k) Erezii din „Cuvinte vii”

Cărarea Împărăției 1

V. Învățătura origenistă. Anatema Sfântului Sinod al V-lea Ecumenic. 3

Cugetarea trupească. 12

Falsa antropologie, sexologie și genetică a Părintelui Arsenie Boca. 26

Calea scurtă a harului 59

Tatăl 70

VI. Învățătura pelaghiană. Anatema Sfântului Sinod al VI-lea Ecumenic. 75

Cuvinte vii 78

Basilica San Pietro. 82

IV. Învățătura monofizită. Anatema Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic. 93

Ignațiu de Loyola. 94

Despre reîncarnare. 97

Propovăduitor și inventator de apocrife. 120

Pentru a înțelege la modul concret, rătăcirea de la adevăr a Părintelui Arsenie Boca, vom selecționa din studiul Grozăviile neasemănate de la Drăgănescu și viața Părintelui Arsenie Boca în lumina Sfinților Părinți, o parte din ereziile sfinției sale, care se află în cărțile recunoscute ca având în ele mesajul original (nealterat de ucenici sau inamici) al sfinției sale.

Studiul îl puteți descărcat de aici, fiind însoțit și de imaginile lămuritoare:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

II.    Cuvinte vii

„Intre „Cărarea împărăției” scrisă în anii ’40 la sfânta mănăstire „Brâncoveanu” Sâmbăta de Sus și pictura de la biserica din Drăgănescu lucrată în anii ’70-80, opera Părintelui Arsenie se întregește prin Manuscrisul de 267 de pagini ai Sfinției Sale, fără titlu, aflat la Așezământul Monahal de la Sinaia și care cuprinde 137 de predici duminicale și la sfintele sărbători, meditații evanghelice și cuvinte duhovnicești în spirit filocalic pe care cu umilință și cu smerenie am îndrăznit a le numi pregătindu-le pentru tipar „CUVINTE VII” (Faptele Apostolilor 7.38 ed. brit.), după unica expresie biblică aliată în cuvântarea sfântului întâiului mucenic și arhidiacon Ștefan, din ziua revelației din Sinedriu și a muceniciei sale. Unele sunt cunoscute, circulând de zeci de ani în popor, nu fără mutilări, deformări, inexactități sau lipsuri. Din păcate, astfel de variante au și văzut lumina tiparului în volume și ediții care lasă mult de dorit și care nu se ridică la exigențele și nivelul unor lucrări care poartă pecetea numelui Părintelui Arsenie. De aceea am socotit de cuviință „să dăm tiparului cele ce sunt ale tiparului”, dar nu oricum, ci după manuscrisul unic, originar și original, scris cu multă atenție, frumusețe și dragoste de însăși Părintele Arsenie prin grafia miniaturală a Sfinției Sale, irepetabilă și inconfundabilă.”[1]

Din păcate, cuvintele din această carte nu sunt duhovnicești, ci tocmai parcă anti filocalice.

Tipăritorul acestui manuscris numește această carte „Cazaniile de la Prislop”, dar ele ne înfundă într-un cazan de necurății gândite.

Titlul oficial este luat din Sfânta Scriptură:

Fap 7:37 Acesta este Moisi cel ce a zis fiilor lui Israil: proroc va ridica vouă Domnul Dumnezeul vostru dintre frații voștri, ca mine, pre el să ascultați. 38 Acesta este cela ce a fost întru adunare în pustie cu îngerul care grăia lui în muntele Sinai, și cu părinții noștri, care a primit cuvinte vii să ne dea nouă.39 De care n’au vrut să fie ascultători părinții noștri, ci l-au lepădat și s’au întors cu inimile lor în Eghipet,

Astfel că este comparat Părintele Arsenie Boca de la Sinaia, cu Sfântul Prooroc Moise care grăia cu îngerul în Sinai. Chiar și comparația, din păcate, este cumplită, arătând o mare rătăcire, fiindcă îngerul ce grăia la Prislop era unul mincinos, făcându-l pe Părintele Arsenie Boca un anti Moise, prooroc mincinos, de care mulți oameni ascultă, întorcându-se prin el cu inimile în Egiptul idolatru al ritualului trupesc, plăcerii trupești și egoismului. Astfel că, în realitate, după mulțimea și vicleșugul învățăturilor eretice din această carte, luată din predicile Părintelui Arsenie Boca, am putea-o numi mai degrabă Cuvinte Otrăvitoare.

Este ceea ce ne atrăgea atenția proorocește Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (parcă descriind cu exactitate lucrarea, scrierea, predicile și pictura Părintelui Arsenie Boca, ispititorul cel mai primejdios al creștinilor cu adevărat Ortodocși din veacul de acum):

ISPITA CREȘTINILOR CU ADEVĂRAT ORTODOCȘI

‎ (Din veacul de acum) ‎

În Pateric scrie că sfinții Părinți ai Schitului au profețit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat ‎unul: Ce lucrăm noi? Și răspunzând unul dintre dânșii, Marele Avă Ishiron a zis: noi am lucrat ‎poruncile lui Dumnezeu. Și iarăși întrebând a zis: cei de după noi ce vor face oare? Și a zis: vor face ‎numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânșii ce vor face? Și a zis: neamul acela ‎nu va putea face nimic; ci le va veni ispită și cei care se vor afla încercați în vremea aceea vor fi mai ‎mari decât noi și decât părinții noștri.‎

Ce ispită înfricoșătoare va fi oare, să se arate lămuriți cu toate că nu vor avea nici o lucrare și vor fi ‎mai mari decât pustnicii cei mai minunați?‎

Ispita neamului celui de pe urmă a și sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist ‎încât amenință să-i piardă pe cei aleși.‎

Și nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmașii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija ‎numai la cele pământești sau de la cei destrăbălați cari nu pot ușor să vatăme pe creștini. Pericolul ‎vine de la frații cei mincinoși, cari sunt dușmani ascunși cu atât mai periculoși, cu cât cred că ei ‎sunt frați curați. Predică și ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată și prefăcută după placul lumii ‎acesteia și a stăpânitorului acestei lumi.‎

Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice și în loc să hrănească otrăvește pe cei ‎cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândul creștinilor. Aceștia sunt ispita cea mare a neamului ‎celui de pe urmă. Despre ei a profețit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi. „Mulți vor veni întru ‎numele Meu și pe mulți vor înșela.” (Matei cap. 5)‎

Vorbesc și frații mincinoși de sfânta și prea dulce ortodoxie, de dragoste, de curăție, pentru fapta ‎bună, de smerenie și de virtute, și ajută obștile creștinești. Cât de greu pentru ortodocșii cei curați și ‎simpli să înțeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de ușor să fie atrași de ideile lor cele „filosofice” și ‎să îi creadă. Dacă răscolește cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea ‎fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numește „om” (tradusă din grecește).‎

‎***‎

De multe ori înșeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus și Sfântul ‎Dorotei: Nici o răutate și nici unul dintre eresuri, nici însuși Diavolul nu poate să înșele pe cineva, ‎numai dacă se preface în chipul faptei bune. După cum și Sf. Apostol zice că însuși Diavolul se ‎închipuie un Înger luminat. Neghină numește Sf. Vasile cel Mare pe ereticii cari strică învățăturile ‎Domnului și amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind nevătămați, să facă ‎vătămare. (Din Catehismul Sf. Chiril Patriarhul Ierusalimului pag. 121)‎^[2]

Să enumerăm o foarte mică parte din învățăturile mincinoase pe care le găsim în „Cuvinte Vii”:

Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă, în care nu e opoziție între personalități, între ipostase și ființa unică.  Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția ‎în ‎Unitatea-Trinitate. Iată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică ‎a ‎naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară.‎^[3]

TAINA LUI ILIE SI IOAN

‎Unii din ucenici totuși au reținut cuvântul lui Iisus despre înviere, care ‎i-a scăpat lui Petru, și se întrebau între ei: „ce poate să însemneze a învia din ‎morți?” Și nu găseau cu ce să se dumirească decât cu ce auziseră de pe la ‎cărturari; deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să ‎vie mai întâi Ilie ?” – Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor ‎întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească Scripturile cu ‎deadinsul. Ei așteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi 3,1, care să le ‎confirme pe Mesia. Și a răspuns Iisus: „Adevărat, Ilie venind întâi, va rândui ‎toate… Dar vă spun că Ilie a și venit, și au făcut cu el ce-au vrut – după cum e ‎scris pentru dânsul.”1‎

îngerul Gavriil, vestindu-i Zahariei nașterea unui prunc – pe care-l ‎cerea în rugăciune – preciza: „El va merge înaintea Domnului, cu duhul și ‎puterea lui Ilie” (Luca 1,17). Fiul Zahariei știm că a fost Ioan Botezătorul. ‎‎(Cine știe, dacă tatăl său ar fi știut că pentru copilul acesta va avea să moară ‎ucis între templu și altar, oare l-ar mai fi cerut ? – E o rânduială că noi nu știm ‎viitorul: am zădărnici rânduieli providențiale.)‎

DarIoan era reîntruparea lui Ilie ? „Cu duhul și puterea lui Ilie” n-ar ‎putea merge și altcineva, de pildă Ioan ? A fost un singur suflet, o dată în Ilie, a ‎doua oară în Ioan ? Ar fi prin urmare vieți succesive? „Reîncarnarea” ar avea ‎baze în Revelație ?‎

Astea-s întrebările si misterul.‎

‎Când Ioan a trimis din temniță o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta ‎Iisus a mai precizat despre Ioan: „Ce-ați ieșit să vedeți ? – un prooroc ? Da, zic ‎vouă, și mai mult decât un prooroc. Căci el este acela de care s-a scris: «Iată eu ‎trimit înaintea feții tale pe îngerul meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta»”. ‎Deci Ioan era Ilie sau era înger; sau Ilie era înger ?‎

Dacă după înviere toți vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la Cer să ‎fi fost cauza transformării (strămutării – deși nu corespunde nici cuvântul ‎acesta -) unui om în înger?

Îngerii și oamenii sunt ordine distincte. Dogmatic.‎

Dar dacă Dumnezeu poate și din pietre să facă fii lui Avraam, sau pe ‎măgărița lui Balaam să vorbească omenește ? – Cine-I poate pune hotare?

Că ‎nu putea să fie înger mai înainte de aceea ne stau mărturie și cuvintele lui ‎Iacov: „Ilie, om păcătos asemenea nouă a fost, dar cu rugăciune s-a rugat…” ‎‎(Iacov 5,17). Dar ce mai înțelegem atunci prin „înger”?‎

Întâi înțelegem făpturile cerești, cetele îngerilor. Al doilea înțeles e cel ‎de „trimis” al lui Dumnezeu – cu o misiune. Pentru acest al doilea înțeles găsim ‎la Maleahi că și preoții sunt numiți îngeri, când zice: „Buzele preotului cuprind ‎știința și din gura lui căutăm să iasă învățătura, căci el îngerul Domnului Savaot ‎este (Maleahi 2,7).‎

Dar în ce privește pe Ioan Botezătorul, echivalența înger = trimis, ‎începe să nu mai fie mulțumitoare. Cuvintele; „Iată Eu trimit pe îngerul Meu ‎înaintea feței Tale”, ar fi știrbite din înțeles. Apoi, la Schimbarea la Fată a ‎Domnului, vin de fată si vorbesc cu Iisus, Moise si cu Ilie. Moise din iad. Ilie – ‎din Raiu sau din iad? Dacă considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a ‎venit din Rai. Dacă Ioan era Ilie, atunci știm din Predanie că Ioan a fost ‎înaintemergător al Domnului și în iad; în cazul acesta si Ilie a venit din iad.

Că Ioan a fost înger, sau era Ilie transformat de Rai în înger, rămâne ‎iarăși o întrebare: de ce Ioan e reprezentat în icoane de Biserica veche, îndată ‎după tăierea capului (și cu el pe tava Irodiadei) printr-un Ioan cu aripi: – ‎semnele firii îngerești ?‎

Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământești, ori de câte ori ‎sunt trimiși ? Reîncarnarea lor (deși numai unul, Ilie sau Ioan pune „problema” ‎așa, – ca să nu generalizăm), nu mai e propriu-zis doctrina indiană a ‎reîncarnării. Reîncarnarea se referă la oameni, – si deosebirea dintre om și ‎înger e o deosebire de natură, nu numai de desăvârșire -, deci oamenii, forțați ‎de karma, trebuie să se renască în vieți succesive, să-și ispășească, fără să știe, ‎vinovății din viețile trecute, pânâ când, învățând să se dezlipească de dorința ‎vieții, nu mai contractă legături care să-i reclame, prin karma, la ispășiri. ‎Purificarea aceasta, această „mântuire” indiană se face automat și necesită ‎pentru un suflet perioade de zeci de mii de ani. E o teorie a „mântuirii”, dar nu e mântuirea.‎

Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii ‎omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea era automată. ‎însăsi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.‎

Dar, fiindcă a venit Iisus și a pus cu adevărat problema mântuirii ‎omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelație. ‎Mai spune ceva și sfântul Pavel – deci tot Revelația este rânduit oamenilor o ‎dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27), deci nu e rânduit să ‎fie vieți succesive întrerupte de moarte.‎

Cu Ilie încă nu s-a terminat‎. El e prevăzut, ca Ilie, înaintemergător, dar ‎al zilei celei înfricoșate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului: „Iată Eu ‎vă trimit pe Ilie proorocul înainte de a veni ziua Domnului, cea mare și ‎înfricoșată” (Matei 3,23).‎

Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei si să-și dovedească zădărnicia, izbindu-se de limitele îngăduitului.‎

Dincolo este împărăția marilor taine ale existenții.‎

Dumnezeu ține ascunse în mister rânduieli neștiute de îngeri și oameni.‎

Poate că, gândindu-Se la aceste taine ale Tatălui, și vorbindu-le foarte ‎de departe cu câțiva ucenici, Iisus s-a transfigurat și transpus în mister până la ‎așa măsură că, venind apoi la ceilalți ucenici și la mulțime, pe care i-a găsit ‎aproape certându-se, „toți s-au înfiorat și au alergat să I se închine”

Despre așa ceva nu avem știre să se mai fi întâmplat.

Poate că ei au dezlegat „înfiorându-se si închinându-se” cel mai bun răspuns, vrednic de împărăția marilor Taine.‎

Prislop. Joi XXX

‎14.‎    XII.949 Marcu 9,10-16.‎^[4]

DINCOLO DE CHIP

Evanghelia aceasta prezintă pe Iisus în misiune „prin orașe și sate, ‎propovăduind și binevestind împărăția lui Dumnezeu”. Era însoțit de cei 12 ‎ucenici si de niște femei, cărora Iisus le făcuse bine si de aceea ele îl urmau și-I ‎aveau de grijă din averile lor.‎

E un tablou simplu și impresionant.‎

Ignatiu de Loyola era un militar ambițios; din ambiție a creat ordinul ‎iezuit, numai ca să facă si el ceea ce făcuse sfântul Francisc de Assisi. Metoda ‎duhovnicească a lui Ignatiu de Loyola se bazează pe imaginație.‎

Îți reprezinți cu mintea pe Iisus într-o împrejurare oarecare și te închipui ‎și pe tine amestecat printre auzitorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această ‎închipuire și în toate sentimentele ce le trezește această transpunere.‎

Pentru începător e o treabă de ajutor; dar riscurile imaginației sunt ocolite ‎în duhovnicia Răsăritului. (Năluciri, vedenii false, etc.)‎

Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, ba și vedeniile ‎reale le refuză – nu din rea credință sau din duh de împotrivire, ci din grija de-a ‎nu greși primind orice. Și se știe că Dumnezeu nu se supără când se stă pe acest ‎punct de vedere.‎

Meditația ortodoxă e cu termenii care „nu pun tipar pe minte”, cum zice ‎unul din sfinți, termeni care nu stârnesc nici o imagine. Iată câțiva termeni fără ‎chip: „Eu sunt Adevărul”; „Dumnezeu este iubire”; „Duh este Dumnezeu”; ‎‎„Cunoașterea de Dumnezeu este viața veșnică”, etc.‎

Dar fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, ca unii ce trăim în ‎hotarele vremii, poate fi Iisus contemporanul sufletului nostru peste veacuri; ‎contemporan peste timp și chip.‎

Iată o motivare și un cadru a rugăciunii meditative: „Doamne Iisuse ‎Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.‎

Inspirăm atotprezența Sa în Preasfânt numele Său și expirăm chipul ‎nostru de păcat…‎

Prislop,‎         Marți XXI

‎10.‎    X.49‎     Luca 8,1-3‎^[5]

Maria Magdalena

Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un șarpe ‎de aur, încolăcit pe brațul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare ‎stătea bine; toți i-au căzut la picioare.‎

A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalți bărbați ai lumii. ‎Un dor trufaș de a-L cunoaște i-a încolțit în inimă. ‎

A vrut să-L ispitească pe Iisus.‎

S-au întâlnit.‎

Dar nu s-a putut apropia de El.‎

Iisus o privea din oarecare depărtare, așa cum privește Dumnezeu, nu ‎cum privește bărbatul.‎

In fața sfințeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la ‎șapte – zice Evanghelia. Erau cele șapte păcate de căpetenie, care strică firea ‎omenească.‎

Când aceștia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă ‎față, altă ținută. Și, rușinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o ‎avea aruncată peste umăr.

Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; ‎nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.‎

I-a grăit în conștiință.‎

In fața lui Dumnezeu te pierzi pe tine.‎

Dar te regăsești în El, așa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate ‎că ai dorit întotdeauna.‎

In fata lui Iisus revii la firea ta adevărată – si te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu.‎

Altfel iubește Dumnezeu de cum iubește omul.‎

Omul amestecă iubirea cu plăcerea și asta-i decăderea lui. Iubirea lui ‎Dumnezeu te ridică deasupra ta, te crește la mărimi sufletești nebănuite, până ‎prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.

‎Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul ‎surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul.

Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas ‎frumos cu mir de mult preț. Transformarea ei sufletească a făcut-o să-L caute pe ‎Iisus, – de data aceasta cu o iubire sfințită de pocăință – și, neavând ceva mai bun ‎să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele și I le-a șters cu părul ‎bogat al capului ei.‎

Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu știa cum că Maria ‎Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu (Ăștia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îți ajută să te strici, se ‎bucură că-i strici și tu, ca pe urmă tot ei să te țintuiască la stâlpul de osândă…)‎

Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre ‎care, unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare.‎

Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena.

De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-și profaneze templul de ‎lut al conștiinței, Iisus le ridică viața la înălțimea și la valoarea conștiinței: că-s ‎fiii lui Dumnezeu și temple ale Duhului Sfânt.‎

Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea ‎Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o ‎mironosiță, model pentru toate vremile.

Și, din voința lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.‎

O așa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui ‎Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte.‎

De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop ‎8.‎      V.49.‎^[6]

A.  Basilica San Pietro

„Bazilica Sfântul Petru din Roma[7]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Informații generale:

Confesiune:‎ romano‎-‎catolică;

Tip:‎ bazilică ‎papală;

Perioadă ‎construcție:‎ 1‎‎506‎‎-‎‎162‎‎6;

Țara‎:‎ Vatican;

Localizare:‎ Roma.

Bazilica Sfântul Petru (în italiană Basilica di San Pietro) din Roma se găsește în Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 119 metri, și cu o suprafață totală de peste 15.000 m², este cea mai mare biserică din lume. Bazilica Sfântul Petru este una din cele patru bazilici patriarhale din Roma, alături de Bazilica San Giovanni in Laterano, Bazilica Santa Maria Maggiore șiBazilica Sfântul Paul din afara zidurilor.[…]

• Istoric[modificare | modificare sursă]

Bazilica este rezultatul unor lucrări dea lungul mai multor secole. La început a fost doar un monument comemorativ în locul unde Sfântul Apostol Petru, considerat drept primul papă al Romei, ar fi fost martirizat și înmormântat, în apropierea circului lui Nero. Între anii 319 și 329 împăratul Constantin cel Marea construit pe acest loc o mare bazilică.^[1]

În secolul al XV-lea clădirea era în stare de ruină. Papa Iuliu al II-lea a hotărât construirea unei noi bazilici de mari dimensiuni. Construirea edificiului actual, începută la 18 aprilie 1506, se sfârșește în anul 1612 în timpul papei Paul al V-lea. Bazilica a fost sfințită la 18 noiembrie 1626 de către papa Urban al VIII-lea.

Numeroși arhitecți și artiști de prestigiu au contribuit la realizarea acestei opere: arhitectul Bramante inițiază primele lucrări, Michelangelo execută proiectul cupolei, Rafael Sanzio modifică planul originar dintr-o cruce grecească într-una latină, Carlo Maderno completează fațada, Bernini desenează planul pieței cu faimoasele colonade.

• Arhitectura[modificare | modificare sursă]
• Fațada[modificare | modificare sursă]

Fațada în stil baroc este dominată de statuile Mântuitorului, a sfântului Ioan Botezătorul și a 11 apostoli (cea a sfântului Petru se găsește în interior). În mijloc se află loggia binecuvântării papilor, de unde este împărțită binecuvântarea festivă „urbi et orbi”. Deasupra intrării principale se poate admira mozaicul „Navicella” de Giotto. Poarta centrală de bronz este o operă a lui Filarete, care a fost concepută în 1445 pentru vechia bazilică. Poarta din dreapta se deschide numai cu ocazia „anilor sfinți”.

• Interiorul[modificare | modificare sursă]

Planul bazilicii este în forma unei cruci latine cu trei „nave”. Între stâlpii navei centrale, de la transept la absidă, se găsesc 39 de nișe, fiecare cu statuia unui sfânt întemeietor al unui ordin religios. În interior se poate admira un mare număr de statui în marmură, travertin sau bronz, printre care monumente funebre de Bernini(mormântul Papei Alexandru al II-lea), Antonio del Pollaiolo (mormântul Papei Inocențiu al VIII-lea), Arnolfo di Cambio (statuia Sfântului Petru) și de Antonio Canova(mormântul Papei Clement al XIII-lea).

De o neasemuită frumusețe este grupul sculptural „Pietà” al lui Michelangelo, realizat în tinerețe.

În mijloc, sub cupolă, se află altarul principal al papilor, dominat de un baldachin înalt de 29 metri, realizat în bronz de Bernini. În absidă se găsește Scaunul episcopal al Sfântului Petru, susținut de statuile a patru sfinți învățători ai Bisericii: Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Atanasie și Sf. Ioan Gură de Aur.

Din apropierea coIoanelor de susținere a cupolei se coboară în grota Vaticanului, care reprezintă cripta bazilicii, unde sunt resturile clădirii inițiale și ale unui vechi cimitir, unde ar fi fost mormântul Apostolului Petru. Aici se găsesc numeroase morminte ale unor papi, cardinali și prinți laici.

Din punct de vedere artistic, bazilica „Sfântul Petru” reprezintă triumful barocului roman, într-un moment al istoriei europene, în care Biserica Catolică căuta să se impună ca prestigiu față de creșterea puterii statelor naționale, Franța și Spania.

• Importanță religioasă[modificare | modificare sursă]

Bazilica „Sfântul Petru” este sediul principalelor manifestări ale cultului catolic și are o funcție solemnă cu ocazia celebrării sărbătorilor „Nașterii Domnului”, „Paștelui”, ritualilor din Săptămâna Mare, proclamării noilor papi și funeraliilor celor defuncți.

În nava laterală dreaptă au avut loc în anul 1870 ședințele Conciliului Vatican I.”

 

Cum explică Părintele Arsenie Boca, adică tocmai autorul tabloului de mai sus (de la biserica Drăgănescu), și ucenicii sfinției sale, pictarea clădirii celei mai reprezentative pentru catolicism, ca fiind Biserica în afara Căreia nu este mântuire („Extra Ecclesiam nulla salus”) Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească? Oare este o proorocie că vom fi atacați de ecumenism, pentru a ne feri de el, sau sfinția sa avea concepții ecumeniste și uniate?

La prima vedere am spune, după zvonurile care circulă acum pentru a convinge Sfântul Sinod și pe toți oamenii în favoarea canonizării, că Părintele Arsenie Boca este unul din marii luptători și apologeți ai Bisericii Ortodoxe împotriva ecumenismului.

Să dăm și fraza cea mai percutantă în acest sens:

„- Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoți de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiție, la Dogmele și Canoanele Sfinților Părinți, ale celor 7 sinoade ecumenice, altfel, la iad – cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu.”^[8]

Din nefericire, tocmai această carte, numită Pravila Albă, în care este atacat atât de violent ecumenismul, este dezavuată chiar de Părintele Arsenie Boca, după cum susține (printr-un facsimil autograf al Părintelui) în disperare de cauză, Maica Zamfira:

„I se atribuie câteva scrieri, intre care Pravila Alba, un manuscris care i s-a furat modificat apoi și rescris. Circulând pe numele Părintelui, ajungând până în Franța. Dăm in original caracterizarea pe care o face Părintele pe un asemenea exemplar din Pravila Alba:

«Pravila Albă – model de strâmbare a unui original furat»”^[9].

Oare nu cumva dorința atât de intensă de a anula cartea numită Pravila Albă, provine tocmai ‎din prezența în ea a frazelor ce dezvăluie esența ecumenismului, adică faptul că ‎este erezia ‎tuturor ereziilor?‎ E foarte posibil, deși sunt și alte contradicții (de exemplu referitoare la ‎împreunarea trupească) față de învățătura recunoscută ca fiind oficială a Părintelui Arsenie Boca ‎‎(din „Cărarea Împărăției”, „Cuvinte vii”, „Omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu cădelnița ‎de aur”, „Biserica de la Drăgănescu – «Capela Sixtină» a ortodoxiei românești”). ‎Nu numai atât, ‎dar, din păcate, în fraza anti ecumenistă de mai sus autorul ei atacă și persoanele amăgite de ‎ecumenism, cu un duh zelot (adică ‎uitând de milă, de îngăduință și de cumplita înșelare datorită ‎căreia atât de mulți cad în mentalități ‎greșite). De aceea chiar și acest text percutant devine ‎inoperant, fiind de fapt o manifestare de mânie necontrolată și nu un susur de iubire, îngrijorat ‎de pierderea sufletelor.‎

De unde am tras concluzia aceasta, că tocmai pentru fraza anti ecumenistă este dezavuată Pravila Albă? Fiindcă cea mai perversă și mai hulitoare frază ecumenistă întâlnită de noi, vreodată, până acum, îi aparține tocmai… Părintelui Arsenie Boca și cum ar putea via în mintea unui om asemenea contradicții, fără a fi vătămat?

Iată fraza și, vă rog, fără prejudecăți, să observați chiar dumneavoastră perversiunea și hulele din ea.

„Trinitatea este un număr sacru, divin, un număr care simplifică, plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă, în care nu este opoziție între personalități, între ipoteze și ființa unică.

Misterul creștinismului este misterul unității, în dualitate găsindu-și soluția în Unitate – Trinitate. Iată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului și dogma Trinitară.”^[10]

Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă, în care nu e opoziție între personalități, între ipostase și ființa unică. Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția ‎în ‎Unitatea-Trinitate. Iată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică ‎a ‎naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară.‎^[11]

 

Lăsând la o parte celelalte erezii și inexactități (nu este vorba de ipoteze ci ipostaze, nu poate fi vorba de dualitate în Sfânta Treime, Dumnezeul nostru Cel Simplu și mai presus de toată simplitatea, iar dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului este chiar monofizismul – deci o minciună dată anatema de sinodul al 4-lea ecumenic, iar nu o realitate descoperită de Sfântul Duh prin dogmele Ortodoxe), în legătură cu subiectul ecumenismului avem un șoc:

După Părintele Arsenie Boca modelul ecumenismului este tocmai… Sfânta Treime!!! Devine astfel, de departe, cel mai mare atlet al ecumenismului de la noi din țară.

Dar să ne apropiem mai mult de înțelegerea gândirii concrete a Părintelui Arsenie Boca, în legătură cu ecumenismul, citind ce propovăduia sfinția sa despre cei ce aparțin catolicismului:

„Catolici

‎•‎        Cu privire la Biserica Ortodoxă și cea Catolică, Părintele zicea că ‎sunt două ‎strane ale aceleiași Biserici; mai spunea despre biserici și ‎mănăstiri, că în vremurile ‎din urmă se vor construi multe, dar nu se vor ‎termina. (Sora Aurica Ținea, Sf. ‎Mănăstire Sâmbăta)‎

‎•‎        Despre catolici a spus: „Biserica Catolică este aproape fără ‎greșeală”. ‎‎(Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus)‎

‎•‎        Eu eram catolică, dar Părintele Arsenie avea un chip, o înfățișare, ‎ceva aparte de ‎lume și mi-a intrat la inimă. Nu pot sta fără fotografia lui. Nu ‎m-am spovedit la Părintele ‎Arsenie, nu i-am cerut ajutorul niciodată, dar ‎odată am vrut să fac un lucru rău și el m-a oprit. ‎Când spunea predica părea că îmi spune numai mie. Ziceam: ‎‎“Doamne, oare știe ce am eu in ‎gând să fac?!Am venit acasă plângând. ‎Aveam de gând să fac o prostie, dar n-am mai făcut-o. ‎Mă tot întrebam cine ‎i-a spus și de unde știa ce am eu în gând să fac? (Murar Maria, 77 ‎ani, ‎Arpașu de Sus)” ‎‎^[12]

De ce nu i-o fi spus oare… să se facă Ortodoxă. Orice prostie ar fi vrut să facă era mai mică decât viețuirea în afara Sfintei Biserici Ortodoxe. Observăm că stilul fantastic de sugestie funcționează și la ucenicii din catolicism, fiindcă este un simptom al lucrării lăuntrice rătăcite, iar nu lucrarea plină de trezvie a harului.

Dar poate că cele de mai sus sunt impresii eronate și amintiri deformate ale ucenicilor mai simpli.

Să vedem ce zic ucenicii autorizați (favoriții cărora Maica Zamfira le-a încredințat propaganda operei Părintelui Arsenie Boca):

„Jos în centrul picturii se vede parțial globul pământesc, crăpat, pustiu și ‎înroșit de sânge, pe care ‎scrie: „Fărădelegile atrag pustiirea pe pământ” (înțelepciunea lui ‎Solomon 5,23) și pe care ‎domnește în picioare Cain ucigașul, cu coif pe cap, gol, ‎având numai învelitoare la mijloc și ținând ‎în dreapta sa o sabie, pe care Părintele Arsenie a ‎scris: „Sabia pedepsește pe ucigași și confirmă ‎pe sfinți”. împrejurul scutului din mâna ‎stângă a lui Cain stă scrisă: „Legea ispășirii: Cine ia pe ‎altul rob, de robie are parte. Toți ‎cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52). Cain este ‎urmat îndeaproape dinspre ‎orizontul pământului, de un corp de armată modernă înzestrată cu căști ‎și mitraliere. Crunții ‎soldați sunt conduși de un civil care-i cheamă la asalt cu mâna dreaptă în vânt. ‎‎Armele acestora se îndreaptă după sabia lui Cain, pe pământ, înspre Biserica lui ‎Hristos ‎înveșmântată în alb: Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și ‎Bazilica Sfântul Petru din Roma, ‎unite în nimb auriu, luminos și plin de raze ale Duhului Sfânt, aflate sub piciorul Crucii Domnului, ‎răstignit cu mana desprinsă din cui. Biserica-Templu și Mireasă a lui Hristos stă ‎între cer și ‎pământ, atingând orizontul pământesc din dreapta, dar existând dincolo ‎de acesta, într-un fond ‎albastru, pe o Stâncă din văzduh pe care scrie: „Pe această ‎piatră (a dumnezeirii) voi zidi ‎Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pre ea” ‎‎(Matei 16,18).‎ [dar cum poate fi bazilica Sfântul Petru din Roma… Biserica lui ‎Hristos? – n.n.]‎ Deasupra nimbului sfintei Bisericii, Părintele Arsenie ne reamintește cuvintele celebre ale ‎sfântului Ciprian al Cartaginei, din lucrarea „De unitate Ecclesiae”: „Extra Ecclesiam ‎nulla salus”, adică: „în afară de Biserică [și Părintele Arsenie Boca adaugă prin pictură o idee eretică, ce nu o avea Sfântul sfințit mucenic Ciprian: „în afară de biserica Romano-Catolică” – n.n.] nu există mântuire”. Sub Crucea Domnului Hristos, ‎mărturisim articolul din Crez privitor la sfânta Biserică: ‎„Cred întru una, sfântă, sobornicească ‎și apostolească Biserică”. Biserica lui Hristos înaintează înspre sfântul Altar sau Eshaton, fiind ‎umbrită, ‎străjuită, apărată și călăuzită de Crucea Mântuitorului. Armele antihristice și ‎apocaliptice ‎îndreptate spre Biserica creștină, concentrează și cuprind într-însele toate ‎persecuțiile și ‎prigonirile din istoria creștinismului, care au menținut și mențin ‎însângerată coasta Trupului ‎ecclesial al lui Hristos, răstignit pe Crucea veacurilor.‎

Învăluite de mâna Părintelui Arsenie în același nimb și aură într-o „perihoreză” ecumenică ‎vizionară, ortodoxia și catolicismul, reprezentate simbolic de către ‎cele doua catedrale ‎emblematice – Sfânta Sofia din Constantinopol și Sfântul Petru din ‎Roma – vor ajunge într-un târziu ‎din nou la „unirea ipostatică” a primului mileniu creștin, ‎conform iconografiei bisericii de la ‎Drăgănescu.‎” ‎ [ce nimb, ce aură, ce perihoreză, ce unire ipostatică (acest termen folosit în context greșit sugerează că s-ar putea topi într-o Persoană mai multe persoane, sau dacă ar fi o vorbire metaforică, după cum sugerează ghilimelele, ținta răsăritului și apusului este să refacă o unire atât de mare, cum sunt unite fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire cele două firi omenească și Dumnezeiască în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, căci aceasta înseamnă unirea ipostatică. Dar și folosirea metaforică este greșită, deoarece și răsăritul și apusul sunt de aceeași fire, omenească, dar compuse din ipostase diferite), poate fi între Adevăr și minciună, între lumină și întuneric, între Biserica Ortodoxă și adunarea celor ce au ca înlocuitor de dumnezeu pe papă? 2Co 6:14 Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? 15 Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Nimbul și aura (de unde această echivalare? Aura este un termen hindus, ce vrea să sugereze panteismul, că noi am fi dumnezei prin fire, cu o lumină interioară ce aparține făpturii care se iluminează prin strădanii proprii spre posedare și prin procesul chinuitor, magic și automat al reîncarnărilor. Aura este diametral opusă nimbului, este un anti nimb, fiindcă nimbul simbolizează lumina necreată a lui Dumnezeu dăruită dumnezeilor după har, sau celor botezați care lucrează pocăința, cu multă libertate dar în împreuna lucrare de iubire cu Sfântul Duh) nu sunt dedicate de Părintele Arsenie Boca viitorului sau trecutului, ci prezentului continuu în luptă cu puterea răului, după cum vom vedea din tâlcuirea personală a sfinției sale, de mai jos. După Preacuvioșia sa și adunarea de la Roma, care s-a rupt de Sfânta Biserică de atât de multă vreme, este o ramură activă și luptătoare a Ei.

Iar avem de a face cu folosirea nepotrivită, de prost gust, în chip snob, a cuvintelor sfinte ale dogmelor Ortodoxe, deși autorul, după cum le-a aranjat, vădește că nu le înțelege sensul lor, ci doar le folosește pentru a face ca erezia să sune după un șablon Ortodox și astfel să fim fermecați pentru a o primi, dacă ne lăsăm înșelați de aparențe.

