o) Pictura antihristică a Părintelui Arsenie Boca

Pentru a înțelege și prin vedere lucrurile studiate mai jos vă recomandăm să descărcați și să priviți lucrarea de mai jos care conține foarte multe imagini lămuritoare:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos arăta așa:

122544_iisus-hristos-mantuitorul pe fond negruisus-hristos în negru

În toate Sfintele Icoane Ortodoxe este pictată aceeași Persoană, indiferent de secol, stil sau materiale. În picturile apusene, însă, se reprezintă diferiți oameni, cărora pictorii le dau numele de Hristos, devenind astfel înlocuitori de Hristos, hristoși mincinoși sau antihriști. Pictorii aleg modelele care li se par cele mai frumoase persoane, fiindcă Mântuitorul este, a fost și va fi cel mai frumos om, fiind Dumnezeu-Omul.

Părintele Arsenie Boca a considerat că cel mai frumos om de pe pământ, cel mai potrivit să-L reprezinte pe Hristos, este chiar sfinția sa. Așadar nu numai că a mințit prin pictură, dar s-a și mândrit. Însă ucenicii sfinției sale mărturisesc că picta numai cum avea vedeniile. Aceasta însemnă că vedeniile preacuvioșiei sale nu erau de la Sfântul Duh (Duhul Adevărului Care a păstrat prin Sfânta Tradiție Adevărata Icoană a Domnului nostru Iisus Hristos Adevărul), ci de la tatăl minciunii, care de la început a fost ucigaș de oameni, vrând să-i despartă de Dumnezeu.

Așadar, în cel mai bun caz, dacă nu a fost viclean, Părintele Arsenie Boca este o victimă a înșelării diavolești:

Pr. Arsenie model pentru batj Prunc 2nunta Parintelui Arsenie Boca

Pr. Arsenie model batjocorire Sf. Ioantaierea capului Parintelui Arsenie Boca

Pr. Arsenie model pentru batj sf. VasileParintele Arsenie Boca inlantuit de idei gresite antiVasile

Pr. Arsenie automodel (2)ciocu bocu mic

Pr. Arsenie ca model al sau pentru a inlocui pe Hristos20160108_173127

blue eyes Arsenie-Boca-Sfantul-Ardealului-Foto-colorata-de-Florin-Rostariu-Istoria-in-culori20160108_174210

Cu totul altfel arată Împăratul Slavei Răstignit:

87869_potir-caldurarastignirea lui Hristos

Vedeți, este un Altul, diferit de Părintele Arsenie Boca ce s-a pictat pe sine pe o cruce strigând la oameni să vină la el.

A.        Pictura antihristică

sau Părintele Arsenie Boca avându-se pe sine ca model, în locul lui Hristos

1Io 2:15 Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; 16 Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. 17 Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. 18 Copii, este ceasul de pe urmă, și precum ați auzit că vine antihrist, iar acum mulți antihriști s-au arătat; de aici cunoaștem noi că este ceasul de pe urmă. 19 Dintre noi au ieșit, dar nu erau de-ai noștri, căci de-ar fi fost de-ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toți de-ai noștri, de aceea au ieșit. 20 Iar voi, ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate. 21 V-am scris vouă, nu pentru că nu știți adevărul, ci pentru că îl știți și știți că nici o minciună nu vine din adevăr. 22 Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduiește că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul. 23 Oricine tăgăduiește pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturisește pe Fiul are și pe Tatăl.

‎1Io 4:1 Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la ‎Dumnezeu, ‎fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume.‎ 2 În aceasta să cunoașteți duhul lui ‎Dumnezeu: orice duh care mărturisește ‎că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu.‎ 3 ‎Și orice duh, care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la ‎Dumnezeu, ci este duhul lui ‎antihrist, despre care ați auzit că vine și acum este chiar ‎în lume. 4 Voi, copii, sunteți din ‎Dumnezeu și i-ați biruit pe acei prooroci, căci mai ‎mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este ‎în lume.‎ 5 Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume și lumea îi ascultă. 6 Noi suntem ‎din Dumnezeu; cine cunoaște pe Dumnezeu ascultă de noi; ‎cine nu este din Dumnezeu nu ‎ascultă de noi. Din aceasta cunoaștem Duhul ‎adevărului și duhul rătăcirii.‎

Pentru că înfricoșate lucruri se lucrează în veacul de ‎apoi, că și Antihrist întru acel veac va să vie să-și ‎lucreze ale lui înșelăciuni prin ascultătorii lui cei înșelați ‎de dânsul, căci atâta se luptă de mult diavolul ca să ducă preoți Creștini întru pierzare, în cât dacă i-ar fi prin ‎putință și pre cei aleși sa îi amăgească, și să-i ducă cu ‎dânsul la muncile cele vecinice . Că și pre Domnul l-au ‎ispitit prea vicleanul în pustie, neștiindu-l că este ‎Dumnezeu, și l-au suit în munte înalt, întru o clipeală de ‎vreme și i-a arătat toată lumea, și i-a zis: „mie îmi sunt ‎date toate acestea și cui voiesc le voi da, numai să te ‎închini mie și ți le voi da ție“; că știa diavolul de venirea ‎lui Hristos, dar nu știa când; pentru aceasta ispitea pe ‎toți drepții. Că și Antihrist va să vie la sfârșitul veacului ‎acestuia, cu chipul blând, și smerit și milostiv, și va ‎petrece în pustie, în post și în rugăciuni, cu chipul ‎numai, și morți va învia, și leproși va curăți, însă toate le ‎va face cu năluciri. Pentru ca din pustie va veni și de ‎acolo se va umplea de toată puterea satanei, carele va locui într’însul, precum zice sfântul Efrem Sirul ; atunci ‎se va dezlega satana din iad, și va locui într’însul.‎[1]

tot omul ce-l judecă pe altcineva se află ca un Antihrist al lui Hristos, ‎de vreme ce i-a răpit dregătoria și stăpânirea ce I-a dat Tatăl, făcându-se el judecător ‎mai înainte decât Dânsul”.‎[2]

Pe eretici si adunările lor îi anatematizează si sinoadele ecumenice. Sfinții Părinți ‎demascau si înfierau aceste învățături greșite, ucigătoare de suflet iar pe ‎cei care le îmbrățișau îi numeau urâtori de Hristos si antihriști.‎[3]

Mat 24:4 Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeți să nu vă amăgească cineva. ‎:5 Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi.

***

Așadar: 1. cine minte, tăgăduind învățătura adevărată despre Hristos cel smerit, petrecând în neascultare, spre propria slavă, prefăcându-se doar la arătare că este smerit, chiar dacă ar ieși dintre noi (chiar fiind ieromonah Ortodox sau chiar protosinghel), chiar de ar face minuni mari, dar propovăduiește cele ce plac lumii (plăcerea împreunării ca sursă de sănătate și ecumenismul), 2. dacă nu mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, deci are trăsături turpești unice, inconfundabile și îl pictează cu alte trăsături, ale altui om, 3. dacă judecă pe alții ca un „bici al lui Dumnezeu”, 4. dacă îmbrățișează pe eretici prin ecumenism sau uniatism, chiar dacă ar veni în numele lui Hristos sau al misiunii Lui, dar 5. își prezintă propria persoană în locul lui Hristos, pictat sau scris, și propria învățătură în locul minunatei învățături a Evangheliei, se cheamă și este antihrist:

În limba greacă:

Αντι (= anti = în locul/contra)

+

Χριστός (= Hristos )

=

Αντιχριστος (= antihrist = în locul sau contra lui Hristos)

 

 

 

 

Ioan 5:43 Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi. Mat 24:24 Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și ‎chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși. ‎

Vă rog să urmăriți cu atenție, fără prejudecată, cum s-a pictat pe sine, în locul lui Hristos, urmărind, parcă, cu osârdie, să reproducă toate fotografiile pe care le avem cu sfinția sa.

1.              Imberb

a)         Hipnotizator mieros

b)         Hipnotizator dur

c)         Hristosul mincinos bărbierit

Părintele Arsenie Boca a îndrăznit în tablouri să bărbierească fața celui pe care îl prezenta drept Domnul nostru Iisus Hristos.

Despre necuviincioasa pictură de la Drăgănescu, în care Părintele Arsenie Boca bărbierește pe Domnul nostru Iisus Hristos (sau mai bine zis se bărbierește pe sine, fiindcă persoana pictată nu este Mântuitorul, ci sfinția sa), ne atrage atenția și Pidalionul:

Trebuie a ști și aceasta: că de vreme ce sfântul sinodul acesta la multe locuri zice, că ceea ce arată Scriptura, și Evanghelia prin graiuri, aceea înfățișează zugravul prin Icoane; pentru această pricină zugravii trebuie bine a lua aminte, și a ști mai întâi ce zice Scriptura și Evanghelia, ca să zugrăvească Icoanele după înțelegerea Sfintei Scripturi [deci zugravii Ortodocși nu se iau după vedenii, ci după Sfânta Scriptură – n.n.]. Sau de nu știu ei, să ‎întrebe pe cei ce știu ca să se învețe, și să nu zugrăvească unele în loc de altele, și de multe ori ‎încă prea necuviincioase și împotriva Evangheliei. Precum a zugrăvit pe Domnul la ‎înjumătățirea Praznicului Cincizecimii copil tânăr, și fără de barbă învățând, de vreme ce ‎Domnul atunci era Bărbat desăvârșit după Botez. [se subînțelege că și la nunta din Cana, ca și la înjumătățirea praznicului Cincizecimii, dar și în veșnicie Domnul nostru Iisus Hristos este Bărbat desăvârșit, după Botez. Deci, de unde acest obicei de-L picta nu numai ca pe un copil fără barbă, dar și ca un bărbat necuvios, care are obiceiul de a se ciumpăvi, ca într-o reclamă pentru lamele de ras? Sau cine ar fi îndrăznit să se atingă de marginea bărbii lui Hristos – în afară de Părintele Arsenie Boca și pictorii din apus în tablourile lor hulitoare, semn de ignoranță teologică avansată și lipsă hâdă de evlavie? Lev 19:27 Să nu vă încrețiți părul capului vostru, nici să stricați fața bărbii voastre. Lev 21:5 Să nu-și radă capul, să nu-și tundă marginea bărbii și să nu-și facă tăieturi pe trupurile lor pentru morți. 6 Să fie sfinți ai Dumnezeului lor și să nu pângărească numele Dumnezeului lor, că ei aduc jertfă Domnului și pâine Dumnezeului lor și de aceea să fie sfinți. Lev 21:5 Capul să nu vă radeți, nici să vă retezați barba, nici să vă faceți tăieturi pe trup pentru morți. 6 Sfinți să fie Dumnezeului lor, și să nu spurce numele Dumnezeului lor, pentru că jertfele Domnului, darurile Dumnezeului lor ei le aduc, deci să fie sfinți. Lev 19:27 Să nu vă tundeți rotund părul capului vostru, nici să vă stricați fața bărbii voastre. ‎– n.n.]‎ […]

Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău obicei, ci îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se fac de ei, ‎să ‎aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul ‎sinod acesta, ‎și nu a fi oarecare grozăvii neasemănate.‎[4]

De aici să înțelegem că nu numai Părintele Arsenie Boca era ori necunoscător, ori neascultător al Sfintei Predanii Ortodoxe, dar și că vedeniile sfinției sale erau demonice, fiindcă îngerii sau dracii nu sunt reprezentați în iconografia Ortodoxă cu barbă, ci ca tineri imberbi, primi luminați, cei de-al doilea întunecați, iar reprezentările din iconografie arată cum apar ei la Sfinți:

Deci în praxa a 5-a a acestui sinod, citindu-se cuvântul lui Ioan al Tesalonicului, ‎întru care ‎dovedește, că se cuvine a se închipui Îngerii precum s-au văzut de mulți ‎simțitorește de multe ‎ori, cu chipul trupurilor lor. Au răspuns Tarasie, că a dovedit ‎părintele acesta că se cuvine a se ‎zugrăvi Îngerii, pentru că sunt scriși împrejur, și ‎pentru că s-au arătat la mulți ca oameni. Iar ‎cu socotința lui Tarasie s-a unit și ‎sinodul. Însă trupuri însușite ale îngerilor tâlcuiesc oarecare ‎mai noi teologi, că sunt ‎trupurile cele vremelnice, pe care le-au luat ca să se facă cu ele văzuți ‎ochilor, lipite ‎către ei din ființa aerului. Iar numitul Ioan zice în praxa a 5-a, că pentru aceasta‎ ‎se ‎închipuiesc Îngerii, pentru că au trupuri subțiri. Aducând și martori la aceasta ‎pe ‎marele ‎Vasilie, pe marele Atanasie, și pe dumnezeiescul Metodie. Că cu ‎subțiri ‎trupuri după aceștia ‎sunt și îngerii, dar nu cu totul desăvârșit fără trupuri ‎ca ‎Dumnezeu. Că zice marele Vasilie în ‎capul 16 al cuvintelor celor pentru Sfântul ‎Duh, ‎despre Îngeri: „Pentru aceasta și în loc sunt, ‎și văzuți se fac, în felul trupurilor ‎lor ‎arătându-se celor vrednici.” Încă și dumnezeiescul Ilarie ‎zice, că tot cel zidit, este ‎și ‎trupesc, (cap 2 la Matei) ci și Origen cu trupuri subțiri a înțeles pe ‎Îngeri ‎‎(despre ‎începătorii cartea 1 cap 7, și cartea 2) și Tertulian în multe locuri, și mai ‎ales ‎în ‎voroava cea pentru trupul lui Hristos (cap 6) și Iustin, și Clement Stromateul ‎‎(cartea ‎‎3) ‎și Atenagora în Apologie (adică dezvinovățire); și Ciprian (pentru ‎haina ‎feciorească), și ‎Ambrozie (în cartea pentru Noe și pentru corabie) și Eusebie ‎‎(în ‎cartea 5 pentru ‎evangheliceasca pregătire), și Sulpichie Sevirul (pentru ‎Bisericeasca ‎Istorie), și Lactantie ‎‎(cartea 2 a introducerilor) și Augustin. Iar pe lângă ‎toți aceștia și ‎marele Macarie Egipteanul. ‎Și vezi capul 67 al lui Simeon Metafrastului ‎în Filocalie, ‎fața 270.‎ […]

