deci nu pot fi nici Sfânta Sofia (cea de acum sau de pe vremea Părintelui Arsenie Boca), nici San Piedro (cea de nici când, fiindcă în această clădire nu s-a slujit niciodată Ortodoxia ci întotdeauna a fost viclenită și primejduită) Sfânta Biserică Apostolică. Iar dacă ne gândim la Sfânta Sofia care a fost Ortodoxă, dacă o asociem cu San Piedro, ca în tabloul pictat de sfinția sa, Cel mai apropiat și evident simbolism al lor, este unirea ecumenistă între răsărit și apus care se face și s-a făcut sub presiunea grăbită a politicii mondiale de la Patriarhul Constantinopolului uniat și tiran Ioan Becul, continuând cu Patriarhul uniat slăbit de bătrânețe Iosif al II-lea, al Constantinopolului, căzut la sinodul Ferrara-Florența, apoi al Patriarhului visător Athenagora ce-și dorea unirea la un potir cu papa, neținând cont de căderea de la dragostea ce arată rătăcirea în credință celor ce se pierd prin erezie, și venind până azi ca o ispită uniată puternică. Acesta este de fapt și mesajul și îndemnul Părintelui Arsenie Boca evident, căci având ca tată un greco-catolic și ca un mod de a gândi și a crede, moștenit de la el, se exprimă în toate, scris și pictură, ca uniat ‎– n.n.] Aceste două Biserici istorice ‎[Sfinții Apostoli numesc adunările și casele de adunare ale ereticilor nu biserici ci sinagogi  CANONUL 65‎

‎ Dacă vreun cleric, sau mirean va intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, spre a se ruga, să se ‎și caterisească, și să se afurisească.‎

‎ [Apostolic, can. 7, 45, 71; Sinod 6, can. 11; Antiohia, can. 1; Laodiceea, can. 6, 32, 33, 37, 38]‎ ‎vedeți că Părintele Arsenie Boca nu este învățător sau prooroc Ortodox?– n.n.] stau [sinagoga Romei nu stă ci cade, neavând legătură cu Dumnezeu – Cuvântul ‎– n.n.] ‎ pe cuvântul Domnului ‎Hristos spus lui Petru, când acesta prin revelație a mărturisit ‎‎dumnezeirea Mântuitorului. Căci, pe omul căzut și decăzut numai ‎Dumnezeu îl mai poate readuce ‎la destinația și nemurirea pe care i le ‎stricase Satana cu momeala lui, a păcatului. Textul, locul ‎drept al ‎temeliei Bisericii, e următorul: „Pe această piatră (a dumnezeirii) – ‎mărturisită de Petru ‎prin revelație – voi zidi Biserica Mea și porțile ‎iadului nu o vor birui pre ea”. Deci dumnezeirea ‎lui Iisus Hristos e ‎temelia Bisericii, nu persoana lui Petru și nici Scriptura (deși-i insuflată ‎de Duhul ‎Sfânt) cum va zice o a treia biserică apărută cu vreo ‎cinsprezece veacuri mai târziu. [acum numește biserică sinagoga protestanților ‎– n.n.] ‎ Aci-i ‎cotangența: Cain ucigașul și Iuda ‎vânzătorul, pustiind pământul, luptă contra Bisericii, care-i ‎totodată și ‎pe alt tărâm, tărâm al naturii întemeietorului, unde ei nu pot ajunge cum ‎vor ei: pustiind.‎

E chiar locul ce-o explică, de ce răul n-a fost lichidat total și moartea ‎n-a fost oprită din pustiirea ‎ei. Satana i-a cerut pe credincioși, începând ‎cu apostolii, dintre care l-a biruit și l-a dobândit pe ‎Iuda, să-i cearnă pe ‎toți, ca pe grâu. I s-a îngăduit această cernere sau selecție. Că e chiar ‎necesară ‎o selecție a dovedit-o chiar istoria creștinismului. De pildă, ‎după declararea libertății Bisericii prin ‎Edictul de la Milano al lui ‎Constantin cel Mare, au intrat în creștinism la mare grămadă toți ‎‎demnitarii stăpânirii, toți slujbașii – că doar e credința împăratului. De ‎unde înainte în credința ‎creștină era primejdie de moarte să intre cineva. ‎Regimul de libertate a cultului n-a mai pus ‎nimănui viața în primejdie, ‎dar nici silința creștinilor, cu grămada, n-a mai fost pentru virtute și ‎‎răspuns bun înaintea lui Dumnezeu pentru viața de pe pământ. De aceea ‎un istoric contemporan al ‎veacului IV spune: „Dacă n-ar fi trimis ‎Dumnezeu pe cei Trei Sfinți Ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan Gurădeaur, ar fi trebuit să vie ‎Hristos a doua oară, așa de ‎mult se înmulțiseră relele între creștini”. ‎Acest mers negativ al libertății omenești a fost motivul ‎ilustrării săbiei ‎lui Cain cu textul: „Sabia pedepsește pe ucigași și confirmă pe sfinți”. E ‎chiar ‎legea ispășirii. „Cine ia pe alții robi, de robie are parte. Toți cei ce ‎scot sabia de sabie vor ‎pieri”. Așadar sabia e lăsată de Dumnezeu în ‎continuare, dar Dumnezeu i-a schimbat rostul. De ‎asemenea i-a schimbat ‎și morții puterea. Moartea pentru creștini nu mai e o sperietoare și o ‎groază, ‎chiar de-i forțată, ci-i o eliberare de păcat, a trupului păcatului. ‎‎„Nu vă temeți de cei ce ucid ‎trupul și mai mult nu pot face nimic!” ‎Moartea fizică în creștinism e eliberare și bucurie [nu moartea fizică e eliberare și bucurie, ci moartea duhovnicească, în stare de jertfă, chiar și atunci când se desparte sufletul de trup. Nu automat cine este creștin moare bine, numai cel ce este adevărat creștin, adică predat lui Hristos prin lepădarea de sine ‎– n.n.] ‎. ‎Moartea, Jertfa ‎Domnului Hristos, a schimbat sensul morții. Cine moare din pricina ‎Domnului ‎Hristos [nimeni nu moare din pricina Domnului nostru Iisus Hristos, ci din pricina propriilor păcate sau/și a păcatului lui Adam. El a murit din pricina noastră ‎– n.n.] ‎, e fericit: a dobândit viața veșnică. Nu mai este frică ‎de moarte, decât unde nu e credință și ‎pocăință [ba există frică de moarte și unde este credință și pocăință, chiar dacă frică de moarte duhovnicească. Citim despre Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare:  ‎Când era pe moarte avva Arsenie, s-au tulburat ucenicii lui. Dar el le-a zis: “Încă nu a ve‎nit ceasul; iar când va veni ceasul, vă voi spune vouă. Dar am să mă judec cu voi la diva-‎nul lui Hristos, de veți da trupul meu cuiva”. Iar ei au zis: “Și ce vom face, că nu știm un-‎de să-l îngropăm?” Și le-a zis lor bătrânul: “Nu știți să legați o funie de piciorul meu și să ‎mă trageți la munte?” […] iar când era aproape de a muri, l-au văzut pe el ‎frații plângând și i-au zis lui: “Până și tu te temi, părinte?” Și a zis lor: “Într-adevăr, frica ‎cea de acum, ce este cu mine în ceasul acesta, o aveam de când m-am făcut călugăr”. Și ‎așa a adormit.‎ […] Căci era bărbat bun și plin de Duh Sfânt și de credință.^[54] De unde se vede că Arsenie cel prea, prea mic a căzut în amăgire tocmai fiindcă nu cultiva în sine frica de moarte, crezându-se cu credință și pocăință drepte ‎– n.n.] ‎. Deci iată tangența ‎Bisericii istorice cu Biserica biruitoare din cer, susținută de ‎dumnezeirea ‎întemeietorului ei, contra viforului răutății și morții. Această idee s-a ‎arătat plastic ‎prin legătura tangentă între sfințenia Bisericii, arătată ‎prin raze și tonalitate deschisă, cu finalul ‎superior al unei tâmple de ‎biserică, de pe a cărei tâmplă Domnul Hristos răstignit, desprinde o ‎‎mână din cuie [altă erezie pictată, pe care, dacă ne va ajuta Bunul Dumnezeu, o vor dezlega Sfinții Părinți cu învățăturile lor pline de înțelepciune în studiul aparte despre picturile păgâne și eretice de la biserica Drăgănescu ‎– n.n.] ‎și cheamă cu extremă tărie pe oameni: „Veniți la Mine!”‎

Sub acest final de tâmplă sunt notate cuvintele din „De unitate ‎Ecclesiae” cap. IV, a sfântului ‎Ciprian: „Extra Ecclesiaem nulla salus”. ‎De asemenea și cuvintele din simbolul credinței, stabilit ‎de primele ‎sinoade ecumenice „Cred întru una, sfântă, sobornicească și ‎apostolească ‎Biserică”. Scrie cu roșu, nu numai ca rost cromatic de ‎înviorare locală, ci și ca semn al multor ‎lupte cu vrăjmașii împotriva ‎Bisericii. Ce-a făcut trufașul cardinal Humbert aruncând anatema lui ‎pe ‎altarul Sfintei Sofii la 1054, a rupt unitatea, a pătat sfințenia Bisericii cu ‎un păcat al trufiei; iar ‎Biserica „sa” a primit jumătate de mileniu mai ‎târziu aceeași faptă a altui neamț trufaș: Reforma ‎lui Luther, iar de ‎atunci roiul neoprotestanților nu se mai termină și unitatea Bisericii nu ‎se mai ‎realizează decât la al VIII-lea sinod ecumenic – dacă va mai fi. ‎[iar cuvinte eretice numind sinagogile ereticilor biserici și contrazicând pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos:  Mat 16:18 Şi Eu îţi zic ţie, că […] pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.  A biruit-o oare Humbert, oare Luther? Cine a putut rupe unitatea și păta sfințenia Sfintei Biserici sau a Trupului lui Hristos? Și cum poate fi San Piedro în unitatea Bisericii, în afara căreia nu este mântuire. Oare în afara lui San Piedro nu este mântuire? Dar San Piedro însăși, cu toți ucenicii papei sunt în afara mântuirii pentru că sunt în afara credinței drepte, în afar iubirii Sfintei Biserici. Ce mâhnit trebuie să fie Sfântul Ierarh mucenic Ciprian al Cartaginei că se răstălmăcesc cuvintele sale pe dos, pentru a se susține sfințenia celor despre care tocmai el ne-a învățat cu o așa tărie nebiruită că, din nefericire, ereticii nu se pot mântui? ‎– n.n.] ‎ Deci cine a ieșit din unitate, din ‎sfințenie, din apostolicitate și ‎sobornicitate?‎ [după învățături chiar Părintele Arsenie Boca ‎– n.n.] ‎‎’‎

Tot a reușit „Prințul veacului acestuia”, să mai țină pe Domnul Hristos în ‎agonie, pe cruce, cu una ‎din patimile sale, Biserica luptătoare [dar Diavolul este pricina răstignirii lui Hristos? Nu dragostea neînțelesă și uimitoare a Mirelui? Diavolul vrea să ne mântuim noi? Dar fuge de Sfânta Cruce și de smerenia lui Hristos ‎– n.n.] ‎. Dar cu atât mai ‎puternică e chemarea Domnului Hristos ‎către creștini: „Veniți la Mine” cu cât e mai ‎dureroasă smulgerea din cuie a unei mâini (a ‎Providenții pe tot intervalul până la ‎sfârșitul lumii) răstignite. [niciodată nu a dorit să desprindă Sfânta Sa mână de pe Sfânta Cruce, mai mult semnele cuielor le va păstra ca o identitate și amintire a Sfintei Cruci din Sine în veșnicie. El este Cel Răstignit și Împărat al Slavei neîncetat și concomitent, în starea de Și acum, și pururea, și în vecii vecilor. Amin! De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Îl numesc Împărat, pentru că Îl văd răstignit!”^[55].Și cine ar putea spune că Providența este smulsă și lucrează fără Sfânta Cruce chiar și în veșnicie, darămite până la sfârșitul lumii, când 1Co 1:18 cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Oare Providența este fără putere? Sau este vreun moment când Dumnezeu cel Atotputernic nu mai are putere, fiind smuls de la ea? ‎– n.n.] ‎Cine a văzut o clipă chipul lui Iisus ‎Hristos îndurerat, ‎privind prin toți oamenii chemându-i, confirmă și mărturisește această chemare ‎și ‎privire. Aceeași chemare peste lume e și la răstignirea de pe boltă. Suferință a fost în ‎‎Ghetsimani, în lacrimile și picăturile de sânge. Acestea erau pentru Sine [dar când a plâns și sângerat Hristos pentru Sine? Doar că ne-a privit pe noi ca pe Sine și ne-a iubit mai mult decât pe Sine Însuși, avându-ne pe noi ca pe un alt Sine mai iubit. ‎– n.n.] ‎; dar când a ‎spus apoi că ‎‎„pentru aceasta am venit”, adică pentru jertfă capitală, privirea durerii, ‎ne are pe noi în vedere.‎^[56]

Ne întrebăm: dacă acum, când se caută cu orice chip prudența în afirmații (făcând pe Părintele Arsenie Boca ba legionar, ba antilegionar, ba credincios simplu, ba filozof, ba bici al lui Dumnezeu, ba blând, ba zelot antiecumenist, ba ecumenist, ba făcător de minuni, ba om de știință, ba intelectual desăvârșit, iubitor al Sfintei Tradiții, ba pictor novator din vedenii, pentru a fi pe placul tuturor după patima rațională a fiecăruia și pentru a înșela cu orice preț opinia multora ca să devină aderenți ai mișcării arsenice, spre a obține o canonizare pripită și forțată), scapă totuși atât de multe informații înfricoșătoare despre sfinția sa și învățăturile sale stricate, ce va fi dacă va intra acest cal troian, numit arsenism, având în pântece atâtea erezii, în cetatea calendarului Ortodox? Atunci se vor scoate pe față toate aberațiile tocmai ca să le urmăm, ca fiind un model de sfințenie. Să ne ferească bunul Dumnezeu de o asemenea prăpastie, care ne-ar duce și pe noi și pe bietul Părinte amăgit la un amar de osândă!

Este evident că Părintele Arsenie Boca nu poate fi un model de Sfânt Ortodox dacă vorbește ambiguu și dacă roadele sale în ucenici sunt credința eretică a ecumenismului, care oricât ar fi de vopsit, chiar și în frescă, la biserica Drăgănescu, tot cioară neagră este.

Mat 5:37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.

Luc 6:43 Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. 44 Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini.

Dar să vedem ce învață Sfânta Biserică Ortodoxă despre teoria ramificațiilor, al cărei adept era Părintele Arsenie Boca:

III.‎   TEORIA RAMIFICAŢIILOR

A.‎    HOTARÎREA SFÎNTULUI SINOD ‎

al Bisericii Ortodoxe a Georgiei

‎<http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sinod_gergia.html&gt;, vineri, 14 ‎august 2015.‎

Înainte de a începe analiza critică a acestor învătături eretice , să ne amintim de ‎regulile si practica primirii în sînul Bisericii Ortodoxe a ereticilor si a ‎schismaticilor.‎

Despre regulile privind primirea în Biserică a ereticilor si schismaticilor (după I ‎Epistolă a Sfîntului Vasile cel Mare)‎

Dincolo de granitele Bisericii Ortodoxe, săvîrsirea Sfintelor Taine se limitează ‎doar la îndeplinirea formelor lor exterioare  – însă săvîrsirea lor devine reală ‎doar după întoarcera ereticilor în sînul Bisericii.  Doar Biserica are puterea si ‎dreptul de a lega si dezlega. De aceea Biserica Ortodoxă, cu puterea sa divină, ‎are dreptul să primească în sînul său pe eterodocşi fără repetarea formei ‎exterioare a Tainelor săvîrsite la alte confesiuni creştine (Botez , Mirungere, ‎Cununie , Hirotonie).‎

Întoarcerea eterodocşilor la Biserica mamă se poate realiza în trei feluri : 1. ‎rebotezare 2. Mirungere 3. Pocăintă. Prin săvîrsirea uneia din aceste trei Sfinte ‎Taine mentionate se îndeplineste lucrarea harului sfintilor acolo unde nici nu nu ‎era prezent. Pentru că „toate acestea le lucrează unul si acelasi Duh” (I Cor. 12, ‎‎11)  si „Darurile sunt felurite dar acelasi Duh ” (I Cor. 12, 4).‎

În legătură cu acest lucru Sfîntul Vasile cel Mare în a sa I Epistolă canonică scrie ‎următoarele: „Începutul separării a fost schisma, iar prin această despartire ei ‎nu mai au harul Sfîntul Duh care nu li se mai dă din momentul despartirii lor. La ‎începuturi, înnainte de despărtire, aceştia aveau harul preotiei si prin punerea ‎mîinilor transiteau acest har, sfintilor, iar după schismă au devenit laici încît nu ‎mai aveau puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni: cei rupti ‎de Biserică au devenit astfel incapabili de a transmite si altora harul Sfîntului ‎Duh. De aceea cei botezati de către ei sunt socotiti ca si botezati de către laici iar ‎dacă revin la Biserica mamă trebuiesc primiti prin rebotezare”.‎

Tot aici acest sfînt părinte explică cum si de ce  de la acest principiu pot apare ‎derogări: ” Iar întrucît cei din Asia au fost primiti fără să fie rebotezati, să fie ‎asa.”‎

Acest lucru este arătat mai clar în referirile la encratiti .Sfîntul Vasile cel Mare ‎este de părere că trebuie rebotezati : „Dacă cineva a fost botezat  la ei ‎‎(encratiti), el trebuie rebotezat în cazul în care  doreste întoarcerea la Biserică: ‎dacă totusi prin iconomia părintilor s-ar socoti altfel, să fie asa .(…) mă tem să nu ‎smintesc la mîntuire prin încredintarea noastră prea severă.”‎

Prin urmare este preferabilă rebotezarea pentru cei care vin la Biserica ‎Ortodoxă din alte grupări religioase creştine, dar dacă se iau în consideratie ‎anumite situatii concrete, functioneaza principiul iconomiei prin care pot fi ‎primiti în Biserică si prin mirungere si pocăintă. Reamintim că astfel în toate cele ‎trei situatii persoana primeste harul mîntuitor. Este de subliniat faptul că dacă ‎cei care revin la Biserica Ortodoxă nu fuseseră botezati înnainte prin  întreita ‎cufundare (sau turnare) si cu rostirea formulei „…în numele Tatălui si al Fiului  s ‎al Sfîntului Duh ” în Biserica ortodoxă nu îi primeste prin mirungere sau ‎pocăintă, ci numai prin rebotezare. Totodată pentru cei care se pot primi în ‎Biserică prin mirungere sau pocăinta, Biserica are dreptul de a face mai aspră ‎primirea lor în sînul ei – adică prin rebotezare.‎

Concluzii :‎

Astfel chiar din I Epistolă canonică a Sfîntului Vasile cel Mare reies clar ‎următoarele:‎

‎-    Afară de granitele Bisericii dreptmăritoare nu există har mîntuitor. Alte ‎grupări religioase sunt lipsite de el. Biserica recunoaste printre eretici diferite ‎grade de rătăcire. De aceea înainte de a primi în sînul ei pe cei rătăciti, Biserica ‎cercetează  eroarea fiecăruia prevăzînd pentru fiecare caz modalitatea de a ‎reveni la trupul Bisericii . ‎

‎-    Modalitătile de a-i primi pe eretici si schismatici sunt bazate exclusiv pe ‎principiul iconomiei Bisericii  si nici de cum presupune că într-o grupare ‎religioasă sau alta lucrează harul mîntuitor al Botezului al Mirungerii sau al ‎Hirotoniei. Detinatoare a harului este numai una, sfîntă, sobornicească si ‎apostolească Biserică ortodoxă.‎

B.‎    PRIVIRE ISTORICĂ ‎

Privind la izvoarele istorice ne încredintăm că în toată lumea creştină, totdeauna ‎si de către toti a fost mărturisită existenta unei singure sfinte, soborniceşti si ‎apostoleşti Biserici, care este constituită pe pămînt sub forma vizibilă a ‎comunitătii de credincisi creştini, cu ierarhia si cu administratia sa proprie.‎

Această încredintare privind unicitatea Bisericii adevărate a fost întotdeauna ‎prezentă la ortodocşi si respectiv la eterodocşi; disputele se purtau doar în jurul ‎problemei privind care este Biserica cea adevărată. Iar convingerea că statutul si ‎cinstea de a fi Biserica cea adevărată a lui Hristos poate apartine doar uneia ‎singure, nici nu se punea în discutie. În acel timpuri nimeni nu vorbea – asa cum ‎se face astăzi de către teologii eterodocşi – că diversele confesiuni creştine sunt ‎de fapt ramuri ale unei singure Biserici a lui Hristos: toate aceste grupări ‎neortodoxe fiind considerate ca schismatice si-au pierdut prezenta harului ‎mîntuitor în Tainele lor odată cu separarea de trupul Bisericii ortodoxe . ‎

Asa văd problema din punct de vedere eclesiologic cele sapte Sinoade ‎Ecumenice.  Biserica ortodoxă mărturiseste despre sine exclusiv ca fiind cea ‎adevărată precum si prezenta numai în Tainele sale a harului sfintitor si ‎mîntuitor; numai ierarhia acesteia este purtătoare a harului apostolic prin care ‎are dreptul de a lega si dezlega.‎

‎ Fericitul Augustin spune că :” Ei (ereticii) primesc harul botezului numai  după ‎revenirea lor în sînul bisericii. Afară de granitele Bisericii poti avea orice, cu ‎exceptia mîntuirii. În afara se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si Amin ‎‎(liturghie), Evanghelie, credintă si să propovăduieşti pe Dumnezeu în trei ‎ipostasuri, dar mîntuire poti să ai exclusiv în Biserica universală ‎dreptmăritoare”. ‎

În afara Bisericii dreptmăritoare, săvîrsirea Tainelor chiar în cele mai mici ‎amănunte nu se poate întelege decăt ca formă exterioară lipsită de harul ‎sfintilor si mîntutor. Aceste forme exterioare, golite însă de har, îsi recapătă ‎valabilitatea numai după întoarcerea în Biserica ortodoxă.‎

Să notăm că atitutdinea fată de primirea în Biserică a eterodocşilor de-a lungul ‎veacurilor în diferite Biserici locale a fost variabilă. Dar acele persoane care nu ‎primiseră Botezul după formula corectă (scufundare sau turnare întreită în ‎numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh) obligatoriu, în toate Bisericile si ‎întotdeauna au fost primiti prin rebotezare. In toate celelalte cazuri, fiecare ‎Biserică locală primea pe fostii eterodocti coform iconomiei sale. Vă prezentăm ‎mai jos cum s-a concretizat acest principiu al iconomiei divine în diversele ‎Biserici locale:‎

Despre episcopii nestorieni, Sinodul III Ecumenic precizează că ei sunt ” străini ‎de harul preotiei si sunt depusi din treapta de episcopi”(canoanele 1 si 2); însă ‎sinodul Trulan în canonul 95 statutează că nestorienii sunt primiti în Biserică ‎prin taina Pocăintei, adică nici Hirotonia lor si nici Mirungerea lor nu se repetă. ‎Arienii (Sinodul II Ecumenic, canonul 8; Sinodul IV Ecumenic, canonul 94, s.a.) ‎sunt primiti prin Mirungere – fără rebotezare. ‎

La Sinodul Cartagena din 419 si la două sinoade de la Constantinopol a fost ‎stabilit despre copii botezati la donatisti să fie primiti în Biserică prin Mirungere.‎

Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 statutează că arienii sunt primiti prin ‎Mirungere iar nestorienii si monofizitii prin Taina Pocăintei (prin lepădare în ‎public de eresul lor). Arienii, macedonenii, novatienii ……. si apolinaristii sunt ‎primiti prin Mirungere. Altii – pavlichienii, evdomienii, montanistii si sabelienii – -‎sunt primiti prin rebotezare.‎

‎1484 – un Sinod Panortodox a hotărît primirea romano-catolicilor prin ‎Mirungere;‎

‎1620 – un sinod local din Moscova a hotărît primirea romano-catolicibor prin ‎rebotezare;‎

‎1646 – – mitropolitul Kievului Petru Movilă primea pe romano-catolici prin Taina ‎Pocăintei;‎

‎1667 – – în timpul patriarhului Nicon al Rusiei, un sinod local a aprobat primirea ‎romano-catolicilor conform procedurii de la 1484, cu acordul patriarhilor ‎Alexandriei – Paisios si al Antiohiei – – Macarios;‎

‎1672 – – un sinod local din Ierusalim a hotărît primirea romano-catolicilor si a ‎protestantilor prin Mirungere (fără rebotezare);‎

‎1718 – – după îndemnul patriarhului Constantinopolului, Biserica Rusiei reafirmă ‎primirea romano-catolicilor si lutheranilor prin Mirungere;‎

‎1755 – patriarhul Constantinopolului Chiril V a promulgat „Orosul” (semnat si ‎de patriarhul Alexandriei – Matei si al Ierusalimului – Partenie) prin care se ‎stabilea primirea ereticilor (intre aceştia si a romano-catolicilor) prin rebotezare.‎

‎1757 – Biserica Rusiei primeste pe romano-catolici prin Taina Pocăintei;‎

‎1888 – Patriarhia Constantinopolului a promulgat hotărîrea pentru primirea ‎prin Mirungere a romano-catolicilor;‎

sec XIX – în Rusia în timpul mitropolitului Filaret, Biserica primea în sînul său pe ‎toti creştinii apuseni prin rebotezare, iar acum pe protestanti îi primeste prin ‎Mirungere si pe catolici prin Pocăintă.‎

În ceea ce priveste primirea în Biserică a ierarhilor – pentru cazul în care ‎confesiunile din care provin ei există succesiunea apostolică si se săvîrseste ‎exact ritualul Hirotoniei – este posibilă primirea lor (a ierarhilor, n.n.) prin ‎Mirungere sau Pocăintă. Acestor persoane li se păstrează aceeasi treaptă ‎ierarhică în care se aflau inainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei ‎adevărate.‎

După cum putem vedea si în „Pidalion”, doi schismatici Zonie si Saturmin au fost ‎primti în Biserica mama, păstrîndu-si rangul lor de episcopi: „Să stitii că pe fratii ‎nostri Zonie si Saturnin care au fost schismatici i-am primit în scaunele lor ‎episcopale” (Sfîntul Vasile cel Mare, I Epistolă canonică).‎

Este foarte important în istoria Bisericii universale de cunoscut faptul că în ‎paralel cu diversele Biserici locale existau si există diferite practici de a primi pe ‎eterodocşi, dar aceasta n-au fost niciodată motiv pentru dispute între ele. ‎Astfel, Sinodul din Cartagina hotărăste următoarele: „în legătură cu aceasta ‎‎(primirea ereticior) fiecare dintre noi trebuie să spună ceea ce gîndeste, dar ‎nimeni nu trebuie să judece pe altul si să respingă unitatea (euharistică) cu cei ‎care gîndesc altfel.”‎

Bazîndu-se pe hotărîrea Sinodului IV Ecumenic aproape toate Bisericile locale ‎primesc pe monofiziti prin Mirungere; Biserica Ortodoxă a Georgiei, prin ‎hotarîrea unui Sinod local de la Ruis-Urbnisi (anul 1103) practică deja de nouă ‎veacuri primirea monofizitilor prin rebotezare.‎

Faptul că în afara Bisericii se pot săvîrsi doar formele exterioare ale Tainelor se ‎confirmă prin aceea că în diferitele Biserici locale există mai multe practici de ‎primire a eterodocşilor, dar aceasta niciodată n-a stîrnit controverse; pentru că ‎dacă într-o Biserică locală se primesc ereticii prin rebotezare în timp ce intr-alta ‎aceeasi sunt primiti prin Mirungere sau Pocăintă, este clar că pe aceste ‎persoane ambele Biserici locale le consideră nebotezate. În prima situatie, ‎Biserica foloseste o practică mai aspră (acrivie), iar în cea de a doua, o altă ‎Biserică locală uzează de iconomie (nerepetînd asupra persoanei primite forma ‎exterioara a Tainei) si, săvîrsind în mod real si deplin cu puterea harului ‎mîntuitor Taina Mirungerii sau Pocăintei, realizează în fapt plinirea Botezului ‎săvîrsit inainte de primirea în Biserica adevărată doar sub aspectul său exterior.‎

Concluzii:‎

Din această prezentare istorică reies următoarele:‎

‎- Dacă în grupările eterodoxe aspectul Tainelor săvărsite ar fi mai mult decît cel ‎exterior, atunci Bisericile Ortodoxe locale n-ar fi atît de riguroase privind ‎primirea eterodocşilor la dreapta credintă;‎

‎- În afara granitelor Bisericii Ortodoxe există numai forma exterioară a tainelor, ‎golită de harul divin cel de viată fàcător si mîntuitor. Aceste forme exterioare ‎primesc continutul harului doar după revenirea persoanelor la Biserica  mamă.‎

C.‎    CONSIDERATII DE DREPT CANONIC

‎         Canonul apostolic 46‎

‎        Episcopul ori presbiterul dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, ‎poruncim să se caterisească. Căci ce părtăsie are Hristos cu Veliar; iar ce parte ‎are credinciosul cu necredinciosul.‎

‎        După învătătura Bisericii oricare eretic este în afară de Biserică, iar afară de ‎Biserică nu poate fi adevărat botez creştin nici adevărată jertfă euharistică, ‎precum nici o altă adevărată sfîntă taină. Această învătătură a Bisericii se expune ‎de canonul apostolic prezent cu referire la Sfînta Scriptură, care nu permite nici ‎un fel de comuniune între cel ce mărturiseste credinta ortodoxă si cele ce învată ‎împotriva credintei ortodoxe după cum citim si în Constitutiunile Apostolice (IV, ‎‎15) si tot astfel învată si părintii si învătătorii bisericeşti începînd de la ‎întemeierea Bisericii. Prin urmare ereticii nu au botez adevărat sau altă ‎functiune preotească adevărată si episcopul sau prezbiterul ortodox care ‎recunoaste de corect botezul săvîrsit de preoti eretici sau altă functiune ‎preotească, acel episcop sau prezbiter, după canonul acesta, este a se caterisii ‎din tagma preotească, deoarece prin aceasta arată, sau că nu cunoaste esenta ‎credintei sale, sau că însusi înclină spre eres si cert este că în ambele cazuri este ‎nevrednic de chemarea preotească.‎

D.‎    CONSIDERATII DOGMATICE

Una din dogmele centrale ale Bisericii este unitatea acesteia. Temelia acestei ‎unităti este regasită în al IX-lea paragraf al simbolului de credintă: „Cred întru ‎una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică”.‎

Această dogmă se bazează si pe cuvintele scripturistice: „Pe această piatră voi ‎zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Din aceste cuvinte ‎reiese clar că Iisus Hristos întemeiază o singură Biserică si de aceea o aminteste ‎la singular. Sfîntul Apostol Pavel vorbeste astfel despre Mîntuitorul Iisus Hristos: ‎‎”El este capul trupului, al Bisericii.” (I Col. 1,18), „Care (Biserica) este trupul Lui, ‎plinirea Celui ce plineste toate întru toti” (Efeseni 1,23) si iarăsi:‎

‎”Caci nimeni vreodată nu si-a urît trupul său, ci fiecare îl hrăneste si îl incălzeşte, ‎precum si .Hristos Biserica.” (Efeseni 5,29).‎

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două conditii esentiale:‎

1. credinta adevărată; b. unitatea euharistică (liturgică,).‎

Sfîntul Maxim Mărturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintă

‎”Mîntuitorul si-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare.”‎

Despre unitatea euharistică, Sfîntul Ciprian al Cartaginei scrie următoarele:‎

‎”Trebuie să stii că episcopul este în Biserică si Biserica în episcop, iar cel care nu ‎este în comuniune (euharistică) cu episcopul, acela nici nu este în Biserică si se ‎însală cei care nu sunt împăcati cu ierarhia instituită de Dumnezeu avînd ‎nădejdea să-si găsească unitatea (liturgică) pierdută, aflînd-o la cei rătăciti. Cînd ‎de fapt Biserica este una, sobornicească si nedespărţibilă si peste toate unită si ‎întărită prin comuniunea (euharistică) a ierarhilor.”‎

De aici rezultă dar că unitatea de credintă si liturgică a episcopilor formează ‎Biserica adevărată a lui Hristos.‎

Prin Sfînta Impărtăsanie, fiecare om se uneste cu trupul mistic al lui Hristos iar ‎această unire constituie Biserica lui Hristos al cărei cap este Mîntuitorul Însusi ‎‎(„Ca o pîine, un trup suntem cei multi, caci toti ne impărtăsim dintr-o pîine.” – I ‎Cor. 10,17; „Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din ‎oasele Lui” – Efeseni 5,30).‎

Despre unitatea Bisericii ca trăsătură fundamentală a acesteia, vorbesc toti ‎Sfintii Părinti. Sfîntul loan Gură de Aur scrie următoarele: ” (…) astfel, cum ne ‎învată Scriptura si Sfintii Părinti, Biserica adevărată a lui Hristos este una singură ‎din care în diferite timpuri s-au despărtit diverse adunări eretice si grupuri ‎schismatice.”‎

În acelaşi timp, dogma ortodoxă despre Biserică ne invată că Biserica lui Hristos ‎este singurul loc unde lucrează harul sfintitor si mîntuitor, adică unde sunt ‎valabile cele Sapte Taine ale Bisericii. Biserica este trupul mistic al lui Hristos si ‎numai în ea se poate plini îndumnezeirea omului.‎

Sfîntul Antonie cel Mare spunea următoarele cuvinte: „Dumnezeu s-a făcut om ‎pentru ca omul să devină dumnezeu.” Pentru aceasta Mîntuitorul a intemeiat ‎Biserica Sa în care începînd cu ziua Cinzecimii lucrează Duhul Sfînt si se săvîrsesc ‎Sfintele Taine.‎

Vrăjmaşul omenirii din ziua infiintării Bisericii a început lupta împotriva ei prin ‎învătături gresite si prin sciziunea Bisericii. Înca din perioada apostolică au ‎apărut primele erezii care prin răspîndirea invătăturilor gresite si înselare luptau ‎impotriva Bisericii dreptmăritoare. Despre ei, Sfîntul Apostol si Evanghelist Ioan ‎spune: „Iar acum multi antihristi s-au arătat; de aici cunoastem noi că este ‎ceasul de pe urmă. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, caci de ar fi fost ‎de ai nostri, ar fi rămas cu noi, ci ca să ne arate că nu sunt toti de ai nostri, de ‎aceea au iesit.” (I loan 2,18-19).‎

Sfîntul Apostol Pavel anatematizează pe toti ereticii din toate timpurile:‎

‎”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe ‎care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai inainte si acum vă ‎spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva decît ati primit – să fie ‎anatema!”‎

Pe eretici si adunările lor îi anatematizează si sinoadele ecumenice. Sfintii Părinti ‎demascau si înfierau aceste invătături gresite, ucigătoare de suflet iar pe cei ‎care le imbrătisau îi numeau urîtori de Hristos si antihristi.‎

La fel de vinovati sunt si schismatici al căror păcat, după cum scrie Sfîntul ‎Ciprian al Cartaginei „nu se spală nici cu mucenicie, dacă bineinteles dacă nu s-‎au pocăit si nu s-au întors la Biserica mamă.‎

Concluzii:‎

Din perspectivă dogmatică reies următoarele:‎

‎- Biserica adevărată este una singură. Membrii ei sunt toti cei ce mărturisesc ‎invătătura ei si participă la viata Bisericii prin comuniunea euharistică.‎

‎- Biserica este singurul loc al mîntuirii în care se realizează îndumnezeirea ‎omului si unde se infăptuieste unitatea cu trupul mistic al Mîntuitorului.‎

‎- Toti ereticii si schismaticii se află afară de granitele Bisericii si sunt lipsiti prin ‎aceasta de harul mîntuitor al Sfîntului Duh pe care îl primesc credinciosii prin ‎Sfintele Taine.‎

E.‎    CONSIDERATII DE TEOLOGIE MISTICĂ

1. Lossky scrie următoarele: « Din cuvintele Sfintei Scripturi „Căci încă nu era ‎dat Duhul, pentru că lisus încă nu fusese preaslăvit” (loan 7,39) se vede clar că ‎lucrarea Sfîntului Duh înainte de înfiintarea Bisericii si în afara Bisericii nu se face ‎asa cum se întîmplă în cadrul Bisericii după Cinzecime. Mîntuitorul spune „iar ‎cînd va veni Acela, Duhul Adevărului (…) Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ‎va lua si vă va veşti. Toate cîte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al ‎Meu ia si vă vesteste vouă.” (loan 16, 14-15). Dumnezeirea comună a Tatălui si ‎Fiului se dăruiesăte în Biserică prin Duhul Sfînt credinciosilor iar prin aceasta ei ‎se fac părtasi dumnezeirii. Duhul Sfînt dăruieste credinciosilor focul ‎dumnezeiesc – harul necreat, prin aceasta ei devenind mădulare ale aceluiasi ‎trup -cel al lui Hristos. Trebuie neapărat să purtăm numele Fiului (al lui Iisus ‎Hristos) si să fim mădulare ale trupului Lui (adică ale Bisericii) ca să primim ‎Duhul Sfînt »‎

Sfântul Irineu de Lungdunum (Lyon) scrie: „Unde este Biserica acolo este si ‎Duhul Sfînt; iar unde este Duhul Sfînt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul ‎Sfînt este Adevărul. Harul mîntuitor al Sfîntului Duh lucrează în Tainele Bisericii, ‎adică exclusiv în Biserică, aceasta avînd granite canonice bine delimitate, vizibile.‎

Prin Botez omul devine mădular al trupului mistic al lui Hristos, adică membru al ‎Bisericii. De aici reiese clar că Botezul (la fel si celelalte Taine bisericeşti) nu pot ‎să existe independent de Biserică (adică în afara granitelor acesteia).‎

Dincolo de graniţele Bisericii lui Hristos, adică la eterodocşi, „Tainele” săvîrsite ‎de aceştia nu pot să unească în mod real pe primitori cu Biserica lui Hristos cea ‎adevărată (ortodoxă).‎

‎    Este cu neputintă ca prin Botezul săvîrsit la romano-catolici, monofiziti sau ‎protestanti, omul să devină ortodox, adică membru al unei singure adevărate ‎Biserici a lui Hristos. La fel este cu neputintă ca prin Hirotonia săvîrsită dincolo ‎de granitele Bisericii, omul să primească harul preotiei.‎

F.‎    SFINTII PĂRINTI DESPRE BISERICĂ

Toate cele spuse mai sus au fost din totdeauna sustinute de către Sfintii Părinti.‎

‎    Sfîntul Ciprian al Cartaginei:‎

‎    În afara Bisericii nu există mîntuire: casa lui Dumnezeu este una singură si este ‎cu neputintă să se mîntuiască cineva în altă parte decît în Biserică (…) oricine se ‎depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel care strică ‎pacea si unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos.”‎

‎ „Episcopia este unitatea în care toti si fiecare în parte slujesc, la fel si Biserica ‎este una.”‎

‎ „Biserica sobornicească este una singură sí nedespărtită; de aici unitatea ‎ierarhior.”‎

‎    Sfîntul Irineu de Lungdunum (Lyon):‎

‎ „Cei care se depărtează de la Biserică(…) ei se pedepsesc pe sine insisi, tocmai ‎despre ei spune Sfîntul Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare, ‎indepărtează-te de la ei.”‎

‎”Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfînt. De aceea cei care nu au părtăsie cu ‎ea nu au parte nici de trupul lui Hristos din care izvorăste apa vietii.”‎

Fericitul Teodorit:‎

‎”Unul singur este trupul plămădit din mai multe mădulare. Trupul unic al ‎Bisericii după spusa Apostolului este al lui Hristos întrucît capul acestui trup este ‎Hristos Însusi.”‎

Sfîntul Chiril al Ierusalimului:‎

‎”Mărturisirea  credintei ne învată despre una, sfîntă, sobornicească  si ‎apostolească Biserică  pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice ‎si  să fi totdeauna îin sfînta sobornicească Biserică.”‎

Cuviosul Teodor Studitul:‎

‎”Din timpurile apostolice si  pînă acum în Biserică au pătruns mal multe erezii ‎‎(…). Dar Biserica a rămas neîmpărtită  si neclintită si asa va rămîne în vecii vecilor ‎desi făcătorii de stricăciune s-au smuls din ea.”‎

‎”Mărturisesc in fata  lui Dumnezeu si a norodului: ei (ereticii, nn) singuri s-au ‎rupt de trupul lui  Hristos -Biserica-    ale cărei chei sunt credinta si pe care n-au ‎înghiţit-o pînă  acum si nici nu o vor face în veci portile iadului, adică gurile ‎ereticilor.”‎

Concluzii:‎

Din toate cele spuse mai sus, Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiei a stabilit ‎că la începutul secolului XX, în cercul teologilor modernisti s-au formulat ‎următoarele învătături  eretice:‎

‎- Valabilitatea Sfintelor Taine si în afara graniţelor canonice ale Bisericii lui ‎Hristos celei adevărate.‎

‎- Aşa zisa „Teorie a ramificaţiilor”.‎

Toate aceste învătături contrazic radical eclesiologia ortodoxă  si sunt absolut ‎inacceptabile pentru ortodoxie.‎

G.‎    COMISIA NOASTRĂ CONDAMNĂ CATEGORIC EREZIILE ‎AMINTITE MAI SUS.‎

Iar  în ceea ce priveste primirea ereticilor si a schismaticilor in Biserica Ortodoxă ‎procedura recomandată se bazează pe principiului iconomiei si nicidecum nu ‎înseamnă că într-o oarecare grupare din afara Bisericii lucrează harul Sfîntului ‎Duh – al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei.‎

Detinătoarea harului este exclusiv una, sfîntă, sobornicească si apostolească ‎Biserică Ortodoxă. Amin.‎

________________________________________

Notă:‎

‎1.    Ereticii sunt cei care mărturisesc învătătură gresită si în acelaşi timp nu sunt ‎în legătură euharistică cu Biserica dreptmăritoare.‎

‎2.    Schismaticii sunt cei care n-au învătătură gresită dar nu sunt în legătură ‎euharistică cu Biserica. (se despart pe motive secundare de ritual)‎[57]

Este clar că Părintele Arsenie Boca poate fi numit, după învățătură și manifestări: și zelot, și protestant, și origenist, și nestorian, și monofizit, și arian, și romano-catolic, și greco-catolic sau uniat, sau și mai bine un amestec ciudat din toate acestea, adică ecumenist în toată regula, deși se dă pe sine tuturor de exemplul cel mai bun de păstor Ortodox model.

Odată mi-a spus:,, Măi, să nu cumva să judecaţi pe preoţi, căci cei ce judecă pe ‎preoţi ajung la judecata lui Dumnezeu. Şi ei greşesc, şi ei sunt oameni. Dacă ‎zice cineva ceva rău de preoţi, să mă dai exemplu pe mine…‎^[58]

Un Ortodox autentic mai bine s-ar lăsa de bună-voie zdrobit prin toate morțile decât să mărturisească ceva care l-ar despărți și printr-o iotă de dreapta credință, care este adevărata înțelegere a firii, mântuirea noastră sau cunoașterea autentică a lui Hristos Dumnezeu-Omul nostru Cel Viu.

Din câte observăm învățăturile sfinției sale sunt date anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice. De aceea nu are cum să fie model de sfințenie în Ortodoxie.

(8) Părintele Arsenie Boca a avut, însă, nu numai învățături eretice ci și păgâne, tot din neînțelegerea tainei persoanei.

(a)      Despre reîncarnare

TAINA LUI ILIE SI IOAN

‎

Unii din ucenici totuşi au reţinut cuvântul lui Iisus despre înviere, care ‎i-a scăpat lui Petru, şi se întrebau între ei: „ce poate să însemneze a învia din ‎morţi?” Şi nu găseau cu ce să se dumirească decât cu ce auziseră de pe la ‎cărturari; deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să ‎vie mai întâi Ilie ?” – Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor ‎întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească Scripturile cu ‎deadinsul. Ei aşteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi 3,1, care să le ‎confirme pe Mesia. Şi a răspuns Iisus: „Adevărat, Ilie venind întâi, va rândui ‎toate… Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi au făcut cu el ce-au vrut – după cum e ‎scris pentru dânsul.”1‎

îngerul Gavriil, vestindu-i Zahariei naşterea unui prunc – pe care-l ‎cerea în rugăciune – preciza: „El va merge înaintea Domnului, cu duhul şi ‎puterea lui Ilie” (Luca 1,17). Fiul Zahariei ştim că a fost Ioan Botezătorul. ‎‎(Cine ştie, dacă tatăl său ar fi ştiut că pentru copilul acesta va avea să moară ‎ucis între templu şi altar, oare l-ar mai fi cerut ? – E o rânduială că noi nu ştim ‎viitorul: am zădărnici rânduieli providenţiale.)‎

Dar Ioan era reîntruparea lui Ilie ? „Cu duhul şi puterea lui Ilie” n-ar ‎putea merge şi altcineva, de pildă Ioan ? A fost un singur suflet, o dată în Ilie, a ‎doua oară în Ioan ? Ar fi prin urmare vieţi succesive ? „Reîncarnarea” ar avea ‎baze în Revelaţie ?‎

Astea-s întrebările si misterul.‎

‎Când Ioan a trimis din temniţă o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta ‎Iisus a mai precizat despre Ioan: „Ce-aţi ieşit să vedeţi ? – un prooroc ? Da, zic ‎vouă, şi mai mult decât un prooroc. Căci el este acela de care s-a scris: «Iată eu ‎trimit înaintea feţii tale pe îngerul meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta»”. ‎Deci Ioan era Ilie sau era înger; sau Ilie era înger ?‎

Dacă după înviere toţi vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la Cer să ‎fi fost cauza transformării (strămutării – deşi nu corespunde nici cuvântul ‎acesta -) unui om în înger?‎ [până acum doar întrebări, frământări, pe care orice om nelămurit în dreapta credință și le poate pune. Nu și cel ce o trăiește, cum ar fi un Sfânt, iar dacă și le-ar și pune, ar primi răspunsuri Ortodoxe:

Intr-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: ‎‎„Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica ‎Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima ‎mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a ‎păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în ‎inima mea curăţiei ei.‎[59] ‎– n.n.]‎

Îngerii şi oamenii sunt ordine distincte. Dogmatic.‎ [deci, cunoștea. De ce o contrazicea? Oare credea că dogmatica Ortodoxă este o părere omenească precum a sfinției sale, nu știa că este descoperită de Sfântul Duh și întărită prin vărsarea sângelui mucenicesc pentru fiecare literă a ei? Sau punea, poate, descoperirile prin vedenii ale sfinției sale, mai presus de întreaga descoperire a Bisericii întregi? ‎– n.n.]‎

Dar dacă Dumnezeu poate şi din pietre să facă fii lui Avraam, sau pe ‎măgăriţa lui Balaam să vorbească omeneşte ? – Cine-I poate pune hotare?