Unirea oamenilor, la care toți creștinii tindem, trebuie să se facă după cum se unește Tatăl cu Fiul, iar aceasta nu este unirea ipostatică a firilor, ci unirea Persoanelor de aceeași fire prin voință, ca în Taina cea nepătrunsă a Sfintei Treimi. Și cei din catolicism și noi Ortodocșii avem aceeași fire, firea omenească, dar suntem mai multe persoane (ipostase) cu voințe nu numai diferite, datorită personalității fiecăruia, dar care doresc și lucruri diferite, unii plăcerea de sine și ceilalți plăcerea de Dumnezeu, de unde apare tulburarea și împotrivirea între noi. Cu toții suntem, însă, chemați să ne unim prin urmarea (cu râvnă echilibrată prin experiență, chibzuință și cunoașterea Sfinților Părinți) aceleiași voințe: cea Una, simplă și atotvindecătoare a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate face decât prin credința cea adevărată în Hristos Adevărul, după cum S-a rugat chiar Mântuitorul în rugăciunea Sa de taină, arhierească care este și Testamentul Său duhovnicesc sau moștenirea noastră cea Sfântă: Ioan 17:20 Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, :21 Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. ‎Vedeți? Nu se roagă ca aceștia să fie una după cum El Însuși are unite în Sine firea omenească și cea Dumnezeiască, ca să fie vorba de unirea ipostatică. Dacă ar fi vrut aceasta ar fi spus: ca toți să fie una, după cum Eu sunt și Dumnezeu și om. Dacă cei din catolicism ar vrea, s-ar lepăda de erezii și s-ar converti la Ortodoxie, unindu-se prin dragoste și adevăr cu noi, dar atunci am avea parte de o unire între ipostase, nu una ipostatică. Iar aceasta nu ar fi ecumenismul, ci convertirea la ecumenicitate, sau la cele 7 sfinte sinoade ecumenice.

Ecumenismul uniat ar putea fi numit la figurat o unire ipostatică, în sensul că toți s-ar unii (vrând-nevrând) sub persoana papei, acesta preluând controlul acoliților săi prin robirea tiranică a voințelor personale, datorită conceptului de infailibilitate papală. Dar în Hristos nu este așa, după cum nu este nici în sobornicitate (taina Sfintei Treimi asemănată în Sfintele Sinoade), fiindcă unirea cu voința Lui se face de bună voie și prin întărirea în libertate a voinței noastre, care pe măsură ce se șterge (ca să strălucească în ea voința Mirelui), pe atât se întărește mai mult și își regăsește identitatea de dumnezeu după har. Deci este o unire între ipostase, ca într-o nuntă mistică și mai presus de toată cunoașterea, păstrându-se fiecare persoană și fiecare mod de a vrea, chiar dacă voința devine una (provenind de la Cel ce o dăruiește și fiind primită de la cel ce o împlinește, cu dor dorind-o și așa unindu-se Unul cu altul), după asemănarea cu Sfânta Treime la care deși voia și voința Tatălui este Aceeași cu a Fiului și cu a Sfântului Duh (prin fire și alegere), nu sunt nimicite Persoanele, fiindcă modul de a fi al Tatălui (prin faptul că este necauzat), se deosebește de al Fiului (Care este Născut) și de al Sfântului Duh (Care este Purces), dar sunt unite printr-o negrăită simplitate și unicitate a firii și voinței – n.n.] ‎^[13]

Dar, haideți de dragul Părintelui Arsenie Boca, să admitem că poate și ucenicii autorizați s-au înșelat, neînțelegând ce a vrut să spună Părintele Arsenie Boca prin pictură: 1Co 2:11 Căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului, care este în el?

Ca să cunoaștem adevărul până la capăt, să vedem ce ne spune chiar Părintele Arsenie Boca:

„Mai departe, îl lăsăm pe însuși Părintele Arsenie să ne tâlcuiască ‎‎„Biserica și ‎lumea” printr-un ‎text inedit, descoperit recent între ‎manuscrisele Sfinției Sale, de la ‎Așezământul monahal de la ‎Sinaia:‎

‎«Pictorilor li se dau uneori, în istoria artelor, și teme abstracte, greu ‎de transpus ‎în plastică. Alteori ‎și le iau singuri, cum e cazul de față, ca ‎de pildă ilustrarea unui ‎text ca acesta: „Pus-am înaintea ‎voastră calea ‎vieții și calea morții; spre care vă ‎veți tinde mâna, pe aceea veți avea-o” ‎‎– din ‎înțelepciunea lui Sirah 15,17.‎

Ca să fie mai lămurit textul, i s-a adăugat o primă direcție (că poate ‎avea mai ‎multe), ‎intercalându-se două sensuri, direcții, diametral opuse: ‎‎„Biserica și lumea”. Cu această ‎delimitare, ‎textul devine posibil din ‎punct de vedere plastic. Iar cum între aceste două realități a ‎fost ‎‎întotdeauna neînțelegere, conflict, chiar și război de exterminare ‎

 [Dumnezeu și sfinții Lui nu vor să extermine pe nimeni – n.n.] , aceasta ‎o explică linia de ‎demarcare între două zone, una luminoasă și alta ‎întunecoasă, ‎arătând ca o linie de front ‎negeometrică și asimetrică; ba ‎mai mult chiar, pe două planuri ‎ontologice cotangente. Biserica e în ‎‎lume, dar lumea nu e în biserică – „lumea” pentru care nu ‎s-a rugat ‎Domnul Hristos. Aceasta e ‎lumea patimilor, care nu e creația lui ‎Dumnezeu, ci ‎ creația și stăpânirea îngerului rebel, Satana [după Sfinții Părinți satana nu a creat nimic, doar a distrus și a parazitat creația lui Dumnezeu, 1Io 5:19 Știm că suntem din Dumnezeu și lumea întreagă zace sub puterea celui rău. Așadar lumea este creată de Dumnezeu, dar prin alegerea rea și din ispita satanei, s-a rupt de Dumnezeu, s-a îmbolnăvit și zace bolnavă sub stăpânirea celui rău. Noi nu suntem dualiști să credem că împreună cu Dumnezeu ar fi creator și diavolul, cum cred păgânii ‎– n.n.], ‎

după ‎traducere „protivnicul” lui Dumnezeu, iar pe românește „Dușmanul” lui ‎Dumnezeu ‎și al ‎omului. […] De aceea au venit urmările fărădelegilor pe ‎pământ, tot felul de pustiiri și ‎cortegii de ‎rele. „Fărădelegile atrag ‎pustiirea pe pământ” (înțelepciunea lui Solomon 5,23). ‎Urmările și ‎‎rostul pustiitorului Cain și a urmașilor lui, iar mai apoi a lui Iuda cu și ‎mai mulți ‎urmași împotriva ‎lui Dumnezeu și a oamenilor. Alături de ‎această felie de pământ, înroșită de ‎urmările fărădelegilor, ‎se află o altă ‎emisferă luminoasă, radiantă, reprezentând Biserica apostolică, cu ‎primele ei ‎două ‎ramuri: răsăriteană Sfânta Sofia și apuseană Sfântul ‎ ‎Petru din Roma. ‎ [aici, pe lângă erezia numită teoria ramificațiilor, ne întâlnim și cu o crasă ignoranță istorică. Sfânta Biserică, după cum mărturisim în Sfântul Crez este Una, deci nu este împărțită în două ramuri, după cum și Trupul lui Hristos este Unul. 1Co 12:27 Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte. 28 Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Așadar unde a pus Dumnezeu în trup ca mădulare pe eretici, că nu sunt enumerați. De ce? Ioan 15:4 Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. 5 Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. 6 Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. Deci Sfânta Biserică este o viță din Hristos, fiind Trupul Lui, și cine nu rămâne în Ea se usucă și arde în focul veșnic.

Mai vedem că cei ce fac minuni sunt enumerați după învățători, ca să înțelegem că cineva, face minuni de la Sfântul Duh, dacă ascultă nu numai de Apostoli și de Sfinții prooroci, dar și de învățătorii Ortodocși, printre care se enumeră și duhovnicii. Iar proorocii sunt enumerați după Sfinții Apostoli, pentru a vedea că proorocii dacă sunt adevărați, se supun învățăturilor Apostolice. Acesta este și criteriul adevăratelor minuni (să învețe și să conducă lucrarea oamenilor la și prin învățături Ortodoxe și nu contradictorii cu Sfinții Părinți), iar criteriul adevăratelor proorocii este supunerea față de Predania Apostolilor. De aici vedem că Părintele Arsenie Boca nici nu a făcut minuni autentice, fiindcă nu s-a supus învățăturilor Ortodoxe și nici duhovnicilor, nici nu a fost prooroc Sfânt, deoarece nu s-a supus învățăturilor Apostolilor, care ne învață în Sfintele lor Canoane:

‎ CANONUL 45‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai ‎să se ‎afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se ‎caterisească. [Apostolic, can. ‎‎65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, ‎‎37; Timotei, can. 9]‎ […]‎

‎ CANONUL 46‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi ‎poruncim. Că ce ‎conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului ‎cu necredinciosul?‎

‎ [Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 1, 6, 15; ‎Vasilie, can. ‎‎1, 20, 47, 2‎

]‎^[14]

Nu putem spune că Părintele Arsenie Boca a vorbit, după adevăr, nici măcar istoric. Rădăcina istorică a Sfintei Biserici se află la Ierusalim, în Botezul cu foc de la Cincizecime, iar rădăcina Ei duhovnicească este Sfânta și Dreapta Credință, pe care dacă o urmează putem vedea că este cu adevărat Trupul cel Unic lui Hristos Efe 4:5 Este un Domn, o credință, un botez. Pe vremea Apostolilor nu exista nici Sfânta Sofia din Constantinopol, nici San Pietro din Roma, deci nu au cum să fie acestea primele două ramuri ale Bisericii Apostolice.

Dacă vorbim de vremea căderii în erezie a apusului, acesta nu a devenit o ramură pe lângă Biserica Ortodoxă care a devenit, indirect, o altă ramură. Ci apusul a fost rupt din viță (cu forța armată francă și prin sute de mii de martiri apuseni care s-au împotrivit, dar au fost uciși cu sălbăticie), s-a uscat, a pierdut harul pregătindu-se de focul cel veșnic (cu durere o spunem și nu o dorim să continue așa, ci să revină la trunchi, să fie altoit, să capete seva Sângelui lui Hristos și să trăiască în fericirea veșnică) și singurul trunchi al Bisericii Apostolice, continuarea fără schimbare a Ei, este Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, Singura și Adevărata „Una, Sfântă, Sobornicească (Catholică) și Apostolească” care are ca ramuri doar bisericile locale Ortodoxe, de răsărit.

Iar dacă vorbim de contemporaneitate, azi în Sfânta Sofia este un muzeu, fiind în trecut și o Moschee. Sfânta Sofia este, deci, un simbol trecut al mahomedanismului (ideologia fanatică despre Mohamed ca centru al credinței) și un simbol actual al secularismului (ideologia fanatică despre omul fals științific, pământesc, istoric, ca centru al credinței). Azi San Pietro este simbolul cel mai puternic al papismului (ideologia fanatică despre Papă, omul înlocuitor al lui Hristos, ca centru al credinței). Deci nu pot fi nici Sfânta Sofia (cea de acum sau de pe vremea Părintelui Arsenie Boca), nici San Pietro (cea de nici când, fiindcă în această clădire, construită în ‎1506-1626‎ nu s-a slujit niciodată Ortodoxia, ci Ea întotdeauna a fost viclenită și primejduită de către papă și cartierul lui general) Sfânta Biserică Apostolică.

Iar dacă ne gândim la Sfânta Sofia care a fost Ortodoxă, dacă o asociem cu San Pietro, ca în tabloul pictat de sfinția sa, avem în fața ochilor sărutul mielului cu lupul îmbrăcat în piele de oaie sau unirea ecumenistă între răsărit și apus (cel mai evident simbolism al lor) care se face și s-a făcut sub presiunea grăbită a politicii mondiale. În istorie avem această repetiție începând de la Patriarhul Constantinopolului uniat și tiran Ioan Becul, continuând cu Patriarhul uniat slăbit de bătrânețe Iosif al II-lea, al Constantinopolului (căzut la sinodul Ferrara-Florența), apoi cu Patriarhul visător Atenagora ce-și dorea unirea printr-un potir cu papa, neținând cont că prin aceasta cădea de la dragostea adevărată (cel ce iubește când vede că cel iubit se află în rătăcire îl avertizează, chiar strigă la el ca să scape, și nu îl lasă să creadă prin înșelare că merge bine, pe o cale alternativă care duce tot la fericire) fiindcă poate nici Preafericirea sa nu era lămurit în credință, și azi avem în coastă pe papa Francisc ca o momeală uniată puternică, atractivă, propagată, cu mult spectacol și cu mult vicleșug. Acesta este de fapt și mesajul și îndemnul evident al Părintelui Arsenie Boca, căci are ca tată un greco-catolic, de la care a moștenit un mod uniat de a gândi și a crede, mărturisit atât în scris cât și în pictură ‎– n.n.] Aceste două Biserici istorice ‎[Sfinții Apostoli numesc adunările și casele de adunare ale ereticilor nu biserici ci sinagogi

CANONUL 65‎

‎ Dacă vreun cleric, sau mirean va intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, ‎spre a se ruga, să se ‎și caterisească, și să se afurisească.‎

‎ [Apostolic, can. 7, 45, 71; Sinod 6, can. 11; Antiohia, can. 1; Laodiceea, can. 6, 32, 33, ‎‎37, 38]‎ ‎vedeți că Părintele Arsenie Boca nu este învățător sau prooroc Ortodox, fiindcă îi contrazice pe Sfinții Apostoli?– n.n.]

stau ‎pe cuvântul Domnului ‎Hristos spus lui Petru, când acesta prin revelație a ‎mărturisit ‎‎dumnezeirea Mântuitorului

[cine poate spune, în adevăr fiind, că catolicismul stă pe Cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos și că, deci, nu a căzut de la El? ‎– n.n.].

Căci, pe omul căzut și decăzut numai ‎Dumnezeu îl mai poate readuce ‎la ‎destinația și nemurirea pe care i le ‎stricase Satana cu momeala lui, a păcatului. ‎Textul, locul ‎drept al ‎temeliei Bisericii, e următorul: „Pe această piatră (a ‎dumnezeirii) – ‎mărturisită de Petru ‎prin revelație – voi zidi Biserica Mea și ‎porțile ‎iadului nu o vor birui pre ea”. Deci dumnezeirea ‎lui Iisus Hristos e ‎temelia ‎Bisericii, nu persoana lui Petru și nici Scriptura (deși-i insuflată ‎de Duhul ‎Sfânt) ‎cum va zice o a treia biserică apărută cu vreo ‎cinsprezece veacuri mai târziu. ‎

 [acum numește biserică și sinagoga protestanților, iată cum sporește mintea nelămurită a Părintelui Arsenie Boca ramificațiile din mentalitatea sfinției sale cu privire la biserică‎– n.n.] ‎

Aci-i ‎cotangența: Cain ucigașul și Iuda ‎vânzătorul, pustiind pământul, luptă ‎contra Bisericii, care-i ‎totodată și ‎pe alt tărâm, tărâm al naturii întemeietorului, ‎unde ei nu pot ajunge cum ‎vor ei: pustiind.‎

[…]

Sub acest final de tâmplă sunt notate cuvintele din „De unitate ‎Ecclesiae” cap. ‎IV, a sfântului ‎Ciprian: „Extra Ecclesiaem nulla salus”. ‎De asemenea și cuvintele ‎din simbolul credinței, stabilit ‎de primele ‎sinoade ecumenice „Cred întru una, ‎sfântă, sobornicească și ‎apostolească ‎Biserică”. Scrie cu roșu, nu numai ca rost ‎cromatic de ‎înviorare locală, ci și ca semn al multor ‎lupte cu vrăjmașii ‎împotriva ‎Bisericii. Ce-a făcut trufașul cardinal Humbert ‎

 [problema nu este a lui Humbert. El a aruncat și apoi a murit. Problema este a tuturor papilor și forței lor armate, care au continuat nu aruncarea (lipsită de importanță, a unui anatema ineficient căci este îndreptat împotriva Adevărului), ci păstrarea și adâncirea tot mai nălucitoare a credinței mincinoase ce nădăjduiește în om

Ier 17:5 Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om, și ‎va rezema ‎de dânsul trupul brațului său, și de la Domnul se va depărta inima lui. ‎‎– ‎n.n.]‎ ‎

aruncând anatema lui ‎pe ‎altarul Sfintei Sofii la 1054, a rupt unitatea, a pătat ‎sfințenia Bisericii cu ‎un păcat al trufiei; iar ‎Biserica „sa” a primit jumătate de ‎mileniu mai ‎târziu aceeași faptă a altui neamț trufaș: Reforma ‎lui Luther, iar ‎de ‎atunci roiul neoprotestanților nu se mai termină și unitatea Bisericii nu ‎se ‎mai ‎realizează decât la al VIII-lea sinod ecumenic – dacă va mai fi. ‎

 [iar cuvinte eretice numind sinagogile ereticilor biserici și contrazicând pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos: Mat 16:18 Și Eu îți zic ție, că […] pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. A biruit-o oare Humbert, oare Luther? Cine a putut rupe unitatea și păta sfințenia Sfintei Biserici sau a Trupului lui Hristos? Și cum poate fi San Pietro unitatea Bisericii, în afara căreia nu este mântuire. Oare în afara lui San Pietro nu este mântuire? Dar San Pietro însăși, cu toți ucenicii papei, sunt în afara mântuirii pentru că sunt în afara credinței drepte, în afara iubirii Sfintei Biserici. Ce mâhnit trebuie să fie Sfântul Ierarh mucenic Ciprian al Cartaginei că se răstălmăcesc cuvintele sale pe dos, pentru a se susține sfințenia celor despre care tocmai el ne-a învățat (cu o așa tărie nebiruită) că, din nefericire, fiind eretici, nu se pot mântui? ‎– n.n.] ‎

‎ Deci cine a ieșit din unitate, din ‎sfințenie, din apostolicitate și ‎sobornicitate?‎ ‎‎[după cum ne arată învățăturile sfinției sale chiar și Părintele Arsenie Boca ‎– n.n.] ‎‎’‎

‎^[15]

Însă despre teoria ramificațiilor Sfânta Biserică Ortodoxă ne învață diametral opus Părintelui Arsenie Boca:

HOTARÎREA SFÎNTULUI SINOD

al Bisericii Ortodoxe a Georgiei

 8 octombrie 1998,

Sãrbãtoarea Sfîntului Arsenie cel Mare,

Catolicos al Georgiei ( + 887)

PRIVIRE ISTORICĂ ‎

Privind la izvoarele istorice ne încredințăm că în toată lumea creștină, ‎totdeauna ‎si de către toți a fost mărturisită existenta unei singure sfinte, sobornicești ‎si ‎apostolești Biserici, care este constituită pe pămînt sub forma vizibilă ‎a ‎comunității de credincioși creștini, cu ierarhia si cu administrația sa proprie.‎

Această încredințare privind unicitatea Bisericii adevărate a fost ‎întotdeauna ‎prezentă la ortodocși si respectiv la eterodocși; disputele se purtau doar ‎în jurul ‎problemei privind care este Biserica cea adevărată. Iar convingerea că ‎statutul si ‎cinstea de a fi Biserica cea adevărată a lui Hristos poate aparține doar ‎uneia ‎singure, nici nu se punea în discuție. În acel timpuri nimeni nu vorbea – așa ‎cum ‎se face astăzi de către teologii eterodocși – că diversele confesiuni creștine ‎sunt ‎de fapt ramuri ale unei singure Biserici a lui Hristos: toate aceste ‎grupări ‎neortodoxe fiind considerate ca schismatice si-au pierdut prezenta ‎harului ‎mântuitor în Tainele lor odată cu separarea de trupul Bisericii ortodoxe. ‎

Așa văd problema din punct de vedere eclesiologic cele șapte ‎Sinoade ‎Ecumenice. Biserica ortodoxă mărturisește despre sine exclusiv ca fiind ‎cea ‎adevărată precum si prezenta numai în Tainele sale a harului sfințitor ‎si ‎mântuitor; numai ierarhia acesteia este purtătoare a harului apostolic prin ‎care ‎are dreptul de a lega si dezlega.‎

‎ Fericitul Augustin spune că :” Ei (ereticii) primesc harul botezului numai ‎după ‎revenirea lor în sânul bisericii. Afară de granițele Bisericii poți avea orice, ‎cu ‎excepția mântuirii. În afara se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si ‎Amin ‎‎(liturghie), Evanghelie, credință si să propovăduiești pe Dumnezeu în ‎trei ‎ipostasuri, dar mântuire poți să ai exclusiv în Biserica ‎universală ‎dreptmăritoare”. ‎

În afara Bisericii dreptmăritoare, săvârșirea Tainelor chiar în cele mai ‎mici ‎amănunte nu se poate înțelege decăt ca formă exterioară lipsită de ‎harul ‎sfințitor si mântuitor. Aceste forme exterioare, golite însă de har, își ‎recapătă ‎valabilitatea numai după întoarcerea în Biserica ortodoxă.‎ […]‎

Concluzii:‎

Din toate cele spuse mai sus, Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiei a ‎stabilit ‎că la începutul secolului XX, în cercul teologilor moderniști s-au ‎formulat ‎următoarele învățături eretice:‎

‎- Valabilitatea Sfintelor Taine si în afara granițelor canonice ale Bisericii ‎lui ‎Hristos celei adevărate.‎

‎– Așa zisa „Teorie a ramificațiilor”.‎

Toate aceste învățături contrazic radical eclesiologia ortodoxă si sunt ‎absolut ‎inacceptabile pentru ortodoxie.‎

G.‎     COMISIA NOASTRĂ CONDAMNĂ CATEGORIC EREZIILE ‎AMINTITE ‎MAI SUS.‎

Iar în ceea ce privește primirea ereticilor si a schismaticilor in Biserica ‎Ortodoxă ‎procedura recomandată se bazează pe principiului iconomiei si nicidecum ‎nu ‎înseamnă că într-o oarecare grupare din afara Bisericii lucrează harul ‎Sfîntului ‎Duh – al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei.‎

Deținătoarea harului este exclusiv una, sfântă, sobornicească si ‎apostolească ‎Biserică Ortodoxă. Amin.‎

‎ ‎

Notă:‎

‎1. Ereticii sunt cei care mărturisesc învățătură greșită si în același timp nu sunt ‎în ‎legătură euharistică cu Biserica dreptmăritoare.‎

‎2. Schismaticii sunt cei care n-au învățătură greșită dar nu sunt în ‎legătură ‎euharistică cu Biserica. (se despart pe motive secundare de ritual)‎^[16]

Așadar, după Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Georgia, Părintele Arsenie Boca este numit teolog modernist care formulează învățătura eretică a teoriei ramificațiilor.

Din aceasta vedem că Părintele Arsenie Boca picta și învăța eretic despre catolicism și ecumenism. După cum vom detalia mai jos, el are de fapt o abordare uniată asupra acestui subiect.

B.   IV. Învățătura monofizită. Anatema Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic

Deci este dat anatema de Sfântul Sinod al 4-lea Ecumenic.

 

Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă, în care nu e opoziție între personalități, între ipostase și ființa unică.  Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția ‎în ‎Unitatea-Trinitate. Iată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică ‎a ‎naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară.‎^[17] ‎

Iată că Părintele Arsenie Boca propovăduia monofizismul dat anatema la Sfântul Sinod Ecumenic al 4-lea.

Să vedem ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin, numit de Sfântul Sinod al 7-lea Ecumenic: „Luminătoriu carele luminează în lume, cuvânt al vieții țiind”^[18]:

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe și fără să se prefacă. Firea ‎dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici ‎nu s-‎a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă și nici din cele două firi ‎nu s-a ‎făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deoființă cu niciuna‎ ‎din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ‎ceva ‎deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune ‎că ‎este deoființă cu focul, nici nu se numește foc, nici aer, nici apă, nici pământ și nici ‎nu este ‎deoființă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar ‎fi fost dup ă ‎unire dintr-o singură fire compusă, atunci s-a schimbat dintr-o fire simplă ‎într-o fire compusă și în realitate ei nu mai este deoființă ‎nici cu firea simplă a ‎ Tatălui ‎nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire și ‎omenire, ‎nici nu este în Dumnezeire și omenire și nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici ‎om, ‎ci numai Hristos. Iar cuvântul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei ‎gândesc, al ‎unei singure firi.‎

‎^[19]

Deci în nici un caz nu este vorba de o fire (natură) teandrică, cum susținea Părintele Arsenie Boca. Această învățătură a fost dată anatema la Sfântul Sinodul al 4-lea Ecumenic.

Activitatea însă se numește teandrică, păstrând, însă, neatinsă, deosebirea activităților și celor două naturi dumnezeiască și omenească:

Când fericitul Dionisie spune că Hristos a trăit printre oameni cu o activitate ‎nouă, ‎teandrică373, nu suprimăm activitățile firești ale celor două firi, în sensul că ar spune ‎că ‎a rezultat o singură activitate din cea dumnezeiască și cea omenească — căci dacă ar ‎fi așa, ‎am fi spus și o singură fire nouă, rezultată din cea omenească și cea ‎dumnezeiască. Căci, după ‎cum spun Sfinții Părinți, cele care au o singur ă activitate ‎acelea au și o singură ființă —, ci ‎fericitul Dionisie a numit cele două activități astfel, ‎voind să arate modul nou și inexprimabil ‎de manifestare al activităților firești ale lui ‎Hristos, mod înrudit cu modul inexprimabil al ‎întrepătrunderii reciproce a firilor lui ‎Hristos, traiul lui ca om, străin și minunat și necunoscut ‎firii existențelor, ca și felul ‎comunicării însușirilor care rezultă din unirea inexprimabilă a ‎firilor.

Nu spunem că ‎activitățile sunt despărțite și nici că firile activează despărțit, ci ‎fiecare lucrează în ‎chip unit ceea ce are propriu cu participarea celeilalte. Nici pe ‎cele omenești nu le-a ‎lucrat în chip omenesc, căci n-a fost simplu om, și nici pe cele ‎dumnezeiești numai ca ‎simplu Dumnezeu, pentru că n-a fost simplu om, ci El a fost în ‎același timp și ‎Dumnezeu și om. Căci după cum cunoaștem unirea și deosebirea ‎firească a firilor, tot ‎astfel cunoaștem unirea și deosebirea voințelor și activităților ‎firești.‎ ‎ […] Prin urmare, termenul „activitate teandrică“ arată aceasta, anume că ‎Dumnezeu s-a făcut ‎bărbat, adică s-a înomenit și activitatea Lui omenească a fost dumnezeiască, adică îndumnezeită; activitatea Lui omenească n-a fost lipsită ‎de ‎activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită ‎de ‎activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată împreună cu cealaltă. ‎Felul ‎acesta se numește perifrază, anume când cineva cuprinde printr-un singur ‎cuvânt două ‎lucruri. După cum spunem că este una atât arderea care taie, cât și ‎tăierea care arde a ‎cuțitului înroșit în foc; dar spunem că altă lucrare este tăierea și ‎alta arderea, și că ‎arderea focului și tăierea cuțitului sunt activitățile unor firi ‎deosebite, tot astfel și când ‎vorbim de o singură activitate teandrică a lui Hristos, ‎înțelegem pe cele două activități ‎ale celor două firi ale Lui, a Dumnezeirii Lui, ‎activitatea dumnezeiască, iar a omenirii ‎Lui, activitatea omenească^[20].‎

C.   Ignațiu de Loyola

Dar în vremea aceea, tânărul Valeriu Boca se ‎interesa și de „mistica comparată a diferitelor ‎religii superioare”, pentru a vedea „prin proprie ‎experiență, cât se. întinde sfera voinței în ‎domeniul vieții sufletești și biologice”7. în acest ‎sens, s-a folosit și de studiile lui Mircea Eliade ‎tipărite în prestigioasa „Revistă de filosofie”.‎

Referitor la interesul său de a cerceta fenomenul ‎religios și dincolo de marginile Ortodoxiei, ‎Nichifor Crainic își amintește într-un ‎proces-verbal de interogatoriu: Afară de aceasta, ‎am tradus și comentat cartea „Exercițiile” lui ‎Ignațiu de Loyola. […] fiind foarte curios să ‎cunoască această metodă de viață spirituală, ‎‎[Arsenie Boca] m-a rugat să i-o traduc și să o ‎comentez.8‎

‎7‎       Ibidem, p. 13. ‎

‎8‎       Dosar informativ 2637/ 1, p. 90. ‎^[21]

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din ‎cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor ‎povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan ‎Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu ‎trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie [aici a fost prima și marea greșeală a Părintelui Arsenie Boca: cele mai multe din cele 66 de zile state în Sfântul Munte, le-a făcut idioritmice, de sine și s-a amăgit – n.n.] , ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se ‎mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 – Cuvantul 27, cap. 13, ‎‎36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci ‎cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca țel a placea lui Dumnezeu, este preafericit ‎‎(88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de ‎vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este ‎nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea ‎dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tămăduire. ‎Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii ‎Parinti „parere” (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand ‎nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, ‎socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit ‎legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ‎ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. ‎Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice ‎mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul ‎Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o ‎viata foarte aspra de nevoitor, cu țelul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in ‎trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaiților.‎

Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de înșelare numita „părere” putem da ‎lucrarea lui Toma de Kempis, numita „Urmarea lui Hristos”. Ea răsufla o patima subțire a ‎dulceții si o cugetare semeață, care naște in oamenii orbiți si plini pe deasupra peste măsură ‎de patimi, o desfătare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericiții si ‎întunecații ! Ei nu pricep, ca adulmecând damful subțire al patimilor care trăiesc in ei, se ‎îndulcesc de el, socotindu-l in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu înțeleg ca de ‎desfătarea duhovniceasca sunt in stare doar sfinții, ca înaintea desfătării duhovnicești trebuie ‎sa meargă pocăința si curățirea de patimi, ca desfătarea duhovniceasca nu sta in puterea ‎păcătosului, ca el trebuie sa se cunoască pe sine ca fiind nevrednic de desfătare, sa o alunge, ‎daca aceasta va începe sa-i dea târcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o ‎vădita si pierzătoare amăgire de sine, ca pe o mișcare subțire a slavei deșarte, a cugetării ‎semețe si a patimii dulceții. [ce bine dacă ar fi știut și Creștina aceasta și ar fi plâns pentru relația ei cu un eretic în loc să primească bucurii și lumini asupra rodului păcatului ei. I-ar fi transmis, poate, lacrimi de pocăință fiului ei și ar fi fugit bietul de el de înșelare – n.n.] În pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vârtoasă ‎înșelare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (După ‎căderea Bisericii de Apus de la cea din Răsărit), recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc a ‎fost răpit la cer” spune scriitorul Vieții acestuia, „Dumnezeu Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, ‎fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea întâietate, Fiului Sau Celui după fire, sau fiului ‎după har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât aceasta hulă, ce poate fi mai ‎întristător decât aceasta amăgire !‎[…]

Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din ‎Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de ‎vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi ‎foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre ‎cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau ‎habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor ‎Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre ‎staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Rugaciunea cu luare-aminte cere ‎lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-‎aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de ‎vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie – unul ca acesta apare inaintea celor ‎ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, „neispravit” in toate privintele. ‎Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe ‎nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta ‎lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, ‎iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o ‎nerusinare plina de indrazneala [ca un bici al lui Dumnezeu – n.n.], fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, ‎infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si ‎pierzatoare. Sfant si gata ! [chiar și al Ardealului – n.n.] De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe ‎care le are societatea omeneasca spre asemenea lucruri: „rabdati”, scrie Apostolul Pavel ‎catre Corinteni, „de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de ‎va loveste cineva peste obraz” (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, ‎fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat ‎pecetea smereniei, a „blandetii si ingaduintei lui Hristos” (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre ‎nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti – aceasta dupa ‎caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea – s-au rugat si au ‎ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti ‎sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc ‎capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici ‎credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost ‎intotdeauna „extatica” din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. Intr-o ‎asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui ‎era atat de aprinsa si de ațâțată, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca ‎si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau ‎raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; ‎lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se ‎savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea ‎neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe ‎temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa. Se stie ‎ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin ‎bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari ‎‎- se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei ‎iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). ‎Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune ‎sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul ‎celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. „Cel ce vede duhul amagirii – in ‎vedeniile care-i sunt infatisate”, a spus Preacuviosul Maxim Cavsocalivitul, „foarte adesea ‎este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii ‎adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, ‎este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea ‎Preacuviosului Maxim Cavsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).‎^[22]

De unde oare a putut cunoaște Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, atât de amănunțit, fenomenul Prislop și cum se va manifesta generatorul lui?

Iată ce impact a avut Ignatiu de Loyola asupra inițiatorului acestui fenomen:

PĂRINTELE ARSENIE BOCA

DINCOLO DE CHIP

Evanghelia aceasta prezintă pe Iisus în misiune „prin orașe și sate, ‎propovăduind și binevestind împărăția lui Dumnezeu”. Era însoțit de cei 12 ‎ucenici si de niște femei, cărora Iisus le făcuse bine si de aceea ele îl urmau și-I ‎aveau de grijă din averile lor.‎

E un tablou simplu și impresionant.‎

Ignatiu de Loyola era un militar ambițios; din ambiție a creat ordinul ‎iezuit, numai ca să facă si el ceea ce făcuse sfântul Francisc de Assisi. Metoda ‎duhovnicească a lui Ignatiu de Loyola se bazează pe imaginație.‎

Îți reprezinți cu mintea pe Iisus într-o împrejurare oarecare și te închipui ‎și pe tine amestecat printre auzitorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această ‎închipuire și în toate sentimentele ce le trezește această transpunere.‎

Pentru începător e o treabă de ajutor [zicând aceasta el acceptă această metodă de îndrăcire, tocmai la începătorii care nu au habar de cum se manifestă înșelarea. Probabil și sfinția sa a practicat-o, și crezând că amăgirea în care a căzut ar fi ceva pozitiv, a îngăduit-o la începători. Vedeți ce a pătimit din cauza ei în gară, când văzând un drac l-a confundat cu Hristos. Pomenind mai apoi respingerea adevăratei duhovnicii față de această metodă, nicidecum nu o combate pe prima, cum am spera, ci doar o numește riscantă și se arată pe sine mare cunoscoător și comparator al celor două metode. Prin aceasta cu o perfidie sporită și acoperită de o falsă cunoaștere integrală lasă fără grija că va fi combătut vreodată momeala întinsă pentru cei neatenți și fascinați de experimentele Părintelui Arsenie Boca ca aducătoare de faimă, sfințenie și minuni. Mai mult, sfinția sa oarecum socotindu-l inferior pe Ignațiu de Loyola, iar lansează pe neobservatelea, ideea că amăgitul Francisc de Assisi ar fi Sfânt. Astfel că ne propune ca bune două căi de înșelare, ca fiind lucrări duhovnicești de sfințire: cea a lui Ignațiu mai riscantă, cea a lui Francisc mai sigură – n.n.]; dar riscurile imaginației sunt ocolite ‎în duhovnicia Răsăritului. (Năluciri, vedenii false, etc.)‎ [dacă știai aceasta, părinte, de ce nu ai urmat și sfinția ta duhovnicia, ba mai îndemni și pe ucenicii începători ai sfinției sale să urmeze rătăcirea? – n.n.]

Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, ba și vedeniile ‎reale le refuză – nu din rea credință sau din duh de împotrivire, ci din grija de-a ‎nu greși primind orice. Și se știe că Dumnezeu nu se supără când se stă pe acest ‎punct de vedere.‎

Meditația ortodoxă [termenul de meditație este cu totul străin Ortodoxiei. Ea cunoaște contemplația, care este cu totul altceva – n.n.] e cu termenii care „nu pun tipar pe minte”, cum zice ‎unul din sfinți, termeni care nu stârnesc nici o imagine. Iată câțiva termeni fără ‎chip: „Eu sunt Adevărul”; „Dumnezeu este iubire”; „Duh este Dumnezeu”; ‎‎„Cunoașterea de Dumnezeu este viața veșnică”, etc.‎

Dar fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, ca unii ce trăim în ‎hotarele vremii, poate fî Iisus contemporanul sufletului nostru peste veacuri; ‎contemporan peste timp și chip.‎

Iată o motivare și un cadru a rugăciunii meditative: „Doamne Iisuse ‎Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.‎ [ea nu este o tehnică și cu atât mai puțin o rugăciune meditativă. Este lucrarea dureroasă a pocăinței ce își cere iertare și cheamă pe dulcele Iisus în ajutor – n.n.]