Iar deși papa Grigorie în epistolia cea către Leon Isavrul (foaia 712 a tomului al 2-lea din ‎sinodicale) zice că nu închipuim pe Tatăl Domnului Iisus Hristos; dar aceasta nu prost a zice, ‎ci că nu-l zugrăvim după dumnezeiască fire; că aceasta cu neputință zice, este a se zugrăvi, și a ‎se închipui firea lui Dumnezeu. Care și sinodul acesta face, și toată soborniceasca Biserică, și ‎nu că nu-l zugrăvea pe el precum s-a arătat proorocului; că de nu l-am zugrăvi pe el nicidecum, ‎pentru ce să zugrăvim atât pe Tatăl, cât și pe Duhul Sfânt, în chip de Îngeri, de bărbați tineri, ‎precum s-au arătat lui Avraam?[5]

d)         Mutilarea Filocaliei

Părintele Arsenie Boca, fiind sponsor al Filocaliei, încearcă să o mutileze. Îl oprește la timp Părintele Profesor Dumitru Stăniloae

Ca să nu ne mirăm prea mult că L-a lăsat pe Mântuitorul fără barbă, Părintele Arsenie Boca L-a lăsat și fără bărbie, și fără gură, și fără jumătate din emisfera dreaptă a capului, în celebra copertă a Filocaliei[6]. I-a lăsat doar ochii, aducând aminte de adorarea inimii lui Hristos din Catolicism (Ortodocșii fiind evlavioși nu adoră organele lui Dumnezeu ci Persoana și Trupul Său întreg. Ceea ce nu au îndrăznit evreii să facă, să rupă trupul lui Hristos, îndrăznesc pictorii din catolicism, la care s-a afiliat acum și preacuvioșia sa). În realitate, după cum observați, nu sunt ochii Domnului nostru Iisus Hristos, ci tot ai Părintelui Arsenie Boca, cu lucrarea lor de o viață de a hipnotiza. Deși, fiind la începuturile acestei practici, parcă sunt mai puțini sălbatici, decât la testamentul său pictat de la Drăgănescu. Nicăieri nu spune Sfânta Tradiție că Mântuitorul lumii, Maica Domnului sau vreun Sfânt, ar fi avut această lucrare de străfulgerare cu ochii, pe care o relatează toți ucenicii Părintelui Arsenie Boca, fără excepție, când povestesc prima lor întâlnire cu magnetul de la Prislop, aducând argumente, fără să vrea, că au fost hipnotizați.

Sesizând această problemă, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a schimbat coperta Filocaliei, atât înainte de căderea comunismului, cât și la reeditarea ei de după revoluție. Aceasta a fost, de fapt, și singura contribuție proprie intelectuală a Părintelui Arsenie Boca, pentru editarea Filocaliei, de care fac atâta vâlvă ucenicii înverșunați ai sfinției sale. Contribuția reală a fost încurajarea cu bani și îndemn a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, și, pentru o mică vreme, munca de dactilograf. Era perioada inițială a carierei publice a preacuvioșiei sale, când avea nevoie de autoritatea teologică a tâlcuitorului Filocaliei, pentru a fi propulsat în opinia publică.

Ucenicii Părintelui Arsenie Boca aduc în favoarea ideii lor, că preacuvioșia sa ar fi ctitorul Filocaliei Românești următoarele două cuvinte ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, pe care, însă am dori să el cercetăm mai în amănunțime, în întreaga lor semnificație:

Cuvintele înainte la edițiile din 1946 și 1947 de la volumele I și II ale Filocaliei:

De încheiere câteva informații despre împrejurările traducerii și ale ‎tipăririi.‎

La traducerea primului volum grec (adică până la Sf. Maxim Mart. ‎inclusiv), am ‎avut alături și traducerea episcopului Gherasim Saffirin, procurându-mi o copie ‎după manuscrisul de la Mănăstirea ‎Frăsinei. Traducerea am făcut-o după textul ‎grec. Versiunea ‎episcopului Gherasim Saffirin ne-a fost numai un mijloc ‎auxiliar, ‎folosit mai ales la locurile obscure, pentru a vedea cum le-a înțeles și ‎el. ‎La Antonie, Evagrie (afară de „Tratatul despre rugăciune”), Ioan Casian ‎și ‎Isaia am avut și o primă schiță de traducere a P. C. Păr. Ieromonah ‎Serafim ‎Popescu, de la Mânăstirea Brâncoveanu. De asemenea la unele ‎scrieri am folosit ‎și copii de pe manuscrise românești mai vechi de la ‎Atos, aduse de P. C. Sa și de ‎Părintele Arsenie. In traducere am căutat ‎să folosesc pe cât s’a putut un vocabular ‎înțeles de toți și nu prea ‎depărtat de cel tradițional. Dar în unele locuri am recurs ‎și la câte un ‎termen mai nou, de dragul preciziunii.‎

Un cald cuvânt de mulțumire trebuie să aduc P. C. Părinte Ieromonah ‎Arsenie, ‎de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de ‎odinioară, care mi-a rămas ‎mereu aproape. P. C. Sa a binevoit să scrie ‎după dictatul meu cea mai mare parte ‎din traducere la prima ei ‎redactare. În afară de aceasta, prin prezența aproape ‎necontenită și prin ‎stăruința ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, ‎mi-a ‎alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până la capăt o muncă ‎atât de ostenitoare, pe ‎care altfel nu cred că ași fi săvârșit-o. Iar după ce din prima ‎ediție a ‎vândut 800 exemplare, prin abonamentele făcute pentru a doua, mi-a ‎dat ‎imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot P. C. Sa a executat și ‎coperta.‎

Mulțumesc de asemenea și acelor suflete curate ale unor smeriți ‎credincioși, cari ‎au ajutat în mod anonim la tipărirea acestei ediții.‎[7]

‎[…]‎

În mod special sunt dator să mulțumesc:‎

I.P.S. Mitropolit al Ardealului Dr. Nicolae Bălan, care a ‎acceptat tipărirea ‎acestui volum în Tipografia Arhidiecezană și, cu ‎larga înțelegere ce-o arată ‎necontenit oricărei fapte de cultură, a ‎promis angajarea a cel puțin 300 exemplare ‎din acest volum pentru ‎bibliotecile parohiale;‎

P.S. Episcop al Oradei Dr. Nicolae Popovici, care, cu ‎entuziasmul și cu ‎promptitudinea ce-l caracterizează, a ajutat ‎efectiv la tipărirea acestui volum prin ‎suma ce mi-a trimis-o ‎deodată pentru 200 exemplare din vol. I, ed. II, datorită ‎căreia am ‎putut plăti o parte din hârtie, și prin acontul apreciabil ce mi l-a pus la ‎dispoziție pentru 250 exemplare ‎din volumul de față, cu ajutorul căruia am ‎achitat o parte din ‎cheltuielile tiparului.‎

Prin asigurarea ce mi-a dat-o că va merge cu acest număr de ‎exemplare până la ‎tipărirea completă a operei, P.S. Sa îmi va fi un ‎îndemnător și un susținător ‎principal la tipărirea tuturor ‎volumelor.‎

Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăși ‎bunul meu fost ‎student, ieromonahul Arsenie de la mânăstirea ‎Brâncoveanu. Datorită ‎abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. ‎Sa, am putut face față unor greutăți ‎ce se ridicau ca munții în calea ‎tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe ‎drept cuvânt ‎ctitor de frunte al Filocaliei românești. După imboldul ce mi l-a ‎dat ‎necontenit la traducerea acestei opere, acum susține cu putere ‎neslăbită lucrarea ‎de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară ‎întreaga operă în românește, acest ‎act va rămâne legat într-o mare ‎măsură de numele P.C. Sale și de mișcarea ‎religioasă pe care a ‎trezit-o în jurul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele ‎mai ‎autentice baze ale tradiției ortodoxe și cu mijloacele cele mai ‎curate ‎duhovnicești, ale învățăturii stăruitoare și ale dragostei de ‎suflete.‎[8]

După cum vedem, Părintele Arsenie Boca nu este ctitorul ‎(unicul ctitor al)‎ Filocaliei, cu atât mai puțin inițiatorul, ci unul dintre ctitorii de frunte, contribuția sa la Filocalie fiind o binefacere financiară pomenită ca o încurajare și un imbold. Preacuvioșia sa nu este vreun participant intelectual, nu are vreo contribuție teologică sau de împreună-tâlcuitor, ci doar un mare sprijinitor organizatoric, psihologic și dactilografic de frunte, pentru primele două volume. Părintele Arsenie Boca a adus un singur manuscris vechi, folosit pentru comparare, iar cunoștințele precare de limbă greacă ale sfinției sale l-au făcut neputincios pentru vreo contribuție lingvistică.

În lista (întocmită cu atâta acrivie de marele admirator al sfinției sale, Părintele Nicolae Streza Zian) lucrărilor copiate de diaconul Zian Boca se află doar 1 singur manuscris legat de Filocalie:

«Cuvinte din Filocalie»: Anul 1853. Are 267 de foi, 41×26 cm între 36-38 rânduri pe o pagină., scriere îngrijită de caligraf[9]

Lucrul acesta este de înțeles, având în vedere că Părintele Arsenie Boca, din câte am aflat mai sus, a stat doar 87 de zile în Sfântul Munte. Din ele, cel ‎puțin 21 de zile (cele 20 de Sfinte Mănăstiri mari și Sfântul Schit Prodromu) le-a petrecut pe drum, fiindcă ‎pe atunci nu erau microbuze. Au mai rămas doar 66 de zile ca să facă alte activități, printre care și copierea de texte românești (lista pomenită mai sus arată aceasta și este explicabil, fiindcă nu știa greaca):

Țin minte că Părintele Arsenie mi-a spus că el nu ‎știe bine greaca și a uitat, dar să mă duc la Părintele ‎Olimp Căciulă de pe strada Polonă, care moare de ‎foame, și să îmi facă el traduceri și eu să-i plătesc[10]. ‎

Astfel că este evident că nu avea cum să traducă împreună cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae Filocalia. Acesta este un exemplu tipic din lista exagerărilor legendare cu care își alcătuiesc ucenicii sfinției sale cărțile biografice, pentru a-l pune în top-ul personalităților publice internaționale ca pregătire intelectuală, artistică, viață duhovnicească și facere de minuni.

Datorită instabilității și grabei cu care a plecat din Sfântul Munte (alungat de regizorii vedeniilor sfinției sale, ca nu cumva să se întâlnească cu vreun părinte îmbunătățit să-l scape de amăgire), nu a putut să copieze nici prea multe manuscrise, pentru a-i fi Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae în vreun altfel de ajutor decât financiar și de dactilograf (necunoscând greaca ci mai mult franceza). De aceea

nici Părintele Stăniloae, nici altcineva nu a ‎remarcat aportul Părintelui Arsenie la traducerea ‎unor cuvinte grecești în românește, [și aceasta fiindcă –n.n.] nu ‎știa greaca […]. Știa însă multă filozofie și ‎teologie, însă rusește puțin și foarte bine limba ‎franceză.‎[11]

chiar dacă ucenicii hipnotizați ai sfinției sale se dau peste cap pentru a dovedi că este cel mai important autor intelectual al Filocaliei Românești:

La acest amănunt foarte important, vine cu mărturia ‎sa Părintele Ioan Mihu, fost paroh în Șura Mare de ‎lângă Sibiu, fiu al fratelui doamnei Maria Stăniloae. ‎Părintele trăiește și acum în Șura Mare. El a scris ‎monografia comunei Șura Mare, și printre fotografii a ‎pus și bine-cunoscuta poză, în care Părintele Arsenie ‎este alături de familia Stăniloae. Sfinția sa mi-a spus ‎că, în 1944, prin primăvară, în căminul cultural din ‎Șura Mare, pe mesele lungi de pomeni sau nunți, era ‎întinsă Filocalia. Adică erau manuscrise, erau cărți, ‎erau ciorne ale textelor sfinte. Peste ele și prin ele își ‎purtau mâinile ca doi dirijori de orchestră sau doi ‎prestidigitatori: Părintele Stăniloae și Părintele ‎Arsenie[12].‎

Fotografiile și prestidigitația nu pot fi vreun argument rațional pentru o contribuție intelectuală, măcar de lingvist, ca să nu mai vorbim de teolog, a Părintelui Arsenie Boca la Filocalie. În acest sens avem mărturiile foarte bine asociate cu un simț duhovnicesc fin de observație, ale doamnei Lidia Stăniloae. Suntem încredințați că inclusiv Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu ar fi fost de acord ca cineva să creadă că mult ostenitoarea sa lucrare de tâlcuire a Sfinților Părinți se poate face prin prestidigitație, sau că ar fi fost el însuși vreun prestidigitator, chiar dacă Părintele Arsenie Boca se manifestă astfel [PRESTIDIGITÁȚIE s. f. Arta și tehnica de a produce iluzii (optice) prin rapiditatea și agilitatea mișcărilor mâinilor; scamatorie. – Din fr. prestidigitation. Sursa: DEX ’98 –n.n.] în mai toate activitățile preacuvioșiei sale.