[a face din pietre fii lui Avraam, este un lucru minunat, nu prin schimbarea firii ci a voirii inimilor împietrite, dar a face din Avraam Iacov sau din Iacov Ismail, aceasta nu o face Dumnezeu datorită dragostei veșnice față de persoană, peste a cărui libertate niciodată nu vrea Să treacă. Pe cine să anuleze pe Ilie sau să nu-l creeze pe Ioan? ‎– n.n.]‎ Că ‎nu putea să fie înger mai înainte de aceea ne stau mărturie şi cuvintele lui ‎Iacov: „Ilie, om păcătos asemenea nouă a fost, dar cu rugăciune s-a rugat…” ‎‎(Iacov 5,17). Dar ce mai înţelegem atunci prin „înger” ?‎

întâi înţelegem făpturile cereşti, cetele îngerilor. Al doilea înţeles e cel ‎de „trimis” al lui Dumnezeu – cu o misiune.[deci… știa. Luc 12:47 Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.:48 Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. Joh 9:41 Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră. ‎– n.n.]‎ Pentru acest al doilea înţeles găsim ‎la Maleahi că şi preoţii sunt numiţi îngeri, când zice: „Buzele preotului cuprind ‎ştiinţa şi din gura lui căutăm să iasă învăţătura, căci el îngerul Domnului Savaot ‎este (Maleahi 2,7).‎

Dar în ce priveşte pe Ioan Botezătorul, echivalenţa înger = trimis, ‎începe să nu mai fie mulţumitoare. Cuvintele; „Iată Eu trimit pe îngerul Meu ‎înaintea feţei Tale”, ar fi ştirbite din înţeles. [aceasta cine o decretează, cu ce o susține Părintele Arsenie Boca, cu vreo vedenie personală? Dar și Sfânta Biserică Ortodoxă îl pictează cu aripi ca de înger, arătând proorocia, vestirea și lucrarea ca a unuia fără de trup, cu atât mai mult că are trup, a Sfântului Ioan Botezătorul. Unde e știrbirea? Părintele nostru drag de ce nu-ți expui până la capăt ideile, de ce nu iei sfat de la Sfinții Părinți?! ‎– n.n.]‎ Apoi, la Schimbarea la Fată a ‎Domnului, vin de fată si vorbesc cu Iisus, Moise si cu Ilie. Moise din iad. Ilie – ‎din Raiu sau din iad? [ de ce nu a citit Sfinții Părinți ca să afle că Ilie a fost luat cu trupul la cer, nu a murit încă, ci va veni la a doua venire a Mântuitorului și va fi omorât atunci. Apo 11:3 Şi voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile. 4 Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului. 5 Şi dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor; şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. 6 Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. 7 Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî. 8 Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor. 9 Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile lor trei zile şi jumătate şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. 10 Iar locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ. 11 Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. 12 Şi din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer, în nori, şi au privit la ei duşmanii lor. Până atunci, însă, Sfântul Prooroc Ilie stă în rai. Dar se vede că nici acatistul Sfântului Prooroc Ilie nu l-a citit ‎– n.n.]‎ Dacă considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a ‎venit din Rai. Dacă Ioan era Ilie, atunci ştim din Predanie că Ioan a fost ‎înaintemergător al Domnului şi în iad; în cazul acesta si Ilie a venit din iad. [dacă ascultă de Sfânta Predanie că Sfântul Ioan este înainte mergător în iad, de ce îl consideră pe Ioan ca fiind Ilie, cum fac toți yoghinii ca să demonstreze reîncarnarea, când Sfânta Tradiție spune foarte clar prin toate dogmatică, hronografie, viețile Sfinților, acatiste, și toți predicatorii și Sfinții Părinți – mai puțin Părintele Arsenie Boca excepția excepțională a tuturor excepțiilor, după cum se prezintă pe sine și cum îl prezintă ucenicii sfinției sale? ‎– n.n.]‎ ‎

Că Ioan a fost înger, sau era Ilie transformat de Rai în înger [de unde această idee eretică? Îngerii sunt minți pure, Ilie are încă trup, și chiar Sfântul Ioan deși încă nu este înviat cu trupul, mintea sa este de om, în legătură cu Sfintele sale Moaște și însăși mintea omului, prin creație, este făcută a fi în legătură cu un trup, pentru a unii și cele văzute și simțite cu Făcătorul lor, acesta fiind scopul tuturor scopurilor. Mântuitorul nu spune că vom fi îngeri, ci ca ei: Luc 20:34 Şi răspunzând Iisus, au zis lor: fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, 35 Iar cei ce se învrednicesc a dobândi acel veac şi învierea din morţi, nici se însoară, nici se mărită; 36 Că nici să moară nu mai pot; ci asemenea cu îngerii sunt, şi fii lui Dumnezeu sunt, fiind fii ai învierei. Aceasta are semnificația că nu se vom mai împreuna trupește soții cu soțiile lor, sau mai tainic, că ne vom bucura prin trupurile duhovnicești, cuvântătoare sau înviate fiind fii ai învierii printr-o lucrare mai presus de trup (dar care nu va fi desființat), de Dumnezeu, asemenea cu îngerii (prin har și lucrarea de luminare și slavoslovire, fără îndulcirea nebunească din simțire) dar totuși diferit și mai presus de ei fiind fiii lui Dumnezeu (prin fire, deoarece firea noastră a fost luată în Persoana lui Dumnezeu – enipostaziată – fiind în perihoreză – întrepătrundere – cu firea Dumnezeiască și așezată pe tronul Sfintei Treimi prin Împăratul tuturor ca și prin Împărăteasca care este mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, fiind stăpânitoare și peste soborul îngeresc) ‎– n.n.]‎, rămâne ‎iarăşi o întrebare: de ce Ioan e reprezentat în icoane de Biserica veche, îndată ‎după tăierea capului (şi cu el pe tava Irodiadei) printr-un Ioan cu aripi: – ‎semnele firii îngereşti ?‎

Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământeşti, ori de câte ori ‎sunt trimişi ? Reîncarnarea lor (deşi numai unul, Ilie sau Ioan pune „problema” ‎aşa, – ca să nu generalizăm), nu mai e propriu-zis doctrina indiană a ‎reîncarnării. [după cum vedem Părintele Arsenie nu propovăduia reîncarnarea indiană, cel puțin la arătare fiind preot Ortodox, ci doctrina arseniană a reîncarnării lui Ilie ca o excepție și a întrupării îngerilor, înățătură ce iar aduce aminte de Origen. Sărmanul Părinte Arsenie Boca, devine astfel, din cal troian al ecumenismului și cal troian al hinduismului, poate fără să vrea. De unde oare o asemenea rătăcire, ce duce mintea la iad cu deznădejde? ‎– n.n.]‎ Reîncarnarea se referă la oameni, – si deosebirea dintre om şi ‎înger e o deosebire de natură, nu numai de desăvârşire -, deci oamenii, forţaţi ‎de karma, trebuie să se renască în vieţi succesive, să-şi ispăşească, fără să ştie, ‎vinovăţii din vieţile trecute, pânâ când, învăţând să se dezlipească de dorinţa ‎vieţii, nu mai contractă legături care să-i reclame, prin karma, la ispăşiri. ‎Purificarea aceasta, această „mântuire” indiană se face automat şi necesită ‎pentru un suflet perioade de zeci de mii de ani. E o teorie a „mântuirii”, dar nu e mântuirea.‎

Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii ‎omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea era automată. ‎însăsi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.‎

Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii ‎omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelaţie. ‎Mai spune ceva şi sfântul Pavel – deci tot Revelaţia este rânduit oamenilor o ‎dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27), deci nu e rânduit să ‎fie vieţi succesive întrerupte de moarte.‎ [ce frumos combate reîncarnarea… numai că nu până la capăt, deoarece pleacă de la un principiu greșit. Sfinția sa vede greșeala reîncarnării doar în diferența că sufletul omului trece prin trupuri succesive, pierzându-și memoria și deci pocăința devenind ineficientă. Dar problema cea mai gravă a reîncarnării este că depersonalizează pe om dorind ca atmanul să se topească în impersonalul brahman. Dar, și din acest punct de vedere, doctrina arsenistă a reîncarnării nu numai că păstrează erezia dar o agravează. Nu numai că persoana lui Ilie se preface în Ioan, ca mai apoi să se prefacă în Părintele Arsenie Boca, după credința celui din urmă alimentată de vedenii, cum vom vedea mai jos, dar și persoanele îngerești, nemai ținând Dumnezeu cont de firea lor se prefac în persoane omenești. Implică în hulele sfinției sale și pe Dumnezeu pe care îl face din Ziditor în distrugător al persoanelor și al firilor, tot cum propovăduiesc hindușii, mahomedanii, mormonii și… mulți alții, că adică Dumnezeu ar fi și autorul răului și al distrugerii. Deci, în arsenism, pe lângă anularea persoanelor avem de a face și cu anularea firilor, transmigrația sau cum o numește chiar Părintele Arsenie Boca, promotorul acestei erezii transformarea sau strămutarea ‎lor. Dar acest lucru pe care îl vedem și în hinduism, jainism, budism și elenism prin credința în metempsihoză, care susține că un individ se încarnează nu numai în trupuri omenești ci și în animale sau vegetale, idee prezentă și la filozofii elini și la Mircea Eliade, mentorul atât de iubit al Părintelui Arsenie Boca. Strămutarea îngerilor își găsește, însă, echivalent în hinduism în erezia avatarurilor ‎– n.n.]‎

Cu Ilie încă nu s-a terminat. [ așa de mult își dorește sfinția sa, să fie reîncarnarea lui Ilie, să nu se fi terminat cu metempsihoza lui, încât toate limitele îngăduitului, ale bunului simț și hotarele cele veșnice ale Sfintei Tradiții le încalcă, nevăzând că Ilie va veni ca înaintemergător al zilei celei înfricoșate a Domnului, în trupul său, deci nu a murit (deci nu s-ar fi putut reîncarna, chiar dacă ar fi existat excepția inventată de sfinția sa la metempsihoză), și va fi omorât, după cum am citit mai sus în Apocalipsă. Iar o altă dovadă, poate cea mai pertinentă că nu există reincarnare, este tocmai Schimbarea la Față. Sfinții Apostoli, care îl cunoșteau personal pe Sfântul Ioan Botezătorul, au văzut cu ochii lor că nu este același cu Ilie, pe care l-au cunoscut din cele ce le vorbea cu Mântuitorul. Și-au dat seama, în felul acesta, după înfățișare și cuvânt că Sfântul Prooroc Ilie este o altă persoană și față de Hristos, dar și față de Sfântul Ioan Botezătorul. Față de Cel dintâi fiind chiar lângă El, pentru a se alunga credința superstițioasă că Mântuitorul ar fi Ilie Mat 16:13 Iar venind Iisus în părţile Chesariei lui Filip, au întrebat pre ucenicii săi zicând: cine’mi zic Oamenii ca sunt eu, Fiul Omului?14 Iar ei au zis: unii, Ioan Botezătorul; alţii Ilie; iar alţii Ieremia, sau unul din proroci. Iar față de cel de-al doilea, adică față de Sfântul Prooroc Ioan având Sfântul Prooroc Ilie o altă înfățișare și un alt fel de a fi, care definește persoana chiar mai mult decât trupul. Astfel că nu au spus că este Sfântul Ioan, cum ar fi fost logic dacă era el, fiindu-le cunoștința mai apropiată prin experiență, ci Mat 17:4 răspunzând Petru a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă a fi aici; de voieşti, să facem aici trei colibi: ţie una şi lui Moisi una şi una lui Ilie, diferit, așadar, de Ioan ‎– n.n.]‎. El e prevăzut, ca Ilie, înaintemergător, dar ‎al zilei celei înfricoşate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului: „Iată Eu ‎vă trimit pe Ilie proorocul înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi ‎înfricoşată” (Matei 3,23).‎

Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei si să-şi dovedească zădărnicia, izbindu-se de limitele îngăduitului.‎

Dincolo este împărăţia marilor taine ale existenţii.‎

Dumnezeu ţine ascunse în mister rânduieli neştiute de îngeri şi oameni.‎ [numai că creștinismul nu este esoteric ca și arsenismul și celelalte științe oculte, ci vorbește foarte mult de taina persoanei și a nestrămutării firii, putându-se schimba doar voirea. Noi nu știm, cu adevărat, decât cele pe care ni le-a descoperit Dumnezeu, dar aceasta ne-a descoperit-o cu siguranță Dumnezeu: Ilie nu poate fi Ioan nici Părintele Arsenie, fiindcă persoanele nu sunt interschimbabile, îngerii și ei persoane, nu se prefac în alții, dar nici nu pot deveni oameni, fiindcă firile sunt, prin Dumnezeu, în hotarele pe care El le-a zidit, și tot el le păzește ca să nu se piardă, nu fiindcă nu ar putea ci pentru că nu o vrea. Cine crede altfel se osândește, chiar de ar fi numai din îndoială, darămite să o mai și sădești unor oameni și așa atacați de ideile la modă ale hinduismului propovăduit cu putere de New Age. Rom 14:23 Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte, fiindcă n-a fost din ‎credinţă. Şi tot ce nu este din credinţă este păcat. ‎ Sfinții Părinți, fiind insuflați de Sfântul Duh, când puneau întrebări de acest gen le și dădeau răspunsul, fiind în armonie cu ceilalți Sfinți, deoarece nu se conduceau după mintea proprie, ci cercetau ce a descoperit Sfânta Biserică. Și, dacă nu aflau la alți părinți purtători de duh, se rugau și rugăciunea lor le era ascultată, dând răspunsul adevărat:

Oarecari frați au venit la avva Antonie și i-au pus o întrebare din Levitic. Deci a ieșit bătrânul în pustie și a ‎mers avva Ammona pe urma lui în ascuns, știind obiceiul lui și după ce s-a depărtat bătrânul, stând la rugăciu-‎ne a strigat cu glas mare: “Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă învețe cuvântul acesta!” Și a venit glas ‎vorbind cu dânsul. Deci a zis avva Ammona: “Glasul care vorbea, l-am auzit, dar puterea cuvântului n-am înțe-‎les-o”.‎

Sf. BĂTRÂNI, m. P., Sf. †Grigorie DASCĂLUL et alii, Patericul, PENTRU AVVA ANTONIE, 28, (ed. cit, p. 9).‎

Zisu-ne-a nouă sfântul Antonie dându-ne cuvânt de folos: „Un an am săvârșit, rugându-mă lui Dumne-‎zeu să-mi descopere locul drepților și al păcătoșilor, iar într-o noapte m-a strigat un glas de sus, zicându-mi: ‎‎«Antonie, scoală și vin-o!» Știind eu pe cine mi se cade să ascult, am ieșit și uitându-mă, am văzut un uriaș, ‎întunecat și înfricoșător, care ajungea până la nori, având mâinile întinse în văzduh, sub care era o mare de ‎flăcări întinsă. Am văzut apoi suflete zburând ca niște păsări și acelea care treceau de mâinile aceluia erau ‎mântuite, iar cele lovite de el cădeau în marea cea de foc. Și groaznic mai scrâșnea din dinți pentru cei ce ‎reușeau să scape, însă pentru cei ce cădeau, mult se bucura. Am auzit apoi iar glasul acela: «Înțelege ceea ce ‎vezi; căci cei pe care i-ai văzut că au trecut în sus, sunt sufletele drepților care nu s-au supus fiarei acesteia și ‎acum merg în Rai. Iar acesta este vrăjmașul care apucându-i pe cei vinovați, îi oprește surpându-i în iad căci au ‎urmat voii lui și au fost stăpâniți de ținerea de minte a răului»”.‎

Sf. BĂTRÂNI et alii, Patericul, PENTRU AVVA ANTONIE, 3, (ed. cit, p. 6).‎

Și din acest motiv Părintele Arsenie Boca nu poate fi un model în Ortodoxie. Dacă sfinția sa ar fi avut trecere la Dumnezeu și ar fi avut adevărate vedenii pentru folosul lumii, ar fi aflat ceea ce căuta. Dar probabil că cele pe care le susține aici sunt tot rodul unor vedenii, care, însă, l-au înșelat, despărțindu-l de învățătura Sfintei Biserici ‎– n.n.]‎

Poate că, gândindu-Se la aceste taine ale Tatălui, şi vorbindu-le foarte ‎de departe cu câţiva ucenici, Iisus s-a transfigurat şi transpus în mister până la ‎aşa măsură că, venind apoi la ceilalţi ucenici şi la mulţime, pe care i-a găsit ‎aproape certându-se, „toţi s-au înfiorat şi au alergat să I se închine.‎ [poate se înfiora mulțimea hipnotizată de la Prislop (sau ne înfiorăm cu toții cu durere și nespusă umilință a minții față de neputința neamului omenesc cum a putut să decadă atât de mult logica și credința unui om al bisericii, și pe deasupra și ieromonah), însă în Sfânta Scriptură este scris așa Mar 9:15 Şi îndată toată mulţimea, văzându-L, s-a spăimântat şi, alergând, I se închina. Se vede că Părintele Arsenie Boca nu citea sau nu credea în Biblia Ortodoxă. ‎– n.n.]‎

Despre aşa ceva nu avem ştire să se mai fi întâmplat.‎ [dar nici această reincarnare nu s-a întâmplat decât în mintea nedumerită a celor ca sfinția sa, ce nu știau Tîlcuirile date de sus, prin Sfinții Părinți, la Sfânta Scriptură, ‎– n.n.]‎

Poate că ei au dezlegat „înfiorându-se si închinându-se” cel mai bun răspuns, vrednic de împărăţia marilor Taine.‎ [nicidecum. Înfiorarea este diavolească, iar împărăția următoarele roade Gal 5:22 Iar roadă Duhului este dragostea, bucuriea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blandeţele, înfranarea poftelor. ‎– n.n.]‎

Prislop. Joi XXX

‎14.‎    XII.949 Marcu 9,10-16.‎[60]

Din analiza după Sfinții Părinți a cuvântului de mai sus vedem că toate textele din Sfânta Evanghelie le-a înțeles Părintele Arsenie Boca după literă. Aceasta este o dovadă evidentă că nu a putut ajunge la desăvârșire, neavând astfel cu nici un chip harul Sfântului Duh simțit în trup și în duh, deci nici Sfinte Moaște.

Însuși Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul ne arată că întemeietorul arsenismului, după cum se prezintă pe sine în gândirea sfinției sale, nu poate fi model de sfințenie în Sfânta Biserică Ortodoxă, îndreptându-se în fiecare zi spre moartea păcatului, neputând să trăiască viața cea fericită în duh:

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste ‎fire simțirea (percepția), prin care se manifestă afecțiunea sufletului față de ‎trup. Căci litera, dacă nu e înțeleasă duhovnicește, e mărginită în conținutul ‎ei de simțire, care nu îngăduie să străbată înțelesul celor scrise până la minte. ‎Iar dacă litera se adresează numai simțirii, tot cel ce primește litera în chip ‎iudaic numai ca istorie, trăiește după trup, suportând în fiecare zi prin ‎aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simțirii celei vii, neputând, să ‎omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viața cea fericiiă în duh. “Căci ‎de viețuiți după trup, veți muri“, zice dumnezeiescul apostol, „iară de omorîți ‎cu duhul faptele trupului, veți trăi“. Drept aceea, aprinzând făclia, adică ‎rațiunea care aduce lumina cunoștinței prin contemplație și fapte, să nu o ‎punem sub obroc, ca să nu fim osândiți, ca unii ce mărginim la literă puterea ‎necuprinsă de minte a înțelepciunii, ci în sfeșnic, adică în Sf. Biserică, pe ‎culmea contemplației adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina ‎dumnezeieștilor dogme.‎[61]

Iată cum vede Părintele Arsenie Boca pe Sfinții Prooroci Ilie și Ioan:

Iată cum vede Sfânta Biserică Ortodoxă pe Sfinții Înaintemergători ai venirilor lui Hristos:

Nu se vede, oare, cu ochiul liber că sunt persoane diferite? Ce bine ar fi fost ca Părintele Arsenie Boca să fi studiat Erminia picturii bizantine, iar nu Bele-Arte, iar cât a stat la Sfântul Munte să fi văzut cu luare aminte Sfintele Icoane Ortodoxe și să fi respins vedeniile. Astfel ar fi crezut în Dogmatica Ortodoxă și nu în mintea proprie, sau în învățăturile descoperite de jos.

Să vedem cum tâlcuiesc Sfinții Părinți Taina Persoanei și Tainele Sfinților Prooroci Ilie și Ioan ca fiind persoane diferite și Tainele Îngerilor ca fiind ipostase diferite, și, cu atât mai mult, față de oameni, având și firi diferite. Dacă ne va ajuta Dumnezeu vom putea înțelege mai apoi de ce ținea morțiș Părintele Arsenie Boca la această excepție (că Ilie ar fi fost prefăcut în înger, apoi reîncarnat în Ioan, apoi prefăcut în înger, din nou).

Sfântul Ilie, Proorocul lui Dumnezeu, a fost răpit cu trupul într-un car de foc şi este viu până acum, păzit de Dumnezeu în locaşurile raiului. A fost văzut în trup de cei trei Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor şi iarăşi va fi văzut în trup de oamenii cei muritori înaintea Venirii celei de-a Doua pe pământ a Domnului. In acea vreme, cel care odinioară a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist, nu numai ca Prooroc, ci şi ca Mucenic, şi va fi găsit vrednic de mai mare slavă de la Dătătorul de plată, Dumnezeu“[62]

Dacă este încă în trup, cum s-ar putea reîncarna? Să adauge alt trup peste al său, să se facă iar mic să între în pântecele Sfintei Elisabeta? Dar toate acestea ar fi împotriva unei cugetări izvorâte dintr-o minte sănătoasă. Acest mod de a inventa pe tema credinței tot felul de păreri ce aduc aminte de hinduism sau alte gândiri deșarte este oprit de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură: 1Ti 4:7 Iar de basmele cele spurcate şi băbeşti te fereşte şi te nevoeşte pre tine spre buna credinţă.

Trebuie să se știe că altceva este examinarea reală și altceva examinarea logică și altceva ‎examinarea abstractă. La toate făpturile deosebirea ipostaselor se examinează real. Căci se ‎examinează real Petru deosebit de Pavel. Dar se examinează logic și abstract ceea ce este ‎comun între ei, ceea ce îi unește, ceea ce îi face unul. Căci gândim cu mintea că Petru și Pavel ‎sunt de aceeași natură și au o natură comună, deoarece fiecare din ei este animal (ființă) ‎rațional și muritor și fiecare este trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător. Această natură ‎comună, deci, este examinată logic. Căci ipostasele nu sunt unele în altele. Fiecare are ceva ‎special și particular, adică este despărțită în sine și are multe lucruri care o deosebesc de ‎cealaltă ipostasă. Sunt depărtate în spațiu, se despart în timp, se deosebesc în felul de a gândi, ‎în putere, în figură, adică înfățișare, în capacitate, în temperament, în vrednicie, în ocupație și ‎în toate însușirile caracteristice, dar mai presus de toate în aceea că ipostasele nu sunt unele în ‎altele, ci despărțite. Pentru aceea se zice: doi, trei și mai mulți oameni. Acest lucru se poate ‎vedea la orice făptură. [deci nici îngerii nici oamenii nu pot fi confundați ca persoane, unele cu altele, ci se unesc, după fire, doar în chip abstract ‎– n.n.]‎ Cu totul dimpotrivă la Sfânta Treime cea mai presus de ființă, deasupra ‎tuturor și incomprehensibilă. Căci cu privire la Sfânta Treime ceea ce o unește și o face una ‎este examinat real din pricina coeternității și din pricina identității ființei, activității și voinței, ‎din pricina acordului felului de a gândi și din pricina identității stăpânirii, puterii și bunătății. ‎Nu am spus asemănare, ci identitate și unitate de mișcare, căci este vorba de o singură ființă, o ‎singură bunătate, o singură putere, o singură voință, o singură activitate, o singură stăpânire, ‎una și aceeași, nu trei asemenea unele cu altele, ci una și aceeași mișcare a celor trei ipostase. ‎Căci fiecare dintre ele nu are mai puțină unitate față de altă ipostasă ca față de sine însăși, în ‎sensul că în toate privințele Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt unul, afară de nenaștere, naștere și ‎purcedere. Iar deosebirea aceasta se înțelege numai pe cale abstractă. Căci cunoaștem un ‎singur Dumnezeu; iar deosebirea o înțelegem numai în însușirile paternității, fiimii și ‎purcederii, potrivit cauzei, cauzatului și desăvârșirii ipostasei, adică modului de existență. Cu privire la Dumnezeirea cea infinită nu ‎putem vorbi ca despre noi de o depărtare spațială, deoarece ipostasele sunt unele în altele, nu în ‎sensul că ele se amestecă, ci în sensul că sunt unite, potrivit cuvântului Domnului, care zice: ‎‎„Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine”83, între ipostasele Dumnezeirii nu există deosebire de voință ‎sau de gândire sau de activitate sau de putere sau de altceva din acelea care dau naștere în noi ‎la deosebire complet reală. Pentru aceea nu spunem că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt trei ‎Dumnezei, ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, Fiul și Duhul se ‎raportează la o singură cauză; nu sunt nici alcătuiți, nici contractați în sensul contopirii lui ‎Sabelie84 [dacă nici în cazul lui Dumnezeu, Care este Unul, Persoanele care au o asemenea întrepătrundere încât se deosebesc doar pe cale abstractă, Ele totuși nu se confundă, nici nu se amestecă, și, deci nu este vorba de aceeași Persoană ci de Trei, ce excepție ar putea fi la făpturi care toate se deosebesc real? Cum ar putea Gavriil să fie Mihail, sau Ilie să fie Ioan, sau, cu atât mai mult, cum ar putea să fie Gavriil Ilie, și Mihai să fie Ioan când se deosebesc și cu firile, primii fiind serafimi și ultimii fiind oameni? ‎– n.n.]‎ . Căci, după cum am spus, ipostasele Sfintei Treimi se unesc, nu în sensul că ele se ‎amestecă, ci în sensul că ele există unele în altele; iar întrepătrunderea reciprocă a ipostaselor ‎este fără contractare și fără amestecare. Ele nu sunt depărtate unele de altele, și nici împărțite în ‎ce privește ființa, în sensul împărțirii lui Arie85. Căci dacă trebuie să spunem pe scurt, ‎Dumnezeirea este neîmpărțită în cele ce se împart, după cum în trei corpuri solare, care exist ă ‎unul în altul și sunt nedespărțite, avem o singură unire și apropiere a luminii. Așadar, când ‎privim la Dumnezeire, la prima cauză, la singura stăpânire și la una și la aceeași, ca să spun ‎așa, mișcare și voință a Dumnezeirii, la identitatea ființei, a puterii, a activității, a domniei, ‎atunci avem în mintea noastră o unitate. Dar când privim la acelea, în care este Dumnezeirea, ‎sau ca să spun mai precis, care sunt acelea din care este Dumnezeirea și care sunt de acolo din ‎prima cauză în afară de timp, de aceeași slavă și nedespărțite, adică ipostasele Fiului și ‎Duhului, atunci trei sunt acelea la care trebuie să ne închinăm. Un Tată, Tatăl, care este fără de ‎început, în sensul că este necauzat. Căci nu este din cineva. Un Fiu, Fiul, care nu este fără de ‎început, în sensul că nu este necauzat. Căci este din Tatăl. Dar dacă ai raporta termenul de ‎‎„început“ la timp, atunci și Fiul este fără de început, căci el este făcătorul timpurilor și prin ‎urmare nu cade sub timp. Un Duh, Sfântul Duh, care este din Tatăl, nu în chip firesc, ci purces. ‎Tatăl nu este lipsit de nenaștere, pentru că a născut, nici Fiul de naștere, pentru că a fost născut ‎din cel nenăscut — dar cum? — și nici Duhul nu se schimbă în Tatăl sau în Fiul, pentru că ‎purcede și este Dumnezeu, însușirea este ceva netransmisibil; cum ar putea s ă rămână însușire ‎ceea ce se transmite sau se preface? Căci dacă Tatăl este Fiul, atunci nu este cu adevărat Tată, ‎căci unul este cu adevărat Tatăl. Și dacă Fiul este Tatăl, atunci nu este cu adevărat Fiu, căci unul este cu adevărat Fiu și unul Duhul Sfânt.‎ […]

Am spus în repetate rânduri că altceva este ființa și altceva este ipostasa, și că ființa indică ‎specia comună și cuprinzătoare a ipostaselor de aceeași specie, spre exemplu: Dumnezeu, ‎omul, iar ipostasa arată individul (persoana) adică Tatăl, Fiul, Sf. Duh, Petru, Pavel. […]

‎„Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru slăbiciune, înviază ‎întru putere; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă trup sufletesc“ — adică ‎gros și muritor — „înviază trup duhovnicesc”808, ca și trupul Domnului după înviere, care a ‎trecut prin ușile încuiate, care nu simțea oboseala și nu avea nevoie de mâncare, somn și ‎băutură. „Căci vor fi, spune Domnul, ca îngerii lui Dumnezeu. Nu mai este căsătorie, nici ‎naștere de copii”809. Căci spune dumnezeiescul apostol: „Petrecerea noastră este în ceruri, de ‎unde și așteptăm pe Mântuitorul, pe Domnul Iisus, care va schimba trupul smereniei noastre ca ‎să fie la fel cu trupul slavei Lui”810. Nu vorbesc de o schimbare în altă formă — departe cu ‎acest gând! — ci mai degrabă de o schimbare din stricăciune în nestricăciune.‎ [așadar, și după înviere, vom păstra trupurile noastre, nu vom fi îngeri fără de trup. Comparația cu îngerii se referă la faptul că vom trece prin ușile încuiate, nu vom obosi, nu vom avea nevoie de mâncare și celelalte. Vom avea trup înviat întru slavă ca a îngerilor, dar nu vom fi fără trupuri ca ei. – n.n.] […]

Lucrurile, care au o existență contrară, acelea au contrar și felul de a exista, adică însușirile. Și ‎cine nu va cădea de acord cu noi că toate existențele, toate cele care cad sub simțirea noastră, ‎chiar și îngerii, se schimbă, se prefac și se mișcă în multe feluri! Cele spirituale, adică îngerii, ‎sufletele și demonii, se schimbă potrivit voinței libere, care crește sau se micșorează, fie în ‎progresul în bine, fie în îndepărtarea de bine. Celelalte se schimbă prin naștere și distrugere, ‎prin creștere și micșorare, prin schimbarea însușirilor și mișcarea de la un loc la altul. [lucrurile spirituale se schimbă potrivit voirii, dar nu își schimbă firea ‎ – n.n.] ‎[…]

Așadar, îngerul este o ființă spirituală, veșnic mișcătoare, liberă, necorporală; slujește lui ‎Dumnezeu și a primit în firea lui nemurirea în har. Care este, însă, natura și definiția ființei lui, ‎numai ziditorul o știe. ‎[în nici un caz nu este om, care este legat de trup ‎ – n.n.] ‎

Așadar, îngerul are o fire rațională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de ‎a voi [dar nu cu firea ci cu voirea ‎ – n.n.] ‎, căci tot ceea ce este creat este schimbător.‎

Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este rațional este și liber. Așadar, ‎pentru că îngerul are o fire rațională și spirituală, este liber; iar pentru că este creat și ‎schimbător, are facultatea de a rămâne și a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău (cazul ‎îngerilor căzuți n.n.).‎

Îngerul este incapabil de pocăință, pentru că este necorporal. Omul, însă, din pricina ‎slăbiciunii corpului are parte de pocăință.‎ [vedem că, deoarece îngerii sunt raționali și liberi sunt persoane, iar fiindcă sunt incapabili de pocăință și sunt minți pure, nu pot fi minte omenească, capabilă de pocăință tocmai pentru că a fost făcută să se unească cu trupul care are slăbiciuni. Deci îngerii nu pot primi trup, nu se pot întrupa, nu se pot încarna. ‎ – n.n.] ‎

Îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, [deci, nu poate muri, ca să nu mai fie înger ci să se facă om ‎ – n.n.] ‎căci tot ceea ce are început are și sfârșit potrivit ‎naturii lui. Numai Dumnezeu este veșnic, dar mai degrabă este mai presus de veșnicie. Căci cel ‎care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului.‎ ‎[…]

Dar noi spunem că sfinții părinți au numit mișcarea omenească în multe feluri, potrivit ‎problemelor pe care le discutau. Au numit-o putere, activitate, deosebire, mișcare, însușire, calitate ‎și patimă. Au numit-o putere, nu în opoziție cu cea dumnezeiască, ci pentru că este o putere care ‎își are cauza în ea însăși și pentru că este neschimbătoare. Au numit-o activitate, pentru că este ‎ceva caracteristic, care scoate la iveal ă ceea ce este asemenea în toate cele de aceea și specie. Au ‎numit-o deosebire, pentru că ea face deosebirea între specii. Au numit-o mișcare, pentru că ea ‎indică specia. Au numit-o însușire, pentru că ea constituie specia și se află numai în ea și nu în ‎alta. Au numit-o calitate, pentru că ea este specifică speciei. [deci, pocăința fiind caracteristică numai omului, îngerul nu se poate face om ‎ – n.n.] ‎ Au numit-o patimă, pentru că se ‎mișcă — căci toate cele ce sunt din Dumnezeu și după Dumnezeu, prin faptul că se mișcă, suferă, ‎pentru că ele nu sunt prin ele mi șcătoare și prin sine puternice. […]

Firea se înțelege sau abstract — căci nu există prin sine îns ăși — sau comun în toate ‎ipostasele de aceeași specie, unindu-le [deci, îngerii nu pot fi oameni, fiindcă n-ar mai fi îngeri ‎ – n.n.] ‎ și se numește fire considerată în specie, sau integral ‎prin adăugarea accidentelor, așa cum există într-o ipostasă [ipostasa sau persoana este firea + accidentele, deci persoana îngerului nu se poate face persoană omenească, neputându-i lua nici firea nici accidentele ‎ – n.n.] ‎, și se numește fire considerată în ‎individ; ea este aceeași cu cea considerată în specie […]

Mai mult: în toți oamenii există voința și nu la unii există, iar la alții nu există; dar ceea ce ‎se observă în chip obștesc la toți caracterizează firea care este în indivizii de sub ea; prin ‎urmare, omul este prin natur ă volițional.‎ [tot așa este și cu pocăința. Îngerul neavând pocăință și nici trup, în veac nu va putea fi om ‎ – n.n.] ‎

Cele comune și universale sunt atribuite și celor particulare care sunt sub ele. Comun este ‎ființa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are ‎o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin ‎num ăr și nu prin fire. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa este desăvârșită în ‎fiecare din ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ‎ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privește accidentele, care sunt însușiri caracteristice, însu‎șirile caracteristice, însă, aparțin ipostaselor și nu firii. Ipostasa se definește: ființa împreună cu ‎accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul și existența în ‎sine. [deci ipostasele îngerești nu pot fi ipostase omenești, atât datorită diferenței între firi, cât și datorită diferenței între însușirile caracteristice, care deosebesc și ipostasele aceleiași firi între ele. Pe cine să nedreptățească Dumnezeu desființându-l pe ipostasul care se preface în altul sau pe cel în care s-a prefăcut cel dintâi. Pe cine să distrugă Dumnezeu pe Ilie care se face Ioan sau pe Ioan care nu mai este fiindcă de fapt este Ilie. Vai nouă, de o astfel de logică ilogică. ‎ – n.n.] ‎ Ființa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noțiunea de fire și ipostasă. ‎Când spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se știe că nu spunem aceasta referindu-ne ‎la definiția sufletului și a corpului, căci este cu neputință să spunem că sufletul și corpul ‎comparate unul cu altul sunt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sunt foarte multe, toți ‎primesc aceeași definiție a firii, căci toți sunt compuși din suflet și corp, toți participă firii ‎sufletului și posedă ființa corpului și o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor ‎celor multe și diferite. Cu toate acestea fiecare ipostasă are două firi, este compusă din două ‎firi, adică din suflet și corp.‎ [așadar îngerul fiind dintr-o singură fire nu poate fi ipostas omenesc. Ce păcat că Părintele Arsenie Boca a stat să se uite în oglindă cât a fost în facultatea de Teologie, în loc să învețe Dogmatica Ortodoxă, care l-ar fi scutit neînțelegerea noțiunilor de fire și de ipostas, cât și de înșelare ‎ – n.n.] […]

Dumnezeu l-a pus pe Adam în paradis, care era atât spiritual cât și sensibil. în cel sensibil ‎sălăsluia cu trupul pe pământ, dar cu sufletul trăia împreună cu îngerii, cultivând gânduri ‎dumnezeiești și hrănindu-se cu ele. Era gol din pricina simplității sale și a vieții lui naturale; ‎se urca numai către creator cu ajutorul făpturilor, bucurându-se și veselindu-se de contemplarea ‎Lui.‎

Pentru că Dumnezeu a împodobit pe om în chip natural cu voință liberă, i-a dat poruncă să nu ‎mănânce din pomul cunoștinței254. Dar despre pom am‎ ‎vorbit după puterea noastră destul în capitolul despre paradis255. Dumnezeu i-a dat această ‎poruncă făgăduindu-i că dacă va păzi vrednicia sufletului, dând victorie rațiunii, cunoscând pe ‎creator și păzind porunca Lui, va participa fericirii veșnice, va trăi în veci, ajungând mai ‎presus de moarte. Dar dacă va supune sufletul corpului, dacă va prefera plăcerile corpului, ‎neținând seamă de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînțelegătoare256, scuturând jugul creatorului și neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi ‎responsabil de moarte și va fi supus stricăciunii și ostenelii, ducând o viață nenorocită. Căci nu ‎era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie încă ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și ‎condamnarea diavolului257. Diavolul din pricina nemuririi sale, după căderea lui de bunăvoie, ‎s-a fixat în rău în chip neschimbat și fără posibilitate de pocăință. După cum iarăși și îngerii, ‎după alegerea de bunăvoie a virtuții, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat în bine. [ce diferențe mari, de netrecut, între îngeri, demoni și oameni. Ei comunică prin rațiune și voință, dar diferă prin trup și pocăință. ‎După înviere se vor asemăna mai mult, prin pierderea posibilității pocăinței, prin har, și prin spiritualizarea trupului, dar nici atunci, nu vor fi desființate diferențele între firi, cu atât mai puțin între persoane – n.n.] ‎‎

Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci un bărbat neispitit și neîncercat nu ‎este vrednic de nimic. Și în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să ‎primească nemurirea drept răsplată a virtuții. Căci omul, fiind la mijloc între Dumnezeu și ‎materie, prin păzirea poruncii, după ce se libera de legătura firească cu existențele, avea să se ‎fixeze în chip nestrămutat în bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stări sufletești ‎speciale. [nici aceasta nu o poate face îngerul, neavând trup ‎ – n.n.] ‎ Prin călcarea poruncii, însă, îndreptându-se mai mult spre materie și smulgându-și ‎spiritul său de la cauza lui, adică de la Dumnezeu, și-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns ‎pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, are nevoie de legături trupești și de ‎naștere seminală, s-a lipit, prin dragostea de viață, de plăceri, ca și când ele ar fi elementele ‎constitutive vieții, și urăște fără nici o teamă pe cei care se sârguiesc să-l lipsească de ele, și a ‎schimbat dragostea de Dumnezeu în dragoste față de materie, iar mânia contra adevăratului ‎dușman al mântuirii a prefăcut-o în mânie față de ceilalți oameni. Așadar, prin invidia ‎diavolului, omul a fost biruit. Căci diavolul invidios și urâtor de bine nu suferea, el, care a ‎căzut din pricina mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momește pe ‎nefericitul Adam cu nădejdea Dumnezeirii și după ce îl urcă la aceeași înălțime a mândriei, îl ‎pogoară spre aceeași prăpastie a căderii.‎ [iată războiul vechi și nou. Să nu-l judecăm pe Părintele Arsenie Boca. Și noi putem oricând cădea într-o mai rea înșelare. ‎ – n.n.] ‎ […]

Trebuie să se știe că îngerii, fiind ființe raționale, sunt înzestrați cu liberul arbitru. Și pentru că ‎sunt creați sunt și schimbători. Acest lucru l-a arătat diavolul. El a fost creat bun de creator, ‎dar, în virtutea liberului arbitru, el și cu puterile care au apostaziat împreună cu el, adică ‎demonii, a ajuns descoperitorul răutății, în timp ce celelalte cete ale îngerilor au persistat în ‎bine.‎ [și diavolul este deci, persoană, având voie liberă. Nici el nu se poate întrupa. ‎ – n.n.] ‎[…]

Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de ‎Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul cu Iov123 și după cum este scris în Evanghelii ‎despre porci124. Dar o dată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă și iau forma pe ‎care o vor după fantezia lor.‎

Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea proorocesc, ‎îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le revelează și le poruncește să proorocească. Pentru ‎aceea se realizează toate câte spun ei. Dar și demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce ‎se întâmplă departe, alteori prin conjectură. Pentru aceea de multe ori mint și nu trebuiesc ‎crezuți, chiar dacă uneori spun adevărul, în chipul în care am arătat. Ei cunosc și Scripturile.‎

Toată răutatea și patimile necurate au fost născocite de ci. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, ‎dar nu au putere să forțeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o ‎primi. Pentru acest motiv s -a pregătit diavolului și demonilor lui și celor care îl urmeaz ă, focul ‎nestins și pedeapsa veșnică125.‎

Dar trebuie să se știe că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. ‎După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici oamenii după moarte.‎ ‎[63]

Să stăm și să plângem fraților cum s-au despărțit făpturile de Făcător, pierzându-și pocăința. Să ne umilim cu inimile și să-l rugăm pe Hristos să ne păstreze în smerenia Sa. Cu lacrimi să ne tânguim pentru rătăcirea Părintelui Arsenie Boca și să-L implorăm pe Domnul să oprească extinderea ei.

Iată cum ne explică atât de frumos, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, de care, din păcate, Părintele Arsenie Boca, deși a avut ocazia, nu a vrut să îl asculte, distincția de netrecut între îngeri și oameni, tocmai în ceea ce au comun, adică mintea, pentru a nu se spune că ar putea vreodată o persoană îngerească, să devină persoană omenească, prin întruparea minții ei:

‎Numai împreună, lumea sensibilă, având drept coroană omul, şi lumea inteligibilă a ‎îngerilor sunt un receptacol deplin al revelării lui Dumnezeu şi al valorificării ei. ‎Numai împreună, îngerii şi oamenii, pot înălţa o slavoslovie mai completă lui ‎Dumnezeu [de ce să o descompleteze chiar Dumnezeu prefăcând un înger în om, în loc să creeze un alt om. După Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu s-a epuizat în creativitate tocmai la facerea celui mai mare bărbat și a avut nevoie să-l trimeată pe Ilie. Dar nu ar fi spus Domnul că Ilie este cel mai mare bărbat și că s-a reîncarnat, sau că Ioan este cel mai mare dar la fel cu Ilie, și chiar este Ilie. Sau că Ioan nu e născut dintre femei, ci înger întrupat? Pe cine să credem pe Părintele Arsenie Boca sau pe Mântuitorul ce ne spune: Mat 11:11 Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; ‎ totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el. ‎Se nasc oare îngerii din femei? – n.n.] ‎. Aşa trebuie să înţelegem că îngerii sunt creaţi pe de o parte pentru a-L ‎lăuda pe Dumnezeu, pe de alta pentru a sluji lui Dumnezeu în solicitudinea Lui pentru ‎oameni, pentru a fi trimişii lui Dumnezeu la oameni, pentru a fi „vestitorii” Lui şi, prin ‎aceasta, pentru a ajuta la ridicarea oamenilor la o lăudare comună a Lui cu ei; iar prin ‎aceasta, a sluji la mântuirea lor. Dar aceasta înseamnă şi o capacitate a îngerilor de a ‎conduce pe oameni spre Dumnezeu. în acelaşi timp prin aceasta chiar îngerii îşi sporesc ‎cunoaşterea de Dumnezeu şi slavoslovia lor, asociind-o şi pe a oamenilor. Corul ‎îngeresc-uman e mai măreţ decât corul simplu uman sau simplu îngeresc. [corul Ilie Ioan Gavriil Mihail este mai măreț decât unul din ei care îi înlocuiește pe toți prin metempsihoză ‎– n.n.] ‎ Partea ‎îngerească şi cea omenească a corului se completează şi se înfrumuseţează reciproc. ‎Fiecare din cele două părţi câştigă, în elanul slavosloviei, de la cealaltă.‎

Unii Părinţi au subliniat superioritatea îngerilor faţă de oameni, prin faptul că sunt ‎‎”minţi pure”, neîmpreunate cu trupul şi cu afectele care rezultă din aceasta. Dar alţii, ‎cum am văzut, au afirmat că mai mult omul e după chipul lui Dumnezeu, întrucât omul ‎prin trup este şi devine un „stăpân” al lumii ca şi Dumnezeu, câtă vreme îngerii nu au ‎această calitate.‎

Dar nevoia de lume pe care o au oamenii şi capacitatea de a dispune de ea ‎reprezintă şi o ispită pentru ei de a se ataşa de ea şi de a se încrede în puterile lor ‎creatoare. în calitatea de spirite întrupate stă şi măreţia, dar şi primejdia căderii lor. în ‎dominarea afectelor se poate actualiza o nouă forţă a spiritelor. Dar aceste afecte pot să ‎şi închidă infinitele orizonturi spre care e chemat spiritul omenesc.‎

Greutăţile de care e legată viaţa în trup pot dezvolta în om o responsabilitate proprie şi ‎nobila pornire de ajutorare cu fapta a semenilor săi, responsabilitate şi capacitate de ‎care e lipsit îngerul, dar pot dezvolta şi egoismul şi grija lumească exagerată.‎

în orice caz, omului i s-a dat măreaţa misiune de a stăpâni materia prin spirit, de a ‎o face transparentă pentru ordinea spirituală şi dumnezeiască, de a actualiza moduri ‎noi de revelare a spiritului şi de ajutorare a semenilor, în primul rând modurile etice şi ‎estetice.‎

în schimb, spiritul pur, sau îngerul are claritatea gândirii şi un „amor intellec- ‎tualis”, greu de închipuit de fiinţa noastră. Dar până nu a fost consolidat în bine, a fost ‎pândit şi el de o altă formă de egoism, nefiind legat prin sânge de alte fiinţe, care pun o ‎frână acestui egoism. A fost pândit de egoismul nelimitat al orgoliului cunoaşterii şi ‎existenţei prin sine, al libertăţii de grijile trupului.‎ […]

Nesepararea minţii de omul total în cunoaşterea lui Dumnezeu se datoreşte şi ‎faptului că cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu e în acelaşi timp o unire cu Dumnezeu ‎a celui ce cunoaşte. Dar de unirea aceasta nu are parte numai mintea înţeleasă ca parte ‎pur spirituală a sufletului, ci sufletul întreg şi chiar omul întreg. „Toate cele ce se mişcă ‎îşi primesc stabilitatea în infinitatea lui Dumnezeu”. Toate se unifică în Dumnezeu şi în ‎înţelegerea trăită a omului, fără să dispară nici una32.‎

Sfântul Grigorie Palama respinge teoria lui Varlaam că mintea care se întâlneşte cu ‎Dumnezeu este o minte abstractă, detaşata de persoana integrală. Ea este mintea în care ‎se concentrează sau în care vibrează întreaga persoană alcătuită din suflet şi trup, cu ‎rezultatele experienţelor acumulate în ea, dar purificate, făcute curate. El condamnă ‎teoria lui Varlaam zicând: „Cea mai mare rătăcire elină şi izvorul a toată necredinţa… ‎este a ridica mintea nu din cugetarea carnală, ci din trupul însuşi, pentru a o face să se ‎întâlnească acolo sus cu vederile mintale„33. „Nu ni s-a spus „trupurile noastre sunt ‎templul Duhului Sfânt care locuieşte în noi”? (1 Cor. 6, 19). De ce a aşezat Dumnezeu la ‎început mintea (νους) în trup? A săvârşit prin aceasta un rău? Noi socotim că e un rău ‎ca mintea să fie în cugetări rele, dar nu e un rău să fie în trup, pentru că nici trupul nu e râu”34. Sfântul Grigorie Palama nu vorbeşte de un trup golit de senzaţii, ci de un trup ‎ale cărui senzaţii au fost purificate, îndreptate spre Dumnezeu. El socoteşte „inima”, în ‎care trebuie să se adune mintea (νους), ca să experieze acolo harul lui Dumnezeu, cel ‎mai lăuntric organ al trupului, dar în acelaşi timp ca centrul de întâlnire dintre trup şi ‎suflet şi ca organul conducător (ήγεμονικόν οργανον). Dar aceasta înseamnă că nu ‎inteligenţa pură conduce pe om şi nu ea întâlneşte pe Dumnezeu, ci omul total în care ‎înţelegerea şi simţirea fac un tot. De abia acesta realizează raţiunea integrală a omului. ‎Interpretând cuvântul Sfântului Macarie Egipteanul: „Acolo, deci, trebuie privit dacă şi-‎a înscris harul legile Duhului”, Sfântul Grigorie Palama zice: „Unde, adică, a colo? în ‎organul conducător, în tronul harului, unde e mintea şi toate gândurile sufletului, în ‎inimă adică. Vezi că celor ce şi-au ales să fie atenţi la ei înşişi în isihie (linişte) le e cu ‎totul necesar să-şi readucă mintea şi sa o închidă în trup, şi mai ales în partea cea mai ‎din lăuntru a trupului, pe care o numim inimă”33.‎

După Sfântul Grigorie Palama, a lăsa mintea în cugetări abstracte dezlegate de ‎fiinţa integrală a omului e o adevărată rătăcire. Omul acela e departe de sine, de ‎realitate şi de Dumnezeu.‎

Faţă de Varlaam, care cerea omorârea totală a părţii pasionale a sufletului, Sfântul ‎Grigorie Palama nu cere o anulare a acesteia, care se leagă de trup (iuţime şi dorinţă), ci ‎punerea ei în slujba binelui şi a iubirii. „Dar noi am învăţat că nepătimirea nu e aceasta, ‎adică omorârea părţii pasionale, ci mutarea lucrării de la cele mai rele spre cele mai ‎bune şi dumnezeieşti prin deprindere… E a celui ce s-a îmbogăţit cu virtuţi ca cei ‎pătimaşi de plăcerile lor, a celui ce şi-a supus iuţimea şi pofta, care sunt partea ‎pasională, părţii cunoscătoare şi raţionale a sufletului”3^.‎

Inserarea intimă a spiritului în trup şi calificarea lui începând din primul moment ‎al existenţei lui ca spirit întrupat, sau ca suflet, nu înseamnă că sufletul nu poate exista ‎după moarte şi înainte de învierea trupului, prin faptul că nu mai este în trup. El duce ‎cu el calificarea sa ca suflet al trupului, cu rădăcinile trupului adâncite în el în cursul ‎vieţii. Faptul acesta arată şi el că sufletul e un factor deosebit de trup, fără ca să fie un ‎spirit pur, necalificat prin trup, cu care a trăit într-un anumit loc şi timp.‎ [aici e surprinsă nu numai distincția dintre mintea îngerească și cea omenească, dar se arată că și atunci când este desprinsă de trup mintea omenească are în ea adâncite rădăcinile trupului. Așadar, nici măcar fără trup, mintea omenească nu poate fi înger, ca persoanele îngerești să se poată întrupa. ‎– n.n.] ‎[64]

Să vedem cum tâlcuiesc Sfinții Părinți textele din Evanghelie pe care le răstălmăcesc hindușii și sărmanul Părinte Arsenie Boca:

Luc_1:17 Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie,

Şi precum a lucrat darul [dumnezeiesc] cu duhul lui Ilie, aşa şi întru Ioan, ‎pentru că şi Ilie este înaintemergâtor al Venirii celei de a Doua, iar Ioan al celei ‎Dintâi. încă şi „cu puterea lui Ilie”, că aceleaşi pot venirile amândurora şi a lui ‎Ilie şi a Iui Ioan, căci la Hristos aduc. Dar şi în alt chip a venit Ioan „cu duhul şi ‎cu puterea lui Ilie”, pentru că şi el era pustnic şi înfrânat la viaţă şi mustrător ‎asemeni lui Ilie.‎ [vedeți că sunt doi, nu unul reîncarnat? Duhul lui Ilie nu înseamnă că a trecut sufletul lui Ilie în trupul lui Ioan, ci că erau într-un fel asemănător, în aceeași lucrare, având același har sau duh de la Sfântul Duh.‎– n.n.][65]

Mat_17:3 Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

Șii pentru ce Moise și Ilie s-au arătat? Ca să se arate cd El este Domn și al Legii gi al Proorocilor, al viilor, dar și al morților. Ci Ilie este Prooroc și încă este viu (4 Regi2,l1), iar Moise este detător de Lege, și a murit (Deuteronom 34,5-6). […] [dacă Ilie e viu, cum s-a reîncarnat, având încă trupul său? ‎– n.n.] ‎

Dar, de unde au cunoscut ucenicii că erau aceștia Moise și Ilie? Cu adevărat, nu din icoane, de vreme ce atunci a face icoane se părea oamenilor a fi lucru păgânesc. Se vede că din cuvintele lor i-au cunoscut pe ei, ci poate Moise va fi zis: ,,Tu ești Acela a Cărui Patimă am inchipuit-o mai inainte, injunghiind mielul și Paștele săvârșind” (Ieșir cap. 12). Iar llie: ,,Tu ești Acela a Cărui Inviere mai inainte am inchipuit-o inviind pe fiul văduvei” (3 Regi 17,22), și altele ca acestea.[66] [dacă ar fi fost același Ioan cu Ilie, l-ar fi recunoscut după înfățișare, că au fost ucenicii lui. Se vede clar că este vorba de o altă persoană, necunoscută lor decât prin cuvintele lui din Sfânta Scriptură ‎– n.n.] ‎

Mar_9:12 Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat? 13 Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.

Zicând că Ilie ,,va veni”, arată că incă n-a venit, dar va veni ca inaintemergător al Venirii celei de a doua și ,,va așeza la loc toate”, adică va intoarce la credința lui Hristos pe toți iudeii care se vor afla atunci ascultători, ca și cum așezându-i pe ei – care erau căzuți – intru moștenirea părintească. Iar zicând că ,,Ilie a și venit”, il arată pe inaintemergatorul Ioan. Și zice: ,,au făcut cu el câte au voit”, omorându-l, căci pentru că l-au lăsat ei [iudeii] pe Irod să-l omoare deși l-ar fi putut opri, [pentru aceea] ei l-au omorât. Deci atunci, mai străbătători [iscusiți la minte] făcându-se ucenicii, au ințeles că pe Ioan l-a numit ,,Ilie”, fiindcă el a fost inaintemergător al Venirii celei dintâi, precum Ilie va fi [inaintemergitor] al Venirii celei de a doua.[67] [deci sunt doi, nu unul – n.n.]

Exprimarea „Ilie a și venit” pentru desemna pe Ioan, adică a vorbi despre o persoană, folosindu-se de numele și pilda alteia care o preînchipuia, este specifică Sfintelor Scripturi și se cheamă alegorie, unul din cele patru modalități Ortodoxe de a tâlcui și înțelege Biblia (istoric, tropologic, alegoric și anagogic). Dar acest mod de înțelegere nu este accesibil decât celor care studiază Sfinții Părinți și nu celor ce își formează credința după părerea proprie, vedenii sau știință. Sfinții Părinți recurgeau întotdeauna la Sfânta Tradiție și numai când nu găseau răspuns acolo, se rugau lui Dumnezeu să le descopere direct.

Vedem că Însuși Mântuitorul ne arată cum să abordăm corect Sfânta Scriptură tocmai în legătură cu înțelegerea lui Ilie ca preînchipuire al lui Ioan sau Ioan ca prototip al lui Ilie, deși Hristos este Marele Prototip al tuturor:

Mat 11:13 Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan. Mat 11:14 Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină. 15 Cine are urechi de auzit să audă.

,,”De voiți si primiti”, adici si judecați cu dreaptă socoteală și nu cu pizmuire, acesta este Ilie despre care a zis Proorocul Maleahi că va să vie (Maleahi 3, 23), pentrtu că și Înaintemergătorul și Ilie au aceeași slujire. Ioan a venit mai inainte de Venirea cea dintai, iar Ilie va veni mai inainte de Venirea ce va să fie„. După aceea, arătând că aceasta este vorbă umbrită și ascunsă [deci nu-l judecăm pe bietul părinte că nu a înțeles-o. Nu era iscusit la astfel de cuvinte umbrite ale Sfintelor Scripturi. Ne pare însă rău că nu s-a smerit să întrebe, deși l-a cunoscut chiar și pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care precis l-ar fi lămurit, ci s-a luat după mintea sfinției sale și după scrierile hinduse în care s-a format și a dat un răspuns șovăielnic, care întunecă pe cititori ‎– n.n.]‎ – anume că Ioan este Ilie – și că este trebuință de pricepcre [înțelepciune] spre a o ințelege, zice [Iisus]: 11:15; Cine are urechi de auzit să audă îndemnându-i pe ei spre a intreba și [astfel] a învăța. [Așadar este nevoie de înțelepciune duhovnicească, deci smerită și a întreba, desigur pe Sfinții Părinți ‎– n.n.][68]‎

Păcatului interpretării hinduse a Sfintelor Scripturi se adaugă ca o circumstanță agravantă că tâlcuirile de mai sus sunt recomandate în toată Sfânta noastră Biserică, fiind o sinteză după toți Sfinții Părinți, și erau publicate și pe vremea Părintelui Arsenie Boca. Sfinția sa ori nu le-a citit, neglijându-le, ori le-a citit disprețuindu-le. Cu câtă durere trebuie să înțelegem noi acestea și să ne ferim de o astfel de primejdie, rugându-ne bunului Dumnezeu să-l ierte și să ne ierte și să ne miluiască și pe noi, acoperindu-ne cu purtarea Lui de grijă.

Mat 3:9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.