Inspirăm atotprezența Sa în Preasfânt numele Său și expirăm chipul ‎nostru de păcat…‎

Prislop,‎         Marți XXI

‎10.‎    X.49‎     Luca 8,1-3‎^[23]

D.  Despre reîncarnare

TAINA LUI ILIE SI IOAN

‎

Unii din ucenici totuși au reținut cuvântul lui Iisus despre înviere, care ‎i-a scăpat lui Petru, și se întrebau între ei: „ce poate să însemneze a învia din ‎morți?” Și nu găseau cu ce să se dumirească decât cu ce auziseră de pe la ‎cărturari; deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să ‎vie mai întâi Ilie ?” – Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor ‎întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească Scripturile cu ‎deadinsul. Ei așteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi 3,1, care să le ‎confirme pe Mesia. Și a răspuns Iisus: „Adevărat, Ilie venind întâi, va rândui ‎toate… Dar vă spun că Ilie a și venit, și au făcut cu el ce-au vrut – după cum e ‎scris pentru dânsul.”1‎

îngerul Gavriil, vestindu-i Zahariei nașterea unui prunc – pe care-l ‎cerea în rugăciune – preciza: „El va merge înaintea Domnului, cu duhul și ‎puterea lui Ilie” (Luca 1,17). Fiul Zahariei știm că a fost Ioan Botezătorul. ‎‎(Cine știe, dacă tatăl său ar fi știut că pentru copilul acesta va avea să moară ‎ucis între templu și altar, oare l-ar mai fi cerut ? – E o rânduială că noi nu știm ‎viitorul: am zădărnici rânduieli providențiale.)‎

Dar Ioan era reîntruparea lui Ilie ? „Cu duhul și puterea lui Ilie” n-ar ‎putea merge și altcineva, de pildă Ioan ? A fost un singur suflet, o dată în Ilie, a ‎doua oară în Ioan ? Ar fi prin urmare vieți succesive? „Reîncarnarea” ar avea ‎baze în Revelație ?‎

Astea-s întrebările si misterul.‎

‎Când Ioan a trimis din temniță o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta ‎Iisus a mai precizat despre Ioan: „Ce-ați ieșit să vedeți ? – un prooroc ? Da, zic ‎vouă, și mai mult decât un prooroc. Căci el este acela de care s-a scris: «Iată eu ‎trimit înaintea feții tale pe îngerul meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta»”. ‎Deci Ioan era Ilie sau era înger; sau Ilie era înger ?‎

Dacă după înviere toți vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la Cer să ‎fi fost cauza transformării (strămutării – deși nu corespunde nici cuvântul ‎acesta -) unui om în înger?‎ [până acum doar întrebări, frământări, pe care orice om nelămurit în dreapta credință și le poate pune. Nu și cel ce o trăiește, cum ar fi un Sfânt, iar dacă și le-ar și pune, ar primi răspunsuri Ortodoxe:

Intr-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: ‎‎„Spălați-vă și vă veți curați” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica ‎Domnului a păcătuit vreodată, chiar și numai cu gândul”. Și, lucru uimitor, în inima ‎mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a ‎păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în ‎inima mea curăției ei.‎^[24] ‎– n.n.]‎

Îngerii și oamenii sunt ordine distincte. Dogmatic.‎ [deci, cunoștea. De ce o contrazicea? Oare credea că dogmatica Ortodoxă este o părere omenească precum a sfinției sale, nu știa că este descoperită de Sfântul Duh și întărită prin vărsarea sângelui mucenicesc pentru fiecare literă a ei? Sau punea, poate, descoperirile prin vedenii ale sfinției sale, mai presus de întreaga descoperire a Bisericii întregi? ‎– n.n.]‎

Dar dacă Dumnezeu poate și din pietre să facă fii lui Avraam, sau pe ‎măgărița lui Balaam să vorbească omenește ? – Cine-I poate pune hotare?

[a face din pietre fii lui Avraam, este un lucru minunat, nu prin schimbarea firii ci a voirii inimilor împietrite, dar a face din Avraam Iacov sau din Iacov Ismail, aceasta nu o face Dumnezeu datorită dragostei veșnice față de persoană, peste a cărui libertate niciodată nu vrea Să treacă. Pe cine să anuleze pe Ilie sau să nu-l creeze pe Ioan? ‎– n.n.]‎ Că ‎nu putea să fie înger mai înainte de aceea ne stau mărturie și cuvintele lui ‎Iacov: „Ilie, om păcătos asemenea nouă a fost, dar cu rugăciune s-a rugat…” ‎‎(Iacov 5,17). Dar ce mai înțelegem atunci prin „înger” ?‎

întâi înțelegem făpturile cerești, cetele îngerilor. Al doilea înțeles e cel ‎de „trimis” al lui Dumnezeu – cu o misiune.[deci… știa. Luc 12:47 Iar sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.:48 Și cea care n-a știut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puțin. Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere. Joh 9:41 Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră. ‎– n.n.]‎ Pentru acest al doilea înțeles găsim ‎la Maleahi că și preoții sunt numiți îngeri, când zice: „Buzele preotului cuprind ‎știința și din gura lui căutăm să iasă învățătura, căci el îngerul Domnului Savaot ‎este (Maleahi 2,7).‎

Dar în ce privește pe Ioan Botezătorul, echivalența înger = trimis, ‎începe să nu mai fie mulțumitoare. Cuvintele; „Iată Eu trimit pe îngerul Meu ‎înaintea feței Tale”, ar fi știrbite din înțeles. [aceasta cine o decretează, cu ce o susține Părintele Arsenie Boca, cu vreo vedenie personală? Dar și Sfânta Biserică Ortodoxă îl pictează cu aripi ca de înger, arătând proorocia, vestirea și lucrarea ca a unuia fără de trup, cu atât mai mult că are trup, a Sfântului Ioan Botezătorul. Unde e știrbirea? Părintele nostru drag de ce nu-ți expui până la capăt ideile, de ce nu iei sfat de la Sfinții Părinți?! ‎– n.n.]‎ Apoi, la Schimbarea la Fată a ‎Domnului, vin de fată si vorbesc cu Iisus, Moise si cu Ilie. Moise din iad. Ilie – ‎din Raiu sau din iad? [ de ce nu a citit Sfinții Părinți ca să afle că Ilie a fost luat cu trupul la cer, nu a murit încă, ci va veni la a doua venire a Mântuitorului și va fi omorât atunci. Apo 11:3 Și voi da putere celor doi martori ai mei și vor prooroci, îmbrăcați în sac, o mie două sute și șaizeci de zile. 4 Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului. 5 Și dacă voiește cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor și mistuiește pe vrăjmașii lor; și dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. 6 Aceștia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, și putere au peste ape să le schimbe în sânge și să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. 7 Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, și-i va birui și-i va omorî. 8 Și trupurile lor vor zăcea pe ulițele cetății celei mari, care se cheamă, duhovnicește, Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Domnul lor. 9 Și din popoare, din seminții, din limbi și din neamuri vor privi la trupurile lor trei zile și jumătate și nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. 10 Iar locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor și vor fi în veselie și își vor trimite daruri unul altuia, pentru că acești doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ. 11 Și după cele trei zile și jumătate, duh de viață de la Dumnezeu a intrat în ei și s-au ridicat pe picioarele lor și frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. 12 Și din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiți-vă aici! Și s-au suit la cer, în nori, și au privit la ei dușmanii lor. Până atunci, însă, Sfântul Prooroc Ilie stă în rai. Dar se vede că nici acatistul Sfântului Prooroc Ilie nu l-a citit ‎– n.n.]‎ Dacă considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a ‎venit din Rai. Dacă Ioan era Ilie, atunci știm din Predanie că Ioan a fost ‎înaintemergător al Domnului și în iad; în cazul acesta si Ilie a venit din iad. [dacă ascultă de Sfânta Predanie că Sfântul Ioan este înainte mergător în iad, de ce îl consideră pe Ioan ca fiind Ilie, cum fac toți yoghinii ca să demonstreze reîncarnarea, când Sfânta Tradiție spune foarte clar prin toate dogmatică, hronografie, viețile Sfinților, acatiste, și toți predicatorii și Sfinții Părinți – mai puțin Părintele Arsenie Boca excepția excepțională a tuturor excepțiilor, după cum se prezintă pe sine și cum îl prezintă ucenicii sfinției sale? ‎– n.n.]‎ ‎

Că Ioan a fost înger, sau era Ilie transformat de Rai în înger [de unde această idee eretică? Îngerii sunt minți pure, Ilie are încă trup, și chiar Sfântul Ioan deși încă nu este înviat cu trupul, mintea sa este de om, în legătură cu Sfintele sale Moaște și însăși mintea omului, prin creație, este făcută a fi în legătură cu un trup, pentru a unii și cele văzute și simțite cu Făcătorul lor, acesta fiind scopul tuturor scopurilor. Mântuitorul nu spune că vom fi îngeri, ci ca ei: Luc 20:34 Și răspunzând Iisus, au zis lor: fiii veacului acestuia se însoară și se mărită, 35 Iar cei ce se învrednicesc a dobândi acel veac și învierea din morți, nici se însoară, nici se mărită; 36 Că nici să moară nu mai pot; ci asemenea cu îngerii sunt, și fii lui Dumnezeu sunt, fiind fii ai învierei. Aceasta are semnificația că nu se vom mai împreuna trupește soții cu soțiile lor, sau mai tainic, că ne vom bucura prin trupurile duhovnicești, cuvântătoare sau înviate fiind fii ai învierii printr-o lucrare mai presus de trup (dar care nu va fi desființat), de Dumnezeu, asemenea cu îngerii (prin har și lucrarea de luminare și slavoslovire, fără îndulcirea nebunească din simțire) dar totuși diferit și mai presus de ei fiind fiii lui Dumnezeu (prin fire, deoarece firea noastră a fost luată în Persoana lui Dumnezeu – enipostaziată – fiind în perihoreză – întrepătrundere – cu firea Dumnezeiască și așezată pe tronul Sfintei Treimi prin Împăratul tuturor ca și prin Împărăteasca care este mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, fiind stăpânitoare și peste soborul îngeresc) ‎– n.n.]‎, rămâne ‎iarăși o întrebare: de ce Ioan e reprezentat în icoane de Biserica veche, îndată ‎după tăierea capului (și cu el pe tava Irodiadei) printr-un Ioan cu aripi: – ‎semnele firii îngerești ?‎

Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământești, ori de câte ori ‎sunt trimiși ? Reîncarnarea lor (deși numai unul, Ilie sau Ioan pune „problema” ‎așa, – ca să nu generalizăm), nu mai e propriu-zis doctrina indiană a ‎reîncarnării. [după cum vedem Părintele Arsenie nu propovăduia reîncarnarea indiană, cel puțin la arătare fiind preot Ortodox, ci doctrina arseniană a reîncarnării lui Ilie ca o excepție și a întrupării îngerilor, înățătură ce iar aduce aminte de Origen. Sărmanul Părinte Arsenie Boca, devine astfel, din cal troian al ecumenismului și cal troian al hinduismului, poate fără să vrea. De unde oare o asemenea rătăcire, ce duce mintea la iad cu deznădejde? ‎– n.n.]‎ Reîncarnarea se referă la oameni, – si deosebirea dintre om și ‎înger e o deosebire de natură, nu numai de desăvârșire -, deci oamenii, forțați ‎de karma, trebuie să se renască în vieți succesive, să-și ispășească, fără să știe, ‎vinovății din viețile trecute, pânâ când, învățând să se dezlipească de dorința ‎vieții, nu mai contractă legături care să-i reclame, prin karma, la ispășiri. ‎Purificarea aceasta, această „mântuire” indiană se face automat și necesită ‎pentru un suflet perioade de zeci de mii de ani. E o teorie a „mântuirii”, dar nu e mântuirea.‎

Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii ‎omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea era automată. ‎însăsi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.‎

Dar, fiindcă a venit Iisus și a pus cu adevărat problema mântuirii ‎omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelație. ‎Mai spune ceva și sfântul Pavel – deci tot Revelația este rânduit oamenilor o ‎dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27), deci nu e rânduit să ‎fie vieți succesive întrerupte de moarte.‎ [ce frumos combate reîncarnarea… numai că nu până la capăt, deoarece pleacă de la un principiu greșit. Sfinția sa vede greșeala reîncarnării doar în diferența că sufletul omului trece prin trupuri succesive, pierzându-și memoria și deci pocăința devenind ineficientă. Dar problema cea mai gravă a reîncarnării este că depersonalizează pe om dorind ca atmanul să se topească în impersonalul brahman. Dar, și din acest punct de vedere, doctrina arsenistă a reîncarnării nu numai că păstrează erezia dar o agravează. Nu numai că persoana lui Ilie se preface în Ioan, ca mai apoi să se prefacă în Părintele Arsenie Boca, după credința celui din urmă alimentată de vedenii, cum vom vedea mai jos, dar și persoanele îngerești, nemai ținând Dumnezeu cont de firea lor se prefac în persoane omenești. Implică în hulele sfinției sale și pe Dumnezeu pe care îl face din Ziditor în distrugător al persoanelor și al firilor, tot cum propovăduiesc hindușii, mahomedanii, mormonii și… mulți alții, că adică Dumnezeu ar fi și autorul răului și al distrugerii. Deci, în arsenism, pe lângă anularea persoanelor avem de a face și cu anularea firilor, transmigrația sau cum o numește chiar Părintele Arsenie Boca, promotorul acestei erezii transformarea sau strămutarea ‎lor. Dar acest lucru pe care îl vedem și în hinduism, jainism, budism și elenism prin credința în metempsihoză, care susține că un individ se încarnează nu numai în trupuri omenești ci și în animale sau vegetale, idee prezentă și la filozofii elini și la Mircea Eliade, mentorul atât de iubit al Părintelui Arsenie Boca. Strămutarea îngerilor își găsește, însă, echivalent în hinduism în erezia avatarurilor ‎– n.n.]‎

Cu Ilie încă nu s-a terminat. [ așa de mult își dorește sfinția sa, să fie reîncarnarea lui Ilie, să nu se fi terminat cu metempsihoza lui, încât toate limitele îngăduitului, ale bunului simț și hotarele cele veșnice ale Sfintei Tradiții le încalcă, nevăzând că Ilie va veni ca înaintemergător al zilei celei înfricoșate a Domnului, în trupul său, deci nu a murit (deci nu s-ar fi putut reîncarna, chiar dacă ar fi existat excepția inventată de sfinția sa la metempsihoză), și va fi omorât, după cum am citit mai sus în Apocalipsă. Iar o altă dovadă, poate cea mai pertinentă că nu există reincarnare, este tocmai Schimbarea la Față. Sfinții Apostoli, care îl cunoșteau personal pe Sfântul Ioan Botezătorul, au văzut cu ochii lor că nu este același cu Ilie, pe care l-au cunoscut din cele ce le vorbea cu Mântuitorul. Și-au dat seama, în felul acesta, după înfățișare și cuvânt că Sfântul Prooroc Ilie este o altă persoană și față de Hristos, dar și față de Sfântul Ioan Botezătorul. Față de Cel dintâi fiind chiar lângă El, pentru a se alunga credința superstițioasă că Mântuitorul ar fi Ilie Mat 16:13 Iar venind Iisus în părțile Chesariei lui Filip, au întrebat pre ucenicii săi zicând: cine’mi zic Oamenii ca sunt eu, Fiul Omului?14 Iar ei au zis: unii, Ioan Botezătorul; alții Ilie; iar alții Ieremia, sau unul din proroci. Iar față de cel de-al doilea, adică față de Sfântul Prooroc Ioan având Sfântul Prooroc Ilie o altă înfățișare și un alt fel de a fi, care definește persoana chiar mai mult decât trupul. Astfel că nu au spus că este Sfântul Ioan, cum ar fi fost logic dacă era el, fiindu-le cunoștința mai apropiată prin experiență, ci Mat 17:4 răspunzând Petru a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă a fi aici; de voiești, să facem aici trei colibi: ție una și lui Moisi una și una lui Ilie, diferit, așadar, de Ioan ‎– n.n.]‎. El e prevăzut, ca Ilie, înaintemergător, dar ‎al zilei celei înfricoșate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului: „Iată Eu ‎vă trimit pe Ilie proorocul înainte de a veni ziua Domnului, cea mare și ‎înfricoșată” (Matei 3,23).‎

Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei si să-și dovedească zădărnicia, izbindu-se de limitele îngăduitului.‎

Dincolo este împărăția marilor taine ale existenții.‎

Dumnezeu ține ascunse în mister rânduieli neștiute de îngeri și oameni.‎ [numai că creștinismul nu este esoteric ca și arsenismul și celelalte științe oculte, ci vorbește foarte mult de taina persoanei și a nestrămutării firii, putându-se schimba doar voirea. Noi nu știm, cu adevărat, decât cele pe care ni le-a descoperit Dumnezeu, dar aceasta ne-a descoperit-o cu siguranță Dumnezeu: Ilie nu poate fi Ioan nici Părintele Arsenie, fiindcă persoanele nu sunt interschimbabile, îngerii și ei persoane, nu se prefac în alții, dar nici nu pot deveni oameni, fiindcă firile sunt, prin Dumnezeu, în hotarele pe care El le-a zidit, și tot el le păzește ca să nu se piardă, nu fiindcă nu ar putea ci pentru că nu o vrea. Cine crede altfel se osândește, chiar de ar fi numai din îndoială, darămite să o mai și sădești unor oameni și așa atacați de ideile la modă ale hinduismului propovăduit cu putere de New Age. Rom 14:23 Iar cel ce se îndoiește, dacă va mânca, se osândește, fiindcă n-a fost din ‎credință. Și tot ce nu este din credință este păcat. ‎ Sfinții Părinți, fiind insuflați de Sfântul Duh, când puneau întrebări de acest gen le și dădeau răspunsul, fiind în armonie cu ceilalți Sfinți, deoarece nu se conduceau după mintea proprie, ci cercetau ce a descoperit Sfânta Biserică. Și, dacă nu aflau la alți părinți purtători de duh, se rugau și rugăciunea lor le era ascultată, dând răspunsul adevărat:

Oarecari frați au venit la avva Antonie și i-au pus o întrebare din Levitic. Deci a ieșit bătrânul în pustie și a ‎mers avva Ammona pe urma lui în ascuns, știind obiceiul lui și după ce s-a depărtat bătrânul, stând la rugăciu-‎ne a strigat cu glas mare: “Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă învețe cuvântul acesta!” Și a venit glas ‎vorbind cu dânsul. Deci a zis avva Ammona: “Glasul care vorbea, l-am auzit, dar puterea cuvântului n-am înțe-‎les-o”.‎

Sf. BĂTRÂNI, m. P., Sf. †Grigorie DASCĂLUL et alii, Patericul, PENTRU AVVA ANTONIE, 28, (ed. cit, p. 9).‎

Zisu-ne-a nouă sfântul Antonie dându-ne cuvânt de folos: „Un an am săvârșit, rugându-mă lui Dumne-‎zeu să-mi descopere locul drepților și al păcătoșilor, iar într-o noapte m-a strigat un glas de sus, zicându-mi: ‎‎«Antonie, scoală și vin-o!» Știind eu pe cine mi se cade să ascult, am ieșit și uitându-mă, am văzut un uriaș, ‎întunecat și înfricoșător, care ajungea până la nori, având mâinile întinse în văzduh, sub care era o mare de ‎flăcări întinsă. Am văzut apoi suflete zburând ca niște păsări și acelea care treceau de mâinile aceluia erau ‎mântuite, iar cele lovite de el cădeau în marea cea de foc. Și groaznic mai scrâșnea din dinți pentru cei ce ‎reușeau să scape, însă pentru cei ce cădeau, mult se bucura. Am auzit apoi iar glasul acela: «Înțelege ceea ce ‎vezi; căci cei pe care i-ai văzut că au trecut în sus, sunt sufletele drepților care nu s-au supus fiarei acesteia și ‎acum merg în Rai. Iar acesta este vrăjmașul care apucându-i pe cei vinovați, îi oprește surpându-i în iad căci au ‎urmat voii lui și au fost stăpâniți de ținerea de minte a răului»”.‎

Sf. BĂTRÂNI et alii, Patericul, PENTRU AVVA ANTONIE, 3, (ed. cit, p. 6).‎

Și din acest motiv Părintele Arsenie Boca nu poate fi un model în Ortodoxie. Dacă sfinția sa ar fi avut trecere la Dumnezeu și ar fi avut adevărate vedenii pentru folosul lumii, ar fi aflat ceea ce căuta. Dar probabil că cele pe care le susține aici sunt tot rodul unor vedenii, care, însă, l-au înșelat, despărțindu-l de învățătura Sfintei Biserici ‎– n.n.]‎

Poate că, gândindu-Se la aceste taine ale Tatălui, și vorbindu-le foarte ‎de departe cu câțiva ucenici, Iisus s-a transfigurat și transpus în mister până la ‎așa măsură că, venind apoi la ceilalți ucenici și la mulțime, pe care i-a găsit ‎aproape certându-se, „toți s-au înfiorat și au alergat să I se închine.‎ [poate se înfiora mulțimea hipnotizată de la Prislop (sau ne înfiorăm cu toții cu durere și nespusă umilință a minții față de neputința neamului omenesc cum a putut să decadă atât de mult logica și credința unui om al bisericii, și pe deasupra și ieromonah), însă în Sfânta Scriptură este scris așa Mar 9:15 Și îndată toată mulțimea, văzându-L, s-a spăimântat și, alergând, I se închina. Se vede că Părintele Arsenie Boca nu citea sau nu credea în Biblia Ortodoxă. ‎– n.n.]‎

Despre așa ceva nu avem știre să se mai fi întâmplat.‎ [dar nici această reincarnare nu s-a întâmplat decât în mintea nedumerită a celor ca sfinția sa, ce nu știau Tîlcuirile date de sus, prin Sfinții Părinți, la Sfânta Scriptură, ‎– n.n.]‎

Poate că ei au dezlegat „înfiorându-se si închinându-se” cel mai bun răspuns, vrednic de împărăția marilor Taine.‎ [nicidecum. Înfiorarea este diavolească, iar împărăția următoarele roade Gal 5:22 Iar roadă Duhului este dragostea, bucuriea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blandețele, înfranarea poftelor. ‎– n.n.]‎

Prislop. Joi XXX

‎14.‎  XII.949 Marcu 9,10-16.‎^[25]

 

Iată cum vede Părintele Arsenie Boca pe Sfinții Prooroci Ilie și Ioan:

Iată cum vede Sfânta Biserică Ortodoxă pe Sfinții Înaintemergători ai venirilor lui Hristos:

Din analiza după Sfinții Părinți a cuvântului de mai sus vedem că toate textele din Sfânta Evanghelie le-a înțeles Părintele Arsenie Boca după literă. Aceasta este o dovadă evidentă că nu a putut ajunge la desăvârșire, neavând astfel cu nici un chip harul Sfântului Duh simțit în trup și în duh, deci nici Sfinte Moaște.

Însuși Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul ne arată că întemeietorul arsenismului, după cum se prezintă pe sine în gândirea sfinției sale, nu poate fi model de sfințenie în Sfânta Biserică Ortodoxă, îndreptându-se în fiecare zi spre moartea păcatului, neputând să trăiască viața cea fericită în duh:

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste ‎fire simțirea (percepția), prin care se ‎manifestă afecțiunea sufletului față de ‎trup. Căci litera, dacă nu e înțeleasă duhovnicește, e ‎mărginită în conținutul ‎ei de simțire, care nu îngăduie să străbată înțelesul celor scrise până la ‎minte. ‎Iar dacă litera se adresează numai simțirii, tot cel ce primește litera în chip ‎iudaic numai ca ‎istorie, trăiește după trup, suportând în fiecare zi prin ‎aplecarea voii moartea păcatului, din pricina ‎simțirii celei vii, neputând, să ‎omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viața cea fericită ‎în duh. “Căci ‎de viețuiți după trup, veți muri“, zice dumnezeiescul apostol, „iară de omorîți ‎cu duhul faptele trupului, veți trăi“. Drept aceea, aprinzând făclia, adică ‎rațiunea care aduce lumina cunoștinței prin contemplație și fapte, să nu o ‎punem sub obroc, ca să nu fim osândiți, ca unii ce mărginim la literă puterea ‎necuprinsă de minte a înțelepciunii, ci în sfeșnic, adică în Sf. Biserică, pe ‎culmea contemplației adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina ‎dumnezeieștilor dogme.‎^[26]

Nu se vede, oare, cu ochiul liber că sunt persoane diferite? Ce bine ar fi fost ca Părintele Arsenie Boca să fi studiat Erminia picturii bizantine, iar nu Bele-Arte, iar cât a stat la Sfântul Munte să fi văzut cu luare aminte Sfintele Icoane Ortodoxe și să fi respins vedeniile. Astfel ar fi crezut în Dogmatica Ortodoxă și nu în mintea proprie, sau în învățăturile descoperite de jos.

Să vedem cum tâlcuiesc Sfinții Părinți Taina Persoanei și Tainele Sfinților Prooroci Ilie și Ioan ca fiind persoane diferite și Tainele Îngerilor ca fiind ipostase diferite, și, cu atât mai mult, față de oameni, având și firi diferite. Dacă ne va ajuta Dumnezeu vom putea înțelege mai apoi de ce ținea morțiș Părintele Arsenie Boca la această excepție (că Ilie ar fi fost prefăcut în înger, apoi reîncarnat în Ioan, apoi prefăcut în înger, din nou).

Sfântul Ilie, Proorocul lui Dumnezeu, a fost răpit cu trupul într-un car de foc și este viu până acum, păzit de Dumnezeu în locașurile raiului. A fost văzut în trup de cei trei Apostoli în vremea Schimbării la Față a Domnului pe Muntele Tabor și iarăși va fi văzut în trup de oamenii cei muritori înaintea Venirii celei de-a Doua pe pământ a Domnului. In acea vreme, cel care odinioară a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist, nu numai ca Prooroc, ci și ca Mucenic, și va fi găsit vrednic de mai mare slavă de la Dătătorul de plată, Dumnezeu“^[27]

Dacă este încă în trup, cum s-ar putea reîncarna? Să adauge alt trup peste al său, să se facă iar mic să între în pântecele Sfintei Elisabeta? Dar toate acestea ar fi împotriva unei cugetări izvorâte dintr-o minte sănătoasă. Acest mod de a inventa pe tema credinței tot felul de păreri ce aduc aminte de hinduism sau alte gândiri deșarte este oprit de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură: 1Ti 4:7 Iar de basmele cele spurcate și băbești te ferește și te nevoește pre tine spre buna credință.

Trebuie să se știe că altceva este examinarea reală și altceva examinarea logică și altceva ‎examinarea abstractă. La toate făpturile deosebirea ipostaselor se examinează real. Căci se ‎examinează real Petru deosebit de Pavel. Dar se examinează logic și abstract ceea ce este ‎comun între ei, ceea ce îi unește, ceea ce îi face unul. Căci gândim cu mintea că Petru și Pavel ‎sunt de aceeași natură și au o natură comună, deoarece fiecare din ei este animal (ființă) ‎rațional și muritor și fiecare este trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător. Această natură ‎comună, deci, este examinată logic. Căci ipostasele nu sunt unele în altele. Fiecare are ceva ‎special și particular, adică este despărțită în sine și are multe lucruri care o deosebesc de ‎cealaltă ipostasă. Sunt depărtate în spațiu, se despart în timp, se deosebesc în felul de a gândi, ‎în putere, în figură, adică înfățișare, în capacitate, în temperament, în vrednicie, în ocupație și ‎în toate însușirile caracteristice, dar mai presus de toate în aceea că ipostasele nu sunt unele în ‎altele, ci despărțite. Pentru aceea se zice: doi, trei și mai mulți oameni. Acest lucru se poate ‎vedea la orice făptură. [deci nici îngerii nici oamenii nu pot fi confundați ca persoane, unele cu altele, ci se unesc, după fire, doar în chip abstract ‎– n.n.]‎ Cu totul dimpotrivă la Sfânta Treime cea mai presus de ființă, deasupra ‎tuturor și incomprehensibilă. Căci cu privire la Sfânta Treime ceea ce o unește și o face una ‎este examinat real din pricina coeternității și din pricina identității ființei, activității și voinței, ‎din pricina acordului felului de a gândi și din pricina identității stăpânirii, puterii și bunătății. ‎Nu am spus asemănare, ci identitate și unitate de mișcare, căci este vorba de o singură ființă, o ‎singură bunătate, o singură putere, o singură voință, o singură activitate, o singură stăpânire, ‎una și aceeași, nu trei asemenea unele cu altele, ci una și aceeași mișcare a celor trei ipostase. ‎Căci fiecare dintre ele nu are mai puțină unitate față de altă ipostasă ca față de sine însăși, în ‎sensul că în toate privințele Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt unul, afară de nenaștere, naștere și ‎purcedere. Iar deosebirea aceasta se înțelege numai pe cale abstractă. Căci cunoaștem un ‎singur Dumnezeu; iar deosebirea o înțelegem numai în însușirile paternității, fiimii și ‎purcederii, potrivit cauzei, cauzatului și desăvârșirii ipostasei, adică modului de existență. Cu privire la Dumnezeirea cea infinită nu ‎putem vorbi ca despre noi de o depărtare spațială, deoarece ipostasele sunt unele în altele, nu în ‎sensul că ele se amestecă, ci în sensul că sunt unite, potrivit cuvântului Domnului, care zice: ‎‎„Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine”83, între ipostasele Dumnezeirii nu există deosebire de voință ‎sau de gândire sau de activitate sau de putere sau de altceva din acelea care dau naștere în noi ‎la deosebire complet reală. Pentru aceea nu spunem că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt trei ‎Dumnezei, ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, Fiul și Duhul se ‎raportează la o singură cauză; nu sunt nici alcătuiți, nici contractați în sensul contopirii lui ‎Sabelie84 [dacă nici în cazul lui Dumnezeu, Care este Unul, Persoanele care au o asemenea întrepătrundere încât se deosebesc doar pe cale abstractă, Ele totuși nu se confundă, nici nu se amestecă, și, deci nu este vorba de aceeași Persoană ci de Trei, ce excepție ar putea fi la făpturi care toate se deosebesc real? Cum ar putea Gavriil să fie Mihail, sau Ilie să fie Ioan, sau, cu atât mai mult, cum ar putea să fie Gavriil Ilie, și Mihai să fie Ioan când se deosebesc și cu firile, primii fiind serafimi și ultimii fiind oameni? ‎– n.n.]‎ . Căci, după cum am spus, ipostasele Sfintei Treimi se unesc, nu în sensul că ele se ‎amestecă, ci în sensul că ele există unele în altele; iar întrepătrunderea reciprocă a ipostaselor ‎este fără contractare și fără amestecare. Ele nu sunt depărtate unele de altele, și nici împărțite în ‎ce privește ființa, în sensul împărțirii lui Arie85. Căci dacă trebuie să spunem pe scurt, ‎Dumnezeirea este neîmpărțită în cele ce se împart, după cum în trei corpuri solare, care exist ă ‎unul în altul și sunt nedespărțite, avem o singură unire și apropiere a luminii. Așadar, când ‎privim la Dumnezeire, la prima cauză, la singura stăpânire și la una și la aceeași, ca să spun ‎așa, mișcare și voință a Dumnezeirii, la identitatea ființei, a puterii, a activității, a domniei, ‎atunci avem în mintea noastră o unitate. Dar când privim la acelea, în care este Dumnezeirea, ‎sau ca să spun mai precis, care sunt acelea din care este Dumnezeirea și care sunt de acolo din ‎prima cauză în afară de timp, de aceeași slavă și nedespărțite, adică ipostasele Fiului și ‎Duhului, atunci trei sunt acelea la care trebuie să ne închinăm. Un Tată, Tatăl, care este fără de ‎început, în sensul că este necauzat. Căci nu este din cineva. Un Fiu, Fiul, care nu este fără de ‎început, în sensul că nu este necauzat. Căci este din Tatăl. Dar dacă ai raporta termenul de ‎‎„început“ la timp, atunci și Fiul este fără de început, căci el este făcătorul timpurilor și prin ‎urmare nu cade sub timp. Un Duh, Sfântul Duh, care este din Tatăl, nu în chip firesc, ci purces. ‎Tatăl nu este lipsit de nenaștere, pentru că a născut, nici Fiul de naștere, pentru că a fost născut ‎din cel nenăscut — dar cum? — și nici Duhul nu se schimbă în Tatăl sau în Fiul, pentru că ‎purcede și este Dumnezeu, însușirea este ceva netransmisibil; cum ar putea s ă rămână însușire ‎ceea ce se transmite sau se preface? Căci dacă Tatăl este Fiul, atunci nu este cu adevărat Tată, ‎căci unul este cu adevărat Tatăl. Și dacă Fiul este Tatăl, atunci nu este cu adevărat Fiu, căci unul este cu adevărat Fiu și unul Duhul Sfânt.‎ […]

Am spus în repetate rânduri că altceva este ființa și altceva este ipostasa, și că ființa indică ‎specia comună și cuprinzătoare a ipostaselor de aceeași specie, spre exemplu: Dumnezeu, ‎omul, iar ipostasa arată individul (persoana) adică Tatăl, Fiul, Sf. Duh, Petru, Pavel. […]

‎„Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru slăbiciune, înviază ‎întru putere; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă trup sufletesc“ — adică ‎gros și muritor — „înviază trup duhovnicesc”808, ca și trupul Domnului după înviere, care a ‎trecut prin ușile încuiate, care nu simțea oboseala și nu avea nevoie de mâncare, somn și ‎băutură. „Căci vor fi, spune Domnul, ca îngerii lui Dumnezeu. Nu mai este căsătorie, nici ‎naștere de copii”809. Căci spune dumnezeiescul apostol: „Petrecerea noastră este în ceruri, de ‎unde și așteptăm pe Mântuitorul, pe Domnul Iisus, care va schimba trupul smereniei noastre ca ‎să fie la fel cu trupul slavei Lui”810. Nu vorbesc de o schimbare în altă formă — departe cu ‎acest gând! — ci mai degrabă de o schimbare din stricăciune în nestricăciune.‎ [așadar, și după înviere, vom păstra trupurile noastre, nu vom fi îngeri fără de trup. Comparația cu îngerii se referă la faptul că vom trece prin ușile încuiate, nu vom obosi, nu vom avea nevoie de mâncare și celelalte. Vom avea trup înviat întru slavă ca a îngerilor, dar nu vom fi fără trupuri ca ei. – n.n.] […]

Lucrurile, care au o existență contrară, acelea au contrar și felul de a exista, adică însușirile. Și ‎cine nu va cădea de acord cu noi că toate existențele, toate cele care cad sub simțirea noastră, ‎chiar și îngerii, se schimbă, se prefac și se mișcă în multe feluri! Cele spirituale, adică îngerii, ‎sufletele și demonii, se schimbă potrivit voinței libere, care crește sau se micșorează, fie în ‎progresul în bine, fie în îndepărtarea de bine. Celelalte se schimbă prin naștere și distrugere, ‎prin creștere și micșorare, prin schimbarea însușirilor și mișcarea de la un loc la altul. [lucrurile spirituale se schimbă potrivit voirii, dar nu își schimbă firea ‎ – n.n.] ‎[…]

Așadar, îngerul este o ființă spirituală, veșnic mișcătoare, liberă, necorporală; slujește lui ‎Dumnezeu și a primit în firea lui nemurirea în har. Care este, însă, natura și definiția ființei lui, ‎numai ziditorul o știe. ‎[în nici un caz nu este om, care este legat de trup ‎ – n.n.] ‎

Așadar, îngerul are o fire rațională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de ‎a voi [dar nu cu firea ci cu voirea ‎ – n.n.] ‎, căci tot ceea ce este creat este schimbător.‎

Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este rațional este și liber. Așadar, ‎pentru că îngerul are o fire rațională și spirituală, este liber; iar pentru că este creat și ‎schimbător, are facultatea de a rămâne și a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău (cazul ‎îngerilor căzuți n.n.).‎

Îngerul este incapabil de pocăință, pentru că este necorporal. Omul, însă, din pricina ‎slăbiciunii corpului are parte de pocăință.‎ [vedem că, deoarece îngerii sunt raționali și liberi sunt persoane, iar fiindcă sunt incapabili de pocăință și sunt minți pure, nu pot fi minte omenească, capabilă de pocăință tocmai pentru că a fost făcută să se unească cu trupul care are slăbiciuni. Deci îngerii nu pot primi trup, nu se pot întrupa, nu se pot încarna. ‎ – n.n.] ‎

Îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, [deci, nu poate muri, ca să nu mai fie înger ci să se facă om ‎ – n.n.] ‎căci tot ceea ce are început are și sfârșit potrivit ‎naturii lui. Numai Dumnezeu este veșnic, dar mai degrabă este mai presus de veșnicie. Căci cel ‎care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului.‎ ‎[…]