De altfel fiica Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae ne arată foarte concret și cum a fost tâlcuită Filocalia și contribuția precară a Părintelui Arsenie Boca:

Dar Atena a însemnat mult mai mult decât aceste amintiri [pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – n.n.] . ‎Acolo, după ce și-a ‎însușit temeinic limba greacă atât cea vorbită, ‎cât și cea clasică, tata a dat peste ‎manuscrisele vechi ‎din ‎Biblioteca Națională. Acolo s-a întâlnit cu scrierile ‎Sfinților ‎Părinți‎ […] Manuscrisele Sfinților Părinți au avut o influență ‎uriașă asupra ‎gândirii și operei lui. Tânărului, care abia ‎împlinise douăzeci și șapte de ani i s-a ‎hărăzit să tălmăcească și ‎să interpreteze ‎ca nimeni altul gândirea riguroasă a ‎Părinților ‎Bisericii. A întâlnit acele comori și nu s-a mai ‎despărțit de ‎ele ‎niciodată, rămânând cu ele într-o comuniune strânsă și de nimic ‎întreruptă. ‎Căci părintele Stăniloae nu a tradus numai și ‎comentat scrierile Filocaliei, dar ‎a ‎trăit în spirit filocalic, ele ‎devenind însuși modelul și modul lui de viață. Numai ‎o ‎asemenea ‎întrepătrundere totală între gândire și trăirea ‎spiritualității lor putea ‎duce la o operă atât de ‎unitară, de ‎amplă și de profundă. De acest spirit a ‎impregnat și viața lui ‎familială, și nimeni nu ‎poate depune mai bine mărturie ‎decât mine, despre felul exemplar de creștinism ‎adevărat în care au viețuit și ‎conviețuit atât el, cât și soția sa.‎ […]După un timp, a venit părintele Arsenie de la Sâmbăta, pentru ‎a scrie după dictatul tatei și l-‎‎a ajutat astfel câteva săptămâni la munca de traducere.‎ […]Ne-am văzut toți de treburile noastre. Tata traducea Filocalia ‎mai departe, Scria ‎acum ‎singur, ‎căci părintele Arsenie plecase ‎între timp.‎

‎[…]Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, ‎între timp, ‎părintele Arsenie ‎plecase la Prislop. Tata, căruia îi ‎ceruse sfatul, se împotrivise ‎proiectului de a face acolo ‎o ‎mănăstire de maici.‎

Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în ‎acest scop. Au ‎discutat îndelung ‎amândoi. Tata avea o expresie ‎foarte severă, de puține ori îl ‎văzusem atât de categoric. ‎Nu ‎era ‎de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest ‎lucru ar putea da ‎loc la o sumedenie ‎de ‎ambiguități și neînțelegeri.‎

‎„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită ‎acolo. Adună câțiva ‎tineri ‎buni, ‎serioși, și întemeiați acolo o ‎mănăstire, cu activitate duhovnicească, ‎cu slujbe, predici, ‎educație ‎religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o ‎și ‎de o activitate intelectuală, pe lângă cea pastorală. Sigur se ‎găsesc călugări care vor să se dedice studiului. Se pot face traduceri, mai există atâtea manuscrise neexplorate [se înțelege de la sine că Părintele Arsenie Boca fiind implicat în latura pastorală și necunoscând greaca nu ar fi putut face traduceri, ci ar fi făcut-o călugării care ar fi venit ulterior, dacă ar fi vrut să se dedice studiului. Dar a apărut ispita Maicii Zamfira care a anulat această posibilitate– n.n.], . Poate lua ‎naștere acolo un centru cu ‎adevărat important ‎de care să-ți ‎legi ‎numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”‎

Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici măcar atunci când mănăstirea de maici a fost desființată și el s-a stabilit împreună cu maica Zamfira la București, în casa părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. ‎Nu mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost ‎acel chip cu ‎trăsături prelungi, caracteristice, nu l-‎aș ‎mai fi ‎recunoscut. Nu mai era părintele ‎Arsenie cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea ‎în zăpadă, pe o scândură ‎îngustă, ‎rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioși-‎lor ‎ce-l ‎ascultau ‎cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc ‎eu ‎păsărește!” ‎Devenise o persoană ‎anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.‎[13]

Dar însuși Părintele Profesor Dumitru Stăniloae arată că sfinția sa a fost singurul tâlcuitor al textului actual al Filocaliei, după textul grec, iar nu Părintele Arsenie Boca (care a adus doar un singur manuscris românesc din cele aduse de mai mulți pentru comparare) chiar în citatul de mulțumire adresat contribuitorilor la acest monument duhovnicesc. Cei care au schițat o altă traducere au fost doar episcopul Gherasim Saffirin și Părintele Ieromonah Serafim Popescu, starețul Sfintei Mănăstiri Sâmbăta de sus, care a și adus mult mai multe manuscrise:

La traducerea primului volum grec (adică până la Sf. Maxim Mart. ‎inclusiv), am ‎avut alături ‎și traducerea episcopului Gherasim Saffirin, procurându-mi o copie ‎după manuscrisul de la ‎Mănăstirea ‎Frăsinei. Traducerea am făcut-o după textul ‎grec. Versiunea ‎episcopului Gherasim ‎Saffirin ne-a fost numai un mijloc ‎auxiliar, ‎folosit mai ales la locurile obscure, pentru a vedea ‎cum le-a înțeles și ‎el. ‎La Antonie, Evagrie (afară de „Tratatul despre rugăciune”), Ioan Casian ‎și ‎Isaia am avut și o primă schiță de traducere a P. C. Păr. Ieromonah ‎Serafim ‎Popescu, de ‎la Mânăstirea Brâncoveanu. De asemenea la unele ‎scrieri am folosit ‎și copii de pe manuscrise ‎românești mai vechi de la ‎Atos, aduse de P. C. Sa și de ‎Părintele Arsenie. In traducere am căutat ‎să folosesc [ nu să folosim, cum ar fi spus dacă și Părintele Arsenie Boca ar fi participat la traducere – n.n.] pe cât s’a putut un vocabular înțeles de toți și nu prea depărtat de cel tradițional. ‎Dar în unele locuri am recurs și la câte un ‎termen mai nou, de dragul preciziunii.

Filocalia este o capodoperă a Sfintei Biserici și, ca orice lucrare bisericească, este sobornicească, contribuind ierarhi, preoți, diaconi, monahi și mireni.

Paternitatea textului românesc al Filocaliei, ca și a renumelui Părintelui Arsenie Boca, însă, îi aparține Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care prin smerenia sa de a se considera nevrednic, neînsemnat și a transfera altora meritele prea cucerniciei sale, prin darul de a fi mulțumitor celor ce l-au ajutat, a dobândit harul Sfântului Duh să O tâlcuiască dumnezeiește, descoperind înțelesurile revelate Sfinților Părinți.

e)            Asemănări cu Babaji, Mahomed, Iosif din Copertino, Grigori Rasputin, brahmani, yoghini, magicieni, fakiri, zei și tibetani

Părintele Arsenie Boca practica hipnoza ca și Babaji. Asemănări cu Mahomed, ereticul Iosif din Copertino, Grigori Rasputin, brahmani, yoghini, magicieni, fakiri, zei și tibetani.

Starea rătăcită ca în „Urmarea lui Hristos”

În ceea ce privește hipnoza pe care o practica Părintele Arsenie Boca, avem mai multe mărturii:

Iată cum, după mărturia ucenicilor sfinției sale:

Ai putea depune mărturie pentru lumea noastră?

‎[Trebuie să știm că orice lucrare de înșelare, fie că este vorba de ‎hipnotizator, fie de spiritist, fie de ghicitor, fie de alba-neagra, fie de ‎manipularea mass-media, are trei etape: 1. nedumerirea minții – de pildă ‎la alba-neagra mișcarea cu rapiditate a capacelor ca să nu poată mintea să ‎observe realitatea, la TV mișcarea rapidă a imaginilor, la ghicitori ‎ciudățenii în exprimare sau arătare – 2. câștigarea încrederii – la alba-‎neagra un prieten al prestidigitatorului câștigă bani, La TV se spun ‎adevăruri cunoscute, la ghicitori duhurile necurate arată lucruri de taină ‎ale victimei – și 3. sugestia ‎- la alba-neagra să joci și tu, la TV să primești ‎informația comandată de cei ce plătesc emisiunile, la ghicitori să devii ‎dependent de ei pentru diferite interese personale, fie bani fie reclamă, ‎depinde de ce dorește hipnotizatorul, ca să faci voia lui– n.n.]‎

Se întâmpla la sfârșitul clasei a VIII-a… Anul 1974. Era puțin după prânz, de sărbătoarea Sf. Ilie. Dorina Arnioni, care terminase școala cu diplomă de merit, se întorcea de la cumpărături [deja vedem unul din motivele ispitei. În loc să meargă la Sfânta Biserică, măcar pentru binecuvântarea de la sfârșitul Sfintei Liturghii, care, după cum vedem mai jos, era tocmai spre final, copila era la cumpărături ‎– n.n.]‎, de la singurul magazin din sat. Avusese cu ea 100 de lei. Aceștia erau banii pe care îi lua mereu, când mergea la cumpărături, o dată pe săptămână. După estimările de acasă, suma aceasta ajungea pentru necesarul prevăzut și mai rămânea și rest…

Lumea se întorcea de la biserică. Se umpluse de credincioși poteca dinspre biserică spre sat. Dintr-odată, copilei îi atrag atenția două siluete negre, îmbrăcate foarte ciudat. Nu îți puteai da seama ce sunt, de fapt: bărbați, femei, oameni normali sau nu foarte normali… [conștiința și bunul simț erau alarmate din realitatea ce i se prezenta ‎– n.n.]‎

De aici, totul ține de minune, de pronia lui Dumnezeu…

„Eu locuiam lângă biserică, la numărul 64. Nu era pod atunci, în dreptul nostru, peste pârâu. Intram în sat trecând peste apă. Când am dat să cobor spre albie, am rămas surprinsă de două siluete negre. Erau îmbrăcați tare ciudat [iată nedumerirea minții ‎– n.n.]‎. în haine mai mult femeiești. însă în zona capului emanau lumină! Te simțeai iradiat de lumină! Dar iradiat la modul benefic.

Când am dat să cobor, simțeam că mă ard privirile lor. Am dat Bună ziua. Și întrebarea a venit: „Locuiești acolo sau aici?” „Aici!” Și atunci o lumină așa, neobișnuită, m-a străfulgerat! Ochii persoanei din fața mea, inițial negri, apoi verzi, s-au făcut albaștri! [din nestatornicia culorii ochilor se vede ce lumină subfirească, nălucitoare, emana și lucra prin ei. Este cunoscut că arătările demonice sunt caracterizate prin această ardere a privirii ‎– n.n.]‎,Și mi-a zis atât: Pentru tine am venit! [atac prin laudă, arătându-i interesul deosebit pentru persoana ei, spre a se deschide poarta mândriei ‎– n.n.]‎

Pe atunci, ni se spunea la școală: O să mergeți prin oraș, o să vedeți tot soiul de oameni deghizați! Să n-aveți încredere în ei! L-am mai fixat o dată cu privirea, întrebându-mă: Cum pentru mine? Ce importanță am eu? Sunt un individ oarecare… Sunt așa de neînsemnată/ Cum să vină pentru mine?

Și la început m-am gândit că vor bani. Dumnezeu e deasupra și știe ce-am simțit și ce gândesc… Aveam cumpărăturile în plasă, în mâna stângă și, în rochița cu care eram îmbrăcată, în buzunarul drept, țineam restul de bani ce îl primisem de la cumpărături: o hârtie de zece lei, mov. Surpriza a venit îndată. Pentru tine am venit, a spus Părintele. Era Părintele Arsenie, cu măicuța Zamfira. Una dintre persoane era mai tânără și mai feminină. Iar cealaltă era în haină neagră, dar pe deasupra avea o haină ca de țigancă [sărmana fată. Tensionată între surprinderea unui aspect foarte sugestiv al realității și fascinație. Dacă ar fi știut că lucrarea de hipnoză este comună și magiei negre și celei albe lucrate de țigănci, dar și celor înșelați… ar fi fost scutită de cele ce urmau ‎– n.n.]‎. Eu cu țiganca asta, cu ghilimelele de rigoare, m-am mai întâlnit ulterior și în Deva. Și era fără ciorap în pantof bărbătesc. [din nou ciudățenii spre nedumerirea minții, ca toate amănuntele de până acum. Ce diferență față de arătarea cea smerită a Sfinților… ‎– n.n.]‎. Părintele, deci, m-a întrebat unde locuiesc și a zis că pentru tine am venit, după care a continuat spunând: Am venit să-ți spun prin ce-ai să treci.

Știu că mi-a mai zis: Spune-mi data nașterii. Și am impresia că parcă deschidea o carte cerească, din care, uitându-se prin mine, undeva, îmi spunea… Te cheamă cu A, cu D și cu C. Adică Arnioni Dorina Constanța. [iată câștigarea încrederii prin banala ghicire pe care o fac și țigăncile cu ghioc ‎– n.n.]‎.