Prin ,,pietre” ințelegem și neamurile, dintru care mulți au crezut. Dar chiar și in inlelesul acesta zice Ioan, că și din pietre poate să facă Dumnezeu ,,fii lui Avraam” , căci ,,piatră” era pântecele Sarrei din pricina sterpiciunii. Dar ea a născut (Facere 11, 12; 21,1-2) Si iarăși a ridicat Domnul fii lui Avraam ,,din pietre”. Când? Atunci când răstignindu-Se El, văzând mulți pietrele despicându-se, au crezut (Matei 27, 51).[ Din pietre poate face fii ai lui Avraam, dar dintr-o persoană alta nu, fiindcă ar ‎desființa libertatea celei transformate, și nu numai libertatea ci chiar ceea ce este esențial într-o persoană: modul unic de a fi, prefăcându-o în alta. Dar și cea în care se transformă ar fi jignită, că nu ar fi putut ea de la sine, să descopere pe Dumnezeu ci a avut nevoie de o alta. Și această jignire să fie adresată tocmai Sfântului Ioan, cel ce șade și mijlocește de-a stânga Mântuitorului. De ce să nu fie două bogății infinite, două feluri de a lăuda pe Dumnezeu și iubi, fiind două persoane, ci să se reducă la numai una. De ce să acuzăm pe Dumnezeu de faptul că e constrâns tocmai în bogăția cea mare a creării chipurilor Lui persoanele? Transformarea unei persoane în alta care nu se face nici în iad cu nimeni, ‎nicidecum pe pământ, cu atât mai puțin a face din îngeri oameni. Dar, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, vedem că Dumnezeu nici măcar materia impersonală și amorfă nu o preface în persoane, adică nici pietrele nu le face fii ai lui Avraam, decât în sens tropologic, adică de îndreptare a moravurilor în sensul despietririi inimii iudeilor și în sens alegoric, ca vindecarea de sterpiciune a Sarrei. ‎Înnoirea cerului și pământului este prefacerea lor în duhovnicești pentru a fi potrivite cu trupurile noastre înviate, și astfel vor fi spiritualizate pentru și prin persoanele noastre în Hristos. Nicidecum nu se va preface vreo piatră în vreun fiu al lui Avraam, Dumnezeu netrecând peste raționalitatea firii pe care El însuși ne-a dăruit-o prin creație ‎– n.n.]‎.[69]

 

Dar ce ne spune Sfânta Scriptură:

Evr 9:27 Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata,

Cum așadar să moară cineva, chiar și Ilie, de două ori, dacă se reîncarnează în Ioan, și pentru cine ar fi judecat pentru Ilie sau pentru Ioan?

Surprindem însă în această întunecată răstălmăcire pe care o face Părintele Arenie Boca Sfintelor Scripturi un păcat mai grav, specific celor ce nu au înțeles și trăit cum dorește Hristos Ortodoxia:

Dar cel ce vrea să înţeleagă Sf. Scriptură în lumina cunoştinţei ‎lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebuie să se exercite cu toată sârguinţa ‎şi în tălmăcirea numelor, care poate să lămurească tot înţelesul celor scrise. E ‎nevoie să facă aceasta dacă vrea să ajungă la înţelegerea întocmai a celor ‎scrise şi să nu coboare în chip iudaic înălţimea Duhului la pământ spre trup, ‎închizând (circumscriind) făgăduinţele dumnezeieşti şi nestricăcioase ale ‎bunurilor spirituale în stricăciunea bunurilor trecătoare, precum o fac unii ‎dintre aşa zişii creştini. Aceştia poartă în chip mincinos numele care derivă de ‎la Hristos, dovedindu-se că tăgăduiesc prin faptele lor înţelesul lui şi ‎umblând pe o cale contrară lui Hristos, cum va arăta pe scurt cuvântul ‎nostru.‎

Căci Dumnezeu a venit la noi făcându-se om, pe lângă alte ‎pricini tainice pe care nu le poate pătrunde nici o raţiune, şi pentru ca să ‎plinească legea duhovniceşte, prin înlăturarea literei, şi să înalţe şi să facă ‎arătată puterea ei de viaţă făcătoare, depărtând partea care omoară. Iar partea ‎legii care omoară este, după dumnezeiescul Apostol, litera, precum puterea de ‎viaţă făcătoare a ei este duhul. Căci zice: “litera omoară, iar duhul face ‎viu“.331 (331 II Cor. 3, 6) Dar dacă-i aşa, creştinii mincinoşi de care vorbeam, au ales făţiş ‎partea contrară a lui Hristos şi au ignorat toată taina întrupării. [dar așa face Părintele Arsenie Boca nu numai la răstălmăcirea spre metempsihoză a Sfintelor Scripturi ci și când pune în gura lui Moise și a Sfintei Biserici înțelesuri genetice care îl vor duce la niște aberații științifice și antropologice devastatoare pentru el și pentru contemporani, după cum vom vedea mai jos la răstălmăcirea de tip hindus și orgonomic a împreunării trupești cu mască endocrină ‎– n.n.]‎ Ei nu numai că şi-au ‎îngropat prin literă toată puterea înţelegerii şi n-au voit să fie după chipul şi ‎asemănarea lui Dumnezeu (3), ci au ales mai bine să fie pământ, potrivit ‎ameninţării, şi să se întoarcă la pământ, prin afecţiunea lor faţă de literă, ca ‎faţă de pământ, în loc să aleagă legătura cu cerul, adică cu duhul, şi să fie ‎răpiţi în văzduh, adică în lumina spirituală, întru întâmpinarea Domnului, în ‎nori, adică în contemplaţiile înalte,‎ şi astfel să fie totdeauna împreună cu El ‎prin cunoştinţă [ce păcat că Părintele Arsenie Boca a ales vedeniile superficiale și ieftine, refuzând contemplațiile înalte duhovnicești descoperite prin Sfinții Părinți, refuzând a fi prin cunoștință cu Hristos ‎– n.n.]. De aceea cu drept cuvânt se cade să ne scârbim de aceştia, ‎întrucât se aleg cu o pagubă insuportabilă din pricina neştiinţei, dar şi ne ‎întristăm, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întărirea în necredinţă. ‎Dar noi lăsânau-i pe aceia să fie aşa cum vor, să ne întoarcem la noi înşine şi ‎la Scriptură, începând cercetarea duhovnicească a capitolului de faţă cu ‎tălmăcirea numelor.‎

[…]

Aşa am înţeles eu locul, după Puterea mea. Dacă poate cineva ‎să vadă în cele spuse un înţeles mai înalt, [mai înalt nu mai josnic, mistic iar nu mistificator, tainic iar nu esoteric, mai de preț, adică după Sfinții Părinți iar nu contradictoriu Sfintei Predanii ‎– n.n.]‎ ne va face şi nouă şi lui bucurie, ‎arătând acest înţeles mai de preţ al celor scrise. Căci am spus mai înainte ‎despre cuvântul Scripturii dumnezeieşti, că rămâne totdeauna fără hotar ‎‎(necircumscris), hotărnicind (circumscriind) pe toţi cei ce-l grăesc, dar el ‎însuşi neputând fi hotărnicit de cei care-l‎ grăiesc. Deci chiar de am spus ceva după puterea mea, şi aceasta luându-mi o ‎mare îndrăzneală, nu am îmbrăţişat tot înţelesul celor scrise, acesta aflându-‎se infinit mai presus de puterea mea.‎

Scolii

‎1.‎      ‎ Precum Dumnezeu după fiinţă nu e supus cunoaşterii, la ‎fel nici cuvântul lui nu poate fi cuprins prin cunoştinţa noastră.‎

‎2.‎      ‎ Cei ce îşi lipesc cugetarea în chip iudaic numai de literă, ‎aşteaptă făgăduinţele bunurilor neprihănite în veacul acesta, necunoscând ‎bunurile fireşti ale sufletului.‎

‎3.‎      ‎ Cel ce poartă “chipul celui ceresc“,336 se sârguieşte să ‎urmeze în toate duhului Sf. Scripturi, care conservă sufletul prin virtute şi ‎cunoştinţă. Iar cel ce poartă “chipul celui pământesc“, cultivă numai litera, ‎care susţine slujirea trupească prin simţuri, ce dă naştere patimilor.‎

[…]

Cuvântul Sf. Scripturi, deşi are margini (e circumscris) după ‎literă, sfârşindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, ‎după duh, în înţelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar ‎‎(necircumscris). Şi nimeni să nu spună că nu poate crede aceasta, ştiind că ‎Dumnezeu care a vorbit e fără hotar (necircumscris) după natură. Căci cei ce ‎voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că şi ‎cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui.330[70] Fiindcă dacă Dumnezeu ‎este cel ce a grăit, iar El este după fiinţă nehotărnicit, e vădit că şi cuvântul ‎grăit de El e nehotărnicit (1).‎

Aşadar, chiar dacă cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia ‎au luat sfârşit, contemplând duhovniceşte întâmplările istorisite care s-au ‎sfârşit atunci, să admirăm înţelepciunea Duhului Sfânt care le-a scris. Căci în ‎fiecare dintre cei ce se împărtăşesc de firea omenească a aşezat putinţa ca să realizeze în sine aşa cum trebuie şi cum se cuvine înţelesul ‎celor scrise. Astfel oricine vrea să se facă învăţăcel al cuvântului ‎dumnezeiesc şi să nu socotească nimic din cele prezente şi trecătoare ‎deopotrivă cu virtutea, poate deveni un alt Ezechia în duh. Ba şi un alt Isaia, ‎neîmpiedecat de nimic să se roage, să strige la cer, să fie auzit şi să obţină de ‎la Dumnezeu, printr-un înger, distrugerea şi pieirea celor ce îl războiesc ‎spiritual.‎

[…]

‎15.‎    ‎ Ermonti şi Memfivoste sunt materia şi forma, iar cei cinci ‎fii ai Merobei, încincita rea întrebuinţare a simţurilor, împreunându-le pe ‎acestea laolaltă, adică ‎împletind simţurile cu materia şi forma, în urma înţelegerii trupeşti a legii, ‎cel ce mărgineşte înţelesul la literă pe de-o parte dă naştere patimei trupeşti, ‎iar pe de alta, corupe raţiunile naturale.‎

‎16.‎    ‎ Patima şi firea, după raţiunea existenţei lor, niciodată nu ‎există împreună.‎

‎17.‎    ‎ Cel ce nu crede că Scriptura este duhovnicească, nu-şi ‎simte puţinătatea cunoştinţei.‎

‎18.‎    ‎ Când David e înţeles ca lege, în sens iudaic, se tălmăceşte ‎‎“dispreţuire“, pentru tradiţia interpretării trupeşti a celor dumnezeieşti, iar ‎când înseamnă în sens creştin duhul, se tălmăceşte “cel tare la vedere“, ‎pentru contemplaţia cunoştinţei ce se petrece în minte.‎

‎19.‎    ‎ Prin sufletul Scripturii a înţeles duhul ei, iar prin trup ‎litera.‎

Cei trei ani sunt cele trei legi, cea scrisă, cea naturală şi cea a ‎harului, care vin una după alta. Deci cel ce înţelege legea scrisă trupeşte, nu ‎hrăneşte sufletul cu virtuţi; la fel cel ce nu sesizează raţiunile lucrurilor, nu-şi ‎nutreşte mintea din belşug cu înţelepciunea variată a lui Dumnezeu; iar cel ce ‎nu cunoaşte marea taină a harului celui nou, nu se veseleşte cu nădejdea ‎viitoarei îndumnezeiri. Aşadar lipsa contemplaţiei duhovniceşti sub regimul ‎legii scrise e urmată de lipsa înţelepciunii variate a lui Dumnezeu ce se poate ‎primi prin legea naturală, iar aceasta e urmată la rândul ei de ignorarea ‎îndumnezeirii ce se va da prin har în temeiul tainei celei noi. 656‎[71]

‎‎21.‎    ‎ Cel ce nu înţelege legea duhovniceşte, chiar dacă legea a ‎murit pentru el, dat fiind că nu-i mai serveşte trupeşte, dar mai păstrează ‎înţelesurile coborîte ale legii, mai cruţă încă pe copiii şi pe nepoţii lui Saul. ‎De aceea e chinuit de foamea cunoştinţei.‎

‎22.‎    ‎ Precum faţa e pecetea caracteristică pentru fiecare, la fel ‎cunoştinţa duhovnicească caracterizează şi revelează dumnezeiescul. De aceea ‎cel ce o caută pe aceasta, caută faţa Domnului.‎

‎23.‎    ‎ David se mai tălmăceşte “cel tare la vedere“ şi “minte ‎străvăzătoare“.‎

‎24.‎    ‎ Cel devenit în întregime trup prin jertfele sângeroase ‎aduse după litera legii, iubeşte neştiinţa, socotind că porunca e numai spre ‎plăcerea trupului.‎

‎25.‎    ‎ Cel ce slujeşte, zice, legii trupeşte, naşte păcatul cu fapta ‎ca materie şi modelează consimţirea minţii cu păcatul ca formă, prin plăcerile ‎corespunzătoare simţurilor. Iar cel ce primeşte Scriptura duhovniceşte, ‎omoară prin cugetările naturale pe înălţimea contemplaţiei lucrarea păcatului ‎ca materie şi consimţirea cu păcatul ca formă, împreună cu modurile ‎întrebuinţării abuzive a simţurilor, în vederea plăcerii, ca pe nişte fii şi nepoţi ‎ai legii scrise.‎

‎26.‎    ‎ Fără contemplaţia naturală nimeni nu cunoaşte deosebirea ‎simbolurilor legii de lucrurile dumnezeieşti.‎

‎27.‎    ‎ Prin spânzurare a înţeles scoaterea la iveală a literii ‎omorâte a legii pe înălţimea contemplaţiei, prin cunoştinţa în duh.‎

‎28.‎    ‎ Prin “hotarul lui Israel“ a înţeles toată raţiunea şi tot ‎modul contemplaţiei, în care nu se poate menţine deloc predania înţelegerii trupeşti a legii.‎

‎29.‎    ‎ Duhul zice, e dătătorul vieţii, iar legea omorîtoarea vieţii. ‎Prin urmare nu poate lucra deodată şi litera şi duhul, precum nu există ‎împreună ceea ce e făcător de viaţă cu ceea ce e făcător de stricăciune.‎

‎30.‎    ‎ Părticica ce se taie împrejur (prepuţul), e ceva natural şi ‎tot ce e natural e o faptă a creaţiunii dumnezeieşti. Iar fapta creaţiunii ‎dumnezeieşti este “bună foarte“, după cuvântul care zice: “A văzut ‎Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune foarte“. Legea însă, ‎poruncind înlăturarea acelei părticele, prin tăierea împrejur, înfăţişează pe ‎Dumnezeu ca pe unul ce şi-ar corecta în chip artificial propriul Său lucru, ‎ceea ce chiar şi numai a gândi constituie culmea împietăţii. De aceea cel ce ‎înţelege în mod natural657 simbolurile legii, ştie că Dumnezeu nu urmăreşte ‎să corecteze firea în chip artificial, ci porunceşte să fie tăiată pasionalitatea ‎adăugată la raţiunea (constituţia) sufletului şi indicată tipic prin acea ‎părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoştinţa prin bărbăţia voinţei ‎arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuieşte cunoş‎tinţa ce mânuieşte, ca pe un cuţit împotriva patimii, bărbăţia raţiunii arătată ‎în fapte. Aşa e desfiinţată predania trupească a legii, când duhul covârşeşte ‎litera.‎

‎[…]

Deci cel ce se ţine numai de litera Scripturii ca Saul, pe de o ‎parte respinge raţiunile cele după fire, iar pe de alta, nu crede în chemarea ‎neamurilor anunţată tainic de mai înainte, căutând în lege, aşa cum o ‎înţelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpâneşte această ‎dispoziţie trupească peste cei ce, înţelegând astfel legea, trăiesc numai după ‎simţuri, nu se iveşte în ea foamea cunoştinţei duhovniceşti (17). Pentru că ‎foamea este absenţa bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experienţa ‎însăşi şi lipsa totală a mâncărurilor duhovniceşti care întreţin sufletul. Căci ‎cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă absenţa celor pe care nu le-a ‎cunoscut niciodată? De aceea, cât trăieşte Saul nu se iveşte foametea, pentru ‎că nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti cât trăia litera legii şi ‎împărăţea peste Iudeii cei pământeşti cu înţelegerea. Când însă începe să ‎strălucească raza harului evanghelic şi ia David împărăţia peste cei ‎duhovniceşti cu înţelegerea, cu alte cuvinte legea înţeleasă duhovniceşte, ‎lucru care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârşitul literii (căci ‎David se tălmăceşte “dispreţuire“ şi “cel tare la vedere“, primul înţeles ‎potrivindu-i-se din punctul de vedere al Iudeilor, întrucât litera copleşeşte ‎duhul, iar al doilea din punctul de vedere al creştinilor, întrucât duhul ‎biruieşte litera) (18), atunci se simte foametea cunoştinţei duhovniceşti. Şi ‎anume o simte poporul credincios îndeobşte şi sufletul fiecăruia îndeosebi, ‎când alege învelişul de dinafară al literii în locul contemplaţiei tainice în duh ‎şi socoteşte, aşa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei ‎‎(19). Căci cu adevărat flămânzeşte poporul celor ce cred şi au cunoscut ‎adevărul, ca şi sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplaţia ‎duhovnicească prin har şi ajunge în robia formelor şi chipurilor literei, care nu hrăneşte mintea cu ‎înţelesurile măreţe, ci umple simţirea cu năluciri pătimaşe prin figurile ‎trupeşti ale simbolurilor Scripturii. Din această pricină se spune că foametea ‎de cunoştinţa lui Dumnezeu se prelungeşte “trei ani unul după altul“. Căci ‎tot cel ce nu-şi însuşeşte înţelegerea duhovnicească a dumnezeieştii Scripturi, ‎leapădă pe de o parte, deodată cu ea, asemenea Iudeilor, şi legea naturală, iar ‎pe de altă parte nu cunoaşte nici legea harului, prin care li se dă celor ‎călăuziţi de ea îndumnezeirea.‎

Prin urmare foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoştinţă ‎care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă şi din cea a ‎harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplaţie ‎înţelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva câtuşi de puţin ştiinţa ‎Scripturilor acela care leapădă raţiunile naturale ale lucrurilor în ‎contemplarea sa şi dă atenţie numai simbolurilor materiale, negândindu-se la ‎nici un înţeles duhovnicesc mai înalt (20). Pentru că atâta timp cât ‎stăpâneşte numai latura istorică a Scripturii încă n-a încetat stăpânirea celor ‎trecătoare şi vremelnice asupra înţelegerii, ci chiar dacă a murit Saul, mai ‎trăiesc copiii şi nepoţii lui, care sunt şapte la număr. Cu alte cuvinte din ‎slujirea trupească şi vremelnică a legii obişnuieşte să se nască în cei iubitori ‎de trup, pentru pricina amintită, o dispoziţie pătimaşă, ce-şi are ca încurajare ‎în rătăcire porunca arătată în simboluri (21). Pentru această pricină socotesc ‎că nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simţea lipsa cunoştinţei ‎duhovniceşti în vremea slujirii după trup a legii, ci în vremea harului ‎evanghelic. Căci abia acum după ce a trecut împărăţia literii, flămânzim când ‎nu înţelegem duhovniceşte toată Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din ‎slujirea cea tainică în duh, aşa cum se cuvine creştinilor. Iar când ne trezim la simţire asemenea lui David şi ‎căutăm în faţa Domnului (22), înţelegem limpede că harul cunoştinţei s-a ‎luat de la noi din pricină că n-am primit raţiunile cele după fire, pentru a ‎intra la contemplaţia tainică în duh, ci suntem lipiţi încă de, gândurile ‎trupeşti din litera legii.‎[…]

‎4.‎      ‎ Precum cel se se împreună cu o ţiitoare nu are căsătoria ‎legiuită, la fel cel ce se îndeletniceşte cu învăţarea legii trupeşte, nu are cu ea ‎o convieţuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, care se strică odată ‎cu viaţa trupului.‎

‎5.‎      ‎ Cel ce-şi însuşeşte Scriptura trupeşte, învaţă din ea ‎păcatul cu fapta, iar mintea i se deprinde să cugete la păcat. Acela învaţă din ‎litera legii despre dezmierdări, împreunări desfrânate şi ucideri, şi se deprinde ‎să socotească spurcată toată zidirea lui Dumnezeu.‎ […]

‎11.‎    ‎ Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se ‎arată că cel ce înţelege legea trupeşte are învăţătura despre ea ca pe o ţiitoare, ‎din care naşte deprinderea şi lucrarea patimilor, şi-şi aduce în casă lăcomia ‎pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiească, dând naştere modurilor care ‎întinează prin rea întrebuinţare simţurile, ca prin ele să stârpească raţiunile şi ‎seminţele naturale din lucruri.‎^[72]

După ce am înțeles de unde provine rătăcirea Părintelui Arsenie Boca și receptarea lui entuziastă de către cei ce vor să găsească în Ortodoxia tâlcuită de sfinția sa trupește prilejuri de a-și adormi conștiința pentru a-și satisface plăcerile având pretext că sunt sfințenie, să răspundem, dacă ne va ajuta Dumnezeu și la a doua întrebare:

De ce respinge reîncarnarea ca principiu general, dar o primește ca pe o excepție?

O respinge ca principiu general să nu fie vădit ca practicant și propovăduitor al hinduismului.

O primește ca pe o excepție deoarece este convins că și el este reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, gândim noi că în urma unor vedenii ca aceasta:

După ce a terminat liceul la Brad, ‎Părintele Arsenie dorea să meargă la aviaţie. ‎Dar s-a mâhnit mult şi a plâns, că, ne‎având bani să plătească garanţia cerută, a ‎trebuit să renunţe. Atunci, rugându-se înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului, ‎ca Samuel Proorocul, a auzit un glas din cer, ‎care i-a zis: „Nu mai plânge, Ziane, că te ‎voi înălţa eu cu mult mai mult decât ‎avioanele”. Această mărturie mi-a spus-o ‎călugărul nevăzător Sebastian, de la ‎Mănăstirea Sâmbăta de Sus (Braşov).‎ [Poate de aici, comparând cu Sfânta Scriptură: 4Re 2:10 Răspuns-a Ilie: „Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi”.11 Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer. să fi înțeles sfinția sa că este reîncarnarea lui Ilie, dar este posibil să fi avut și alte vedenii înșelătoare, după cum citim mai jos, care să îi fi spus aceasta direct ‎– n.n.]‎

[…]

Ce taine minunate i-a descoperit ‎Părintelui Arsenie Maica Domnului în ‎Sfântul Munte Athos, prin Sfântul Serafim ‎de Sarov, cum a auzit monahul Sebastian, ‎cei nevăzător, de la Sâmbăta! Multe nu le-a ‎putut mărturisi Părintele la nimeni.^[73] ‎

Nu ar fi de mirare, deoarece acesta este un atac clasic al celui vechi de răutăți, pe care îl îndrăznește chiar și la cei ce resping arătările demonice, darămite la cei ce le iubesc, crezându-le cerești:

‎7.‎      Ne spunea nouă avva Or: „Eu fiilor, știu un om oarecare în pustia aceasta, care zece ani ‎mâncare pământească n-a mâncat ci îngerul lui Dumnezeu îi aducea lui odată la trei zile ‎mâncarea cerească și-i da în gură și aceea îi era în loc de mâncare și de băutură. Și știu ‎că au venit la acela un pâlc de diavoli luminați, strălucind în chipul unei cete de îngeri și ‎o căruță de foc, cu cai de foc cu mulțime de ostași înarmați întocmai cum ar veni un îm-‎părat. Apropiindu-se de dânsul, i-au zis: «Omule, tu ai isprăvit toate faptele cele bune, ‎vino acum și te închină mie și te voi lua în căruța aceasta și înălțându-te de pe pământ la ‎cer ca pe Ilie Tesviteanul și te voi așeza la un loc împreună cu dânsul!» El auzind aces-‎tea, zicea în gândul său: «Eu în toate zilele și nopțile mă închin Împăratului și Dumneze-‎ului meu, deci cine este acesta de-mi zice să mă închin lui?» Acestea socotindu-le în ‎gândul său, a răspuns aceluia: «Eu îl am pe Domnul Iisus Hristos, Împăratul, Dumnezeul ‎și Mântuitorul meu, căruia pururea mă închin ziua și noaptea. Iar ție ți se închină cei ce ‎sunt cu tine!» Acestea auzind diavolul, îndată a pierit și s-a făcut nevăzut cu căruța cu ‎cai și cu toate oștile lui. Acestea le spunea bătrânul ca despre altcineva, tăinuindu-și via-‎ța sa. Iar părinții care erau cu dânsul, ne-au spus nouă, că el însuși era acela, căruia i s-au ‎întâmplat acestea.31‎[74]

Că sfinția sa se credea Ilie, avem multe mărturii:

Una o face chiar Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, cuprinzând în ea credința multor fani ai Părintelui Arsenie Boca:

Mulți se simțeau atrași de fenomenul religios mai ales ‎pentru o anumi-‎tă ‎spectaculozitate, pe care o vedeau într-însul, ‎lucru foarte dăunător, după ‎cum ‎spunea tata. De pildă, într-o ‎vară, cu câteva zile înainte de Sfântul Ilie, fiind ‎la ‎Vlădeni, am ‎întâlnit într-o după-amiază, pe când ne plimbam pe șosea-‎ua ‎de ‎deasupra gării, un grup de oameni. Erau bărbați și femei, vreo ‎cinci, șase, ‎care ‎veneau din sus, de către varnițe.‎

S-au oprit, au salutat și văzând că au în față un preot au cerut ‎să ‎fie ‎binecuvântați. Tata i-a întrebat încotro se duc. „Ne ducem ‎la Mănăstire ‎la ‎Sâmbăta”, a răspuns cel mai în vârstă. Parcă-l ‎văd și acum: era negricios, cu ‎o ‎barbă lungă, pe jumătate ‎căruntă. „Pe jos? Doar e foarte departe”, a spus ta-‎ta ‎mirat. ‎‎„Trebuie să fie vreo optzeci de kilometri.” „Da, părinte, dar ‎trenurile ‎sunt ‎scumpe. Și vrem neapărat să fim acolo de Sfântul ‎Ilie, fiindcă părintele Arse-‎nie ‎începe să vorbească păsărește și ‎apoi se urcă cu căruța de foc la cer.”‎

Nu ne-a venit să credem. Omul vorbea cu un entuziasm de ‎nedescris. Au ple-‎cat ‎grăbiți ca s-ajungă la timp.‎

‎„Săracii oameni”, spunea tata. „Sunt naivi și dornici ‎de ‎extraordinar. ‎Interpretează fiece cuvânt așa cum vor ei. Ar trebui ‎să fim mai ‎atenți la felul în ‎care ne exprimăm în fața lor și; să ‎mai renunțăm la spectaculozi-‎tăți ieftine.”‎

A fost foarte abătut, ca de multe alte ori. „Așa se nasc rătăciri ‎periculoase ‎în ‎popor”, spunea.‎ […]

După moartea tatei, într-o emisiune la Europa Liberă, ‎dedicată personalității ‎lui, ‎pe lângă contribuții serioase, de un ‎înalt nivel teologic, cum ar fi cea a părin-‎telui ‎Viorel Mehedințu ‎de la Heidelberg, am auzit, spre surprinderea noas-‎tră, ‎cuvintele ‎unui monah bucureștean, paroh la o bisericuță centra-‎lă, ‎Stavropoleos, ‎care îl declara pe Stăniloae drept „ucenicul ‎părintelui Arsenie”.‎

Abstracție făcând de faptul că, din punct de vedere ‎cronologic, afirmația ‎e ‎neverosimilă, că de obicei studentul e ‎ucenicul profesorului și nu invers, ni-‎meni ‎nu cunoaște lucrări ‎teoretice fundamentale ale părintelui Arsenie care să-‎l ‎fi ‎determinat pe Stăniloae, oricum unul dintre marii dogmatiști ai ‎lumii, de a ‎se ‎înrola în rândurile „ucenicilor” sus-numitului. Las ‎deoparte faptul că tata nu ‎avea ‎suficientă „imaginație” pentru a ‎admira pe cineva care „vorbea păsărește”, ‎sau ‎intenționa să „se ‎ridice la cer cu căruța de foc a Sfântului Ilie”. Da-‎că ‎preacuviosul ‎monah, de mai sus, numit paie-mi-se, Marchiș (sau Mar-‎chiș), ‎este ‎susceptibil la asemenea „fapte de credință”, este treaba lui. ‎Dar simpa-‎tiile pe care ‎le are nu-i dau dreptul de a strâmba ‎adevărul. Ar fi mai de grabă de ‎dorit să ‎încerce a citi câteva ‎pagini din opera lui Stăniloae ca să se lămureas-‎că ‎asupra ‎disponibilităților acestuia de a adera sau nu la anumi-‎te ‎atitudini ‎extravagante, câtuși de puțin în spiritul dreptei-credințe. Cine l-‎‎a ‎cunoscut sau îi cunoaște cât de cât opera, știe că el nu a fost ‎niciodată ‎o ‎persoană gata să se aflameze pentru spectaculozități ‎ieftine și exaltări discutabi-‎le. ‎S-a menținut ferm în cadrul ‎învățăturii Bisericii și a pledat, dar de câte ‎ori, ‎pentru modestie, ‎dreaptă socoteală, severitate a vieții monahale, conți-‎nut ‎teologic ‎al propovăduirii celor care, îmbrăcând haina călugărească, ‎îmbracă ‎odată ‎cu ea și niște îndatoriri de viață aspră, ascetică, ‎riguroasă, în spiritul bunei ‎tradiții ‎a Sfinților Părinți.‎

Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una ‎care am fost de fa-‎ță ‎la aceste împrejurări, că tata a ținut mult la ‎părintele Arsenie, atâta vreme ‎cât ‎acesta s-a menținut în limitele ‎îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict ‎în ‎concepțiile și ‎prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale.‎

Și a așteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări ‎a ‎religiozității ‎populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la ‎un anumit mo-‎ment, când ‎părintele Arsenie a adoptat alt mod de ‎a vedea lucrurile, relațiile dintre ‎ei s-au ‎răcit, tata nu i-a mai ‎aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut ‎să ‎accepte ‎critica și observațiile tatei. Și sentimentele lui Stăniloae în ur-‎ma ‎acestei ‎îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: ‎dezamăgire profun‎dă.‎ ^[75]

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca s-a pierdut renunțând la linia Sfinților Părinți și apucându-o pe calea spectaculozității ieftine… cu multă durere să înțelegem aceasta și să plângem, dacă putem, pentru mântuirea lui.

Dar și Părintele Arsenie Papacioc mărturisește că a auzit aceasta chiar de la Părintele Arsenie Boca care o striga în gura mare, să o audă cât mai mulți, să-l laude, să-l iubească și să i se închine ca unui prooroc sfânt aflat în viață:

Părintele Arsenie Papacioc nu mințea când ne spunea (scriu din cele ce îmi aduc ‎aminte): „Eu care l-am cunoscut pe Arsenie, acum când sunt întrebat de ‎credincioși dacă este bine să-i citească Acatistul vreau nu vreau trebuie să le spun ‎câte ceva, ca să nu se smintească, să nu-și pervertească credința. Eram odată mai ‎mulți tineri la el, la Sâmbăta de Sus, și ne-a spus, printre alte: „Vedeți locurile ‎acestea, pe aici am fost acum 300 de ani cu duhul lui Ilie”. Pentru că am văzut și ‎auzit atâtea lucruri neortodoxe de la el când am fost călugărit și mi s-a pus numele ‎Arsenie m-am întristat, înțelegând că mulți mă vor lua drept ucenicul lui. Apoi ‎când m-am întâlnit cu el în București, când era dat afară din mănăstire, și mi-a ‎spus:‎

‎„- Acum tu rămâi în locul meu!” Eu i-am răspuns:‎

‎„- Nu! fiecare cu locul lui”.‎[76]

Vedem că pentru Părintele Arsenie Boca nu este o problemă ca o persoană să fie în locul alteia, dacă se cheamă Arsenie, indiferent dacă are sau nu cu totul altă lucrare. Și ce frumoasă, ce sobră este, ce dor după adevăr a avut lucrarea Părintelui Arsenie Papacioc. Cu cât mai grav este însă că Părintele Arsenie Boca credea că poate fi înlocuit Ioan sau Arsenie cu Ilie, prin reincarnare.

Nici Părintele Arsenie Papacioc nu poate substitui pe Părintele Arsenie Boca, nici Sfântul și Marele Prooroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului pe Sfântul și Marele Prooroc Ilie Înaintemergătorul celei de a doua veniri, prin reincarnare. În schimb Părintele Arsenie Boca înlocuiește, dar nu prin reincarnare, ci prin repetarea vechii ispite, un protestant rătăcit de la Sfântul Munte:

A mers odinioară la Sf. Munte un Protestant din Germania şi căuta să ia în bătae de joc simplitatea ‎călugărilor.‎

A declarat în faţa Epitropilor din Careia că el este Proorocul Ilie. Proestoşii au început a râde, crezând că ‎au de-a face cu un nebun. Dar când a început el să le vorbească, au văzut că nu este nebun ci este o ‎undinţă primejdioasă pentru Ortodoxie.‎

Deci nepricepându-se ei cum să-i răspundă s-au sfătuit ca să găsească pe cineva dintre călugări cari să ‎dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptură că Protestantul este mincinos (iar nu prooroc cum zicea el). ‎Atunci şi-au adus aminte bătrânii de smeritul Dascăl Nicodim, care trăia la vremea ceea la o chilie, ‎aproape de Careia. Cuv. Nicodim s-a prezentat ca de obiceiu îmbrăcat în nişte zdrenţe şi încălţat cu ‎opinci de porc. Când l-a văzut Protestantul a început a râde cu hohote. Atunci Bătrânii Proestoşi i-au ‎lămurit Cuviosului pentru ce este chemat, adică să dea răspunsul cuvenit proorocului mincinos.‎

Pricepând Cuviosul că ereticul îşi bate joc de călugări i-a zis:‎

‎”Va să zică eşti Proorocul Ilie, Domnule”.‎

‎”Desigur (a răspuns neamţul)!”. Atunci Cuviosul i-a zis iarăşi:‎

‎”Proorocul Ilie a avut tăierea împrejur, dar Dumneavoastră?” (o aveţi?)‎

La întrebarea aceasta a rămas Proorocul cu gura căscată şi a plecat fără să mai stea de vorbă cu ‎opincarii din Sf. Munte. Toţi carii veneau să ispitească pentru tainele credinţii dacă se întâmpla ca să ‎vorbească cu Dascălul cel flenduros, nu mai avea poftă să râdă, ci plecau îndată ruşinaţi.‎

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viată lui întreagă a fost o întreagă ‎minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea. Învăţăturile lui au luminat norodul creştinesc şi au ‎întărit Biserica Ortodoxă în vremurile cele mai grele.‎

După mărturisirile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea minunilor ci din viaţa cea ‎îmbunătăţită. Minunile sunt lucrurile lui Dumnezeu şi se fac mai mult pentru luminarea celor ‎necredincioşi şi pentru întărirea celor slabi în credinţă, iar faptele cele îmbunătăţite sunt roadele prin cari ‎se cunosc sfinţii.‎[77]

Ce bine ar fi fost ca Părintele Arsenie Boca să-i fi urmat exemplul Sfântului Ioan Iacob de la Neamț sau al Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul și să propovăduiască Ortodoxia și smerenia… n-ar fi făcut minuni, dar ar fi avut, poate, și Sfinte Moaște. Dar chiar de nu ar fi avut, s-ar fi mântuit cu siguranță. Și ce poate fi mai minunat decât aceasta? Durere mare este în sufletul nostru că Părintele se află într-o astfel de primejdie ce îi atinge veșnicia. Cum să nu doară că un preot Ortodox și călugăr s-a îndepărtat atâta de nădejdea noastră – dreapta credință? Un om cu o așa capacitate, ce ar fi putut aduce la adevăr atâția oameni să fie deturnat spre terenul mlăștinos al amăgirii de sine… și, dacă pe noi ne doare atât, cât trebuie să Îl doară pe Hristos, iubirea cea răstignită?

(b)Despre împreunarea trupească

†† Înainte de a trata acest subiect gingaș, am dori să citim și să urmăm un cuvânt al Avei Dorotei, pentru a parcurge acest capitol cu ochii duhovnicești ai milei și nu cu asprime (nici măcar față de sărmanul autor al rătăcirii de la Prislop):

‎1094. Sfinții urăsc păcatul, dar nu pe păcătos. Ura lor față de păcat se arată în ‎faptul că se feresc ei înșiși de păcat și ajută și pe ceilalți, prin iubire, să-l biruiască. ‎Ei văd în persoană o taină atît de adîncă și de minunată, că intuiesc în ea posibilități ‎de depășire a oricărei stări de păcat, a oricărei ispite. Dar aceste posibilități trebuie ‎actualizate prin puterea ce le-o dă iubirea față de ea. Legătura între persoană și ‎persoană e în mod real o legătură de comunicare asemenea celei între mădularele ‎trupului. Nu se poate însănătoși un mădular bolnav, dacă nu i se comunică sîngele ‎mădularelor sănătoase. Aceasta se face între oameni prin iubire‎[78]

Vom vedea mai jos cum Părintele Arsenie Boca, studiind anatomia și antropologia pentru disecția cadavrelor și însușirea meșteșugului picturii, a căpătat o siguranță de sine că ar fi mare cunoscător al științelor medicale (endocrinologie, genetică care nici măcar nu erau surprinse în programa de studiu urmată, fiind alte domenii decât cele de mai sus necesare picturii). Nu numai atât dar și acele studii făcute au fost nesatisfăcătoare datorită întreruperilor cauzate de grevele studențești, după cum mărturisește chiar preacuvioșia sa:

Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de ‎la ‎Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor ‎și ‎grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele ‎de ‎anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-‎și țină ‎cursul.[79]

De aici (aplicând superficialitatea cu care ne-am obișnuit – văzând înțelesurile sfinției sale precare despre Dogmatica Ortodoxă – și la medicină) pleacă și fundamentează (cu o perversiune teologică de mare răsunet și o ignoranță grosolană medicală) o doctrină eronată a faptului că toate bolile sunt cauzate de păcat, că toate păcatele duc la modificarea genelor, care devin judecata noastră, că împreunarea trupească este vitamina vieții etc.

Cu patos retoric sub formă filozofic-dialogală crează o antropologie în care plăcerea sexuală este o sursă de sănătate, atacând în felul acesta (indirect) fecioria și furnizând argumente (părut sfinte) pentru desfrânarea în căsnicie. Mai mult decât atât, urmându-și logica până la capăt, începe să propovăduiască direct contracepția, chiar dacă în condiții limită, care însă acționează asupra conștiinței ca un cal troian:

Părintele spunea că în momentul în care o femeie avortează, ceva bun din ‎ea se ‎pierde și copiii care vor urma o să aibă de ‎suferit ca urmare a acestei lipse generate ‎de avort. Pentru ca să se evite ‎avortul atunci când sarcina este interzisă, am auzit ‎când Părintele Arsenie a ‎recomandat unei femei care avea Rh negativ sa meargă la ‎ginecolog pentru ‎a-i se stabili perioada de fertilitate și ca în felul acesta să nu se ‎afecteze ‎legătura firească dintre soți ‎

‎(Mariana P-Făgăraș‎)^[80]

Sfinția sa devine, astfel, cel mai renumit și precoce promotor al revoluției sexuale în România.

De aceea, unii preoți de azi, și majoritatea mirenilor ucenici ai sfinției sale, chiar dintre monahi și monahii, propovăduiesc porunca sa ca toți să învețe, să predea și să practice această antropologie stricată și stricătoare. Ei zic așa: „pentru a nu ne îmbolnăvi, să ne împreunăm trupește cât mai des, că așa zice Sfântul Ardealului”. Dar, cum aceasta nu se poate face fără a avea mulți copii, iar doctrina sfinției sale nepropovăduind cu simplitate lăsarea în voia lui Dumnezeu, ci cu multe argumente sofisticate și mincinoase că sănătatea femeii constă în doar 3-4 copii, nu în câți hotărăște Dumnezeu, au găsit ca soluții și alte mijloace de contracepție, decât cele recomandate de protagonistul de la Prislop. Pe acestea, deși Părintele Arsenie Boca le respingea (ca și pe celelelalte învățături eretice) la arătare, pentru oamenii simpli, dar le sădea în ascuns ca mesaj, ca învățătura sfinției sale otrăvite să fie ambalată într-o părută sfințenie.

Mai mult preacuvioșia sa critică fățiș înfrânarea în căsătorie, care este drumul legiuit de Sfinții Părinți al unei cununii creștine, zicând că duce la îmbolnăvirea femeii și stricarea genetică. Astfel deschide, poate fără să vrea, larg porțile celor care se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos dar își otrăvesc trupul și sângele luând anticoncepționale (deci ucigând copii) și au ca scop al vieții plăcerea neînfrânată a împreunării trupești (sub acoperișul Sfintei Cununii pe care nu o înțeleg), sub pretextul că nu vor să se îmbolnăvească… Dar tocmai aceasta îi duce la boală și la moarte:

1Co 11:26 Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. 27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. 28 Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. 29 Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. 30 De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. 31 Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. 32 Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.

‎ MALAHIA

‎ ‎ 1279. -Malahia (să nu se confunde cu onania sau cu scurgerea) este păcatul pe ‎care-l face ‎cineva singur, artificial, împins fiind de poftele trupești ațâțate de o ‎imaginație neînfrânată, ‎excitată de gândurile rele, cultivate cu lecturi din romane ‎pornografice și lipsă de educație. Unii ‎ca aceștia pierd memoria, devin nervoși, le ‎tremură corpul, iar în căsătorie obțin copii slăbănogi ‎și la trup și la suflet. Pentru ‎vindecare se cere stăpânire de sine, înlăturarea cauzelor păcătoase, ‎ocupația ‎necontenită a timpului și deasa spovedanie (Lev. 15, l-30).‎

‎ 1280. -“Câți vin la acest lucru de fac malahie, aceia să mănânce sec 40 de zile ‎și să facă în toate ‎zilele cîte o sută de metanii, iar de nu vor putea să mănânce sec ‎atunci să nu se pricestuiască un ‎an și să facă în toate zilele cîte o sută de metanii ‎sau cincizeci”. -ILT, 329.‎

‎ 1281. -“Iar de se va face malahia între mai mulți, atunci fiecare să mănânce sec ‎‎80 de zile sau ‎să nu se pricestuiască doi ani și să facă în toate zilele metanii cîte ‎cincizeci”. -UT. 329.‎

‎ 1282. -“Iar de va fi cineva din partea și rindul celor sfințiți și mai înainte de luarea preoției va ‎cădea într-acel păcat al malahiei, acela întîi să se canonisească, după aceea să se hirotonisească. ‎Iar de se va face preot și va face qcest păcat fără de minte să fie lipsii de preoție un an, iar de îl ‎va face cu mintea întreagă după aceea, atuncii să fie lipsit de preoția lui de tot”. -ILT, 329.‎

‎ 1283. -“Iar de va face aceasta călugărul, canonul este să mănînce sec 60 de zile și să facă ‎metanii în zi cîte 80”. -UT, 329.‎

‎ 1284. -“Cine-și face slobozenie cu mîna și aceasta este curvie și să aibă pocanie trei ani și ‎metanii cîte 24 pe zi… Este și malahie muierească că ele lucrează una cu alta și aceasta se cade ‎‎‘ duhovnicului foarte să întrebe și să le dea lor pocăință de un an”.‎ ‎ -PBG, 25.‎

‎ 1285. -“Cel ce se va slobozi cu mîna, acela aduce sămînța lui ca slujbă dracului, drept aceea să ‎nu se împărtășească niciodată cu sfîntă taină, iar de se va părăsi să se pocăiască doi ani sau trei ‎ani, după aceea să se împărtășească”. -PBG. 142.‎

‎ 1286. -“Dacă nu poți să te desfaci de deprinderea pătimașă a curgerii de sămînță din pricina ‎obișnuinței îndelungate, cum cutezi nenorocitule să te apropii de cele pe care nici îngerii nu le ‎ating? Deci sau tremură și stai de departe de aici înainte de slujba dumnezeiască și așa vei ‎cîștiga îndurarea lui Dumnezeu, sau așteaptă să cazi în urgie, ca un nesimțit și neîndreptat, în ‎mîinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruța cu iubirea de oameni, ci te va pedepsi fară ‎milă fiindcă ai cutezat fără nerușinare să intri la nunta împărătească cu sufletul și cu haina ‎întinată deși nu ești vrednic nici măcar de intrare, dar încă de așezare”. (Matei 22, li). -Filoc. IV, ‎p. 267,54‎

ONANIA

‎ 1455. -Onania (să nu se confunde cu malahia) este păcatul care-l fac doi soți ‎căsătoriți care ‎întrebuințează mijloace de a nu face copii: “Onan… vărsa sămânța ‎jos ori de cîte ori se culcă cu ‎soția fratelui său (mort dar acum era a lui prin ‎căsătorie de levirat) CA SĂ NU SE NASCĂ ‎copiii fratelui său din dușmănie. Ce ‎a făcut el n-a plăcut Domnului, de aceea l-a omorât” care ‎era dușman al legilor ‎naturale (Fac 38, 9-10). Acest păcat se canoniseşte ca și avortul și malahia ‎pînă la ‎vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.‎[81]

Așadar Sfânta Împărtășanie luată concomitent cu practicarea planning-ului familial, duce la boală, moarte și osândă.

Nu numai atât, dar chiar și împreunarea trupească propriu-zisă, fără a te împărtășii cu Sfintele Taine, nu aduce sănătate ci boală, după cum ne spune chiar Sfânta Scriptură:

1Co 7:28 Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi.

Așadar, chiar plăcerea împreunării trupești este sursa a toată stricăciunea urmașilor lui Adam, deci a suferințelor și a bolii, și în final chiar și a morții, după cum ne descoperă Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici ‎plăcerea nici durerea din simțire (din simțuri), ci a dat minții ei o anumită ‎capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această ‎capacitate (care e dorința naturală a minții lui Dumnezeu), lipind-o primul om ‎de simțire îndată ce a fost creat, și-a văzut plăcerea mișcându-se potrivnic firii, ‎spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simțurilor (1). Dar Cel ce se îngrijește ‎de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere, ca pe un ‎mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înțelept în firea trupului ‎legea morții, ca să limiteze nebunia minții, care și mișcă, potrivnic firii, ‎dorința spre lucrurile sensibile (2).‎

Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ‎ca un antidot, și durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e mijlocită de multe ‎pătimiri, între care și din care este și moartea, și are rostul să înlăture plăcerea ‎potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeiești în minte (3). Căci toată durerea având ‎drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe ‎care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității, toți cei ce ‎sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în ‎chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii ‎fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost ‎urmarea unei dureri premergătoare.‎

Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a ‎venirii lor pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. ‎De aceea toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie și ca pe o datorie ‎suportau moartea de pe urma lor, și nu se afla chip de scăpare pentru cei ‎tiranizați silnic de plăcerea nejustificată (4) și stăpâniți în mod natural de ‎durerile justificate și de moartea cea atotjustificată de pe urma lor.516 (‎516 Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă și durerea sau moartea ‎dreaptă. ‎Sau plăcerea necuvenită și durerea și moartea cuvenită.‎) Căci ‎pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile ‎atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-și avea ‎începutul facerii în stricăciunea plăcerii și sfârșitul în stricăciunea morții). Iar ‎pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere și o ‎moarte în același timp și necuvenită și necauzată; necauzată (nevinovată) prin ‎faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul ‎de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru că durerea și moartea ‎atotnecuvenită, așezându-se la, mijloc între plăcere necuvenită și moartea ‎atotcuvenită, să desființeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere și ‎sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea ‎limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în ‎firea celor supuși nefericirii și stricăciunii (5).‎ [Vedem că sursa tuturor durerilor, bolilor și morții se află în plăcerea prin simțuri, din care plăcerea împreunării este cea mai intensă. Iar lucrarea lui Hristos este limpezirea firii prin eliberarea finală de dureri și moarte după biruința prin înfrânare și răbdare care duce la eliberarea de plăceri și convertirea durerilor în arme de zdrobire ale plăcerilor. De aceea vârful vieții în Hristos este fecioria și cu trupul și cu mintea și drumul până la ea este Sfânta Cununie petrecută cu o înfrânare și răbdare din ce în ce mai intense până ajunge și ea la vârf – n.n.]

[…]

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat și a dat firii o altă obârșie pentru ‎o a doua naștere, obârșie care o duce prin osteneală și durere spre plăcerea ‎viitoare.519 Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie ‎decât cea dintâi, constatatoare din plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere; ‎și a născocit, la sfatul șarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai ‎înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe ‎cei toți născuți din el după trup, împreună cu sine la sfârșitul morții prin ‎durere, datorită obârșiei lor nedrepte prin plăcere. Dar tot așa Domnul, ‎făcându-Se om și dând o altă obârșie firii, pentru o a doua naștere din Duhul ‎Sfânt, și primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în EL ‎atotnecuvenită, întrucât nu-și avea ca obârșie a nașterii Sale plăcerea ‎atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desființarea ‎ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitului făpturii omenești după chipul lui ‎Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Și așa a făcut ‎pe toți cei renăscuți în El duhovnicește, liberi de vina ce apăsa asupra lor. ‎Drept urmare aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din ‎pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru ‎păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înțelepte dintr-‎o necesitate naturală (11). Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care ‎o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieții ‎veșnice.520 Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții și ‎a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de ‎plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieții veșnice.‎

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum proveniența ‎din Adam prin plăcere, punându-și pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta ‎hrană morții ce s-a ivit din pricina ei, și cum nașterea Domnului după trup a ‎adus desființarea amândurora, adică a plăcerii din Adam și a morții din pricina ‎lui Adam, ștergând odată cu păcatul lui Adam și pedeapsa lui Adam. Căci nu ‎era cu putință să fie predat la sfârșit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume ‎neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârșit moartea (12). Dar dacă-i așa, ‎potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit silnic peste fire, în ce privește ‎începutul și sfârșitul, adică nașterea și stricăciunea, numai stricăciunile lui ‎Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. ‎Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup și s-a făcut om desăvârșit, ‎afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam ‎numai pedeapsa, și a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel ‎drept pentru cei drepți, și a răsturnat rostul morții; prefăcând-o în osândă a ‎păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru ‎osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morții.‎

Dar să lămuresc și mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe ‎Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând ființă ‎plăcerii, iar prin plăcere sălășluindu-se pe sine în însuși adâncul (sânul) firii,‎ a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create ‎spre destrămare prin moarte (13). Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, ‎semănătorul păcatului și tatăl răutății, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine ‎de slava dumnezeiască, iară din invidie față de noi și față de Dumnezeu, l-a ‎scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu și să împrăștie ‎cele ce au fost aduse la existență. [de unde se vede că învățătura aceasta a plăcerii ca sursă de sănătate, propagată de Părintele Arsenie Boca, are ca origine insuflarea demonică – n.n.] Fiindcă ne pizmuiește păcatul nu numai pe ‎noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuții, ci și pentru ‎Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noștri din pricina ‎mântuirii (14).‎

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar ‎motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul dintr-o neascultare, ‎se menține de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei ‎plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om ‎și neprimind ca anticipație a nașterii sale după trup plăcerea necuvenită, ‎pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu ‎voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a ‎răsturnat rostul (întrebuințarea) morții, nemaiavând aceea în El rostul de ‎osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a luat ‎nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut ‎rostul să desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste ‎toată firea frica morții.‎

Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta și-a luat ‎ca ‎obârșie a nașterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a deve‎nit ‎osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă ‎de ‎plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la strică‎ciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost ‎vremea în care firea era osândită la ‎moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a ‎fost cu dreptate ca firea să osândească ‎păcatul prin moarte și să fie vremea în ‎care să înceapă a fi osândit păcatul la ‎moarte, pentru dreptatea dobândită de ‎fire, care a lepădat în Hristos cu totul ‎nașterea din plăcere, prin, care se ‎întinsese peste toți cu necesitate osânda morții ‎ca o datorie. Deci aceeași ‎moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o ‎osândă a păcatului de pe urma dreptății.‎[82]

Care dreptate? Dreptatea dobândită de ‎fire, care a lepădat în Hristos cu totul ‎nașterea din plăcere. Așadar este vorba chiar de dreptatea înfrânării de la împreunarea trupească, pe care și soții ar trebui să o cucerească de la început sau în timp.

Nu numai atât, dar plăcerea împreunării nu numai că este sursa moștenirii unei firi stricăcioase, ci cu cât o practicăm mai des, ne vine mai multă suferință, mai multă stricăciune, mai multă boală și ne apropiem, așadar, mai repede de moartea cea rea:

Pentru că vrând să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne luăm ‎refugiul la plăcere, în‎cercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile ‎durerii. Dar grăbindu-ne să tocim îm‎punsăturile durerii prin plăcere, întărim și ‎mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, nepu‎tând ajunge la o plăcere ‎eliberată de durere și de osteneli[83] ‎

Acum să abordăm, după Sfinții Părinți, problema împreunării trupești, pentru a ne vindeca de ideile eronate, strecurate cu atâta perfidie în mentalitatea contemporană și datorită contribuției renumitului misionar de la Prislop.