Dar noi spunem că sfinții părinți au numit mișcarea omenească în multe feluri, potrivit ‎problemelor pe care le discutau. Au numit-o putere, activitate, deosebire, mișcare, însușire, calitate ‎și patimă. Au numit-o putere, nu în opoziție cu cea dumnezeiască, ci pentru că este o putere care ‎își are cauza în ea însăși și pentru că este neschimbătoare. Au numit-o activitate, pentru că este ‎ceva caracteristic, care scoate la iveal ă ceea ce este asemenea în toate cele de aceea și specie. Au ‎numit-o deosebire, pentru că ea face deosebirea între specii. Au numit-o mișcare, pentru că ea ‎indică specia. Au numit-o însușire, pentru că ea constituie specia și se află numai în ea și nu în ‎alta. Au numit-o calitate, pentru că ea este specifică speciei. [deci, pocăința fiind caracteristică numai omului, îngerul nu se poate face om ‎ – n.n.] ‎ Au numit-o patimă, pentru că se ‎mișcă — căci toate cele ce sunt din Dumnezeu și după Dumnezeu, prin faptul că se mișcă, suferă, ‎pentru că ele nu sunt prin ele mi șcătoare și prin sine puternice. […]

Firea se înțelege sau abstract — căci nu există prin sine îns ăși — sau comun în toate ‎ipostasele de aceeași specie, unindu-le [deci, îngerii nu pot fi oameni, fiindcă n-ar mai fi îngeri ‎ – n.n.] ‎ și se numește fire considerată în specie, sau integral ‎prin adăugarea accidentelor, așa cum există într-o ipostasă [ipostasa sau persoana este firea + accidentele, deci persoana îngerului nu se poate face persoană omenească, neputându-i lua nici firea nici accidentele ‎ – n.n.] ‎, și se numește fire considerată în ‎individ; ea este aceeași cu cea considerată în specie […]

Mai mult: în toți oamenii există voința și nu la unii există, iar la alții nu există; dar ceea ce ‎se observă în chip obștesc la toți caracterizează firea care este în indivizii de sub ea; prin ‎urmare, omul este prin natur ă volițional.‎ [tot așa este și cu pocăința. Îngerul neavând pocăință și nici trup, în veac nu va putea fi om ‎ – n.n.] ‎

Cele comune și universale sunt atribuite și celor particulare care sunt sub ele. Comun este ‎ființa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are ‎o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin ‎num ăr și nu prin fire. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa este desăvârșită în ‎fiecare din ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ‎ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privește accidentele, care sunt însușiri caracteristice, însu‎șirile caracteristice, însă, aparțin ipostaselor și nu firii. Ipostasa se definește: ființa împreună cu ‎accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul și existența în ‎sine. [deci ipostasele îngerești nu pot fi ipostase omenești, atât datorită diferenței între firi, cât și datorită diferenței între însușirile caracteristice, care deosebesc și ipostasele aceleiași firi între ele. Pe cine să nedreptățească Dumnezeu desființându-l pe ipostasul care se preface în altul sau pe cel în care s-a prefăcut cel dintâi. Pe cine să distrugă Dumnezeu pe Ilie care se face Ioan sau pe Ioan care nu mai este fiindcă de fapt este Ilie. Vai nouă, de o astfel de logică ilogică. ‎ – n.n.] ‎ Ființa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noțiunea de fire și ipostasă. ‎Când spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se știe că nu spunem aceasta referindu-ne ‎la definiția sufletului și a corpului, căci este cu neputință să spunem că sufletul și corpul ‎comparate unul cu altul sunt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sunt foarte multe, toți ‎primesc aceeași definiție a firii, căci toți sunt compuși din suflet și corp, toți participă firii ‎sufletului și posedă ființa corpului și o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor ‎celor multe și diferite. Cu toate acestea fiecare ipostasă are două firi, este compusă din două ‎firi, adică din suflet și corp.‎ [așadar îngerul fiind dintr-o singură fire nu poate fi ipostas omenesc. Ce păcat că Părintele Arsenie Boca a stat să se uite în oglindă cât a fost în facultatea de Teologie, în loc să învețe Dogmatica Ortodoxă, care l-ar fi scutit neînțelegerea noțiunilor de fire și de ipostas, cât și de înșelare ‎ – n.n.] […]

Dumnezeu l-a pus pe Adam în paradis, care era atât spiritual cât și sensibil. în cel sensibil ‎sălăsluia cu trupul pe pământ, dar cu sufletul trăia împreună cu îngerii, cultivând gânduri ‎dumnezeiești și hrănindu-se cu ele. Era gol din pricina simplității sale și a vieții lui naturale; ‎se urca numai către creator cu ajutorul făpturilor, bucurându-se și veselindu-se de contemplarea ‎Lui.‎

Pentru că Dumnezeu a împodobit pe om în chip natural cu voință liberă, i-a dat poruncă să nu ‎mănânce din pomul cunoștinței254. Dar despre pom am‎ ‎vorbit după puterea noastră destul în capitolul despre paradis255. Dumnezeu i-a dat această ‎poruncă făgăduindu-i că dacă va păzi vrednicia sufletului, dând victorie rațiunii, cunoscând pe ‎creator și păzind porunca Lui, va participa fericirii veșnice, va trăi în veci, ajungând mai ‎presus de moarte. Dar dacă va supune sufletul corpului, dacă va prefera plăcerile corpului, ‎neținând seamă de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînțelegătoare256, scuturând jugul creatorului și neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi ‎responsabil de moarte și va fi supus stricăciunii și ostenelii, ducând o viață nenorocită. Căci nu ‎era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie încă ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și ‎condamnarea diavolului257. Diavolul din pricina nemuririi sale, după căderea lui de bunăvoie, ‎s-a fixat în rău în chip neschimbat și fără posibilitate de pocăință. După cum iarăși și îngerii, ‎după alegerea de bunăvoie a virtuții, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat în bine. [ce diferențe mari, de netrecut, între îngeri, demoni și oameni. Ei comunică prin rațiune și voință, dar diferă prin trup și pocăință. ‎După înviere se vor asemăna mai mult, prin pierderea posibilității pocăinței, prin har, și prin spiritualizarea trupului, dar nici atunci, nu vor fi desființate diferențele între firi, cu atât mai puțin între persoane – n.n.] ‎‎

Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci un bărbat neispitit și neîncercat nu ‎este vrednic de nimic. Și în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să ‎primească nemurirea drept răsplată a virtuții. Căci omul, fiind la mijloc între Dumnezeu și ‎materie, prin păzirea poruncii, după ce se libera de legătura firească cu existențele, avea să se ‎fixeze în chip nestrămutat în bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stări sufletești ‎speciale. [nici aceasta nu o poate face îngerul, neavând trup ‎ – n.n.] ‎ Prin călcarea poruncii, însă, îndreptându-se mai mult spre materie și smulgându-și ‎spiritul său de la cauza lui, adică de la Dumnezeu, și-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns ‎pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, are nevoie de legături trupești și de ‎naștere seminală, s-a lipit, prin dragostea de viață, de plăceri, ca și când ele ar fi elementele ‎constitutive vieții, și urăște fără nici o teamă pe cei care se sârguiesc să-l lipsească de ele, și a ‎schimbat dragostea de Dumnezeu în dragoste față de materie, iar mânia contra adevăratului ‎dușman al mântuirii a prefăcut-o în mânie față de ceilalți oameni. Așadar, prin invidia ‎diavolului, omul a fost biruit. Căci diavolul invidios și urâtor de bine nu suferea, el, care a ‎căzut din pricina mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momește pe ‎nefericitul Adam cu nădejdea Dumnezeirii și după ce îl urcă la aceeași înălțime a mândriei, îl ‎pogoară spre aceeași prăpastie a căderii.‎ [iată războiul vechi și nou. Să nu-l judecăm pe Părintele Arsenie Boca. Și noi putem oricând cădea într-o mai rea înșelare. ‎ – n.n.] ‎ […]

Trebuie să se știe că îngerii, fiind ființe raționale, sunt înzestrați cu liberul arbitru. Și pentru că ‎sunt creați sunt și schimbători. Acest lucru l-a arătat diavolul. El a fost creat bun de creator, ‎dar, în virtutea liberului arbitru, el și cu puterile care au apostaziat împreună cu el, adică ‎demonii, a ajuns descoperitorul răutății, în timp ce celelalte cete ale îngerilor au persistat în ‎bine.‎ [și diavolul este deci, persoană, având voie liberă. Nici el nu se poate întrupa. ‎ – n.n.] ‎[…]

Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de ‎Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul cu Iov123 și după cum este scris în Evanghelii ‎despre porci124. Dar o dată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă și iau forma pe ‎care o vor după fantezia lor.‎

Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea proorocesc, ‎îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le revelează și le poruncește să proorocească. Pentru ‎aceea se realizează toate câte spun ei. Dar și demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce ‎se întâmplă departe, alteori prin conjectură. Pentru aceea de multe ori mint și nu trebuiesc ‎crezuți, chiar dacă uneori spun adevărul, în chipul în care am arătat. Ei cunosc și Scripturile.‎

Toată răutatea și patimile necurate au fost născocite de ci. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, ‎dar nu au putere să forțeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o ‎primi. Pentru acest motiv s -a pregătit diavolului și demonilor lui și celor care îl urmeaz ă, focul ‎nestins și pedeapsa veșnică125.‎

Dar trebuie să se știe că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. ‎După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici oamenii după moarte.‎ ‎^[28]

Să stăm și să plângem fraților cum s-au despărțit făpturile de Făcător, pierzându-și pocăința. Să ne umilim cu inimile și să-l rugăm pe Hristos să ne păstreze în smerenia Sa. Cu lacrimi să ne tânguim pentru rătăcirea Părintelui Arsenie Boca și să-L implorăm pe Domnul să oprească extinderea ei.

Iată cum ne explică atât de frumos, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, de care, din păcate, Părintele Arsenie Boca, deși a avut ocazia, nu a vrut să îl asculte, distincția de netrecut între îngeri și oameni, tocmai în ceea ce au comun, adică mintea, pentru a nu se spune că ar putea vreodată o persoană îngerească, să devină persoană omenească, prin întruparea minții ei:

‎Numai împreună, lumea sensibilă, având drept coroană omul, și lumea inteligibilă a ‎îngerilor sunt un receptacol deplin al revelării lui Dumnezeu și al valorificării ei. ‎Numai împreună, îngerii și oamenii, pot înălța o slavoslovie mai completă lui ‎Dumnezeu [de ce să o descompleteze chiar Dumnezeu prefăcând un înger în om, în loc să creeze un alt om. După Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu s-a epuizat în creativitate tocmai la facerea celui mai mare bărbat și a avut nevoie să-l trimeată pe Ilie. Dar nu ar fi spus Domnul că Ilie este cel mai mare bărbat și că s-a reîncarnat, sau că Ioan este cel mai mare dar la fel cu Ilie, și chiar este Ilie. Sau că Ioan nu e născut dintre femei, ci înger întrupat? Pe cine să credem pe Părintele Arsenie Boca sau pe Mântuitorul ce ne spune: Mat 11:11 Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; ‎ totuși cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el. ‎Se nasc oare îngerii din femei? – n.n.] ‎. Așa trebuie să înțelegem că îngerii sunt creați pe de o parte pentru a-L ‎lăuda pe Dumnezeu, pe de alta pentru a sluji lui Dumnezeu în solicitudinea Lui pentru ‎oameni, pentru a fi trimișii lui Dumnezeu la oameni, pentru a fi „vestitorii” Lui și, prin ‎aceasta, pentru a ajuta la ridicarea oamenilor la o lăudare comună a Lui cu ei; iar prin ‎aceasta, a sluji la mântuirea lor. Dar aceasta înseamnă și o capacitate a îngerilor de a ‎conduce pe oameni spre Dumnezeu. în același timp prin aceasta chiar îngerii își sporesc ‎cunoașterea de Dumnezeu și slavoslovia lor, asociind-o și pe a oamenilor. Corul ‎îngeresc-uman e mai măreț decât corul simplu uman sau simplu îngeresc. [corul Ilie Ioan Gavriil Mihail este mai măreț decât unul din ei care îi înlocuiește pe toți prin metempsihoză ‎– n.n.] ‎ Partea ‎îngerească și cea omenească a corului se completează și se înfrumusețează reciproc. ‎Fiecare din cele două părți câștigă, în elanul slavosloviei, de la cealaltă.‎

Unii Părinți au subliniat superioritatea îngerilor față de oameni, prin faptul că sunt ‎‎„minți pure”, neîmpreunate cu trupul și cu afectele care rezultă din aceasta. Dar alții, ‎cum am văzut, au afirmat că mai mult omul e după chipul lui Dumnezeu, întrucât omul ‎prin trup este și devine un „stăpân” al lumii ca și Dumnezeu, câtă vreme îngerii nu au ‎această calitate.‎

Dar nevoia de lume pe care o au oamenii și capacitatea de a dispune de ea ‎reprezintă și o ispită pentru ei de a se atașa de ea și de a se încrede în puterile lor ‎creatoare. în calitatea de spirite întrupate stă și măreția, dar și primejdia căderii lor. în ‎dominarea afectelor se poate actualiza o nouă forță a spiritelor. Dar aceste afecte pot să ‎și închidă infinitele orizonturi spre care e chemat spiritul omenesc.‎

Greutățile de care e legată viața în trup pot dezvolta în om o responsabilitate proprie și ‎nobila pornire de ajutorare cu fapta a semenilor săi, responsabilitate și capacitate de ‎care e lipsit îngerul, dar pot dezvolta și egoismul și grija lumească exagerată.‎

în orice caz, omului i s-a dat măreața misiune de a stăpâni materia prin spirit, de a ‎o face transparentă pentru ordinea spirituală și dumnezeiască, de a actualiza moduri ‎noi de revelare a spiritului și de ajutorare a semenilor, în primul rând modurile etice și ‎estetice.‎

în schimb, spiritul pur, sau îngerul are claritatea gândirii și un „amor intellec- ‎tualis”, greu de închipuit de ființa noastră. Dar până nu a fost consolidat în bine, a fost ‎pândit și el de o altă formă de egoism, nefiind legat prin sânge de alte ființe, care pun o ‎frână acestui egoism. A fost pândit de egoismul nelimitat al orgoliului cunoașterii și ‎existenței prin sine, al libertății de grijile trupului.‎ […]

Nesepararea minții de omul total în cunoașterea lui Dumnezeu se datorește și ‎faptului că cunoașterea deplină a lui Dumnezeu e în același timp o unire cu Dumnezeu ‎a celui ce cunoaște. Dar de unirea aceasta nu are parte numai mintea înțeleasă ca parte ‎pur spirituală a sufletului, ci sufletul întreg și chiar omul întreg. „Toate cele ce se mișcă ‎își primesc stabilitatea în infinitatea lui Dumnezeu”. Toate se unifică în Dumnezeu și în ‎înțelegerea trăită a omului, fără să dispară nici una32.‎

Sfântul Grigorie Palama respinge teoria lui Varlaam că mintea care se întâlnește cu ‎Dumnezeu este o minte abstractă, detașata de persoana integrală. Ea este mintea în care ‎se concentrează sau în care vibrează întreaga persoană alcătuită din suflet și trup, cu ‎rezultatele experiențelor acumulate în ea, dar purificate, făcute curate. El condamnă ‎teoria lui Varlaam zicând: „Cea mai mare rătăcire elină și izvorul a toată necredința… ‎este a ridica mintea nu din cugetarea carnală, ci din trupul însuși, pentru a o face să se ‎întâlnească acolo sus cu vederile mintale„33. „Nu ni s-a spus „trupurile noastre sunt ‎templul Duhului Sfânt care locuiește în noi”? (1 Cor. 6, 19). De ce a așezat Dumnezeu la ‎început mintea (νους) în trup? A săvârșit prin aceasta un rău? Noi socotim că e un rău ‎ca mintea să fie în cugetări rele, dar nu e un rău să fie în trup, pentru că nici trupul nu e râu”34. Sfântul Grigorie Palama nu vorbește de un trup golit de senzații, ci de un trup ‎ale cărui senzații au fost purificate, îndreptate spre Dumnezeu. El socotește „inima”, în ‎care trebuie să se adune mintea (νους), ca să experieze acolo harul lui Dumnezeu, cel ‎mai lăuntric organ al trupului, dar în același timp ca centrul de întâlnire dintre trup și ‎suflet și ca organul conducător (ήγεμονικόν οργανον). Dar aceasta înseamnă că nu ‎inteligența pură conduce pe om și nu ea întâlnește pe Dumnezeu, ci omul total în care ‎înțelegerea și simțirea fac un tot. De abia acesta realizează rațiunea integrală a omului. ‎Interpretând cuvântul Sfântului Macarie Egipteanul: „Acolo, deci, trebuie privit dacă și-‎a înscris harul legile Duhului”, Sfântul Grigorie Palama zice: „Unde, adică, a colo? în ‎organul conducător, în tronul harului, unde e mintea și toate gândurile sufletului, în ‎inimă adică. Vezi că celor ce și-au ales să fie atenți la ei înșiși în isihie (liniște) le e cu ‎totul necesar să-și readucă mintea și sa o închidă în trup, și mai ales în partea cea mai ‎din lăuntru a trupului, pe care o numim inimă”33.‎

După Sfântul Grigorie Palama, a lăsa mintea în cugetări abstracte dezlegate de ‎ființa integrală a omului e o adevărată rătăcire. Omul acela e departe de sine, de ‎realitate și de Dumnezeu.‎

Față de Varlaam, care cerea omorârea totală a părții pasionale a sufletului, Sfântul ‎Grigorie Palama nu cere o anulare a acesteia, care se leagă de trup (iuțime și dorință), ci ‎punerea ei în slujba binelui și a iubirii. „Dar noi am învățat că nepătimirea nu e aceasta, ‎adică omorârea părții pasionale, ci mutarea lucrării de la cele mai rele spre cele mai ‎bune și dumnezeiești prin deprindere… E a celui ce s-a îmbogățit cu virtuți ca cei ‎pătimași de plăcerile lor, a celui ce și-a supus iuțimea și pofta, care sunt partea ‎pasională, părții cunoscătoare și raționale a sufletului”3^.‎

Inserarea intimă a spiritului în trup și calificarea lui începând din primul moment ‎al existenței lui ‎ca spirit întrupat, sau ca suflet, nu înseamnă că sufletul nu poate exista ‎după moarte și înainte ‎de învierea trupului, prin faptul că nu mai este în trup. El duce ‎cu el calificarea sa ca suflet al ‎trupului, cu rădăcinile trupului adâncite în el în cursul ‎vieții. Faptul acesta arată și el că ‎sufletul e un factor deosebit de trup, fără ca să fie un ‎spirit pur, necalificat prin trup, cu care a ‎trăit într-un anumit loc și ‎timp.‎ [aici e surprinsă nu numai distincția dintre mintea îngerească și cea omenească, dar se arată că și atunci când este desprinsă de trup mintea omenească are în ea adâncite rădăcinile trupului. Așadar, nici măcar fără trup, mintea omenească nu poate fi înger, ca persoanele îngerești să se poată întrupa. ‎– n.n.] ‎^[29]

Să vedem cum tâlcuiesc Sfinții Părinți textele din Evanghelie pe care le răstălmăcesc hindușii și sărmanul Părinte Arsenie Boca:

Luc 1:17 Și va merge înaintea Lui cu duhul și puterea lui Ilie,

Și precum a lucrat darul [dumnezeiesc] cu duhul lui Ilie, așa și întru Ioan, ‎pentru că și Ilie este înaintemergâtor al Venirii celei de a Doua, iar Ioan al celei ‎Dintâi. încă și „cu puterea lui Ilie”, că aceleași pot venirile amândurora și a lui ‎Ilie și a Iui Ioan, căci la Hristos aduc. Dar și în alt chip a venit Ioan „cu duhul și ‎cu puterea lui Ilie”, pentru că și el era pustnic și înfrânat la viață și mustrător ‎asemeni lui Ilie.‎ [vedeți că sunt doi, nu unul reîncarnat? Duhul lui Ilie nu înseamnă că a trecut sufletul lui Ilie în trupul lui Ioan, ci că erau într-un fel asemănător, în aceeași lucrare, având același har sau duh de la Sfântul Duh.‎– n.n.]^[30]

Mat 17:3 Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

Șii pentru ce Moise și Ilie s-au arătat? Ca să se arate cd El este Domn și al Legii gi al Proorocilor, al viilor, dar și al morților. Ci Ilie este Prooroc și încă este viu (4 Regi2,l1), iar Moise este detător de Lege, și a murit (Deuteronom 34,5-6). […] [dacă Ilie e viu, cum s-a reîncarnat, având încă trupul său? ‎– n.n.] ‎

Dar, de unde au cunoscut ucenicii că erau aceștia Moise și Ilie? Cu adevărat, nu din icoane, de vreme ce atunci a face icoane se părea oamenilor a fi lucru păgânesc. Se vede că din cuvintele lor i-au cunoscut pe ei, ci poate Moise va fi zis: ,,Tu ești Acela a Cărui Patimă am inchipuit-o mai inainte, injunghiind mielul și Paștele săvârșind” (Ieșir cap. 12). Iar llie: ,,Tu ești Acela a Cărui Inviere mai inainte am inchipuit-o inviind pe fiul văduvei” (3 Regi 17,22), și altele ca acestea.^[31] [dacă ar fi fost același Ioan cu Ilie, l-ar fi recunoscut după înfățișare, că au fost ucenicii lui. Se vede clar că este vorba de o altă persoană, necunoscută lor decât prin cuvintele lui din Sfânta Scriptură ‎– n.n.] ‎

Mar_9:12 Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va așeza iarăși toate. Și cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe și să fie defăimat? 13 Dar vă zic vouă că Ilie a și venit și i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.

Zicând că Ilie ,,va veni”, arată că incă n-a venit, dar va veni ca inaintemergător al Venirii celei de a doua și ,,va așeza la loc toate”, adică va intoarce la credința lui Hristos pe toți iudeii care se vor afla atunci ascultători, ca și cum așezându-i pe ei – care erau căzuți – intru moștenirea părintească. Iar zicând că ,,Ilie a și venit”, il arată pe inaintemergatorul Ioan. Și zice: ,,au făcut cu el câte au voit”, omorându-l, căci pentru că l-au lăsat ei [iudeii] pe Irod să-l omoare deși l-ar fi putut opri, [pentru aceea] ei l-au omorât. Deci atunci, mai străbătători [iscusiți la minte] făcându-se ucenicii, au ințeles că pe Ioan l-a numit ,,Ilie”, fiindcă el a fost inaintemergător al Venirii celei dintâi, precum Ilie va fi [inaintemergitor] al Venirii celei de a doua.^[32] [deci sunt doi, nu unul – n.n.]

Exprimarea „Ilie a și venit” pentru desemna pe Ioan, adică a vorbi despre o persoană, folosindu-se de numele și pilda alteia care o preînchipuia, este specifică Sfintelor Scripturi și se cheamă alegorie, unul din cele patru modalități Ortodoxe de a tâlcui și înțelege Biblia (istoric, tropologic, alegoric și anagogic). Dar acest mod de înțelegere nu este accesibil decât celor care studiază Sfinții Părinți și nu celor ce își formează credința după părerea proprie, vedenii sau știință. Sfinții Părinți recurgeau întotdeauna la Sfânta Tradiție și numai când nu găseau răspuns acolo, se rugau lui Dumnezeu să le descopere direct.

Vedem că Însuși Mântuitorul ne arată cum să abordăm corect Sfânta Scriptură tocmai în legătură cu înțelegerea lui Ilie ca preînchipuire al lui Ioan sau Ioan ca prototip al lui Ilie, deși Hristos este Marele Prototip al tuturor:

Mat 11:13 Toți proorocii și Legea au proorocit până la Ioan. Mat 11:14 Și dacă voiți să înțelegeți, el este Ilie, cel ce va să vină. 15 Cine are urechi de auzit să audă.

,,”De voiți si primiti”, adici si judecați cu dreaptă socoteală și nu cu pizmuire, acesta este Ilie despre care a zis Proorocul Maleahi că va să vie (Maleahi 3, 23), pentrtu că și Înaintemergătorul și Ilie au aceeași slujire. Ioan a venit mai inainte de Venirea cea dintai, iar Ilie va veni mai inainte de Venirea ce va să fie„. După aceea, arătând că aceasta este vorbă umbrită și ascunsă [deci nu-l judecăm pe bietul părinte că nu a înțeles-o. Nu era iscusit la astfel de cuvinte umbrite ale Sfintelor Scripturi. Ne pare însă rău că nu s-a smerit să întrebe, deși l-a cunoscut chiar și pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care precis l-ar fi lămurit, ci s-a luat după mintea sfinției sale și după scrierile hinduse în care s-a format și a dat un răspuns șovăielnic, care întunecă pe cititori ‎– n.n.]‎ – anume că Ioan este Ilie – și că este trebuință de pricepcre [înțelepciune] spre a o ințelege, zice [Iisus]: 11:15; Cine are urechi de auzit să audă îndemnându-i pe ei spre a intreba și [astfel] a învăța. [Așadar este nevoie de înțelepciune duhovnicească, deci smerită și a întreba, desigur pe Sfinții Părinți ‎– n.n.]^[33]‎

Păcatului interpretării hinduse a Sfintelor Scripturi se adaugă ca o circumstanță agravantă că tâlcuirile de mai sus sunt recomandate în toată Sfânta noastră Biserică, fiind o sinteză după toți Sfinții Părinți, și erau publicate și pe vremea Părintelui Arsenie Boca. Sfinția sa ori nu le-a citit, neglijându-le, ori le-a citit disprețuindu-le. Cu câtă durere trebuie să înțelegem noi acestea și să ne ferim de o astfel de primejdie, rugându-ne bunului Dumnezeu să-l ierte și să ne ierte și să ne miluiască și pe noi, acoperindu-ne cu purtarea Lui de grijă.

Mat 3:9 Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.

Prin ,,pietre” ințelegem și neamurile, dintru care mulți au crezut. Dar chiar și in inlelesul acesta zice Ioan, că și din pietre poate să facă Dumnezeu ,,fii lui Avraam” , căci ,,piatră” era pântecele Sarrei din pricina sterpiciunii. Dar ea a născut (Facere 11, 12; 21,1-2) Si iarăși a ridicat Domnul fii lui Avraam ,,din pietre”. Când? Atunci când răstignindu-Se El, văzând mulți pietrele despicându-se, au crezut (Matei 27, 51).[ Din pietre poate face fii ai lui Avraam, dar dintr-o persoană alta nu, fiindcă ar ‎desființa libertatea celei transformate, și nu numai libertatea ci chiar ceea ce este esențial într-o persoană: modul unic de a fi, prefăcându-o în alta. Dar și cea în care se transformă ar fi jignită, că nu ar fi putut ea de la sine, să descopere pe Dumnezeu ci a avut nevoie de o alta. Și această jignire să fie adresată tocmai Sfântului Ioan, cel ce șade și mijlocește de-a stânga Mântuitorului. De ce să nu fie două bogății infinite, două feluri de a lăuda pe Dumnezeu și iubi, fiind două persoane, ci să se reducă la numai una. De ce să acuzăm pe Dumnezeu de faptul că e constrâns tocmai în bogăția cea mare a creării chipurilor Lui persoanele? Transformarea unei persoane în alta care nu se face nici în iad cu nimeni, ‎nicidecum pe pământ, cu atât mai puțin a face din îngeri oameni. Dar, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, vedem că Dumnezeu nici măcar materia impersonală și amorfă nu o preface în persoane, adică nici pietrele nu le face fii ai lui Avraam, decât în sens tropologic, adică de îndreptare a moravurilor în sensul despietririi inimii iudeilor și în sens alegoric, ca vindecarea de sterpiciune a Sarrei. ‎Înnoirea cerului și pământului este prefacerea lor în duhovnicești pentru a fi potrivite cu trupurile noastre înviate, și astfel vor fi spiritualizate pentru și prin persoanele noastre în Hristos. Nicidecum nu se va preface vreo piatră în vreun fiu al lui Avraam, Dumnezeu netrecând peste raționalitatea firii pe care El însuși ne-a dăruit-o prin creație ‎– n.n.]‎.^[34]

Dar ce ne spune Sfânta Scriptură:

Evr 9:27 Și precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata,

Cum așadar să moară cineva, chiar și Ilie, de două ori, dacă se reîncarnează în Ioan, și pentru cine ar fi judecat pentru Ilie sau pentru Ioan?

Surprindem însă în această întunecată răstălmăcire pe care o face Părintele Arenie Boca Sfintelor Scripturi un păcat mai grav, specific celor ce nu au înțeles și trăit cum dorește Hristos Ortodoxia:

Dar cel ce vrea să înțeleagă Sf. Scriptură în lumina cunoștinței ‎lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebuie să se exercite cu toată sârguința ‎și în tălmăcirea numelor, care poate să lămurească tot înțelesul celor scrise. E ‎nevoie să facă aceasta dacă vrea să ajungă la înțelegerea întocmai a celor ‎scrise și să nu coboare în chip iudaic înălțimea Duhului la pământ spre trup, ‎închizând (circumscriind) făgăduințele dumnezeiești și nestricăcioase ale ‎bunurilor spirituale în stricăciunea bunurilor trecătoare, precum o fac unii ‎dintre așa zișii creștini. Aceștia poartă în chip mincinos numele care derivă de ‎la Hristos, dovedindu-se că tăgăduiesc prin faptele lor înțelesul lui și ‎umblând pe o cale contrară lui Hristos, cum va arăta pe scurt cuvântul ‎nostru.‎

Căci Dumnezeu a venit la noi făcându-se om, pe lângă alte ‎pricini tainice pe care nu le poate pătrunde nici o rațiune, și pentru ca să ‎plinească legea duhovnicește, prin înlăturarea literei, și să înalțe și să facă ‎arătată puterea ei de viață făcătoare, depărtând partea care omoară. Iar partea ‎legii care omoară este, după dumnezeiescul Apostol, litera, precum puterea de ‎viață făcătoare a ei este duhul. Căci zice: “litera omoară, iar duhul face ‎viu“.331 (331 II Cor. 3, 6) Dar dacă-i așa, creștinii mincinoși de care vorbeam, au ales fățiș ‎partea contrară a lui Hristos și au ignorat toată taina întrupării. [dar așa face Părintele Arsenie Boca nu numai la răstălmăcirea spre metempsihoză a Sfintelor Scripturi ci și când pune în gura lui Moise și a Sfintei Biserici înțelesuri genetice care îl vor duce la niște aberații științifice și antropologice devastatoare pentru el și pentru contemporani, după cum vom vedea mai jos la răstălmăcirea de tip hindus și orgonomic a împreunării trupești cu mască endocrină ‎– n.n.]‎ Ei nu numai că și-au ‎îngropat prin literă toată puterea înțelegerii și n-au voit să fie după chipul și ‎asemănarea lui Dumnezeu (3), ci au ales mai bine să fie pământ, potrivit ‎amenințării, și să se întoarcă la pământ, prin afecțiunea lor față de literă, ca ‎față de pământ, în loc să aleagă legătura cu cerul, adică cu duhul, și să fie ‎răpiți în văzduh, adică în lumina spirituală, întru întâmpinarea Domnului, în ‎nori, adică în contemplațiile înalte,‎ și astfel să fie totdeauna împreună cu El ‎prin cunoștință [ce păcat că Părintele Arsenie Boca a ales vedeniile superficiale și ieftine, refuzând contemplațiile înalte duhovnicești descoperite prin Sfinții Părinți, refuzând a fi prin cunoștință cu Hristos ‎– n.n.]. De aceea cu drept cuvânt se cade să ne scârbim de aceștia, ‎întrucât se aleg cu o pagubă insuportabilă din pricina neștiinței, dar și ne ‎întristăm, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întărirea în necredință. ‎Dar noi lăsânau-i pe aceia să fie așa cum vor, să ne întoarcem la noi înșine și ‎la Scriptură, începând cercetarea duhovnicească a capitolului de față cu ‎tălmăcirea numelor.‎

[…]

Așa am înțeles eu locul, după Puterea mea. Dacă poate cineva ‎să vadă în cele spuse un înțeles mai înalt, [mai înalt nu mai josnic, mistic iar nu mistificator, tainic iar nu esoteric, mai de preț, adică după Sfinții Părinți iar nu contradictoriu Sfintei Predanii ‎– n.n.]‎ ne va face și nouă și lui bucurie, ‎arătând acest înțeles mai de preț al celor scrise. Căci am spus mai înainte ‎despre cuvântul Scripturii dumnezeiești, că rămâne totdeauna fără hotar ‎‎(necircumscris), hotărnicind (circumscriind) pe toți cei ce-l grăesc, dar el ‎însuși neputând fi hotărnicit de cei care-l‎ grăiesc. Deci chiar de am spus ceva după puterea mea, și aceasta luându-mi o ‎mare îndrăzneală, nu am îmbrățișat tot înțelesul celor scrise, acesta aflându-‎se infinit mai presus de puterea mea.‎

Scolii

‎1.‎    ‎ Precum Dumnezeu după ființă nu e supus cunoașterii, la ‎fel nici cuvântul lui nu poate fi cuprins prin cunoștința noastră.‎

‎2.‎    ‎ Cei ce își lipesc cugetarea în chip iudaic numai de literă, ‎așteaptă făgăduințele bunurilor neprihănite în veacul acesta, necunoscând ‎bunurile firești ale sufletului.‎

‎3.‎    ‎ Cel ce poartă “chipul celui ceresc“,336 se sârguiește să ‎urmeze în toate duhului Sf. Scripturi, care conservă sufletul prin virtute și ‎cunoștință. Iar cel ce poartă “chipul celui pământesc“, cultivă numai litera, ‎care susține slujirea trupească prin simțuri, ce dă naștere patimilor.‎

[…]

Cuvântul Sf. Scripturi, deși are margini (e circumscris) după ‎literă, sfârșindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, ‎după duh, în înțelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar ‎‎(necircumscris). Și nimeni să nu spună că nu poate crede aceasta, știind că ‎Dumnezeu care a vorbit e fără hotar (necircumscris) după natură. Căci cei ce ‎voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că și ‎cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui.330^[35] Fiindcă dacă Dumnezeu ‎este cel ce a grăit, iar El este după ființă nehotărnicit, e vădit că și cuvântul ‎grăit de El e nehotărnicit (1).‎

Așadar, chiar dacă cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia ‎au luat sfârșit, contemplând duhovnicește întâmplările istorisite care s-au ‎sfârșit atunci, să admirăm înțelepciunea Duhului Sfânt care le-a scris. Căci în ‎fiecare dintre cei ce se împărtășesc de firea omenească a așezat putința ca să realizeze în sine așa cum trebuie și cum se cuvine înțelesul ‎celor scrise. Astfel oricine vrea să se facă învățăcel al cuvântului ‎dumnezeiesc și să nu socotească nimic din cele prezente și trecătoare ‎deopotrivă cu virtutea, poate deveni un alt Ezechia în duh. Ba și un alt Isaia, ‎neîmpiedecat de nimic să se roage, să strige la cer, să fie auzit și să obțină de ‎la Dumnezeu, printr-un înger, distrugerea și pieirea celor ce îl războiesc ‎spiritual.‎

[…]

‎15.‎  ‎ Ermonti și Memfivoste sunt materia și forma, iar cei cinci ‎fii ai Merobei, încincita rea întrebuințare a simțurilor, împreunându-le pe ‎acestea laolaltă, adică ‎împletind simțurile cu materia și forma, în urma înțelegerii trupești a legii, ‎cel ce mărginește înțelesul la literă pe de-o parte dă naștere patimei trupești, ‎iar pe de alta, corupe rațiunile naturale.‎

‎16.‎  ‎ Patima și firea, după rațiunea existenței lor, niciodată nu ‎există împreună.‎

‎17.‎  ‎ Cel ce nu crede că Scriptura este duhovnicească, nu-și ‎simte puținătatea cunoștinței.‎

‎18.‎  ‎ Când David e înțeles ca lege, în sens iudaic, se tălmăcește ‎‎“disprețuire“, pentru tradiția interpretării trupești a celor dumnezeiești, iar ‎când înseamnă în sens creștin duhul, se tălmăcește “cel tare la vedere“, ‎pentru contemplația cunoștinței ce se petrece în minte.‎