Chiar atunci treceau două femei în drum. Erau niște vecine, care mi-au strigat: Ce stai de vorbă cu străinii ăia! Ce să-ți spună ție? Nu te lăsa influențată! Ce a fost am văzut, ce-o fi om vedea… [ Dumnezeu îi trimitea prin oamenii ce veneau de la Sfânta Biserică sfatul bun spre a se feri de primejdie. Ce bine ar fi fost ca din smerenie copila să asculte de ei și nu de ucigașa curiozitate ‎– n.n.]‎. Dar Părintele zice: Hotărăște-te dacă vrei sau nu să îți spun prin ce ai să treci! Eu am venit pentru tine! Voi da socoteală… în momentul în care a zis voi da socoteală! Eu am venit, e treaba ta dacă vrei, am înțeles că nu mă forțează [iară și iară câștigarea încrederii. Dar nu numai atât. Diavolul are nevoie de consimțământul tău ca să intre în tine și harul să se îndepărteze. El vrea să forțeze, dar, Dumnezeu nu-l lasă și nici el nu are vreun avantaj dacă nu ți-a cucerit voința‎ – n.n.]‎. Și atunci am zis: Sunt de acord să-mi spuneți, dar bani n-am să vă dau… Părintele mi-a răspuns: Nu ți-a cerut nimeni bani! Ți-am cerut doar să mă asculți și să iei aminte [interesul Părintelui nu era pentru bani, ci doar pentru cucerirea minții ca să dobândească o uceniță fidelă de toată viața, să-i ducă faima mai departe, ca să fie ascultat și urmat de cât mai mulți ‎– n.n.]‎! Și am zis: Dar nu pot asculta aici, pentru că mă spun doamnele acelea și se poate afla la școală și am probleme [deja conștiința îi spunea că face lucruri de rușine și că trebuie să se ascundă ‎– n.n.]‎. îmi era teamă nu de școala din sat, ci că m-ar fi putut reclama la liceu. Se făceau multe lucruri de genul acesta pe atunci… Și atunci zice: No, hai unde crezi că nu ne aude nimeni. Și am luat-o pe drum încet. Maica Zamfira s-a despărțit de noi și s-a dus la cineva în sat, să îl aștepte. Pe drum în jos am ajuns la numărul 1. Acolo, era un singur corp de clădire – cel dinspre sat, nu cele două care sunt acum. Corpul de clădire dinspre sat era doar în roșu, construit de un om care avea doi copii și care locuia în Pâran. Pe o holdă a mamei lui, a construit casa pentru al doilea copil. Acolo, erau mărăcinișuri pe dunga apei, și în fața casei aceleia, omul curățase. Erau trei sălcii plantate și Părintele a intrat și s-a așezat pe iarbă, între sălcii. Pe drum, Părintele a dus ușor mâna în buzunarul drept și a scos o iconiță cu Maica Domnului, cu Fiul în brațe [câștigarea încrederii. Este cunoscut că foarte mulți vrăjitori recurg al Sfintele Icoane, la Sfânta Scriptură și la rugăciuni pentru a cuceri pe cei naivi ‎– n.n.]‎. Văzusem una identică, atunci când eram în clasa a VI-a, în vacanța de Paști, la mănăstirea Neamțului. I-am iubit enorm pe dascălii mei, pentru că ne-au dus în țară două săptămâni și am văzut multe locuri minunate, între care și mănăstirea Neamțului. Și m-a întrebat: «Știi ce am aici?» «Da», am spus. Crezi că există Maica și Fiul? La biserică mergi? S-a așezat sub salcie și a ținut iconița și a zis: Fă cruce cu bani de hârtie [iată un gest ce ar fi trebuit să-i dea de gândit. Este specific ghicitorilor: Părintele Paisie spunea că magia este o împletire între înșelăciune si lucrare demonică. Diavolul se străduiește ‎întotdeauna să se disimuleze pentru a-i amăgi pe oameni, însă Dumnezeu nu-i îngăduie să se camufleze deplin, căci ‎altfel nimeni nu s-ar mai putea elibera din mrejele lui. întotdeauna vor rămâne expuse vreun „corn” sau vreo ‎‎„codită”, așa încât oamenii să prindă de veste si să se păzească[14].‎ – n.n.]! Am înmărmurit! înainte, zisese că nu vrea bani. Nu știam atunci că-i Părintele… Numai atâta mi-a spus, că a venit pentru mine și că voi da socoteală. Dar acel voi da socoteală m-a hotărât. Fă cruce cu bani de hârtie! Parcă înainte zisese că nu vrea bani! Și am întrebat: «Dar ați zis că nu vreți bani!» «Eu nu vreau. Dar ți-am spus că știu că ai. Ai în buzunarul drept o hârtie de zece lei!» Când am dat să-i scot, o zis: Nu-i nevoie! Acolo unde te duci, tu să ai bine grijă de ei, că vei avea mare nevoie! Ai grijă unde-i pui! O să vină vremuri când o să ai mare nevoie de ei [iar câștigarea încrederii prin ghicirea prin duh pitonicesc, a unor lucruri deșarte și un adevăr general valabil, numit truism ‎– n.n.]‎! Și Părintele a continuat: Acolo unde mă duc eu, nu am ce face cu ei! Iar de la iconiță, m-a întrebat: Mergi la biserică? N-aveți necaz la școală? Cu cine mergi? Și i-am explicat, ca dumneavoastră, că mai veneam la curățenie cu părinții. Și ce icoană te-a impresionat în biserică?, m-a întrebat. Și i-am spus că Botezul din apa Iordanului. Doamne, eram uluită cum Domnul Vieții S-a plecat în fața unui pământean și a acceptat o purtare obișnuită, chit că era Dumnezeu! Niciodată nu am reușit să înțeleg aceasta, până mai acum câțiva ani, când s-a împlinit cuvântul și mi-a fost trimisă copila, care o mers la olimpiadă la religie [iată la ce se rezumau cercetările în domeniul Ortodoxiei a bietei femei: impresii emotive și informații de la copilul ei cu care se mândrea. Unde este cercetarea pe viață și moarte a adevărului care trebuie să caracterizeze orice creștin serios, ce dorește mai presus de orice să știe ce să facă pentru a se mântui? Unde este citirea din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți? Unde este lucrarea de vedere a păcatului propriu și al neputințelor ce avariază firea! ‎– n.n.]‎, ca să mă facă să înțeleg cum atâta Slavă S-a putut smeri atât de mult, încât să Se poarte ca cel mai simplu om! Și Duhul în chip de Porumbel… Deci toată Trinitatea, tot Absolutul adunat într-o imagine! Și-atunci m-a întrebat Părintele ce rugăciuni știu. Știam din rugăciunile de seară; le ziceam cu mama. Am zis Tatăl nostru, am zis Născătoare, am zis Preasfântă Treime și, când am zis Împărate Ceresc – urma să zic și îngerașul, atâta știam —, Părintele mi-a luat mâinile și a zis: Nu așa! Mâinile se pun așa, în semnul Crucii. Repet, nu știam că-i preot, nu știam cine este, dar simțeam că este special și deosebit. Ei, în momentul în care s-a rugat smerit și simplu Împărate Ceresc, ceva m-a cutremurat! Cine l-a auzit pe Părintele rugându-se nu mai poate să se roage oricum! Vistierul Bunătății…, ziceam eu. Erau, de fapt, niște cuvinte pe care nu le înțelegeam. însă Părintele spunea: Vistier al Bunătăților [iată de ce era așa de special și deosebit: îndrăznea să schimbe conținutul sfintelor rugăciuni insuflate de Sfântul Duh. Noi credem că singurul adevărat Vistier al Bunătăților este Dumnezeu, de aceea spunem VISTIERUL pe când Părintele Arsenie Boca îl devalorizează numindu-L doar un vistier printre alții ‎– n.n.]‎!

Părintele mi-a arătat cum să țin mâinile când mă rog, și în momentul în care Părintele a ridicat mâna, aveam senzația că e mâna Iui Iisus! Aveam senzația că văd urmele cuielor în palme! Și-mi ziceam: Nu poate fi un om obișnuit! Nu poate fi o țigancă! Are o mână fină ca de pictor! Și semn că Părintele știa ce gândeam, zice: Nu mă mai tulbura [cum s-ar putea tulbura un Sfânt? ‎– n.n.]‎! Timpul meu e limitat [iată graba care presează mintea, nelăsând-o să analizeze și să primească în deplină libertate ce i se oferă. Este unul din cei trei de 6 diavolești ce formează pecetea lui antihrist: mintea pripită, închipuirea avântată. După Sfântul Vasile cel Mare, tot lucrul făcut în grabă nu este lucru bun ‎– n.n.]‎! Și-așa mă așteaptă de mult… Lasă-mă să-ți spun de ce am venit!

In momentul în care Părintele a zis Împărate Ceresc, repet, am simțit o învăluire [învăluirea nu este dată de Sfinții lui Dumnezeu care aduc o reală pace și o întărire a libertății. Iac 1:6 Iar să ceară cu credință, nimic îndoindu-se. Pentru că cel ce se îndoiește, asemenea este cu valul mării care de vânturi se aruncă și se învăluește. ‎– n.n.] ‎și o liniștire [aceasta este mimată de duhul acediei când vrea să cucerească încrederea prin false simțiri duhovnicești ‎– n.n.] ‎. […]

întrebarea a venit apoi: Ce dorești să faci în viață? Am zis: «Să-L slujesc pe Dumnezeu!» «Cum? Că pe Dumnezeu Îl poți sluji în mai multe forme. Ce crezi tu că vrei să faci?» «Păi, să am grijă de familie. Să am grijă de bătrâni…» […] Și am spus, am cerut să facă ce vrea Domnul cu viața mea [iar un cuvânt foarte frumos ‎– n.n.] ‎. Și mereu zicea Părintele: Dar crezi în Cer? Până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții [ce cuvânt diavolesc, specific ateilor! De altfel și copila a reacționat corect – n.n.] ! Și-atunci îmi amintesc că am avut o reacție foarte dură. L-am prins de mâna dreaptă și i-am zis: «Sfinții nu mănâncă pe nimeni! Sfinții sunt vii!» «Dar crezi asta?», mă întreba, și Părintele atunci se lumina și zicea: «Dacă dorești să slujești Cerul [de ce așa de impersonal? De ce nu-i spune să slujească pe Hristos, pe dulcele Iisus? ‎de ce se ferește de numele care leagă atât de tainic pe chemător de Cel chemat? – n.n.] ‎ , vei fi sprijinită! Se cheamă că faci parte din Biserica luptătoare. Te va sprijini oriunde Biserica triumfătoare, dar condiția este să nu abandonezi! Vei putea să faci foarte mult, dar vei apuca și vei spune adevărul și dușmanii te vor împiedica!» «Care?» Aproape zeflemitor întrebam. «Turcii, rușii?» «Mult mai aproape! Să te ferești de persoanele cu nume de Sfânt!» [ce gând hulitor! Mult mai bine ar fi fost să-i spună adevărul: să te ferești de persoanele cu renume de Sfântul ce vor să te stăpânească prin false proorocii și minuni în simțire și imaginație, ca să te abată de la singura lucrare mântuitoare: pocăința ‎– n.n.] ‎

Sunt fericită și astăzi când aflu că li se dau pruncilor nume de Sfinți. Părintele propovăduia asta și lumea creștină spune să încredințăm copiii unui patron spiritual. Dar atunci Părintele mi-a spus: Vei avea mari necazuri cu o persoană cu nume de Sfânt! Apoi, a zis: Conducătorul de acum va cădea [asta o propovăduia și Grig Bivolaru, în aceeași perioadă, fiind și el numit prooroc și Sfânt de adepții lui ‎– n.n.] ‎! Vei avea salcie la poartă: casa asta va fi a ta! Și mi-a arătat casa… [Iată acum prima parte a sugestiei hipnotice: să cumpere acea casă, când va putea, ca să aibă dovada certă că hipnotizatorul este și prooroc ‎– n.n.] Era casa unde m-am întâlnit cu dumneavoastră. Nu puteam să cred – nu că n-aș fi crezut ce-mi spune, dar pe calcul nu mergea nicicum! […] Dar să nu te bagi în bănci, mi-a spus, și să te ferești de lipitori!