Dezlegare ortodoxă despre relația cuviincioasă dintre soți.

Vom vedea, că, după Sfinții Părinți, Sfânta Cununie este mica Biserică, în care se dezleagă unirea trupurilor pentru a ajunge (pe o cale a neputinței înfrânării de plăcerea trupească și sufletească de sine) la unirea în gând între persoanele soților, ca între Hristos și Mireasa Sa, deci la o unire finală feciorelnică: Efe 5:31 De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. 32 Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.

A rămâne doar la împreunarea trupească este specifică desfrânării. Nu este nevoie de Sfânta Cununie pentru a deveni cei doi un trup: 1Co 6:15 Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! 16 Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? „Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup”. A avea copii pot și cei însoțiți în alte religii, iar pentru a-ți aranja social problemele este suficientă căsătoria la primărie, după cum a petrece e nevoie doar de bani și restaurant.

Sfânta Cununie aduce singurul lucru pe care nu-l pot aduce celelalte: unirea în și pentru Hristos. Dezlegarea unirii trupești, după cum vom vedea, ‎nu este o dependență, atârnare, necesitate sau binefacere pentru sănătatea ‎trupului și/sau a sufletului, ci o neputință îngăduită de Dumnezeu tocmai pentru a dobândi smerenia văzând că Psa 48:12 omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Și, apoi, după multe suferințe, înțelegându-și omul neputința, aleargă la Dumnezeu, cu lacrimi de pocăință, pentru a dobândi ajutorul necesar spre împreună lucrare a înfrânării și a răbdării. Așa se vindecă (într-un final mai îndepărtat decât prin feciorie) firea de nebunia minții care aleargă aproape numai după plăcerea de sine. Și astfel chipul lui Dumnezeu căzut revine la plăcerea naturală de Dumnezeu și suspină nemângâiat de dorul lui Hristos. Atunci Mirele de Taină îndrăgostit de zidirea Sa coboară și nuntește cu amândoi mirii, făcându-i mădulare sfinte ale Lui.

Iată de ce Cununia se numește și este Sfântă. Ea este o cunună a biruinței peste patimi și o lucrare împărătească (deci încoronată) de nuntire tainică cu Mirele nevăzut, în care omul (din experiența unirii sale cu trupul și cu gândul cu mireasa sa) învață din simțuri ca din niște simboale raționale adânci, cele nevăzute ale dragostei veșnice.

Așadar Sfânta Cununie este o biruință a trufiei trupului:

Din cele spuse de Pavel rezultă că fecioria este un dar al lui Dumnezeu; de ‎aceea, el respinge pe cei necumpătați, care îmbrățișează această stare numai ‎pentru că sînt împinși de slava deșartă, și-i îndeamnă să se căsătorească, de ‎teamă ca nu cumva vigoarea trupului să provoace în ei pasiuni arzătoare și la ‎imboldul acestora să dezonoreze sufletul. Iată ce ne învață el: «Dacă socotește ‎cineva că este rușinos pentru fiica sa să treacă de floarea vârstei și așa trebuie ‎să fie, să facă ce vrea; nu păcătuiește ; să se mărite» (I Cor. 7, 36). El preferă, ‎deci, în chip firesc, căsătoria vieții destrăbălate. Aceasta în legătură cu cei ‎care îmbrățișează fecioria, dar cu greu suportă urmările ei și se descurajează; ‎de rușine față de oameni afirmă că perseverează în ea, în realitate ei sînt ‎incapabili de această stăruință. Cînd, însă, cineva în perfectă libertate de ‎voință se hotărăște să-și păstreze trupul feciorelnic și nu încearcă nici o ‎constrângere — prin constrângere (Pavel) înțelege pofta ce împinge coapsele ‎la împreunare, pentru că trupurile se deosebesc între ele, — cînd luptă și ‎perseverează energic în promisiunea făcută și o ține pînă la capăt, pe unul ca ‎acela Apostolul îl îndeamnă să stăruie (în hotărârea sa) și îl dăruiește cu ‎premiul fecioriei. Căci, zice el, cel ce poate și se ambiționează să-și păstreze ‎trupul feciorelnic foarte bine face, pe cînd cel ce nu poate și (de aceea) se ‎căsătorește legal și nu se mânjește prin legături clandestine, de asemenea, bine ‎face.[84] ‎

Aceasta deoarece mândria este amestecul a două neștiințe:

Căci patima mândriei constă în două neștiințe. Iar aceste două neștiințe ‎împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai acela este mândru, care ‎ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât și neputința omenească. Deci mândria ‎este lipsa cunoștinței de Dumnezeu și de om. Căci prin negarea celor două ‎extreme ia ființă o afirmare mincinoasă.‎^[85]‎

 

Dar să vedem ce spun despre Sfânta Cununie, mai amănunțit, Sfinții Părinți:

A)‎      DIN HRONOGRAF

A treia pricină că întru întregimea minții și în curăție se păzeau pe sineși, nu degrab ‎împărtășindu-se nunții și păzindu-și curată însoțirea lor și nu adeseori amestecîndu-se, ‎neatingîndu-se de femeia ce zămislea în pîntece. Că știau bine că nu spre curvie și trupească ‎dulceață, ci numai spre nașterea de fii s-a rînduit de la Dumnezeu însoțirea. Deci cu curăție și ‎cu cinste își făceau însoțirile. Precum și după aceea pe tînărul Tobie l-a învățat îngerul (Tobie ‎‎8): „Vei lua o fecioară cu frica Domnului, mai mult pentru roadă decît pentru curvie”. Iar cei ce ‎în însoțire cu neînfrînare trăiesc și la curvia lor năvălesc „ca și calul și catîrul la care nu este ‎pricepere” aceia își vatămă întru sineși sănătatea trupească și își împuținează zilele vieții lor, și ‎‎(precum în cartea lui Tobie se scrie) pe Dumnezeu de la sineși și de la mintea lor Îl gonesc, iar ‎înfrînarea de la trupeasca împreunare păzește sănătatea omului și-i lungește zilele vieții lui. […]

Iar noua nu fara de mirare ne este aceasta, ca ,in anii cei sterpi nu și-a pierdut Sarra ‎floarea frumuseții tinerețelor sale, că acum de 90 de ani era ea de la nastere a sa. Pentru ce ‎ea in anii cei bătrâni fiind se arata la față a fi tânără și frumoasă? Tâlcuitorii Dumnezeieștii ‎Scripturi spun pricinile acelea: Ca fireste avea buna intocmire frumuseții a trupului și ca nu ‎nastea nici nu apleca (alăpta). Insă înfrânată era in mîncare și in bautura și nu imbuibindu-‎se și totdeauna era treaza. Ca din vremea in care s-a cunoscut ca era stearpa și însoțise pe ‎slujnica cu barbatul sau, nu se mai amestecase cu impreunare barbateasca, .până ce li s-a ‎aratat lor Dumnezeu in trei fete ingerești s . fagaduindu-le să le dezlege sterpiciunea. Acele ‎pricini au pazit frumusetea Sarei pâna la batrinete neveștejită.‎‎[86]

B)‎      SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR Despre FECIORIE:‎

‎‎2.‎      Dar aș putea fi întrebat:‎

‎- Dacă nu e bine pentru om să se atingă de femeie, pentru ce a mai lăsat Dumnezeu căsătoria? Ce trebuință ‎mai avem de femei, dacă nu ne sunt de folos nici pentru căsătorie, nici pentru nașterea de copii? Cine va ‎împiedica pieirea întregului neam omenesc, dacă moartea paște și taie în fiecare zi pe cei din viață, și nu se ‎mai pot ridica alții în locul celor căzuți? Dacă toți am îmbrățișa acest bine, fecioria, dacă nu ne-am mai ‎atinge de femei, toate se vor prăbuși: orașe, case și ogoare, meserii și arte, plante și animale. După cum ‎atunci când cade generalul pe câmpul de bătălie, se strică toată buna rânduială a trupei, tot astfel, dacă ‎dispare, datorită desființării căsătoriei, omul, împăratul tuturor celor de pe pământ, nu va mai rămâne în ‎picioare și în bună rânduială nimic din tot ce se vede pe pământ. Prin urmare, acest sfat bun al tău va ‎umple lumea de nenumărate nenorociri.‎

Dacă aceste cuvinte ar fi rostite numai de dușmanii creștinismului și de necredincioși, nici n-aș ține seamă ‎de ele. Sunt însă mulți oameni care în aparență aparțin Bisericii și care rostesc aceleași cuvinte; din pricina ‎slăbiciunii voinței au părăsit sudorile și ostenelile pentru păzirea fecioriei; osândesc fecioria, declară că e ‎de prisos, cu intenția de a-și acoperi propria lor trândăvie, pentru a părea în ochii lumii că nu îndepărtează ‎de la ei aceste nevoințe din pricina nepăsării lor, ci din pricina unei drepte judecăți.‎

Să lăsăm deci la o parte pe dușmanii declarați ai creștinismului – căci “omul firesc nu primește pe cele ale ‎Duhului, căci sunt nebunie pentru el” (51) – și să-i învățăm pe cei care în aparentă sunt alături de noi două ‎lucruri: întâi, că fecioria nu este de prisos, ci, dimpotrivă, este foarte folositoare și foarte necesară; al doilea, ‎că învinuirea ce-o aduc fecioriei este spre paguba lor și aduce pe capetele lor tot atâta primejdie câtă răsplată ‎și laudă aduce celor ce trăiesc în feciorie.‎

După ce a fost creată toată lumea aceasta (52) și au fost pregătite toate cele ce trebuiau pentru tihna și ‎folosul nostru, Dumnezeu a făcut și pe om (53)[87], pentru care a creat și lumea.‎

‎După ce omul a fost plăsmuit, a rămas în rai (54). Nici n-a fost vorba de căsătorie. Omul avea nevoie de un ‎ajutor, și i s-a dat (55). Nici după ce i s-a dat omului un ajutor nu părea necesară căsătoria. De fapt, nici nu ‎exista căsătoria; Adam și Eva trăiau fără căsătorie.‎

Trăiau în rai ca în cer și se desfătau de prietenia Iui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorința de ‎împreunare, zămislirea, durerile nașterii, nașterea de copii, orice fel de stricăciune. Ca un curs de apă ‎limpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viata lor în rai, împodobită cu fecioria. Tot pământul, pe vremea ‎aceea, era lipsit de oameni. Era, prin urmare, aceeași situație de care se tem acum acești purtători de grijă ai ‎neamului omenesc, care se îngrijesc cu deosebită râvnă de treburile altora, dar nu suferă nicidecum să se ‎gândească la ale lor; tremură de teama ca nu cumva să piară tot neamul omenesc din pricina fecioriei, dar le ‎pasă tot atât de puțin de pierderea propriului lor suflet ca și de sufletul altuia; și fac aceasta știind bine că au ‎să fie chemați să dea socoteală amănunțită de sufletul lor, chiar pentru cele mai mici greșeli, pe când pentru ‎împuținarea omenilor de pe pământ nu-i va trage nimeni la răspundere. Pe vremea lui Adam și Eva, pe când ‎erau în rai și trăiau în feciorie, nu erau orașe, arte, meserii, nici case – căci de ele ne doare cumplit inima! -; ‎pe atunci nu existau toate acestea și, totuși, lipsa lor n-a împiedicat, nici n-a curmat existența acelei fericite ‎vieți, cu mult mai bune decât cea dusă de noi acum. Dar Adam și Eva n-au ascultat de porunca lui Dumnezeu ‎‎(56)[88]; din pricina aceasta au ajuns pământ și cenușă. Au pierdut o dată cu traiul acela fericit și fecioria; o dată ‎cu Dumnezeu a plecat de la ei și fecioria, i-a părăsit și ea.‎‎

Atâta vreme cât nu fuseseră biruiți de diavol, atâta vreme îl cinsteau pe Dumnezeu, Stăpânul lor, a rămas cu ‎ei și fecioria, împodobindu-i mai mult decât împodobesc hainele cele de aur și diadema pe împărați. Când au ‎ajuns însă în robia diavolului, au fost dezbrăcați de această haină împărătească, li s-a luat podoaba cea ‎cerească; au venit peste ei stricăciunea morții, blestemul, durerea și o viață grea și chinuită. O dată cu ‎acestea a apărut în viața omului și căsătoria, acest veșmânt muritor, această haină de rob. “Cel însurat spune ‎Pavel, se îngrijește de cele ale lumii” (57)[89]. Ai văzut de unde-și are început căsătoria? Ai văzut din ce pricină a ‎ajuns necesară? Din pricina călcării poruncii, din pricina blestemului, din pricina morții. Unde e moarte, ‎acolo e și căsătorie; dacă nu există moarte, nu urmează nici căsătorie. Fecioria nu are aceste urmări; e ‎totdeauna folositoare, totdeauna bună, totdeauna fericită; și înainte de moarte, și după moarte; și înainte de ‎a exista pe lume căsătorie, și după ce a venit pe lume căsătoria.‎‎

‎- Spune-mi, te rog, Adam a fost născut prin căsătorie? Eva a fost născută prin durerile de naștere ale unei ‎alte femei? Nu poți să-mi spui! Atunci pentru ce tremuri, pentru ce te temi degeaba că va dispărea neamul ‎omenesc, dacă dispare căsătoria? Milioane de milioane de îngeri slujesc lui Dumnezeu, mii de mii de ‎arhangheli stau înaintea Lui; și nici unul dintre ei nu există datorită căsătoriei, nașterilor, durerilor nașterii și ‎zămislirii. Prin urmare, Dumnezeu ar fi înmulțit cu atât mai mult pe oameni, fără să fi fost nevoie de ‎căsătorie, așa cum a făcut și pe cei dintâi oameni, din care se trag toți oamenii.‎

‎3.‎      În vremea noastră chiar, nu puterea căsătoriei menține neamul omenesc, ci cuvântul Domnului spus la ‎început: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”(58)[90].‎

Spune-mi, te rog, i-a fost de vreun folos lui Avraam căsătoria pentru nașterea de copii? Nu! A fost ‎căsătorit atât amar de ani, și la urmă a strigat către Dumnezeu: “Ce vei face cu mine.‎

Stăpâne, Doamne? Iată, mor și n-am copii!” (59)[91]. După cum atunci, cu Avraam, Dumnezeu a făcut ca niște ‎trupuri moarte să ajungă rădăcina și pricina nașterii unui popor atât de numeros ca poporul evreu, tot astfel și ‎la începutul lumii, Dumnezeu ar fi găsit o cale prin care să se înmulțească neamul omenesc, dacă Adam și Eva ‎ar fi ascultat de poruncile Lui și nu i-ar fi biruit dorința de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. ‎Când nu vrea Dumnezeu, căsătoria nu poate înmulți numărul existent al oamenilor, dar nici fecioria nu poate ‎împuțina numărul lor când Dumnezeu voiește ca numărul oamenilor să fie mare.‎‎

Mi s-ar putea însă obiecta:‎

‎-‎        ‎ Dar a fost voința lui Dumnezeu ca să ne înmulțim prin căsătorie, tocmai din pricina noastră și a ‎neascultării noastre.‎

‎-‎        ‎ Pentru ce n-a existat căsătoria înainte de înșelăciunea omului? Pentru ce n-a trăit Adam cu Eva în ‎rai? Pentru ce n-au existat durerile nașterii înainte de blestem? Pentru ce? Pentru că toate acestea erau pe ‎atunci de prisos; au ajuns în urmă de neapărată trebuință din pricina slăbiciunii noastre. Și nu numai ele, ci și ‎toate celelalte: orașele, artele, meseriile, hainele și tot roiul de nevoi. Pe toate acestea le-a târât moartea cu ‎ea, când a intrat în lume. Nu prefera deci în locul fecioriei căsătoria, îngăduită de Dumnezeu din pricina ‎slăbiciunii tale, nici nu le pune pe picior de egalitate! Dacă ai judeca așa, ar trebui să speri că este mai bine să ‎ai două femei decât să te mulțumești cu una, deoarece legea lui Moise îngăduie să ții două femei (60)[92].‎

‎Mai mult, urmând acestui chip de gândire, ar trebui să preferi bogăția în locul sărăciei de bunăvoie, chefurile ‎și mesele bogate, în locul unei mese cumpătate, răzbunarea, în locul răbdării cu a nedreptăților.‎

‎4.‎      ‎- Dar, atunci, le osândești pe toate acestea? – Nu le osândesc deloc! Dumnezeu le-a îngăduit și au fost de ‎folos la timpul lor. Afirm însă că sunt lucruri de puțină însemnătate, mai degrabă fapte de copii decât de ‎oameni mari. Hristos, voind să ne facă desăvârșiți, a poruncit să le lepădăm pe toate acestea, ca pe niște ‎haine de copil, care nu sunt în stare să îmbrace pe un om desăvârșit nici să împodobească vârsta omului ‎duhovnicesc dorit de Hristos. Hristos a poruncit să îmbrace niște haine mai frumoase și superioare celorlalte; ‎a poruncit să nu dăm alte legiuiri decât cele date de El, ci să urmăm cu strășnicie legile Lui. Legile date de ‎Hristos sunt superioare într- adevăr legilor lui Moise; dar scopul legiuitorului este același. Care este scopul? Să ‎curme răutatea din sufletul nostru și să ne ridice spre o virtute desăvârșită. Dacă Dumnezeu, în urmărirea ‎acestui scop, n-ar fi dat legi mai bune decât cele de mai înainte, ci ar fi lăsat mereu aceleași legi și n-ar fi ‎căutat să ne izbăvească de josnicia în care eram, ar fi însemnat că El este în contradicție cu Sine Însuși. După ‎cum dacă, la început, când neamul omenesc se găsea în vârsta copilăriei sale, Dumnezeu ar fi legiuit această ‎viețuire superioară, oamenii n-ar fi dus nici viață pe măsura vârstei lor, ba, dimpotrivă, și-ar fi pierdut propria ‎lor mântuire din pricina viețuirii superioare ce le-ar fi fost impusă, tot astfel, dacă, după trecerea epocii ‎copilăriei omenirii, după ce lumea a fost călăuzită de lege, dacă atunci când timpul cerea filosofia cerească a ‎Evangheliei,‎ Dumnezeu ar fi lăsat să rămână în picioare tot legiuirea de pe timpul copilăriei omenirii, n-am mai fi avut nici ‎un folos de pe urma întrupării lui Hristos, pentru că nu ne-ar fi adus desăvârșirea în vederea căreia El S-a ‎întrupat.‎

‎5.‎      Dumnezeu S-a purtat cu omenirea cum se poartă păsările cu puii lor. Când mama le aduce de mâncare îi ‎face să iasă din cuib; dacă vede că puii ei sunt plăpânzi, că nu se pot ține pe picioare și mai au încă nevoie să ‎stea în cuib, îi lasă înlăuntru mai multe zile; nu face asta cu gândul de a-i lăsa pe vecie în cuib, ci ca să li se ‎întărească bine aripile, să se înzdrăvenească, spre a-și putea lua zborul fără vreo primejdie. Așa a făcut și ‎Dumnezeu cu noi. Dintru început ne-a atras spre cer și ne-a arătat calea care duce acolo; Dumnezeu știa, știa ‎foarte bine că nu vom avea destulă putere să ne luăm zborul spre cer; a vrut însă să ne arate că prăbușirea ‎noastră se datorește propriei noastre slăbiciuni, și nu voinței Lui. După ce ne-a făcut această dovadă, ne-a ‎lăsat multă vreme, ca într-un cuib, în lumea aceasta, ne-a lăsat să ne căsătorim. Dar după ce ne-au crescut ‎aripile virtuții în această mare scurgere de vreme, a venit Domnul, ne-a scos cu binișorul și încetul cu încetul ‎din locuința aceasta de aici și ne-a învățat să zburăm spre înălțime.‎

Oamenii care sunt și acum mai trândavi, oamenii care dorm adânc, stau încă cu plăcere în cuib, lipiți de ‎lucrurile din lumea aceasta; dar cei cu adevărat viteji, îndrăgostiți de lumină, părăsesc cuibul cu ușurință, ‎zboară spre înălțime, aung în ceruri, părăsind toate cele de pe pământ: nunta, averile, grijile, într-un cuvânt ‎toate cele câte de obicei ne atrag spre pământ.‎

Să nu socotim, deci, îngăduința dată la început omenirii de a se căsători drept o necesitate și pentru ‎vremurile de mai târziu, necesitate care ne împiedică de a trăi necăsătoriți. Hristos dorește îndepărtarea ‎noastră de căsătorie. Ascultă ce spune: “Cel care poate să o primească, să o primească”61[93].‎

‎Nu te minuna dacă Dumnezeu n-a poruncit asta de la început! Nici doctorii nu prescriu aceeași dietă ‎bolnavilor tot timpul cât stau la pat; când au febră mare, le interzic mâncărurile grele; dar când le-a scăzut ‎febra și i-a lăsat slăbiciunea trupului, le îngăduie să mănânce mâncăruri obișnuite în locul mâncărurilor ‎acelora neplăcute. După cum în trup lupta elementelor care alcătuiesc trupul ‎‎62. (Fac. 1, 28).‎

Timpul cerea ca Dumnezeu să dea o astfel de poruncă; pe vremea aceea trupul omenesc era cuprins de ‎nebunie, nu putea suporta furia patimilor și nici nu avea în tuIburarea aceea un alt liman decât căsătoria, în ‎care să se refugieze omul. Ce poruncă trebuia să-i dea Dumnezeu? Trebuia să-i poruncească să trăiască în ‎înfrânare, în feciorie? Dar o astfel de poruncă ar fi făcut și mai mare căderea mai puternică flacăra. Singura ‎hrană potrivită pruncilor este laptele; dacă nu le-ai da această hrană și i-ai sili să mănânce mâncărurile ‎oamenilor în vârstă, apoi nai face altceva decât să-i omori. Tot atât de mare rău pricinuiești chiar când dai ‎hrana la timp nepotrivit. Pentru această pricină n-a fost dată de la început fecioria. Mai bine spus însă, ‎fecioria a fost dată de la început și este mai veche decât căsătoria. Pentru această pricină, deci, a intrat mai ‎târziu pe lume căsătoria și a fost socotită ca ceva necesar. Dacă Adam ar fi ascultat de porunca lui ‎Dumnezeu, n-ar mai fi fost nevoie de căsătorie.‎

‎- Dar cum s-ar mai fi înmulțit oamenii, cum ar mai fi ajuns atât de numeroși?‎

‎-‎        ‎ Te întreb și eu din nou, pentru că teama aceasta te tulbură stăruitor: Cum au venit pe lume ‎Adam și Eva? Prin căsătorie?‎

‎-‎        ‎ Ce vrei să spui? Toți oamenii aveau să vină pe pământ așa cum au venit primii oameni?‎

‎-‎        ‎ Nu pot să spun dacă așa sau în alt chip. Răspunsul la întrebarea aceasta e următorul: ‎Dumnezeu n-avea nevoie de căsătorie ca să se înmulțească oamenii pe pământ.‎

‎6.‎      ‎ Potopul de pe timpul lui Noe, care a făcut să dispară de pe fața pământului oameni și animale și, ‎într-un cuvânt, toate viețuitoarele (63), ne-a dovedit că păcatul, împreunările rușinoase, și nu fecioria, au ‎dus la pieirea neamului omenesc. Pustiirea aceea grozavă n-ar fi venit peste oameni dacă fiii lui Dumnezeu ‎ar fi pus frâu poftelor lor rușinoase, dacă ar fi păzit fecioria și dacă nu s-ar fi uitat cu priviri pofticioase la ‎fiicele oamenilor (64)[94]. Să nu-ți închipui însă că spun că din pricină că se căsătoreau oamenii a venit peste ei ‎nenorocirea aceea. Nu spun aceasta; deocamdată spun atât, că a pierit și a dispărut atunci neamul ‎omenesc din pricina păcatului, și nu din pricina fecioriei. Păcatul duce la desființarea neamului omenesc, nu ‎fecioria.‎

‎‎7.‎      Într-adevăr, căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru nașterea de copii. Dar a fost lăsată de ‎Dumnezeu și pentru o altă pricină, cu mult mai mare, anume ca să stingă aprinderile firii noastre. Martor ‎îmi este Pavel care spune: “iar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa” 65. Prin urmare, căsătoria ‎n-a fost lăsată pentru nașterea de fii. Mai mult: Pavel poruncește credincioșilor să se căsătorească, dar nu ‎cu scopul principal de a da naștere la copii.‎

‎-‎        ‎ Atunci pentru ce să se căsătorească?‎

‎-‎        ‎ ”Ca să nu vă ispitească Satana”66 răspunde Pavel. Mai departe, Pavel nu le spune credincioșilor: ‎Dacă doresc să aibă copii, să se căsătorească!‎

‎-‎        ‎ Dar ce le spune?‎

‎-‎        ‎ Le spune: “Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească!”67‎[95]

‎La început, după cum am spus mai sus, căsătoria avea ceste două pricini: nașterea de copii și potolirea ‎poftelor. In urmă însă, după ce s-au umplut de oameni pământul, marea și toată lumea, căsătoria nu mai ‎are decât o pricină pentru a exista: îndepărtarea desfrâului și a desfrânării. Căsătoria este de mare folos ‎pentru cei care și acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc ‎să ducă o viață asemănătoare porcilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-și strica trupul și sufletul în ‎locașurile de desfrâu. Pentru aceștia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăție, îi scapă de umblatul din femeie în ‎femeie și le dă putința să trăiască în sfințenie și castitate.‎

Dar până când mă voi lupta cu umbrele? Chiar voi, care-mi faceți aceste obiecții, sunteți convinși tot atât de ‎bine ca și mine de superioritatea fecioriei. Obiecțiile voastre nu sunt decât scuze și pretexte ca să vă ‎acoperiți neînfrânarea voastră.‎[96]

††Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

CAPITOLUL XIII Despre plăceri

Dintre plăceri, unele sunt sufletești, altele trupești. Sufletești sunt acelea care aparțin sufletului ‎în sine, cum este plăcerea spre studiu și spre contemplație. Trupești sunt acelea la care ‎participă și sufletul și trupul. Pentru aceasta se numesc trupe ști toate cele care se raportează la ‎hrană, la legături sexuale și cele asemenea. Dar nimeni nu va găsi plăceri proprii numai ‎corpului.‎

Iarăși, dintre plăceri, unele sunt adevărate, altele false. Plăcerile curat sufletești sunt plăcerile ‎științei și ale contemplației; iar plăcerile la care participă și corpul sunt plăcerile senzitive. ‎Dintre plăcerile la care participă și corpul, unele sunt în acela și timp și naturale și necesare; ‎fără de ele nu este cu putință de trăit, cum sunt mâncărurile, care satisfac trebuința naturii, și ‎hainele cele necesare. Alte plăceri sunt naturale, dar nu și necesare, cum sunt raporturile ‎sexuale fire ști și legitime. Ele contribuie la conservarea întregului neam. Este însă cu putință ‎să trăiești în feciorie fără ele. Alte plăceri nu sunt nici necesare, nici naturale, cum este beția, ‎desfrânarea, îmbuibările care depășesc trebuința, căci acestea nu contribuie nici la menținerea ‎vieții noastre și nici la continuarea neamului. Din contră, ele mai degrabă vătăma. Pentru aceea ‎cel care trăiește după Dumnezeu trebuie să le urmeze pe acelea care sunt în acela și timp și ‎necesare și firești și să pună în al doilea rând pe cele fire ști dar necesare, săvârșindu-le la ‎timpul, modul și măsura potrivită. Celelalte trebuie îndepărtate cu totul.‎

Trebuie să se socotească plăceri bune acelea care nu sunt însoțite de durere, care nu ‎pricinuiesc căință, care nu nasc altă vătămare, care nu trec dincolo de măsură, care nu ne ‎sustrag mult timp de la lucrările noastre importante și care nu ne robesc.‎[97]

C)‎     Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

‎90.‎    ‎ Dracii războiesc pe cei ce se ridică pe cea mai înaltă treaptă a ‎rugăciunii, ca să nu primească simple înţelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; ‎pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, ca să zăbovească în ei gândurile pătimaşe; iar pe cei ce se nevoiesc cu făptuirea,‎ ca să-i înduplece să păcătuiască cu lucrul. În tot felul îi războiesc pe toţi, ‎ca să îi despartă, nemernicii pe oameni de Dumnezeu.‎

‎91.‎    ‎ Cei ce se nevoiesc în viaţa aceasta spre evlavie sub îndrumarea ‎Providenţei dumnezeieşti sunt probaţi prin aceste trei ispite: sau li se dăruiesc ‎cele plăcute, ca sănătate, frumuseţe, belşug de prunci, bogăţie, slavă şi cele ‎asemenea; sau vin asupra lor pricini de întristare, ca lipsa de prunci, de avuţie şi ‎de slavă; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri şi cele asemenea ‎‎(20). Către cei dintâi zice Domnul: «De nu se va lepăda cineva de toate câte le ‎are, nu va putea să fie ucenicul Meu».209 Iar către‎ cei de-al doilea şi de-al treilea: «întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre» .‎ [deci, nu este adevărat ce spune Părintele Arsenie Boca: Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma ‎greșelilor sau a ‎păcatelor.[98] – n.n.]

‎92.‎    ‎ Acestea patru zic unii că schimbă starea organică a trupului şi dau ‎minţii prin ea gânduri, fie pătimaşe, fie fără patimi: îngerii, dracii, aerul şi hrana. ‎îngerii, zic, o schimbă prin cuvânt (raţiune); dracii prin atingere; aerul prin ‎ardere (metabolism); iar hrana, prin felurile mâncărilor şi băuturilor, prin ‎înmulţirea sau împuţinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbările care se ivesc prin ‎amintire, auz şi vedere, când pătimeşte întâi sufletul din pricina unor lucruri de ‎întristare sau de bucurie. Pătimind din pricina acestora mai întâi sufletul, ‎schimbă starea organică a trupului. Cele mai înainte înşirate, însă, schimbă întâi ‎starea organică, iar acestea insuflă apoi minţii gândurile.‎[99]

†† de adăugat cu suferința fără cârtire cele 4 feluri de iertări veacul de acum și cel ce va să vie, înfrânare și răbdare

întrebarea 26 Ce înseamnă hula ‎împotriva Duhului şi cum: «Tot păcatul se va ierta oamenilor, dar ‎celor ce vor huli nu li se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ‎viitor»? 550‎

Răspuns

Intrebarea cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt îşi are ‎dezlegarea aceasta: Domnul făcând multe vindecări, iudeii puneau ‎lucrările Duhului în socoteala stăpânitorului dracilor. Iar cuvântul ‎că nici aici, nici în veacul viitor nu vor avea iertare cei ce hulesc, trebuie înţeles precum urmează: Zic ‎unii dintre cei ce au cercetat acestea prin Duhul, că sunt patru ‎feluri de iertare a păcatelor: două aici şi două în veacul viitor. ‎Fiindcă memoria nu e în stare să- şi amintească greşelile timpului ‎întreg, ca omul să se pocăiască aici pentru ele, Stăpânul firii, în ‎iubirea Sa de oameni, a rânduit, cum s-a zis, şi pentru noi cei ce nu ‎ne pocăim două moduri de pocăinţă în veacul viitor. Astfel, când ‎unul păcătuieşte aici cu indiferenţă, dar apoi face bine tot cu ‎indiferenţă, fie mişcat de milă sau simpatie faţă de aproapele, fie de ‎alte motive filantropice, faptele lui vor fi cântărite în veacul viitor ‎la vremea judecăţii şi, văzându- se înclinarea lui spre cele din ‎urmă, va dobândi iertare. Acesta este un mod. Iar al doilea e ‎următorul: Când vreunul e vinovat de păcate, dar auzind cuvântul ‎Domnului: «Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi»551 se teme şi nu ‎judecă pe nimeni când cercetează cele făptuite, nu va fi judecat, ca ‎unul ce a păzit porunca. Căci nu uită de făgăduinţa dată prin ‎porunca Sa Cel atotnemincinos.‎

Iar celelalte două moduri se referă la iertarea de aici, când ‎cineva, aflându-se în păcate, e lăsat de Providenţă cu bun rost în ‎neajunsuri, în nevoi, în boli. Căci fără să ştie acela, Dumnezeu îl ‎curăţeşte prin unele ca acestea. Şi dacă acela, încercat în felul ‎acesta, mulţumeşte, ia plată pentru mulţumire. Iar de nu ‎mulţumeşte pentru certările de pe urma păcatelor sale, de păcate se ‎curăţeşte, dar încasează pedeapsa pentru nemulţumire. Pe urmă, ‎pentru tot ce păcătuieşte cineva faţă de oameni i se dau prilejuri de ‎iertare, cum a arătat cuvântul. Căci păcătuind cineva faţă de un om, ‎dar făcând bine altui om, aceeaşi fire faţă de‎552‎[100] care a păcătuit îl şi apără.‎

‎Dar hula faţă de Duhul, sau necredinţa, nefiind iertată pentru ‎nici o altă pricină, fără numai dacă se face cel ce a păcătuit ‎credincios, pe drept cuvânt nu va fi iertat cel ce-şi încheie viaţa în ‎necredinţă, pentru păcatul necredinţei.‎[101]

Un mare rol deține în concepția Sf. Maxim plăcerea și durerea. Căutarea ‎plăcerii naște un șir de patimi, fuga de durere alt șir.22 Dar între plăcere și ‎durere este și o cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed ca într-un cerc ‎vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, ‎durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în brațele plăcerii, ca să dea ‎dincolo de ea de o durere și mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier ‎al plăcerii și al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă ‎de durere, cine fuge de durere dă prin plăcere tot de durere.23 Dar de aici nu ‎rezultă un fatalism. Această înlănțuire poate fi biruită. Și nu treptat printr-o ‎îmblânzire în cursul multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară de cercul ‎plăcerii și durerii. E necesar să stai neclintit și la ispita plăcerii și la ‎amenințarea durerii, ca un ac de balanță imobilizat. Aceasta e starea de ‎nepătimire, starea omului nepătimaș.24 Ea nu e însă o nesimțire de cadavru, în ‎sensul apatiei budiste.‎

Pentru a înțelege acest lucru trebuie să vedem însă de unde a apărut plăcerea ‎și durerea trupească.‎

Plăcerea și durerea trupească s-au putut naște prin faptul că omul ca făptură ‎mărginită a fost dotat de Dumnezeu, cum arătam mai sus, cu capacitatea de-a ‎se bucura de ceea ce-l întregește pe planul esențial sau spiritual

‎21 Intr. 10; P. G. 90, 256 C.‎

‎22 Ibid.‎

‎23 Introd. 9; P. G. 90, 253.‎

‎24 “Deci cel ce nu dorește plăcerea trupească și nu se teme de durere, a

ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, ‎care le-a născut, a omorît toate patimile ce cresc prin aceasta și prin acelea“, ‎Introd. 14; P. G. 90, 260-261.‎

‎13‎

Filocalia

al ființei sale, adică de Dumnezeu, și de a se îndurera de împuținarea vieții ‎sale spirituale prin îndepărtarea ei de izvorul adevăratei sale existențe. Numai ‎lui Dumnezeu nu-I e dat de-a alterna bucuria cu durerea, sau măcar de-a ‎încerca o bucurie nouă, printr-un plus de viață ce I-ar veni din afară, odată ce ‎e nesfârșit.‎

Dar omul având și o latură trupească, capacitatea de bucurie sau de întristare ‎ce-o are în totalitatea ființei sale, s-a obișnuit să se actualizeze ca plăcere ‎pentru ceea ce-i sporește viața trupească – părându-i-se că aceasta e o sporire a ‎ființei sale integrale – și ca o neplăcere pentru ceea ce-i restrânge prosperitatea ‎trupească – confundând iarăși trupul cu totalitatea ființei sale. Iar cele ce-i ‎sporesc sau împuținează viața trupească sunt lucrurile sensibile. Astfel prin ‎cădere, binele și răul pentru om s-au limitat la ceea ce-i bine și rău pentru ‎trup, adică la lumea sensibilă; aceasta-i cunoștința, sau falsa cunoștință la care ‎a ajuns prin cădere, cunoștința pe care i-a dat-o lumea ca pom al cunoștinței ‎unui astfel de bine și astfel de rău. Astfel omul n-a mai socotit că binele stă în ‎planul spiritual și n-a mai socotit nici răul ca lipsă a bunurilor spirituale.25‎

[…]

Dar precum cunoaște Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaște două ‎feluri de ispite (5). Unul cu voie și unul fără de voie, unul creator de plăceri ‎voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă ființă plăcerilor ‎voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie.464 Una este cauza ‎întristării din suflet, iar cealaltă a

‎462 Bucuria duhovnicească înseamnă o comprimare a plăcerilor senzuale, ‎precum plăcerile senzuale produc întristare în suflet.‎

‎463 Patimile de bună voie sunt cele păcătoase. Ele produc întristare sufletului. ‎Patimile fără de voie sunt durerile, strâmtorările. Ele produc întristarea ‎simțurilor.‎

‎464 Ispita fără de voie, care e o suferință, un necaz, o osteneală, e mai potrivit ‎să se numească încercare. E și ea o ispită, întrucât suferința îl face și ea pe om ‎adeseori să păcătuiască pentru a scăpa de ea. Dar pe când ispita plăcerii (ispita ‎în sens strâns) trebuie respinsă, ispita durerii (încercarea) trebuie acceptat ă. ‎Deci atitudinile față de ele trebuie să fie

‎332‎

Sfântul Maxim Mărturisitorul

întristării după simțuri (6).‎

De aceea socotesc că Domnul și Dumnezeul nostru, învățând pe ucenicii săi ‎cum trebuie, să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu ‎voia: “Și nu ne duce pe noi în ispită“,465 adică îi învață pe ucenicii Săi să se ‎roage să nu fie lăsați să facă experiența ispitelor plăcerii, adică a celor voite și ‎poftite. Iar marele lacob, zis fratele Domnului, învățând pe cei ce luptă

pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: “Mare ‎bucurie să socotiți frații mei când cădeți în felurite ispite“,466 adică în ‎încercările, care nu sunt voite și poftite și produc dureri (7). Și Domnul o ‎arată aceasta limpede adăugând: “ci ne izbăvește de cel rău“, iar marele lacob ‎zicând: “Știind că cercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-‎și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, fără nici o lipsă“. ‎‎“Desăvârșit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, și cele ‎fără de voie stăruiește cu răbdare (8), iar “întreg“ este cel ce-și însoțește ‎făptuirea cu cunoștința și a cărui

direct opuse. Rău ar fi când s-ar respinge amândouă (indiferența, apatie), dar ‎și mai rău când s-ar accepta ispita plăcerii și s-ar respinge a durerii. Ispita ‎‎(plăcerii) aduce plăcere simțirii și întristare sufletului, iar încerca-ea (durerii) ‎aduce întristare sim țirii și bucurie sufletului. Nu te poți bucura cu sufletul și ‎totodată desfăta cu simțurile, adică nu poți primi deodată și ispita și încercarea. ‎Deci beția și desfătarea pe care o simțim în vremea unei volupt ăți deși ni se ‎pare că ne-a pătruns toată ființa, e numai o plăcere a simțurilor, nu și a ‎sufletului. Sufletul a putut să se scufunde, în acele clipe, dacă nu simțim în ‎mijlocul acelei voluptăți o întristare, internă ca semn al prezenței lui. Am ‎devenit cu alte cuvinte în acele clipe întregi ai sim țurilor, în nici un caz ‎voluptatea nu e și a sufletului.‎

‎465‎   ‎ Mt. 6, 13.‎

‎466‎   ‎ Iacob 1, 2.‎

‎333‎

Filocalia

contemplație nu este lipsită de fapte (9).467‎

Această suferință care însoțește nașterea ca o consecință a plăcerii ce însoțește zămislirea este și înțelesul mânturii prin nașterea de copii, fiindcă plăcerea zămislirii este păcat:

Psa 50:6 Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

Așadar nu împreunarea cu plăcere, care duce la naștere, este mântuirea femeii, ci durerea trupească și sufletească care însoțește nașterea o ajută să se mântuiască:

Fac 3:16 Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.

Când Sfânta Scriptură scriptură ne spune că sarcina este însoțită de necazuri și nașterea de dureri, cum poate spune cineva că împreunarea care duce la acestea este sursă de sănătate? Iar stăpânirea de către bărbat nu este o atârnare ci o robie, de care poate fi eliberată ceea ce se înfrânează de la atracție, fiindcă nu spune Sfânta Scriptură că bărbatul tău te va însănătoși.

Și ce dureri pot fi mai mari ca cele ale nașterii? Iată Sfânta Scriptură arată înțelesul și scopul acestor dureri. Cei ce doresc mult plăcerea împreunării ajung să aibă dureri în naștere și astfel sunt îndemnați măcar de frica durerilor la înfrânare. Aceasta este un simbol cu care toți ne întâlnim, prezent în experiența simțită a oamenilor. El vrea să ne spună că avem două căi: a fi împărați ai pământului (adică având slavă deșartă și plăceri pământești) sau să fim în stăpânirea Împăratului celui Mare (care întemeiază cetatea Sa pe slava Sa și bucuria bine înrădăcinată, adică având ca surse bune înfrânarea și răbdarea). Cine nu Îl vrea ca Împărat al său se miră, căci nu înțelege, se tulbură, căci nu are pace, se clătește, fiindcă pururea este în șovăială, este cuprins de cutremur, deoarece este permanent înspăimântat că va muri și are dureri ca ale celei ce naște (fiindcă durerile sale sunt consecința directă a plăcerilor lui, ca și cele ale nașterii) și va pătimi sfărâmarea corăbiilor, adică a tot ceea ce i se pare că a adunat, dar nu-l poate duce dincolo de pământul mormântului. Iar cine primește stăpânirea Împăratului celui Mare este ca muntele Sionului în veselie și ca fecioarele Iudeii în bucurie, desfătându-se cu mintea de judecățile lui Dumnezeu, adică având o viață condusă de rațiune iar nu de poftă și mânie (și astfel scapă de tulburarea și cutremurul șovăitor al neștiinței generate de îngroparea minții în pământ, pe care o avea cel dintâi). Mai mult, la bucuria celor ca el participă toată făptura și este veșnică, netrecătoare.

Psa 47:1 Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al lui. 2 Cu bucurie bine înrădăcinată a tot pământul, munţii Sionului, coastele crivăţului, cetatea Împăratului celui mare. 3 Dumnezeu, în palaturile ei se cunoaşte, când o sprijineşte pre ea. 4 Că iată împăraţii pământului s-au adunat, strânsu-s-au împreună. 5 Aceştia văzând aşa, s-au mirat, s-au turburat, s-au clătit, cutremur i-a cuprins pre ei. 6 Acolo sunt dureri ca ale celeea ce naşte; cu duh silnic va sfărâma corăbiile Tarsisului. 7 Precum am auzit, aşa am şi văzut, în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru. […]10 Veselească-se muntele Sionului şi să se bucure fetele Iudeii, pentru judecăţile tale Doamne. […]13 Că acesta este Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului, acesta ne va paşte pre noi în veci.

Mântuitorul ne arată că suferințele datorate plăcerii împreunării nu sunt numai trupești ci și sufletești, fiincă și mintea a părăsit pe Ziditorul și s-a scufundat în trup în ceasul acelei plăceri:

Ioan 16:21 Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.

Vedem că vindecarea tristeții și a durerii nașterii este tocmai bucuria aflării în lume a unei persoane omenești, care este chipul lui Dumnezeu, deci o bucurie duhovnicească.

Așadar nașterea e o mare bucurie, dar nu pentru plăcerea care i-a premers, ci pentru rodul ei duhovnicesc. Este ceea ce vedem și mai jos, că dacă suferința nașterii este împreună lucrată cu Dumnezeu poate duce și la mântuire, vindecând plăcerea care a generat-o și ducând la o înțelepciune a înțelegerii atât a consecințelor plăcerii cât și a rostului durerii.

1Ti 2:13 Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. 14 Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. 15 Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.

Vedem că nașterea de fii nu aduce automat mântuirea, ci doar dacă este însoțită de stăruința cu discernământ în sfințenie, stăruința indicând răbdarea în ispitele fără voie și sfințenia arătând înfrânarea de ispitele cu voia care duce la asemănarea minții cu Domnul.

Dar nu numai fecioarele sunt protejate de suferințe dacă nu se împreunează, fiindcă ar avea vreo altă fire. Toate femeile sunt așa. De aceea chiar și văduvele sunt îndemnate, dacă nu ard de poftă, să rămână în curăție. Dacă s-ar fi îmbolnăvit din această cauză, a atârnării de bărbat, Sfântul Apostol Pavel nu le-ar fi îndemnat să se căsătorească pentru a se împreuna cu noul bărbat și să rămână sănătoase. Poate îndemna Sfânta Scriptură la ceva bolnăvicios și îmbolnăvitor? Și nu numai văduvele, care ar fi marcate de durerea morții soților lor, ci și celor divorțați:

1Co 7:8 Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine.

1Co 7:9 Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă. […]

1Co 7:27 Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie.

Nu numai atât, dar și celor căsătoriți le dă sfat să se înfrâneze de la împreunarea trupească:

1Co 7:29 Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea.

Tinerii căsătoriți, însă, să aibă ca măsură pentru durata trăirii în curăție, pentru intervalul între unirile trupești, tot neputința arderii de către pofta împreunării, a celui mai slab dintre ei, ca să nu cadă în adulter sau în alte ispite:

1Co 7:1 Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. 2 Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. 3 Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. 4 Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. 5 Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.

Nicăieri nu vorbește de sănătate, ci doar de ispită și poftă. Vedeți, nu se spune niciunde că împreunarea trupească ar da sau ar conserva sănătatea. Dimpotrivă se spune clar: 1Co 7:28 Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi. Să nu fi știut Sfântul Duh care umplut de cunoștință și a dat mintea lui Hristos Sfântului Apostol Pavel, insuflând Sfânta Scriptură? Să fi mințit Duhul Adevărului pentru a ne îndemna la virtuți care îmbolnăvesc? Sau să îmbolnăvească înfrânarea? Să nu știe toate acestea tocmai Cel ce ne-a zidit și ne dă toate darurile, inclusiv pe cel al sănătății și să știe Părintele Arsenie Boca prin studiul științei? Astfel de hule să nu fie în mintea nici unui om, darămite la vreun Ortodox sau preot!!!