‎19.‎  ‎ Prin sufletul Scripturii a înțeles duhul ei, iar prin trup ‎litera.‎

Cei trei ani sunt cele trei legi, cea scrisă, cea naturală și cea a ‎harului, care vin una după alta. Deci cel ce înțelege legea scrisă trupește, nu ‎hrănește sufletul cu virtuți; la fel cel ce nu sesizează rațiunile lucrurilor, nu-și ‎nutrește mintea din belșug cu înțelepciunea variată a lui Dumnezeu; iar cel ce ‎nu cunoaște marea taină a harului celui nou, nu se veselește cu nădejdea ‎viitoarei îndumnezeiri. Așadar lipsa contemplației duhovnicești sub regimul ‎legii scrise e urmată de lipsa înțelepciunii variate a lui Dumnezeu ce se poate ‎primi prin legea naturală, iar aceasta e urmată la rândul ei de ignorarea ‎îndumnezeirii ce se va da prin har în temeiul tainei celei noi. 656‎^[36]

‎‎21.‎  ‎ Cel ce nu înțelege legea duhovnicește, chiar dacă legea a ‎murit pentru el, dat fiind că nu-i mai servește trupește, dar mai păstrează ‎înțelesurile coborîte ale legii, mai cruță încă pe copiii și pe nepoții lui Saul. ‎De aceea e chinuit de foamea cunoștinței.‎

‎22.‎  ‎ Precum fața e pecetea caracteristică pentru fiecare, la fel ‎cunoștința duhovnicească caracterizează și revelează dumnezeiescul. De aceea ‎cel ce o caută pe aceasta, caută fața Domnului.‎

‎23.‎  ‎ David se mai tălmăcește “cel tare la vedere“ și “minte ‎străvăzătoare“.‎

‎24.‎  ‎ Cel devenit în întregime trup prin jertfele sângeroase ‎aduse după litera legii, iubește neștiința, socotind că porunca e numai spre ‎plăcerea trupului.‎

‎25.‎  ‎ Cel ce slujește, zice, legii trupește, naște păcatul cu fapta ‎ca materie și modelează consimțirea minții cu păcatul ca formă, prin plăcerile ‎corespunzătoare simțurilor. Iar cel ce primește Scriptura duhovnicește, ‎omoară prin cugetările naturale pe înălțimea contemplației lucrarea păcatului ‎ca materie și consimțirea cu păcatul ca formă, împreună cu modurile ‎întrebuințării abuzive a simțurilor, în vederea plăcerii, ca pe niște fii și nepoți ‎ai legii scrise.‎

‎26.‎  ‎ Fără contemplația naturală nimeni nu cunoaște deosebirea ‎simbolurilor legii de lucrurile dumnezeiești.‎

‎27.‎  ‎ Prin spânzurare a înțeles scoaterea la iveală a literii ‎omorâte a legii pe înălțimea contemplației, prin cunoștința în duh.‎

‎28.‎  ‎ Prin “hotarul lui Israel“ a înțeles toată rațiunea și tot ‎modul contemplației, în care nu se poate menține deloc predania înțelegerii trupești a legii.‎

‎29.‎  ‎ Duhul zice, e dătătorul vieții, iar legea omorîtoarea vieții. ‎Prin urmare nu poate lucra deodată și litera și duhul, precum nu există ‎împreună ceea ce e făcător de viață cu ceea ce e făcător de stricăciune.‎

‎30.‎  ‎ Părticica ce se taie împrejur (prepuțul), e ceva natural și ‎tot ce e natural e o faptă a creațiunii dumnezeiești. Iar fapta creațiunii ‎dumnezeiești este “bună foarte“, după cuvântul care zice: “A văzut ‎Dumnezeu toate câte le-a făcut și iată erau bune foarte“. Legea însă, ‎poruncind înlăturarea acelei părticele, prin tăierea împrejur, înfățișează pe ‎Dumnezeu ca pe unul ce și-ar corecta în chip artificial propriul Său lucru, ‎ceea ce chiar și numai a gândi constituie culmea împietății. De aceea cel ce ‎înțelege în mod natural657 simbolurile legii, știe că Dumnezeu nu urmărește ‎să corecteze firea în chip artificial, ci poruncește să fie tăiată pasionalitatea ‎adăugată la rațiunea (constituția) sufletului și indicată tipic prin acea ‎părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoștința prin bărbăția voinței ‎arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuiește cunoș‎tința ce mânuiește, ca pe un cuțit împotriva patimii, bărbăția rațiunii arătată ‎în fapte. Așa e desființată predania trupească a legii, când duhul covârșește ‎litera.‎

‎[…]

Deci cel ce se ține numai de litera Scripturii ca Saul, pe de o ‎parte respinge rațiunile cele după fire, iar pe de alta, nu crede în chemarea ‎neamurilor anunțată tainic de mai înainte, căutând în lege, așa cum o ‎înțelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpânește această ‎dispoziție trupească peste cei ce, înțelegând astfel legea, trăiesc numai după ‎simțuri, nu se ivește în ea foamea cunoștinței duhovnicești (17). Pentru că ‎foamea este absența bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experiența ‎însăși și lipsa totală a mâncărurilor duhovnicești care întrețin sufletul. Căci ‎cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă absența celor pe care nu le-a ‎cunoscut niciodată? De aceea, cât trăiește Saul nu se ivește foametea, pentru ‎că nu se simțea lipsa cunoștinței duhovnicești cât trăia litera legii și ‎împărățea peste Iudeii cei pământești cu înțelegerea. Când însă începe să ‎strălucească raza harului evanghelic și ia David împărăția peste cei ‎duhovnicești cu înțelegerea, cu alte cuvinte legea înțeleasă duhovnicește, ‎lucru care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârșitul literii (căci ‎David se tălmăcește “disprețuire“ și “cel tare la vedere“, primul înțeles ‎potrivindu-i-se din punctul de vedere al Iudeilor, întrucât litera copleșește ‎duhul, iar al doilea din punctul de vedere al creștinilor, întrucât duhul ‎biruiește litera) (18), atunci se simte foametea cunoștinței duhovnicești. Și ‎anume o simte poporul credincios îndeobște și sufletul fiecăruia îndeosebi, ‎când alege învelișul de dinafară al literii în locul contemplației tainice în duh ‎și socotește, așa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei ‎‎(19). Căci cu adevărat flămânzește poporul celor ce cred și au cunoscut ‎adevărul, ca și sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplația ‎duhovnicească prin har și ajunge în robia formelor și chipurilor literei, care nu hrănește mintea cu ‎înțelesurile mărețe, ci umple simțirea cu năluciri pătimașe prin figurile ‎trupești ale simbolurilor Scripturii. Din această pricină se spune că foametea ‎de cunoștința lui Dumnezeu se prelungește “trei ani unul după altul“. Căci ‎tot cel ce nu-și însușește înțelegerea duhovnicească a dumnezeieștii Scripturi, ‎leapădă pe de o parte, deodată cu ea, asemenea Iudeilor, și legea naturală, iar ‎pe de altă parte nu cunoaște nici legea harului, prin care li se dă celor ‎călăuziți de ea îndumnezeirea.‎

Prin urmare foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoștință ‎care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă și din cea a ‎harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplație ‎înțelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva câtuși de puțin știința ‎Scripturilor acela care leapădă rațiunile naturale ale lucrurilor în ‎contemplarea sa și dă atenție numai simbolurilor materiale, negândindu-se la ‎nici un înțeles duhovnicesc mai înalt (20). Pentru că atâta timp cât ‎stăpânește numai latura istorică a Scripturii încă n-a încetat stăpânirea celor ‎trecătoare și vremelnice asupra înțelegerii, ci chiar dacă a murit Saul, mai ‎trăiesc copiii și nepoții lui, care sunt șapte la număr. Cu alte cuvinte din ‎slujirea trupească și vremelnică a legii obișnuiește să se nască în cei iubitori ‎de trup, pentru pricina amintită, o dispoziție pătimașă, ce-și are ca încurajare ‎în rătăcire porunca arătată în simboluri (21). Pentru această pricină socotesc ‎că nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simțea lipsa cunoștinței ‎duhovnicești în vremea slujirii după trup a legii, ci în vremea harului ‎evanghelic. Căci abia acum după ce a trecut împărăția literii, flămânzim când ‎nu înțelegem duhovnicește toată Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din ‎slujirea cea tainică în duh, așa cum se cuvine creștinilor. Iar când ne trezim la simțire asemenea lui David și ‎căutăm în fața Domnului (22), înțelegem limpede că harul cunoștinței s-a ‎luat de la noi din pricină că n-am primit rațiunile cele după fire, pentru a ‎intra la contemplația tainică în duh, ci suntem lipiți încă de, gândurile ‎trupești din litera legii.‎[…]

‎4.‎    ‎ Precum cel se se împreună cu o țiitoare nu are căsătoria ‎legiuită, la fel cel ce se îndeletnicește cu învățarea legii trupește, nu are cu ea ‎o conviețuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, care se strică odată ‎cu viața trupului.‎

‎5.‎    ‎ Cel ce-și însușește Scriptura trupește, învață din ea ‎păcatul cu fapta, iar mintea i se deprinde să cugete la păcat. Acela învață din ‎litera legii despre dezmierdări, împreunări desfrânate și ucideri, și se deprinde ‎să socotească spurcată toată zidirea lui Dumnezeu.‎ […]

‎11.‎  ‎ Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se ‎arată că cel ce înțelege legea trupește are învățătura despre ea ca pe o țiitoare, ‎din care naște deprinderea și lucrarea patimilor, și-și aduce în casă lăcomia ‎pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiească, dând naștere modurilor care ‎întinează prin rea întrebuințare simțurile, ca prin ele să stârpească rațiunile și ‎semințele naturale din lucruri.‎^[37]

După ce am înțeles de unde provine rătăcirea Părintelui Arsenie Boca și receptarea lui entuziastă de către cei ce vor să găsească în Ortodoxia tâlcuită de sfinția sa trupește prilejuri de a-și adormi conștiința pentru a-și satisface plăcerile având pretext că sunt sfințenie, să răspundem, dacă ne va ajuta Dumnezeu și la a doua întrebare:

De ce respinge reîncarnarea ca principiu general, dar o primește ca pe o excepție?

O respinge ca principiu general să nu fie vădit ca practicant și propovăduitor al hinduismului.

O primește ca pe o excepție deoarece este convins că și el este reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, gândim noi că în urma unor vedenii ca aceasta:

După ce a terminat liceul la Brad, ‎Părintele Arsenie dorea să meargă la aviație. ‎Dar s-a mâhnit mult și a plâns, că, ne‎având bani să plătească garanția cerută, a ‎trebuit să renunțe. Atunci, rugându-se înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului, ‎ca Samuel Proorocul, a auzit un glas din cer, ‎care i-a zis: „Nu mai plânge, Ziane, că te ‎voi înălța eu cu mult mai mult decât ‎avioanele”. Această mărturie mi-a spus-o ‎călugărul nevăzător Sebastian, de la ‎Mănăstirea Sâmbăta de Sus (Brașov).‎ [Poate de aici, comparând cu Sfânta Scriptură: 4Re 2:10 Răspuns-a Ilie: „Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi așa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi”.11 Pe când mergeau ei așa pe drum și grăiau, deodată s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer. să fi înțeles sfinția sa că este reîncarnarea lui Ilie, dar este posibil să fi avut și alte vedenii înșelătoare, după cum citim mai jos, care să îi fi spus aceasta direct ‎– n.n.]‎

[…]

Ce taine minunate i-a descoperit ‎Părintelui Arsenie Maica Domnului în ‎Sfântul Munte Athos, prin Sfântul Serafim ‎de Sarov, cum a auzit monahul Sebastian, ‎cei nevăzător, de la Sâmbăta! Multe nu le-a ‎putut mărturisi Părintele la nimeni.^[38] ‎

Nu ar fi de mirare, deoarece acesta este un atac clasic al celui vechi de răutăți, pe care îl îndrăznește chiar și la cei ce resping arătările demonice, darămite la cei ce le iubesc, crezându-le cerești:

‎7.‎    Ne spunea nouă avva Or: „Eu fiilor, știu un om oarecare în pustia aceasta, care zece ani ‎mâncare pământească n-a mâncat ci îngerul lui Dumnezeu îi aducea lui odată la trei zile ‎mâncarea cerească și-i da în gură și aceea îi era în loc de mâncare și de băutură. Și știu ‎că au venit la acela un pâlc de diavoli luminați, strălucind în chipul unei cete de îngeri și ‎o căruță de foc, cu cai de foc cu mulțime de ostași înarmați întocmai cum ar veni un îm-‎părat. Apropiindu-se de dânsul, i-au zis: «Omule, tu ai isprăvit toate faptele cele bune, ‎vino acum și te închină mie și te voi lua în căruța aceasta și înălțându-te de pe pământ la ‎cer ca pe Ilie Tesviteanul și te voi așeza la un loc împreună cu dânsul!» El auzind aces-‎tea, zicea în gândul său: «Eu în toate zilele și nopțile mă închin Împăratului și Dumneze-‎ului meu, deci cine este acesta de-mi zice să mă închin lui?» Acestea socotindu-le în ‎gândul său, a răspuns aceluia: «Eu îl am pe Domnul Iisus Hristos, Împăratul, Dumnezeul ‎și Mântuitorul meu, căruia pururea mă închin ziua și noaptea. Iar ție ți se închină cei ce ‎sunt cu tine!» Acestea auzind diavolul, îndată a pierit și s-a făcut nevăzut cu căruța cu ‎cai și cu toate oștile lui. Acestea le spunea bătrânul ca despre altcineva, tăinuindu-și via‎ța sa. Iar părinții care erau cu dânsul, ne-au spus nouă, că el însuși era acela, căruia i s-au ‎întâmplat acestea.31‎^[39]

Că sfinția sa se credea Ilie, avem multe mărturii:

Una o aduce o uceniță a sfinției sale, care ne istorisește că nu numai teoretic se credea reîncarnarea lui Ilie și Ioan, dar făcea și demonstrații practice ucenicilor sfinției sale că este chiar așa:

În cartea Alte mărturii despre părintele Arsenie Boca, Făgăraș ‎‎2008, pag. 48: „O călugăriță bătrână, în timp ce se spovedea la A. ‎Boca, L-a văzut pe Mântuitorul în locul părintelui Boca La pag. 49 ‎găsim: „Într-o seară, după slujbă, a început părintele și a vorbit, de ai ‎fi zis că s-a coborât Sf. Ilie. Când a zis cuvântul acesta: «Mă, eu nu vă ‎spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun», atunci ‎l-am văzut în chipul Mântuitorului. Și după aceea, când a vorbit ‎aspru, am văzut chipul Sf. Ioan Botezătorul și al Sf. Ilie. Trei ipostase ‎în seara aceea… M-am cutremurat, în final am rămas, așa, rezemată de ‎ușă. Părintele s-a întors spre noi și a zis: «Mă, ai văzut duhovnicie?» ‎

Am zis: «Vai părinte, să vă țină Dumnezeu cu sănătate.» Iar dânsul a ‎zis: «Folosiți-vă, mă, că de nu, vă prăpădiți.»” Cuvintele lui A. Boca: ‎‎„Mă, ai văzut duhovnicie” arată că hipnotiza și se juca cu ‎imaginația lor.‎‎^[40]

Este de mirare că îl picta pe Hristos cu înfățișarea sa, când își dădea sieși înfățișarea lui Hristos prin hipnoză?

Dar nu numai ucenicii sfinției sale aduc astfel de mărturii, ci și oamenii care și-au dat seama despre realitatea amăgită și amăgitoare a Părintelui Arsenie Boca. Una este adusă chiar de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, cuprinzând în ea credința multor fani ai Părintelui Arsenie Boca:

Mulți se simțeau atrași de fenomenul religios mai ales ‎pentru o anumi-‎tă ‎spectaculozitate, pe care o vedeau într-însul, ‎lucru foarte dăunător, după ‎cum ‎spunea tata. De pildă, într-o ‎vară, cu câteva zile înainte de Sfântul Ilie, fiind ‎la ‎Vlădeni, am ‎întâlnit într-o după-amiază, pe când ne plimbam pe șosea-‎ua ‎de ‎deasupra gării, un grup de oameni. Erau bărbați și femei, vreo ‎cinci, șase, ‎care ‎veneau din sus, de către varnițe.‎

S-au oprit, au salutat și văzând că au în față un preot au cerut ‎să ‎fie ‎binecuvântați. Tata i-a întrebat încotro se duc. „Ne ducem ‎la Mănăstire ‎la ‎Sâmbăta”, a răspuns cel mai în vârstă. Parcă-l ‎văd și acum: era negricios, cu ‎o ‎barbă lungă, pe jumătate ‎căruntă. „Pe jos? Doar e foarte departe”, a spus ta-‎ta ‎mirat. ‎‎„Trebuie să fie vreo optzeci de kilometri.” „Da, părinte, dar ‎trenurile ‎sunt ‎scumpe. Și vrem neapărat să fim acolo de Sfântul ‎Ilie, fiindcă părintele Arse-‎nie ‎începe să vorbească păsărește și ‎apoi se urcă cu căruța de foc la cer.”‎

Nu ne-a venit să credem. Omul vorbea cu un entuziasm de ‎nedescris. Au ple-‎cat ‎grăbiți ca s-ajungă la timp.‎

‎„Săracii oameni”, spunea tata. „Sunt naivi și dornici ‎de ‎extraordinar. ‎Interpretează fiece cuvânt așa cum vor ei. Ar trebui ‎să fim mai ‎atenți la felul în ‎care ne exprimăm în fața lor și; să ‎mai renunțăm la spectaculozi-‎tăți ieftine.”‎

A fost foarte abătut, ca de multe alte ori. „Așa se nasc rătăciri ‎periculoase ‎în ‎popor”, spunea.‎ […]

După moartea tatei, într-o emisiune la Europa Liberă, ‎dedicată personalității ‎lui, ‎pe lângă contribuții serioase, de un ‎înalt nivel teologic, cum ar fi cea a părin-‎telui ‎Viorel Mehedințu ‎de la Heidelberg, am auzit, spre surprinderea noas-‎tră, ‎cuvintele ‎unui monah bucureștean, paroh la o bisericuță centra-‎lă, ‎Stavropoleos, ‎care îl declara pe Stăniloae drept „ucenicul ‎părintelui Arsenie”.‎

Abstracție făcând de faptul că, din punct de vedere ‎cronologic, afirmația ‎e ‎neverosimilă, că de obicei studentul e ‎ucenicul profesorului și nu invers, ni-‎meni ‎nu cunoaște lucrări ‎teoretice fundamentale ale părintelui Arsenie care să-‎l ‎fi ‎determinat pe Stăniloae, oricum unul dintre marii dogmatiști ai ‎lumii, de a ‎se ‎înrola în rândurile „ucenicilor” sus-numitului. Las ‎deoparte faptul că tata nu ‎avea ‎suficientă „imaginație” pentru a ‎admira pe cineva care „vorbea păsărește”, ‎sau ‎intenționa să „se ‎ridice la cer cu căruța de foc a Sfântului Ilie”. Da-‎că ‎preacuviosul ‎monah, de mai sus, numit paie-mi-se, Marchiș (sau Mar-‎chiș), ‎este ‎susceptibil la asemenea „fapte de credință”, este treaba lui. ‎Dar simpa-‎tiile pe care ‎le are nu-i dau dreptul de a strâmba ‎adevărul. Ar fi mai de grabă de ‎dorit să ‎încerce a citi câteva ‎pagini din opera lui Stăniloae ca să se lămureas-‎că ‎asupra ‎disponibilităților acestuia de a adera sau nu la anumi-‎te ‎atitudini ‎extravagante, câtuși de puțin în spiritul dreptei-credințe. Cine l-‎‎a ‎cunoscut sau îi cunoaște cât de cât opera, știe că el nu a fost ‎niciodată ‎o ‎persoană gata să se aflameze pentru spectaculozități ‎ieftine și exaltări discutabi-‎le. ‎S-a menținut ferm în cadrul ‎învățăturii Bisericii și a pledat, dar de câte ‎ori, ‎pentru modestie, ‎dreaptă socoteală, severitate a vieții monahale, conți-‎nut ‎teologic ‎al propovăduirii celor care, îmbrăcând haina călugărească, ‎îmbracă ‎odată ‎cu ea și niște îndatoriri de viață aspră, ascetică, ‎riguroasă, în spiritul bunei ‎tradiții ‎a Sfinților Părinți.‎

Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una ‎care am fost de fa-‎ță ‎la aceste împrejurări, că tata a ținut mult la ‎părintele Arsenie, atâta vreme ‎cât ‎acesta s-a menținut în limitele ‎îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict ‎în ‎concepțiile și ‎prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale.‎

Și a așteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări ‎a ‎religiozității ‎populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la ‎un anumit moment, când ‎părintele Arsenie a adoptat alt mod de ‎a vedea lucrurile, relațiile dintre ‎ei s-au ‎răcit, tata nu i-a mai ‎aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut ‎să ‎accepte ‎critica și observațiile tatei. Și sentimentele lui Stăniloae în ur-‎ma ‎acestei ‎îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: ‎dezamăgire profun‎dă.‎ ^[41]

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca s-a pierdut renunțând la linia Sfinților Părinți și apucându-o pe calea spectaculozității ieftine… cu multă durere să înțelegem aceasta și să plângem, dacă putem, pentru mântuirea lui.

Dar și Părintele Arsenie Papacioc mărturisește că a auzit aceasta chiar de la Părintele Arsenie Boca care o striga în gura mare, să o audă cât mai mulți, să-l laude, să-l iubească și să i se închine ca unui prooroc sfânt aflat în viață:

Părintele Arsenie Papacioc nu mințea când ne spunea (scriu din cele ce îmi aduc ‎aminte): „Eu care l-am cunoscut pe Arsenie, acum când sunt întrebat de ‎credincioși dacă este bine să-i citească Acatistul vreau nu vreau trebuie să le spun ‎câte ceva, ca să nu se smintească, să nu-și pervertească credința. Eram odată mai ‎mulți tineri la el, la Sâmbăta de Sus, și ne-a spus, printre alte: „Vedeți locurile ‎acestea, pe aici am fost acum 300 de ani cu duhul lui Ilie”. Pentru că am văzut și ‎auzit atâtea lucruri neortodoxe de la el când am fost călugărit și mi s-a pus numele ‎Arsenie m-am întristat, înțelegând că mulți mă vor lua drept ucenicul lui. Apoi ‎când m-am întâlnit cu el în București, când era dat afară din mănăstire, și mi-a ‎spus:‎

‎„- Acum tu rămâi în locul meu!” Eu i-am răspuns:‎

‎„- Nu! fiecare cu locul lui”.‎^[42]

Vedem că pentru Părintele Arsenie Boca nu este o problemă ca o persoană să fie în locul alteia, dacă se cheamă Arsenie, indiferent dacă are sau nu cu totul altă lucrare. Și ce frumoasă, ce sobră este, ce dor după adevăr a avut lucrarea Părintelui Arsenie Papacioc. Cu cât mai grav este însă că Părintele Arsenie Boca credea că poate fi înlocuit Ioan sau Arsenie cu Ilie, prin reincarnare.

Nici Părintele Arsenie Papacioc nu poate substitui pe Părintele Arsenie Boca, nici Sfântul și Marele Prooroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului pe Sfântul și Marele Prooroc Ilie Înaintemergătorul celei de a doua veniri, prin reincarnare. În schimb Părintele Arsenie Boca înlocuiește, dar nu prin reincarnare, ci prin repetarea vechii ispite, un protestant rătăcit de la Sfântul Munte:

A mers odinioară la Sf. Munte un Protestant din Germania și căuta să ia în bătae de joc simplitatea ‎călugărilor.‎

A declarat în fața Epitropilor din Careia că el este Proorocul Ilie. Proestoșii au început a râde, crezând că ‎au de-a face cu un nebun. Dar când a început el să le vorbească, au văzut că nu este nebun ci este o ‎undință primejdioasă pentru Ortodoxie.‎

Deci nepricepându-se ei cum să-i răspundă s-au sfătuit ca să găsească pe cineva dintre călugări cari să ‎dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptură că Protestantul este mincinos (iar nu prooroc cum zicea el). ‎Atunci și-au adus aminte bătrânii de smeritul Dascăl Nicodim, care trăia la vremea ceea la o chilie, ‎aproape de Careia. Cuv. Nicodim s-a prezentat ca de obiceiu îmbrăcat în niște zdrențe și încălțat cu ‎opinci de porc. Când l-a văzut Protestantul a început a râde cu hohote. Atunci Bătrânii Proestoși i-au ‎lămurit Cuviosului pentru ce este chemat, adică să dea răspunsul cuvenit proorocului mincinos.‎

Pricepând Cuviosul că ereticul își bate joc de călugări i-a zis:‎

‎”Va să zică ești Proorocul Ilie, Domnule”.‎

‎”Desigur (a răspuns neamțul)!”. Atunci Cuviosul i-a zis iarăși:‎

‎”Proorocul Ilie a avut tăierea împrejur, dar Dumneavoastră?” (o aveți?)‎

La întrebarea aceasta a rămas Proorocul cu gura căscată și a plecat fără să mai stea de vorbă cu ‎opincarii din Sf. Munte. Toți carii veneau să ispitească pentru tainele credinții dacă se întâmpla ca să ‎vorbească cu Dascălul cel flenduros, nu mai avea poftă să râdă, ci plecau îndată rușinați.‎

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne și minuni în viață, dar viată lui întreagă a fost o întreagă ‎minune, prin roadele bunătății care au umplut lumea. Învățăturile lui au luminat norodul creștinesc și au ‎întărit Biserica Ortodoxă în vremurile cele mai grele.‎

După mărturisirile Sfinților Părinți, sfințenia omului nu se arată din săvârșirea minunilor ci din viața cea ‎îmbunătățită. Minunile sunt lucrurile lui Dumnezeu și se fac mai mult pentru luminarea celor ‎necredincioși și pentru întărirea celor slabi în credință, iar faptele cele îmbunătățite sunt roadele prin cari ‎se cunosc sfinții.‎^[43]

Ce bine ar fi fost ca Părintele Arsenie Boca să-i fi urmat exemplul Sfântului Ioan Iacob de la Neamț sau al Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul și să propovăduiască Ortodoxia și smerenia… n-ar fi făcut minuni, dar ar fi avut, poate, și Sfinte Moaște. Dar chiar de nu ar fi avut, măcar s-ar fi putut mântui. Și ce poate fi mai minunat decât aceasta?

Gravitatea cea mare a acestei erezii propovăduită de draci prin scrierile și picturile Părintelui Arsenie Boca nu se oprește, din păcate, odată cu moartea sfinției sale. Diavolii vor să convingă pe Ortodocși cu orice chip să renunțe la unicitatea persoanei (fie prin ideea anihilării ei prin contopirea cu Brahmanul, fie prin substituirea unuia cu a altuia, măcar ca o excepție ce odată înghițită de minte ar duce-o încă un pas spre acceptarea nirvanei sau anihilării persoanei. Dar aceasta înseamnă, în final, nimicirea întregii creații care are ca principiu unificator persoana, și hulă la adresa lui Dumnezeu că ar fi făcut o zidire fără rost. Războiul acesta cumplit ideologic împotriva Persoanei îl fac dracii tocmai fiindcă îi arde, aceasta fiind capodopera creației și chipul lui Dumnezeu. Persoanele dumnezeiești sunt cele care susțin firea dumnezeiască și iradiază energia necreată, arătând că dragostea este izvorul a toate, iar chipul lor persoana omenească este zidită tocmai pentru a unii cele cinci mari despărțiri: cerul cu pământul, pământul cu raiul, bărbatul cu femeia, inteligibilul cu sensibilul, Creatorul cu creația. Ceea ce diavolul, fiind ură și dezbinare, nu poate suporta). Pentru aceasta demonii fac minuni legate de Părintele Arsenie Boca (care le-a dat dreptul la aceasta din viață, fiindcă el însuși a primit această credință distrugătoare prin vedenii și lecturi și a propovăduit-o prin scris și pictură, sub o mască Ortodoxă), la mormântul sfinției sale, care propovăduiesc tocmai păgânismul: preexistența sufletelor și reîncarnarea.

În cartea Noi mărturii…, pag. 119, ni se sugerează o erezie: cea a ‎sufletelor preexistente. Omul înainte de concepție – sufletul, ‎Omul înainte de naștere – fătul… Biserica învață că sufletul este ‎creat de Dumnezeu în momentul zămislirii fătului. După ‎moartea lui A. Boca, ucenicii au ajuns să boteze euforiile și ‎închipuirile lor drept trăiri duhovnicești, necercetând să vadă ‎dacă acestea sunt conforme cu învățătura și practica Bisericii. ‎Pentru fanatici, Idolul niciodată nu se discută, se urmează ‎orbește, se aplaudă frenetic și se apără cu orice preț, în ciuda‎ oricăror argumente și dovezi. Ne întrebăm: ne mai trebuie astăzi ‎discernământ și credință dreaptă pentru mântuire, sau ‎considerăm că merge numai cu iubirismul universal de tip New ‎Age? Oamenii ajung să vadă în experiențe demonice lucrarea lui ‎Dumnezeu. Vai de cei ce vor spune răului bine și binelui rău. Să ‎nu ne păcălim, există o „spiritualitate” a diavolului foarte ‎asemănătoare cu cea a lui Hristos. Mărturiile ucenicilor chiar de ‎la moartea lui Boca sunt edificatoare în acest sens. în cartea ‎Mărturii din Țara F.„, pag. 114, unul din cei ce au fost la ‎înmormântare, Constantin Jurcovan din Recea, a spus că atunci ‎când săpau groapa părintelui a apărut pe cer un nor alb, ca o ‎ceață, pe care scria cu negru Enoh, cu litere tot din nori formate. ‎Cei care au văzut au spus că a fost duhul lui Enoh în părintele ‎Arsenie; La pag. 118 părintele Dumitru, mănăstirea Sf. Ilie – ‎Albac ne povestește o întâmplare hazlie pentru un om sănătos la ‎cap. La un an de la moartea lui Boca, pe drum înspre izvorul lui ‎Boca de la mănăstirea Sâmbăta, s-a întâlnit cu „El” deghizat în ‎babă. Ce-i mai grav, într-o înregistrare ce circulă pe internet, acest ‎călugăr ține o conferință la Abrud în care povestește această ‎nebunie în fața a cam 100 de oameni și nimeni nu realizează că ‎acesta bate câmpii, ci toți sunt entuziasmați de marea minune. De ‎aici, ca și din conferința maicii Marina Lupou la Cluj, în care ‎povestește cum l-a văzut pe Boca în trei ipostaze, putem înțelege ‎ce fel de credincioși sunt cei care, culmea cer în delirul lor ‎canonizarea lui A. Boca. ‎^[44]

Durere mare este în sufletul nostru că Părintele se află într-o astfel de primejdie ce îi atinge veșnicia. Și nu numai a lui, ci și a tuturor celor ce îl consideră Sfânt. Cum să nu doară că un preot Ortodox și călugăr s-a îndepărtat atâta de nădejdea noastră – dreapta credință? Un om cu o așa capacitate, ce ar fi putut aduce la adevăr atâția oameni să fie deturnat spre terenul mlăștinos al amăgirii de sine… și, dacă pe noi ne doare atât, cât trebuie să Îl doară pe Hristos, iubirea cea răstignită?

E.   Propovăduitor și inventator de apocrife

Părintele Arsenie Boca s-a purtat ca un eretic clasic: a fost propovăduitor și chiar inventator de texte apocrife, fiind pentru aceasta vrednic de caterisire

Din canoanele Sfinților Apostoli

CANONUL 60

 Dacă cineva cărțile necinstitorilor de Dumnezeu cele minciunosuprascrise, ca pe niște Sfinte în adunare (Biserică) le-ar citi, spre vătămarea norodului, și a clerului, să se caterisească.

 [Sinod 6, can. 2, 63; Sinod 7, can. 9; Laodiceea, can. 51]

 TÂLCUIRE

 Din cărți, unele adică, de eretici, și de necinstitori de Dumnezeu fiind alcătuite în numele sfinților cu minciună s-au suprascris, spre amăgirea și rătăcirea celor mai proști, precum este Evanghelia ceea ce se numește a lui Toma, fiind scrisă cu adevărat de manihei, iar deasupra scrise cu numele Apostolului Toma: apocalipsurile cele numite ale lui Avraam, Isaac, Iacov, și ale de Dumnezeu Născătoarei. Bârfele lui hrisomal (păr de aur), pe care ereticul Pamfil le-a scris deasupra teologhiceștii voroave. Și alte nenumărate ca acestea, de care face pomenire Sfântul Meletie88 mărturisitorul, prin stihuri politicești, în cea de dânsul numită Alfavita. Iar altele dreptslăvitoare fiind și binecinstitoare și scrise de bărbați dreptslăvitori și sfinți, sau notevsit (adică s-au stricat) de eretici în urmă [deci și stricarea celor vechi și autentice este păcat, cu cât mai mare este păcatul Părintelui Arsenie Boca că a inventat unele noi, sau a reprodus unele mincinoase, existente – n.n.]; Precum s-au notevsit de cei răi slăvitori, așezămintele Apostolilor cele prin Clement, pentru aceasta și s-au lepădat, precum zice aceasta ecumenicul sobor al 6-lea în canonul, al 2-lea al său. Și cele apocrifa (ascunse) ale lui Ilie, și ale lui Ieremia, și ale lui Enoh, încă și ale altor prooroci, și patriarhi.89 Pentru aceasta și canonul acesta apostolesc rânduiește. Că oricare le-ar întrebuința acestea în auzul de obște, și ar pune să se citească în Biserică ca niște Sfinte, cărțile necinstitorilor de Dumnezeu și rău slăvitorilor, cele minciunosuprascrise, pentru ca să vatăme sufletește pe norodul cel de obște, și pe clerici, să se caterisească. Căci cărțile cele de acest fel se cuvine să se osândească, sau cel mai puțin, să se ascundă, dar nu să se citească în Biserică.

88 Care pe lângă cele zise sunt acestea: Apocalipsis a lui Adam, a lui Lameh; Rugăciunea lui Iosif celui frumos; Apocalipsis a lui Moisi, și Diata; Psalmii lui Eldad și a lui Solomon; Străine ziceri lui Isaia; Apocalipsis a lui Sofonie. Cartea a treia a lui Esdra; Apoclipsis a de Dumnezeu Născătoarei, și a lui Petru, și a lui Pavel; Epistolia lui Varnava; Încungiurările Apostolilor; Carte a lui Matei și a lui Varnava. Învățătura lui Climent; Faptele lui Pavel; Învățătura lui Ignatie și a lui Policarp, Cărțile Ucenicilor lui Simon, a lui Dima și Cleov și Nicolai. Iar cărțile ereticilor manihei sunt: A șaptea Evanghelie; Dragostea cea în șapte cuvinte; Lucrarea rugăciunilor; Pragmatia Urieșilor; Evanghelia lui Filipp; Cele copilărești ale lui Hristos; Și Faptele lui Andrei. Iar Sfântul Nichifor în canoanele 3, 4 ale sale (care sunt în tomul al 2-lea al adunării canoanelor foaia 918) zice: că nu se cuvine să primim Apocalipsa lui Pavel, și altele ca acestea. Că spurcate și necurate sunt. Nici Apocalipsul lui Esdra, și a lui Zosima; și cele două mucenii al Sfântului Gheorghe; și ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita). Însemnează însă că Înțelepciunea lui Solomon se citește în Biserică în auzul norodului împreună cu cărțile cele canonisite ale Scripturii, pentru că, carte canonicească se numește de canonul 30 al soborului din Cartagina. Încă și Atanasie în epistolia sa cea prăznuitoare pe aceasta o numără împreună cu cărțile cele ce se citesc. Iar de o numesc oarecare apocrifa (ascunsă) rău zic, că se mustră de acestași epistolie a lui Atanasie. Însemnează pe lângă acestea, că scriitorul cărții cei sobornicești scrie, că Sfântul sobor a toată lumea cel 1 prin minune a cunoscut cărțile cele întestăluite și canonicești, și pe cele ascunse și mincinoase ale ereticilor, că punându-le pe toate împreună sub Sfânta Masă, și rugându-se Domnului, o minune! Pe cărțile cel canonicești le-au aflat deasupra Sfintei Mese, iar pe cele ascunse sub dânsa.