Credeți-mă că, într-o vară, trecând la holdă, pe aici, pe pârâuașul ăsta, erau lipitori – animăluțe mici, niște viermuleți de apă. Săream peste pârâu, să nu mă atingă. Am înțeles abia după ce — nici nu mai știu cum să formulez – toată vlaga au supt-o din mine unii și alții, care fac lipeala, numai să câștige ei, la ce s-a referit Părintele. Dar îndrăznesc să sper că toate sunt îngăduite de Dumnezeu și de toate a știut Dumnezeu, pentru a ne trece prin probele de foc. [ce ușor este, vorbind în dodii general valabile, ca oamenii creduli să-și lipească mintea de vreo interpretare prin care potrivește vreo întâmplare cu acel cuvânt, dându-i sens de proorocie. Cu adevărat o astfel de lucrare este o lipitoare ce suge de vlagă rațiunea lăsându-o fără discernământ ‎– n.n.] ‎

Deci a spus: Să nu te bagi în bănci! Și eu am zis: Dar eu am fost în bănci, Părinte! [săracul copil naiv. Credea că este vorba de băncuțe ‎– n.n.] ‎Și nu mi s-a întâmplat niciun rău. Acolo, la mesteacăni, ne-au dus dascălii să vedem o școală — la noi erau doi copii într-o bancă — în care băncile erau atât de mari, de lemn, încât încăpeau trei copii într-o bancă! Și zice: Nu mă mai întrerupe! Timpul meu e limitat! De două ori mi-a spus asta. Și-așa m-așteaptă de mult… [un Sfânt ar fi surâs inocenței și ar fi lămurit copila. Ba mai mult, vorbind în Sfântul Duh i-ar fi spus exact acele cuvinte pe înțelesul ei, surprinzându-i atât nedumerirea, cât și starea sufletului cu precizie dându-i și răspunsul exact care să o construiască, fiindcă Dumnezeu –Cuvântul se pogoară la mintea fiecăruia, cunoscând-o și ducând-o la a Îl cunoaște, nu în ai spori neștiința, deci păcatul. 1Co 2:16 Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l învețe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos.‎ Această patinare în înțelesuri, ghiciturile cum le numește chiar femeia mai jos, sunt specifice lucrării diavolilor care nu ne cunosc ci ne ghicesc, vrând să pună stăpânire pe noi prin informație. Este curiozitatea morbidă demonică ce vrea să afle gândurile și stările noastre lăuntrice ca să ne poată manipula și robi lor – n.n.]

Și dintr-o dată mi-a spus: Acum nu mă atinge! Așteaptă puțin! S-a lăsat ușor pe spate, a dobândit o paloare ca de mort, a vibrat puțin și am crezut că a leșinat. Vibrația respectivă m-a dus cu gândul la faptul că sunt bolnavi pe care trebuie să-i zgâlțâi ca să își revină. […] ‎ A stat așa, o vreme, nemișcat, vibrând, după care a surâs, dintr-o dată, și a zis: Nu e cazul! Am avut puțină treabă! Ce treabă a avut am înțeles după ce ne-am întors cu Părintele, când am ajuns la femeia care cântă la strană aici și care are casa pe colțul spre Prislop, unde, de fapt, o lăsase pe Măicuța Zamfira. Vibrația respectivă sunt absolut convinsă că a fost dorința Măicuței, care trecuse de limita așteptării și probabil se îngrijora de Părintele, că întârziase să ajungă. Sunt absolut convinsă că Părintele stăpânea tehnica teleportării [iată cum de la mistica mahomedană ajungem la cea din science-fiction sau lucrări demonice cu măști științifice ‎– n.n.] ‎. Nu pot s-o demonstrez, dar sunt absolut convinsă, pentru că femeia asta, când ne-am întors, a zis: Dorinuța, unde l-ai dus pe Părintele? Că tot așteptă ălălalt [după Mahomed și Maica Zamfira, poate Arhanghelul Gavriil, dar s-ar fi adresat cu sfială Sfântul acela, spunând însă ălălalt nu se arată doar vorbirea vulgară ci înțelegem că era vorba de celălalt, din echipa adversă: 2Co 11:13 Că unii ca aceia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, închipuindu-se întru apostolii lui Hristos,:14 Și nu este de minunat; că însuși satana se preface în înger de lumină.:15 Nu este dar lucru mare de se prefac și slujitorii lui ca slujitorii dreptății; cărora va fi sfârșitul după faptele lor. ‎– n.n.] aci și de la o vreme se duse după voi. Deci, după ce Părintele și-a revenit din mini-leșinul acela, în care plecase să o liniștească pe maică, mi-a surâs, și ochii i s-au făcut din nou de Cer. A revenit din paloarea aceea ca de mort, vă spun! Deci eu țineam de mână un trup, în timp ce, îndrăznesc să cred că astralul [săraca femeie, și acum credea în ocultism și învățăturile preluate de la demoni prin spiritism, astrologie și hinduismul mascat în știință cu o supra mască de creștinism apusean, numit antropozofie. Iată roadele lucrării înșelătoare pe care a făcut-o Părintele Arsenie Boca asupra ucenicilor sfinției sale, fiindcă, după cum am văzut mai sus, era un ucenic și mare admirator al lui Rudolf Steiner, fondatorul antropozofiei– n.n.] ‎se dusese și se întorsese [aici ajungem de la mistica science-fiction la cea romano-catolică Faimosul sfânt al Italiei, Părintele Pio, și-a falsificat ‎stigmatele de pe mâini care aduceau aminte de rănile lui Iisus, ‎susține o carte a unui istoric din Peninsulă, citată de Daily Mail.‎ Biserica a fost convinsă că rănile de pe mâinile Părintelui ‎Pio, care au sângerat timp de 50 de ani, erau autentice. La fel ‎au crezut și milioanele de adepți ale fostului călugăr capucin, ‎adepți care mai credeau că Pio are puteri tămăduitoare și ‎abilitatea de a fi în două locuri în același timp[15].‎ ‎– n.n.] ‎‎.

Atunci Părintele mi-a pus o întrebare de genul:

«Crezi în lumea Cerului?» [dar de ce să nu creadă în Hristos, ci în astral? ‎– n.n.] ‎ «Da!» «Dar ce te face să crezi că există Rai?» [dar de ce să nu creadă. Ce rost au aceste întrebări care subminează credința introducând șovăiala? ‎– n.n.] ‎-am spus că, atunci când adorm, visez că mă duc în sus și văd Raiul așa cum îl știu descris la biserică, și când mă zgâlțâie părinții să mă trezesc, plâng.[de aici se vede că biata copilă era înclinată spre vise și imaginație, care i-au pregătit calea să primească toată această scenetă demonică ‎– n.n.]‎ Dar visezi urât?, m-a întrebat Părintele. [dacă avea Sfântul Duh ar fi știut ce visează[16]. De ce tot acest interogatoriu ca să pună stăpânire pe mintea ei? ‎– n.n.] ‎«Nu! Visez grădini frumoase, Raiul..,» «Păi și atunci de ce plângi?» «Pentru că mă rupe de vis trezirea…» Și Părintele a râs. [Mar 5:40 Și-L luau în râs. Iar El, scoțându-i pe toți afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei și pe cei ce îl însoțeau și a intrat unde era copila. Luc 6:25 Vai vouă celor ce sunteți sătui acum, că veți flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui.:26 Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot așa făceau proorocilor mincinoși părinții lor. ‎– n.n.] ‎ Atunci, a venit întrebarea: «Ai putea depune mărturie pentru lumea noastră?» [iată acum pentru ce a venit Părintele Arsenie Boca. Care era interesul lui personal și principala sugestie hipnotică care vedem că a funcționat după atâția ani. De ce era nevoie să vorbească așa cifrat. De ce să nu depună copila mărturie pentru Hristos, ci pentru Cer? De ce să nu împlinească porunca Evangheliei: Mat 10:32 Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu cere Mântuitorul să mărturisim cerurile ce pe El. Explicația o găsim tot în Sfânta Scriptură: Efe 6:11 Îmbrăcați-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva meșteșugirilor diavolului.12 Căci nu ne este nouă lupta împotriva trupului și a sângelui; ci împotriva începătoriilor și a domniilor, și a stăpânitorilor întunerecului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutății întru cele cerești. Copila nu era chemată să mărturisească împărăția Cerurilor, ci să depună mărturie ca pentru sfințenie despre stăpânitorii întunericului veacului acestuia, despre duhurile răutății întru cele cerești, sau din văzduh, sau din cer – fiindcă cerul în Sfânta Scriptură are sensul și de aer, și de tărie, și de văzduh, și de împărăția Cerurilor – despre vameșii care vor închinare ca unor zei, la păgâni, ca unor extratereștri de la atei, ca unor sfinți de la creștinii înșelați, de a cărui parte Părintele Arsenie Boca a căutat prin felul lucrării sale amăgite să fie părtaș, suferind o mare rătăcire ‎– n.n.] «Lumea noastră însemnând ce?» [sărmana copilă. Conștiința îi vădea ciudățenia exprimării, doar ea știa de RAI, dar neavând discernământ nu a lucrat până la capăt această alarmă care îi tot suna în minte: nu primi amăgirea, nu este Ortodoxie ce ți se predă ‎– n.n.] ‎«Lumea slujitorilor Cerului» [după cum este prezentată aici seamănă foarte mult cu lumea astralului, de la ocultiști. De altfel, după cum am văzut mai sus, la aceasta duce credința sugerată hipnotic de preacuvioșia sa ‎– n.n.] ‎, a precizat Părintele. «Deci pentru ce să depun mărturie?» «Pentru lucrarea Cerului în lume.» «Asta poate să depună oricine, orice element din creație, de la mugur și până la poarta Cerului, toate vorbesc! Absolut toată rânduiala din Univers vorbește despre Creație, despre Cer…»

«Și atunci poți depune sau nu poți depune mărturie?» «Păi toți spun!» «Care toți?» «Toți oamenii din lume pot depune mărturie despre esența lor divină [vai ce necunoaștere. Nu avem esență divină, ci chip dumnezeiesc. Esența divină este credința panteistă a păgânilor! ‎Iar Părintele necunoscând aceasta sau, mai grav, crezând aceasta, nu o corectează, cum ar fi făcut orice învățător creștin, mai ales dacă ar fi fost trimis să o ajute pentru mântuire – n.n.], pentru că atâta vreme cât are suflarea lui Dumnezeu în el…» Și atunci, Părintele a spus: Toți pot, dar nu toți vor!

Iar în momentul în care m-a întrebat dacă vreau să aleg să slujesc Cerul și să fac parte din Biserica Luptătoare, a zis: Dar pentru asta trebuie să mănânci ce trimite duhul Bisericii din Efes [Aici Părintele vorbește apocaliptic, vrând să-i smulgă consimțământul să-i poată trimite o putere diavolească, sub masca unei mâncări duhovnicești, care să o stăpânească și să-i schimbe toată viața în slujba popularității mișcării de la Prislop. Probabil era obișnuit cu astfel de vedenii, fiindcă răstălmăcirea apocalipsei este cea mai frecventă lucrare de înșelare. Dar noi spunem, nu să mănânce biata femeie ce-i trimite duhul înșelător Bisericii din Efes, ci să urmeze ce-I trimite Mântuitorul: Apoc 1:10 Fost-am în Duh într-o zi de Duminică, și am auzit după mine glas mare ca de trâmbiță,:11 Zicând: eu sunt Alfa și Omega, cel dintâi și cel de pre urmă, și ce vezi, scrie în carte, și o trimite celor șapte biserici ce sunt în Asia: la Efes si la Smirna și la Pergam și la Tiatira și la Sardes și la Filadelfia și la Laodichia. […]Apoc 2:1 Îngerului bisericii Efesului scrie: acestea zice cel ce ține cele șapte stele în dreapta sa, cel ce umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur; 2 Știu faptele tale, și osteneala ta, și răbdarea ta, și cum că nu poți suferi pre cei răi; și ai ispitit pre cei ce se zic pre sine apostoli, și nu sunt, și i-ai aflat pre ei mincinoși; 3 Și ai purtat, și ai răbdare, și pentru numele meu te-ai ostenit și nu ai încetat. 4 Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. 5 Drept aceea adu-ți aminte de unde ai căzut, și te pocăiește, și fă faptele cele dintâi; iar de nu, vin la tine curând, și voi mișca sfeșnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi. 6 Ci aceasta ai, că urăști faptele Nicolaitenilor, care și eu le urăsc.. Dacă ar fi făcut așa, ar fi respins lucrarea plină de îndulcire de sine sugestionată de preacuvioșia sa, după cum Biserica din Efes a ispitit mult pe cei ce se numesc apostoli, dar nu sunt ci se află mincinoși, cât și faptele rușinoase ale primilor eretici numiți nicolaiți, ce propovăduiau îndulcirea trupească prin împreunare ca fiind mântuitoare, după cum și Părintele o sugerează în învățăturile sale care folosesc o genetică și fiziologie neînțeleasă și răstălmăcită, că femeia ar avea nevoie de împreunarea cu bărbatul ca să fie sănătoasă ‎– n.n.] ‎. Și întrebarea mea a mai fost, acolo, la poartă: «Bine, dar dacă eu aleg calea asta, se cheamă că voi rămâne singură… De mine cine va avea grijă la bătrânețe?» «îți va fi trimisă o fetiță.» ‎ N-a spus: ai să naști o fetiță. N-a spus: vei avea. Ci: îți va fi trimisă o fetiță. [Specific pentru vorbirea falșilor prooroci este ambiguitatea. Nu a spus se va naște, nici vei avea, ci va fi trimisă ca și de o va naște, și de o va avea, și de o va cunoaște să poată interpreta că i-a fost trimisă. Să poată în orice fată din viața ei a vedea o împlinire a proorociei ‎– n.n.] «Și din ce vom trăi? Voi scrie cărți?…» Că noi făceam compuneri deosebite și mă tot lăudau dascălii că voi ajunge departe cu scrisul. «Vei scrie o singură carte, și asta profesională, pe care ți-o va scrie fetița care îți va fi trimisă…» Mi-a spus inclusiv făptui că fetița va trece două cumpene grele. [Dar ce om nu trece prin cumpene, căreia i se par cele mai grele? ‎– n.n.] ‎ Am vrut iar să spun ceva. Și zice: Nu mă mai întrerupe! [Sfinții Părinți spun că una din formele mândriei este a nu suporta să fi întrerupt când vorbești ‎– n.n.] Mereu îmi spunea: Nu mă mai întrerupe! ‎[este foarte interesantă și prezența acestor repetiții ca de tonomat. Sfântul Duh nu face așa, el nu dă șovăială și bâlbâială ci transmite un mesaj lin, plin de stăpânire dumnezeiască, deci smerit ‎– n.n.] ‎Și eu am întrebat: Și de ea cine va avea grijă? Atunci, a venit răspunsul: O va ajuta copilul născut din… (și aici Părintele a pronunțat un nume, propriu, al unei persoane, omonim cu al unui fruct, n. n.) [măr, păr, banană, cocos, struguraș, pepenel, Florin Piersic sau fructul pomului oprit? ‎– n.n.] ‎

Eu îi tot studiam trăsăturile, mi se părea că are o mână de pictor. Avea niște degete fine, lungi, așa, cum ne învățau la școală sau ne arătau în portrete că le au pictorii. [Această observație, specific feminină, arată că biata copilă era ca un magnet atrasă de Părintele Arsenie Boca prin simțuri. De altfel mai toate femeile îl iubesc și admiră fiindcă avea ochi albaștri. Se și întreba cineva: dacă Părintele Arsenie Boca ar fi avut ochi căprui, ar mai fi fost socotit Sfânt de atâtea evlavioase? În orice caz, se vede că biata copilă nu era în stare de umilință, cum ar fi fost dacă era în harul Sfântului Duh. Să comparăm cu vedenia lui Motovilov a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov. Ce libertate, ce înțelesuri Ortodoxe autentice, conforme cu toți Sfinții Părinți, ce vedere liniștită, ce schimbare a minții ucenicului atât în timpul cercetării harului dar și prin vederea mai apoi a păcatului și neputinței proprii datorită ispitei venite din bunătatea lui Dumnezeu, deci ce pocăință! ‎– n.n.] ‎ Și mi-a spus: Vei afla răspunsul la toate întrebările pe care ți le pui acum. Cine e omul acesta? De ce are mâna atât de fină, ca de pictor… Și mi-a spus de Arsenie Boca, născut în Vața de Sus. M-a întrebat: Știi unde-i Vața? Eu am spus: Știu Vața de Jos, că e cu băile unde merg bătrânele noastre!