Iată o sinteză din Sfinții Părinți despre această problemă:

B.‎      ASCEZA FAMILIALA

Desi parintii filocalici au dat prioritate vietii feciorelnice totusi ei nu a neglijat intru nimic ‎si nu au pus mai prejos viata familiala. Atat monahii, cat si credinciosii laici sunt chemati, ‎fara nici o deosebire, la acelasi ideal al desavarsirii in Hristos. Sunt vrednice de retinut in ‎acest sens cuvintele Sfantul Ioan Gura de Aur, care arata clar ca

‎”Sfintele Scripturi nu stiu nimic de o astfel de impartire (intre monahi si laici); ele vor ca ‎toti sa duca viata monahilor chiar daca sunt casatoriti”.‎

De aici rezulta interesul si importanta ascezei in viata familiala. Sfantul Ioan Gura de Aur a ‎elaborat o adevarata spiritualitate conjugala si a descris frumusetea caminului crestin cu un ‎entuziasm egal cu acela al elogiilor pe care le-a inchinat fecioriei. A defaima casatoria, ‎spune acelasi Sfant Parinte, ar insemna in acelasi timp a micsora slava fecioriei, fiindca, fata ‎de casatorie fecioria reprezinta desavarsirea ei ultima, eshatologica, spiritualizarea ei, ‎implinea ei intr-o casatorie duhovniceasca.‎

Motivand importanta casatoriei, marele antiohian arata ca Dumnezeu a creat diviziunea ‎dintre barbat si femeie .pentru a realiza o unitate superioara celei date prin natura: unitatea ‎iubirii dintre persoane libere dupa chipul unitatii care exista in Treime si care e de acest fel.‎

Creatorul a instituit casatoria pe pamant ca unitate de iubire ce trebuie traita dupa chipul ‎iubirii dumnezeiesti.‎

Castitatea familiala va reprezenta o noua mentalitate a vietii morale crestine, avand origine ‎apostolica. Sfantul Apostol Pavel randuind viata spirituala a familiei crestine (I Corinteni 7, ‎‎17) da indemnul sotilor sa se abtina de la viata sexuala atunci cand se indeletnicesc cu postul ‎si cu rugaciunea. (I Corinteni 7, 5).‎

In perioada postapostolica se stabilise regula ca sotul sa nu se atinga de sotia sa nici in ‎timpul sarcinii, nici al alaptarii.‎

Atenagora Atenianul scria in secolul II ca de dragul nadejdii in viata vesnica noi suntem in ‎stare sa dispretuim nu numai bunurile vietii pamantesti, ci chiar si unele placeri ingaduite ale ‎sufletului, intrucat si cu femeia cu care ne-am insotit in casatorie, potrivit randuielilor ‎casatoriei, noi nu ne ingaduim alte raporturi decat cele legate de gandul de a naste copii. ‎‎”Asa cum agricultorul asteapta cu rabdare recoltarea semintei aruncata in pamant, fara sa se ‎grabeasca sa mai semene din nou, asa este si viata de familie cu sotiile noastre. Poti gasi la ‎noi multi barbati si femei, care, de dragul nadejdii ca pentru o astfel de jertfa mai mare vor ‎ajunge sa fie cu Dumnezeu, au imbatranit fara sa se casatoreasca”.‎

Daca starea de feciorie si de necasatorie ne apropie de Dumnezeu, in timp ce chiar si un ‎singur gand sau macar pofta dupa o placere oarecare ne departeaza de El, atunci e usor de ‎inteles de ce nu savarsim astfel de fapte, la care nici macar sa ne gandim nu vrem, caci, in ‎definitiv viata noastra crestina se intemeiaza nu atat pe grija de a cuvanta frumos, cat mai ‎ales pe puterea de convingere a faptelor bune. Aceasta insemneaza ori ca ramanem singuri, ‎asa cum ne-am nascut, ori ca ne marginim numai la o singura casatorie, ca pe cea de-a doua ‎o socotim adevarat adulter, dupa cum zice Scriptura: „Oricine va lasa pe femeia sa si se va ‎insura cu alta, savarseste adulter” (Matei 19, 9; Marcu 10, 11).‎

Faptul ca aceasta noua mentalitate s-a statornicit ca o regula de viata crestina a familiei, o ‎dovedesc scrierile lui Clement Alexandrinul din secolul urmator, devenite adevarate manuale ‎de morala crestina.‎

In Stromatele, Clement arata ca „prin Fiul Sau, Dumnezeu este cu cei care, fiind casatoriti, ‎traiesc cu cumpatare si fac copii, si, de asemeni, acelasi Dumnezeu este si cu cei care, in ‎chip rational, traiesc in infranare” (III, XI, 4, p. 216). Referindu-se la Legea Veche, Clement ‎arata in continuare ca aceasta „voia ca barbatii sa se foloseasca cu cumpatare de sotiile lor, ‎numai pentru facerea de copii” (III, XI, 71, 4, p. 218) „nu se poate dovedi cu texte din ‎Scriptura ca cineva din cei din vechime s-a apropiat de sotia lui cand era insarcinata, ci ‎s-a apropiat mai tarziu, dupa ce a nascut si dupa ce a alaptat copilul” (III, XI, 72, 1, p. ‎‎218).‎

Dascalul din Alexandria motiveaza afirmatia aceasta printr-o referire concreta la „plugarul ‎care seamana intr-un ogor insufletit nu trebuie sa-si risipeasca samanta pentru un lucru ‎contra ratiunilor firii, deoarece in laboratorul firii mamei, samanta se transforma in embrion” ‎‎(III,‎

XII, 83.2, p. 224).‎

In Pedagogul, Clement arata ca „a avea legaturi sexuale nu cu scopul de a avea copii, ‎inseamna a batjocori natura. Casatoria inseamna dorinta de a face copii, nu secretarea fara ‎randuiala a samantei, secretare nelegiuita si irationala” (II, X, 95, 3, p. 284). Marele ‎alexandrin conchide ca „cel desfranat a murit pentru Dumnezeu, este parasit de Logosul- ‎Hristos, ca si de Duhul. Ca sfintenia, precum e si firesc, are oroare de intinaciune, totdeauna ‎a fost ingaduit ca numai cel curat sa se atinga de cel curat. Cand ne dezbracam de haina sa ‎nu ne dezbracam in acelasi timp si de simtul rusinii, pentru ca nu-i ingaduit niciodata omului ‎drept sa se dezbrace de castitate. Iata, trupul acesta stricacios se va imbraca in nestricaciune ‎‎(I Corinteni 15, 53), cand pofta cea nesatioasa, care duce la desfrau, fiind calauzita de ‎infranare nu va mai dori stricaciunea; atunci va duce pe om spre castitate vesnica. „In veacul ‎acesta se insoara si se marita” (Luca 20, 34); dar dupa ce am nimicit faptele trupului ‎‎(Galateni 5, 19) si am imbracat cu nestricaciune trupul nostru curat, atunci vom ajunge la ‎masura ingerilor (Luca 20, 36). (II, XII, 100, 1-3, p. 287).‎

Prin urmare, numai prin castitatea familiala din viata de aici si de acum, se dobandeste ‎castitatea vesnica a comuniunii de simtire cu Dumnezeu.‎

Entuziasmul pentru feciorie si pentru castitatea familiala creste tot mai mult in secolele ‎urmatoare, incat Sfantul Ambrozie, acest „magister virginitatis”, echivala placerea ‎voluptoasa din cadrul casatoriei cu adulterul. Tema adulterului in cadrul casatoriei a devenit ‎in acele timpuri la ordinea zilei, incat Fericitul Augustin sustinea ca dorinta de a simti ‎placerea in actul sexual era o confirmare a pacatului originar, la care a fost osandita ‎umanitatea, si o dovada a incapacitatii fatale a vointei de a controla trupul. Unicul scop ‎recunoscut al raportului sexual era procrearea, scop ce dispare odata cu atingerea numarului ‎de copii dorit. Daca se vorbea totusi de „relatiile sexuale de urgenta” acestea puteau fi doar ‎tolerate atunci cand unul din soti era in situatia de a comite adulter. Pentru a intelege mai ‎bine interesul crestinismului primar pentru virginitas in defavoarea placerii instinctive, e ‎suficient sa ne gandim ca celibatul clerului a constituit una din problemele intrate pe ordinea ‎de zi a Sinodului I ecumenic. Aceasta inseamna ca era o preocupare „de varf”, discutata in ‎contradictoriu in lumea crestina de atunci.‎[102]

Sfinții arată că omul poate avea și relații trupești și să se sfințească, dar să nu fie plăcerea ca scop sau gândul (eretic) că acestea le-ar aduce sănătate:

SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL

Odată, cuviosul rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi ‎zise: ‎‎”Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună ‎în ‎cetatea cea de aproape”. Deci, auzind de aceasta bătrînul, și-a luat toiagul și ‎a ‎mers la cetatea zisă, și găsind casa lor, a bătut în ușă. Atunci, odată a ieșit ‎una ‎dintre ele și l-a primit cu mare bucurie.‎

Apoi, bătrînul pe amîndouă chemîndu-le, le-a zis astfel: „Pentru voi am ‎suferit ‎atîta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile ‎voastre, pe ‎care să mi le spuneți, netăinuindu-le”. Femeile i-au răspuns bătrînului: ‎‎”Crede-ne, ‎sfinte părinte, că noi sîntem păcătoase și trăim cu bărbații noștri, deci ‎ce fel de ‎lucruri cauți de la noi?” Iar bătrînul stăruia rugîndu-le, să-i arate ‎rînduiala vieții ‎lor.‎

Ele fiind silite, au zis: „Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi și s-‎a ‎întîmplat de s-au însoțit cu noi doi frați, și cu dînșii petrecînd împreună 15 ani ‎într-‎o casă, cuvînt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cîndva; ‎ci ‎în pace pînă acum viețuim și ne sfătuim cu un gînd, ca lăsînd pe soții cei ‎trupești, ‎să mergem în ceata sfinților feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am ‎putut să ‎înduplecăm pe bărbații noștri să ne lase, deși i-am rugat cu foarte multe ‎lacrimi. ‎Drept aceea, necîștigîndu-ne dorirea, am pus așezămînt între Dumnezeu și ‎între ‎noi, ca nici un fel de cuvînt deșert să nu zicem deloc pînă la moartea noastră”.‎

Acestea auzind Sfîntul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici ‎femei ‎măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărîrea cea bună o caută ‎Dumnezeu, ‎primind-o ca pe însăși fapta și după alegere, trimite fiecăruia pe Sfîntul ‎Duh, care ‎lucrează și îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mîntuiască”.‎

Viețile Sfinților, V, 19.01, (ed. cit., p. 363).‎

Dar și Sfinții contemporani, spun același lucru:

E.‎      PĂRINTELE PAISIE AGHIORITUL

‎4. – Părinte, citeam mai demult, că dragostea este un lucru bun și cu cât face cineva mai ‎des, cu atât este mai bine; căci cei care nu fac, dobândesc probleme psihologice; căci ‎atunci când cineva este tânăr trebuie să facă de două-trei ori pe zi, pentru ca apoi la ‎bătrânețe să poată face o singură dată.‎

‎- Ce sunt acestea, bre fiule? Cine le spune? Măi, măi! A venit aici un medic străin, care ‎merge la con­ferințe mondiale și spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru organism. ‎Sămânța este foarte întă­ritoare. «Tinerii care au multe legături, și pe unii ca aceștia îi ‎cunoaștem ușor, îmi spuse, dacă își rup vreun os nu se vindecă ușor pentru că nu au ‎măduvă, deoarece aceasta s-a făcut ca apa». Când vin tineri aici la mine, eu îi cunosc. ‎Ochii lor devin ca… (și mi-a arătat cum), memoria le slăbește mult și ajung mai rău decât ‎bătrânii. Vezi că li se strică și mintea? Este ca și brânza, să spunem, care se face ca iaurtul, ‎apoi ca laptele acru, după aceea ca laptele, și dacă stăruiesc așa, ajunge ca apa.‎

‎- Această dorință trupească, Părinte, este o dorință firească, care izvorăște din trup, ‎precum foamea, setea sau este patimă? Excesul ei este vătămător (precum de exemplu nu ‎mâncarea ci lăcomia este rea)? Această dorință în sine este rea? Au avut-o și protopărinții ‎noștri în rai?‎

‎- Este PATIMĂ! Ce altceva să fie? PATIMĂ… Izvorăște din cugetarea trupească a ‎omului. Dacă cine­va este om duhovnicesc nu are astfel de dorințe. Nu din neputință, nu ‎că nu ar putea pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruiește pofta.‎

Toți oamenii au cugetare trupească. Iar aceasta se moștenește de la părinți. Vezi, dacă ‎vreun copilaș s-a născut din părinți trupești, încă copil fiind, el are astfel de dorințe. Aceasta ‎însă nu este nimic. Se vindecă. Pofta este fragedă ca și urzica, încă nu s-a „înăsprit ca să ‎devină spin, și se vindecă repede cu un duhovnic bun, care să aibă însă discernământ și să ‎înțeleagă ce se întâmplă, pentru că la început toate răsadurile au numai două frunzulițe.‎

Toți oamenii, unul mai mult, altul mai puțin, au cugetare trupească. Unul este 30%, să ‎spunem, duhovnicesc, altul 40, altul 60, iar cel mai mult care l-am întâlnit era 75%. Numai ‎Ioachim și Ana au fost cu desăvârșire oameni duhovnicești și după rugăciune s-a născut cea ‎mai nepătimașă creatură, adică Maica Domnului. Aceasta am trăit-o, când eram la Sinai.‎

‎- în vedenie, Părinte?‎

‎- … (a tăcut).‎

‎- Adică Ioachim și Ana au devenit cu totul desă­vârșiți prin nevoință sau așa au fost de la ‎început?‎

‎- Gândul îmi spune că așa au fost de la început… Omul fără mâncare sau fără apă moare. ‎însă fără cele trupești nu pățește nimic, ci numai se chinuiește sufletește. Altfel este chinuit și ‎de alte patimi: mânia, egoismul, slava deșartă, prefăcătoria. După cununie omului îi sunt ‎iertate cele trupești numai pentru nașterea de fii, sau din iconomie.‎[103]

D)‎     PĂRINTELE CLEOPA

CUM S-AR FI ÎNMULŢIT NEAMUL OMENESC ŞI CE SOARTĂ AR FI AVUT ‎DACĂ NU GREŞEA ADAM ÎN RAI? ‎

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ” scopul de mai înainte al lui ‎Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunţii, din stricăciune ” . Dar ‎călcarea poruncii a făcut ca oamenii să se înmulţească prin nuntă, întrucât Adam ‎a nesocotit legea dată de Dumnezeu. Deci, toţi cei ce se nasc din Adam ” se ‎zămislesc întru fărădelegi ” , căzând sub osânda protopărintelui. Aceasta o spune ‎proorocul David zicând : ” în păcate m-a nascut maica mea ” . Deci Eva, maica ‎noastră, a tuturor, a născut în păcat, adică din plăcere. De aceea, şi noi cazând ‎sub osânda maicii noastre Eva, zicem că ne naştem în pacate ( Filocalia, vol. II, ‎pag. 210 ) .‎

‎ Unii Sfinţi Părinţi afirmă că, dacă Adam nu ar fi greşit, neamul omenesc ‎s-ar fi înmulţit prin cuvânt. În această privinţă spune Sfântul Vasile cel Mare : ” Ce ‎zici, omule ? Este oare vreun lucru cu neputinţă la Dumnezeu ? Oare Dumnezeu, ‎Care înmulţeşte neamul multor feluri de păsări fără împreunare, nu putea face ‎acest lucru şi cu neamul omenesc ?… ” ( Exaimeron, Cuvântul 8 ) .‎

‎ ‎

Părintele Ilie Cleopa.‎

‎<http://episcopia-ungheni.md/index.php/main/article/7101/ro&gt;, joi, 12 ‎decembrie 2013.‎

E)‎      Dar chiar Părintele Arsenie Boca, pe vremea când era ucenic al Părintelui ‎Profesor Dumitru Stăniloae și nu se lua după propriile păreri false din știința cu ‎nume mincinos gândea așa, mai apoi, din păcate, dezicându-se și de sine și de Sfinții Părinți:‎

‎1.‎      CĂDEREA ÎNTRE TÂLHARI

‎ este căderea firii omenești din Rai în lumea aceasta. Este „căderea de ‎la desăvârșire…, ‎căci, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om ‎străvezie și arătată asemănarea lui cu ‎dobitoacele necuvântătoare, ‎deoarece trebuia, după ce a acoperit strălucirea minții, ca ‎firea ‎oamenilor să fie chinuită, pe dreptate, de însușirile dobitocești… ‎până ce omul își va veni ‎întru conștiința de sine și la simțirea măreției ‎sale de făptură rațională” (Sf. Maxim ‎Mărturisitorul; Scoliile – ‎Răspunsuri către Talasie, Răspuns la Întrebarea 1).‎

Astfel, o însușire prin care omul se aseamănă dobitoacelor este ‎înmulțirea. Chipul ‎cunoscut al nașterii trupurilor a venit omului tocmai ‎din pricina căderii în neascultare, ‎căci ar fi fost cu putință și un alt chip ‎de înmulțire, nepătimaș și nepăcătos. Când însă a ‎păcătuit, Adam urma ‎să moară și să se stingă omul din zidire. Dumnezeu văzând însă ‎peste ‎veacurile toate, că mulți au să se întoarcă din dobitocie, l-a osândit ‎pe calea nașterii ‎trupești, care constă din pătimire [poftă] și păcat – ‎păcatul avându-și porneala în poftă, iar ‎pofta fiind dată pentru acest ‎scop de naștere (Sf. Maxim Mărturisitorul; Scoliile – ‎Răspunsuri către ‎Talasie, Răspuns la Întrebarea 21). Astfel, ca într-o lege de pedeapsă ‎dată ‎firii, firea și voința au fost legate într-o înlănțuire rea, căci cu cât se ‎silea firea să ‎dăinuiască în viața aceasta, prin naștere, cu atât se ‎strângea pe sine mai mult în lanțul legii ‎păcatului, sporindu-se și ‎moartea. I s-a dat deci omului, ca pedeapsă, să se lupte cu moartea, ‎de ‎care se atinsese cu voia sa.‎

Dorul după Dumnezeu s-a întors în pofta pătimașă după trup. Mintea, ‎întorcându-se de la ‎vederea lui Dumnezeu, a căzut în hățișul simțurilor, ‎care se lipesc de plăcere ca de bine și ‎fug de durere ca de rău. Iar ‎plăcerea este momeala cu care “hoțul” amăgea pe om să se ‎pogoare din ‎Ierusalim la Ierihon.‎

Pe drumul acestei pogorâri, toate începătoriile și stăpâniile cele din ‎văzduhuri, ca un ‎puhoi, se sileau să intre, pe întrecute, în partea ‎pătimitoare a firii (adică în poftă și în ‎iuțime) și să le povârnească ‎contra firii (Col.2, 15). Voința l-a împins pe om ca să vrea ‎numai ispita ‎vicleanului (plăcerea) și să ocolească povara nașterii de fii (ca pe o ‎durere), ‎căci a fost pândit omul și în latura minții și a liberei voințe. ‎Mintea, care odinioară avea și ‎vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e ‎‎„templu al idolilor, având, în loc de un singur ‎Dumnezeu, multe chipuri ‎ale patimilor necurate” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 9 ‎după ‎răspunsul la întrebarea 55). Mintea, nemaidepănând în sine ‎vederea lui Dumnezeu, ‎stăpânitorul lumii acesteia [satana] a încâlcit-o ‎în înfățișările celor supuse simțurilor. Ea ‎fiind o putere arzătoare, ca ‎una ce avea să sălășluiască pe Dumnezeu într-însa, care este și ‎El tot foc, ‎acum „născocește și aprinde plăcerile trupului, ea însăși fiind reținută ‎astfel în ‎legătură pătimașă cu simțurile” (Sf. Maxim Mărturisitorul, ‎Scolia 18 după răspunsul la ‎întrebarea 58). Și, iată așa, legea păcatului ‎‎(care este plăcerea simțurilor și pentru care s-a ‎hotărât moartea ‎trupului) s-a furișat în sfatul minții și de atunci mintea dă trupului ‎numai ‎sfaturi contra firii sau sfatul fărădelegii.‎

‎„Foc de ocară este legea trupului, iar îmboldirea spre deprinderea ‎patimilor este lumina ‎lui și pară de ocară este arderea cu care lucrează ‎patimile. Sau, pe scurt: focul de ocară este ‎păcatul; lumina de ocară – ‎deprinderea păcatului, iar flacăra – lucrarea păcatului. Prin ‎urmare, nu ‎se cade minții să se încălzească la focul acesta, nici să se lumineze cu ‎lumina ‎aceasta, nici să ardă în această flacără. Căci ceea ce pentru ‎simțuri este lumină și plăcere, ‎pentru minte este adânc de întuneric” (Sf. ‎Maxim Mărturisitorul, Scolia 20 după răspunsul la ‎întrebarea 54).‎

Iar viața curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:‎

‎1. Binecuvântată este numai rodirea de copii. Iar tot ce-i în afară de ‎rostul acesta, în ‎privința trupească, este desfrânare și păcat și să nu se ‎mai facă;‎

‎2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între ‎posturi, însă numai ‎dacă soții amândoi sunt învoiți la rostul rodirii de ‎copii;‎

‎3. Vremi oprite sunt acestea:‎

1. a) Cele patru posturi mari;‎
2. b) Cele trei zile de post pe săptămână (miercuri și vineri, iar luni ‎numai dacă este voință);‎
3. c) Sărbătorile și zilele asupra sărbătorilor [inclusiv duminica – ziua ‎Domnului și sâmbăta];‎
4. d) Vremea necurăției;‎
5. e) Vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soți;‎
6. f) Vremile de tulburări și războaie precum și oarecare vreme după ‎acestea, pentru cei ce au ‎luat parte la ele;‎
7. g) Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum ‎și vremea alăptării.‎

‎4. Cei ce se dovedesc neroditori, să se înțeleagă la petrecerea ‎frățească, evitând păcatul;‎

‎5. De la încetarea semnelor femeii, încetează și datoria căsătoriei, a ‎chemării de copii.‎

‎6. Urmând așa, nu se mai întâmplă:‎

1. a) Crime de avort;‎
2. b) Blestemăția ferelii;‎
3. c) Fărădelegea desfrânării;‎
4. d) Și alte spurcăciuni.‎

Iată cu ce rânduială să fie soții de un înțeles.‎[104]

Însăși Sfânta Scriptură ne îndeamnă la evitarea împreunării și la păstrarea ei numai pentru a evita desfrânarea și a rodi prin prunci, ca o icoană a înveșnicirii prin alții:

F)‎      SFÂNTA SCRIPTURĂ ‎

Tob 8:1 ‎

Căsătoria lui Tovie cu Sara; rugăciunea lor, ospăţul nunţei şi înzestrarea.‎

‎ Iar după ce a săvârşit cina, a băgat pre Tovie la ea. ‎

Tob 8:2 Şi intrând el şi-a adus aminte de cuvintele lui Rafail şi a luat spuză ‎de tămâeturi şi a pus deasupra inima peştelui şi ficatul, şi a făcut fum, şi mirosind ‎dracul mirosul a fugit la cele mai din sus ale Eghipetului, şi l-a legat pre el îngerul. ‎3 Iar după ce s-au închis amândoi, s-a sculat Tovie din pat, şi a zis: ‎scoală soro şi să ne rugăm, ca să se milostivească spre noi Domnul. ‎4 Şi a început Tovie a zice: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor ‎noştri şi bine este cuvântat numele tău cel sfânt şi slăvit în veci. ‎5 Bine să te cuvinteze cerurile şi toate lucrurile tale. ‎6 Tu ai făcut pre Adam şi i-ai dat lui ajutor pre Eva întărire pre ‎femeia lui; dintr-aceştiea s-a făcut sămânţă oamenilor. ‎7 Tu ai zis: nu este bine să fie omul singur, să-i facem lui ajutor ‎asemenea lui. ‎8 Şi acum Doamne! Nu pentru curvie iau eu pre sora mea aceasta ci ‎întru adevăr. ‎9 Porunceşte milostivindu-te spre mine ca să îmbătrânesc împreună ‎cu ea. ‎10 Şi ea a zis cu el: amin. Şi au dormit amândoi în noaptea aceea. ‎11 Şi sculându-se Raguil s-a dus de a săpat groapă, zicând: au nu şi ‎acesta va muri? ‎12 Şi venind Raguil la casa sa, a zis Ednii femeii sale: trimite o ‎slujnică să vază oare trăeşte; iar de nu, să-l îngrop pre el şi nimenea să nu ştie. ‎13 Şi a intrat slujnica, şi deschizând uşa i-a aflat pre amândoi ‎dormind. ‎14 Şi ieşind a spus lor că trăeşte, şi bine a cuvântat Raguil pre ‎Dumnezeu zicând: ‎15 Bine eşti cuvântat Dumnezeule cu toată binecuvântarea curată şi ‎sfântă. ‎16 Şi bine să te cuvinteze pre tine sfinţii tăi, şi toate făpturile tale şi ‎toţi îngerii tăi, şi cei aleşi ai tăi, bine să te cuvinteze pre tine întru toţi vecii. ‎17 Bine eşti cuvântat, pentrucă m-ai veselit pre mine şi nu s-a făcut ‎mie precum gândeam, ci după mila ta cea multă ai făcut cu noi. ‎18 Bine eşti cuvântat, că ai miluit pre amândoi unii născuţi. ‎19 Fă cu ei Doamne milă, săvârşeşte vieaţa lor cu sănătate, cu ‎veselie şi cu milă. ‎20 Şi a poruncit slugilor să astupe groapa, şi le-a făcut lor nuntă în ‎patrusprezece zile. ‎21 Şi a zis Raguil lui, mai -nainte de a se săvârşi zilele nunţei cu ‎jurământ, ca să nu iasă el, până ce se vor plini patrusprezece zile de nuntă. ‎22 Şi atunci luând jumătate dintru averea lui să meargă sănătos la ‎tatăl său; şi celelalte când voiu muri eu şi femeia mea. ‎

Deci scopul Sfintei Cununii nu este plăcerea, numită aici curvie, ci ‎însoțirea în veșnicie în Domnul…‎

‎ 1Co 7:1 ‎Despre căsătorie, necăsătorie şi văduvie. ‎Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de ‎femeie. ‎‎2 Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare ‎femeie să-şi aibă bărbatul său. ‎‎3 Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia ‎bărbatului. ‎‎4 Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici ‎bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. ‎‎5 Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un ‎timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi ‎împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. ‎‎6 Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. ‎‎7 Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare ‎are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel. ‎‎8 Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei ‎să rămână ca şi mine. ‎‎9 Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai ‎bine este să se căsătorească, decât să ardă. ‎‎10 Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: ‎Femeia să nu se despartă de bărbat! ‎‎11 Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace ‎cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. ‎‎12 Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie ‎necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. ‎‎13 Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să ‎locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. ‎‎14 Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi ‎femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii ‎voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi. ‎‎15 Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel ‎de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre ‎pace. ‎‎16 Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, ‎bărbate, dacă îţi vei mântui femeia? ‎‎17 Numai că, aşa cum a dat Domnul fiecăruia, aşa cum l-a chemat ‎Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble. Şi aşa rânduiesc în toate Bisericile. ‎‎18 A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A ‎fost cineva chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur. ‎‎19 Tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este ‎nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. ‎‎20 Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână. ‎‎21 Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai ‎mult foloseşte-te! ‎‎22 Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al ‎Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos. ‎‎23 Cu preţ aţi fost cumpăraţi. Nu vă faceţi robi oamenilor. ‎‎24 Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să ‎rămână înaintea lui Dumnezeu. ‎‎25 Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă ‎sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. ‎‎26 Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: ‎Bine este pentru om să fie aşa. ‎‎27 Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de ‎femeie? Nu căuta femeie. ‎‎28 Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va ‎mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. ‎Eu însă vă cruţ pe voi. ‎‎29 Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, ‎aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. ‎‎30 Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca ‎şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; ‎‎31 Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi ‎deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. ‎‎32 Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se ‎îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. ‎‎33 Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă ‎femeii. ‎‎34 Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă ‎de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a ‎măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. ‎‎35 Şi aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o ‎cursă, ci spre bunul chip şi alipirea de Domnul, fără clintire. ‎‎36 Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru ‎fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce ‎voieşte. Nu păcătuieşte; căsătorească-se. ‎‎37 Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire ‎peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va ‎face. ‎‎38 Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi ‎mai bine face. ‎‎39 Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. ‎Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru ‎Domnul. ‎‎40 Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea. Şi ‎socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu. ‎

Dar și Sfântul Vasile cel Mare, are o scriere despre feciorie, pe care unii, din cei moderni, din păcate, fiind influențați de cei din apus, o socotesc a fi a ereticiului Vasile din Ancira:

Aşadar fecioara, nevoindu-se pentru a fi sub orice ‎aspect după chipul lui Dumnezeu, asemenea unei ‎icoane130 dumnezeieşti, după cum s-ar putea spune, se ‎va despovăra de grija lumii; îşi va îndepărta sufletul de ‎plăcerile trupului şi, prin încordarea minţii spre ‎dragostea celor cereşti131, va lăsa în urmă toate cele de ‎pe pământ care oferă desfătare: mai mult, decât să ‎primească desfătarea celor socotite preafrumoase, se ‎va considera demnă de compătimit din cauza ‎suferinţelor la care [acestea] o târăsc în viaţă.‎

‎^ O Iar dacă ar pune la socoteală, prin com- paraţia ‎cu sine, după cum s-ar părea, diversele nefericiri ale ‎celei nuntite, de care are parte din viaţa de aici, va ‎consimţi pe deplin, în sinea ei, la scopul [pe care şi l-a] ‎propus.‎

Căci cea prinsă în nunta muritoare, primind pe ‎lângă grija de sine încă una în plus, pe cea a ‎bărbatului, are de purtat dinlăuntrul unui singur suflet ‎o povară şi o grijă oarecum îndoită, a trupului ‎‎[propriu şi a celui] unit cu sine: nemai-‎

‎130‎   In sens original, yAvppa înseamnă ‎basorelief.‎

‎131‎   Comp. „dragostea cerească” (cap. 1).‎

‎133‎

VASILE AL ANCYREI

suferind pentru un singur trup, ci pătimind în- tr-un ‎singur suflet şi pentru trupul ei, şi pentru cel al ‎bărbatului şi pururi fiind asaltată de necazuri. Apoi, ‎de aici [din unirea aceasta] rodind mlădiţele ‎pruncilor, se împarte cu sufletul la fiecare dintre cei ‎născuţi, asuinându-şi grija şi pentru cel venit mai pe ‎urmă, ca sporire a supărărilor deja existente.‎

Şi chiar dacă are parte de un soţ bun, necontenit, ‎prin frica de moarte, are de înfruntat răul văduviei, ‎resimţind în suflet o necruţătoare sfârşire, fie că este ‎prezent, fie că este absent, din cauza unor întâmplări ‎nefericite neprevăzute. Dimpotrivă, dacă s-a căsătorit ‎cu un soţ aspru, toată viaţa ei este un iad, neputând ‎prefera nici un alt [bărbat] – din cauza cumpătării, nici ‎moartea bărbatului – din cauza amărăciunii văduviei, ‎nici viaţa – din cauza dezgustului faţă de [nefericita] ‎convieţuire, iar sufletul i se sfâşie pururi prin răul ‎inevitabil cauzat de lipsuri.‎

Apoi, prin naşterea de prunci, fie văzându-i că ‎ajung buni, are de suportat pe viaţă o şi mai mare ‎durere decât durerile naşterii din cauza pierderii lor; ‎fie, văzându-i că ajung răi, are de purtat un oprobriu ‎pentru aducerea lor la viaţă mai greu decât cel pentru ‎nerodnicie. Sau, mai înainte de a avea parte de astfel ‎de rele, încă în veşmânt de mireasă [fiind], a intrat în ‎văduvie.132‎

‎132‎   O abordare identică, exprimată în termeni similari, ‎este prezentă şi la Sfântul Grigorie de Nyssa (De virginitate III, ‎‎3, 24-41, SC 119, pp. 280-282).‎

‎134‎

DESPRE ADEVĂRATA NESTRICĂCIUNE

Iar cea fără copii care a ajuns la starea de văduvie ‎nici femeie, nici fecioară, nici mamă nu este, ci, ‎căzând deodată din toate cele socotite desfătătoare ale ‎căsătoriei, s-a păgubit pentru mărunta plăcere de ‎frumuseţea fecioriei şi într-atât a încercat căsătoria, cât ‎să poată cunoaşte amarul văduviei. Sau, crescându-i ‎orfani pe copii în văduvie nu-i vede pe aceştia decât ca ‎pe o amintire a durerii rămasă de la bărbat; pururea în ‎lacrimi, pururea în suspine, pururea în necazuri, ‎îngrijorată de educaţia lor, nu numai fără nici o ‎mângâiere pentru răul petrecut, ci şi la cheremul ‎rudelor, slugilor şi tutorilor copiilor ei, şi, adeseori, ‎chiar şi al copiilor înşişi, după ce s-au făcut mari, şi, în ‎general, al tuturor celor care vor s-o chinuiască ca pe ‎o pradă vrednică de milă, îşi descoperă lumii propria ‎viaţă, ca pe o dramă a tristeţii şi doliului.133‎

Şi ce-ar fi de spus mai mult? Cumpărându-şi ‎femeia un bărbat cu propria sa zestre, îşi ia, de fapt, ‎un stăpân, şi în loc de a fi liberă este roabă, întrucât ‎prin nuntă îşi jertfeşte libertatea firească pentru o ‎scurtă plăcere şi deschide pentru sine uşa unor ‎nenumărate dureri şi suferinţe. Nedezlegat răsună în ‎orice nuntire blestemul împotriva ei, asemenea unui ‎epitalam134: „în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi ‎către bărbatul tău şi el te va stăpâni”135.‎

‎’“„Agapa Au7it]<; Kai nevBow(717B).‎

‎134‎   Poem liric nupţial.‎

‎135‎   Fac. 3,16.‎

‎135‎

VASILE AL ANCYREI

însă fecioara, respingând jugul faţă de bărbat şi ‎alergând din toate puterile către Domnul, s-a scuturat ‎odată cu jugul şi de durerea cea din blestem. Căci a ‎fugit de durerile naşterii, de robia faţă de bărbatul cel ‎muritor şi, în general, de toate relele căsătoriei. ‎împreună cu celelalte s-a ferit şi de prea-viclenele ‎curse ale păcatului celui de multe feluri al vieţii ‎prezente. Şi, înainte de toate, păzindu-se de această ‎stricăciune, următoare împreunării trupurilor, ‎nestricată pe de-a-ntregul, în suflet netrupesc, se ‎nunteşte cu Domnul; şi, curmând atracţia faţă de ‎bărbatul ei muritor, cu o viaţă cumpătată, se ‎înfăţişează de aproape Domnului în simplitate134 * 136.‎

Aceea care a înţeles îndeaproape că materia137 138 ‎căsătoriei este stricăciunea şi necuviinţa133, cu ‎chibzuinţă a cugetat şi la întreaga zbatere ce urmează ‎din aceasta şi, evitând materia dintâi a celor ‎neplăcute, a stat deoparte totodată şi de răutatea ce se ‎naşte din această materie. „Căci

‎134 Vezi acelaşi concept („aùxàçKeia” – în sensul de a trăi

simplu) şi la Sfântul loan Gură de Aur (De virginitate, 72,3-10,‎

SC 125, p. 348).‎

‎137‎   ‎„Tnôoxaoiç”- în sensul categoriei filosofice care ‎defineşte substanţa individuală, suportul realităţii imediate, ‎supusă simţurilor, şi nu în sensul de substanţă, de realitate ‎ultimă, pentru care a optat traducătorul latin, folosind termenul ‎‎„substans” (717D). Termenul a jucat un rol extrem de important ‎în definitivarea terminologiei trinitare. (Pentru compararea ‎terminologiei trinitare referitoare la traducerea acesteia din ‎limba greacă în limba latină, vezi studiul lui Jean Daniélou, ‎L’être et le temps chez Grégoire de Nysse, Brill, Leyde, 1970).‎

‎138‎   ‎,/Ypoiç” – tema centrală a tragediei antice.‎

‎136‎

DESPRE ADEVĂRATA NESTRICĂCIUNE

cea necăsătorită se îngrijeşte de cele ale Domnului, ‎cum să placă Domnului; pe când ceea ce s-a căsătorit ‎se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă bărbatului, ‎şi astfel între femeia [măritată] şi fecioară este ‎împărţire; prin urmare, fecioara poartă de grijă de cele ‎ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul, şi cu ‎duhul”139.‎

Din cele îngroșate se vede că înfrânarea este superioară împreunării și cei ‎cununați sunt chemați la aceeași, dar mai după măsura neputinței, însă sunt datori să aibă lucrare lăuntrică de luptă împotiva plăcerii și cârtirii pentru a primi suferințele slăvind pe Dumnezeu. Pe de altă ‎parte suferința din trup vine mai ales din plăcerea împreunării. Dar acesta este sfat iar ‎nu poruncă, în sensul că cei doi trebuie să-și măsoare neputința și să se meargă ‎după cel mai neputincios. Însă mintea e bine să fie la Domnul și în momentul ‎unirii trupești, cei care au femei să fie ca și cum nu ar avea, măcar în minte, dacă ‎nu se poate și cu trupul, prin luarea minții de la plăcere la rugăciune, în timpul ‎acela. Așa se transmite, cu încetul, dorința de curăție atât inimii rugătorului cât ‎și inimii soțului care nu se roagă ci se îndulcește cutremurându-se de senzațiile puternice trupești, atât de sorbitoare ale minții în trup că sunt numite de Clement Alexandrinul „mica epilepsie”. Dar trebuie atenție și înfrânare și de la dorința de înfrânare, ca nu ‎cumva să intre o tensiune între dorințele celor doi și să apară certuri sau ‎neîmpliniri. Trebuie multă milă și îngăduință, cu foarte multă delicatețe și ‎dragoste‎.

Părintele Arsenie Boca, după cum vom vedea, predică însă plăcerea ca sursă de sănătate și mântuire. Unii, poate ar crede, că datorită puținelor elemente științifice studiate, a ajuns la o astfel de cugetare semeață și îndreptată în taină împotriva Sfintei Predanii, deși se credea mare misionar Ortodox. Și în acest caz este o abatere de la învățătura Apostolică:

‎1Ti 6:20 O, Timotei, păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile ‎deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase,‎ 21 Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință. Harul fie cu tine! Amin.‎

Nu ar trebui să ne mirăm de aceasta și nici să-l judecăm, este greu de înțeles lucrul acesta azi când lumea privește toate prin ochii lui Freud, despre aceasta ne-a avertizat chiar Mântuitorul.‎

Mat 19:10 Ucenicii I-au zis: Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să ‎se însoare.‎ 11 Iar El le-a zis: Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat.‎ 12 Că sunt fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe ‎care oamenii i-au făcut fameni, și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înșiși, pentru ‎împărăția cerurilor. Cine poate înțelege să înțeleagă.‎

Pe atunci se înțelegea cu greu fecioria, dar aveau nuntă cumpătată, nu pentru plăcere. ‎Astăzi nici aceasta nu se mai înțelege, ci oamenii de știință, substituind pe Sfinții Părinți ‎inventează tot felul de studii care sugerează că suntem obligați să ne facem plăcerea sexuală ‎cât mai des, și în timpul sarcinii și al alăptării mințind că nu se întâmplă nimic rău.‎

Nu-l judecăm, dar înțelegem că nu poate fi model de sfințenie, că nu poate fi canonizat Ortodox, nepricepând și chiar împotrivindu-se Sfinților Părinți.

Totuși din această învățătură a sfinției sale transpare destul de limpede pentru cei ce nu au prejudecăți, că a crezut mai mult cărților hinduse pe care le-a citit cu atâta pasiune de la Mircea Eliade și nu numai, decât Filocaliei primită cu atâta dragoste de la Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, și s-a făcut, poate fără să își dea seama, propovăduitor al Tantrei Yoga:

Aveam problema voinței în ‎stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, ‎studiind mistica comparată a diferitelor religii ‎superioare, ca să văd prin proprie ‎experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții ‎sufletești și biologice. Mă ‎interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, ‎și asupra ‎instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experi‎ența ‎mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate ‎întinde și peste ‎instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la ‎aceste adânciri și studiile ce le ‎făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, ‎trimis de Universitatea din București, pentru ‎studii orientalistice. Iar parte de stu‎dii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi ‎parveneau pe această cale.‎

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. ‎[105]

Să studiezi și să practici Tantra Yoga (după cum îndemna Mircea Eliade) în vederea obținerii călugăriei este ceva fabulos, cu toată străduința demonică de a păstra plăcerea nedusă până la capăt în emisia seminală, spunând că aceasta este sănătatea și îndumnezeirea omului:

Tantra

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sri Yantra. Yantrele sunt considerate obiecte specifice practicilor tantrice

Tantra(Sanscrită: तन्त्र, „țesătură, urzeală „; astfel „principiu, sistem, doctrină, teorie” de la rădăcina verbală tan „a se răspândi, a se propaga”, și sufixul tra „instrument”[1]) este una din metodele de dezvoltare spirituală și cunoaștere dezvoltate pe teritoriul indian. Prin urmare, la modul esential tantra inseamna extinderea continua a constiintei cu ajutorul constientei care este instrumentul. Aceasta extindere constienta a constiintei individuale nu se poate realiza decat dupa constientizarea constiintei de sine, adica dupa primirea iluminarii spirituale. Tantra se consideră înrudită cu taoismul chinezesc. Este una din cele mai străvechi căi spirituale indiene, conform lui Mircea Eliade fiind anterioară Vedelor.[2]

Cunoscută în occident și sub denumirea de tantrism , Tantra este numele dat de erudiți unei forme a hinduismului care ia amploare în India medievală începând cu secolul V[3], și care a ajuns să influențeze toate formele de expresie religioasă indiene într-un grad mai mare sau mai mic. Tantra este considerată astazi de anumiți exegeti sinteza hinduismului și totodată cea mai nouă și mai completă forma de manifestare, o veritabilă renaștere a acestuia(Shankaranarayanan:”marea Sadhana Shastra”, „știință de sinteză”.[4]

Cel mai vechi text care folosește cuvantul tantra se află chiar în Rig Veda(X.71.9).[5] Cuvântul “tantrika” este folosit de practicanți tantrei în shivaism, dar practicanții budhiști ai Tantrei nu folosesc acest cuvânt pentru a se autodenumi.[6]

Semnificația istorică a tantrei constă în faptul că a influențat toate religiile mari din India care existau la începutul perioadei medievală(500-1200 en): astfel toate denominațiunile hinduse, shivaism, shaktism și vishnuism, precum și budhismul și jainimsul, toate au dezvoltat corpusuri foarte mari, bine documentate, de practici și doctrine asemănătoare. Chiar și islamul în India a fost influențat de Tantra.[7] Ideile și practicile tantrice s-au răspandit mult în afara Indiei, în Tibet, Nepal, China, Japonia, Cambogia, Vietnam și Indonezia.[8][9] Astăzi putem să regăsim cea mai puternică influență tantrică în budhismul tibetan și în multe forme de hinduism ca și în mișcarea internațională a posturilor de yoga și în cele mai multe forme ale spiritualității alternative americane cunoscute sub denumirea generică New Age.

Definit pentru prima dată ca un stil îmbunățit tehnic al practicii spirituale, Tantra nu are o singură doctrină specifică; dezvoltând mai degrabă învățăturile specifice diferitelor religii care au adoptat metodele tantrice.

Tantrismul nu este o religie nouă, așa cum a fost buddhismul, de exemplu, ci mai degrabă o etapă importantă în evoluția fiecăreia dintre aceste religii(dat fiind că există un tantrism buddhist, un altul hinduist, și chiar urmele unui tantrism jainist). Mai precis ar trebui sa vorbim despre o pluralitate de școli și de curente tantrice în interiorul fiecărei religii. Mircea Eliade, Tehnici de Yoga.[10][106] [107]

Maithuna

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Maithuna sau Mithuna este un termen sanscrit folosit în Tantra cel mai adesea tradus prin uniune sexuală ce are loc într-un context ritualic specific tantrei mâinii stângi-Vamamarga.Este cel mai important element al celor 5 Makara și reprezintă partea centrală a marelui ritual în Tantra, cunoscut sub nume cum ar fi Panchamakara, Panchatattva, sau Tattva Chakra.

Deși anumiți scriitori, denominațiuni și școli, cum ar fi Yogananda, consideră că este vorba de un act pur simbolic și mental, o privire asupra diferitelor variații(și traduceri) ale cuvântului maithuna arată în mod clar că se referă la un cuplu bărbat-femeie și uniunea acestora fizică, sexuală, fiind sinonim cu kriya nishpatti.[1]Așa cum nici spiritul sau materia singure nu sunt efective ci împreunarea lor duce la actul creației și apariția vieții, la fel și maithuna, care reprezintă unirea contrariilor, nu este efectivă decât atunci cand este consacrată. Cuplul devine în timpul unui astfel de act divin și cosmic: ea este Shakti sau Prakriti, energia primordială, el este Shiva sau Purusha, Spiritul.

Cea de a doua etapă constă în transformarea Femeii-prakriti într-o încarnare a lui Shakti: partenera de rit devine o zieță, dupa cum și yoghinul trebuie să încarneze Zeul.Iconografia tantrică a cuplurilor divine(în tibetana:yab-yam, tată –mamă), a nenumăratelor “chipuri” de Buddha îmbrațisați de către o Sakti, constituie modelul exemplar de maithuna.[2] Mircea Eliade, Yoga – Nemurire și libertate[108]

Scripturile avertizează că dacă transfigurarea spirituală nu apare, uniunea rămâne carnală și este un păcat.[3]

 

Deasemenea este posibil să se experimenteze o formă de maithuna și fără uniune fizică. Actul poate să aibă loc în alt plan, metafizic, fără ca penetrarea sexuală să aibă loc, în care transferul de enegie dintre shakti și shakta are loc doar la nivelul corpurilor lor subtile. Atunci când acest transfer de energie se produce, cuplul, întrupând zeița și zeul, și dizolvându-și egoul, experimentează realitatea ultimă și beatitudinea prin uniunea corpurilor subtile. [oare nu cumva, din această idee demonică, cunoscută din lecturi sau din insuflarea demonică de pe urma vedeniilor, să își aibă rădăcinile rătăcirii locuirii împreună a Părintelui Arsenie Boca cu Maica Zamfira, că ar putea așa să-și biruiască pornirile și să devină nepătimitori și Sfinți? Dar iată ce spune Sfântul Cuvios Ioan Scărarul despre păcăleala că poți învinge patima curviei viețuind lângă femei, pentru o părută mântuire a lor și simțirea unei false nepătimirii însămânțată de viclenii draci:

• Vulpea se preface că doarme; iar dracul se preface că e neprihănit. Dar cea dintâi, ca să înșele pasărea, iar cel din urmă, ca să piardă sufletul.
• Să nu crezi trupului în toată viața ta. Și să nu-i dai îndrăzneală, pînă nu te vei întâlni cu Hristos ⁴⁶⁶.
• Nu îndrăzni să crezi că, înfrânându-te, nu vei cădea. Căci un oarecare, nemâncând nimic, a fost aruncat din cer⁴⁶⁷.^[109] […]
• Am văzut pe unii căzând fără voie și am văzut pe unii voind să cadă cu voia, dar neputând. Și i-am socotit pe aceștia mai răi decît pe cei ce cad în fiecare zi, ca pe unii ce deși nu pot, totuși doresc împuțiciunea.
• E de plâns cel ce cade ; dar mai de plâns e cel ce pricinuiește și căderea altuia. Pentru că el poartă povara ambelor căderi și a plăcerii (păcătoase n.tr.) celuilalt ⁴⁶⁹.^[110]
• Nu voi să răstorni pe dracul curviei cu dovezi și cu cuvinte de împotrivire, pentru că acela are bune temeiuri, ca unul ce se luptă cu noi în chip firesc.
• Cel ce voiește să-și biruiască trupul, sau să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărâma Domnul casa trupului și nu va zidi casa sufletului (Ps. 126, 1), în zadar postește și priveghează cel ce voiește să o dărâme (să o slăbească n.tr.).
• Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale, cunoscând neputința ta, și vei lua darul (harisma n.tr.) neprihănirii pe nesimțite.
• […]

‎«Și dacă nu s-ar scurta zilele, nu s-ar mântui nici un suflet» 470^[111], ‎aflându-se îmbrăcat cu trupul acesta amestecat cu sânge și cu sucuri. Căci cum s-ar putea ? Pentru că tot ce e zidit, se dorește fără sațiu după ceea ce e înrudit cu sine : sângele după sânge, viermele după vierme, lutul după lut, deci și trupul după trup. Deci și noi, silitorii și poftitorii firii și ai împărăției lui Dumnezeu încercăm, prin anumite meșteșugiri, să înșelăm trupul care ne amăgește.

• Fericiți sînt cei ce n-au trecut prin ispita războiului amintit. Să ne rugăm și noi să fim feriți pururea de o astfel de ispită. Căci cei ce s-au rostogolit în groapa pomenită au căzut departe de cei ce suie și coboară pe scara aceea, avînd nevoie pentru ridicarea din ea de multe sudori însoțite de foamea cea mai deplină. […]
• Am luat seama la cei ispitiți și am văzut căderi mai grele ca altele. Cel ce are urechi de auzit să audă. E un obicei al demonului, ca mai ales față de cei ce se nevoiesc și și-au ales viața călugărească, să-și miște toată pornirea, sârguință, meșteșugirea, viclenia, și născocirea adeseori către cele protivnice, și nu către cele după fire și să-i războiască prin acestea pe ei. De aceea, viețuind la un loc cu o femeie și nefiind războiți deloc prin aceasta, s-au fericit pe ei înșiși, neștiind, nenorociții, că unde e pierzarea mai mare, acolo nu e trebuință de una mai mică.
• Vai nouă, că ucigașii și ticăloșii s-au obișnuit să ne războiască și să ne robească din aceste două pricini în cele contrare firii, pentru că aflăm ușor materia căderii și pentru că primim o pedeapsă mai mare. Lucrul acesta îl cunoaște cel ce, domesticind mai înainte asini sălbateci, pe urmă e stăpânit și batjocorit în chip jalnic de înșiși asinii sălbateci; astfel cel ce mai înainte se hrănea cu pâinea cerească, s-a lipsit de orice bine. Dar ceea ce e mai minunat este că, și după pocăința lui, învățătorul nostru Antonie, suferind amarnic, a strigat: «Stâlp mare a căzut». Dar a ascuns înțeleptul felul căderii. Căci știa că există curvie trupească și fără alt trup. […]
• Vrăjmașul omului, ocrotitorul curviei, spune acestuia că Dumnezeu e iubitor de oameni și dă iertarea pentru patima aceasta, ca una ce e naturală. Dar de vom lua seama la viclenia dracilor, vom vedea că după săvârșirea faptei, ei îl numesc Judecător drept și fără milă. La început au făcut așa, ca să ne îndemne la păcat; iar acum, ca să ne scufunde în deznădejde. Născându-se astfel întristarea și deznădejdea, nu ne putem plânge pe noi, sau ocărî, sau căi pentru păcat. Iar cînd aceasta se stinge, ne ia iarăși în primire tiranul cu motivul iubirii de oameni ⁴⁷³.
• Pe cît este Domnul de nestricăcios și de netrupesc⁴⁷⁴, pe atâta Se bucură de neprihănirea și de nestricăciunea trupului nostru ⁴⁷⁵. Căci unii spun că de nimic nu se bucură dracii, așa de mult ca de urâtul miros al curviei. Deci nici de altă patimă, ca de această întinăciune a trupului.
• Curăția (castitatea) este apropierea desăvârșită de Dumnezeu și asemănarea cu El, pe cît e cu putință oamenilor. Maică a dulceții este pământul și umezeala; iar maică a curăției este liniștirea însoțită de ascultare ⁴⁷⁶.
• Nepătimirea trupului câștigată din liniștire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu rămîne neclintită. Dar cea care se naște din ascultare, este pretutindeni cercată și neclătinată^477[112]. […]
• Oricine se va vedea pe sine copleșit de vreo patimă, să se înarmeze pe sine, înainte de toate, numai Împotriva ei. Și mai ales împotriva dușmanului dinăuntru. Căci dacă nu e nimicit acesta, nimic nu vom folosi din biruința asupra celorlalte. Iar după ce vom ucide pe acest egiptean, vom vedea și noi în rugul smereniei pe Dumnezeu ^480[113]. Ispitit fiind, am simțit pe lupul acesta pricinuind sufletului meu, în chip înșelător, o bucurie nerațională, lacrimi și mângâiere. Și am crezut ca un prunc că culeg rod și nu stricăciune.
• «Tot păcatul, pe care-1 va face omul, este în afara trupului, dar cel ce curvește, păcătuiește în trupul său» (I Cor. 6, 14). Aceasta o spune negreșit, pentru că prin scurgere întinează însăși ființa trupului, fapt care e cu neputință să se întâmple în alt păcat. Iar eu întreb de ce la orice alt păcat ne-am obișnuit să zicem numai că oamenii greșesc, dar cînd auzim că cineva a curvit, zicem, cu durere, că acesta a căzut⁴⁸¹.
• Peștele fuge repede de undiță și sufletul iubitor de plăcere se depărtează de liniște^482[114].
• Focul începe atunci cînd diavolul vrea să lege pe unii de alții cu o legătură urâtă, ca să încerce amândouă părțile.
• De multe ori cei aplecați spre iubirea de plăcere par să fie cuprinși de compătimire, milostivi și cu inima ușor de străpuns. Dar cei ce se îngrijesc de curățenie, nu le au pe acestea astfel.
• Un bărbat cunoscător mi-a pus o întrebare înfricoșătoare : «Care este, afară de omor și de tăgăduire, păcatul cel mai greu dintre toate ?», a zis el. Iar eu am spus că a cădea în erezie. «Și de ce, a zis acela, Biserica universală, primind pe eretici, după anatematizarea sinceră a ereziei lor, îi învrednicește de împărtășirea de Taine, dar pe cel ce a curvit, primindu-1 după ce s-a mărturisit și a încetat să păcătuiască, canoanele apostolice poruncesc să-l țină departe de Prea Curatele Taine mai mulți ani ?» Și eu, înspăimîntîndu-mă de neputința de a răspunde, taina a rămas nedezlegată ^488[115].
• Să cercetăm, să măsurăm și să observăm ce fel de plăcere ne vine în timpul cântării de psalmi de la dracul curviei, și ce fel, din cuvintele Duhului și din harul și puterea aflătoare în ele. […]
• Socotesc că nu trebuie să se numească cineva nicicum sfânt, înainte de a preface în loc sfânt pământul acesta (trupul ?), dacă e cu putință să-l prefacă.

 […]

• Am văzut pe unii ce s-au desfătat (cu mâncări), fără să fie războiți îndată. I-am văzut mâncând împreună cu femei și petrecând cu ele și neavând în acele clipe nici un gând rău. Și amăgindu-se, s-au încrezut în ei și n-au mai avut nici o grijă, socotind că au pace și siguranță în ei. Dar deodată au pătimit vătămarea în chilie. Care vătămare ? Cea care ne vine trupește și sufletește numai nouă, cînd ne aflăm singuri. Cel ce a fost încercat, știe aceasta. Dar cel ce n-a fost încercat, nu trebuie să știe ⁴⁸⁷.

In vremea aceea ajutor bun îi este sacul, cenușa, starea în picioare toată noaptea, mulțumirea cu pîine, limba arsă și cu măsură răcorită, așezarea în cosciuge și, înainte de toate, smerenia; și, dacă e cu putință, ajutorul unui părinte sau al unui frate sârguincios, bătrân cu cugetul ⁴⁸⁸.^[116] Căci ar fi minune să se poată mântui din ocean o corabie singură. Aceeași cădere pricinuiește unuia o osândă însutită față de cea săvârșită de altul: după felul (celui ce o săvârșește), după loc, după înaintare și după alte multe ⁴⁸⁹ […]

• Dracii îl războiesc cumplit pe cel ce se liniștește (pe sihastru), ca, nefolosindu-se acesta cu nimic din pustie, să vină în lume. Dar pleacă de la noi care petrecem în lume, ca simțindu-ne nerăzboiți în ea, să rămânem cu cei din lume ⁴⁹³.
• Unde sîntem războiți, acolo luptăm fără îndoială și noi, cu tărie, cu vrăjmașul. Căci cînd nu luptăm noi împotriva lui, ni se face și el prieten ⁴⁹⁴.^[117]
• Petrecând pentru un timp în lume pentru vreo trebuință oarecare, sîntem acoperiți de mina lui Dumnezeu, poate pentru rugăciunea părintelui nostru și ca să nu se hulească și Domnul prin noi. Dar uneori nu sîntem ispitiți și din pricina nesimțirii și a faptului că avem de mai înainte multă cercare și săturare din cele văzute, vorbite și făcute. Sau, poate dracii se depărtează și ne părăsesc pe noi de bună voie, făcînd să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine a noastră.
• Ascultați și o altă meșteșugire și viclenie a acestui amăgitor, toți cei ce v-ați hotărât să vă deprindeți în neprihănire, și păziți-vă ! Mi-a istorisit careva dintre cei ce au suferit cercarea vicleniei, că de foarte multe ori dracul trupurilor se retrage cu desăvârșire, insuflând călugărului o evlavie la culme, ba poate punând în mișcare în el și izvor de lacrimi în timpul cît șade cu niște femei și vorbește cu ele, sfătuindu-1 să le îndemne să gândească la moarte, la judecată, la neprihănire. Aceasta pentru ca, nenorocitele, câștigate prin cuvânt și prin prefăcuta evlavie, să alerge la lup, ca la păstor. Și apoi născându-se obișnuința și îndrăzneala, nenorocitul să sufere căderea.
• Să fugim, ca să nu vedem, nici să auzim de fructul din care ni s-a poruncit să nu gustăm. Căci m-aș mira să ne socotim mai tari ca proorocul David. Acest lucru este cu neputință⁴⁹⁵.^[118] Atît de înaltă și de mare e lauda neprihănirii, că unii dintre părinți au îndrăznit să o numească nepătimire.
• Spun unii că e cu neputință să se numească cineva curat (neprihănit) după gustarea păcatului. Dar eu spun : «E cu putință și ușor celui ce voiește să altoiască măslinul sălbatec cu cel bun» (Rom. 11, 22). Dacă i s-ar fi încredințat cheile cerului celui feciorelnic cu trupul (apostolului Ioan), poate ar fi dogmatizat bine cei amintiți înainte. Dar dacă nu, să-i rușineze pe ei cel ce avea soacră și s-a făcut neprihănit și poartă cheile împărăției (Petru).
• Multe chipuri are șarpele trupurilor. Celor necercați le insuflă să facă numai încercarea și să înceteze apoi. Iar pe cei cercați îi stârnește ticălosul iarăși spre cercare prin amintire. Mulți din cei dintâi sînt nerăzboiți din necunoașterea răului; dar cei de al doilea suferă multe supărări și războaie, ca unii ce au trecut prin cercarea acestei urâciuni. Dar de multe ori se întâmplă și dimpotrivă. […]
• Domnul cel bun arată multă purtare de grijă față de noi și prin aceea că înfrânează pe femeie cu frâul rușinii. Căci dacă. ea s-ar năpusti spre bărbat, nu s-ar mântui nici un trup.[119] – n.n.]