 89 Am zis, că s-a notevisit cele apocrifa (ascunse) ale lui Ilie, și Ieremia, și Enoh, încă și ale altor patriarhi, pentru că până în vremurile Sfinților Apostoli, erau nenotevisite și curate. Pentru care Pavel, din cele ascunse ale lui Ilie, a luat zicerea ceea ce o scrie în capul al doilea, aceea întâi către Corinteni, care zice: „Ci precum este scris, cele ce ochiul nu le-a văzut, și urechea nu le-a auzit, și pe inimă de om nu s-au suit, care au gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe el. Precum aceasta o mărturisește mai întâi, Grigorie oarecare ce a stătut arhidiacon patriarhului Tarasie, a unchiului înțeleptului Fotie; Și al 2-lea însuși înțeleptul Fotie, în întrebările cele ce se numesc Amfilohia, de la Grigorie luându-o aceasta. Că nicăieri în cărțile Sfintei Scripturi cele ce se găsesc, zicerea aceasta a lui Pavel așa anume nu se află. Iar din cele ascunse ale lui Ieremia a luat, zicerea aceea ce o pomenește în capul 5 a celei către Efeseni, care zice. „Pentru aceasta zice: Deșteaptă-te cel ce dormi, și te scoală din morți, și va lumina ție Hristos.” Precum și aceasta o adeverează însuși Grigorie, și pe deslușitorul Fotie. Iar apostolul Iuda în soborniceasca sa epistolie (Iuda: 1;14,15), aduce o întreagă parte din cele ascunse ale lui Enoh. Adică: „Și a proorocit de aceștia și Enoh cel al șaptelea de la Adam, zicând: Iată au venit Domnul întru întunericile sfinților Săi îngeri, ca să facă judecată împotriva tuturor, și să mustre pe toți necredincioșii, de toate faptele păgânătății lor, cu care a făcut fără de lege, și de toate cuvintele lor cele aspre, care a grăit împotriva lui păcătoșii cei necredincioși”; Și celelalte. Au fost ascunse însă și ale altor patriarhi.

[…]

CANONUL 85

 Fie vouă tuturor clericilor și mirenilor cărți vrednice de cinstire și Sfinte: ale Testamentului celui vechi adică, ale lui Moise cinci, Facerea, Ieșirea, cea Leviticească, Numeri, a doua Lege. A lui Isus Navi una, a Judecătorilor una. A lui Ruth una. A Împăraților patru. Paralipomena din cartea zilelor două. Esdra două. Estera una, a Macabeilor trei; a lui Iov una; Psaltirea una. A lui Solomon trei, Pildele, Eclesiastul, și Cântarea Cântărilor; a Proorocilor douăsprezece: una a lui Isaia; una lui Ieremia; una a lui Iezechiil; una a lui Daniil. Din afară însă mai adaugă-se vouă a învăța tinerii voștri, înțelepciunea a mult învățatului Sirah. Iar ale noastre, adică ale noului Testament, Evanghelii patru, a lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca, și a lui Ioan. Patrusprezece epistolii ale lui Pavel. Două epistolii ale lui Petru. Ale lui Ioan trei. A lui Iacov una. A lui Iuda una. Ale lui Clement două epistolii. Și așezământurile cel prin mine Clement în opt cărți proglăsuite către voi episcopii (care nu trebuie a se publica către toți pentru cele într-însele tainice) și faptele noastre al Apostolilor.107

107 Însemnează însă că în multe cărți manuscrise și tipărite, și mai ales în sinopsul lui Alexie Arestin, se văd și alte canoane suprascrise, unele în numele lui Petru, iar altele în numele lui Pavel, care nu se cade a le primi, ci a le lepăda ca neadevărate, și minciunosuprascrise, căci și Sfântul de toată lumea al 6-lea sobor în canonul 2 pe singure aceste 85 le primește, ca adevărate canoane al Apostolilor. Iar pe celelalte minciunoscrise le socotește. Însă fiindcă Grigorie episcopul Pisinuntei a zis în Sfântul al 7-lea sobor, că adunarea Apostolilor ceea ce s-a făcut în Antiohia (din nouă canoane ale sale, care se află în biblioteca Cezareei Palestinei ce se făcuse de mucenicul Pamfil, precum însemnează apusenii) în canonul său al 8-lea au rânduit a nu se mai amăgi întru idoli cei ce se mântuiesc, ci împotrivă să închipuiască Dumnezeu bărbătescul și preacuratul chip al lui Hristos [deci, Părintele Arsenie Boca pictând idolul feței sale în locul bărbătescului și preacuratului chip al lui Hristos, încalcă acest canon Apostolic, al 8-lea și se împotrivește sinodului al 7-lea – n.n.] . Pe acest canon al Apostolilor zic, îl primim, și pentru că soborul al 7-lea l-au primit, și pentru că se conglăsuiește, cu vechile istorii. Fiindcă și femeia ceea ce i-a fost curs sânge vindecându-se de Mântuitorul a afierosit stâlp în Paneada precum istorisește Eusebie cartea 7 cap 8 pe care l-a sfărâmat Iulian, precum zice Sozomen cartea 3, cap 1 și Nichifor cartea 10, cap 30 (la Dositei în Dodecavivlion foaia 18) vezi și la prolegomena apostoleștilor acestora canoane.

[Sinod 6, can. 2; Laodiceea, can. 51, 59, 60; Cartagina, can. 32, 54; Atanasie, can. 39]

 TÂLCUIRE

 După ce au învățat Apostolii și au legiuit prin sfințitele lor canoane în ce chip se cuvine atât clericii, cât și de obște toți mirenii creștini în a viețui în lume; în sfârșit învață, și care cărți se cade a le citi. Și cărțile adică cele ne canonisite și minciunosuprascrise au învățat în canonul lor al 60-lea să nu le citim. Iar cele canonisite și Sfinte prin canonul acesta ne învață pe noi să le citim, pe care le și numără, precum aici se văd [unde sunt enumerate cărțile din care citează Părintele Arsenie Boca, mințind despre Sfânta Maria Magdalena, întocmai cu Apostolii? Iar dacă nu a citat (fiindcă obișnuia să fure de la alții și să le dea în numele său, ca să fie mai interesant, înseamnă că le-a inventat), deci păcatul este mai mare Ioan 9:41 Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră. – n.n.] . Pomenește însă cărțile acestea și soborul cel din Laodiceea în canonul 60 și cel din Cartagina în canonul 32 dar și marele Atanasie în prăznuitoarea sa epistolie a 39. Și Grigorie Teologul în stihurile sale, și Amfilohie al Iconiei prin iamblicești stihuri. Deci marele Atanasie în pomenita epistolie în două desparte toate cărțile vechii Scripturi: în cele canonisite, și în cele ce sunt de citit. Și canonisite adică a vechei Scripturi zice că sunt douăzeci și două de cărți, după numărul literelor evreicești (precum aceasta o zice și Teologul Grigorie, și dumnezeiescul Ioan Damaschin) care sunt acestea: 1. Facerea, 2. Ieșirea, 3. Leviticul, 4. Numeri, 5. A doua lege, 6. Isus a lui Navi, 7. Judecătorii, 8. Ruth, 9. Cea întâi și a doua a Împăraților împreună (care și Samuil se numesc de evrei. Iar cea a 3-a și 4-a a Împăraților: 1 și 2 a împăraților se numesc), 10. Cea a treia și a patra a Împăraților, 11. Întâia și a doua împreună Paralipomenon (adică a rămășițelor), 12. a lui Esdra întâi și a doua împreună, 13. Psalmii, 14. Paremiile (Pildele), 15. Eclesiastul, 16. Cântarea Cântărilor, 17. Iov, 18. Proorocii cei mici douăsprezece care se numesc o carte, 19. Isaia, 20. Ieremia împreună și Plângerile, și Baruh, și Epistolia, 21. Iezechiel, 22. Daniil. Iar cărți ce se citesc de cei ce de curând se catehisesc sunt acestea: Înțelepciunea lui Solomon, care și preaîmbunătățită (virtuoase) se zice după Eusebie (cartea 11, cap 7 despre evangheliceasca pregătire) înțelepciunea lui Sirah, care și aceasta pe preaîmbunătățită se zice după Gheorghe Singhelul. (Însemnează însă că Sirah la apuseni se numește bisericesc) Estir, Iudit, și Tovias. Dar însemnează că și cartea Estirei una fiind, cu cărțile cele canonisite împreună se numără, precum și canonul acesta apsotolesc între cele canonisite pe aceasta o numără, și soborul cel din Laodiceea, și cel din Cartagina. Ci și Înțelepciunea lui Solomon, și Iudith, și Tobit, împreună se numără cu cărțile cele canonisite de soborul cel din Cartagina. Canonicești cărți însă se socotesc de canonul acesta apostolesc, și cărțile cele trei ale Macabeilor.108 Iar cărți canonicești ale Scripturii celei noi sunt acestea: Evangheliile cele 4, Faptele Apostolilor, Cele șapte sobornicești epistolii, adică a lui Iacov una, a lui Petru două, ale lui Ioan trei, a lui Iuda una, ale lui Pavel epistolii 14, și Apocalipsa. Despre care măcar că zice dumnezeiescul Amfilohie în stihurile cele iamblicești, că mulți cu adevărat o judecă a fi cu adevăr a lui Ioan (Evanghelistului), iar cei mai mulți o judecă ca o neadevărată. Încă ca o carte canonisită pe aceasta o primește soborul cel din Cartagina canon 30. Și marele Atanasie în mai-nainte zisa epistolie cea 39. Și dumnezeiescul Dionisie Areopagitul, tainică privire pe aceasta numindu-o, și scoliastul Sfântului Dionisie dumnezeiescul Maxim, la multe locuri din scoliile sale de aceasta pomenește. Și dumnezeiescul Ieronim zicând-o pe această cartea cea mai înaltă a lumii. Iar de și Teologul Grigorie aceasta nu o numește în stihurile sale; ci întru alcătuitorul său cuvânt, cel face către cei 150 de episcopi ai Sinodului al 2-lea arătat o pomenește aceasta, zicând: Mă înduplec a crede că alți (îngeri) pe altă Biserică o apără precum Ioan mă învață prin Apocalipsis, (adică prin descoperirea ce i s-a făcut). Dar și Origen avea tâlcuire la Apocalipsis. Pomenește de aceasta și Chiril al Alexandriei (foaia 669 a celor cinci cărți) și Clement Stromateul (foaia 856 a acelor cinci cărți) o primesc pe aceasta și Apolinarie, Efrem, Papias, Iustin, Irineu, Tertulian, Lactandius, Sevir, Silpichie, Augustin, Metodie, Ipolit, Andrei al Cezareei. Și însuși cel a toată lumea al doilea Sinod, înaintea căruia Teologul Grigorie a glăsuit cuvântul cel alcătuitor care pomenește despre Apocalipsis. Meliton al Sardelor, Teofil al Antiohiei, și alții. Iar cele două epistolii ale lui Clement, pe care le pomenește apostolescul acesta canon sunt trimise către Corinteni, ca din partea Bisericii celei din Roma, și tipărite în adunarea tomului întâi al practicalelor sinoadelor, din care cea a 2-a ne adevărată se judecă de către Fotie; foaia 156 a Miriovivlei. Iar așezământurile Apostolilor, care și învățătură a Apostolilor se numesc, de către marele Atanasie, și de către canonul al 2-lea al sinodului 6 s-au lepădat de către al 2-lea canon al celui a toată lumea al 6-lea sinod, adică, fiindcă s-a notevsit (adică s-au reformăluit) de către eretici. Dar de vreme ce nu toate s-au notevsit, ci la oarecare părți, pentru aceasta mulți din Părinți, și mai înainte de sinodul al 6-lea care mai ales este Teologul Grigorie, dar încă și Sfințitul Maxim, au întrebuințat ziceri dintr-însele. Și Teologul adică în cuvântul cel despre Paști: „Asupra străjei mele voi sta, cu oaie aligoricește pe Hristos pentru îmbrăcămintea nestricăciunii.” Care zicere o a luat din așezământurile acestea, după Nichita. Iar dumnezeiescul Maxim perioade (adică cuprinderi) întregi întrebuințează din așezământurile acestea la scoliile lui Dionisie. Și ce zic pe unii? Însuși cel a toată lumea sinod al 5-lea aduce mărturie din aceste așezământuri în epistolia lui Iustinian; că se cuvine pentru cei ce s-au săvârșit a se da milostenie. Foaia 392 a tomului al 2-lea al adunării sinoadelor. Dar și după cel al șaselea a toată lumea Sinod din așezământuri a întrebuințat mărturie sinodul cel din Sfânta Sofia. Și Mihail încă Chirulariul și patriarhul Constantinopolului, cu sinodul cel împreună cu el, care se afla în viață în anul 1053 a adus mărturie împotriva tunderii bărbilor, care se află în cartea întâia a apostoliceștilor așezământuri în capul al 3-lea zicând așa: „Nu vă veți smulge bărbile voastre; că frumsețea ziditorul Dumnezeu o a făcut să fie pentru femei, iar pentru bărbați cu dreptul a judecat a fi nepotrivită.” Și vezi la foaia 978 în tomul al 2-lea al Sinodicalilor. Și acum precum se află tipărite, mi se pare că nu au nici un neadevăr și necuviință. Iar Pimen (adică păstorul) de care carte pomenește marele Atanasie în epistolia cea de multe ori zisă, este o carte care nu se află vremile noastre. Poate să fi fost însă una ca aceasta, precum este și cuvântul ce face Ioan al scării către Păstorul. Și în scurt a zice, era cartea aceasta, învățând pe păstorul oilor celor cuvântătoare, cu ce chip să păstorească pe acestea spre pășunea cea mântuitoare, și cum să le păzească nevătămate de unghiile lupilor celor gândiți a demonilor, zic, și a oamenilor celor rău slăvitori. Ne-au vestit însă unii că păstorul acesta se află o carte prea veche într-o mănăstire a Eladei, facerea a lui Cuart, unuia din Apostolii cei șaptezeci. Pe păstorul îl pomenește și Sfântul Maxim în scoliile dumnezeiescului Dionisie. Și este mărimea ei pe cât este a Psaltirii. Însemnează că canonul 54 al Cartaginei pe lângă cărțile Scripturii celei vechi și a celei nouă, poruncește a se citi și viețile mucenicilor, care cuprind muceniciile lor, în zilele praznicelor lor.

 108 Însemnează că alții numără pe Daniil cu Iezechiel o carte, și așa împlinesc pe 22 număr a evraicescului Alfavit. Iar sinodul din Laodiceea, numără pe Ruth cu Judecătorii o carte, și așa împlinește pe al 22-lea număr. Care este și mai bun, fiind încredințat de sinod. Așa dară nedrept este și greșit șirul și rânduiala și cunoscută de toți și tipărită, în care se află cărțile vechiului Testament, pentru multe pricini. Întâi pentru că are despărțit în două cartea lui Estir, așezând o parte cu cele canonizate, iar pe alta cu cele apocrife, în vreme ce apostolescul acesta canon, o carte lămurit o numește, și al 60-lea a celui din Laodiceea și al 30-lea din Cartagina, și marele Atanasie și Amfilohie, așijderea o carte o numără. Al doilea fiindcă și a lui Ezdra cel 2 cărți în două deosebite părți le așează, pe una adică în cele canonizate, iar pe alta în cele apocrife, în vreme pe acestea două cărți ca una le numără și aceste apostolesc canon, și sinodul din Laodiceea, și din Cartagina, și marele Atanasie, și Teologul Grigorie, și Sfântul Amfilohie. Al treilea fiindcă pe Baruh, și pe epistolia lui Ieremia le despărțește de profeticeasca carte a lui Ieremia, și le numără cu cele apocrife, în vreme ce sinodul din Laodiceea și marele Atanasie o carte le numără pe tustrele acestea (pentru ce sinodul din Laodiceea, scrie în număr multoratec epistoliile lui Ieremia, în vreme ce una numai se află, precum și Atanasie epistolie în număr singuratic o numește? Mă mir!). Al patrulea că pe acele trei cărți ale Macabeilor între cele apocrife le numără pe care apostolescul acesta canon le numește canonice. Al cincilea fiindcă pe cartea lui Neemia o numără între cele canonizate, despre care nicicum se face pomenire, nici de către apostolescul acesta canon, nici de către sinodul din Laodiceea, nici de către cel din Cartagina, nici de către marele Atanasie, sau de Grigorie și de Amfilohie. Al șaselea și fiindcă în oarecare ediții numește apocrife pe cărțile cele ne canonizate, în vreme ce nicicum se cuvine cu acest nume să se numească, precum zice marele Atanasie în epistolia mai sus zisă. Fiindcă numele, de apocrife, li s-au pus de către eretici, spre a putea cu aceasta a scrie ce voiesc, și să înșele pe cei simpli cum că ar fi cărți apocrife și vechi de ale Sfinților, dar bine este pe cărțile necanonizate a vechiului Testament să se numească anaghinoscomene (cele ce se citesc), și nu apocrife, însă anaghinoscomene acestea trebuie să se numească: Neemia, Cântarea celor 3 Tineri, Vil și balaurul, și Susana. Cu toate despre cărțile acestea nici o pomenire se face, nici în apostolescul canon, nici în sinodul Laodiceei, nici a celui din Cartagina, nici de către marele Atanasie, nici de către dumnezeiescul Grigorie, nici de către Amfilohie.^[45]

Ce texte apocrife cita, inventa și propovăduia Părintele Arsenie Boca?

Iată o mică parte din ele:

Părintele ne-a povestit altădată despre Maria Magdalena că a fost fiică de împărat, dar a ‎fost depravată, păcătuia cu toți care îi convenea și când a auzit de Domnul Iisus Hristos a ‎spus că se va duce să-L amăgească și pe El. S-a gătit și a plecat spre locul unde Iisus vorbea ‎lumii. Dar, înainte cu 60 de stadii de a ajunge, a căzut în genunchi și nu a mai putut înainta. ‎Se lupta singură să poată să ajungă, dar era în zadar. Lumea trecea pe lângă ea, toți ‎ducându-se să-L asculte pe Iisus Hristos și ea era singura care nu putea să înainteze. Atunci ‎și-a dat seama că o putere dumnezeiască o ține pe loc și și-a aruncat toate podoabele de pe ‎ea. A început să-L roage pe Dumnezeu ca să o ierte de păcate. Atunci Domnul Iisus Hristos ‎i-a îngăduit să meargă la El, iar ea a parcurs restul drumului în coate și în genunchi, iar când ‎a ajuns la Mântuitorul, I-a spălat picioarele cu lacrimile ei și I le-a șters cu părul ei. Astfel, ‎Maria Magdalena s-a întors la credință și a ajuns prima mironosiță.‎ [iată deci, cine era propovăduitorul fabulelor, legendelor și apocrifelor despre Sfânta Maria Magdalena, pe baza cărora o judecau ucenicii sfinției sale și o comparau cu femeile cunoscute de ei – n.n.] ^[46]

Dar poate credeți că este o invenție a ucenicilor fără carte și nu putem să ne bazăm pe ei că exagerează și mint (cam așa spun ucenicii intelectualiști când le dai argumente din cărțile despre Părintele Arsenie Boca, ca și cum ar trebui să inventăm noi un alt Părinte Arsenie Boca, pe gustul lor, ca să nu poată fi acuzat de nimic. Dar realitatea este așa cum este: și în cărțile de tip basme, și în cărțile cu tentă academică, și în cărțile dictate chiar de Părintele Arsenie Boca sunt lucruri deviate de la Ortodoxie, foarte grave). Ca să vedeți doar dintr-un exemplu că cele ce le-a învățat și făcut Părintele Arsenie Boca nu sunt Ortodoxe și, în același timp, că sunt dezvăluite cu precizie (fără să-și dea seama că îl fac de râs) chiar și de ucenicii simplii, la fel ca și de către cei cărturari, iată ce a spus însuși sfinția sa în public, surprins chiar în cartea oficială a predicilor sale numită „Cuvinte vii”:

Maria Magdalena

Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un șarpe ‎de aur, încolăcit pe brațul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare ‎stătea bine; toți i-au căzut la picioare.‎

A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalți bărbați ai lumii. ‎Un dor trufaș de a-L cunoaște i-a încolțit în inimă. ‎

A vrut să-L ispitească pe Iisus.‎

S-au întâlnit.‎

Dar nu s-a putut apropia de El.‎

Iisus o privea din oarecare depărtare, așa cum privește Dumnezeu, nu ‎cum privește bărbatul.‎

In fața sfințeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la ‎șapte – zice Evanghelia. Erau cele șapte păcate de căpetenie, care strică firea ‎omenească

[aici observăm cum experiența bolnăvicioasă personală și mentalitatea Părintelui Arsenie Boca își spun cuvântul. Crezând că ce face sfinția sa este lucrare dumnezeiască, iar nu înșelare demonică, este convins că și Mântuitorul lucra ca el.

Avea impresia că Hristos privea de departe pe oameni fulgerător și le schimba magic sufletele, scoțând (fără lucrarea de pocăință) patimile împreună cu dracii care le însoțesc.

Dar Mântuitorul niciodată nu a lucrat așa, și nici acum nu face aceasta prin Sfinții Lui, deoarece:

1. Ca Făcător al firii știe că ceea ce este Dumnezeu pentru creație, este zidită mintea să fie pentru fire. Adică să împărățească peste ea și să-i poarte de grijă, după alegerea ei ducând-o unde dorește:
   1. Dacă mintea vrea să se unească pe ea, pe cele ale ei și pe cele dimprejurul ei cu Dumnezeu se unește și se împlinește, cu ajutorul lui Hristos;
   2. Dacă însă vrea să se despartă de Dumnezeu, se desparte, povârnită și grăbită fiind spre aceasta de draci… și astfel se strică și strică toate cele ale ei.
2. Nici dracii nu pot să o silească pe minte să vină la ei, deși vor, nici Dumnezeu nu poate să o silească, pentru că nu vrea, având ca țel să o facă asemenea Lui până la identitate, atotputernică și liberă în smerenie, în relație de iubire, iar nu de dependență robită.
3. Ca Vindecător al firii și purtător în Sine al pocăinței noastre știe (ca Dumnezeu atotștiutor și Om trecut prin suferințele și păcătoșenia noastră ca și cum ar fi ale Lui – prin compătimire și Cruce) că mântuirea este o schimbare a firii, ce se lucrează de har împreună cu mintea, dacă și noi vrem. Pentru aceasta omul aduce (ca jertfă a lui) sudoare, credință, înțelegere, convertire a mentalității, osteneli nenumărate de înfrânare și răbdare a suferințelor, iar Hristos Se aduce pe Sine Răstignit și iubind cu milă și înțelegere. Aceasta este nunta de taină care vindecă și îndumnezeiește. Altfel nu este în realitate și cine crede că poate fi este înșelat.

Așadar, scoaterea dracilor este una, ea poate veni prin minune, pe loc sau în timp (dar tot prin împreună lucrarea cu oamenii, în urma lămuririi credinței celui îndrăcit, dacă poate înțelege, sau a celor ce-l însoțesc, dacă vor), iar vindecarea de patimi este alta. Ea vine în timp odată cu lucrarea de pocăință însoțită de experiențele ei, prin durerile trezviei și har.

În predica de mai sus a Părintelui Arsenie Boca și dracii, și patimile ies prin priviri, deci hipnotic, fără contribuția omului. Dar acest mod de a lucra (neținând cont de libertatea celui chinuit și dorindu-se supunerea lui totală – prin anihilarea propriei voințe – la voința lucrătorului) este specific Părintelui Arsenie Boca și îi definește rătăcirea, însă este diametral opus modului de a lucra al lui Hristos.

Vedem astfel că în acest basm eretic și elinesc despre Sfânta Maria Magdalena sunt doi huliți: și ea este acuzată de prostituție, și Mântuitorul este acuzat de viol… duhovnicesc, deci, mai grav decât cel trupesc – n.n.] ‎

Când aceștia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă ‎față, altă ținută. Și, rușinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o ‎avea aruncată peste umăr [iată o descriere vrednică de un pictor renascentist și un scriitor de romane, dar nepotrivit nici măcar cu cineva care ar cunoaște realitatea istorică a contextului vestimentar, cu atât mai puțin potrivit cu un ieromonah care ar trebui să aibă evlavie și să citească cu sfială viața Sfintei Cuvioase Maria Magdalena, pătrunzându-se de adevărul ei și de atunci – n.n.].‎

Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; ‎nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.‎

I-a grăit în conștiință [ce diferit lucra Părintele Arsenie Boca, față de Mântuitorul. Preacuvioșia sa dădea, prin duhurile care-i slujeau, gânduri străine ucenicilor, ca să creadă că le vorbește conștiința și astfel îi silea să facă ce dorește el. Aceștia, fiindcă aveau mentalitatea deja stricată prin căutarea minunii (fugind de osteneala propriei responsabilități, și dorind să fie purtați de alții spre mântuire, spre a scăpa de ostenelile libertății), primeau momeala și deveneau roboți arsenolatri. Părintele Arsenie Boca credea că și Hristos acționează la fel ca sfinția sa, pentru a-i sili să se lepede de sine și să-i urmeze Lui. Însă Mântuitorul făcea cu totul altfel, deoarece ne iubește. El păstra libertatea ucenicilor Lui, dăruindu-ne porunca lepădării de sine nu ca pe o robie magică ci ca pe o artă a artelor și o știință a științelor ce este asumată din libertate spre a o spori. Omul în Hristos își pierde sufletul pentru a și-l câștiga, se leapădă de sine pentru a-și regăsi sinele vindecat ca într-un alt Sine, mai frumos, în Hristos. Astfel că Mântuitorul le vorbea cu smerenie, ca un om obișnuit, adresându-se auzului, și mintea ucenicilor, ajutată de har, cântărea cele auzite. Contribuia și glasul luminos și subțire al conștiinței, sădit de Dumnezeu la zămislire și, numai astfel omul se schimba, pocăindu-se. Ne este spre aceasta mărturie Sfânta Scriptură: Rom 10:13 Căci: „Oricine va chema numele Domnului se va mântui”. 14 Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor? 15 Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși? Precum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” 16 Dar nu toți s-au supus Evangheliei, căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?” 17 Prin urmare, credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos. – n.n.] . ‎

In fața lui Dumnezeu te pierzi pe tine.‎

Dar te regăsești în El, așa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate ‎că ai dorit întotdeauna.‎

In fata lui Iisus revii la firea ta adevărată – si te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu.‎

Altfel iubește Dumnezeu de cum iubește omul.‎

Omul amestecă iubirea cu plăcerea și asta-i decăderea lui [o și mai mare decădere este plăcerea sufletească de sine că ai ajuns la mărimi sufletești nebănuite și că ai prins, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască, amestecată cu iubirea. Dar pentru că Părintele Arsenie Boca nu știa de aceasta a căzut prin ea cu decădere adâncă, mai adâncă de cât poate omul exprima și decât poate mila înțelege. O decădere ce mimează sfințenia Ortodoxă, dar o desființează deplin – n.n.] . Iubirea lui ‎Dumnezeu te ridică deasupra ta, te crește la mărimi sufletești nebănuite, până ‎prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască [dimpotrivă, iubirea lui Dumnezeu te coboară sub toată făptura, și mai ales sub tine însuți, pe care te vezi cel mai rău și neputincios. Numai așa poți să semeni cu Dumnezeu ce S-a pogorât în adâncimile cele mai cumplite ale iadului ca să-i ridice pe toți cei ce vor și să-i facă asemenea Lui.

Părinte Arsenie Boca, de ce nu ai lucrat smerenia prin trezvia învățată de la Sfinții Părinți ca să poți înțelege acestea și să-i ajuți cu ele pe mulți? Și Dumnezeu, și îngerii, și oamenii te-ar fi iubit și, deși nu ai fi avut această popularitate care te-a păgubit atât de mult, ai fi ajuns la ceea ce poate face pe om mai fericit… la smerenia lui Hristos. – n.n.] ‎

Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul ‎surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul [de ce se scârbea de Sfânta Mironosiță și o numea „această Marie Magdalenă”, cum ar spune această desfrânată. De ce nu a spus: s-a întâlnit cu Sfânta Maria Magdalena, cu unica Maria Magdalena, întocmai cu Apostolii, sau măcar „această mare Magdalenă”? Se vede că o disprețuia în adâncul sufletului lui vătămat de mentalitatea greșită că a fost desfrânată. Dar dacă nu a știut care a fost realitatea lăuntrică a Sfintei Maria Magdalena, cunoscută de toți cei care studiază Sfinții Părinți, cum ar fi putut ști realitatea ucenicilor pe care le-o ghicea? Se vede că era informat de niște duhuri bârfitoare, cărora nu le place să vorbească de virtuțile oamenilor, ci numai de păcatele care-i fac asemenea lor. Dacă ar fi fost prooroc insuflat de harul Sfântului Duh ar fi știut realitatea vieții Sfintei Mironosițe întocmai cu Apostolii, căci Sfinții Părinți au scris fiind insuflați de Sfântul Duh. Sfântul Duh nu se contrazice pe Sine, fiind Dumnezeu neschimbat și Duh al Adevărului. De aici se vede clar că mentalitatea și cunoștințele sale Părintele Arsenie Boca le-a dobândit de la duhurile mincinoase, pârâșii oamenilor, clevetitorii care pun pe răboj în vămile văzduhului doar defectele lor, ca să-i acuze și deznădăjduiască – n.n.] .‎

Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas ‎frumos cu mir de mult preț. Transformarea ei sufletească a făcut-o să-L caute pe ‎Iisus, – de data aceasta cu o iubire sfințită de pocăință – și, neavând ceva mai bun ‎să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele și I le-a șters cu părul ‎bogat al capului ei.‎

Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu știa cum că Maria ‎Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu [cum nu știa nici Părintele Arsenie Boca – n.n.] . De aceea începe să-L judece pe Iisus, ‎că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar ști cine-i și ce fel de femeie este aceasta care se ‎atinge de El” (Luca 7,39) și nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste [după cum vom vedea: iarăși minciuni peste minciuni, arătând că Părintele Arsenie Boca nu avea vedeniile de la Duhul Adevărului, ci de la tatăl minciunii. Dacă sfinția sa ar fi fost prooroc ar fi știut că Sfânta Maria Magdalena nu era femeia desfrânată, ci s-ar fi atins de pomenirea ei cea veșnică cu sfială, cu lacrimi și gânduri evlavioase, necompromițându-se că o primește într-o prejudecată cu dispreț. După cum Sfânta Cuvioasă Fecioară Maria Magdalena nu a desfrânat, după cum nici Domnul nostru Iisus Hristos nu a respins-o, nici nu s-a uitat de departe la ea, artistic, cum Îl descrie regizorul imaginațiilor de la Drăgănescu, tot așa femeia desfrânată ce a șters picioarele lui Hristos cu părul capului ei, nu a fost Sfânta Maria Magdalena, după cum vom vedea mai jos, în tâlcuirea Sfinților Părinți – n.n.]‎

‎ (Ăștia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îți ajută să te strici, se ‎bucură că-i strici și tu [acesta este un cuvânt interesant. Arată că, totuși, îl mustra pe undeva conștiința că a contribuit la stricarea oamenilor și a mediului social – n.n.], ca pe urmă tot ei să te țintuiască la stâlpul de osândă…)‎

Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre ‎care, unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare.‎

Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena [Mântuitorul nu a venit pentru a corecta acuzele necinstite și a ne face în fața oamenilor apreciați. El a venit pentru a ne vindeca și lua în sine, așa cum suntem noi, dar însănătoșiți și lucrați până la asemănarea cu El în smerenie. Ce meschin privea Părintele Arsenie Boca lucrarea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos… sau altfel deși vedea că Domnul corectează acuzele necinstite despre oameni, Părintele Arsenie Boca lucra tocmai dimpotrivă și acuză necinstit pe Sfânta Maria Magdalena că ar fi fost desfrânată, vădind public la oameni păcatele, înaintea tuturor – n.n.].‎

De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-și profaneze templul de ‎lut al conștiinței, Iisus le ridică viața la înălțimea și la valoarea conștiinței: că-s ‎fiii lui Dumnezeu și temple ale Duhului Sfânt.‎

Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea ‎Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o ‎mironosiță, model pentru toate vremile [model de Cuvioșie prin pocăință este Sfânta Maria Egipteanca, iar nu Sfânta Mironosiță Maria Magdalena, model de Feciorie Apostolică. În mintea Părintelui Arsenie Boca toate erau amestecate și stricate, ca și învățăturile sfinției sale – n.n.] .‎

Și, din voința lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.‎

O așa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui ‎Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte.‎

De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

[Părintele Arsenie Boca avea ca mentalitatea pătimașă necesitatea împreunării dintre bărbați și femei, pe primii numindu-i poligami prin fire și pe ultimele numindu-le atârnătoare de bărbați. Fiind și ieromonah căzut în conviețuirea cu o maică, nu putea înțelege realitatea preafrumoasă că doar Fecioriei (adică iubirii absolute) i s-a dat, prima, să vestească învierea și nu iubirii vătămate în trecut de desfrânare, chiar dacă ar fi fost în curs de vindecare prin pocăință. Căci adevărata vindecare vine de abia după Sfântul Botez, iar, la vremea Învierii, încă nu Se pogorâse Sfântul Duh pentru a boteza ucenicii lui Hristos și a-i curăți de toate. Dacă Sfânta Maria Magdalena ar fi fost o prostituată, chiar dacă se afla în pocăință, dar necurățită prin Sfântul Botez, nu ar fi vestit ea, prima, învierea.

Doar Fecioria ei, însoțită de experiența neputinței omenești (dobândite prin chinuirea de către cei 7 diavoli care a dus-o la dobândirea smereniei – sau fecioriei minții), a făcut-o capabilă de a înțelege și a vesti cu toată puterea: Hristos a înviat!, arătând-o credibilă în fața ucenicilor. Nefiind încă botezată nici chiar pe ea, Sfânta Fecioară întocmai cu Apostoli Maria Magdalena, nu a lăsat-o Domnul Hristos să-L atingă, ci doar să Îl vestească, până se va duce la Tatăl Lui și Tatăl nostru, ca să trimită Sfântul Duh, după cum vom vedea mai jos. Cum ne-am putea închipui că dacă ar fi fost vreo desfrânată (chiar și în pocăință) ar fi trimis-o la vestirea unei asemenea noutăți uimitoare a învierii. Cine ar fi crezut-o în acea situație dacă ar fi avut un asemenea trecut, dacă nici pe Maica Domnului și Pururea Fecioara Maria nu au crezut-o Apostolii, punându-i pricină că s-a tulburat fiind mamă. Câte prihăniri n-ar fi pus pe seama unei foste prostituate, zicând că aiurează, doar fiindcă vestea învierii este incredibil de frumoasă? Dar fiindcă Sfânta Maria Magdalena a avut o așa de profundă feciorie și o așa de mare înțelepciune duhovnicească era persoana cea mai vrednică de crezare – n.n.]  

Prislop ‎8.‎      V.49.‎^[47]

Icoana portabilă a Sfintei Maria Magdalena din Sfânta Mănăstire Dionisiou, sec. al XVIII-lea.

În ea se arată și mâhnirea Sfintei pentru păcătoșenia noastră. Ne întrebăm câtă mâhnire îi provoacă hulele de mai sus ale Părintelui Arsenie Boca, referitoare la ea, care duc la rătăcirea și răcirea ucenicilor lui într-o falsă evlavie, astfel că nu mai vor să fie ajutați să se mântuiască de cea care este întocmai cu Apostolii. Cine vrea să canonizeze pe Părintele Arsenie Boca să știe că, în realitate, vrea să hulească pe Sfânta care este întocmai cu Apostolii: Cuvioasa și Mironosița fecioară Maria Magdalena.