Și a fost foarte clar când mi-a ghicit – poate e impropriu spus [ba de loc. cu adevărat un bun diagnostic. Păcat că nu a luat fata și tratamentul necesar, printr-o spovedanie autentică, în duhul Sfinților Părinți ‎– n.n.] ‎ —, mi-a intuit și mi-a tradus gândul cu mâinile de pictor, spunându-mi: Da, pictez biserica din Drăgănescu în momentul în care a rostit Drăgănescu, m-a întrebat: «La școală v-a spus ceva? Ai auzit de Arsenie?» «Da, am auzit că a fost un preot la mănăstire și le pare rău la oameni de el… Bunica mea îmi vorbește de Părintele…» [iată interesul personal al Părintelui Arsenie Boca: nu să știe biata copiliță despre Hristos ci despre… Părintele Arsenie Boca și biserica pictată de el și închinată lui de la Drăgănescu. Iată esența sugestiei hipnotice din această mare cursă întinsă unui biet suflet aflat la începutul formării sale duhovnicești și care l-a marcat ireversibil pentru toată viața, ducându-l la despărțirea de Ortodoxie, atât cu mintea cât și cu lucrarea. ‎Din păcate aceasta o vedem, fără excepție, la toți ucenicii sfinției sale: un cult în jurul lui, fiind apreciat mai mult decât toți ceilalți Sfinți[17] chiar prin sintagma eretică „Sfântul Ardealului” știut fiind că este numai Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, numai Una Preasfântă Născătoare De Dumnezeu restul, cu toții, sunt sfinți printre și împreună cu alți sfinții. Ce frumos ar fi ca și Părintele Arsenie Boca să fi fost unul din Sfinții Ardealului și nu Sfântul Ardealului ce vrea să îl înlocuiască pe singurul ce poate fi numit SFÂNTUL ARDEALULUI, ca și al întregii lumi IISUS HRISTOS. – n.n.]

Și, când a zis Drăgănescu, a trecut un om pe drum. Era inginerul agronom de la CAP-ul de pe vremea aceea și îl chema neîntâmplător sau întâmplător Drăgănescu, Era numele de familie al omului, ca un document al puterii de pătrundere a Părintelui! Sunt convinsă că avea acces la ce nu putem pătrunde încă sau nu ne facem timp să cercetăm tărâmul acela. Inginerul a spus ceva, s-a legat de Părintele. Eu, când l-am văzut pe inginer, am zis: Nu îmi mai spuneți nimic, că mă vede și mă poate spune la cineva! Părintele era cu spatele la drum și și-a întors țintă, fulgerător, ochii spre stânga, l-a focalizat și a zis: De omul acesta nu are de ce să îți fie frică! Că nu mai are mult de stat pe aici!

Era iulie. Toamna, am auzit că inginerul are cancer, și primăvara următoare a murit. Inginerul a rostit, fără să știe, probabil, o blasfemie când mi-a zis să nu mă las vrăjită de omul acela [ ce sfat bun i-a dat. Dar oare duhul pitonicesc care îi știa desigur și numele, i-a văzut și boala sau i-a și provocat-o ca să-l și omoare cum a făcut chiar și cu unii Sfinții[18], ca să se arate drept prooroc și să atace cuvântul cel adevărat al bietului inginer? Dacă este așa, și domnul inginer s-a mai și spovedit are cunună de mucenic, murind pentru adevăr. Dar acestea sunt taine pe care noi nu le putem ști, fără descoperire dumnezeiască. Le vom afla la judecata înfricoșată, dacă ne va învrednici Dumnezeu. ‎– n.n.] ‎ : și m-ar durea să aud că mai îndrăznește cineva să spună la fel despre Părintele Arsenie. Una este vrăjitoria și alta este transparența [dar aceasta nu este transparență ci o amestecătură foarte opacă ‎– n.n.] ‎cu care Părintele a circulat prin lumea aceasta, ca să poată capta de la Cer absolut tot ce a putut să dea mai benefic celor pe care i-a întâlnit.

Știu că l-am întrebat tot atunci dacă vine de la biserică. [ vedeți dragii noștri? Era sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie și Părintele Arsenie Boca nu mergea la Sfânta Biserică să-și mântuiască sufletul ‎– n.n.] ‎Nu!, a zis. Vin de la Hațeg! Unde e Hațegul, și unde e biserica… Răsăritul și apusul! [cu adevărat venea cu duh apusean, iar nu de la Răsăritul cel de sus, închinat în Sfânta Biserică ‎– n.n.] ‎… Dar de la Hațeg trebuia să veniți pe aici, pe unde duce drumul…, i-am spus. Nu, vin de la Densuș, prin Ștei. Era chiar mai încâlcită treaba! [tipic pentru toate lucrările ce vor să nedumerească mintea. Lucru obișnuit în toate vedeniile și visele diavolești ‎– n.n.] ‎ Densușul mergea ocolit, pe acolo, și Steiul era și mai sus.

Atunci l-am întrebat iar: Dar cu ce ați venit? Mi-a spus: Cu o căruță cu doi cai. Și râdea de i-am văzut dantura [Ce atitudine diferită de a Sfinților Părinți: Nu te feri a face tot lucrul cu smerită cugetare, nici iarăși de dezbate. Și de vei fi silit a râde să nu ‎ți se vadă dinții tăi. Și de vei fi silit a vorbi cu femei, întoarce-ți fața ta despre vederea lor și așa ‎vorbește cu dânsele[19] – n.n.]. ‎. Cu o căruță cu doi cai! Iar apoi, când o plecat de acolo, de la noi, de la poartă, ne-am întâlnit cu tanti Dorica, vecina la care rămăsese maica Zamfira (ea între timp se dusese), l-am însoțit pe Părintele și am zis: Lăsați-mă să vă conduc! Dacă vreți să ajungeți la Prislop, lăsați-mă să vă conduc, că eu știu drumul! Că ducă ieșiți în dreapta, iar ajungeți în Hațeg… Și atunci Părintele a zâmbit și mi-a zis: Nu te teme! Să mă apuc numai de ieșit din sat și găsesc eu cărarea! Deci a lăsat să se întrevadă că pe oricare parte, dacă mă apuc de ieșit din sat, eu găsesc cărarea!

Sunt absolut convinsă că Părintele e undeva acolo, unde se spune că: atunci drepții vor străluci ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Sunt absolut convinsă ca numai un cristal foarte puternic, purificat, de talia Părintelui, putea să facă toate aceste lucruri! [într-adevăr, sunt ghiciri cu ghiocul și ghiciri cu cristalul ‎– n.n.] ‎Pentru că el însuși mărturisea: Eu voi da socoteală, pentru că voi fi întrebat: i-ai spus, Arsenie, sau nu i-ai spus? [Cei ce lucrează cu duhurile demonice sunt foarte tare chinuiți dacă nu-și împlinesc misiunea la care sunt obligați prin legământ. Dacă nu-i trimit la lucru la alții, ca să se extindă răul, stau pe capul bietului slujitor al lor și îl chinuiesc. Aceasta o vedem și la Mahomed. El(Mohamed) obișnuia să meargă în peștera Hira unde obișnuia să se închine lui Allah multe zile și nopți continuu. El obișnuia să ia cu sine mâncare pentru călătorie și apoi se întorcea la soția sa Khadija ca să mai ia mâncare pentru o altă perioadă, până ce deodată adevărul s-a coborât asupra lui în timp ce se afla în peștera Hira. Îngerul a venit la el și i-a spus să citească. Profetul a răspuns: “Eu nu știu să citesc.”(Profetul a adăugat) “Îngerul m-a înșfăcat atât de tare încât nu mai puteam suporta. Atunci el m-a lăsat și mi-a zis din nou să citesc, și eu am răspuns: “ Eu nu știu să citesc,” el m-a înșfăcat cu putere a doua oară, până când eu nu mai puteam suporta. El atunci mi-a dat drumul și mi-a spus din nou să citesc, dar eu am răspuns, “Eu nu știu să citesc(sau, ce să citesc?)”. Atunci el m-a înșfăcat pentru a treia oară și mă sufoca cu putere, apoi mi-a dat drumul și a zis, “Citește în Numele Domnului tău, Care a creat(tot ce există). A creat pe om din sânge închegat.

După aceea apostolul lui Allah s-a întors cu inspirația, mușchii de la gâtul său se încordau de frică până ce a ajuns la Khadija și a zis, “Învelește-mă! Învelește-mă!” Ei l-au acoperit până ce frica la lăsat și a zis, “O Khadija, ce este greșit cu mine?”. Apoi el a povestit tot ce i se întâmplase și a zis, “Mii frică că ceva se va întâmpla cu mine.” Khadija a spus, “Niciodată![…][20]

Pe acest înger mahomedanii îl numesc Jivril, crezând că este Sfântul Arhanghel Gavriil. Numai că Sfinții îngeri se manifestă cu multă delicatețe: Luc 1:30 Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.

Jivril vs Gavriil

Duhul lui Dumnezeu lucrează cu multă libertate, neforțând ci luând împreună compătimitor pe Sfânt pentru slujirea altora. Foarte rar Sfinții caută pe unii sau pe alții să-i mântuiască, gândindu-se la neputința și păcătoșenia proprie. De obicei ei sunt cei căutați, pentru ca și ucenicul să-și pună voia (din libertate) în slujba pocăinței proprii ‎– n.n.] ‎ Deci el mărturisea despre întâlnirea cea mare.

Și înainte cu treizeci de ani, deci în 74, Părintele vorbea despre niște oameni nenăscuți atunci sau despre oameni care nu s-au întâlnit si care vor intra hotărâtor în viața mea! Mi s-a descoperit apoi și cine e copilul născut din*..” In continuare, pe acest subiect, Părintele Arsenie a dat amănunte foarte expresive, concrete, care pe atunci erau doar în ghicituri, pentru că se referea inclusiv la persoane care vor intra în viața Dorinei Arnioni mult mai târziu. Multe din acele persoane sunt între noi, iar evenimentele ne sunt contemporane… [ Iată ce ne spune Sfânta Scriptură de proorociile mincinoase (ca învățătură) dar care se împlinesc ca fapte, și ce atitudine să avem față de proorocii care ne aduc învățătură străină de credința dogmele și poruncile Sfintei Biserici Ortodoxe, deci ale lui Dumnezeu: Deut 13:1 „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, 2 Și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: Să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora, 3 Să nu asculți cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispitește Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră și din tot sufletul vostru. 4 Domnului Dumnezeului vostru să-I urmați și de El să vă temeți; să păziți poruncile Lui și glasul Lui să-l ascultați; Lui să-I slujiți și de El să vă lipiți. 5 Iar pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-a scos din pământul Egiptului și v-a izbăvit din casa robiei, dorind să te abată de la calea pe care ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să mergi; pierde dar răul din mijlocul tău. Nu se pune problema a îl omorî, cum era în Vechiul Testament – pentru că evreii erau trupești – dar a-l scoate din inimă ca pe un mort, pentru a pierde răul din mijlocul nostru, când ne dă învățături sau pilde de viață greșite, suntem datori să o facem. Să îi primim doar învățăturile Ortodoxe și pildele evlavioase și cu bucurie să le aplicăm. ‎– n.n.] ‎

De altfel, cuvintele Părintelui .Arsenie atunci au fost: Toate acestea le vei trăi, dar numai după ce vei trece prin ele ți le vei aduce aminte![21]

Ați văzut și dumneavoastră ce a pătimit biata femeie, că întreaga sa mentalitate și viață i-a fost răscolită, zăpăcită și întoarsă pe dos, de la simplitatea copilăriei la sofisticăriile superficiale oculte. De altfel am observat și noi, că acest duh plutitor și desprins de realitate, în care bietele victime apar simțirii ca niște oameni serafici, luminoși, liniștiți, doar că zâmbind cam tâmp (fiind prinși de falsa dragoste duhovnicească, numită de Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov „desfrâu sublimat”, dar în realitate fiind doar îmbătați și înnourați de propria părere de sine că sunt speciali și au o relație specială cu Dumnezeu, tocmai prin Părintele Arsenie Boca ce le furnizează minunile ce îi fac să se simtă deosebiți față de alții, îi fac să se simtă niște aleși). Acești oameni forțează totdeauna dovezile „incontestabile” despre sfințenia pictorului de la Drăgănescu, făcând mari presiuni ca pentru o idee fixă, iar când le aduci contraargumente ori le alunecă mintea pe lângă subiect, neînțelegând miezul inteligibil discutat, ori intră într-o panică sau violență, depinde de caracterul lor, fiindcă le este zguduită temelia idolatră a existenței, pierzându-și sensul pe care și-au clădit viața lor lăuntrică și refuză irațional orice discuție. Aceste manifestări ale unui suflet îmbolnăvit de amăgire sunt comune la ucenicii sfinției sale, la cei ai marilor guruși, la cei hipnotizați și la sectari.