 

Această uniune sexuală mistică presupune întotdeauna continența sexuală.

 

„Să nu uităm că maithuna nu trebuie niciodată să se încheie cu o emisie seminală: boddhicitam notsrjet, sămânța nu trebuie emisă, repetă textele[4]. Altfel yoghinul cade sub legea Timpului și a Morții, ca orice desfrânat de rând(cf.Duha-kosha de Kanha, strofa 14;H.Y.pr., III,88; etc.)”[5]

Panchatattva[modificare | modificare sursă]

Mithuna, India, perioda Gupta , sec.5 e.n., teracotă.

Tattva în Yoga sau mahabhuta în Ayurveda, sunt două cuvinte sanscrite ce se traduc prin „elemente” sau „realitaăți”, panchatattva sau panchamahabhutas însemnând cele 5 elemente fundamentale considerate a sta la baza creației în diferite cosmologii: pământul, apa, focul, aerul și eterul.[6]

Cele 5 componente ale ritualui tantric au fost asociate cu aceste cinci elemente fundamentale probabil și pentru a sugera importanța și plenitudinea acestui ritual al carui scop este și activarea și amplificarea acestor energii lăuntrice corespunzătoare elementelor. Fiecare astfel de element corespunde deasemenea primilor cinci centrii energetici, iar asocierea celor cinci componente ale ritualului cu cele cinci elemente nu este întâmplatoare, fiecare se consideră că activează la nivel subtil unul din elementele cu care este asociat, respectiv unul din cele cinci vayu(curenți energetici sau energii asociate fiecărui centru energetic cu rol în funționarea corpului fizic) principale.[7]

Ritualul se mai numește și Panchamakara(cei 5 M), cele cinci componente începând cu litera M.

mudra (semințe prăjite) – corespunde elementului pământ

matsya (peștele) – corespunde elementului apă

mamsa (carnea) – corespunde focului

madya (vin) – corespunde elementului aer

maithuna (uniunea sexuală) – corespunde eterului

Deși în cultura occidentală consumul cărnii și vinului este ceva comun, în India componentele ritualului tantric au făcut ca acesta să fie considerat secret și destinat numai anumitor inițiați, vira, care să fie capabili să își controleze ființa chiar și în cele mai grele condiții.

Ritualul pune accentul și pe un alt aspect important al tantrei, latura ei alchimică.[8] Vira este cel care reușește să își controleze și stăpânească ființa consumând carnea(care se consideră că impurifică), bând vin sau băuturi alcoolice(care sunt interzise in sadhana) și implicându-se în fuziune erotică în care trebuie să evite pierderea sămânței(continență sexuală), etc. Prin acest control și prin puterea interioară și prin purificarea acestor componente în focul ritualului(puja – invocarea divinității, recitarea rugăciunilor, etc) toate aceste energii inferioare sunt transformate(transmutate, alchimizate) și în loc să fie motiv de perturbare și decădere, ele devin un suport energetic care întărește ființa.[9]

Aceasta ne amintește de sămânță sădită în crăpătura unei roci și de principiul general tantric al transformării substanțelor otrăvitoare în energii vitale, „în vene și artere”. Probabil că de aceea s-a afirmat că utilizarea rituală a băuturilor alcoolice în contextul panchatattva întinerește pe cei bătrâni; mâncatul cărnii dezvoltă mintea, amplificând energia și forța launtrică; și că mâncatul peștelui restabilește energiile creatoare.

Este clar acum că panchatattva reprezintă un ritual sacru rezervat vira-șilor, el netrebuind să fie popularizat sau practicat de către cei care sunt pashu( mai ales în privința sexualității și alcoolului). Acest lucru este valabil și pentru variantele buddhiste și hinduse ale acestui ritual.[10] Julius Evola, The Yoga of Power[120]

În Orient – Maithuna[modificare | modificare sursă]

Templul Khajuraho, India

Practicile sexuale inițiatice sau ritualice au în Orient rădăcini foarte vechi, unii ceretători susținând ca vechiul cult al Zeiței și cultul simbolurilor falice sau ale yoniului(în fapt shiva-linga este un lingam în interiorul yoniului , reprezentând uniunea amoroasă) au origini prevedice, respectiv în culturile Mohenjo Darro și Harrapa . [4]

Maithuna, templul Lakshmana , Khajuraho, Madhya Pradesh, India.

Această teorie este susținută și de prezența unui corpus de texte erotice inițiatice mare, chiar și cele vulgare păstrând în China o amprentă inițiatică, spre deosebire de celelalte literaturi erotice, cum ar fi cele occidentale, romane, greceşti sau medievale. Acest tip de texte în India este reunit sub sintagma Kamashastra și conține anumite tratate despre erotism deasemena unice, cum ar fi Kama Sutra. Aceasta literatură erotică inițiatică este susținută de răspândirea acestei viziuni în artă și cultură, cum ar fi în India aceste temple uriașe împodobite cu nenumărate statui ce abordează această temă a sexualității sacre:Khajuraho, Konark dar și altele.[5] În ciuda acestei aparente dezinhibiții sexuale, societatea hindusă tradițională a ultimelor secole este chiar mai puritană decât cea creștină occidentală.

Despărțite doar de culmile Himalayei,cele două mari culturi, India și China, au schimburi și influențe culturale și religioase ușor de observat, și în acest sens, despre legătura dintre tantrism și taoism, Eliade spune:

„Se poate decela, în practicile sexuale daoiste, o anumită influență indiană, în special aceea a tantrismului de <<mâna stangă>>, care elaborase o metodă yogină de a obține oprirea atât a respirației, cât și a emisiei seminale. Ca și în tantrism, terminologia sexuală daoistă se referă atât la operații mentale, cât și la experiențe mistice, deopotrivă.”[6]

Tantrism[modificare | modificare sursă]

Una din cele mai cunoscute sculpturi erotice ce aparţine complexului de la Khajuraho, Madhya Pradesh, India integrat în patrimoniului mondial UNESCO

Așa cum în creștinism există cele două căi prin care se consideră că se poate obține mântuirea,[7] cea monastică și cea familială, la fel Tantra spune că există două căi prin care se poate obține moksha sau eliberarea finală. Calea mâinii stângi (Vamachara), ce implică sexualitatea, și calea mâinii drepte(Dakshinachara), cea a abstinenței(brahmacharya).

Astfel, în Vamachara, maithuna este actul sexual propriuzis, ritualic , adus ca ofrandă(consacrat), fiind o componentă a ritualului numit Panchatattva(ritualul celor cinci elemente). Practic acest fel de ofrandă (Puja) nu diferă de celelalte feluri de puja decât prin introducerea maithuna(uniunii sexuale), care este adusă ca ofrandă alături de celelalte elemente. În acest sens am putea spune că celelalte elemente au mai degrabă rolul de a sugera transformarea actului sexual în sine în ofrandă, prin asociere, altfel, aducerea hranei ca ofrandă este un element comun tuturor religiilor.

Mai ales tantrismul mâinii stângi[8] este o cale destul de controversată în raport cu hinduismul ortodox, și pentru că implică uneori invocarea unor divinități al căror cult este mai puțin răspândit – putem vorbi fie de tantrizarea anumitor divinități ale panteonului hindus(cum ar fi Kali, Ganesha, etc), fie de promovarea anumitor forme specifice ale acestor divinități(cum ar fi Sadhashiva pentru Shiva) – și implicarea inițiatului în ritualuri uneori în totală opoziție cu prescripțiile cultului religios clasic hindus, cum ar fi meditația în cimitire sau terenuri de incinerare, permisiunea de a te angaja în acțiuni și activități prohibite sau considerate a fi păcate în tradiția ortodoxă, cum ar fi adulterul, consumul de carne într-o societate declarat vegetariană, orgii sexuale, și chiar și altele și mai „scandaloase” după cum și Mircea Eliade arată:

 

Calea pe care o propovăduiește tantrismul este, cel puțin în aparenta, o „cale ușoară”. Unul din primele tratate buddhiste, Guhyasamaja Tantra, afirmă hotărât că: „nimeni nu reușește să dobîndească perfecțiunea prin operații grele și plictisitoare; dar perfecțiunea poate fi dobândită cu ușurință prin satisfacerea tuturor dorințelor(ed Bhatacharyya, Gaekwad’s Oriental Series, vol 53, Baroda, 1931, p. 27. Același text precizează că excesul, desfrâul sunt permise(de exemplu să mănânci orice fel de carne, inclusiv carnea de om, p.26 etc.), că tantricul poate ucide orice animal, că poate minți, poate fura, poate comite adulter etc. (p.120).[9][121]

Explicația filozofică a unui astfel de comportament ține de identitatea contrariilor care sunt dizolvate fie în substratul cosmologic care este considerat a fi Vidul(Sunya), fie în sursa unică supremă, Brahman sau Dumnezeu.[10] [11]

Totuși această cale tantrică nu este prescrisă tuturor ci doar anumitor ființe care au înclinație pentru ea, numite vira.[12] Pentru ceilalți și în afara ritualului, textele vedice interzic cu strictețe și consumarea vinului și uniunea sexuală mai des decât odată pe lună.[13]

În Vamachara, continența sexuală este o componentă fudnamentală, intrinsecă ritualului, după cum toate tratatele de specialitate arată. În fapt continența sexuală ia locul brahmachariei sau abstinenței din calea mâinii drepte sau din tradiția ortodoxă. Tocmai de aceea în calea mâinii stângi este o considerată o regulă foarte importantă reprezentând, tehnic și fiziologic, esența acestei căi ce implică sexualitatea.

Importanța acestei reguli ține se pare și de anumite implicații fiziologice ale pierderii sau păstrarii sămânței. Aceste aspecte fiziologice sunt subliniate în toate formele de continență sexuală, și occidentale și orientale, tantrice sau taoiste. Inițiatul se străduiește să obțină continența sexuală, păstrarea sămânței, transmutarea și sublimarea ei, pentru a obține o sănătate de fier, viață lungă, vitalitate si virilitate, charisma și chiar siddhisuri(puteri psihice sau paranormale).[14] [15]

Yoghinul care își ține sămânța învinge moartea. Așa cum eliminarea lui bindu duce la moarte, tot astfel reținerea lui duce la viață. Hatha-Yoga-Pradipika 3:85 [16][122]

 

Vedem, așadar, că nu orice control al voinței este duhovnicesc, deși Părintele Arsenie Boca o căuta cu orice preț, indiferent de religia care i-o oferea:

Aveam problema voinței în ‎stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica ‎comparată a diferitelor religii ‎superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera ‎voinței în domeniul vieții ‎sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă ‎cărțile asupra actelor reflexe, ‎și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și ‎controlul conștiinței. Experiența ‎mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a con-‎științei se poate întinde și peste ‎instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau ‎la aceste adânciri și studiile ce le ‎făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de ‎Universitatea din București, pentru ‎studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista ‎de filosofic din București, și-mi ‎parveneau pe această cale.‎[123]

††

Chiar dacă Părintele Arsenie Boca nu a practicat Tantra Yoga, ci doar Hatha Yoga, după cum mărturisesc admiratorii sfinției sale, întreg hinduismul și toată yoga, care este ritualul lăuntric al lui (echivalentul demonic inversat al pocăinței și rugăciunii lui Iisus), are ca esență plăcerea de sine (sublimată sau nesublimată) și răpirea tâlhăreasacă a minții (de la persoană, libertatea cunoașterii și stăpânirii firii la o depersonalizare forțată prin cultivarea tehnică a absorbției ei) în senzațiile trupului și imaginație. Iar aceasta se manifestă și exprimă cel mai pregnant prin plăcerea sexuală (care este simbolul, expresia și sentimentul sublimat prezent chiar în slava deșartă sau „malahia sufletească” sau „curvia sufletească în sine însuși” prin admirația de sine):

Al 2-lea sector îl reprezintă anumite aspecte ale altor tehnici din punctul nostru de vedere oarecum indiferente; pt. că în alte spații teo-cosmice generale se folosește o formulă ontologică de multe ori diferită. Putem integra formula aceea ontologică fără dificultate într-o viziune creștină. Dar, pentru practica curentă e probabil mai puțin productiv, așa încât nu cred că are pt. un creștin obișnuit neapărat un scop direct să stea de exemplu în poziția cocostârcului. Îți asigură însă un control nervos desăvârșit. Pe de altă parte e neutră cumva, pt. că în poziția aceasta a cocostârcului poți foarte bine să spui din adâncul inimii „Doamne Iisuse…”Eficient devine în momentul în care sunt anumite mantre sugerate, respectiv anumite texte care preluate fără diferențiere dintr-un spațiu teo-cosmic diferit, te introduc în lumea ideatică a spațiului teo-cosmic respectiv, și atunci aici există într-adevăr o problemă mare. N-am voie de exemplu, să mă apuc să rostesc un Hare Krishna pt. că mă introduc în cu totul alt univers ideatic și de credință; în schimb nimeni nu mă împiedică să rostesc rugăciunea inimii.

O primă concluzie: folosirea unor tehnici ascetice trebuie făcută cu discernământ în așa fel încât să fie subordonată integral existenței duhovnicești creștine și, în particular, creștine ortodoxe. Face cineva aceasta? Atunci se găsește pe drumul cel bun. În căminul facultății prin 1928 era student Părintele Teodor Bodogae, părintele Arsenie Boca și cu tatăl meu^[124]. Și erau colegi de dormitor. Și Arsenie stătea ore în șir în fața unei oglinzi și se uita între ochi; și l-au întrebat „ce faci acolo?” „Păi, zice, uite fac exerciții de concentrare” Păi, de unde, cum? Avea o carte de hatha-yoga. Învăța o tehnică de acolo. I-a fost păgubitoare?

Cred că nu. I-a fost într-un fel păgubitoare pentru că ajunsese să poarte în anii din urmă ochelari de soare inclusiv datorită faptului că avea o privire grea, când se uita spre tine aveai senzația că te răscolește până în adânc. Era și necruțător în anumite privințe, dar avea o delicatețe sufletească și n-avea nevoie neapărat de privirea lui grea ca să știe tot ce-ai făcut și ce n-ai făcut de-a lungul vieții. Avea capacitatea asta.

Aceasta este o primă percepție a acestor tehnici ascetice.^[125]

În prim-plan, zeul Rama si fratele său Laxman aduc jertfa zeilor, în fata lor se află Jertfelnicul” împodobit cu flori: este de fapt reprezentarea lui Lingam si Yoni, care întruchipează organele genitale masculin si feminin si care simbolizează împreună puterea creatoare. Ca în majoritatea religiilor idolatre, adorarea falusului ocupă si în hinduism un loc aparte.‎

Marele zeu Shiva este reprezentat aici împreună cu soția sa Paravati. în planul apropiat al imaginii, împodobit cu ‎flori si având încolăcit în jurul său un șarpe, se află „jertfelnicul” -Lingam si Yoni. El simbolizează organele sexuale ‎masculin si feminin ale zeului Shiva si, respectiv, ale zeiței Paravati. Așadar, în spate sunt reprezentate prototipurile ‎‎(zeii), iar în fată simbolurile lor (Lingam-Yoni), care se află expuse în toate templele hinduse. Deasupra acestora îsi ‎lasă credincioșii ofrandele în timpul venerării. De altfel, ele se găsesc de vânzare si în comerț[126]

Aceasta. este amagirea de sine ! Aceasta este inselare ! Ea a luat fiinta din pareri ‎mincinoase; parerile ‎mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu ‎pricina. In aceasta carte traieste si din ‎aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, ‎care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava ‎minciunii, otrava indulcita cu ‎mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii. Cartea ii ‎poarta pe ‎cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de ‎aceea si ‎starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea ‎pocaintei, care nu au fost ‎preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au ‎luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai ‎Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa ‎legea duhovniceasca. Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si ‎nervilor, ii atata – si de ‎aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te ‎indulcesti ‎fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a ‎dulcetii ‎si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. ‎Adulmecandu-si dezmatul in ‎forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de ‎atata betie, de desfatarea capatata fara de osteneala, ‎fara lepadare de sine, fara pocainta, fara ‎rastignirea trupului cu patimile si poftele” ( 1 Galat.5, 24), prin ‎lingusirea starii de cadere. ‎Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocesti in ‎patul unei ‎iubiri si mai nelegiuite, care domneste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare ‎persoana, ‎apartinand, dupa starea ei pamanteasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare ‎Bisericii Ortodoxe, s-a rostit ‎in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de ‎catre aceasta persoana: „Il iubea pe Dumnezeu ‎cu patima; se gandea numai la Dumnezeu; Il ‎vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si „Urmarea”, ‎care este o a doua ‎Evanghelie. Aceasta sentinia exaltata a fost rostita in limba franceza, atat de potrivita ‎pentru ‎scena: „ele aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que ‎Dieu; elle ne lisait que ‎‎1’Evangile et 1’Imitation qui est un second Evangile”.‎

‎In aceste cuvinte a fost infatisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si ‎cinstitorii „Urmarii”. ‎Intocmai, in duhul sau, cu aceasta fraza este sentinta vestitei scriitoare ‎frantuzoaice, dna de Sevigne, in legatura ‎cu vestitul poet francez, Racine cel batran. „Il ‎iubeste pe Dumnezeu – si-a ingaduit sa spuna d-na de Sevigne – asa ‎cum isi iubea mai inainte ‎amantele”. „Il aime Dieu, comme il amait ses maitresses”.‎[127]

De aceea propovăduirea plăcerii împreunării trupești ca sursă de sănătate nu este numai a hinduismului, ci și a ereticilor scientologi orgonomi, care ca și Părintele Arsenie Boca, își întemeiază credința antropologică pe o răstălmăcire a științei:

Orgonomia

Autor: Camelia Airinei

Orgonomia

Orgonomia este stiinta – ramura a terapiei reichiene – care studiaza energia orgonica si relatia intre aceasta si starea de sanatate a fiintei umane.

Energia orgonica a fost descoperita de psihanalistul Wilhelm Reich[128] (contemporanul si, pana la un punct, colaboratorul lui Freud), in urma unor experimente si observatii indelungate. Este vorba despre acea energie vitala, organica, cosmica si primordiala, ce radiaza din tot ce este viu sau neviu. Aceasta energie este eliberata si in timpul orgasmului sexual si are puterea de a elibera fiinta umana de angoase, aducandu-i fericirea.

Eliberarea energiei sexuale readuce echilibrul in organism. Din diverse motive, energia orgonica este reprimata sau nu se descarca in totalitate la multe persoane, ceea ce produce fenomene patologice in plan fizic si psihic (nevroze). Reich a reusit sa inventeze un dispozitiv, alcatuit din straturi alternative de materie organica si metal, care acumuleaza si genereaza energia orgonica. Cercetatorii care i-au urmat lui Reich au reusit sa perfectioneze acest dispozitiv, imbunatatindu-i capacitatile.

Incarcarea cu energie orgonica are urmatarele efecte asupra individului: cresterea temperaturii, senzatii de furnicaturi la nivelul pielii, echilibrarea pulsului si a presiunii sangvine, o respiratie mai profunda, accelerarea vindecarii ranilor, o stare de spirit mai pozitiva si mai alerta, exprimarea libera a emotiilor.[129]

Împreunarea trupească însoțită de plăcerea ei ca o sursă de sănătate a fost cu tărie pătimașă susținută de Părintele Arsenie Boca, deși el propovăduia și creșterea a 3-4 copii. Chiar și dând acest număr mediu de copii (care nu mai este urmat de ucenicii sfinției sale, mulțumindu-se cu 2 sau chiar cu nici unul), nelăsându-se la decizia lui Dumnezeu și însoțindu-l de necesitatea stringentă, pentru a nu se îmbolnăvi grav cei doi soți, a păstrării actului sexual, introduce planificarea familială necreștină (fiindcă Ortodocșii sunt îndemnați de Sfinții Părinți, după cum am văzut mai sus, să se înfrâneze de la împreunare din ce în ce mai mult, pe măsura celui mai slab, până dobândesc curăția în familie, chiar dacă se ajută pentru aceasta cu gândul că nu pot face față la creșterea a multor copii, deși cu adevărat ar dobândi virtutea dacă ar face-o de dragul dobândirii unei minți permanente în cugetarea și dragostea de Hristos. De altfel și greutatea și suferințele din creșterea a multor copii absorb preocupările soților cărora nu le mai este mintea la plăcerea așa de mult râvnită cu obsesie azi. Dacă, însă, creștinii sunt convinși de scrierile viclene ale Părintelui Arsenie Boca, că dacă nu se împreunează se îmbolnăvesc, caută orice soluții pentru a se împreuna, și când nu mai au resurse de a crește copii, recurg la anticoncepționale sau alte metode de a opri zămislirea). Părintele Arsenie Boca a devenit astfel precursorul și promotorul cel mai înfocat al revoluției sexuale în familie, în România, dogmatisind păcatul ca fiind virtute deoarece îi dă rădăcini și temei chiar la scaunul de spovedanie. El îndeamnă poruncitor și cu dispreț pe toți preoții să-și însușească antropologia sfinției sale, zicând că toate relele creștinilor de azi sunt datorate faptului că preoții duhovnici nu gândesc ca preacuvioșia sa. Cunoaștem multe cazuri în care creștinii sunt îndemnați la a practica planingul familial și a se și împărtăși, fiindcă așa zice Sfântul Ardealului, ba chiar cazuri și mai dramatice în care chiar preoțimea practică contracepția, însușindu-și gândirea de la Prislop dusă în consecințele ei finale. De altfel și a avea 3-4 copii tot planning familial este, căci nu este voia lui Dumnezeu nici 0, nici 1, nici 2, nici 3, nici 4, nici … 20. Ci voia lui Dumnezeu este înfrânarea de la plăcere sau, dacă nu se poate, mântuirea prin suferință și naștere de copii, consecință a plăcerii împreunării, cât hotărăște El, ca măsură a vindecării intensității plăcerii pe care o cultivă cei doi soți.

Înainte de a cerceta textele Părintelui Arsenie Boca despre plăcerea împreunării ca sursă de sănătate și răstălmăcirea geneticii, să recapitulăm un pic de unde provin toate acestea?

După Sfinții Părinți de la faptul că se pune știința ca temei pentru credință și nu se vindecă prin ea. Credința este descoperită de sus, știința de jos, datorită cugetării trupești și numai descoperirea dumnezeiască îi poate lumina și vindeca înțelesurile. Cine pleacă de la știință pentru a-și modela viața în Hristos este într-o mare rătăcire, nu poate dobândi harul Sfântului Duh și cade în astfel de erezii, devenind potrivnic al poruncilor lui Dumnezeu și pierzându-și credința cu mare risc de a-și rata veșnicia:

Cel ce slujeşte, zice, legii trupeşte, naşte păcatul cu fapta ‎ca materie şi modelează ‎consimţirea minţii cu păcatul ca formă, prin plăcerile ‎corespunzătoare simţuri-‎lor. ‎ […]

Duhul zice, e dătătorul vieţii, iar legea omorîtoarea vieţii. ‎Prin urmare nu poate ‎lucra deodată şi litera şi duhul, precum nu există ‎împreună ceea ce e făcător de ‎viaţă cu ceea ce e făcător de stricăciune.‎ […]

Părticica ce se taie împrejur (prepuţul), e ceva natural şi ‎tot ce e natural e o faptă ‎a creaţiunii dumnezeieşti. Iar fapta creaţiunii ‎dumnezeieşti este “bună foarte“, ‎după cuvântul care zice: “A văzut ‎Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune ‎foarte“. Legea însă, ‎poruncind înlăturarea acelei părticele, prin tăierea împrejur, ‎înfăţişează pe ‎Dumnezeu ca pe unul ce şi-ar corecta în chip artificial propriul Său ‎lucru, ‎ceea ce chiar şi numai a gândi constituie culmea împietăţii. De aceea cel ‎ce ‎înţelege în mod natural657 simbolurile legii, ştie că Dumnezeu nu urmăreşte ‎să ‎corecteze firea în chip artificial, ci porunceşte să fie tăiată pasionalita-‎tea ‎adăugată la raţiunea (constituţia) sufletului şi indicată tipic prin ‎acea ‎părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoştinţa prin bărbăţia vo-‎inţei ‎arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuieşte cu-‎noş‎tinţa ce mânuieşte, ca pe un cuţit împotriva patimii, bărbăţia raţiunii arătată ‎în ‎fapte. Aşa e desfiinţată predania trupească a legii, când duhul covârşeşte ‎litera‎ […]

‎ Precum cel se se împreună cu o ţiitoare nu are căsătoria ‎legiuită, la fel cel ce se ‎îndeletniceşte cu învăţarea legii trupeşte, nu are cu ea ‎o convieţuire legiuită, năs-când din ea dogme nelegitime, care se strică odată ‎cu viaţa trupului.‎ […]

Cel ce-şi însuşeşte Scriptura trupeşte, învaţă din ea ‎păcatul cu fapta, iar mintea i ‎se deprinde să cugete la păcat. Acela învaţă din ‎litera legii despre dezmierdări, ‎împreunări desfrânate şi ucideri, şi se deprinde ‎să socotească spurcată toată zidi-‎rea lui Dumnezeu.‎ […]‎

Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se ‎arată că cel ce înţelege legea trupeşte are învăţătura despre ea ca pe o ţiitoare, ‎din care naşte deprinderea şi lucrarea patimilor, şi-şi aduce în casă lăcomia ‎pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiească, dând naştere modurilor care ‎întinează prin rea întrebuinţare simţurile, ca prin ele să stârpească raţiunile şi ‎seminţele naturale din lucruri.‎^[130]

‎“Garanţia şi criteriul sincerităţii este actul care taie incertitudinile şi manifestă ‎cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ţi le ascunzi ţie însuţi. Actul ‎este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem ‎înclinaţi, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor şi ‎reconfortant… descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicţie cu ideea ‎falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea ‎actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem aşa cum suntem şi să ‎ne facem aşa cum vrem… Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente ‎trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea ‎noastră…‎[131]

Vedem cum Părintele Arsenie Boca transformă războiul nevăzut într-unul văzut, de aceea pune la baza credinței știința și la baza părerilor personale vedeniile. Dar omul lăuntric cum se lucrează dacă nu prin paza minții?‎

‎2Co 1:12 Că lauda noastră aceasta este: mărturisirea ştiinţei noastre, că întru ‎dreptate şi întru curăţie dumnezeească, iar nu întru înţelepciune trupească, ci întru ‎harul lui Dumnezeu, am petrecut în lume, şi mai mult la voi. ‎

‎2Co 1:13 Că nu scrim vouă altele, fără numai cele ce cetiţi sau şi ştiţi; şi am ‎nădejde că şi pană în sfarşit veţi cunoaşte;‎

Deci nu prin înțelepciune trupească, iar cele predate sunt cele cunoscute ale sfintei ‎Biserici iar nu altele noi…‎

Sfântul Isaac Sirul

‎„Cuvântul cruce este nebunie pentru cei pierduți, dar pentru cei care ne ‎mântuim este ‎puterea lui Dumnezeu”473. „Cel duhovnicesc le judecă pe toate, dar ‎omul sufletesc nu ‎primește pe cele ale Duhului”474. In adevăr,‎ crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credință și care nu țin ‎seamă de ‎bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele ‎dumnezeiești cu gânduri ‎omenești și firești. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai ‎presus de fire, de cuvânt și de ‎cuget. Căci dacă cineva va socoti cum și pentru care ‎pricină a adus Dumnezeu pe toate ‎de la neexistență la existență și va voi să ajungă ‎la această cunoștință prin gândire ‎naturală, nu va înțelege. Această cunoștință ‎este sufletească și demonică475. Dar dacă ‎cineva condus prin credință va socoti ‎că ființa dumnezeiască este bună, atotputernică, ‎adevărată, înțeleaptă și dreaptă ‎va găsi pe toate lucioase și netede și cale dreaptă. Este ‎cu neputință să te ‎mântuiești fără credință476, căci prin credință se mențin toate, atât ‎cele omenești, ‎cât și cele duhovnicești. Nici plugarul nu taie brazda pământului fără ‎credință, ‎nici negustorul nu-și încredințează unui mic lemn sufletul lui noianului ‎înfuriat al ‎mării, nici nu se fac nunți, nici altceva din cele ce sunt în viață. Prin ‎credință ‎înțelegem că toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistență ‎la existență și ‎prin credință izbândim toate, atât pe cele dumnezeiești, cât și pe cele ‎omenești. ‎Credința este un asentiment care nu iscodește lucrurile.‎

Orice faptă și orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască și ‎minunată. ‎Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin ‎nimic altceva decât ‎prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, ‎s-a dezlegat păcatul ‎strămoșesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat ‎puterea să disprețuim cele ‎prezente și chiar moartea, s-a săvârșit întoarcerea la ‎fericirea primară, s-au deschis ‎porțile raiului, s-a așezat firea noastră în dreapta ‎lui Dumnezeu, ne-am făcut copii și ‎moștenitori ai lui Dumnezeu477. Prin cruce ‎toate s-au îndeplinit

‎[…]‎

Așadar, nu este cu putință să spunem ceva despre Dumnezeu și, în general, să ‎înțelegem ‎altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au ‎spus și revelat prin ‎cuvintele dumnezeie ști ale Vechiului și Noului Testament.‎[132]

Despre trebuinţa de a cunoaşte cineva, din gîndurile ce se mişcă în el, la ‎ce măsură a ajuns

Omul, cît este în trîndăvie, se teme de moarte. Iar cînd se ‎apropie de Dumnezeu, se teme de judecată. Dar cînd a înaintat ‎deplin, a înaintat în dragoste206. Din acestea, două cîte două sînt ‎legate una de alta. Cum aşa ? Cînd se află cineva în cunoştinţa ‎trupească, se teme de moarte. Cînd se află însă în cunoştinţa ‎sufletească şi în vieţuirea cea bună, cugetarea lui se mişcă în fiecare ‎clipă în aducerea aminte de judecată. Pentru că stă în chip drept în ‎firea însăşi şi se mişcă în treapta sufletească şi umblă întru ‎cunoştinţa de sine şi într-o vieţuire dornică de a se apropia de ‎Dumnezeu207. Dar cînd ajunge la cunoştinţa adevărului, prin trezirea ‎simţirii tainelor lui Dumnezeu şi prin întărirea nădejdii în cele ‎viitoare, omul trupesc care se teme de moarte, ca animalul de tăiere, ‎e înghiţit de dragoste ; cel raţional se teme de judecată, iar cel ajuns ‎fiu se înfrumuseţează (se desăvîrşeşte) în dragoste 208 şi nu se mai ‎povăţuieşte prin toiagul care sperie. «Iar eu şi casa tatălui meu vom ‎sluji lui Dumnezeu» (înţ. Sir., 24, 15).‎

Cel ce a ajuns la dragostea de Dumnezeu nu mai doreşte să ‎rămînă aici. Căci dragostea scoate afară frica. Iubiţilor, fiindcă m-am făcut nebun 209, nu mai rabd să păzesc ‎taina în tăcere, ci mă port ca unul fără de minte pentru folosul ‎fraţilor. Pentru că aceasta este dragostea adevărată, că nu mai poate ‎răbda să păstreze ceva în taină faţă de cei iubiţi. De multe ori cînd ‎scriam acestea, mi se opreau degetele pe hîrtie şi nu mai puteam să ‎le mişc de plăcerea ce se ivea în inima mea şi care mă aducea la ‎tăcerea simţurilor. Deci, fericit este cel ce se îndeletniceşte pururea ‎cu Dumnezeu şi se opreşte de la toate cele lumeşti şi numai cu El se ‎ocupă toată cunoştinţa lui. Şi de va fi îndelung răbdător, nu va ‎întîrzia mult să se arate rod mare.‎

Bucuria cea întru Dumnezeu este mai puternică decît viaţa de ‎aici. Şi cel ce a aflat-o pe ea, nu numai că nu mai caută spre patimi, ‎ci nu se mai întoarce nici spre viaţa sa; şi nu mai are vreo altă ‎simţire a ei, dacă bucuria aceasta i-a venit din adevăr. Dragostea e ‎mai dulce ca viaţa 210. Căci e mai dulce înţelegerea cea după ‎Dumnezeu, din care se naşte dragostea cea mai dulce ca mierea şi ‎ca fagurul. Dragostea nu se întristează cînd trebuie să primească ‎moartea înfricoşătoare pentru cei pe care îi iubeşte. Dragostea este ‎fiica cunoştinţei 211. Iar cunoştinţa e fiica sănătăţii sufletului. Şi ‎sănătatea sufletului este puterea ce se naşte din multa răbdare212[133].‎

‎întrebare : Şi ce este cunoştinţa ?‎

Răspuns : E simţirea vieţii nemuritoare213.‎

întrebare : Şi ce este viaţa cea nemuritoare ?‎

Răspuns : Simţirea lui Dumnezeu214. Căci din cunoaştere este ‎iubirea215. Iar cunoaşterea de Dumnezeu este împărăteasa tuturor ‎poftelor, şi sufletul ce o primeşte nu mai are nevoie de vreo dulceaţă ‎de pe pămînt. Căci nimic nu este asemenea dulceţii cunoaşterii lui ‎Dumnezeu216.‎ […]

CUVÎNTUL LXIII Despre întîia treaptă a cunoaşterii

Cînd cunoaşterea urmează poftelor trupeşti, ea adună aceste ‎moduri: bogăţia, slava deşartă, podoaba, tihna trupului, căutarea ‎sîrguitoare a înţelepciunii raţionale, care e potrivită cu cîrmuirea ‎lumii acesteia şi din care ţîşnesc noutăţile născocirilor, a ‎meşteşugurilor şi a învăţăturilor şi celelalte care încununează trupul ‎în lumea aceasta văzută. Din aceste chipuri se naşte cunoştinţa ‎protivnică credinţei, de care am spus că se numeşte cunoştinţa ‎deşartă, întrucît este goală de orice grijă de Dumnezeu şi aduce o ‎neputinţă raţională în cugetare, punînd-o sub stăpînirea trupului. ‎Grija ei este cu totul în lumea aceasta.‎

Însuşirea cunoştinţei adevărate este, dimpotrivă, aceea că e o ‎putere cu totul înţelegătoare şi o cîrmui- toare ascunsă a omului şi o ‎grijă dumnezeiască ce-l cercetează pe el şi se ocupă de el 392a. Dar ‎cunoştinţa legată cu poftele trupeşti nu pune călăuzirile pe seama ‎purtării de grijă a lui Dumnezeu, ci socoteşte că orice bine este în ‎om şi că în el este mîntuirea de cele ce-l vatămă şi că păzirea de ‎greutăţi şi de multele împotriviri ce însoţesc firea noastră în chip ‎ascuns şi arătat, stă în sîrguinţă firească a noastră şi în meşteşugurile ‎ei. Această cunoştinţă lăudăroasă socoteşte că toate atîrnă de ‎purtarea ei de grijă, potrivit celor ce spun că nu există o chivemisire ‎‎(dumnezeiască) a celor văzute.‎

Dar ea nu poate scăpa de grija neîncetată şi de frica pentru trup. ‎De aceea un astfel de om este stăpînit de lipsa de curaj, de întristare ‎şi de deznădejde, de frica de draci, de laşitatea faţă de oameni, de ‎spaima întreţinută de zvonurile despre tîlhari, de ştirile despre ‎moartea unora sau altora, de grija de boli, de teama sărăciei, de lipsa celor de trebuinţă, de frica morţii, de frica ‎suferinţei şi de frica fiarelor sălbatice şi de celelalte asemenea ‎acestora, de cele ce se întîmplă pe marea înviforată de valuri în tot ‎ceasul de noapte şi de zi, ce se pot năpusti asupra lui. Pentru că unul ‎ca acesta nu ştie să arunce grija lui asupra lui Dumnezeu, cu tăria ‎credinţei în El. De aceea, cunoştinţa aceasta se în- vîrteşte în uneltiri ‎şi viclenii în toate lucrurile ei. Iar cînd chipurile meşteşugirilor ei se ‎dovedesc deşarte din vreo pricină oarecare şi nu caută la purtarea de ‎grijă a lui Dumnezeu, se luptă cu oamenii care o împiedică şi i se ‎împotrivesc.‎

In această cunoştinţă e sădit pomul cunoştinţei celor bune şi ‎celor rele, care dezrădăcinează dragostea. Ea iscodeşte micile greşeli ‎ale altor oameni şi pricinile şi slăbiciunile lor şi face pe om să ‎hotărască şi să se împotrivească în cuvinte şi să uneltească prin ‎vicleşuguri rele şi să ocărască şi în alte chipuri pe semeni. Din ‎această cunoştinţă vine îngîmfarea şi trufia; căci ea pune pe seama ei ‎tot lucrul bun şi nu-1 pune pe seama lui Dumnezeu393.‎

Dimpotrivă, credinţa pune faptele ei pe seama harului. De aceea ‎ea nu cunoaşte trufia, precum este scris: «Toate le pot întru Hristos, ‎Care mă întăreşte pe mine» (Fii., 4, 13). Şi iarăşi: «însă nu eu, ci ‎harul lui Dumnezeu care este cu mine» (I Cor., 4,15). Iar ceea ce a ‎zis fericitul Apostol: «Cunoştinţa îngîmfă», a zis despre cunoştinţa ‎care nu este unită cu credinţa şi cu nădejdea în Dumnezeu şi nu ‎despre cunoştinţa adevărată393

Cunoştinţa adevărului întru smerenie face desăvîrşit sufletul ‎celor ce-o au. Aşa l-a făcut pe Moise, pe David, pe Isaia, pe Petru, ‎pe Pavel şi pe ceilalţi sfinţi care s-au învrednicit în chip desăvîrşit de cunoştinţa aceasta după măsura ‎firii omeneşti. Căci contemplaţiile (înţe» legerile) lor mereu ‎schimbate şi descoperirile cele dumnezeieşti şi vederea cea înaltă a ‎celor duhovniceşti şi a tainelor celor negrăite covîrşesc cu totul ‎cunoştinţa lor şi trupul lor este în ochii lor cenuşă şi ţărînă.‎

Iar cealaltă cunoştinţă se îngîmfă, căci umblă întru întuneric şi ‎vrea să adeverească cele ale ei după. asemănarea celor de pe pămînt, ‎necunoscînd că este ceva mai înalt decît ea. Şi toţi sînt răpiţi de ‎mîndrie* pentru că sînt pe pămînt şi-şi potrivesc vieţuirea lor cu. ‎cele dorite de trup şi se reazimă pe faptele lor şi nu cugetă în mintea ‎lor la cele necuprinse. Şi pătimesc acestea tot timpul cît sînt purtaţi ‎pe valurile acestea.‎

Iar sfinţii lucrează virtutea cea slăvită a lui Dumnezeu şi lucrarea ‎lor este sus şi cugetul nu se apleacă: spre grija de născociri şi de cele ‎deşarte. Căci cei ce umblă în lumină nu pot rătăci. De aceea, toţi cei ‎ce s-au rătăcit de la lumina cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu şi s-au ‎abătut de la adevăr umblă pe aceste cărări. Aceasta e întîia treaptă a ‎cunoştinţei. în ea, omul ascultă de poftă. Pe aceasta o defăimăm şi o ‎socotim nu numai protivnică credinţei, ci şi oricărei lucrări bune.‎

CUVÎNTUL LXIV Despre a doua treaptă a cunoaşterii

Cînd însă părăseşte cineva întîia treaptă şi se întoarce spre ‎cugetările şi dorinţele sufletului, el lucrează: bunătăţile mai înainte ‎descrise atît cu cugetarea sufletului, cît şi cu simţurile trupului, prin ‎lumina firii sale. Iar acestea sînt: postul, rugăciunea, milostenia, ‎citirea dumnezeieştilor Scripturi, feluritele fapte bune, lupta ‎împotriva patimilor şi celelalte. Toate lucrările cele bune şi cu ‎deosebire diferitele bunătăţi ce se văd în suflet şi faptele cele minunate care slujesc în chrtea lui Hristos, în ‎această a doua treaptă a cunoştinţei, sînt Împlinite de Duhul Sfînt ‎prin lucrarea puterii Lui394. Acesta îndreptează cărările inimii, care ‎ne călăuzesc spre credinţă, prin care ne adunăm merinde pentru ‎veacul viitor. Dar şi pe treapta aceasta cunoştinţa este încă trupească ‎şi compusă. Dar ea este calea care ne •călăuzeşte şi ne duce la ‎credinţă. Căci există o treaptă mai înaltă decît aceasta. Şi dacă ‎cineva înaintează, se vede pe sine urcînd prin ea cu ajutorul lui ‎Hristos. Aceasta se întîmplă cînd pune temelia lucrării ei în liniştirea ‎dinspre partea oamenilor, în citirea Scripturilor, în rugăciune şi în ‎celelalte bunătăţi, în care se săvîrşesc lucrurile celei de a doua ‎cunoştinţe. Şi în ea se lucrează toate cele bune. Aceasta se numeşte ‎şi cunoştinţa lucrurilor. Pentru că săvîrşeşte lucrul ei în lucrurile ‎supuse simţurilor, prin simţurile trupeşti, în planul cel din afară 395.‎

CUVÎNTUL LXV

Despre a treia treaptă a cunoaşterii, care este treapta desăvîrşirii

Ascultă cum se subţiază cineva şi dobîndeşte starea ‎duhovnicească şi se face asemenea în vieţuire cu puterile nevăzute, ‎care liturghisesc nu prin lucrarea simţită a faptelor, ci prin cea ‎săvîrşită cu luarea aminte a cugetării. Cînd cunoaşterea se înalţă de ‎la cele pămînteşti şi din grija lucrării lor şi începe să aibă cercarea ‎înţelegerii celor dinăuntru, ascunse ochilor, şi să dispreţuiască într-‎un fel oarecare lucrurile; din care se nasc patimile cele ce strîmbă ‎sufletul, şi se întinde pe sine în sus; cînd urmează credinţei în grija ‎de veacul viitor şi în dorinţa după cele făgăduite nouă şi în ‎cercetarea tainelor ascunse, atunci credinţa înghite cunoştinţa şi se ‎întoarce şi o naşte pe ea de la început, ca să se facă acea cunoştinţă ‎ca cea de la început şi să se facă cu totul duh396.‎

Atunci, acela poate zbura, purtat de aripi, în planurile celor ‎nevăzute şi să atingă adîncul mării celei neatinse 397, pătrunzînd ‎cîrmuirile dumnezeieşti şi minunate, cele din firile celor gîndite cu ‎mintea (inteligibile) şi din firile celor supuse simţurilor (sensibile), şi ‎cercetează tainele cele duhovniceşti, cele prinse printr-o înţelegere ‎simplă şi subţire398. Atunci se trezesc simţurile dinăuntru la o lucrare ‎a Duhului, după o rînduială proprie stării de nemurire şi de ‎nestricăciune 399. Pentru că au primit încă de aici învierea cea gîndită ‎‎(nu încă pe cea sensibilă), ca pe o taină, spre mărturia adevărată a ‎măririi tuturor.‎‎

‎Acestea sînt cele trei moduri ale cunoaşterii, prin care trece ‎întreg drumul omului: în trup, în suflet şi în duh. Prin ele începe el ‎să deosebească între bine şi rău : cunoaşterea sufletului lui trece prin ‎ateste trei măsuri pînă ce iese din lumea aceasta. O singură ‎cunoaştere lucrează în cele trei măsuri plinătatea a toată, nedreptatea ‎şi nelegiuirea, ca şi cea a dreptăţii, şi atingerea tuturor tainelor ‎Duhului în cele trei măsuri401. Şi în ea este toată mişcarea minţii, fie ‎că urcă sau coboară în cele bune sau rele, sau de la mijloc. Aceste ‎măsuri le numesc părinţii «potrivite firii», «contrare firii» şi «mai ‎presus de fire». Şi acestea sînt cele trei planuri în care se urcă şi ‎coboară, precum s-a spus, amintirea sufletului raţional 402[134]. Căci cînd ‎cineva lucrează dreptatea în fire, sau mai presus de fire, e răpit de ‎amintirea ei, la vederea lui Dumnezeu în lăuntrul firii, sau iese ca să ‎pască porcii, ca cel ce a pierdut bogăţia puterii lui, care a lucrat cu ‎mulţimea dracilor.‎[135]

Faptul că Părintele Arsenie Boca nu a cultivat în sine cunoașterea sufletească ci a pus-o sub cea trupească, l-a făcut ca în final, să nu o poată dobândi pe cea duhovnicească, ci pe cea subfirească, a vedeniilor. De aceea nu poate fi, nici din acest punct de vedere, un model Ortodox, deci nu ne-ar fi spre folos canonizarea sfinției sale.

Lucrurile cerești se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământești prin minte: dar ‎cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din știință, acela e în înșelare, ‎pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.‎[136]

††Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul folosește și el știința vremii sale, care și greșea, ca și cea de acum, dar după ce cunoaște bine pe Sfinții Părinți și concluziile la care ajunge sunt unele ce slujesc cunoașterea sufletească și duhovnicească. Niciodată nu a ajuns la vreo concluzie care să contrazică poruncile, dogmele și credința Ortodoxă. Problema Părintelui Arsenie Boca este că folosind știința fără să o cunoască decât superficial, ajunge la niște concluzii care contrazic și poruncile și dogmele și credința Ortodoxă, arătând că de fapt avea cugetarea trupească, ce punea știința mai presus de credință, mod de a cugeta pe care și l-a stimulat din copilărie prin studiul filozofilor și religiilor păgâne, care toți au acest mod de cugetare și pe el își întemeiază credința greșită.

Diavolul fiind viclean între răutăţi, întinde cursele sale ca pe unii prin deznădăjduire să-i sape, pe alţii prin iubire de bani, şi ca un doctor purtător de moarte aduce oamenilor otravă; adică, pe unul, prin ficaţi îl ucide, aducîndu-i doctoria cea rea a poftei, pe altul îl răneşte la inimă, aprinzînd mînia lui spre iuţime; apoi unora, tîmpind puterea cea domnitoare, ori prin neştiinţă, ori prin iscodire răzvrătindu-i, i-a abătut la rău. Căci despre Dumnezeu şi despre fiinţa Lui vrînd a vorbi, ca o corabie s-au înecat; fiindcă n-au priceput cum trebuie s-o cîrmuiască.

Cel ce învaţă literele, întîi trebuie să vadă formele lor şi apoi învaţă numele, deci, dacă pentru litere este trebuinţă de atîta obişnuinţă şi meşteşug, cu atît mai vîrtos înaintea Ziditorului trebuie osteneală şi vreme, pentru a merge spre privirea Celui căutat, a măririi celei negrăite. Să nu se îngîmfe cineva că are descoperirea celor dumnezeieşti, prin învăţăturile cele din afară; că unul ca acesta se amăgeşte cu mintea de diavolul. Căci zice cîntătorul de laude: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvîrşit laudă. Iar Domnul cu al Său glas în Evanghelie a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine. Şi iar zice: Dacă nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu. Ai învăţat despre lume? Fă-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi să le sădeşti! Temeliile cele putrede surpă-le, ca să pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel şi tu ca Apostolul să te zideşti pe piatra cea vîrtoasă!

Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Să nu te îndeletniceşti mult cu acestea, pentru că diavolul prin bîrfirea cea fără de vreme te poate vătăma. Multe curse are el, căci cumplit vînător este; apoi păsărilor celor mici, curse mici le întinde, iar păsărilor celor mari, le găteşte laţuri. Laţ greu şi purtător de moarte este a crede că cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gîndul acesta.

Precum ţăranilor şi corăbierilor este oarecum neluminată cunoştinţa vînturilor şi a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea şi acestora le este întunecată de diavol mai înainte cunoştinţa. Dacă s-au alcătuit de la diavoli aceste cuvîntări de minciună, este primejdios meşteşugul celor ce le rostesc.[137]

Dar să vedem ce dorește să ne învețe sfinția sa, crezându-se pe sine ca fiind mult folositor în problemele noastre și că trebuie neapărat să ne învețe ce să facem să ne mântuim, ba chiar să ne sfințim:

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de ‎toate vârstele și treptele, ‎năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre ‎necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu ‎oamenii, deși nu ‎eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma ‎greșelilor sau a ‎păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și ‎misiunea maj oră a propovăduirii lui ‎Hfistos-Dumnezeu adevărat și Om ‎adevărat, precum și a sfințirii omului, ca -să aibă pacea lui ‎Dumnezeu în ‎sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie ‎curați față de ‎oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al ‎Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie, ‎etc.) și lui Dumnezeu ce e al ‎lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).‎

Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat ‎povețele cele după Dumnezeu ‎pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, ‎iubirea de toți oamenii, fără deosebire și viața curată, ‎care fac cu putință ‎reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în împărăția de obârșie, de ‎unde ‎ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii ‎noastre, pe pământ, în stadia și ‎arena vieții.‎

Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a ‎înzestrat cu daruri, deși eu sunt ‎nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în ‎toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și ‎sfințirea ‎oamenilor prin iubire.‎

De alte gânduri și rosturi sunt străin.‎

Ieromonahul Arsenie.‎

1. Vâlcii. 17 iulie 1945‎[138]

Zicând așa Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma ‎greșelilor sau a ‎păcatelor se consideră mai înțelept decât Dumnezeu Cuvântul:

Ioan 9:1 Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. 2 Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? 3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Nedorind să urmeze înțelepciunii Sfintei Evanghelii n-a citit nici tâlcuirea la cele de mai sus:

††Iese Domnul din templu, meşteşugind [urzind, lucrând] oarecare

potolire mâniei iudeilor şi spre tămăduirea orbului Se întoarce [îndreaptă],

prin semnul [minunea] acesta asprimea şi neplecarea lor domolindu-o,

măcar că ei cu nimic nu se foloseau. încă, totodată, le şi arată lor că nu în

| zadar, nici fălindu-Se, a zis aceasta: „Mai înainte de a se face Avraam, Eu

sunt”4 (Ioan 8,58). Căci, iată El face minune pe care nimeni niciodată nu a

făcut-o mai înainte, căci chiar de a deschis cineva ochii vreunui orb, însă

nu orb din naştere (Tobit 11, 7-15). Arătat este, aşadar, cum că Acela Care e

Dumnezeu şi este mai înainte de Avraam, face aceasta, [minune] care din

veac încă nu s-a făcut (Ieşire 4,11-12).

Şi într-adins a venit El la cel orb şi nu acela la Dânsul. Pentru aceasta, şi

ucenicii, văzându-L pe El că priveşte cu luare aminte la cel orb, îl întreabă:

„Cine a greşit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Şi se vede întrebarea

că este cu greşeală [greşelnică], căci, cum ar fi putut să „greşească

[păcătuiască]” acesta, mai înainte de a se naşte? Căci, cu adevărat, nu au

primit Apostolii bârfelile elinilor, anume că sufletul mai înainte de a fi în

trup, păcătuieşte petrecând [vieţuind, fiind] într-o altă lume, apoi, după

aceea, ca şi cu o muncă [caznă] oarecare este pedepsit cu această pogorâre

în trup. Căci, fiind pescari, nici că au auzit ei ceva de acest fel, pentru că

acestea erau dogme [învăţături] ale filozofilor. Se vede, aşadar, că întrebarea

este fără de socoteală, însă nu şi pentru cel care ia aminte.

1 In ediţia de la 1805, titlul capitolului este: „Pentru orbul cel din naştere”.

2 în ediţia de la 1805, în loc de „învăţătorule, cine a păcătuit”, se găseşte „Rabi,

cine a greşit”.

3 în ediţia de la 1805, în Ioc de „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui”, se găseşte

„Nici acesta nu a greşit, nici părinţii lui, de s-a născut orb”.