Dar iată ce spun despre facerea și răspândirea textelor apocrife:

Sfântul Sinod al 6-lea Ecumenic CANONUL 63‎

‎ Martirologiile (istoriile mucenicilor) cele mincinos plăsmuite de vrăjmașii adevărului, că doar ‎ar necinsti pe mucenicii lui Hristos, și ar aduce la necredință pe cei ce le aud, poruncim, a nu se ‎publica prin Biserici, ci să se dea focului acestea. Iar pe cei ce le primesc, sau ca la niște ‎adevărate iau aminte la acestea, îi anatematisim.‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Necredincioșii, și vrășmașii adevărului, vrând să prihănească pe cele ale creștinilor, precum se ‎vede, au scris oarecare de râs și străine, ca cum le-ar fi zis, și le-ar fi făcut mucenicii lui Hristos; ‎ca și mucenicii din acestea să se ocărească, și credința dreptslăvitorilor să se batjocorească. ‎Drept aceea canonul acesta poruncește a nu se citi în Biserică acest fel de cuvinte mincinoase, ci ‎să se ardă, iar cei ce le plinesc pe acestea ca pe niște adevărate să se anatematisească‎^[48]

Dar să redăm ceea ce ne învață Sfânta Tradiție despre Sfânta Fecioară, Mironosiță și Muceniță, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena:

Sfînta Maria, numită Magdalena, a fost ucenița și mironosița lui Hristos cea dintîi și cea mai mare decît toate mironosițele și purtătoarele de mir. Ea se trăgea din seminția lui Neftalim, a cărei patrie se cuprinde în hotarele Galileii celei de sus, dintr-un loc ce se numea Magdala și de unde s-a și numit Magdalena. Aceasta a trăit în vremea venirii pe pămînt a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, după judecățile lui Dumnezeu, să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dînsa, precum Însuși zice despre orbul din naștere [deci, ca la orbul din naștere: nu pentru păcatele ei, nici pentru a le părinților ei avea șapte demoni – n.n.]. Tot prin voința dumnezeiască și spre oarecare folos sufletesc, ea era muncită și supărată de șapte duhuri necurate [deci, nu cele șapte păcate capitale – n.n.] .

Auzind ea de Hristos, Mîntuitorul lumii, Care umbla în vremea aceea prin cetățile și satele Galileii, că tămăduia toate bolile și neputințele din oameni, izgonea pe diavoli dintr-înșii, propovăduia Evanghelia împărăției cerului și cu puterea Sa dumnezeiască cea dătătoare de tămăduiri, făcea bine tuturor, s-a dus la Dînsul și s-a învrednicit îndată de milostivirea Lui cea iubitoare de oameni, împreună cu cei miluiți [deci, nu s-a dus cu gând viclean, ca Maica Zamfira la Părintele Arsenie Boca, și nu a fost respinsă și privită din depărtări, ci îndată a fost miluită – n.n.] . Domnul Cel multmilostiv, care cunoștea pe toate mai înainte de facerea lor, a gonit dintr-însa pe cei șapte diavoli muncitori cumpliți, făcînd-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar și cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoștinței adevărului, făcînd-o să cunoască pe Mesia Cel așteptat și să creadă într-Însul [nu a fost vindecată prin priviri și glas în conștiință silit, ci a luminat-o prin participarea ei: prin împreună înțelegere (adică „să cunoască”) și prin primirea iubitoare a seminței binelui (adică „să creadă”) – n.n.], că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mîntuirea lumii.

De atunci, Sfînta Maria Magdalena s-a făcut uceniță și următoare lui Hristos, slujindu-L împreună cu celelalte sfinte femei, pînă la patimile Lui cele de bună voie, pînă la moartea pe cruce și pînă la îngroparea dumnezeiescului Trup, după cum mărturisește despre aceasta Sfîntul Matei Evanghelistul, astfel: Acolo erau și femei multe, privind de departe, care veniseră după Iisus din Galileea, slujindu-I Lui, între care era și Maria Magdalena.^[49]

Sinaxar 22 Iulie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfintei mironosite si întocmai cu Apostolii Maria Magdalena.

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice [nu îi puse gând viclean, nici nu a pătimit ca o legumă despătimirea, ci s-a aruncat la picioarele Lui cum se cuvenea în fața lui Dumnezeu și s-a rugat – n.n.].

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena. Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).

Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea (cf. 31 iulie) sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).^[50]

 

SINAXAR (Minei 22 Iulie)

în această lună, în ziua a douăzeci si doua, ‎pomenirea Sfintei mironosițe și întocmai ‎cu Apostolii Maria Magdalena.‎

Această Marie, venind către Hristos, a urmat Lui. ‎Ea era de la Magdala, în hotarele Siriei.‎

Și fiind bântuită de șapte draci, cu harul lui ‎Hristos a fost mântuită. Și urmând după Dânsul ‎până la patima Sa, s-a făcut și mironosiță.‎

Și cea dintâi ea a văzut învierea, și împreună cu cealaltă Marie, adică cu pururea Fecioara ‎Născătoarea de Dumnezeu, a văzut pe înger, ‎târziu, când se lumina spre una a sâmbetelor, ‎precum scrie Matei Evanghelistul. Iar dimineața a ‎văzut doi îngeri cu veșminte albe șezând. Apoi a ‎văzut pe Domnul însuși, Care i se părea că este ‎grădinarul, auzind de la Dânsul cuvântul: «Nu te ‎atinge de Mine». După dumnezeiasca și Sfânta ‎înălțare, mergând la Efes la Sfântul Apostol Ioan, ‎cuvântătorul de Dumnezeu, a răposat acolo cu ‎cuviință. Și a fost îngropată la intrarea peșterii în ‎care au adormit sfinții și fericiții șapte tineri. Iar ‎după aceea, în zilele fericitului întru pomenire ‎împăratului Leon, au fost aduse moaștele ei și ‎puse în mănăstirea ce a făcut el Sfântului Lazăr, în ‎care i se face și soborul în toți anii.‎

Vedem așadar, că Părintele Arsenie Boca a fost un mare pasionat și primul propovăduitor/ reproducător al apocrifelor la noi în țară, dar, mai grav, în numele Ortodoxiei. Iată ce zic apocrifele:

Maria Magdalena o desfranata?

Evanghelistul Luca mentioneaza ca Hristos a tamaduit-o de sapte demoni. In Evanghelii nu se face nicio mentiune cu privire la ce fel de demoni o posedasera. […]

motiv pentru sustinerea afirmatiei ca Maria Magdalena a fost o desfranata, cu care nu trebuie sa fim de acord, sunt cateva fragmente gnostice in care ea este privita ca fiind amanta lui Hristos. In Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisa ca insotitoarea cea mai intima a lui Iisus:

„Insotitoarea Mantuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decat pe toti ucenicii Sai si obisnuia adesea sa o sarute pe gura”.

Din diverse texte apocrife, fara legatura cu Sfanta Scriptura, reiese ca ea a fost logodita cu Sfantul Ioan Evanghelistul, insa pentru ca acesta a lasat-o pentru a-L urma pe Hristos, Maria Magdalena a devenit prostituata:

„Fugind de aici la Ierusalim, fara sa-i pese de nasterea ei si uitand de legea lui Dumnezeu, s-a facut o prostituata vulgara si dupa ce de bunavoie a facut un bordel al destrabalarii, s-a facut pe drept cuvant un templu al demonilor, fiindca sapte diavoli au intrat deodata in ea si o chinuiau neincetat cu dorinte spurcate”.

Sfanta Maria Magdalena in Evanghelii

In Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentata ca fiind „o femeie din care s-au scos sapte draci”, dar si cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-l9).

Maria Magdalena confundata cu alte femei

A fost confundata cu cele trei femei care au uns cu mir pe Mantuitorul. Doua sunt numite pacatoase, cea de la evanghelistii Luca si Marcu, pe cand cea de la evanghelistul Ioan este Maria, sora lui Lazar.

Evanghelistul Luca vorbeste de o femeie pacatoasa care „a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, cu parul capului ei le stergea si ungea cu mir picioarele Lui” (Luca 7, 36-50). Marcu vorbeste si el de o femeie pacatoasa, dar care toarna mir de mare pret doar pe capul lui Iisus si nu pe picioarele Acestuia (Mc. 14,3), in vreme ce Evanghelistul Ioan vorbeste de o femeie care unge numai picioarele Domnului, cu sase zile inainte de Pasti (Ioan 12, 13).

Nu avem nici un motiv sa vedem in femeia pacatoasa (desfranata) pe Maria Magdalena, tinand seama ca in Traditia bisericeasca, in imnologia cultica sau in scrierile Sfintilor Evanghelisti, nu se vorbeste de Maria decat ca a fost izbavita de șapte demoni.^[51]

După ce au fost demontate, pe scurt, toate minciunile evangheliilor gnostice apocrife și ale Părintelui Arsenie Boca, să vedem acum, mai amănunțit, realitatea mărimii sfințeniei feciorelnice a Cuvioasei Maria Magdalena, întocmai cu Apostolii.

 

Cinstita mână stângă izvorâtoare de har a Sfintei, slăvitei Mironosițe și cea întocmai cu Apostolii Maria Magdalena, constituie o binecuvântare pentru mănăstirea noastră și o sfântă laudă, bogăție și renume pentru Sfântul Munte, dar și un odor mult cinstit al Bisericii lui Hristos,

Sărbătoarea Sfintei se prăznuiește în mod strălucit în sfânta noastră mănăstire pe data de 22 iulie. Sfânta Maria Magdalena împreună cu Sfântul Cuvios Simon Izvorâtorul de Mir constituie cei doi stâlpi și ctitori ai Mănăstirii Simonos Petras. Necesitatea editării unei cărți care să cuprindă viața, petrecerea și locul Sfintei Magdalena printre ucenicii lui Hristos atitudinea ei vitejească la Răstignirea și învierea lui Hristos și, în general activitatea ei apostolească, precum și cele privitoare la confuzia care s-a făcut cu privire la curăția ei feciorelnică, ne-au preocupat adeseori.

De aceea, am hotărât să încredințăm o asemenea operă Ieromonahului Theologos, care a considerat ca pe o binecuvântare faptul de a se ocupa științific de un astfel de studiu, cercetând izvoare vrednice de crezare. Desigur, încercarea în discuție impunea multe dificultăți, dat fiind faptul că mărturiile autentice din Scripturi despre viața și activitatea misionară a Sfintei sunt limitate și informațiile corespunzătoare puteau fi extrase numai din operele Sfinților Părinți ai Bisericii noastre și din mărturiile autentice ale Tradiției noastre bisericești, atât cele vechi, cât și cele mai noi.

Cartea în discuție, Sfânta Maria Magdalena. Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras, credem că prezintă complet imaginea personalității Sfintei Maria Magdalena.

Arhimandritul Elisei, Starețul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras

[…]

În capitolul al doilea, interesul se concentrează asupra temei răstălmăcirii și defăimării persoanei Sfintei Maria Magdalena, mai cu seamă în Apus [de care aparține, după cum vedem și aici, Părintele Arsenie Boca, în toate de o gândire, simțire și lucrare amăgită cu cei de acolo – n.n.], și asupra restabilirii adevărului istoric în privința acestui lucru. În acest scop se va da cuvântul Părinților Bisericii, Imnografiei și tradiției sinaxarelor.

[…] Cartea în discuție, Sfânta Maria Magdalena. Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras (termenul odor fiind luat de la Slava Litiei din slujba Sfintei), credem că prezintă complet imaginea personalității Sfintei Maria Magdalena.

De aceea se și editează acum pentru luminarea și zidirea sufletească a credincioșilor evlavioși care o cinstesc pe Maria Magdalena. Ea ocupă un loc de seamă printre femeile la care face referire Noul Testament.

Pe de altă parte, mâna făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir a Sfintei noastre care s-a atins de Cel Neatins, Domnul cel înviat și Dumnezeul nostru, este pusă la închinarea pelerinilor evlavioși înlăuntrul sfintei noastre Mănăstiri, în fiecare zi, dar și afară din mănăstire, când se scot spre închinare și binecuvântare pentru sfințirea poporului dreptcredincios al lui Dumnezeu.

Fără îndoială, înmiit au a se folosi închinătorii care imită, atât cât le este cu putință, sfânta și dumnezeiasca ei viețuire, vrednică de imitare [vrednică de imitare este viața ei feciorelnică și nu acuzația hulitoare că ar fi fost prostituată – n.n.] și, mai ales, credința, adâncimea dragostei și devotamentul ei pentru Cel ce a pătimit pentru noi și S-a îngropat și a înviat, Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru.

Arhimandritul Elisei, Starețul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras

[…]

Prin toate cele câte s-au scris pe larg suntem datori să mărturisim că cercetarea noastră nu a epuizat subiectul, din pricina chipului pluridimensional al Sfintei care, după Preasfânta Maică a lui Dumnezeu și mama Maicii lui Dumnezeu, Sfânta Ana, este cinstit în mod special în Sfântul Munte [deci ar fi a treia Sfântă în ierarhia cerească, cel puțin așa cum este privită în Sfântul Munte. Atunci de ce să o prihănim și să o numim una dintre desfrânatele pocăite, să o înjosim numindu-o „această Marie Magdalenă”, una dintre multe de felul ei, cum făcea Părintele Arsenie Boca? – n.n.] . Astfel, fără îndoială, se impune un studiu încă și mai științific decât acesta. Lucrarea de față are în vedere mai înainte de toate prezentarea icoanei marii noastre Sfinte și apoi folosul duhovnicesc al credincioșilor din expunerea înălțimii vieții și petrecerii ei.

[…]

Viața Sfintei Maria Magdalena

1. Originea și creșterea Sfintei

Începând istorisirea vieții și petrecerii Sfintei Maria Magdalena, chemăm mai întâi ajutorul ei, pentru a-i reda corect viața, pe baza istorisirilor evanghelice, pe baza textelor patristice și hagiografice, precum și a tradițiilor care s-au păstrat [nu cum au făcut alții, în afara duhului Ortodox, superficiali în gândire și pregătire, bizuindu-se pe mintea, părerile și vedeniile lor amăgitoare, care au redat hulele ereticilor ca fiind adevărate, spurcând mintea ucenicilor creduli ai lor, pentru a începe și ei să hulească și să murdărească haina cea albă a slavosloviei Sfintei Biserici – n.n.].

Maria Magdalena, cum mărturisește și numele ei, s-a născut în Magdala Galileei. Numele ebraic ״Magdala” înseamnă turnul lui Dumnezeu. Probabil de la acest fapt pornind, însuși Hristos a căutat pretext pentru a-i atribui supranumele acesta, așa cum a făcut cu ceilalți ucenici ai Lui. Se spune că „le-a pus lor nume”1. Astfel, pe fiii lui Zevedeu, Iacob și Ioan, i-a numit „Boanerghes”, care înseamnă „fiii tunetului”1 2. Pe Simon l-a numit Chefa, care se va numi Petru3. Pe vameșul Levi l-a numit Matei, care se tâlcuiește „darul lui Dumnezeu”4^[52]. Pe Iuda Levveul l-a numit Taddeu5. Pe Toma l-a numit „Geamănul”, ca să arate, potrivit lui Theofanes Kerameus (sec. XII)6, dispoziția ostenitoare față de ucenicii Lui; și așa mai departe.

[…]

La școală învățau pe copii Sfânta Lege a lui Dumnezeu. Studiau limba, gramatica, istoria, Tora. ״In aceasta”, zice, Flavius Josephus, despre Sfânta Scriptură, ״cineva află cea mai bună cunoștință si izvorul fericirii”. Același scriitor se lăuda că la 12 ani o știa toată pe dinafară27. Apostolul Pavel, de asemenea, îi amintea ucenicului lui Timotei că știa Sfintele Scripturi de la vârsta prunciei28.

[…] Daca judecăm însă după exemplul micuței Fecioare Maria, putem să presupunem că multe fete de iudei cunoșteau Scriptura la fel de bine ca și frații lor. De altminteri, ideea unei educații care să nu fie religioasă era de neconceput în Israel29.

Prin urmare, în acord cu tradiția iudaică, putem trage concluzia că Maria Magdalena a avut parte de la o vârstă fragedă de întreaga educație religioasă. Părinții ei bogați, mai înainte de a muri, s-au îngrijit ca fiica lor să fie învățată întreaga Lege (Tora). In mod cu totul special, Maria iubea studiul Psaltirii si era interesată să afle de la Profeți cele referitoare la Mesia, adică cele despre Hristos.

In acord cu biograful ei, Nichifor Callist Xanthopol, lucrarea ei de căpetenie era postul și rugăciunea, reaua pătimire în trup și totala ei afierosire lui Dumnezeu. In tinerețea ei, cultiva curăția și păzea virtutea fecioriei. Fugea de sărbători, petreceri și vizite și îi plăcea să trăiască în curăția minții, în liniște și în neîncetata meditație a Scripturilor, având astfel o neîntreruptă comuniune cu Dumnezeu. Aflându-se Sfânta într-o asemenea stare duhovnicească, biograful ei spune că s-a năpustit diavolul împotriva ei cu toată puterea lui și că a pus șapte demoni să o chinuiască. Poate planul lui Dumnezeu era să fie încercată cu șapte demoni, ca să fie condusă la desăvârșirea duhovnicească, fiindcă după tămăduirea ei L-a urmat pe binefăcătorul ei Iisus cu absolut devotament și a fost arătată deopotrivă cu apostolii.

Potrivit istorisirilor Evangheliștilor Matei30 și Marcu 31^[53], Maria Magdalena L-a cunoscut pe Iisus în ținuturile Magdala sau Dalmanoutha. Acolo, împreună cu cei doisprezece ucenici ai Lui, pe un delușor pitoresc, vizavi de lacul Ghenizaret se adunaseră patru mii de oameni din popor, care cu mult dor urmăreau învățătura dumnezeiască a preadulcelui învățător și își aduseseră bolnavii ca să fie tămăduiți de Marele Doctor al sufletelor și al trupurilor. Acolo s-a petrecut minunea săturării celor patru mii de bărbați, fără femei și copii. Acolo, așadar, s-a vindecat și Maria Magdalena de biciul celor șapte demoni. Dar mai înainte de toate, s-a tămăduit după credința ei. Credința ei s-a întărit în dumnezeiasca învățătură și văzând extraordinarele Lui minuni. Astfel, crede nezdruncinat în dumnezeirea Lui si îl urmează cu credință împreună cu apostolii și cu alte femei evlavioase care nu voiau să se întoarcă la ale lor.

Părăsește astfel părinții și rudele și toate cele pământești și Îl urmează pe Domnul cu toată puterea sufletului ei. Din acel moment devine ucenică devotată si credincioasă și Îl urmează pe Iisus în călătoriile Lui în Galileea și Iudeea. Din istorisirile evangheliștilor, o vedem că se află mereu în cercul strâmt al femeilor care îl urmau pe Domnul. In mod evident, atunci a cunoscut-o și pe Preasfânta Maica Domnului nostru, împreună cu care nu era numai de un nume, ci și de un suflet. Magdalena, ca una care era bogată, se îngrijea de hrana lui Iisus și a ucenicilor Lui.

Cât despre tămăduirea ei de cei șapte demoni și despre relația ei cu cercul restrâns al ucenițelor lui Hristos, cea mai importantă mărturie este a lui Luca32.

Maria Magdalena l-a însoțit pe Domnul la învierea lui Lazăr, cu gândul de a mângâia pe surorile lui. Când, mai cu seamă, L-a văzut pe Hristos lăcrimând și când L-a auzit cu glas puternic și curat zicând: „Lazăre, Lazăre, vino afară”33, s-a minunat de minunile lui Dumnezeu, zice iarăși biograful ei și encomiastul Nichifor Callist Xanthopol34. Încă într- un caz pe care ni-1 istorisește Evanghelistul Luca35, când Hristos L-a slobozit pe mut de demon și el a vorbit, atunci unii au rămas uimiți, alții L-au acuzat pe Hristos că scoate demonii „cu căpetenia demonilor, Beelzebul”. în acest text, Iisus Hristos respinge acuzația că lucrează prin satana. Așadar, în timp ce Domnul vorbea despre duhurile necurate, o femeie, care, potrivit lui Nichifor Callist Xanthopol36, era Maria Magdalena, a strigat și a zis: ״Fericit pântecele care te-a purtat și sânii pe care i-ai supt”. Dar El a zis: „Fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl fac pe el”37. Sfânta Maria L-a urmat, ca ucenică devotată Lui, din Galileea până în Iudeea și L-a însoțit în Intrarea lui triumfală în Ierusalim38^[54]. L-a însoțit de asemenea și pe drumul Pătimirii, la Răstignire, împreună cu Născătoarea de Dumnezeu. Născătoarea de Dumnezeu stătea sub Crucea Fiului ei din pricina iubirii ei de mamă. Salomeea era de față, fiindcă era rudă cu Maica Domnului. Iar Maria Magdalena s-a aflat și ea împreună cu rudele lui Iisus, fiindcă avea o mare legătură cu ele și cu Iisus, o legătură care rivaliza în dragoste și dăruire cu rudenia însăși, care nu este întotdeauna cea mai puternică legătură a dragostei. In mod corect, Evanghelistul Ioan spune că Magdalena se afla printre persoanele care erau cel mai strâns legate de Iisus, fie din pricini de rudenie, fie din rațiuni duhovnicești. […]

Nichifor Callist Xanthopol, tâlcuind relatările evanghelicești corespunzătoare, descrie într-un mod cutremurător cum a trăit Sfânta Maria Magdalena momentele Patimilor: „înțelegi, frate, cât a pătimit atunci în curtea Arhiereului, unde se afla Arhiereul, fericita Magdalena care se prefăcea că este o femeie simplă și dezinteresată și aștepta să afle hotărârile pe care le vor lua împotriva Lui, ca să le facă cunoscute Maicii Lui. Inima ei s-a sfâșiat de durere, nu mai puțin decât Maicii Lui, când a văzut și a auzit mărturiile mincinoase și batjocurile și biciuirile, flagelările, pălmui- rile, înjosirile, haina mincinoasă de porfiră, punerea cununii de spini pe cap și toate celelalte pe care îndelunga răbdare a lui Dumnezeu le-a îngăduit celor răi și răufăcătorilor să le facă! […] după ce toate aceste chinuri le-au făcut nerecunoscătorii iudei, plini de ură și răutate, L-au dus pe Domnul la locul Căpățânii unde era înălțată Crucea și Iisus atârna sus pe ea, jalnică priveliște. Atunci numai Maria Magdalena a putut să se apropie de Iisus, Care era gol, pe Cruce și schimbat de răni și pătimiri, împreună cu Maica Lui și cu ucenicul iubit al Lui. A fost învrednicită atunci Sfânta Magdalena să se atingă cu mâinile ei de preacuratele acelea picioare și cu gura ei să sărute rănile și să-și amestece lacrimile cu sângiurile”. Și continuă Xanthopol: „Cum au putut să-L vadă încă și mort? Și cum oare acelea nu si-au dat sufletul mai înainte de Iisus? Cum nu și-au sfâșiat veșmintele când au văzut că s-au despicat pietrele și soarele s-a ascuns în întuneric și luna s-a întunecat, fiindcă pătimea Ziditorul? Sfânta Magdalena după toate acestea și-a asumat grija îngropăciunii. A venit la Iosif al Arimatheei, fiindcă știa că acela avea mormânt nou, nefolosit, în cel mai frumos loc, într-o grădină închisă. L-a îndemnat, așadar, Sfânta noastră să lepede frica de primejdie și să îndrăznească a cere trupul lui Iisus de la Pilat, în timp ce el însuși se gândea să-L îngroape pe ascuns. După ce Iosif a luat permisiunea, a venit și Nicodim, ucenicul cel nocturn și au pregătit toate cele necesare pentru a-L da jos de pe Cruce. Maria Magdalena, fiindcă se temea să nu cumva să se zdrobească vreun os din oasele Stăpânului Hristos, l-a rugat pe Nicodim să fie cu luare aminte.

Tot ea a sărutat cuiele și picioarele acelea minunate și a îmbrățișat întreg trupul Stăpânului și Mântuitorului ei.

Fața însă nu a îndrăznit să o atingă, mai întâi din evlavie și adânc respect [vedeți ce hule aduc ereticii care zic că Îl săruta când era viu? – n.n.] , și apoi i-a lăsat-o îndureratei Maicii Domnului pe care o mângâia ținându-i mâna și capul care se îngreuna din pricina întristării insuportabile și o împiedica de la tânguirile de îngropăciune. A poruncit Maria Magdalena mai ales lui Nicodim și lui Iosif să înfășoare cât de repede trupul în giulgiu și să-L ungă cu smirnă și, ca pe o comoară, să-L pună în mormânt. Și toate celelalte lucruri de îngropăciune ea le-a pregătit mai dinainte pentru că avea locul al doilea după Maica Domnului și în privința întristării, și în privința a toată grija”43. Modul liric al descrierii biografului nu este departe de realitatea istorică a faptelor.

În afară de biograful și encomiastul Sfintei noastre, Nichifor Callist Xanthopol, printre alții, și Iosif Vryennios44 descrie priveliștea înfricoșătoare a Răstignitului, pe care a trăit-o Maria Magdalena. „îmbrățișează Crucea – zice – și sărută tălpile picioarelor”. Adică umblă neliniștită în jurul Crucii, își sparge pieptul de durere prin strigăte, se apropie și sărută tălpile picioarelor Răstignitului. Și, „stropită de sângele Stăpânului, cu părul despletit, îl cheamă pe nume, răcnește, se închină și suspină și varsă râuri de lacrimi”, în timp ce îmbrățișează Crucea, picături din sângele Lui cădeau peste ea și s-a atins de sângele care curgea pe jos din rănile piroanelor Răstignitului [ce diferit se poartă ea, față de cum o descriu ereticii și Părintele Arsenie Boca, ca și cum s-ar acoperi cu haina romană aruncată peste umăr – n.n.] . Așa o prezintă Iosif Vryennios, cu părul despletit, îmbibată de sângele Stăpânului, plângând cu strigăte și cu lacrimi neîncetate și închinându-se tainei Pătimirii de voie a Domnului. Dar, în același timp, Magdalena încerca să o susțină pe mult îndurerata Maică a lui Dumnezeu, devenind pentru ea sprijinul omenesc în acele clipe tragice.

În acord cu Maxim Mărturisitorul mai ales, Maria Magdalena și Maria lui Cleopa, când se aflau la Cruce, au venit puțin mai aproape de Născătoarea de Dumnezeu, au mângâiat-o și sufereau alături de ea, fiindcă ele erau mai răbdătoare decât celelalte femei45^[55]. De aceea spune Sfântul Evanghelist Ioan: ״Lângă Crucea lui Iisus stăteau mama Lui, sora mamei Lui, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena”46.

Când Domnul și-a dat Duhul, potrivit lui Nichifor Callist Xanthopol, Magdalena, având mai multă îndrăznire dintre toate femeile, de vreme ce bărbații, după cum este cunoscut, au dispărut de frică, s-a îngrijit pentru înfruntarea problemelor practice care au survenit de la cele întâmplate la Răstignire. Născătoarea de Dumnezeu, trăind în liniște și în tăcere taina mântuirii noastre, dar si a Pătimirii si învierii, a rămas alături de Maria Magdalena cu discernământ și cu o stăpânire de sine superioară. Trăind în acest mod taina mântuirii, îndurerata Maică a lui Dumnezeu îngăduie Sfintei Maria Magdalena organizarea problemelor practice, fără a înceta, desigur, să-L jelească pe Fiul ei. Aceasta era cinstea de care a fost învrednicită Maria Magdalena, să atingă pe Cel neatins și să se îngrijească de trupul cel fără prihană al împăratului slavei47 [desigur că Pururea Fecioara încredințează atingerea Celui Feciorelnic, la îngroparea în feciorelnicul mormânt, tot unei fecioare. – n.n.] […]

„S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”, S-a arătat Mariei Magdalena chiar în ceasul în care a înviat. Hristos, potrivit Sfântului Grigorie Palama, a înviat mai înainte de a-L vedea Maria Magdalena. Aceasta, așadar, este afirmat în mod umbrit de către evangheliști. Vestea învierii Domnului, prima dintre toți oamenii a primit-o Născătoarea de Dumnezeu de la Domnul, întrucât așa era cuvenit și drept. Născătoarea de Dumnezeu L-a văzut înviat mai înainte de toți și s-a bucurat de dumnezeiasca vorbire cu El, și nu numai că L-a văzut cu proprii ochi și L-a auzit cu urechile ei, ci a fost singura și cea dintâi care a și atins cu mâinile ei picioarele cele fără de prihană, fie că evangheliștii nu spun toate acestea în chip vădit, nevoind să o dea drept martoră pe Maica Lui pentru a nu da pricină de bănuială necredincioșilor. Sfântul Grigorie trage concluzia de la Evangheliști că cea dintâi a venit la mormântul Fiului și Dumnezeu Născătoarea de Dumnezeu, alergând acolo mai înaintea Mariei Magdalena. Și aceasta ne învață Evanghelistul Matei (28, 1-4) care zice: „a venit Maria Magdalena și cealaltă Marie”, care era Maica lui Dumnezeu, „ca să vadă mormântul”. „După părerea mea, scrie Sfântul Grigorie Palama, mormântul acela dătător de viață s-a deschis mai întâi pentru ea. Pentru că mai întâi pentru ea și prin ea toate s-au deschis nouă, atât cele cerești, cât și cele pământești și pentru ea a strălucit îngerul atât de tare! Maica Domnului a dobândit mare bucurie de vreme ce a simțit cuvintele îngerului și a fost luminată toată, întrucât era curată și plină de daruri în chip dumnezeiesc… Așa cum Născătoarea de Dumnezeu, auzind Bună- vestirea învierii împreună cu Maria Magdalena, numai ea a înțeles puterea celor spuse, tot așa Întâlnindu-L pe Fiul și pe Dumnezeu împreună cu celelalte femei, cea dintâi dintre toate L-a văzut și L-a recunoscut pe Cel înviat și căzând la picioarele Lui s-a atins de picioarele Lui și a devenit apostolul Lui la Apostoli”. (Sf. Grigorie Palama, Cuvânt In Femeile Mironosițe, PG, 151. 235, et passim). […]

Sfântul Ioan Gură de Aur (349-407) observă că Iisus a folosit pe femei drept apostoli către apostoli, ca sa cinstească neamul care a fost necinstit din înșelarea șarpelui […]

58     Din acest text al Evanghelistului Luca rezultă limpede că Sfânta Maria Magdalena este pomenită pe nume ca martoră a învierii lui Iisus. Tâlcuitorii sunt de acord că cei patru evangheliști o așază în față pe Maria Magdalena, în timp ce Ioan spune că era singură. Sfântul Chiril al Alexandriei (375-444) zice că cea dintâi și singură, Sfânta Maria Magdalena, în acele prime clipe a vestit Apostolilor cele întâmplate, din pricina iubirii ei fierbinți către Domnul, în timp ce toate celelalte au tăcut din pricina fricii, deși știau.

[…] Totuși ucenicii nu voiau nici măcar să le asculte, din pricina marii lor întristări. Iar în ceea ce o privește pe Magdalena, nu au lăsat-o nici măcar o vorbă să spună. Însă în ceea ce o privește pe Maica Domnului, fiindcă o cinsteau și o respectau în mod deosebit, spuneau între ei că mărimea durerii a tulburat mintea ei si i-a înșelat vederea si auzul și pipăitul. Totuși aceea cu strălucirea extraordinară a sufletului ei feciorelnic era absolut convinsă că L-a văzut pe Domnul și L-a pipăit. Fecioara nu s-a mai dus din nou la mormânt, nici nu s-a mai contrazis cu ucenicii, fiindcă avea certitudinea învierii, de vreme ce era convinsă de toate câte a văzut și a auzit.

Evanghelistul Luca56 istorisește că Magdalena s-a întors din nou în aceeași noapte la mormânt, împreună cu celelalte femei, cu Ioana, cu Maria, mama lui Iacob cel mic și altele. Piatra fusese rostogolită și au intrat în mormânt cu aromatele pe care le pregătiseră cu mult înainte de a se lumina de ziuă, duminică, dis-de-dimineață. Trupul Domnului nu l-au găsit însă. În timp femeile ce erau nedumerite cu privire la acest lucru, s-au înfățișat înaintea lor doi îngeri strălucitori și le-au zis: «Pentru ce căutați pe Cel viu printre cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat».”57^[56]

„Ia aminte, iubite, zice Sfântul Andrei, cât de limpede se arată că aceasta nu este prima venire a femeilor la mormânt! Altminteri, dacă ar fi fost pentru prima dată ar fi fost ciudat să le dojenească și să le rușineze. După aceea s-au dus iarăși la ucenici cu Maria Magdalena și au vestit faptele. Și Magdalena văzuse deja mormântul, în timp ce celelalte numai pentru prima dată. Dar cuvintele acestea ale femeilor către ucenici au părut vorbării, și nu le-au acordat nici o încredere.

[…]

62 Sfântul Ioan Gură de Aur zice că, în timp ce cei doi ucenici au plecat de la mormânt, Maria Magdalena a stat acolo cu o mai mare stăruință. Maria răspunde „cu credință, dar și cu iubire”. Cuvintele „pe Domnul meu”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „sunt pline de sfântă dulceață” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 86, PG 59, 468 et passim). Iar Fericitul Augustin observă că: „în clipa în care bărbații se întorceau, firea cea mai slăbănoagă, adică Maria Magdalena, stătea țintuită la mormânt de cea mai puternică dragoste. Și ochii ei, care îl căutau pe Domnul și nu îl găseau, nu aveau nimic altceva de făcut decât să plângă„. Sfântul Chiril al Alexandriei observă că Mântuitorul i-a dăruit Mariei Magdalena cunoașterea tainei învierii Lui prin glasul sfinților îngeri, pentru răbdarea și pentru dorul cel iubitor de Dumnezeu care ardea în inima ei și pentru cugetul curat față de Stăpânul Hristos [de unde a inventat Părintele Arsenie Boca că avea cuget viclean față de Hristos? – n.n.] (P.E. Pusey, op. cit., p. 122). Iar Sfântul Theofilact observă în chip foarte potrivit: „întrebarea «Pentru ce plângi» pe care au pus-o cei doi îngeri Mariei Magdalena este plină de multă compasiune. Prin această întrebare a lor, îngerii iau prilej să o încredințeze că întristarea ei ar trebui să se întoarcă în bucurie” (PG 124, 292).

[…]

Ioan 20:17 Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.

Foarte reușită este și tâlcuirea papei Romei, Leon cel Mare (sec. al V-lea): ״Te voi ridica la ceva mai înalt. Îți voi pregăti ceva mai mare. Când Mă voi urca la Tatăl Meu, atunci Mă vei atinge cu adevărat și în chip desăvârșit; atunci vei ține ceea ce acum nu poți atinge și vei crede ceea ce acum nu vezi”.

Sfântul Ioan Gură de Aur notează că noua relație cu Iisus va fi atât de strânsă și cu atât mai slăvită, încât ea însăși și ucenicii se vor uni într-un singur trup cu El.

Mai frumoasă încă este tâlcuirea Sfântului Chiril al Alexandriei. ״O împiedică, așadar, Hristos pe Maria pe când alerga către El și nu o lasă să-I îmbrățișeze picioarele așa cum dorea ea foarte mult. Ce vrea deci să arate Domnul când spune: «încă nu M-am urcat la Tatăl Meu». Așadar, mai înainte de învierea Lui, Se afla fără osebire cu drepții și cu păcătoșii și nu se depărta de nimeni absolut dintre cei care se apropiau de El. Și odată a lăsat pe o femeie păcătoasă să-I șteargă picioarele cu părul capului ei. Altă dată o femeie cu scurgere de sânge «fură» cu credință tămăduirea ci de la preasfântul Lui Trup, și nu îl vedem pe El să reacționeze, ci mai degrabă o învrednicește și de o laudă: ״Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace!” Dar atunci, din iconomie, chiar și cei necurați și care aveau trupul și mintea întinată era cu putință ca fără nici o împiedicare să se atingă de însuși sfântul trup al lui Hristos și să primească toată binecuvântarea care ieșea din El [cum poate spune Părintele Arsenie Boca că nu a lăsat-o Mântuitorul pe Sfânta Maria Magdalena să se atingă de El, când a venit prima oară să Îl cunoască? – n.n.] . Totuși după ce Domnul și-a împlinit iconomia Lui cu privire la om, atunci pune opreliște și nu mai este gata să Se ofere pe Sine tuturor celor ce se apropie de EL Cum atunci nu se cuvenea să o împiedice pentru moment pe Maria de la atingerea de sfântul trup al lui Hristos de vreme ce ea încă nu primise pe Duhul Sfânt? Fiindcă mai cu seamă când Hristos S-a suit la Dumnezeu și Tatăl, atunci ne-a trimis nouă pe Duhul. Prin urmare, ca pe una care nu avea darul Duhului Sfânt, o împiedică pe Maria zicându-i: «Nu Mă atinge, căci încă nu M-am urcat la Tatăl Meu», adică nu v-am trimis încă pe Duhul Sfânt.” Acest cuvânt al Domnului, notează Sfântul Chiril, se extinde și asupra vieții noastre bisericești. De pildă, când plinătatea credincioșilor urmează să se împărtășească cu dumnezeiasca împărtășire iar slujitorii Tainelor dumnezeiești strigă: ״Sfintele sfinților”, ei învață astfel că împărtășirea cu Sfântul Trup al Domnului se potrivește numai celor sfințiți prin Duhul Sfânt […]

În sfârșit, Roman Melodul, într-un comentariu la cuvintele „Nu Mă atinge”, scrie: „Creatorul nu a condamnat pornirea ei, ci o înalță pe ea la cele dumnezeiești zicând: «Nu Mă atinge». Sau mă consideri cumva doar un om? Dumnezeu sunt. Nu Mă atinge! Înalță ochiul tău sus, o, cuvioasă, și înțelege cele cerești. Acolo caută-Mă. Cu adevărat Mă voi sui la Tatăl Meu la Care încă nu am ajuns. Sunt de un tron și de o cinste cu El, Eu care dau celor căzuți ridicare” (Roman Melodul, Condacul I la înviere, 40,11,6, SC 128, Cerf, Paris, 1967, p. 398).