Și nu este singura ce pătimește aceasta. Iată ce spune o altă victimă:

Părintele Arsenie, când m-a văzut, după ‎ce am intrat, s-a dat jos de pe schelă și mi-a ‎zis: „Bine ai venit, Petre”. Mi-a zis pe nume! ‎Părintele purta ochelari fumurii. Atunci s-a ‎întâmplat minunea cea mai mare. Am văzut venind, de la ochii Sfinției Sale, spre ochii ‎mei, două funii de foc! Eu m-am minunat tare, însă el mi-a reprodus gândul și mi-a ‎zis: „De ce zici așa, Petre: Doamne, ce ochi ‎minunați are Părintele Arsenie?! Uite, sunt ochi ‎ca și ochii tăi”. Apoi, și-a luat ochelarii de la ‎ochi. Luminile cerești au dispărut, însă eu ‎nu le voi uita niciodată! în ochii PărinteluiArsenie am văzut lumina cea adevărată, pe care au văzut-o Sfinții Apostoli pe Tabor, la ‎Schimbarea la Față, și care se arată Ia ‎Ierusalim, aprinzând Sfântul Mormânt al lui Hristos, la Sfânta înviere, în fiecare an. De aceea, după mai mulți ani, Părintele Arsenie ‎îmi zicea că nu e cazul să merg la Ierusalim, ‎ci să-L rog pe Dumnezeu, pe Maica ‎Domnului, să-Și facă Ierusalim ceresc în ‎inima mea.‎

Prin darul lui Dumnezeu și prin ‎milostenia oamenilor, am fost de mai multe ‎ori la Ierusalim. Am fost și de înviere, la ‎pogorârea Sfintei Lumini, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. însă nu am văzut mai mult Lumina cea adevărată, decât cum am văzut-o venind din ochii Părintelui Arsenie![ semnul de exclamare aparține victimei, dar și noi subscriem la el – n.n.] [22]

Să ne mai minunăm de spectacolul dat simțurilor bietei amăgite? De îndrăgostirea ei evidentă de Părintele Arsenie Boca, sub forma mascată a admirației sfinte? De felul în care primește Părintele „revelația”, comun hindușilor, mahomedanilor și îndrăciților[23]? De lipsa mesajului de pocăință și ieftinătatea specific spiritistă a conținutului transmis prin „ghicituri”? De lumea imaginativă, ireală, nălucitoare, sugerată a „slujitorilor Cerului” diferită de realitatea Sfinților și învățăturilor Bisericii? De stigmatele care îl declară fățiș romano-catolic sau cel puțin greco-catolic? De insuflările demonice asemănătoare cu ale lui Mahomed, Iosif Copertinul și ale lui Babaji?

Dar și ucenicii sfinției sale, alte victime ale hipnozei, recunosc aceasta:

„Ajuns la mănăstire, am văzut, în cele din urmă, grupul mare ‎de tineri, băieți și fete, toți studenți, care formau un cerc de sute ‎de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon. Pe ‎acela stătea, ca pe un scaun, un bărbat tânăr, extrem de frumos, ‎îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel și încins cu o curea ‎lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea. ‎Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o ‎figură frumoasă, din care țâșneau două jeturi ca de laser, din ‎ochii de un albastru ce nu-l puteai privi. Personal, nu aveam ‎intenția de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi ‎în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, care farmecă sutele de studente din jurul lui [nedumerirea minții – n.n.] . M-am plasat la o ‎distanță de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în ‎extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din ‎pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios, ce putea ‎spune acest călugăr cu studii universitare, unui grup mare de ‎tineri, studenți la rândul lor, apreciați în mediul lor ca elite. Am ‎fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, ‎recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze ‎Selma Lagerlöf, pe care o citisem mai de mult, tradusă în ‎franceză sub denumirea „La flame” (Flacăra). […]

Grupul de sute de studenți urmărise cu emoție acea nuvelă, ‎așteptând cu nerăbdare discuțiile cu Părintele Arsenie. Spre ‎mirarea acestora, el le spuse că vor discuta cu prima ocazie, ‎având ceva de făcut.‎

Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon și în loc să se ducă pe aleea ce ducea la stăreție, se îndrepta în direcția în care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar Părintele Arsenie mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă: Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?” [câștigarea încrederii, prin vădirea numelui și gândului de care știa și diavolul, fiind în duh păcătos. Nu numai diavolul poate cunoaște numele dar orice om care îți citește buletinul, deci e ceva simplu pentru el să-l reproducă. Diavolul nu poate ști gândurile smerite, dar cele insuflate de el, sau gândurile proprii pătimașe, deci însoțite de el, le cunoaște fiindu-le părtaș. Dan era în îndoială, deci păcat Rom 14:23 Iar cel ce se îndoiește, dacă va mânca, se osândește, fiindcă n-a fost din credință. Și tot ce nu este din credință este păcat.

Și ce diferit se purta Părintele Arsenie Boca, care dorea pe toți să-i convingă că este Sfânt, față de Sfinții Părinți, care, pentru smerenie, doreau să fie considerați de toți hoți

  1. Se spune despre avva Macarie Egipteanul, că de venea la el vreun frate cu frică, ca la un bătrân mare și sfânt, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul din frați, defăimându-l: „Avvo, oare când erai cămilar și furai săpun de-l vindeai, nu te băteau paznicii?” De-i zicea acestea cineva, bucuros vorbea cu el orice îl întreba.22
  2. Spuneau părinții despre avva Macarie cel Mare că s-a făcut, precum este scris, dumnezeu pământesc. Că precum este Dumnezeu acoperind lumea, așa s-a făcut și avva Macarie acoperind greșelile ce le vedea, ca și cum nu le-ar fi văzut și pe care le auzea, ca și cum nu le-ar fi auzit.23[24]

 ‎– n.n.] Știam sigur că ‎nimeni de acolo nu mă cunoaște, fiind pentru prima dată la ‎Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă și retrasă, ‎nici nu mai era prin preajmă. M-am întors spre Părintele, ‎privindu-l emoționat, dar și jenat, rugându-l să mă ierte, că ‎într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte ‎pe Dumnezeu să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. Părintele a ‎continuat să mă ție cu mâna de umăr, spunându-mi că ar vrea să ‎stăm puțin de vorbă, mergând prin livada mănăstirii, către ‎biserică [pentru a-l sugestiona hipnotic, ca la vremea potrivită să-i scrie și o carte în interesul faimei sale ‎– n.n.] . Vreau să menționez că între mine și părintele Arsenie ‎Boca erau diferențe mari, atât de vârstă și de studii, cât și în ceea ‎ce privește comuniunea ce-o avea cu spiritualitatea în Iisus. Afirm cu modestie că de atunci s-a ‎creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deși conștient de ‎marea superioritate a Părintelui Arsenie, care l-a făcut iubit de o ‎țară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiți ‎de soartă aveau atât de multă nevoie.‎ […]

Părintele Arsenie ajunsese încă de tânăr la stadiul de mare evoluție spirituală, specifică marilor eremiți, existenți în lamaseriile tibetane, înainte de ocuparea Tibetului de către comuniștii chinezi ai lui Mao Zedong. Există un număr de ‎martori de mare credibilitate, creștini cu frică de Dumnezeu, ‎care afirmau că, încă din perioada șederii Părintelui Arsenie la Muntele Athos, acesta avea puteri spirituale deosebite, care-i uluiau pe cei care-l cunoșteau de aproape. Printre aceste puteri era și învingerea gravitației, fiind văzut stând în picioare la altar în timpul liturghiei, cu picioarele la 30-40 cm deasupra podelei.‎”[25].

 

Fenomenul levitatiei a fost privit din perspective diferite pe doua continente care descriu culturi foarte diferite: Europa si Asia. In vreme ce pe “batranul continent” levitatia era un fenomen demonic (desi cel mai des “posedatii” erau chiar clerici), in Asia era o adevarata arta, pe care doar cei initiati si experimentati o puteau practica. In religiile orientale, una dintre diferentele semnificative dintre zei si oameni era aceea ca primii posedau darul zborului. Desi, aparent fara nicio explicatie, multi muritori au invatat, de-a lungul timpului, tehnicile artei unice a levitatiei. Brahmani, yoghini, pustnici, magicieni si fakiri si-au impresionat audienta cu abilitatile lor, infruntand gravitatia si incalcand multe reguli ale fizicii[26].

În filmul de pe internet intitulat Conferința Preotului ‎Profesor Simion Todoran despre părintele Arsenie Boca, 02.05.2014 la ‎minutul 41, acesta spune că, de Rusalii, a slujit în Catedrala din ‎Alba Iulia. Printre creștini era și A. Boca, care dintr-odată a ‎dispărut, A treia zi a plecat la Sinaia, unde Boca i-a confirmat că ‎a fost la Alba și zicea Boca despre sine: ‎„Am avut o stare de ‎levitație și m-am înălțat atât de la pământ…” în continuare, pr. ‎‎Todoran spune că Boca zbura, ‎ iar, la minutul 1.01.40, „A. Boca ‎mi-a zis: «Acolo unde mă duc vă ‎ajut mai mult. » „întreb: Oare acest ‎preot aude ce vorbește? ‎Când vorbește oare și gândește? ‎ […]

În cartea Alte mărturii despre părintele Arsenie Boca, Făgăraș ‎‎2008, pag. 48: „O călugăriță bătrână, în timp ce se spovedea la A. ‎Boca, L-a văzut pe Mântuitorul în locul părintelui Boca La pag. 49 ‎găsim: „Într-o seară, după slujbă, a început părintele și a vorbit, de ai ‎fi zis că s-a coborât Sf. Ilie. Când a zis cuvântul acesta: «Mă, eu nu vă ‎spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun», atunci ‎l-am văzut în chipul Mântuitorului. Și după aceea, când a vorbit ‎aspru, am văzut chipul Sf. Ioan Botezătorul și al Sf. Ilie. Trei ipostase ‎în seara aceea… M-am cutremurat, în final am rămas, așa, rezemată de ‎ușă. Părintele s-a întors spre noi și a zis: «Mă, ai văzut duhovnicie?» ‎

Am zis: «Vai părinte, să vă țină Dumnezeu cu sănătate. » Iar dânsul a ‎zis: «Folosiți-vă, mă, că de nu, vă prăpădiți.»” Cuvintele lui A. Boca: ‎‎„Mă, ai văzut duhovnicie” arată că hipnotiza și se juca cu ‎imaginația lor.‎

La pag. 39, maica Tecla, mănăstirea Cârțișoara, spune: ‎‎„Părintele mergea prin aer”. în cartea Lăsați-vă în grija lui ‎Dumnezeu, Sibiu, 2014, pag. 131-155, doamna Dorina Constanța ‎Arnioni povestește cum l-a cunoscut, în 1974, pe A. Boca. I-a zis: ‎‎„Te cheamă cu A cu D cu C”, apoi, pentru că se temea să nu fie un ‎hoț Boca, îi zice: „Ai în buzunarul drept 100 lei”'(tipic ‎ghicitoarelor; n-am întâlnii la niciun Sfânt așa un mod de a ‎atrage), apoi a început să-i vorbească despre Dumnezeu (întâi cu ‎icoana, busuiocul și crucea, ca ghicitoarele, apoi…) iar pentru că ‎ea punea mereu întrebări îi zice (pag. 137): „«Nu mă mai ‎întrerupe. Timpul meu e limitat.» De două ori mi-a spus asta. Și așa m-aștepta de mult. Și dintr-odată mi-a spus: «Acum nu mă ‎atinge. Așteaptă puțin.» S-a lăsat ușor pe spate, a dobândit o paloare ca ‎de mort, a tremurat puțin și am crezut că a leșinat Vibrația respectivă ‎m-a dus cu gândul la faptul că sunt bolnavi pe care: trebuie să-i ‎zgâlțâi ca să-și revină.. A stat așa o vreme, nemișcat, tremurând, după ‎care a surâs dintr-odată și a zis: «Nu e căzui Am avut puțină treabă.» ‎‎”‎

Pag. 138: „Vibrația respectivă a fost. dorința măicuței Zamfira, ‎care trecuse de limita așteptării și probabil se îngrijora că pr. întârzie ‎să ajungă. Părintele stăpânea tehnica teleportării Când ne-am întors, ‎maica: a zis: «Dorinuța, unde l-ai dus pe părintele? Că tot aștepta ‎ălalalt aci și de la o vreme se duse după voi.»’’ (ălalalt era sigur ‎satana care îi stăpânea pe amândoi. Nu există niciun sfânt care ‎să se fi manifestat precum Boca, doar îndemonizații).‎

Culmea, artistul timișorean Ștefan Popa Popas, lepădat de ‎ortodoxie și trecut la catolicism, declara în presă, în august 2014, ‎că: „ A. Boca trebuie canonizat tocmai pentru că este singurul ‎caz de teleportare din România.” întrebăm: Ce legătură: are ‎teleportarea cu ortodoxia?‎[27]

 

Sfantul zburator al Euharistiei

 Iosif s-a nascut la Copertino in anul 1603; era fiul unui tamplar sarac.Dupa multe dificultati pe carte le puteti citi aici, el a fost primit in ordinul Sfantului Francisc. Harurile mistice pe care le primea de la Dumnezeu si darul de a face miracole erau atat de neobisnuite incat autotitatile ecleziale l-au luat drept un iluminat periculos. El accepta toate reprosurile, toate acuzatiile, toate batjocurile si chiar izolarea totala la care a fost condamnat cu o rabdare si umilinta iesita din comun. A plecat in casa Tatalui la 18 septembrie 1663, zi in care este sarbatorit ca sfant.Intrand intr-o zi intr-o biserica neglijata,in care nu era aprinsa nici macar lampa de langa Sfantul Sacrament, el spuse insotitorului sau:

 -Crezi ca Sfantul Sfintilor Se afla aici?