4 Adică: „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8, 58).

238 Capitolul 9 SFÂNTUL TEOFILACT ARHIEPISCOPUL BULGARIEI

Căci, învaţă-te: Apostolii, auzindu-L pe Hristos zicând către slăbănogul:

„Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti

[păcătuieşti], ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău” (Ioan 5, 14), după ce l-au

văzut pe orb, nu se pricep [dumiresc] şi întreabă, ca şi cum ar fi zis unele

ca acestea: „Fie că acela pentru păcate s-a slăbănogit, însă pentru acesta ce

vei zice? El «a greşit»? însă nu este cu putinţă a spune asta, fiindcă din

naştere este el orb. Aşadar, părinţii lui [au păcătuit]? Dar nici aceasta [nu

este], căci fiu pentru tată nu este muncit [căznit, chinuit]”. Deci, nu atâta

întrebând, cât nepricepându-se [nedumirindu-se], grăiesc ei acestea. Iar

Domnul, dezlegând nepriceperea [nedumerirea] lor, zice: „«Nici acesta

nu a greşit» – căci cum ar fi putut greşi mai înainte de a se naşte? – «nici

părinţii lui»”. Şi [Domnul] nu a zis aceasta ca să-i arate pe ei [pe părinţii

orbului] fără de păcate, căci nu aşa, de rând [simplu], a zis: „Nu au greşit

părinţii”, ci a adăugat: „de s-a născut orb”. Căci au greşit părinţii lui, însă

nu de acolo este orbirea acestui orb. Pentru că nu este cu dreptate a pune

păcatele părinţilor peste fiii cei ce nu au făcut nici o nedreptate. Şi aceasta

Dumnezeu o învaţă prin Iezechiil, zicând aşa: „Nu va mai fi pilda aceasta

care se zice: Părinţii au mâncat aguridă şi dinţii fiilor s-au strepezit”5

(Iezechiil 18, 2-3). Legiuieşte încă şi prin Moise: „Nu va muri tată pentru

fiu”6 (Deuteronom 24,16).

Aşadar, cum este scris7: „Care dau [pedepsesc] păcatele părinţilor pe

feciori până la al treilea şi al patrulea neam”? (Ieşire 20,5; Deuteronom 5,9)

Mai întâi, este cu putinţă a zice că nu este de obşte această hotărâre, nici nu

s-a zis pentru toţi, ci numai pentru cei care au ieşit din Egipt. Apoi socoteşte

şi înţelesul [noima] hotărârii, căci nu zice aceasta, anume că pentru cele ce

au greşit părinţii se muncesc feciorii [se pedepsesc fii], ci că „păcatele

părinţilor”, adică muncile [caznele, pedepsele] cele pentru păcate se vor da

şi fiilor lor, ca acelora care pe cele asemenea le-au greşit. Căci, ca să nu soco-

5 în ediţia 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israil

pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? (3)

Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat

că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israil” (Iezechiil 18, 2-3).

6 în ediţia 1988 a Sfintei Scripturi, avem: „Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea

pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor;

ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său”(Deuteronom 24,16).

7 „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte

sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!

Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un

Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine,

până la al treilea şi al patrulea neam” (Ieşire 20,4-5; Deuteronom 5, 9-20).

TÂLCUIREA SFINTEI EVANGHELII DE LA IOAN Capitolul 9 239

tească cei care au ieşit din Egipt căci chiar dacă mai rele decât părinţii lor

vor greşi, nu cu aceleaşi [pedepse] se vor munci [căzni], zice: „Nu va fi aşa,

ci păcatele părinţilor, adică certările [ce li se cuvin lor] şi peste voi vor veni,

pentru că nu v-aţi făcut mai buni, ci pe aceleaşi, ori şi mai rele aţi greşit”.

Iar dacă de multe ori vezi şi prunci răpindu-se [din viaţa aceasta], ca şi

cum pentru pedepsirea părinţilor, să ştii însă că pentru iubirea de oameni,

Dumnezeu mai înainte îi răpeşte pe ei din viaţă, ca nu cumva, trăind, să se

facă mai răi decât părinţii, şi spre răul sufletelor lor sau şi al altor multora să

vieţuiască. Dar, acestea adâncul dumnezeieştilor judecăţi întru sine le-a

ascuns, iar noi, către cele care urmează de aici înainte, să purcedem.

De aceea răstălmăcește Sfânta Scriptură zicând că ar susține o genetică eronată, care nici măcar științific nu este adevărată cum o prezintă Părintele Arsenie Boca:

Iată de ce Biserica, observând degenerările ce trebuie să le îndure

urmaşii căsătoriţilor rudenii, declară vinovate asemenea căsătorii

şi le opreşte. Unirea averilor a fost pricină de multă bătaie de la Dumnezeu:‎

sau multă bătaie au mâncat oamenii de la lăcomie.‎

p.238. dacă genetica ar fi cauza nu s-ar fi căsătorit toți evreii între rude ca să se nască ‎Domnul. Păcatul (neascultarea de Dumnezeu) nu genetica strică firea

înainte de a exista ca persoane pământeşti, existăm ca gând, ca intenţie ‎a lui ‎Dumnezeu. Cine ştie, dacă nu El are de adus în viaţa

‎ ‎

EREDITATE ŞI SPIRIT

‎237‎

pământească, în fluviul timpului, atâtea feţe omeneşti, încât numărul lor ‎să ‎împlinească toate posibilităţile de configuraţie câte le oferă structura ‎noastră ‎genetică ?‎

De faptul că suntem oarecumva anteriori faţă de forma noastră ‎pământească, ‎Dumnezeu ne spune, învăţându-1 pe Ieremia, când acesta încerca ‎să se apere de ‎misiunea cu care-1 rostuise pe pământ:‎

Ieremia 1:‎

‎5. înainte de a te urzi în pântece… te-am sfinţit şi ‎te-am rânduit prooroc printre ‎popoare.‎

Suntem prin urmare de obârşie spirituală, făpturi spirituale, trimise ‎vremelnic ‎într-o închisoare de came şi oase, şi împlinind un ’destin, între ‎ceilalţi fii ai lui ‎Dumnezeu şi fraţi ai noştri.‎ […]‎

DISPOZIŢII DE DREPT BISERICESC ‎

CONFIRMATE DE GENETICĂ

în spiritul teoriei cromozomice, putem înţelege şi unele norme de ‎drept ‎bisericesc, ca de pildă oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia ‎de ‎consângenitate, în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în ‎linie ‎colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt ‎ […]‎

In tot cazul nu sunt în concurs concepţiile de viaţă ale filosofilor, ‎că nu găseşti ‎doi în toată istoria filosofiei să fie de acord, pentru că ‎raţiunea omenească, ‎naturală, are un mare cusur: e capabilă, cu aceeaşi ‎stringenţă logică, să ‎dovedească şi teza şi antiteza uneia şi aceleiaşi ‎probleme; umblă cu două feţe. ‎Deci nu putem da nici unei filozofii, ‎singure, creditul responsabilităţii vieţii, deşi ‎de alegere răspundem. ‎Sistemele rămân bune de ştiut, dar în patrimoniul culturii şi ‎ca atare.‎

Noi avem revelaţia în Iisus Hristos, ca cea mai bună concepţie ‎de viaţă, cu ‎modelul ei, care a realizat-o în întregime, până în ultima ‎fibră a fiinţei.‎[…]

In tot cazul nu sunt în concurs concepţiile de viaţă ale filosofilor, ‎că nu găseşti ‎doi în toată istoria filosofiei să fie de acord, pentru că ‎raţiunea omenească, ‎naturală, are un mare cusur: e capabilă, cu aceeaşi ‎stringenţă logică, să ‎dovedească şi teza şi antiteza uneia şi aceleiaşi ‎probleme; umblă cu două feţe. ‎Deci nu putem da nici unei filozofii, ‎singure, creditul responsabilităţii vieţii, deşi ‎de alegere răspundem. ‎Sistemele rămân bune de ştiut, dar în patrimoniul culturii şi ‎ca atare.‎

Noi avem revelaţia în Iisus Hristos, ca cea mai bună concepţie ‎de viaţă, cu ‎modelul ei, care a realizat-o în întregime, până în ultima ‎fibră a fiinţei.‎

III

‎/V‎

‎-‎        încă nu văd legătura…‎

‎-‎        Ai s-o vezi îndată.‎

A

In creier funcţionează două glande endocrine: epifiza şi hipofiza. ‎Aceste două ‎glande produc hormoni pe care-i trimit pe calea sângelui la ‎toate celelalte glande ‎endocrine de pe verticală, cu dispoziţii precise de ‎lucru.‎

O caracteristică a lor e faptul că emit hormoni într-o strânsă ‎interdependenţă, ‎şi, de acordul lor, ascultă toată coloana. Una din ele, ‎hipofiza, e sensibilă la ‎concepţia pe care o alege omul ca normativă de ‎viaţă; şi în funcţie de această ‎concepţie, trimite, prin hormoni emisari,‎

‎ ‎

‎246‎

t DANUL STOENESCU

vecinei sale din creier, impulsul să producă hormonii ei specifici care ‎dirijează ‎în continuare toată coloana endocrină, în conformitate cu ‎această concepţie.‎

într-un fel lucrează toată coloana când te afli în turma lui Hristos, ‎şi cu totul ‎într-altfel dacă te găseşti cu concepţia, în turma lui Epicur.‎ […]

Deocamdată lămurirea e cam puţină şi unilaterală…‎

‎-‎        Din aproape în aproape ajungem şi la lămurirea suficientă. ‎Genetica are ‎cuvântul. Trebuie să ne coborâm în infinitul mic biologic

‎ ‎

PĂRINTELE ARSENIE – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR”‎

‎247‎

ca (să) prindem – poate – chiar „misterul” fiinţei omeneşti, în ciuda ‎infinitei sale ‎variabilităţi constituţionale.‎

‎-‎        E drept, mărturisesc mulţi vrednici de crezut, că nu sunt doi ‎oameni ‎identici de la Adam încoace şi tocmai asta-i imposibilitatea de ‎a-i înţelege.‎

‎-‎        Nu numai asta, dar variabilitatea este pur şi simplu infinită. ‎Posibilităţile ‎aranjării genelor (primele subunităţi ale unui cromozom) ‎în cromozomi întrec ‎numărul atomilor în univers.‎

‎-‎        Atunci Antropologia ar fi cea mai imposibilă încercare.‎

‎-‎        Şi tocmai asta vrem să facem: imposibilul, posibil. O rânduială ‎este. ‎Creaţiunea nu e haos. Convergenţa elementelor se intensifică. Dar, ‎la rând… întâi ‎e nevoie de o metodă de lucru, adică de o supraprivire a ‎materialului care se ‎adună din toate părţile şi din diverse moduri de ‎experienţă şi existenţă.‎

‎-‎        Ştiinţa şi Revelaţia… Nu sunt în conflict ?‎

‎-‎        Numai dacă eşti de rea credinţă, sau dacă adopţi convingerea că ‎raţiunea ‎ta naturală e ultimul criteriu al adevărului, sau, dacă crezi ‎‎(greşit) că materia e ‎singurul mod de existenţă. Dar, iar o luăm pe ‎filosofie şi ne angajasem la genetică.‎

‎-‎        Adică tot ştiinţă…‎

‎-‎        Şi încă veche. Mult mai veche decât mazărea lui Mendel. ‎Nucleul geneticii ‎a fost revelat lui Moise, când i s-au dat scrise ‎poruncile pe Muntele Sinai: ‎‎„Pedepsesc vina părinţilor în copii, până la ‎al treilea şi al patrulea neam, pentru ‎cei ce calcă poruncile mele şi Mă ‎milostivesc până la al miilea neam pentru cei ce ‎Mă ascultă”; (Exod ‎‎20,5-6; 34,7; Deuteronom 5,9-l0; Ieremia 32,18) – Comentar ‎la porunca ‎a şaptea. Ştiinţa descoperă acum şi înţelege cu aparataj modem ceea ‎ce ‎e pus de la creaţie în om şi în toată firea vie. De altfel atotştiinţa lui ‎Dumnezeu ‎ştia şi genetică… Şi de la început omul a fost pus să facă şi ‎ştiinţă, dându-i-se să ‎numească toate făpturile creaţiei. A fost o ocupaţie ‎vastă, cât creaţia, cât n-a ‎isprăvit nici acum cu numirea şi analiza ei. ‎Inventarul creaţiei e neisprăvit şi ‎înainte mult mai este. Omul însă a ‎început să se laude întru sine cu treaba asta şi ‎uită pe Cel ce i-a dat ‎instinctul citirii creaţiei, nevoia ştiinţei.‎

‎-‎        Şi se complace „în conflict”…‎

‎ ‎

‎248‎

t DANUL STOENESCU

VI

‎-‎        Conflictul e el însuşi o deviere a omului de la destinul său în ‎creaţie; şi, ‎atunci şi ştiinţa lui e deviată de la rostul cu care i-o dase ‎Dumnezeu. Dacă până ‎aci „ştiinţa iară conştiinţă era pierzania ‎sufletului”, acum e şi mai rău, că-i ‎pierzania şi a trupului, cu planeta ‎pământ cu tot.‎

Dar să revenim la genetică.‎

Ce sunt cromozomii, genele, alelele şi conexiunile lor întreolaltă, ‎catenele, e azi ‎treabă de cultură generală. Ceea ce nu se ştie, pentru că ‎nu se lasă prins în ‎experiment, dar nu că nu există, e faptul legăturii ‎biologiei noastre personale cu ‎Dumnezeu.‎ […]

Ca urmare tot ce gândim, vorbim şi facem se petrece în ‎atotprezenţa lui ‎Dumnezeu, Care le înseamnă în contul nostru, în ‎două locuri: în Cartea Sa – ‎Cartea Vieţii – şi cartea noastră, codul ‎genetic (subl. n.).‎

‎-Cum?‎

‎-‎        în codul genetic, arhiva vieţii noastre, în care sunt şi resturi ‎de arhivă de la ‎înaintaşii noştri de milenii chiar, avem scrise şi ‎înscriindu-se în flux continuu tot ‎ce gândim, vorbim şi facem, ca ‎pachete de energie virtuală, informaţia genetică, în ‎genele ‎cromozomilor noştri – factorii eredităţii noastre spre viitor.‎

Clipele acestea, cu valenţe în eternitatea noastră, au multe direcţii ‎în ‎antropologia creştină. De felul cum le trăim suntem în continuu fie ‎sub Har fie sub ‎Judecată. E deci foarte important să ştim în ce concepţie ‎de viaţă ne înscriem ‎‎(idealism, epicureism – pragmatism, materialism,‎

‎ ‎

PĂRINTELE ARSENIE – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR”‎

‎249‎

spiritualism), ca să ştim ce se consemnează şi la ce să ne aşteptăm ‎chiar şi ‎numai într-un viitor apropiat.‎ […]

Când greşim – avem libertatea şi prostia de a greşi – de la ‎destinaţia noastră ‎spirituală, cea gândită pe seama noastră la creaţie de ‎Dumnezeu, faptul se înscrie ‎ca Defecţiune, ca defectivitate, într-una ‎din genele unuia din cromozomii care au ‎de condus o zonă, un organ al ‎făpturii noastre fizice. Informaţia codificată trece la ‎arhivă, activul ‎nostru genetic, şi aşteaptă prilejul transcrierii de la virtualitate ‎la ‎actualitate. Această genă cu înscriere negativă (a greşelii) se ‎numeşte genă ‎recesivă; informaţia se numeşte recesivitate şi va ‎traduce, va dirija o infirmitate, o ‎deviere, o urâţire, o infirmare, o ‎moarte, în linie ereditară spre viitor.‎ […]

Comportamentul, purtarea omului, se consemnează şi se ‎înscrie ca informaţie în ‎codul genetic. Transcrierea e în flux ‎continuu: a binelui sub Har şi a răului sub ‎Judecată sau ‎recesivitate. Deci regenerare şi degenerare, sunt cele două sensuri ‎ale

‎ ‎

‎250‎

f DANUL STOENESCU

unei transcrieri a informaţiei. Tot ce contravine destinaţiei sau menirii

‎5‎       ‎5‎

omului e deviere către degenerare, infirmitate, monstruozitate, ieşire ‎din ‎circuitul vieţii şi chiar moarte.‎ […]

Antropologia pastorală trebuie deschisă printr-un atac mult mai ‎

frontal al problemelor ei, decât simpla sudură între câteva ramuri ale ‎

ştiinţei despre om şi câteva locuri ale Revelaţiei, cum schiţarăm până ‎

aci.‎ […]

REPERE

I.‎       Lipseşte o Antropologie pastorală în Teologie. (S-ar fi putut ‎constitui un ‎nucleu al ei şi prin centralizarea atâtor şi atâtor experienţe ‎ale preoţilor cu ‎oamenii, dacă mai marii i-ar fi văzut necesitatea şi ‎cineva ar fi fost îndrumat să le ‎vadă într-o sistematizare.)‎

‎/v‎

II.‎      In lipsa unei cunoaşteri amănunţite a omului – las că aceasta ‎este o treabă ‎şi foarte grea, dacă nu chiar imposibilă, ţinând seamă de ‎diversificarea ‎disciplinelor care-l studiază pe om, dar pe plan exclusiv ‎natural, laic – sentimentul ‎şi conştiinţa răspunderii preotului dau de ‎greutăţi imense. Terenul cere preotului ‎cunoştinţe la nivel contemporan. ‎Oamenii – vârstele – nu se lasă convinşi de ‎ascultarea predaniei; ei se ‎închid într-o autonomie şi suficienţă a ştiinţei, faţă de ‎domeniul ‎credinţei, faţă de nivelul Revelaţiei, al cunoştinţei.‎

III.‎     Autonomia omului – rebeliunea lui faţă de Dumnezeu şi ‎sufletul său, ‎considerate ca „inexistente” – nu e libertate, ci păcat.‎ […]

Cunoştinţele acestea urmăresc ideea de responsabilitate a ‎căsătoriţilor faţă de ‎Legea divină, înscrisă în fire, sub formă de instinct. ‎Şi mai urmăresc urmărirea ‎ideii de păcat, idee care a început să fie ‎neclară în mintea multora.‎

începem cu aceasta: Păcatul este o conspiraţie a minţii omului cu ‎diavolul, ‎împotriva Legii lui Dumnezeu.‎

Cu această definire, de lucru, înţelegem dintr-o dată cum că ‎numai Iisus a fost ‎fără de păcat. Adică singur El a refuzat orice idee ‎diabolică din mintea şi viaţa şi ‎faptele Sale.‎ […]

Dumnezeu iartă (dacă-I ceri aceasta prin spovedanie), dar ‎nepedepsit, neispăşit ‎nimic nu lasă. Aşa scrie în Carte (Naum 1,3).‎ […]

In convieţuirea căsătorească nu-i bun nici abuzul, nici refuzul.‎

s        ‎7‎

Abuzul atinge pe soţ, refuzul atinge pe soaţă şi pe soţ. Cum ‎aceasta ? Aşa-i făcut ‎omul de (către) Dumnezeu: bărbat şi femeie: un ‎singur trup. Cu cunoştinţele ‎contemporane de biologie, de ‎endocrinologie şi de neurologie putem înţelege clar ‎acest lucru.‎

Sistemul nostru nervos, ca să servească solicitările vieţii în bune ‎condiţiuni, are ‎nevoie de o bună şi corectă funcţionare a glandelor ‎noastre endocrine. Glandele ‎acestea sunt înşirate în număr de 7-8 ‎‎(depinde cum sunt numărate) pe toată ‎verticala staturii noastre. Două ‎sunt în cap – responsabile cu comenzile şi cu ‎modul de funcţionare al ‎tuturor celorlalte. Acestea din cap sunt sensibile, adică ‎lucrează în ‎consonanţă cu concepţia ta de viaţă, în care te integrezi trup şi suflet.‎

Pentru o clarificare pe scurt a rosturilor acestor două glande din ‎cap, ca să ‎funcţioneze într-un mod sau să funcţioneze într-un alt mod, e ‎destul să dau de ‎exemplificare două concepţii de viaţă diametral opuse: ‎într-un fel vor lucra aceste ‎glande de comandă asupra tuturor celorlalte ‎glande din subordine când te ‎integrezi în turma lui Epicur şi altfel vor ‎conduce iconomia ta endocrină, când te ‎integrezi în turma lui Hristos.‎

Sărim peste celelalte glande de pe verticala omenească şi ne ‎oprim puţin la cele ‎sexuale. Aci-i aci. Aci au fost lăsaţi oamenii fără nici ‎o cunoştinţă exactă. Ba li s-‎au spus multe minciuni şi fiecare a fost lăsat ‎în banii lui, cu greşelile şi ereziile ‎sale.‎

S-o luăm, fugitiv, cu puţină biochimie endocrină. Sexele – bărbat ‎şi femeie – se ‎caută la maturizare unul pe altul, trecând peste orice ‎bariere ale oricui. Totuşi e ‎bună, şi foarte bună chiar, şi puţină minte şi ‎cât de câtă cunoştinţă pozitivă a ‎faptului acestuia, a continuităţii vieţii. ‎Constituţional, natura bărbătească are o ‎glandă în plus faţă de femeie: ‎prostata. Aceasta spune foarte importante lucruri în ‎economia vieţii şi în ‎interpretarea corectă a foarte multor necazuri ivite în familie.‎

Tot pentru clarificare trebuie spus şi numele produselor de ‎biosinteză ale ‎glandelor: hormonii. Aceştia sunt substanţe de ‎biosinteză, produse de glande, şi ‎vărsate în circuitul mediului intern al ‎sângelui, cu

‎ ‎

‎254‎

t DANUL STOENESCU

ajutorul căruia circulă prin tot organismul, cu activitatea şi activarea ‎sistemului ‎nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a menţine ‎organismul întreg în bune ‎condiţii de viaţă, internă şi externă.‎

Iată din tainele prostatei:‎

Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic. Acestea sunt ‎substanţe absolut ‎necesare sistemului nervos atât al bărbatului, cât şi ‎sistemului nervos al femeii. ‎Dar nu le prepară decât bărbatul.‎ Aici e explicaţia fundamental-biologică în temeiul căreia femeia ‎e atâmătoare ‎de bărbat. Fără substanţele lui endocrine ea regresează ‎nervos, mintal etc. Aci ‎începe să se înţeleagă de ce au urmări nefaste şi ‎abuzul şi refuzul.‎

‎Aceasta nu este numai o erezie, dar este și contrazisă de știință, după cum bine sublinia un om de știință specializat în ovare, nedumerit de contradicțiile față de creștinism și medicină din scrierile Părintelui Arsenie Boca, cât și de orbirea ucenicilor ce alunecă cu mintea pe lângă explicații, părând a nu le putea înțelege, datorită patimii ce o au dobândit-o în admirația față de sfinția sa: ‎

Vreţi să spunenţi că ceea ce scrie acolo nu are susţinere ştiinţifică. Am o întrebare aveţi ‎cunoştinţă despre funcţionarea sistemului endocrin şi a strânsei legături a acestuia cu sistemul ‎nervos. Adică dacă avem un dezechilibru în plan endocrin atunci putem regăsi acest ‎dezechilibru în plan nervos. ‎

Şi mai am o întrebare: De revelaţie aţi auzit? Părintele şi fără a studia Medicina ar fi ştiut ‎aceste aspecte pentru că i s-au relevat, eu tind să cred că medicina a făcut-o doar pentru a a ‎avea mai multă credibilitate în faţa unora care nu cred în Dumnezeu. ‎

Cu siguranta am mult mai multe cunostinte in domeniu decat a avut vreodata Arsenie ‎Boca. Exista legatura intre sistemul endocrin si nervos al unei persoane, de-a lungul intregii ‎vieti, de la copil pana la batran, dar nicidecum nu exista legatura intre sistemul endocrin al unui ‎barbat si cel nervos al unei femei, nu exista asa ceva, femeia nu are nevoie sa ia hormoni din ‎lichidul prostatic al barbatului, asa aiureala nu s-a pomenit vreodata in istoria medicinii. Insa ‎Arsenie Boca a vrut neaparat sa o faca pe femeie „atarnatoare” de barbat si sa o sperie ca daca ‎nu accepta va avea probleme mentale si nervoase. Asta se cheama, pe langa minciuna, ‎manipulare si lipsa de iubire fata de femeie. Si vad bine ca multora de aici pur si simplu le face ‎placere sa fie manipulati, este mai comod si mai putin dureros decat a privi adevarul in fata si a ‎avea puterea de a infrunta dezamagirea acolo unde este cazul… ‎

femeie are probleme mintale si psihice daca nu are relatii cu barbatii. Si probabil ca fiind ‎in cauza (femeie singura fara relatii cu barbati), am simtit imediat lipsa de iubire din astfel de ‎afirmatie, dincolo de neadevarul evident daca priviti nu numai femeile singure din lume, dar si ‎calugaritele. Ca atare eu am spus doar ca de la o astfel de afirmatie (mincinoasa si ‎manipulatoare) nici nu m-a mai interesat altceva spus de domnia sa. Asta nu inseamna ca ii ‎doresc sa fie pedepsit intr-un fel (piatra) ci din partea mea, nu-i doresc decat Raiul. ‎

Sunt atatea surse de specialitate pe care le puteti consulta pe net. Puteti incepe cu ‎informatii mai accesibile dvs. in forma propusa de Wikipedia si altele asemenea dupa care ‎puteti trece la un motor de cautare mai serios care este PubMed. Apoi puteti cauta si pe site-‎urile specializate de genetica in care se dau multe explicatii inclusiv rolul proteinelor. ‎

Daca accesati de exemplu site-ul ghr.nlm.nih.gov/gene/FLCN o sa gasiti ca in martie 2006 ‎cercetatorii inca nu gasisera care este rolul acestei proteine foliculina dar se crede ca are rol ‎anti-tumoral (supresor tumoral). Si gasiti acolo cam ce se stie deocamdata despre foliculina. Iar ‎la persoanele care nu au foliculina din cauza unor mutatii la nivelul genei ce codeaza aceasta ‎proteina, apar niste boli: sindromul Birt-Hogg-Dubé si sindromul pneumotoracelui spontan. ‎

Hormonul care are doua pic-uri de secretie, cel despre care vorbiti, este un altul: FSH. ‎Este un hormon secretat atat de femeie cat si de barbat (si se gaseste si in sperma). La femeie ‎are printre altele rol in ovulatie, indiferent daca femeia este casatorita sau nu, si indiferent ‎daca are raporturi cu un bar bat sau nu. De aceea perioada din momentul aparitiei menstrelor ‎si pana la menopauza, se numeste perioada reproductiva a femeii, indiferent daca isi foloseste ‎aceasta functie sau nu. Si calugaritele au ovulatii ca orice femeie si de aceea au si cicluri ca orice ‎femeie. Singurele care nu au asa ceva (in perioada fertila) sunt cele bolnave cu tulburari de ‎ciclu, cazurile grave de anorexie si cele care iau pilule contraceptive. Si sunt extrem de multe ‎de spus, insa in nici un caz nu ceea ce ati spus dvs aici, sunt doar aberatii sau mai bland greseli. ‎

Iar testosteronul este secretat si de femeie la nivel ovarian si suprarenalian. Diferenta ‎fata de barbat este ca nivelul plasmatic la femei este de 7-8 ori mai mic, iar barbatii consuma ‎mai mult pentru ca secreta cam de 20 de ori mai mult. Si asta nu pentru a-i da si femeii, asta ‎daca nu cumva doriti sa-i creasca mustata si ei. ‎

femeile singure (singure in sensul de a nu frecventa barbati) nu utilizeaza contraceptive ‎asa cum ironic ati insinuat. Eu ma aflu printre ele si nu am probleme nici mentale si nici ‎hormonale, mi-a dat Dumnezeu ceea ce am nevoie asa cum da la orice femeie sanatoasa. De ‎Dumnezeu atarnam nu de barbat. Atat am vrut sa subliniez.‎

Partea cu corectitudinea sau incorectitudinea anumitor practici medicale este un cu totul ‎alt subiect fara legatura cu cel discutat aici

‎:‎

În prealabil postat de ovidiu b. Vezi mesajul ‎

Nu înseamnă că dacă eşti căsătorit…traieşti şi corect. Câţi din cei căsătoriţi traiesc Taina ‎Căsătoriei? Este normal să ai probleme când eviţi rostul şi urmăreşti plăcerea, asta spunea şi ‎părintele Arsenie. Şi repet, singură fiind, dacă nu incitaţi sexualitatea şi trăţi curat nu aveţi de ce ‎să vă temeţi. Asta spuneam şi în cazul călugăriţelor. ‎

Ma faceti sa zambesc. :) Se vede ca sunteti barbat, nu prea intelegeti cum stau lucrurile. ‎Nu are legatura cu „incitarea”, am avut si eu perioada de „nebunie” a tineretii, asta insa nu a ‎avut efecte din cele discutate aici. Acum inteleg mai bine de ce spunea tot felul de neadevaruri ‎Arsenie Boca, pur si simplu este greu de inteles de catre un barbat mai ales neavizat. De dragul ‎dvs. o sa-i acord si lui circumstante atenuante. Ma bucur ca am vorbit cu dvs.‎

Multa pace! ‎

Domnule Ovidiu,‎

Daca ar fi sa fie dupa cata nevoie am eu de aport exogen de hormoni (adica nula) acestia ‎pot sa nici nu existe. Cat despre alte femei, cu siguranta ca nu pot fi deacord cu abuzul de astfel ‎de substante cum se intampla in Germania la adolescente. Iar contraceptia la cei casatoriti este ‎iar o alta problema, insa nu d espre asta era discutia aici ci despre asa zisa problema mentala a ‎femeilor casatorite. Cu siguranta problemele pe care cele casatorite le au cu sotii sunt de alta ‎natura decat mentale, si acelea ar trebui discutate de un duhovnic in loc sa se amestece acolo ‎unde nu cunoaste. Doar pentru curiozitatea dvs. cautati sa vedeti la ce cancere sunt expuse ‎statistic nuliparele si la ce cancere sunt expuse cele cu multi copii, si apoi studiati incidenta ‎cancerelor pe grupe de varsta, rasa si in functie de diversi factori (inclusiv genetic), studiati si ‎bolile induse de sarcina (care nu sunt putine si includ inclusiv cancere sau altele care aduc ‎moartea mamei) si apoi mai discutam. Vedeti ca OMS (organizatia mondiala a sanatatii) face ‎periodic astfel de rapoarte epidemiologice in cazul tumorilor. Studiati-le si poate apoi veti ‎inceta sa bagati vina acolo unde nu este cazul. Si daca tot faceti acest efort de studiu o sa ‎descoperiti si rolul contraceptivelor orale in declansarea sau impiedicarea anumitor cancere. ‎Iar apoi poate o sa pricepeti cat de complex este totul, inclusiv echilibrul hormonal, si poate o ‎sa renuntati la gandirea simplista cum ca radacina raului s-ar afla in viata intima a sotilor.‎

Va doresc spor la studiu!‎

Iar apropos de articolul citit ieri despre sperma, o sa va spun doar atat cat se poate ‎spune aici fa ra a sminti pe cei ce citesc: in 1986 un psiholog a avansat ipoteza ca vaginul femeii ‎ar absorbi la un nivel mult mai inalt decat pielea substantele din sperma (estrogeni, FSH, LH, ‎testosteron si inca vreo 13 prostaglandine) si ca acestea ar avea rol antidepresiv. El a avansat ‎aceasta ipoteza pornind de la sindromul post-partum al unei femei care isi respingea copilul ‎dupa nastere, si sotul bine-nteles si care, dupa ce a fost in prealabil tratata hormonal, a inceput ‎sa isi accepte si copilul si sotul, iar substanta cu care a fost tratata se gaseste si in sperma ‎‎(alaturi de celelalte), de unde si idea respectivului psiholog ca poate femeile utilizeaza sperma ‎pe post de anti-depresiv. Aceasta ipoteza a ramas la stadiu de ipoteza pana in anul 2000-2001 ‎cand alti cercetatori americani s-au hotarat sa faca un studiu, iar psihologic: in studiu au luat ‎cateva sute de femei studente (deci din start bias de selectie) carora le-a dat sa completeze un ‎formular cu practicile lor sexuale si cu elementele luate in calcul la evaluarea depresiei. Iar ‎rezultatele prezentate au fost: cele care practicau sex neprotejat (si care in majoritate luau ‎contraceptive) aveau mai putina depresie si tentative de suicid decat cele care erau ori singure ‎ori foloseau prezervativ. Lasand la o parte faptul ca in studentie cele singure sunt in general ‎cele care se consacra mai intensiv studiului si deci nervos sunt mai solicitat e in timp ce cele ce ‎practica sexul liber luand contraceptive sunt cele mai relaxate din punct de vedere mental si al ‎conceptiilor de viata, le-a trecut si lor prin minte ca de fapt rezultatul lor ar putea fi legat exact ‎de efectele contraceptive si de mentalitatea de baza a celor luate in studiu, asa ca au scos ‎imediat o fraza de genul: cele care au utilizat si contraceptive si prezervativ (chiar si numai ‎ideea este absurda) au fost mai depresive decat cele care au utilizat doar prezervativ (daca ‎chiar a existat un astfel de sub-grup mie imi este clar ca dubla metoda contraceptiva denota ‎stresul maxim care era pentru ele ideea sarcinii – stres frecvent in studentie la fetele care isi ‎incep viata sexuala – si deci faptul ca erau mai depresive ca altele este absolut explicabil, nu-i ‎nevoie de sperma pentru asta), si deci, negand ei rolul contraceptivelor in diminuarea ‎depresiei, au incercat sa dea totusi o solutie. Au negat si rolul frecventei raporturilor sexuale, ‎de doua ori mai mare la cele fara protectie (de unde se vede iar stilul lor relaxat de baza), si au ‎negat absolut orice explicatie ce ar fi putut aduce, au vrut neaparat ca raspunsul sa fie sperma. ‎Ca atare au inceput sa-si bata capul care substanta din sperma ar putea avea rol antidepresiv si ‎au tras concluzia ca estrogenii, deci exact foliculina dvs. din sdr. hip erfoliculinic. Din punctul ‎meu de vedere alegerea lor este cel putin inconsecventa pentru ca exact aceeasi substanta se ‎afla in contraceptivele orale luate de femeile in cauza si tocmai le negasera rolul. Iar cum si-au ‎dat si ei seama de hibele multiple din studiul lor au propus continuarea studiului si la cei cu ‎comportamente homosexuale/lesbiene sau cu practici despre care nu o sa pomenesc, si deci ‎nici despre rezultate nu o sa vorbesc aici, si abia in ultimul rand au propus ceea ce mie imi pare ‎de o evidenta clara: dozarea in sangele femeilor a substantelor cu pricina si dovedirea ca ele ‎vin de la barbat si nu sunt secretate de femeie in timpul actului sexual si abia apoi tragerea de ‎concluzii. Insa au trecut inca 10-11 ani de atunci si nimic nu a fost dovedit, iar bunul simt imi ‎spune ca o calugarita sau chiar si o femeie din lume sunt mai putin depresive si fara tentative ‎de suicid fata de acele studente cu viata sexuala intensa in afara oricarei casatorii si chiar fata ‎de femei casatorite care au gramada de probleme cu sotul sau/si copiii si deci sunt mai ‎depresive si disperate in ciuda spermei sotului. Insa se vede bine ca mai sunt si altii care vor ‎musai sa induca tot felul de idei, dar din fericire in lumea medicala multi

Si inca ceva dl. Ovidiu apropos de inconsecvanta studiului cu pricina: el in cepe cu o ‎statistica: depresia este cam de 4 ori mai frecventa la femei decat la barbati, pentru a sfarsi cu ‎ideea ca sperma ar fi un fel de Prozac, fara sa explice cum de in cazul asta, femeia care are ‎nivele mult mai crescute in sange de estrogeni decat barbatul, este totusi mai depresiva. Si se ‎stie ca sindromul albastru post-partum la unele femei se datoreaza tocmai scaderii bruste a ‎acestui hormon care la barbat exista in doze foarte mici fata de femeie si iata ca nu-i mai da nici ‎o depresie. Deci problema nu este in nivelul hormonului ci in variatiile prea mari de nivel al ‎hormonului cu pricina, de aceea cele cu sindroame pre-menstruale si dureri la ciclu sunt ‎bolnave din punct de vedere medical si trebuie tratate cu hormoni pentru a le da un nivel mai ‎constant in acesti hormoni. Iar in studiul cu pricina, pentru a-si sustine ideea lor cu sperma ‎Prozac, au spus ca la cele cu sex neprotejat, cu cat raporturile se rareau cu atat erau mai ‎depresive. Deci se pare ca nu abuzul era problema. Per ansamblu, aceasta idee cam incita la ‎desfranarea femeii, si am gasit comentariul unuia care s-a sesizat de pericol si imediat a sesizat ‎si problema imediat urmatoare: cea a bolilor sexual transmisibile in cazul in care chiar ar fi luati ‎in serios si s-ar incepe utilizarea spermei pe post de antidepresiv… Multa nebunie in lumea asta ‎‎..‎

Si ca tot veni vorba de problemele mentale, reversul la barbat sunt psihozele si autismul, ‎ele sunt cu mult mai frecvente la barbat decat la femeie. Sa fie si ei atarnatori de femeie in ‎cazul asta? Glumeam. ‎

In afara glumei, au si barbatii cancerele lor cu influente hormonale, iar studiile facute in ‎acest sens de amatorii de senzational ajung cam la aceeasi concluzie ca mai sus la femei: solutia ‎‎(preventia) este desfranarea.‎

Deci no comment pentru astfel de studii. ‎

‎3.‎

Dvs. ati inteles ce ati vrut si aplicati cum doriti pentru ca autorii nu au demonstrat ‎utilitatea contraceptivelor ci exact contrariul: utilitatea spermei, deci a contactului liber. Au ‎chiar afirmat ca o prostituata care foloseste prezervativ, este la fel de deprimata ca si o ‎persoana care nu are nici un fel de contact cu barbatii, si toate sunt la fel deprimate ca una ‎care are relatie stabila dar cu prezervativ, iar cele care folosesc prezervativ pot sa tot ia ‎contraceptive ca devin si mai deprimate. Iar la toate acestea gradul de depresie e constanta, ‎deci pot ramane abstinente cat doresc. Singurele fericite sunt cele cu contact direct cu sperma, ‎dar cum sperma este ca un drog, si psihicul lor fluctueaza apoi cu frecventa contactului: cu cat ‎este mai rar (si deci nu isi iau drogul) cu atat se deprima mai tar e. Iar rar sa nu va inchipuiti ca ‎inseamna o data doua pe an. ‎

Iar daca observati, raspunsul la intrebarea ce v-am pus-o in legatura cu afirmatiile lui ‎Arsenie Boca: „cele ce stam singure suntem bolnave mental din cauza ca nu avem contact cu ‎sperma barbatului?”, raspunsul articolului este clar: nu numai ca suntem mai depresive dupa ‎parerea lor, dar nici macar nu exista diferente intre una care duce o viata curata si o prostituata ‎ce foloseste prezervativ. Daca nici asta nu va convinge cat de multa aberatie este in ideea de a ‎considera ca psihicul femeii ar depinde de sperma barbatului, atunci eu mi-am batut gura ‎degeaba si discutia nu are nici un sens, este dovada clara ca sunt unii care cred absolut doar ce ‎au chef fara nici o sustinere nici obiectiva si nici de alta natura. ‎

În prealabil postat de Laura19 Vezi mesajul ‎

Nu a afirmat nimeni asa ceva, nici macar Pr.Boca, Dansul s-a referit la cu totul altceva, ‎dar i-au fost rastalmacite cuvintele. Din contra, Parintele Boca mereu a iubit monahismul, iar ‎calugaritele se stie, stau fara. Si cum a zis si Ovidiu, bazele monahismului de la Man.Prislop au ‎fost puse de Pr.Boca. Parintele vorbea despre extremele din casatorie, nu despre femei ‎singure, nu despre calugarite, nu despre normalitatea din casatorie. ‎

@Taragua Da, si eu astept raspunsuri la interbar ile puse de Ovidiu-cele despre avort, ‎daca sunteti de acord cu el si daca ati asistat la vreun avort. Iar eu as mai avea doua intrebari. ‎Considerati ca un cuplu care se iubeste f.f.mult si are planuri de casatorie,poate sa aibe relatii ‎intime inainte de casatorie? Sunteti de acord cu folosirea contraceptivelor in timpul casatoriei?‎

Nu poti sa Il desprati pe Dumnezeu de medicina. Adevarata stiinta duce la credinta, cum ‎se spune pe un alt topic. ‎

Draga Laura,‎

Asta ziceam si eu, viata calugaritelor si femeilor singure este dovada ca femeia nu are ‎nevoie de substante secretate de prostata barbatului pentru a ramane intreaga la minte. Si asa ‎cum femeile singure nu au nevoie , tot asa nici cele casatorite nu au nevoie, nici ele nu sunt ‎‎”atarnatoare” de barbat asa cum a zis Arsenie Boca, care a mintit/nu a stiut zicand ca femeile ‎nu ar avea de unde lua substantele pentru ca DOAR prostata barbatului le-ar secreta. ‎Minciuna. Niciodata medicina nu a spus asa ceva iar revelatie nu este pentru ca nu este ‎adevarat ceea ce a spus el, se infirma si logic (vezi calugaritele si femeile singure) si stiintific. ‎Dar s-a folosit de aceasta minciuna pentru a convinge femeile sa cedeze sotilor lor. Nu avea ‎interesul sa spuna asta calugaritelor pentru ca multe s-ar fi gandit de doua ori inainte de a se ‎calugari din moment ce sanatatea mintala a femeii depinde de sperma barbatului. Deci a spus ‎doar casatoritilor. De aceea o numesc manipulare. Daca ar fi cum a spus Arsenie Boca, sa luam ‎sarurile acidului glutamic doar din prostata barbatului, toata populatia globului am avea retard ‎mental sever si multe alte probleme/boli. Punct.‎

Cat despre restul intrebarilor, stiti foarte bine si dvs. raspunsul, nu am ce va spune in ‎plus. Nu sunt deacord cu uciderea si nici cu abuzurile de nici un fel. ‎

‎ #305 Vechi 08.08.2012, 18:52:48 ‎

Tartaruga Tartaruga is offline ‎

Banned Data înregistrării: 19.07.2012‎

Mesaje: 709 ‎

Implicit ‎

‎–––––––––––––––––––––––––––‎

Citat:‎

În prealabil postat de ovidiu b. Vezi mesajul ‎

Cred că aveţi o mare problemă: să repeteţi la nesfârşit o idee rău înţeleasă. Chiar nu vreţi ‎să înţelegei că părintele Arsenie a pus bazele viieţii monahale de călugăriţe de la Prislop şi că ‎are şi el un punct de vedere legat de viaţa intimă dintre soţi şi de legăturile dintre aceştia. Nu ‎are dreptul a acest punct de vedere? Dar nu a minţit şi nu a manipulat pe nimeni. A îndreptat ‎mii şi zeci de mii de suflete spre calea cea dreaptă. Treceţi peste aspectul asta care observ că vă ‎macină rău de tot. ‎

Domnule Ovidiu,‎

Ceea ce ma intristeaza poate mai mult in toata afacerea este orbirea voluntara de care ‎dati dovada. Una este sa aiba omul o parere asupra vietii de cuplu si alta este sa manipuleze ‎credinta celorlalti folosindu-se de argumente pseudo-medicale false mizand pe faptul ca si asa ‎populatia nu intelege ce spune el si o ia de buna si mai ales bazandu-se pe faptul ca romanul ‎nici ca face doua corelatii sa vada ca nu bate una cu alta. Aici este vorba pana la urma chiar de ‎caracteru l domniei sale. Daca era cinstit, tocmai pentru faptul ca nici o calugarita nu-i atarnata ‎de prostata vreunui barbat, nu ar fi facut o astfel de afirmatie despre casatorite. Dar a vrut ‎musai sa le aserveasca sotului speriindu-le cu pierderea sanatatii mentale in caz de refuz, si vad ‎ca tine poanta pana azi, chiar si atunci cand isi bate omul gura sa va spuna ca NU ESTE ‎ADEVARAT, femeia nu atarna de barbat si nu isi pierde sanatatea mentala daca isi refuza sotul! ‎Dl. Arsenie Boca, in calitate de duhovnic, se putea servi de cuvintele Ap. Pavel care indeamna ‎ca sotii sa se desparta doar pentru posturi si doar prin buna intelegere, dar nu pentru prea ‎mult timp ca sa nu fie ispititi de cel rau. Un sfat echilibrat dar cu adevar in el. ‎

In fine, faceti cum doriti pana la urma. ‎

‎ #307 Vechi 08.08.2012, 19:12:35 ‎

Tartaruga Tartaruga is offline ‎

Banned Data înregistrării: 19.07.2012‎

Mesaje: 709 ‎

Implicit ‎

‎–––––––––––––––––––––––––––‎

Citat:‎

În prealabil postat de ovidiu b. Vezi mesajul ‎

Iată din tainele prostatei: aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, care sunt ‎substanţe absolut necesare sistemului nervos, atât bărbatului, cât şi al femeii, dar nu le prepară ‎decât bărbatul. Aici e explicaţia fundamnetal biologică, în temeiul căreia femeia este ‎atârnătoare de bărbat”. ‎

Exact domnule Ovidiu, exact. Aici este minciuna. Nu numai ca NU le prepara decat ‎barbatul ci le prepara SI femeia, si se gasesc SI in mai toate alimentele. ‎

Daca le prepara DOAR barbatul, atunci TOTI copiii sau cel putin TOATE fetitele nu ar avea ‎sistemul nervos dezvoltat si am fi TOATE niste cretine (adica idioate, cu retard mental sever). Si ‎asta inca de copile. Si iata cum apare ideea de a aservi femeia barbatului daca vrea sa fie ‎intreaga la minte.‎

Acum intelegeti unde este lipsa de iubire si respect fata de femeie si unde este ‎manipularea? Ma indoiesc ca o sesizati, dar in fine, o sa gasesc intr-o buna zi o explicatie si ‎pentru orbirea asta mentala voluntara la oameni. Deocamdata nu pot gandi decat la o specie ‎de idolatrie. ‎

În prealabil postat de ovidiu b. Vezi mesajul ‎

Constituţional, natura bărbătească are o glandă în plus faţă de femeie: prostata. Această ‎glandă spune foarte multe şi importante lucruri în economia vieţii şi în interpretarea corectă a ‎foarte multor necazuri ivite în familie . Tot pentru clarificare trebuie spus şi numele produselor ‎de biosinteză ale glandelor: hormonii. Aceştia sunt substanţe de biosinteză produse de glande ‎şi vărsate în circuitul mediului intern al sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, ‎cu rol în activitatea şi activarea sistemului nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a ‎menţine organismul întreg în bune condiţii de viaţă internă şi externă.‎

Asta nu înseamnă că dacă nu eşti căsătorită şi nu ai bărbat, înnebuneşti ci doar poţi avea ‎anumite carenţe cu sistemul nervos în special creierul (de ex carenţe ale memoriei). ‎

De ce sportivii nu au voie întreţină relaţii cu o femei, cu câteva zile înainte sau chiar ‎săptămâni e înainte de o competiţie? ‎

Domnule Ovidiu, spuneti prostii. Nici o femeie nu are carente cu sistemul nervos, creier ‎sau altul, pe motiv ca nu are prostata. Nici o femeie nu are memoria afectata pe motiv ca nu ‎are prostata. Numai aiureli menite sa umileasca femeia si sa o aserveasca gratuit barbatului. Iar ‎hormonii care se varsa IN SANGE la barbat NU vin din prostata ci din testiculi, echivalentul ‎ovarelor de la femeie, si din supra-renale, hipofiza, etc. Si femeia are un organ in plus acolo ‎unde barbatul are prostata: este uterul. Ambele organe cu rol strict in reproducere si ‎nicidecum in secretia de hormoni in sange. „Hormonii” prostatei sunt in lichidul seminal, este o ‎excretie exocrina si nicidecum o secretie endocrina!‎

Pana acum ma indoiam doar de caracterul lui Arsenie Boca si va consideram oarecum ‎orb voluntar, cu aceasta postare insa m-am lamurit de ambii.‎

Ramaneti cu bine! ‎[139]

Să continuăm cu biata de antropologie a Părintelui Arsenie Boca

Dacă aceste substanţe, extrem de valoroase pentru iconomia ‎vieţii în bune ‎condiţii ale sistemului nervos, sunt risipite pe plăcere – de ‎care nu te mai saturi – ‎atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubeşte ‎pe bărbat de necesarul de ‎substanţe glutamice sistemului său nervos (15 ‎miliarde de neuroni) şi încep ‎fenomene de carenţă nervoasă, care pot ‎ajunge până la slăbirea totală a funcţiilor ‎mintale. S-au văzut atare ‎cazuri de tâmpire a minţii şi a pierderii totale a memoriei ‎fără să fie şi ‎alte boli în organism. Respectivul era suprasolicitat, iar el s-a ‎predat. ‎Urmările sociale se înţeleg.‎

Refuzul păgubeşte pe femeie. Unul din refuzurile obişnuite este ‎acela ‎‎„întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta ‎e viciul ‎‎„onaniei cu femeie”. Păgubesc amândoi – pagubă biologică care ‎se resimte în ‎sănătatea amândurora.‎

Minţirea, trişarea, ferirea, unul şi acelaşi viciu, duce în mod ‎normal la o ‎nervozitate şi la o nemulţumire unul de altul, pe care ‎natura, în nevinovăţia ei ‎caută să o remedieze. – Şi cum o remediază ? – ‎căutând flecare din părţi alt ‎partener, care să nu falsifice convieţuirea. ‎In fond e o rezolvare greşită, vinovată ‎faţă de unitatea de dragoste a ‎Tainei Căsătoriei.‎

Deci, dacă o femeie greşeşte cu altcineva, de vină e trişarea lor, ‎‎„ferirea” ‎soţului care o împinge la gestul căutării pe altcineva, care să ‎fie

A

corect cu natura. In majoritatea cazurilor de „necredinţă” a femeii e de ‎vină ‎soţul, că nu şi-a umplut casa de copii.‎

Deci cine fuge de copii, fuge de răspundere. Şi unde fuge ? – în ‎iresponsabilitate ‎‎?! Când însă îţi iei răspunderea de-a rodi copii,‎

‎ ‎

PĂRINTELE ARSENIE – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR”‎

‎255‎

Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da de mâncare şi-ţi va asigura şi ‎cinstea ‎căsniciei.‎

Deci nici abuzul, nici refuzul, ci o dreaptă socoteală şi o ‎convieţuire corectă.‎

‎5‎

Mai mult chiar. O altă constrângere de care trebuie ţinut seama e ‎foliculina. ‎Hormon feminin toxic şi cancerigen. Toxic la nivelul ‎creierului, dând continui ‎dureri de cap şi foarte intense. Cancerigen la ‎nivelul sânilor sau uterului ‎‎(fibroame uterine). De creşterea acestui ‎hormon nu este scăpare decât de la 3^4 ‎sarcini în sus. Iar sarcinile (să ‎fie) în mod normal, cum apar ele în mod natural.‎

Această ordine normală şi naturală a sarcinilor e singura cale care ‎asigură ‎sănătatea copiilor. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, ‎indiferent cu ce ‎metode şi motive, ating sănătatea copiilor următori – ‎dacă mai vin. Dar chiar dacă ‎nu mai vin alţii, Legea divină pedepseşte şi ‎retroactiv pe cei făcuţi cronologic.‎

Aşadar în înseşi constituţia endocrină a femeii e pusă ‎obligativitatea naşterii de ‎mai mulţi copii. E chiar condiţia de mântuire a ‎femeii, după cum i-a descoperit ‎Dumnezeu sfântului Pavel aceasta (I ‎Timotei 2,15).‎

In cazul viciului, sau al greşelilor de convieţuire, apariţia ‎cancerului care ucide ‎soţia se răstoarnă iarăşi în răspunderea soţului. ‎Soţul care nu vrea copii nu ‎trebuie luat: e un criminal camuflat al soţiei ‎sale. Nu e din turma lui Hristos.‎

Abia de la 3^4 copii în sus, făcuţi în ordinea normală în care apar, ‎se ‎neutralizează acţiunea toxică şi cancerigenă a foliculinei.‎ […]

PĂRINTELE ARSENIE – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR”‎

‎259 ††‎

Pe de altă parte “obrocul“ simbolizează sinagoga Iudeilor, adică slujirea ‎trupească a legii, care acoperă prin grosimea simbolurilor literei lumina ‎cunoștinței adevărate a sensurilor. (10) Cuvântul (Rațiunea) nu vrea să fie ‎câtuși de puțin sub acest obroc, ci vrea să fie așezat în vârful și pe înălțimea ‎Bisericii. Căci dacă Cuvântul547 e ținut sub litera legii, ca sub un obroc, îi ‎lipsește pe toți de lumina veșnică nedăruindu-le vederea duhovnicească celor ‎ce nu se străduiesc să se lepede de simțirea (percepția) înșelătoare, care nu e ‎capabilă decât de eroare și nu sesizează decât aspectul coruptibil al corpurilor ‎înrudite cu ea. El vrea deci să fie pus în sfeșnic, adică în Biserică, sau în ‎slujire rațională în duh, ca să-i lumineze pe toți, din toată lumea, învățându-i ‎să viețuiască și să se poarte conform cu rațiunea, și numai atâta grijă să aibă ‎de cele corporale, cât e de lipsă ca să taie orice afecțiune a sufletului față de ‎ele; de asemenea ca toată străduința să le fie să nu dea sufletului nici o ‎închipuire materială; după ce a fost stinsă prin rațiune simțirea (percepția ‎simțurilor), care la început a respins