[…]

În mod foarte clar Maria Magdalena a crezut în învierea Domnului. Dar când a văzut-o pe Maria, mama lui Iacov cel mic și mama lui Iosif și pe Salomeea și alte femei ducându-se la mormânt cu arome, la răsăritul soarelui, s-a dus și ea cu ele, nu fiindcă ar fi avut îndoieli, ci ca să le conducă, bucurându-se și săltând văzând mormântul gol, iadul prădat de mai multe ori. Aceste femei nu știau nimic exact, încă și despre piatra care fusese rostogolită de la intrarea în mormânt nu știau nimic, cum știau Apostolii Petru și Ioan. Aceste femei, de cum au intrat în mormânt, au văzut un tânăr cu veșmânt alb stând la dreapta și s-au cutremurat. Acesta însă nu le-a mustrat cum a mustrat Domnul pe acelea la care se referă Sfinții Evangheliști Luca și Ioan, fiindcă știa că ele veneau pentru prima oară la mormânt. Dar nu a dojenit-o nici pe Maria Magdalena; după bucuria de pe chipul ei, știa că nu mai are îndoieli și șovăieli cu privire la învierea Mântuitorului, ci era plină de bucurie pentru acest fapt. Îngerul a liniștit frica femeilor ca și primul înger din istorisirea lui Matei. A zis către ele: «Nu vă temeți… a înviat Domnul, nu mai este aici. Ci duceți-vă si spuneți-le ucenicilor și lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea și acolo îl veți vedea, după cum v-a spus». Corect, zice sfântul Andrei, a adăugat îngerul: «Și lui Petru», fiindcă așa a fost încredințat Petru că l-a iertat Domnul pentru lepădarea lui.” Aici se încheie istorisirea faptelor învierii potrivit cu relatările Evangheliștilor, așa cum le comentează în mod autentic și cu dumnezeiască înțelepciune Sfântul Andrei Criteanul. Le pune înainte, cum am văzut în special, pe Maica Domnului și pe Maria Magdalena, a cărei biografie o scrie, care cele dintâi dintre toate au văzut și s-au închinat Mântuitorului înviat și Domnului nostru Iisus Hristos!

[…] Domnul înviat a făcut-o pe Maria Magdalena cel dintâi apostol al bucuriei și mântuirii noastre.

În concluzie, se observă că pentru dovedirea teologiei patristice cu privire la vederea învierii Domnului de către Născătoarea de Dumnezeu, rolul și activitatea Sfintei Maria Magdalena în aceste evenimente nici nu se micșorează, nici nu este neglijat. Dimpotrivă, ea se arată și ajutor al Născătoarei de Dumnezeu și împreună-călătoare cu ea pe drumul către înviere, dar și inspiratoare a ucenicilor înspăimântați în privința învierii, cea care i-a mișcat spre credință, călăuză la mormântul gol și adeverirea învierii către poporul lui Dumnezeu.

[…]

Nichifor Callist Xanthopol care zice că după ce a rămas destul timp cu Sfântul Evanghelist Ioan și după ce a călăuzit pe mulți la cunoștința adevărului s-a mutat la fericita viață cea fără de sfârșit. Sufletul ei l-a dat în mâinile lui Dumnezeu, iar trupul ei, respectat chiar și de îngerii înșiși, l-a lăsat Sfântului Evanghelist, care era de față. Sfântul Evanghelist a înfășurat trupul ei în giulgiu, cum se cuvenea și cum trebuia să fie înmormântat, cinstit fiind ca o comoară de mult preț, de către Ioan Teologul, feciorelnicul ucenic al Domnului [deci nu fostul ei soț, cum bârfesc ereticii. După cum Trupul Fecioriei Întrupate și Răstignite a fost încredințat spre îngropare celei feciorelnice de către Pururea Fecioara Maică, așa și trupul celei ce L-a îngrijit feciorește la înmormântare, este încredințat unui feciorelnic. Și nu oricui, ci tocmai aceluia care a primit în grijă ca maică a sa pe Maica noastră a tuturor, Pururea Fecioară, tocmai la picioarele Crucii, Care restaurează fecioria Jertfei. Și nu de către oricine, ci chiar de către Cel ce însămânțează în fire nunta feciorelnică.

Aceasta fiindcă se cuvenea ca acela ce a sorbit cu urechea din pieptul Celui Tainic, Taina cea mare a asemănării cu Dumnezeu Tatăl (care a fost, este și va fi Fecioria, căci Tatăl L-a născut pe Fiul fără a nunti cu cineva pentru aceasta), să încredințeze smeritului pământ pe ceea ce a ajuns prin fecioria ei, poate cel mai aproape la înălțimea Pururea Fecioarei Maria.

Vedeți pe cine hulește Părintele Arsenie Boca că ar fi fost desfrânată, probabil justificându-și starea sa de slăbiciune față de Maica Zamfira, și ea căzută în modul pătimaș de a se atașa de un ieromonah?– n.n.], lângă Efes, într-o peșteră ascunsă la intrarea căreia au adormit ulterior cei șapte tineri din Efes96.

[…]

II

Conștiința Bisericii cu privire la Sfânta Maria Magdalena

1. Adevărul și rătăcirile din jurul persoanei Sfintei Maria Magdalena

Persoana Sfintei Mironosițe și cea întocmai cu Apostolii Maria Magdalena a fost lăudată și admirată de mulți, dar a fost și răstălmăcită și pătată. De timpuriu, cum vom arăta în cele ce urmează, persoane care nu aveau cunoștință cu privire la tradiția bisericească referitoare la ea au prefăcut și au vătămat rău personalitatea ei, au numit-o desfrânată și păcătoasă, au văzut-o ca întruchipare a imoralității [printre care, din păcate și Părintele Arsenie Boca – n.n.].

Rătăcirea cu privire la Sfânta Maria Magdalena începe mai întâi cu basnele filologiei ebraice rabinice care fără nici o dovadă o prezintă pe Maria Magdalena ca femeie adulteră. Talmudul tâlcuiește numele ei de la Migdala, care înseamnă împletesc părul, și de aceea o prezintă în mod abuziv ca pe o femeie adulteră care și-a părăsit soțul și făcea peruci pentru femeile desfrânate [poate aici se află motivul ocult pentru care Institutul Elie Wiesel face atâta lobby pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca: sunt în același gând – n.n.]1.

Această informație răuvoitoare au folosit-o ereziile gnostice ca să micșoreze autoritatea Sfintei. Talmudiștii sporovăiesc multe despre aceasta, despre bogăția ei, despre frumusețea ei, despre rușinea ei, despre soțul și iubiții ei. Totuși ceea ce cunoaștem cu adevărat din Scripturi este entuziasmul acela al dedicării și al recunoștinței Magdalenei către Hristos care a făcut-o să se dedice suflet și inimă slujirii Lui2^[57]. Evangheliștii au încercat să o deosebească de celelalte femei care purtau același nume, atribuindu-i ca supranume locul nașterii ei.

În primul rând, identitatea de nume a femeilor care au uns cu mir pe Iisus a fost motivul principal pentru răstălmăcirea cu privire la persoana Mariei Magdalena. Faptul ungerii cu mir este istorisit de cei patru evangheliști3 fără să fie atribuită acelorași persoane. Astfel, a fost identificată Maria Magdalena cu femeia păcătoasă din istorisirea Evanghelistului Luca4, din casa fariseului, care a adus un vas de alabastru cu mir, ungând cu el picioarele lui Iisus, udându-le cu lacrimi și ștergându-le cu părul ei. Această femeie a fost identificată încă si cu Maria, sora Martei si a lui Lazăr, care cu șase zile înainte de Paște au pregătit cină lui Hristos, iar Marta slujea în timp ce Lazăr cel înviat stătea la masa ospățului. Atunci Maria a luat o sticluță cu cel mai scump mir și a uns picioarele lui Iisus, din recunoștință. Apoi a șters cu părul ei picioarele Lui și toată casa s-a umplut de mirosul mirului3. S-au identificat cele două situații de mai sus, fiindcă seamănă între ele cum se aseamănă și cele două evenimente ale ungerii cu mir. Asemănarea celor două evenimente a dus la identificarea celor două miruiri si a celor două femei.

Datorită acestei identificări a femeilor, s-a interpretat în mod cu totul neîntemeiat și inacceptabil persoana Măriei Magdalena, dându-se prilej, cu o fantezie fără frâu, la inacceptabile consecințe, la sminteli și plăsmuiri de basne fără nici un temei istoric. Au scris despre ea romane și au regizat filme cinematografice [ce revoltă ar avea părinții de la Sfântul Munte să afle că astfel de basme a proliferat și un ieromonah Ortodox căzut în amăgire, dar propus la canonizare! – n.n.]. Dacă ar fi adevărate toate câte s-au scris despre Maria Magdalena, Biserica nu ar evita să scrie sau să spună aceleași lucruri sau asemănătoare cu cele pe care le-a scris și învățat, de pildă, despre păcatul lui David, despre prigonitorul Pavel, despre trecutul păcătos al lui Augustin și al Măriei Egipteanca și al atâtor alți păcătoși. Lauda Bisericii este să vadă morți că se ridică din păcat cu harul lui Dumnezeu. Bucuria ei este să promoveze aceste exemple și să dea curaj și altor păcătoși să se întoarcă [dar totodată ea promovează fecioria și o laudă prin exemplul Sfintei Maria Magdalena și condamnă folosirea minciunii chiar și doar pentru a îndemna la pocăință: Mat 5:37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este. – n.n.] .

Faptul identificării femeilor care au uns cu mir pe Iisus coboară până în secolul al II-lea. Primul care a identificat femeile a fost Tertulian, care totuși distinge dintre cele două femei pe Maria Magdalena.

[…]

Referirile părinților la Sfânta Maria Magdalena sunt din timpurile cele mai vechi, importante și clare cât privește înfrânarea și fecioria ei, dar și în privința deosebirii de femeile care au uns cu mir pe Domnul, în acord cu istorisirile evanghelice. Adevărul este că în nici una dintre Sfintele Evanghelii nu este caracterizată ca păcătoasă. Mai concret, Tatian Sirul (sec. al II-lea) pune accentul pe fecioria Sfintei și o distinge de femeia păcătoasă din istorisirea lui Luca.

In continuare, cei care fac referire la distincția femeilor sunt: Origen (185-254)9, Sfântul Efrem Sirul (306-373), Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Macarie Egipteanul și Victor Antiohianul (ambii au trăit în secolul al IV-lea). La fel de importantă este și mărturia Fericitului Augustin care într-un frumos cuvânt teologic la femeia păcătoasă care s-a pocăit nu face nici o referire nici la Maria Magdalena, nici la Maria lui Lazăr10 11. Iar Sfântul Ambrozie al Milanului (339-379), învățătorul lui Augustin, este de partea distincției femeilor și o caracterizează pe Maria Magdalena drept fecioară, scriind: ״Vezi că cei feciorelnici au fost învredniciți ca mai înainte de Apostoli să vadă învierea Domnului? A văzut așadar, Maria cea dintâi învierea Domnului și a crezut…”11. în Biserica Apuseană, de asemenea, în afară de Sfântul Ambrozie pentru distingerea persoanelor sunt Sfântul Ilarie Pictabius12 și Sfântul Ieronim13 14. în secolul al V-lea Sfântul Chiril al Alexandriei (375-444) o distinge clar pe Maria Magdalena de femeia păcătoasă de la Luca”.

Sfinții Modest al Ierusalimului († 634) și Fotie cel Mare (820-891) sunt și ei pentru distingerea persoanelor și în special pentru înfrânarea și fecioria Sfintei Maria Magdalena. În cuvântul său la Femeile Mironosițe, Sfântul Modest zice: „Tradițiile învață că Maria Magdalena a rămas fecioară întreaga ei viață’15^[58]׳ Sfântul Fotie adoptă părerea Sfântului Modest și răspunde la întrebarea: „Pentru ce Hristos o alege pe Maria Magdalena din care a scos șapte demoni?” El scrie: ״Numărul șapte aflăm că îl folosește Scriptura pentru virtute și pentru răutate. Pe bună dreptate, așadar, o alege Mântuitorul pe Maria Magdalena din care scosese șapte demoni, ca să alunge prin ea pe începătorul răutății din firea omenească”16.

Ca și părinții menționați mai sus, sunt pentru distingerea persoanelor și înfrânarea Sfintei Maria Magdalena sfinții: Cosma Melodul (685-750), Teofilact al Bulgariei (1030-126), Eftimie Zigabenul (sfârșitul sec. al XI-lea – începutul sec. al XII־lea) și Nichifor Callist Xanthopol. Este prin urmare zdrobitoare majoritatea celor ce acceptă distincția persoanelor în fața celor care acceptă identificarea lor. Dar este foarte important că printre cei ce acceptă distincția persoanelor se situează marii hermeneuți creștini precum Origen, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin și Fotie cel Mare.

Prin urmare, încheiem cu concluzia că Sfânta Maria Magdalena a fost considerată păcătoasă din două motive principale. Primul motiv este identificarea abuzivă a persoanei ei cu femeia păcătoasă din istorisirea Sfântului Evanghelist Luca17^[59], iar al doilea este interpretarea greșită a vindecării ei de șapte demoni care sunt în legătură cu cele șapte păcate de moarte [amândouă folosite greșit de Părintele Arsenie Boca fiindcă nu era insuflat de Sfântul Duh, ci de ignoranța în studierea Sfinților Părinți și duhurile ce-l conduceau prin vedenii – n.n.] . Cât privește ultimul motiv, trebuie să spunem că nici Marcu, nici Luca nu presupun că cei șapte demoni de care era stăpânită Maria Magdalena erau păcate. […], Sinaxarul lui Constantin Hrestou Doukakis (monahul împărat), pe data de 22 iulie notează laconic, dar limpede: ״Apropiindu–se de Hristos, a fost slobozită, prin harul Lui, de șapte demoni care o tulburau”20. Nu tâlcuiește alegoric cei șapte demoni!

În primul rând, Minologhionul bizantin al împăratului Vasile, Sinaxarul Bisericii din Constantinopol din sec. al X-lea și toți cei care urmează aceste surse (de pildă, Sfântul Nicodim Aghioritul în Sinaxarul său), acceptă toți ideea că Maria Magdalena nu a fost stăpânită de patimi.

Prin urmare, este cu totul limpede concluzia că femeia păcătoasă de la Luca, Maria Magdalena și Maria lui Lazăr sunt trei persoane diferite. în final, tradiția serioasă hermeneutică a textului acestuia (Lc. 7, 36-50), precum și a altor texte care se referă la demonizați, nu este de acord cu părerea că demonii de care era stăpânită Maria Magdalena sau alți demonizați erau păcate. De altminteri, Iisus nu caracterizează demonizarea ca boală sau ca păcat21. Nicăieri niciodată nu îi condamnă pe demonizați, nici nu-i consideră vinovați de acest necaz. Noul Testament face o distincție clară între demonizați și păcătoși. [numai Părintele Arsenie Boca, care crede că toate necazurile ni se trag de la păcate, trage la rândul său, concluzia păcătoasă că demonizarea este totuna cu păcătoșenia, cel puțin la Sfânta Maria Magdalena – n.n.]^[60]

[…] Sfântul Roman Melodul, în afară de problema identificării persoanelor la care ne-am referit mai sus, într-unul din comentariile imnologice la Evanghelia învierii se referă încă la Maria când aceasta a vizitat mormântul lui Hristos. Roman crede că femeile ele însele o trimit pe Sfânta Maria Magdalena la mormânt și îi recunosc ei un rol special printre ele, așteptând cu încredere absolută cele pe care avea să le vestească lor26. în acord cu poetul imnograf Sfântul Roman Melodul, Sfânta Maria Magdalena este prezentată sub identitatea unei maici duhovnicești a apostolilor, învățându-i și mângâindu-i27. De asemenea, Sfântul Roman prezintă momentul în care Domnul îi încredințează Magdalenei marea ei apostolie: ״Aleargă Mărie, adună-i pe ucenicii Mei, fiindcă te voi folosi pe tine ca pe o trâmbiță răsunătoare. Strigă pace în urechile înspăimântate ale prietenilor Mei ascunși și scoală-i pe toți ca dintr-un somn, ca să Mă întâlnească și să aprindă torțele. Spune-le lor, Mirele a înviat din mormânt și nimic nu a mai lăsat în el. Alungați apostoli moartea, fiindcă a înviat Cel ce dă celor căzuți ridicare”28. Sfântul Roman Melodul vrea să dovedească pe de o parte marea credință a femeilor și pe de altă parte să arate în primul rând apostolicitatea Sfintei Maria Magdalena, dar și a celorlalte femei. Se accentuează și superioritatea ei față de toate celelalte pentru că Sfânta s-a arătat cea dintâi la mormânt. Întâietatea Sfintei Maria Magdalena se întemeiază, potrivit Sfântului Roman Melodul, pe faptul că ea l-a văzut pe Domnul înviat. în final, Sfântul Roman Melodul o pune pe Sfânta Maria Magdalena la același nivel cu Moise, de vreme ce amândoi au fost cinstiți cu vederea lui Dumnezeu. Consideră astfel Roman Melodul că ceea ce este Moise pentru Israel, același lucru este Maria Magdalena pentru Israelul cel nou. Dar mai ales, Sfântul Roman Melodul în Imnul 21 nu face nici o legătură între femeia păcătoasă și Maria Magdalena 29. În Imnul 40, Sfântul Roman, dimpotrivă, o prezintă pe Maria Magdalena prihănindu-se pe sine și smerindu-se, zicând: ״ca desfrânata lacrimi vărs”30. Dar în mod special subliniază înfrânarea Măriei Magdalena cu caracterizări corespunzătoare [deci, pe lângă fecioria trupului, avea și fecioria minții, adică smerenia, socotindu-se desfrânată pentru orice mișcare a gândurilor ce-i clinteau măcar pentru vreo fărâmă de clipă mintea de la nunta cu Hristos. Fiindcă prihănirea de sine a fi desfrânată, însoțită cu caracterizarea de către alții că este înfrânată, ce poate arăta altceva decât că avea o deplină cunoașterea a realității lucrării lăuntrice în care totul, până la cel mai mic fior al sufletului, trebuie să fie numai al lui Hristos – n.n.], precum ״cinstită”, „cu cuget înfrânat”, „înțeleaptă”, „purtătoare de Dumnezeu”, „pricepută”, „evlavioasă”, „iubitoare de Dumnezeu”, „strălucind cu viața prin fapte virtuoase”, și „numărată cu cetele apostolilor”. În final, Sfântul Roman o numește copilă mai întâi pe pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în cel de-al 9-lea Imn al său31, precum și „preaînțeleaptă copilă” în Imnul 3532. Același termen îl folosește Sfântul Roman și pentru Sfânta Maria Magdalena, înțelegând prin aceasta în ambele cazuri fecioria femeilor [vedeți că în conștiința Sfintei Biserici, Sfânta Maria Magdalena avea lucrarea fecioriei cea mai apropiată de a Maicii Domnului? De aceea și turbarea diavolilor este ca tocmai pe ea și pe Maica Domnului să le acuze de desfrâu, mai întâi în scrierile ereticilor și mai la urmă în învățătura Părintelui Arsenie Boca. Acesta în predici o acuză pe Sfânta Maria Magdalena de prostituție, iar în pictură îndrăznește cu o obrăznicie inimaginabilă să aducă cea mai mare hulă cu putință la adresa Pururea Fecioriei Maicii Domnului: nu numai că nu pictează toate cele trei stele ale Pururea Fecioriei, dar îi și face transplant pictat Maicii Domnului mâinile Maicii Zamfira (care prin tentativele multiple de sinucidere își pecetluia pe trup desfrânarea ruperii voii sale de voia lui Dumnezeu) – n.n.]. Mai ales în Imnul 40 îi atribuie termenul de copilă Sfintei Maria Magdalena. Sfântul Roman Melodul face acest lucru de șapte ori în diferite strofe ca să arate credința vechii Biserici că cei șapte demoni de care a fost slobozită Maria Magdalena nu aveau nici o legătură cu fecioria ei33.

Sfântul Modest al Ierusalimului, în omilia lui la femeile mironosițe34, ca și Sfântul Grigorie de Nyssa35 și Leontie, preot din Constantinopol36, fac referire la păcatul strămoșesc, ca să arate că în antiteză cu Eva care a condus neamul omenesc la moarte, Sfânta noastră transmite ucenicilor lui Hristos vestea cea bună a învierii, că a biruit moartea definitiv. Consideră că alegerea ei specială de către Domnul a avut loc chiar în momentul în care a vindecat-o de cei șapte demoni. Sfântul Modest adoptă o tradiție manifestată în Efes pe care o mărturisește și Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, care apoi a devenit acceptată pe o scară mai largă de Biserica noastră Ortodoxă. In Efes este mărturisită o cinste vie a Sfintei Maria Magdalena, care poate fi localizată în secolul al VII-lea. Este cunoscut faptul că împăratul Leon cel înțelept a strămutat moaștele ei din Efes în Constantinopol. Un interes deosebit îl prezintă, de asemenea, locul pe care îl atribuie Sfântul Modest Măriei Magdalena în ceata ierarhică a femeilor. ״Exact așa cum corifeul apostolilor, Petru, a fost numit astfel datorită credinței lui neclintite׳ pe care o avea în piatra Hristos, același lucru se întâmplă și cu Maria Magdalena, care a devenit ca un fel de căpetenie a ucenițelor Iui Hristos; datorită curăției sale și a dragostei pe care o avea față de El a fost numită de Hristos Maria, adică i-а dat numele Maicii Sale [vedeți că avea și o lucrare asemănătoare cu a Maicii Domnului, dacă Însuși Făcătorul și Cunoscătorul inimilor noastre a numit-o cu numele cel preacinstit al Maicii Sale? – n.n.] .”

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) scrie: ״Când Domnul s-a dus în cetatea Magdal l-a însoțit Maria Magdalena din care scosese șapte demoni. Aceasta se distingea pentru bogăția și originea ei nobilă și când l-a văzut pe Domnul i–a arătat râvnă și i-а slujit Lui cu credință, asemenea Maicii Lui celei fără de prihană. Magdalena l-a găsit pe doctorul și curățitorul firii noastre, Cel care nimicește orice înstrăinare de Dumnezeu. Si nu numai că a fost eliberată de toți demonii cu harul lui Hristos, dar s-a și umplut ea însăși de har și a arătat o râvnă deosebită în credință, în milostenie și în gândurile bune. L-a urmat pe Domnul în toată perioada rămânerii Lui pe pământ, ca ucenică și ajutor al Lui, a devenit bună însoțitoare și ascultătoare a împărătesei, a Sfintei Născătoarei de Dumnezeu și a suferit împreună cu ea. In cele din urmă, a fost învrednicită și de harul apostolesc. A călătorit din țară în țară de dragul lui Hristos. Așa cum fericitul Petru era râvnitor și avea locul întâi printre ucenici, așa era și Maria Magdalena printre femeile mironosițe și celelalte femei… La evenimentele premergătoare Răstignirii lui Hristos sunt amintite de către evangheliști foarte multe femei care l-au urmat pe Hristos din Galileea și L-au slujit, printre care erau Maica Domnului și cele două Marii, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena, pe care le amintește Sfântul Ioan Evanghelistul și Teologul37. […] Aceste două Marii, zice sfântul Maxim, erau cele mai vii în dragostea lor față de Domnul dintre toate celelalte și au participat la agonia Preanevinovatei Maici și la durerile ei, când au văzut cu câtă îndrăznire și cuget viteaz s-a aflat la Crucea Fiului ei38.

Sfântul Teofilact al Bulgariei, Arhiepiscopul Ohridei (†1108) se referă la Sfânta Maria Magdalena când tâlcuiește al 20-lea capitol al Sfântului Evanghelist Ioan, accentuând faptul că sufletul ei se curățise prin nepătimire și o caracterizează ca învățător și mai cu seamă ca pildă39.

Teofan Kerameul (sec. XII) în tâlcuirea lui la cele unsprezece Evanghelii de dimineață, accentuează faptul că Maria Magdalena este ceva mai mult decât simplă mironosiță, ea este evanghelistă, și ca binevestitoare a unei vești pline de bucurie a devenit hristoforă40.

Cuvântul encomiastic al lui Nichifor Callist Xanthopol despre Sfânta Maria Magdalena constituie imul dintre cele mai frumoase elogii ale Sfintei în literatura omiletică a Părinților Bisericii41.

Xanthopol o prezintă pe Maria Magdalena urmându-l cu dragoste specială pe Mântuitorul și Binefăcătorul ei, Iisus, slujind pe Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu până la adormirea ei. După adormirea ei l-a urmat pe ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul, în Efes și acolo și-a sfârșit viața ei pământească.

Ne-a preocupat în mod special faptul că Sfânta noastră a fost calomniată și defăimată atât în vechime, cât și în zilele noastre. Este, așadar, mare înșelare și confuzie, păcat, greșeală vinovată să se atribuie fecioarei Magdalena caracterizarea de fostă desfrânată, de vreme ce nu există nici o mărturie evanghelică sau patristică pentru identificarea femeii păcătoase care a uns cu mir picioarele lui Hristos cu Sfânta Maria Magdalena. De altminteri, viața ei feciorelnică, marea dragoste de curăție a acestei fecioare, care a iubit din toată puterea sufletului ei pe Domnul, jertfirea de sine și vitejia ei la Pătimirile și la învierea veneratului ei învățător, toate acestea stau ca mărturii care au învrednicit-o pe Maria Magdalena să fie arătată Mironosiță a lui Hristos și întocmai cu Apostolii.

Se dovedește, așadar, din texte autentice ale Părinților că Sfânta Maria Magdalena a fost fecioară curată încă din tinerețe. Această fericită fecioară a primit cinstea și bucuria de a-L întâlni cea dintâi dintre toate Mironosițele pe dumnezeiescul învățător și să sărute preacuratele Lui picioare după înviere. De aceea și evangheliștii o situează pe Maria Magdalena drept prima dintre toate celelalte mironosițe. Dar și imnografia Bisericii noastre, cum au arătat câteva cântări pe care le-am ales, o laudă ca pe cea dintâi și mai înaltă dintre mironosițe, ״ucenița Cuvântului”.

Iubiții noștri frați cititori, Dumnezeul nostru cel ceresc a răsplătit credința și dragostea ei față de Mântuitorul Hristos, dar și îndelungatele ei lupte misionare cu bunătățile cerești și cu cununile împărăției Lui. […]

Poate marea și jertfitoarea ei dragoste către Domnul a depășit și dragostea Apostolilor înșiși și a multor sfinți ai Bisericii noastre.

Mesajul pe care îl transmite această carte este să o imităm pe Sfânta Maria Magdalena în dragostea ei înflăcărată față de Domnul Iisus Hristos, dar și în credința adevărată și puternică față de Binefăcătorul și dumnezeiescul ei învățător.

***

Ar merita să încheiem cu adăugirea unui preafrumos encomion către Sfânta noastră:

״Maria! Dulce nume, lauda mironosițelor și a lumii întregi, statuia însuflețită a propovăduirii apostolice, modelul dumnezeieștii iubiri și strădanii și blândeți și a vieții liniștite, bucură-te, desfătează-te, veselește-te și iarăși bucură-te… Pentru aceea te rugăm cu multă evlavie, pomenește–ne și pe noi, smeriții tăi rugători, și fii mijlocitoare către Domnul, ca, trăind vremea pribegiei noastre liniștit și senin, să-L aflăm pe Judecătorul blând și binevoitor în ziua înfricoșată a răsplătirii!”.^[61]

În același timp te rugăm cu umilință, nu lăsa pe hulitorul numelui și vieții tale să amăgească pe frații noștri Ortodocși și să-l canonizeze ca Sfânt, ca nu cumva să se lase înșelați și de celelalte învățături de suflet pierzătoare ale lui și de pilda lui cea rea, și să-și piardă sufletele, nebăgând de seamă că se unesc cu dușmanii Crucii și se despart de dulcele Mire Hristos!

Nu credem că un hulitor de Sfinții ar trebui să fie model de sfințenie în Sfânta Biserică Ortodoxă.

[1] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, p. 6.

[2] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon către Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 393

[3] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, p. 50.‎

[4] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 271-273.

[5] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 130-131.

[6] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 89-91.

[7] http://ro.wikipedia.org/wiki/Bazilica Sf%C3%A2ntul Petru din Roma, sâmbătă, 14 martie 2015

[8] Ierom. Arsenie Boca, Pravila albă. Sfaturi pentru cei căsătoriți, Ed. Agaton, 2006, p. 407.

[9] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003.

[10] Pr. Ioan Gînscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din sec. ‎XX – O sinteza a gândirii Părintelui Arsenie in 800 de capete, Ed. Teognost, Cluj-‎Napoca, 2002, p. 68‎.

[11] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, p. 50.‎

[12] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, p. 92-93.

[13] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 164, 175-177.

[14] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 61

[15] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 176-179.

[16] <http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sinod gergia.html>, vineri, 14 august 2015.

[17] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, p. 50.‎

[18] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatic, Ed. Predania, București, ²2011, p.15

[19] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004

<http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, p. 84.

[20] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004

<http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, pp. 118-119.

[21] Vasile Manea, Părintele Arsenie Boca, obiectivul „Bratu”, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, pp. 15-16.

[22] Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare…, pp. 22-23, 29-30.

[23] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 130-131.

[24] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, ‎Ed. cit., p. 100.

[25] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 271-273.

[26] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 399-400.

[27] Mineiului pe iulie, citat de aici:

<http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/07/20/despre-epoca-lui-antihrist-si-revenirea-prorocului-ilie-ca-%E2%80%9Eal-doilea-inaintemergator-al-venirii-lui-hristos/>, vineri, 19 iunie 2015.

[28] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 20-27, 87, 179, 13, 38, 112, 96, 103, 89, 85.

[29] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 1, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, ²1997, pp. 300-304, 263-264.

[30] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Luca, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 26.

[31] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 296.

[32] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 299.

[33] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007‎, p.‎ 240.

[34] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Matei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 164.

[35] ‎‎‎‎330 Cuvântul Scripturii se aseamănă mai mult lui Dumnezeu cel ‎‎necircumscris, decât omului mărginit, de la ‎care ‎‎1-a împrumutat ‎‎Dumnezeu. Căci în gura lui Dumnezeu cuvântul omenesc își lărgește ‎‎cuprinsul la infinit, ‎potrivit cu ‎cel ce îl folose ște.‎

[36] ‎656 Este interesant că în această ordine a legilor, legea naturală e așezată ‎‎după ‎cea scrisă, fiind socotită pe o treaptă mai înaltă. Această ‎ordine ‎corespunde ‎cu ‎cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc: a activității ‎virtuoase, a contemplării ‎‎naturale, a ‎îndumnezeirii. Ordinea aceasta a ‎legilor o înțelegem dacă o considerăm ‎‎nu atât pe planul istoriei, ci pe al ‎vieții fiecărui ‎ins. Apoi dacă prin legea scrisă se ‎‎înțelege în special legea celor zece porunci. Astfel fiecare om trebuie să înceapă ‎de ‎‎la ‎împlinirea ‎poruncilor, pentru a se ridica la contemplarea lui Dumnezeu în ‎natură ‎și apoi a se ‎uni cu Dumnezeu.‎

[37] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 224-232, 458-461, ‎483‎-484, 485.

[38] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 13-14.

[39] Sfinții Bătrâni et alii, Patericul…, Pentru multe feluri de năluciri și înșelăciuni diavolești, cu care amăgește ‎și înșeală vrăjmașul pe mulți, vrând ca să-‎i smintească din calea mântuirii, ‎să-i depărteze de Dumnezeu și să le fie în zadar osteneala lor, 7.‎

[40] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 5, 9-10.

[41] ‎Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, ²2010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[42] Cuvânt al Părintelui Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa Ilie. Din DVD-ul dat nouă, de către sfinția sa, la Sfânta ‎Mănăstire Pavel, din Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015. ‎

[43] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion, Ed. cit., p. 144.

[44] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 20-21.

[45] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 81-102.

[46] Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Colecția “Ortopraxia”, Ed. Agaton, Făgăraș, 2008‎, p. 82.

[47] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 89-91.

[48] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 215.

[49] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, ²2005, 22.07.

[50] http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie22.htm>, luni, 20 iulie 2015.

[51] http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-maria-magdalena-96381.html>, luni, 20 iulie 2015.

[52] 1 Mc. 3,16-19.

2Mc. 3,17.

3 In 1, 42.

4 Mt. 9, 9; Mc. 2,14.

5 Mt. 10, 3.

[53] 30 Mt. 15, 30-39.

31 Mc. 8, 1-10.

[54] 32 Lc. 8,1-3.

33 In 11, 43.

11 Nichifor Callist Xanthopol, Cuvânt la Sfânta Mironosiță…, PG 147, 553.

35 Lc. 11, 14-28.

36 Nichifor Callist Xanthopol, Cuvânt la Sfânta Mironosiță…, PG 147, 553.

[55] 43 PG 147, 556 et passim.

44 Iosif Vryennios, Cuvântul I la mântuitoarea Răstignire, Τα εúρεθéντα, vol. 2, ed. II, V. Rigopoulos, Tesalonic, 1990, p. 72.

45 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața preabinecuvântată a Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, ed. Sfânta Chilie a Sfântului Nicolae „Bourazeri”, Sfântul Munte, 2010, pp. 166-168.

[56] 56 Lc. 24,1-12.

57 Lc. 24, 5-6.

[57] 5. Judecând această informație din Talmud adăugăm o informație istorică ce zice că: ״Din perspectivă istorică, nu am putea să dovedim că femeile din Palestina purtau în perioada lui Iisus perucă sau împletituri false!” De aceea această informație este falsă. Pe de altă parte, judecând după faptul că Talmudul este în general nevrednic de crezare observăm că: ״Inepuizabilele scrieri ale Talmudului sunt ulterioare vremii lui Iisus, cu aproximativ cincizeci de ani. Mai mult încă, o mare parte din Talmud a fost alcătuită în Babilon în jurul anului 135 după Hristos, fără nici o îndoială”. D. Rops, op. cit., pp. 172-173.

[58] 10 PL 38, 595-602.

11 PL 16,269.

12 PL 9, 748B.

13 PL 26, 191C.

14 Sfântul Chirii al Alexandriei, Comentariu Ia Evanghelia după Ioan, PG 74, 693.

15 Sfântul Modest al Ierusalimului, La Sfintele Mironosițe, PG 86, 3273

[59] 16 Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Amfilohia, întrebări și răspunsuri, 158-159, EPE 132, Tesalonic 2001, p. 107 (PG 101, 833) și arhim. Hrisostom Papadopoulos, ״Și iarăși despre Maria Magdalena”, Ieros Syndesmos, voi. 165 (1911).

17 Lc. 7, 36-50

[60] 18 Noul Sinaxar, ed. cit., p. 239.

19 Marele Sinaxar, ed. cit., p. 425.

20 Marele Sinaxar al tuturor Sfinților, adică piatra cea de aur a Raiului celui înțelegător, Atena, 1893, p. 237.

21״Nici acesta nu a greșit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9, 3).

[61] Ieromonahul Theologos Simonopetritul, Sfânta Maria Magdalena, Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras, Ed. Doxologia, Iași, 2015, pp. 1-56, 73-