‎547 Ca în multe alte locuri și aci λόγος înseamnă și Hristos însuși, dar și ‎cuvântul propov ăduirii, sau rațiunea (sensul) ascunsă în cuvintele și ‎ceremoniile legii. Mai bine zis rațiunile sau sensurile Scripturii sunt razele ‎Logosului dumnezeiesc.‎

‎398‎

Sfântul Maxim Mărturisitorul

rațiunea (cuvântul) și a acceptat iraționalitatea plăcerii ca pe un șarpe ‎lunecos (11). Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simțirii ca să ‎nu mai poată oferi diavolului intrare spre suflet. Iar simțirea aceasta, fiind una ‎după, gen, se împarte în cinci specii, înduplecând prin percepția fiecărui simț ‎sufletul amăgit să iubească cele sensibile înrudite cu acel simț, în loc să-l ‎iubească pe Dumnezeu (12). De aceea cel ce ascultă înțelepțește de rațiune,548 ‎alege de bunăvoie moartea trupului înainte de moartea silnică și fără voie, ‎despărtindu-și total voința de simțire.549‎

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste ‎fire simțirea (percepția), prin care se manifestă afecțiunea sufletului față de ‎trup. Căci litera, dacă nu e înțeleasă duhovnicește, e mărginită în conținutul ‎ei de simțire, care nu îngăduie să străbată înțelesul celor scrise până la minte. ‎Iar dacă litera se adresează numai simțirii, tot cel ce primește litera în chip ‎iudaic numai ca istorie, trăiește după trup, suportând în fiecare zi prin ‎aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simțirii celei vii, neputând, să ‎omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viața cea fericiiă în duh. “Căci ‎de viețuiți după trup, veți muri“, zice dumnezeiescul apostol, „iară de omorîți ‎cu

‎548 în acest pasaj rațiunea, căreia i se opune simțirea; poate fi și Logosul ‎divin, sau mai bine zis rațiunea din noi e în același raport cu Logosul ca ‎sensurile lucrurilor cu El.‎

‎549 Moartea simțirii e menită să mântuiască pe om de moartea firii. Moartea ‎ca osândă a fost pricinuită de creșterea lucrării simțurilor, care 1-a legat pe om ‎de lumea văzută, despărțindu-1 de Dumnezeu. Moartea simțirii e moartea ‎omului trupesc, a omului aplecat spre cele de dinafară, a omului “mort“ ‎duhovnice ște, pentru a învia omul dinăuntru, omul adevărat, omul mintal, ‎sinea omului.‎

‎399‎

Filocalia

duhul faptele trupului, veți trăi“.550 Drept aceea, aprinzând făclia, adică ‎rațiunea care aduce lumina cunoștinței prin contemplație și fapte, să nu o ‎punem sub obroc, ca să nu fim osândiți, ca unii ce mărginim la literă puterea ‎necuprinsă de minte a înțelepciunii, ci în sfeșnic, adică în Sf. Biserică, pe ‎culmea contemplației adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina ‎dumnezeieștilor dogme.‎[140]

Să nu uităm, de la ideea eretică și neștiințifică a dependenței sănătății de împreunarea trupească, Părintele a deviat mai mult, propovăduind oficial onanismul:

Părintele spunea că în momentul în care o femeie avortează, ceva bun din ‎ea se ‎pierde și copiii care vor urma o să aibă de ‎suferit ca urmare a acestei lipse generate ‎de avort. Pentru ca să se evite ‎avortul atunci când sarcina este interzisă, am auzit ‎când Părintele Arsenie a ‎recomandat unei femei care avea Rh negativ sa meargă la ‎ginecolog pentru ‎a-i se stabili perioada de fertilitate și ca în felul acesta să nu se ‎afecteze ‎legătura firească dintre soți ‎

‎(Mariana P-Făgăraș‎)[141]

(c)Despre carne

Carnea este o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea;‎[142]

Vedem că gândirea că toată carnea ar fi toxică nu este Ortodoxă, deși Părintele Arsenie Boca luptă împotriva ei:

 

ÎNFRÎNAREA

‎ 1004. -înfrînarea statornică este temelia moralei creștine, dar nu orice înfrînare, ci numai aceea ‎închinată Domnului și împlinită cu înțelepciune după dreptatea legii lui Dumnezeu. Toată ‎făptura este bună și vrednică de a fi folosită de om, dar nu toți oamenii sînt făcuți pentru ‎lucrurile din lume. “Toate-mi sînt slobode dar nu toate-mi sînt de folos” de aceea creștinul “care ‎se folosește de lumea aceasta trebuie să fie ca și cum s-ar folosi de ea, căci chipul lumii acesteia ‎trece” (I Cor.7, 31; I Tim. 4, 4; Tit. l, 15; Rom. 14, 14). îndeosebi clericii ca și apostolii ‎odinioară, trebuie să fie pildă de înfrînare (VI ec. i2, 13, 30; VII ec. 18) spre slava lui ‎Dumnezeu, folosul aproapelui și mîntuirea lor înșiși (F. Ap. 20, 34-34; I Cor. 9, 12-27; Tit 1, 7; ‎‎2, 6; I Petru 1, 6-l3; A. 7, 5, 8).‎

‎ 1005. -Bătrînii și bolnavii care și-au ostenit trupul cu înfrînarea în tinerețe, pot să-și ușureze ‎întreținerea cu alimentație mai bună, fiindcă înfrînarea recomandată de Biserică, nu omoară ‎oamenii, ci păcate și acolo unde păcatul a slăbit și înfrînarea ne îndulcește, iar hrana bună se ‎socotește ca o doctorie folosită în numele ‘Domnului (Rom. 14, 6-8). Cei scrupuloși și ‎neînțelegători în iconomia înfrînării, trebuie să se supună sfaturilor duhovnicului. Cei hrăniți cu ‎duhul slavei deșarte, care nu ascultă și astfel se istovesc spre a lor pagubă trupească și ‎sufletească, trebuie să știe că singuri se sinucid și-și vor da seama înaintea Domnului, că n-au ‎mers pe calea cea împărătească a sfintei Biserici, ca niște neascultători (Tit. 1,15-l6; Rom. 14, ‎‎14).‎

‎ 1006. -“Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon sau orice alt cleric s-ar înfrîna de la căsătorie, de ‎la carne și vin, nu pentru înfrînarea închinată Domnului, ci din scîrbă, uitînd că toate sînt bune ‎foarte, că Dumnezeu a făcut pe bărbat și pe femeie și bîrfind ar huli făptura, ori să se îndrepteze ‎ori să se caterisească și să se afurisească; tot așa și mireanul”.‎

‎ -Apost. 51.‎

‎ 1007. -“Dacă vreun episcop, prezbiter sau diacon în zile de sărbătoare nu gustă din carne și din ‎vin, din scîrbă iar nu din înfrînare, să se caterisească ca unul care are conștiința vătămată și dă ‎multora prilej de sminteală”. -Apost. 53.‎

‎ 1008. -“Prezbiterii și diaconii care slujesc în cler și se înfrînează de la carne, sinodul a hotărit ‎ca la agape ei să guste din ea și apoi în viața lor particulară să se înfrîneze. Iar de nu vor voi să ‎guste nici din verdețurile gătite cu carnea și astfel, nu vor să se supună acestui canon, să ‎înceteze din slujbă”. -Ancira 14.‎

‎ 1009. -“Dacă cineva prihănește nunta și defăima pe femeia care se culcă cu bărbatul ei, fiind ‎credincioasă și evlavioasă și ar urî-o sau defăima-o ca și cum n-ar putea să se mîntuiască, să fie ‎anatema”. -Gangra l.‎

‎ 1010. -“Dacă cineva ar osîndi pe cel ce cu evlavie și credință mănîncă carne, afară de sînge, de ‎jertfe idolești și de sugrumat (F. Ap. 15, 29) ca și cum acesta n-ar avea nădejdea mîntuirii, să fie ‎anatema”. -Gangra 2‎

‎1337. -“Dacă viclenii encratiți ne întreabă pe noi (ortodocșii) de ce nu mîncăm toate felurile de ‎carne să li se răspundă: Noi ne îngrețoșăm și de prisosințele (gunoaiele) noastre. La noi și ‎carnea are aceeași socotință ca și verdețurile, însă precum facem deosebire între diferitele ‎plante după folosul lor lot așa facem deosebire și între felurile de carne. Plantă este și cucuta, ‎carne este și cea de vultur, dar nimeni n-ar îndrăzni să mănînce mătrăgună fiind om întreg sau să ‎mănînce came de cîine dacă nu l-ar forța împrejurările. Astfel, cel care ar mînca din nevoie și ‎carne oprită (de cal, etc.) nu păcătuiește”.‎

‎ -Sf.Vasile 86.‎

‎ 1338. -“Ascetul trebuie să știe cînd și cu ce mîncăii trebuie să-și hrănească tnipul ca dușman; ‎cînd să-l mîngîie ca prieten, cînd să-l îngiijească ca bolnav, ca nu cumva prin nebăgare de ‎seamă, cele ale dușmanului să le socotească ale prietenului, iar cele ale prietenului să le pună pe ‎seama dușmanului, iar ale acestuia iarăși să le socotească ale bolnavului. Căci la vremea ispitei ‎îl va război fiecare, după ce a dat sminteală fiecăruia”. Filoc. IV, p. 289, 57.‎

‎ ‎ ‎ ANIMALE NECURATE

‎ 41. – în concepția creștină, toată făptura este curată (Rom. 14, 14). însă nu orice făptură este ‎bună de întrebuințat în toate felurile, după cum nici buruienile nu le putem mînca pe toate, tot ‎așa și dintre animale, nu putem să le folosim carnea sau să recurgem la orice fel de serviciu al ‎lor. în Vechiul Testament, se făcea o strictă deosebire între animale curate și necurate, din ‎pricina idolatriei, a mentalității sociale și a năzuințelor morale (Lev. li; 20, 23-26; Deut. 14, ‎l-25). în Noul Testament, această strictă deosebire s-a micșorat, ideal, aproape CU totul (Matei ‎‎15, 11; I Cor. Io, 25; I Tim. 4, 4-5; F. Ap. Io, l-30), însă, practic, moral, se face deosebire, ‎întemeindu-se mai ales pe legea naturală a bunului simț. Se pare că în trupul omului și în firea ‎Iui morală s-ar imprima ca și alcoolul, tutunul, etc, caracterele elementelor din care se hrănește, ‎după cum și în minte și în suflet se imprimă ideile cărților pe care omul le citește. 1 s-a dat ‎omului puterea de a se crea pe sine, din cele de Dumnezeu create. întrucât oprirea folosirii ‎cărnurilor unor animale se întemeiază pe legile naturale, respectate și de Noul Testament (Rom. ‎‎14, l-21). nici canoanele n-au precizat mai mult în acest sens (Vezi: Carne, Mâncare).‎

‎ 42. -“Și cine va mânca corb sau cioară, cucuvea sau cuc, sau vultur, sau privighetoare, unii ca ‎aceștia un an să se pocăiască și să facă câte 100 de metanii pe zi” -PEG, 30.‎

‎ 43. -“Cine va mînca lup, sau vulpe, sau veveriță, sau cline, sau pisică, sau arici, sau păliș, sau ‎nevăstuică, sau alte cile sînt necurate: șarpe, broască țestoasă și altele ca acelea, sau cal sau ‎măgar, din cele sălbatice sau din cele domestice, câte-s necurate, ce nu zice legea lui ‎Dumnezeu, iar de nu va face aceasta din buna voie, ci va mînca de nevoie, să se pocăiască un an ‎și să facă 15 metanii pe zi” -PGG.‎^[143]

Având astfel de concepții eretice, să ne mai mirăm că

(9)      Părintele Arsenie Boca a fost propovăduitor și inventator de texte apocrife

†† plecând de la canonul 85 apostolic mergi și vezi despre minunile sfintelor scripturi și canoanele care opresc citirea apocrifelor.

Părintele ne-a povestit altădată despre Maria Magdalena că a fost fiică de împărat, dar a ‎fost depravată, păcătuia cu toți care îi convenea și când a auzit de Domnul Iisus Hristos a ‎spus că se va duce să-L amăgească și pe El. S-a gătit și a plecat spre locul unde Iisus vorbea ‎lumii. Dar, înainte cu 60 de stadii de a ajunge, a căzut în genunchi și nu a mai putut înainta. ‎Se lupta singură să poată să ajungă, dar era în zadar. Lumea trecea pe lângă ea, toți ‎ducându-se să-L asculte pe Iisus Hristos și ea era singura care nu putea să înainteze. Atunci ‎și-a dat seama că o putere dumnezeiască o ține pe loc și și-a aruncat toate podoabele de pe ‎ea. A început să-L roage pe Dumnezeu ca să o ierte de păcate. Atunci Domnul Iisus Hristos ‎i-a îngăduit să meargă la El, iar ea a parcurs restul drumului în coate și în genunchi, iar când ‎a ajuns la Mântuitorul, I-a spălat picioarele cu lacrimile ei și I le-a șters cu părul ei. Astfel, ‎Maria Magdalena s-a întors la credință și a ajuns prima mironosiță.‎ [iată deci, cine era propovăduitorul fabulelor, legendelor și apocrifelor despre Sfânta Maria Magdalena, pe baza cărora o judecau ucenicii sfinției sale și o comparau cu femeile cunoscute de ei – n.n.] ^[144]

Sfântul Sinod al 6-lea Ecumenic CANONUL 63‎

‎ Martirologiile (istoriile mucenicilor) cele mincinos plăsmuite de vrăjmașii adevărului, că doar ‎ar necinsti pe mucenicii lui Hristos, și ar aduce la necredință pe cei ce le aud, poruncim, a nu se ‎publica prin Biserici, ci să se dea focului acestea. Iar pe cei ce le primesc, sau ca la niște ‎adevărate iau aminte la acestea, îi anatematisim.‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Necredincioșii, și vrășmașii adevărului, vrând să prihănească pe cele ale creștinilor, precum se ‎vede, au scris oarecare de râs și străine, ca cum le-ar fi zis, și le-ar fi făcut mucenicii lui Hristos; ‎ca și mucenicii din acestea să se ocărească, și credința dreptslăvitorilor să se batjocorească. ‎Drept aceea canonul acesta poruncește a nu se citi în Biserică acest fel de cuvinte mincinoase, ci ‎să se ardă, iar cei ce le plinesc pe acestea ca pe niște adevărate să se anatematisească‎^[145]

Dar să redăm ceea ce ne învață Sfânta Tradiție despre Sfânta mironosiță și muceniță, întocmai cu apostolii, Maria Magdalena:

†† Sfînta Maria, numită Magdalena, a fost uceniţa şi mironosiţa lui Hristos cea dintîi şi cea mai mare decît toate mironosiţele şi purtătoarele de mir. Ea se trăgea din seminţia lui Neftalim, a cărei patrie se cuprinde în hotarele Galileii celei de sus, dintr-un loc ce se numea Magdala şi de unde s-a şi numit Magdalena. Aceasta a trăit în vremea venirii pe pămînt a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, după judecăţile lui Dumnezeu, să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dînsa, precum Însuşi zice despre orbul din naştere. Tot prin voinţa dumnezeiască şi spre oarecare folos sufletesc, ea era muncită şi supărată de şapte duhuri necurate.

Auzind ea de Hristos, Mîntuitorul lumii, Care umbla în vremea aceea prin cetăţile şi satele Galileii, că tămăduia toate bolile şi neputinţele din oameni, izgonea pe diavoli dintr-înşii, propovăduia Evanghelia împărăţiei cerului şi cu puterea Sa dumnezeiască cea dătătoare de tămăduiri, făcea bine tuturor, s-a dus la Dînsul şi s-a învrednicit îndată de milostivirea Lui cea iubitoare de oameni, împreună cu cei miluiţi. Domnul Cel multmilostiv, care cunoştea pe toate mai înainte de facerea lor, a gonit dintr-însa pe cei şapte diavoli muncitori cumpliţi, făcînd-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar şi cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoştinţei adevărului, făcînd-o să cunoască pe Mesia Cel aşteptat şi să creadă într-Însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mîntuirea lumii.

De atunci, Sfînta Maria Magdalena s-a făcut uceniţă şi următoare lui Hristos, slujindu-L împreună cu celelalte sfinte femei, pînă la patimile Lui cele de bună voie, pînă la moartea pe cruce şi pînă la îngroparea dumnezeiescului Trup, după cum mărturiseşte despre aceasta Sfîntul Matei Evanghelistul, astfel: Acolo erau şi femei multe, privind de departe, care veniseră după Iisus din Galileea, slujindu-I Lui, între care era şi Maria Magdalena.^[146]

Sinaxar 22 Iulie

 

În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfintei mironosite si întocmai cu Apostolii Maria Magdalena.

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena.  Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).

Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea (cf. 31 iulie) sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).^[147]

Luna iulie in 22 de zile: pomenirea Sfintei, purtatoare de mir si intocmai cu Apostolii, Maria Magdalena.

    Aceasta Marie, numita Magdalena, a fost ucenica si mironosita a lui Hristos, cea dintai si cea mai mare dintre toate ucenicele si purtatoarele de mir. Era din Galilea, din cetatea Magdala, de la hotarele Galileii cu Siria, de unde si numele ei de Magdalena.

    Fiind bantuita de patimi si de necurate duhuri, ea ducea o viata de desfrau si de ticalosie. Auzind, insa, de Hristos si de puterea propovaduirii Lui, cea aducatoare de mantuire, pentru tot neamul omenesc, in sufletul ei s-a nascut, ca o flacara sfioasa nadejdea ca va fi izbavita de Iisus. Deci, mergand El, s-a invrednicit de milostivirea Lui si El a tamaduit-o de toata stricaciunea luminandu-i cugetul cu lumina unei noi vieti, din dumnezeiasca dragoste. Din clipa aceea, Maria s-a facut ucenica si urmatoare a lui Hristos si, impreuna cu alte sfinte femei, a slujit Domnul pe tot drumul greu al vietii Lui.^[148]

SINAXAR

în această lună, în ziua a douăzeci si doua, ‎pomenirea Sfintei mironosițe și întocmai ‎cu Apostolii Maria Magdalena.‎

Această Mărie, venind către Hristos, a urmat Lui. ‎Ea era de la Magdala, în hotarele Siriei.‎

Și fiind bântuită de șapte draci, cu harul lui ‎Hristos a fost mântuită. Și urmând după Dânsul ‎până la patima Sa, s-a făcut și mironosiță.‎

Și cea dintâi ea a văzut învierea, și împreună . ‎ sil cu cealaltă Mărie, adică cu pururea Fecioara ‎Născătoarea de Dumnezeu, a văzut pe înger, ‎târziu, când se lumina spre una a sâmbetelor, ‎precum scrie Matei Evanghelistul. Iar dimineața a ‎văzut doi îngeri cu veșminte albe șezând. Apoi a ‎văzut pe Domnul însuși, Care i se părea că este ‎grădinarul, auzind de la Dânsul cuvântul: «Nu te ‎atinge de Mine». După dumnezeiasca și Sfânta ‎înălțare, mergând la Efes la Sfântul Apostol Ioan, ‎cuvântătorul de Dumnezeu, a răposat acolo cu ‎cuviință. Și a fost îngropată la intrarea peșterii în ‎care au adormit sfinții și fericiții șapte tineri. Iar ‎după aceea, în zilele fericitului întru pomenire ‎împăratului Leon, au fost aduse moaștele ei și ‎puse în mănăstirea ce a făcut el Sfântului Lazăr, în ‎care i se face și soborul în toți anii.‎

Vietile sfintilor de peste tot anul dupa sinaxarele din mineie, triod si penticostar

Biserica Ortodoxa Alexandria ‎455‎‎-456‎.

Vedem așadar, că Părintele Arsenie Boca a fost un mare pasionat și primul propovăduitor al apocrifelor la noi în țară:

Maria Magdalena o desfranata?

Evanghelistul Luca mentioneaza ca Hristos a tamaduit-o de sapte demoni. In Evanghelii nu se face nicio mentiune cu privire la ce fel de demoni o posedasera. Unul din temeiurile pentru identificarea ei cu o desfranata, a fost acela ca Maria Magdalena preia imaginea Israelului infidel, descrisa de profeti ca o prostituata in privinta relatiilor sale cu Dumnezeu.

Alt motiv pentru sustinerea afirmatiei ca Maria Magdalena a fost o desfranata, cu care nu trebuie sa fim de acord, sunt cateva fragmente gnostice in care ea este privita ca fiind amanta lui Hristos. In Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisa ca insotitoarea cea mai intima a lui Iisus:

„Insotitoarea Mantuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decat pe toti ucenicii Sai si obisnuia adesea sa o sarute pe gura”.

Din diverse texte apocrife, fara legatura cu Sfanta Scriptura, reiese ca ea a fost logodita cu Sfantul Ioan Evanghelistul, insa pentru ca acesta a lasat-o pentru a-L urma pe Hristos, Maria Magdalena a devenit prostituata:

„Fugind de aici la Ierusalim, fara sa-i pese de nasterea ei si uitand de legea lui Dumnezeu, s-a facut o prostituata vulgara si dupa ce de bunavoie a facut un bordel al destrabalarii, s-a facut pe drept cuvant un templu al demonilor, fiindca sapte diavoli au intrat deodata in ea si o chinuiau neincetat cu dorinte spurcate”.

Sfanta Maria Magdalena in Evanghelii

In Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentata ca fiind „o femeie din care s-au scos sapte draci”, dar si cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-19).

Maria Magdalena confundata cu alte femei

A fost confundata cu cele trei femei care au uns cu mir pe Mantuitorul. Doua sunt numite pacatoase, cea de la evanghelistii Luca si Marcu, pe cand cea de la evanghelistul Ioan este Maria, sora lui Lazar.

Evanghelistul Luca vorbeste de o femeie pacatoasa care „a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, cu parul capului ei le stergea si ungea cu mir picioarele Lui” (Luca 7, 36-50). Marcu vorbeste si el de o femeie pacatoasa, dar care toarna mir de mare pret doar pe capul lui Iisus si nu pe picioarele Acestuia (Mc. 14,3), in vreme ce Evanghelistul Ioan vorbeste de o femeie care unge numai picioarele Domnului, cu sase zile inainte de Pasti (Ioan 12, 13).

Nu avem nici un motiv sa vedem in femeia pacatoasa (desfranata) pe Maria Magdalena, tinand seama ca in Traditia bisericeasca, in imnologia cultica sau in scrierile Sfintilor Evanghelisti, nu se vorbeste de Maria decat ca a fost izbavita de șapte demoni.^[149]

[1] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408.

[2] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, p. 50.‎

[3] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatic, Ed. Predania, București, ²2011, p.15

[4] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004

<http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, p. 84.

[5] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004

<http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, pp. 118-119.

[6] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi ‎îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, ²2009, p. 276.

[7] ‎283 Nestorie, patriarh al Constantinopolei de la 428 – 431, a ajuns reprezentantul ‎ereziei care îi poart ă numele. Despre ‎Neslorie să se vadă D. Fecioru, op. cit., nota ‎‎5, p. 172.‎

‎284 Dioscur, patriarhul Alexandriei de la 444 – 451, a fost unul din cei mai înver ‎şunaţi apărători ai lui Eutihie (+ după ‎‎451).‎

‎285 Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri de lângă Constantinopole, mort dup ă ‎‎451, a fost scânteia care a dezlănţuit ‎monofizitismul. Punctele doctrinale ale sale se ‎reduceau la urm ătoarele două: a) Hristos nu este deofiinţă cu noi; b) ‎după unire n-a ‎avut decât o singur ă fire.‎

‎286 Sever, episcopul monofizit al Antiohiei, mort dupa 530, a fost cel mai subtil şi ‎cel mai bun teolog monofizit, ‎înverşunarea cu care combate hotărârile sinodului de ‎la Calcedon (451) şi le justifică prin aceea că doctrina sa este ‎identică cu doctrina ‎Sfântului Chiril al Alexandriei (+ 444).‎

‎287 Diodor, episcopul Tarsului, mort înainte de 378, a fost întemeietorul şcolii exegetice din Antiohia. Din pricina ‎doctrinei sale hristologice poate fi socotit, după cum spune Sf. Chirii al Alexandriei, drept izvorul ereziei nestoriene.‎

‎288 Teodor, episcopul Mopsuestiei, a trăit în sec. IV. Despre Teodor să se vadă: D Fecioru, op. cit., nota 3, p. 184.‎

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 85-86.

[8] 318 I Corinteni XV, 21.‎

‎319 I Corinteni XV, 47.‎

‎320 Galateni IV, 4.‎

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 98-100.

[9] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., p.129.

[10] După cum dovedește Sfântul Ierarh Epifanie al Salaminei în minunata sa carte: Panarion – Πανάριον εἴτουν κιβώτιον – Cutia cu leacuri.

[11] ‎†PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. 5.‎

[12] Oameni suntem toţi; om însă, numai din când în când câte unul: acela ‎care nu-şi dezminte obârşia divină; iar Om (cu “O” mare) numai unul, Iisus ‎Hristos, care pentru noi oamenii, Dumnezeu fiind, s-a făcut Om.‎

Cărarea împărăției, Ed. cit., p. 145.

[13] Oarecum scuzându-l ca ignorant, dar acuzându-l că s-a apucat a preda ‎oamenilor teologie fără a o deprinde cu seriozitate. Dar oare nu cumva învățăturile ‎sfinției sale sunt și ele insuflate „de sus” de la vameșii arhiconi ai văzduhului ca și ‎picturile preacuvioșiei sale, prin vedenii? Să ne ferească Dumnezeu de o astfel de lucrare!

[14] <http://dexonline.ro/definitie/ob%C3%A2r%C8%99i>,sâmbătă, 13 iunie 2015.

[15] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 343-347.

[16] Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov…, Ed. cit., pp. 153-154.

[17] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., pp. 99-100.

[18] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ¹1990, pp. 699-670.

[19] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele…, p. 696.

[20] ‎73 Matei XXVIII, 19.‎

‎74 Evrei I, 3.‎

‎75 I Corinteni I, 24.‎

‎76 Coloseni I, 15.‎

[21] Deci, nu poate fi vorba de obârșie divină comună între oameni și Fiul Omului.

[22] ‎77 Evrei I, 3.‎

‎78 Evrei I, 3.‎

‎79 Ioan I, 14, 18; III, 16, 18; I Ioan IV, 9.‎

‎80 Efeseni III, 14-‎‎15.‎

[23] ‎266 Facerea III, 5.‎

‎267 Ioan I, 18.‎

‎268 Ioan I, 1-2.‎

‎269 Filipeni II, 6.‎

‎270 Eclesiastul I, 9-‎‎10.‎

‎271 Ioan I, 14.‎

‎272 I Timotei II, 5.‎

‎273 Ioan I, 13.‎

[24] Chipul nu este totuna cu identitatea.

[25] ‎274 Matei I, 16; Luca I, ‎‎27.‎

‎275 Evrei VIII, 14, 13.‎

‎276 Luca I, 28.‎

‎277 Luca I, 30-31.‎

‎278 Matei I, 21.‎

‎279 Luca I, 34.‎

‎280 Luca I, 35.‎

‎281 Luca I, 38.‎

[26] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 19-22, 82-84.

[27] Obârșia omenească (nu divină) a treia, în dar de la Hristos.

[28] Obârșia omenească (nu divină) ‎dintâi, din creație, de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh.

[29] Obârșia omenească (nu divină) ‎a doua, din plăcere, de la Adam, prin păcatul strămoșesc.

[30] Vedeți că sunt mulți ce nu-și dezmint obârșia din Hristos și nu puțini cum vrea să ne convingă Părintele Arsenie Boca fiindcă el nu experimenta acestea datorită plăcerii de sine și, deci, nu credea că sunt posibile.

[31] Vedeți că nu prin vedenii și stări mângâietoare de aleși ai lui Dumnezeu se obține vindecarea firii, ci prin multe pătimiri?

[32] De unde, așadar, ideea că Hristos este singurul care nu și-a desmințit obârșia? Vedeți că și învățătura aceasta a Părintelui Arsenie Boca este o idee eretică?

[33] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

[34] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. ‎145‎.

[35] ‎Din conglomeratul de fraze încâlcite pe care le folosește să pară mai ‎interesant, fără să spună de fapt nimic ziditor. ‎

[36] Sfântul Ierarh Epifanie al Salaminei, Panarion – Πανάριον εἴτουν κιβώτιον – Cutia cu leacuri, <https://www.scribd.com/doc/212964920/Panarion-%CE%A0%CE%B1%CE%BD%E1%BD%B1%CF%81%CE%B9%CE%BF%CE%BD-%CE%B5%E1%BC%B4%CF%84%CE%BF%CF%85%CE%BD-%CE%BA%CE%B9%CE%B2%E1%BD%BD%CF%84%CE%B9%CE%BF%CE%BD-Cutia-cu-leacuri-Sfantul-Epifanie-al-Salaminei-Ciprului>, vineri, 12 iunie 2015, pp. 140-141.

[37] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. ‎145‎.

[38] Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă preexistența sufletului preștiut.

[39] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 33.

[40] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., pp. 132, 59.

[41] CANOANELE SINODULUI DIN CARTAGINA ‎418-424 d.H. Deci după multele cercetări, și tractații ce a făcut sinodul, au așezat și 141 de canoane, care ‎privesc la buna rânduială și așezarea Bisericii. Care sunt acestea de aici, pecetluite și întărite, ‎hotărâtor și anume de cel al 2-lea canon al sinodului ecumenic al 6-lea. Iar simplu și nehotărâtor ‎de cel întâi al‎ sinodului 4 și de cel întâi al sinodului 7 iar pe al 89 canon al acestuia cu însăși zicerea îl ‎pomenește sfântul și ecumenicul sinod al 5-lea. Și prin întărirea aceasta ia oarecum putere ‎ecumenică.‎

Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 347-348.

[42] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed.cit., pp. 201-202.

[43] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 54, 409-410.

[44] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 393-395.

[45] Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004‎, p. 92-93.

[46] Ierom. Arsenie Boca, Pravila albă. Sfaturi pentru cei căsătoriţi, Ed. Agaton, 2006, p. 407.

[47] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003.

[48] Pr. Ioan Gînscă, Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. ‎XX – O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete, Ed. Teognost, Cluj-‎Napoca, 2002, p. 68‎

[49] Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[50] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[51] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 56

[52] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină”  a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 164, 175-177.

[53] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 61

[54] Patericul…, Pentru Avva Arsenie, 40, 42.

[55] <http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=78&a=4870>, vineri, 14 august 2015.

[56] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină”  a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 176-179.

[57] <http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sinod_gergia.html>, vineri, 14 august 2015.

[58] Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, p. 99.

[59] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 100.

[60] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 271-273.

[61] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 399-400.

[62] Mineiului pe iulie, citat de aici:

<http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/07/20/despre-epoca-lui-antihrist-si-revenirea-prorocului-ilie-ca-%E2%80%9Eal-doilea-inaintemergator-al-venirii-lui-hristos/>, vineri, 19 iunie 2015.

[63] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. 20-27, 87, 179, 13, 38, 112, 96, 103, 89, 85.

[64] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 1, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1997, pp. 300-304, 263-264.

[65] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Luca, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 26.

[66] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 296.

[67] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 299.

[68] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, Bucu-‎rești, 2007, p.‎ 240.

[69] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 164.

[70] ‎‎330 Cuvântul Scripturii se aseamănă mai mult lui Dumnezeu cel ‎‎necircumscris, decât omului mărginit, de la care 1-a împrumutat ‎‎Dumnezeu. Căci în gura lui Dumnezeu cuvântul omenesc îşi lărgeşte ‎‎cuprinsul la infinit, potrivit cu cel ce îl folose şte.‎

[71] ‎656 Este interesant că în această ordine a legilor, legea naturală e aşezată ‎‎după ‎cea scrisă, fiind socotită pe o treaptă mai înaltă. Această ordine ‎corespunde ‎cu ‎cele trei trepte ale urcu şului duhovnicesc: a activităţii ‎virtuoase, a contemplării ‎‎naturale, a îndumnezeirii. Ordinea aceasta a ‎legilor o înţelegem dacă o considerăm ‎‎nu atât pe planul istoriei, ci pe al ‎vieţii fiecărui ins. Apoi dacă prin legea scrisă se ‎‎înţelege în special legea celor zece porunci. Astfel fiecare om trebuie să înceapă de ‎‎la ‎împlinirea ‎poruncilor, pentru a se ridica la contemplarea lui Dumnezeu în ‎natur ‎ă ‎şi apoi a se ‎uni cu Dumnezeu.‎

[72] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 224-232, 458-461, ‎483‎-484, 485.

[73] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 13-14.

[74] Sfinții Bătrâni et alii, Patericul…, Pentru multe feluri de năluciri și înșelăciuni diavolești, cu care amăgește ‎și înșeală vrăjmașul pe mulți, vrând ca să-i smintească din calea mântuirii, ‎să-i depărteze de Dumnezeu și să le fie în zadar osteneala lor, 7.

[75] ‎Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, ²2010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[76] Cuvânt al Părintelui Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa Ilie. Din DVD-ul dat nouă, de către sfinția sa, la Sfânta ‎Mănăstire Pavel, din Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015. ‎

[77] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion, Ed. cit., p. 144.

[78] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. IX, Ed. cit., p. ‎545‎

[79] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 12.

[80] Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004‎, pp. 80-108.

[81] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[82] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

[83] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 365-380.

[84] Sfântul Grigorie ‎Taumaturgul Și Sfântul Metodiu De Olimp (Al Patarelor), ‎Părinți Și Scriitori Bisericești 10‎, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al ‎Bisericii ‎Ortodoxe Române, București, 1984‎, p. 67.‎

[85] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., p. 326.

[86] Sfântul †Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, Ed. Pelerinul Român, Oradea, ²2005, p. 106, 236-237.

[87] 1.‎‎ I Cor. 2, 14.‎

‎2.‎‎ Fac. 1. 1-25.‎

‎3.‎‎ Fac. l, 26-31; 2, 7.‎

[88] 4.‎ ‎ Fac. 2, 8.‎

‎5.‎ ‎ Fac. 2, 18; 21-25.‎

‎6.‎ ‎ Fac. 3, 1-7.‎

[89] ‎7.‎‎ I Cor. 7, 33‎

[90] ‎8.‎‎ Fac. 1, 28.‎

[91] ‎9.‎‎ Fac. 15, 2.‎

[92] ‎10.‎‎ Deut 21, 15.‎

[93] ‎11.‎Matei 19, 12.‎

[94] ‎63.‎‎ Fac. 7, 17-23.‎

‎64.‎‎ Fac. 6, 1-5.‎

[95] ‎65.‎‎ I Cor. 7, 2.‎

‎66.‎‎ I Cor. 7, 5.‎

‎67.‎‎ I Cor. 7, 9.‎

[96] Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, apologia vieții monahale, despre creșterea copiilor, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, ^?2001, pp. 14-18.

[97] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. ‎62‎.

[98] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13.

[99] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 110-111.

[100] ‎547 Ioan 8,15; 12, 48.‎

‎548 Fapte 1, 1. Dumnezeu în calitate de fiinţă superioară nu judecă pe‎

om, ca fiinţă inferioară, aşa cum nici omul nu judecă animalele. Pentru

că a judeca înseamnă a te lua pe tine ca măsură. Dar Dumnezeu nu se ‎poate lua ‎ca măsură pentru om.‎

‎549 Matei 12, 31; Luca 12, 10.‎

‎550 Matei 7, 1.‎‎

‎551 Un alt loc din Sf Maxim, care arată concepţia lui despre unitatea ‎concretă a ‎firii omeneşti.‎

‎552 Proverbe 25, 21.‎

[101] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., pp. 269-272.

[102] <http://www.crestinortodox.ro/morala/casatoria-divortul-70897.html‎>, miercuri, 24 iunie 2015.

[103] <http://ortodoxia.md/articole-si-publicatii/5279-odihnirea-celuilalt-s-i-‎fie-prilej-de-bucurie-‎cuviosul-paisie-aghioritul-despre-familie-i-educaie>, miercuri, 24 iunie 2015.

[104] <http://ganduridesprevoi.blogspot.ro/p/ridicarea-casatoriei-la-‎inaltimea-de.html?m=1‎>, miercuri, 24 iunie 2015.

[105] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 9-13

[106] ^ Mircea Eliade, Tehnici de Yoga, 2000, p.146.

[107]< https://ro.wikipedia.org/wiki/Tantra>, sâmbătă, 20 iunie 2015

[108] ^ Mircea Eliade, Yoga – Nemurire si libertate, cap. VI Yoga și tantrismul, Maithuna, Editura Humanitas, București, 1993, p 222.

[109] ‎466. In viața viitoare, în starea deplin înduhovnicită.‎

‎467. Cel ce crede că înfrânându-se nu va cădea, zămislește mândria și prin aceasta a ‎și căzut, cum a căzut satana din cer fără să mănânce nimic.‎

[110] ‎469. Suportă povara dulceții celuilalt, pe care el totuși nu o gustă. «Numește ‎pricinuitor pe cel ce îl îndeamnă și pe cel ce îl ațâță pe altul. Căci unul îl împinge ‎prin cuvinte, celălalt prin fapte, în groapă».‎

[111] ‎470 «Lucrările duhului celui rău și năvala năprasnică a războiului nu se scurtează altfel ‎decît prin puterea Duhului a-toate-lucrător. Dacă nu s-ar întâmpla aceasta, nu s-ar putea să răsufle din nou cel războit și n-ar putea să se ‎elibereze».‎

[112] ‎473. După păcat, dracul vrea să ne aducă la deznădejde, spunîndu-ne că Dumnezeu ‎nu iartă. Prin aceasta ne împiedică de la căință. Dar dacă, neascultând de el, scăpăm ‎de deznădejde, iarăși vine cu motivul iubirii de oameni a iui Dumnezeu, ca să ne ‎îndemne iarăși la săvârșirea păcatului.‎

‎474. E vorba de Dumnezeu în general, nu de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Sau ‎de faptul că trupul Domnului după înviere e atît de înduhovnicit, că poate fi numit și ‎netrupesc.‎

‎475. Nestricăciune dobândită prin har, nu naturală, precum și trupul Domnului nu e ‎nestricăcios prin fire, ci datorită unirii lui cu Dumnezeu Cuvântul.‎

‎476. «Patru sînt virtuțile care curăță sufletul: tăcerea, păzirea poruncilor, ‎strâmtorarea și smerita cugetare».‎

‎477. Scărarul arată și aci că ascultarea e mai mare ca liniștirea de unul singur. ‎Căci ascultarea nu e pândită de mândrie. Și ascultătorul e obișnuit cu oamenii și deci ‎nu cade ușor din pricina lor. Pe lîngă aceea, ș-a obișnuit să atârne totdeauna de sfatul ‎părintelui său duhovnicesc și, prin el, de Dumnezeu.‎

[113] ‎480. Sînt folosite ca simboluri momente din viața lui Moise (leș. 2, 12 ; 3, 2).‎

[114] ‎481. «Se poate spune că cineva a greșit și s-a întors iarăși prin calea prin care s-a ‎abătut. Căci a tăgăduit de pildă prin limbă și iarăși s-a mărturisit prin ea. Sau a furat ‎prin mâini și iarăși a dăruit prin ele. Și in altele la fel. Dar cel ce a curvit nu se ‎întoarce prin aceeași cale prin care a căzut. Ci prin alta. Căci plânge, postește, ‎suspină. De aceea se numește curvia în chip propriu cădere, nu greșeală. Aceasta cu ‎atît mai mult cînd e vorba de viețuirea călugărească. Pentru că e proprie călugărului ‎fecioria și făgăduința. Deci cel ce a stricat fecioria a căzut cu adevărat, călcând ‎făgăduința».‎

‎482. «Iubește liniștea cel ce nu e legat de nici-o patimă față de cele ale lumii ‎și față de oameni, cel ce nu iubește nimic omenesc». Nu le iubește în sens rău, ‎pentru a se lăsa stăpânit de ele, pentru a pătimi în legătură cu ele.‎

[115]‎483.‎‎«Erezia este o abatere a minții și o slujire a lumii. De aceea e greșeală. Dar ‎curvia abate toate simțirile și puterile trupului și ale sufletului și preface si corupe ‎chipul și asemănarea zvîrlindu-le în nimic. De aceea e și numită cădere». Alta : ‎‎«Ereziile sînt din mândrie, curviile din dulce pătimire. Cei dintâi se îndreaptă prin ‎smerenie, cei de al doilea prin greaua pătimire». Ed. 1970 : «Nu a lăsat nedezlegată ‎întrebarea, pentru că e de nedezlegat, ci cu voia, pentru o iconomie mai adâncă. Căci ‎cui nu-i este vădit că a cădea în erezie e lucrul cel mai greu dintre toate la Dumnezeu ‎și la oameni ? Dar fiindcă patima curviei, ca una ce se sădește în fire și exercită o ‎mare tiranie prin plăcere, se reîntoarce ușor și adeseori atrage pe oameni și-i face să ‎lunece și după pocăință, de aceea cel ce a curvit e oprit pentru ani de la Sfintele ‎Taine, ca să nu se întoarcă iarăși la vărsătura sa și să i se facă grea îndreptarea; și ‎pentru a sădi frica în toți, ca să lupte împotriva patimii cu toată puterea. Iar ‎rostogolirea în erezie este o patimă și o neștiință sufletească ce se ivește mai mult ‎din rătăcire sau din iubirea de stăpânire, sau din slava deșartă. Dar după trezirea celui ‎ce a suferit de ea, acela nu mai are război din partea ei, sau tulburare din partea firii. ‎Deci ce nevoie e să-i țină pe aceștia departe de pragurile bisericilor ?’ Se mai poate ‎spune și altfel: că scopul celor ce povățuiesc, învățând și tămăduind, este să taie din ‎rădăcină răul, ca să nu răsară iarăși. De aceea nu se mulțumesc numai cu înlăturarea ‎răului, ca la cei ce s-au abătut de la dogme, sau au înclinat spre erezie, ci rânduiesc și ‎un timp, cum e obiceiul acriviei (stricteții n. tr.), ca cei ce au curvit să uite de ‎plăcerea urâtă. Căci cel ce a curvit, deși știe că lucrul e rău, totuși e atras de plăcere, ‎din lipsa frânelor; el nu rătăcește din neștiință. Răul ereziei stă numai în suflet. Dar ‎curvia, pornind din sufletul liber, a umplut trupul de stricăciune din pricina ‎păcatului. Apoi cel ce, luptând în chip natural, întoarce pe cineva din erezie, odată cu ‎întoarcerea l-a și curățit. Dar cel ce se întoarce din curvie are nevoie de timp, de ‎lacrimi și de post, ca să se șteargă plăcerea întipărită în el și să vindece rana păcatului care s-a întipărit în trup și să facă mintea nefurată și neînclinată ‎spre ea, prin uitarea îndelungată. Dar dacă rămân amândoi nepocăiți, nu vor avea ‎aceeași osândă», ci, ereticul, una mai mare.‎

[116] ‎487. «Deci trebuie ocolită orice convorbire cu femeile, ca puțind duce la o slăbire a ‎frânelor. Iar dacă aceasta e cu neputință din anumite trebuințe, sau pentru grija de ‎săraci, trebuie vorbit căutând cu capul în jos, căci multora, sau aproape tuturor celor ‎biruiți de frumusețea femeilor, le-a venit moartea prin ferestre, cum l-a luat în ‎stăpânire și pe marele prooroc și împărat (David) cînd a privit spre baia aceea ‎aducătoare de moarte».‎

‎488. Ni s-a povestit despre călugări din mânăstirile din Moldova care ‎dormeau în sicrie. «Căci și sicriele ajută la scăpare de ispită. Dar totul este smerenia, ‎căci sicriul este spre smerenie. Pe lîngă aceea, să avem și pe un frate dintre cei ‎nevoitori, împreună-rugător».‎

[117] ‎493. «Gândurile rele își iau ființa din alegerea noastră și din reaua lucrare a ‎dracilor. Iar cele bune din fire — căci am fost făcuți buni —, din alegere, datorită ‎libertății, și din îndemnul îngerilor. Deci cele rele își iau ființa din două izvoare, iar ‎cele bune, din trei. Să ne aducem deci aminte de cel ce zice : «Stați împotriva ‎diavolului și va fugi de la voi» (Iac. 4, 5). Deci să stăruim în nevoință. Dimpotrivă, ‎nerăzboirea noastră de către el în lume este o viclenie a lui și nu un semn al iubirii ‎de oameni».‎

‎494. Cînd sîntem războiți de demoni înseamnă că noi înșine luptăm împotriva ‎lor. Căci cînd nu luptăm împotriva lor, ne sînt prieteni, pentru că facem prin noi ‎înșine ceea ce le place lor.‎

[118]‎495.‎‎«Privește aci folosul mutării dintr-un ioc. Căci Duhul Sfânt învățând pe ‎părinți că cel ce se nevoiește își poate schimba moravurile din schimbarea locului, ‎aceștia strigă : fugiți de locurile căderilor… Iar amintind de David, părintele se ‎gândește la căderea lui cu Beersheba». Din Isaac : «Cel ce nu se depărtează de pricinile ‎patimilor, e atras cu voie și fără voie de păcat. Iar pricinile păcatelor sînt acestea : ‎vinul și femeile, bogăția și buna propășire a trupului, nu pentru că acestea sînt prin ‎fire păcat, ci pentru că firea înclină prin ele ușor spre patimile păcatului. De aceea ‎omul trebuie să se păzească cu sârguință».‎

[119] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IX, Ed. cit., pp. ‎225-241.‎

[120] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Maithuna>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[121] ^ M. Eliade, Tehnici de Yoga,2000, cap. IV, tantrismul, p 147.

[122] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Continen%C8%9B%C4%83_sexual%C4%83#Tantrism>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[123] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13.

[124] Părintele Zosim Oancea [n.n.].

[125] Curs IFR 04.03.2014 – Facultatea de Teologie Ortodoxa Sf. Ierarh Andrei Saguna din Sibiu, minutele 30’40”- 36’23”, Părintele Prof. Dr. Dorin-Zosim Oancea.

[126] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați…, pp. 214-215.

[127] Sfântul †Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, Ed. Schitul ‎românesc ‎Lacu, Sf. Munte Athos, 11999, Ed. digitală APOLOGETICUM, ‎‎12005, p. 36.‎

[128] Wilhelm Reich (n. 24 martie 1897 – d. 3 noiembrie 1957) a fost un psihiatru, psihanalist american de origine austriaco-ebraică. A aparținut celei de-a doua generații de psihanaliști după Sigmund Freud și a fost o figură radicală în istoria psihiatriei.

<https://ro.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Reich>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[129] http://www.la-psiholog.ro/info/orgonomia>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[130] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 224-232, 458-461, ‎483‎-484, 485.

[131] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Imparatiei, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 167.

[132] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. 137-139.

[133] ‎206. Sînt trei trepte : preocuparea de trup, care coincide cu frica de moarte ‎‎; ‎cunoştinţa sufletească, care are un dor de apropiere de Dumnezeu şi frica ‎de ‎judecată ; sporirea în apropierea de Dumnezeu, care coincide cu sporirea ‎în ‎dragostea de El.‎

‎207. Dacă prima treaptă e o vieţuire sub nivelul firii, a doua e potrivită firii, ‎diar ‎încă nu e din puterea harului. De-abia a treia e din har. Iu aceasta se află ‎dorinţa ‎apropierii de Dumnezeu, dar lipseşte puterea harului pentru o apropiere de ‎fapt. Dar ‎cînd de la o treaptă se trece la următoarea, prima se înghite în a doua.‎

‎208. Cel în care mijeşte dragostea lui Dumnezeu are prin aceasta un prim ‎efect ‎chiar asupra celui trupesc, trezind în el frica de moarte.‎

‎209. Nebun de dragostea de Dumnezeu, datorită căreia nu mai pune nici un ‎preţ ‎pe cele de aici.‎

‎210. Oa viaţa de aici. Căci dragostea e şi ea viaţă. Dar altă viaţă. Viaţă cu ‎totul ‎superioară şi netrecătoare.‎

‎211. Cînd cunoşti marea, adînca realitate personală, infinit iubitoare, a ‎lui ‎Dumnezeu şi adîncul inepuizabil de iubire şi nemuritor al semenului, nu se poate ‎să ‎nu iubeşti şi pe unul şi pe altul.‎

‎212. E de remarcat această identificare a sănătăţii sufletului cu puterea ‎şi ‎explicarea puterii din răbdare. Astfel, răbdarea crucii de către Hristos a ‎întărit ‎sufletele omeneşti, precum răbdarea crucii şi a oricărui necaz rodeşte în noi ‎putere ‎şi sănătate. Dimpotrivă, moleşeala şi lipsa de răbdare e semn şi pricină ‎de ‎slăbiciune.‎

[134] ‎392 a. Cunoştinţa adevărată e şi din puterea omului şi din a lui Dumnezeu.‎

‎393.‎ Gustarea şi hrănirea în continuare din pomul cunoştinţei binelui şi ‎răului ‎dezrădăcinează dragostea, pentru trufia ce o naşte în cei ce gustă din el şi ‎pentru ‎folosirea acestei cunoştinţe, în general, de către cei ce gustă din ea pentru ‎folosul lor ‎egoist.‎

‎393 a. Apare din nou cunoştinţa adevărată unită cu credinţa.‎

‎394. Sfîntul Isaac socoteşte că Duhul e lucrător exclusiv în om, pe treapta ‎unirii ‎acestuia cu Dumnezeu. Dar Duhul ajută şi pe treapta făptuirii, însă fără să ‎oprească efortul ‎omului, ci întărindu-1.‎

‎395. Din ultimele două «Cuvinte» şi din cele ce urmează se vede şi mai lămurit ‎că ‎treptele cunoaşterii au la sfîntul Isaac mai mult un înţeles moral şi normativ. Dar ‎şi că ‎acestea reprezintă cunoaşterea adevărată a realităţii.‎

‎396. Cînd cunoştinţa s-a ridicat la cele’ nevăzute, a devenit credinţă, pentru ‎că ‎acelea nu mai sînt cunoscute prin simţuri. Propriu-zis, credinţa aceea naşte ‎adevărata ‎cunoştinţă, cunoştinţa de la început a firii noastre, cînd trăia în orizontul ‎realităţilor ‎duhovniceşti. Atunci omul a devenit cu totul duh, umplîndu-se de Duhul. ‎Căci a ‎intrat în planul Duhului, unde e libertate de legi, unde suflă iubirea ‎nesfîrşită, unde ‎se aleg liber şi pe rînd manifestările fără sfîrşit ale iubirii şi ale ‎comuniunii.‎

‎397. Atunci atinge adîncurile mării neatinse de simţuri şi de minte, adică ‎ale ‎vieţii dumnezeieşti, ale Duhului. Vedem aceeaşi îmbinare de transcendenţă a ‎lui ‎Dumnezeu şi de experienţă a Lui, prin harul Lui.‎

‎398. Sînt sesizate în aceiaşi timp în mod imai presus de înţelegere ‎cîrmuirile ‎dumnezeieşti lucrătoare în fiinţele văzute şi nevăzute, dar şi tainele ‎dumnezeieşti mai ‎presus de aceste cîrmuiri, printr-o intuiţie simplă şi subfire, de ‎ordin duhovnicesc.‎

‎399. Simţurile dinăuntru se pătrund în lucrarea lor de lucrarea Duhului, ‎sau ‎devin şi organe ale lucrării Duhului, producîndti-se o lucrare teandrică, divino-‎‎umană. E o stare în care se gustă cu anticipare nemurirea şi nestricăciunea! Se ‎trăieşte ‎în fiecare clipă veşnicia, fără să se mai ştie de clipă, uitîndu-se de clipă.‎

[135] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. 10, Ed. cit., pp. 205-207, 331-335.

[136] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎141‎.

[137] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, ²2005, 05.01.

[138] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 11-13

[139] <http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=14750&page=23>, sâmbătă, 20 iunie 2015.

[140] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp.397-400.

[141] Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004‎, pp. 80-108.

[142] Pr. Ioan Gînscă, Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. ‎XX – O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete, Ed. Teognost, Cluj-‎Napoca, 2002, p. 21

[143] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[144] Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Colecţia “Ortopraxia”, Ed. Agaton, Făgăraş, 2008‎, p. 82.

[145] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 215.

[146] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, ²2005, 22.07.

[147] http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie22.htm>, luni, 20 iulie 2015.

[148] Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, 22.07.

[149] http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-maria-magdalena-96381.html>, luni, 20 iulie 2015.

Publicitate