-Cine stie?-raspunse fratele.

Dar discernamantul supranatural al lui Iosif nu-l putea insela. El scoate un strigat, se ridica in aer si zbura pana la tabernacolul pe care il imbratisa adorandu-l pe Domnul si Mantuitorul sau. Alta data ,in aceeasi biserica, in noaptea de Craciun, auzind fluierele ciobanilor pe care ii invitase sa vina la celebrarea Nasterii Pruncului Isus, fu inundat de o asemenea bucurie incat incepu sa danseze.Apoi, suspinand profund,scoase un strigat puternic si zbura din mijlogul bisericii, la peste 50 de picioare distanta, pana la altar;si, in incantarea lui, tinu imbratisat tabernacolul mai bine de un sfert de ora fara a face sa cada nici una din nenumaratele lumanari ce ardeau pe altar si fara ca vesmantul sau sa ia foc.

Intr-o Joie Sfanta, seara, in timp ce se ruga cu ceilalti calugari in fata mormantului pregatit in fata altarului impodobit cu numeroase lumanari si ornamente stralucitoare, Iosif zbura dintr-o data pentru a merge sa sarute potirul in care era inchisa Ostia Consacrata, fara sa deranjeze nimic din ornamentele altarului. Apoi , dupa catva timp, chemat de superiori, cobori in locul unde statuse mai inainte.

Intr-o zi din anul 1650,printul german Frederic de Bruncwich, in varsta de 25 de ni, care calatorea pentru a vizita principalele Curti regale ale Europei, se duse din curiozitate la Assisi pentru a-l vedea pe Iosif din Copertino al carui renume ajunsese pana in Germania. Ajuns la manastire,isi manifesta dorinta de a vorbi cu sfantul calugar si de a pleca imediat.Fu sfatuit sa ramana pentru a-l vedea la altar.

A doua zi dimineata, fu condus la biserica de doi conti din suita sa, unul catolic si celalalt luteran.Iosif celebra Sfanta Liturghie. Deodata, in momentul in care trebuia sa rupa Ostia,el scoase un strigat patrunzator, si zbura prin aer inapoi, la o distanta de cinci pasi de altar. Apoi scotand un al doilea strigat, reveni la altar si reusi sa rupa Ostia fara mare efort. Cand la cererea printului superiorul voi sa afle motivul strigatelor scoase de Iosif,acesta ii raspunse superiorului: „Cei pe care i-ati trimis la Liturghia mea in aceasta dimineata au inima dura, ei nu cred tot ceea ce crede Sfanta Biserica , mama noastra. De aceea Mielul lui Dumnezeu S-a intarit astazi in mainile mele incat eu nu-L puteam rupe”.

Mirat de cele vazute si de raspuns, printul nu se mai gandi la plecare si dori sa stea de vorba cu Iosif. Convorbirea dura mult timp. Printul dori sa asiste le inca o Liturghie. In momentul in care Iosif ridica Sfanta Ostie consacrata, el scoase un strigat si fu ridicat in aer unde ramase vreo zece minute. Pe ostie se vedea o cruce neagra. Printul fu foarte emotionat de acest nou miracol. Dupa Liturghie el primi mai multe sfaturi de la Iosif si le urma.

In anul urmator, printul reveni la Assisi cu totul transformat in credinta sa. Il intalni pe Iosif in fata caruia abjura de la luteranism in prezenta mai multor cardinali si deveni catolic in inima si comportare[28].

Nu mai insistăm cu citate din ucenici, fiindcă aproape (spunem „aproape” ca să nu greșim față de cele ce nu le-am parcurs, dar noi la toate primele întâlniri între ucenici și preacuvioșia sa pe care le-am citit în cărți sau pe internet, am observat un lucru comun:) toate primele întâlniri ale fanilor Părintelui Arsenie Boca se desfășoară după acest tipic: l-au văzut, i-a privit cu ochi pătrunzători, le-a ghicit, i-au devenit admiratori necondiționați, ne mai ținând cont de nimeni și de nimic, din păcate… nici de Adevăr, pierzându-și ireversibil libertatea și discernământul.

Nu numai ucenicii mărturisesc despre aceasta, ci chiar și urmașii colegilor de studii ai Părintelui Arsenie Boca:

O primă concluzie: folosirea unor tehnici ascetice trebuie făcută cu discernământ în așa fel încât să fie subordonată integral existenței duhovnicești creștine și, în particular, creștine ortodoxe. Face cineva aceasta? Atunci se găsește pe drumul cel bun. În căminul facultății prin 1928 era student Părintele Teodor Bodogae, părintele Arsenie Boca și cu tatăl meu[29]. Și erau colegi de dormitor. Și Arsenie stătea ore în șir în fața unei oglinzi și se uita între ochi; și l-au întrebat „ce faci acolo?” „Păi, zice, uite fac exerciții de concentrare” Păi, de unde, cum? Avea o carte de hatha-yoga. Învăța o tehnică de acolo. I-a fost păgubitoare?

Cred că nu. I-a fost într-un fel păgubitoare pentru că ajunsese să poarte în anii din urmă ochelari de soare inclusiv datorită faptului că avea o privire grea, când se uita spre tine aveai senzația că te răscolește până în adânc. Era și necruțător în anumite privințe, dar avea o delicatețe sufletească și n-avea nevoie neapărat de privirea lui grea ca să știe tot ce-ai făcut și ce n-ai făcut de-a lungul vieții. Avea capacitatea asta.

Aceasta este o primă percepție a acestor tehnici ascetice.[30]

Și nu numai ei, dar și autenticii mărturisitori ai Ortodoxiei, care toată viața au suferit punând adevărul mai presus de existența lor:

Părintele Arsenie Papacioc:‎

‎-‎        M-‎am dus la el, pentru că voiam să plec la mânăstire și voiam o binecuvântare. Și când m-am dus acolo la ‎Sâmbăta m-am dus foarte greu, străin… nu prea cunoșteam. Nu eram așa un om de tupeu să-mi ‎fac loc. ‎M-am dus după adresă. Și stând la masă era acolo stareț un părinte Serafim. Mult m-am folosit ‎de ‎părintele Serafim, nu de Arsenie, de Serafim m-am folosit. ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

‎-‎        Da, Părintele Serafim Popescu…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

‎-‎        Părintele Arsenie era la o masă fără așternut pe ea… cam lățimea asta… așa… eu aici și el aici, că era ‎într-o vineri ‎și se luase masa și mi-a pus și mie ceva. Și Arsenie Boca și-a pus mâinile așa… Niște ochi ‎albaștri, ‎puternici… la mine așa… fix…. Eu când am văzut zic: vezi de treabă, domnule. Eu nu eram ‎prost, eram băiat citit… ‎într-un fel… Ce înseamnă antimandarul ‎ acesta? să nu-l… L-am simțit. Cât ‎era de puternic curentul despre el, ‎pentru mine, zic, gata. Și nu mi-a mai trebuit… Mi s-au întâmplat ‎niște lucruri de o mare trăire pe care am ‎avut-o eu acolo. A vrut să vină către mine că eram într-o margine de pădure. S-a întors din drum. Eu m-am ‎rugat mult la Dumnezeu să nu vină… Nu știa lucrarea ‎mea. Am plecat la mănăstire. Mi-am văzut de ‎treabă. ‎[31]

Să vedem acum procedeele de hipnoză, aplicate de marii guruși:

Mai întâi, vă rog să remarcați, fără prejudecăți, asemănarea privirii lui Mahavatar Babaji cu a lui Grigori Rasputin și cu a Părintelui Arsenie Boca .

După cum ne învață Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, fața omului exprimă ceea ce este în inima lui, mișcată de rațiune prin suflet.

Este evident că lucrări ale minții asemănătoare provoacă rațiuni asemănătoare, ce mișcă sufletul asemănător, ceea ce generează mișcări ale inimii asemănătoare, deci expresii ale feței și ochilor asemănătoare.

Așa cum se întâmplă atunci când bat împreună vântul cel ‎rece de la miazănoapte și austrul cald, că nu încap împreună, ‎ci când vin, când fug, când se înalță la cer, când se pogoară în ‎adânc, tot așa se întâmplă și cu inima. Pronia cea ‎‎[dumnezeiască] a înzestrat-o cu o mișcare continuă și naturală ‎‎– potrivită firii mixte a omului – prin care ea se întinde sau se strânge de nenumărate ori, pentru a produce inspirațiile sau ‎expirațiile și pentru ca puterea purtătoare de viață să se ‎răspândească în tot trupul. Dar, dacă după aceste lucruri ea va fi tulburată de vânturile patimilor, atunci, printr-o străină bătaie transformând asemănarea mișcării naturale, preface ‎simțurile. Iar prefacerile inimii au același număr cu ‎prefacerile patimilor. Căci este dovedit acest lucru: întâi este ‎mișcat sufletul de rațiune și apoi inima de suflet. Aceasta este ‎o mișcare naturală, iar cealaltă provine din reflex. Ar fi fost o ‎priveliște minunată dacă s-ar fi putut vedea prin sticlă ‎mișcările inimii din piept, așa cum se vede mecanismul ceasurilor. Dacă din întâmplare se va nimeri în fața (ochilor) ‎un ipostas prea plăcut (la înfățișare), atunci inima, plină de ‎dragoste, îi aleargă înainte și se întinde ca să-l primească. ‎Dar dacă se va nimeri un ipostas. urât, atunci inima se ‎strânge toată și se retrage în fugă. în timpul unei bucurii ‎desăvârșite inima se bucură și saltă, dar la necaz se strânge și ‎arată ca și cum ar cădea. La mânie inima fierbe, iar sângele ‎se varsă în sus [se urcă la cap]. în caz de frică, ea îngheață ‎sau bate puternic și tremură. Cea mai mică parte dintr-o ‎corabie este cârma, dar orice mișcare a ei, cât de mică, ‎mișcă toată corabia pe alt drum, în dreapta sau în stânga. Tot ‎așa și orice mișcare a inimii – care se află în centru cât de ‎mică ar fi, creează trupului omenesc mari tulburări.”‎

‎„Râsul acela dulce și îmbrățișările strânse care le face ‎cineva la întâlnirea unui prieten iubit, faptul de a-și întoarce ‎fața, îngrețoșându-se, la vederea unui lucru neplăcut și urât; ‎faptul de a plesni cu mâinile și a sări cu picioarele (în sus) ‎când se veselește; faptul de a ofta când se întristează, de a se ‎înroși la față, de a-și întoarce ochii și a scrâșni din dinți când ‎se mânie; de a păli și de a-i tremura mâinile când se ‎înfricoșează – toate acestea sunt efectele exterioare ale ‎lucrărilor interne ale inimii, lucrări mici la centru [adică în inimă], dar mari la exterior.”[32]

Iată cum era și ce făcea Babaji, având parte chiar de mai multă popularitate și venerație decât Părintele Arsenie Boca, fără ajutorul mass-mediei:

La vârsta de 19 ani citisem o carte intitulată „Autobiografia unui yoghin” de Paramahamsa Yogananda, care, printre ‎multele lucruri ciudate pe care le spunea, se referea si la un oarecare Babaji. Acesta era un yoghin atât de sporit încât ‎devenise zeu nemuritor. El îi învățase pe oameni yoga. El era dascălul dascălilor, „gurul gurușilor”. Lua chipul unui ‎om tânăr si li se arăta din timp în timp, peste secole, unor ucenici marcanți. Zbura prin aer, trecea prin ziduri, se ‎făcea invizibil, vindeca bolnavi, învia morți. într-un cuvânt, era una dintre zeitățile hinduismului.‎ […]

Acum, în zilele noastre, se află pe pământ, mi-a explicat Pavis, si a început să-mi vorbească despre cartea ,,Autobiografia unui yoghin”.

Am citit-o, l-am întrerupt eu. în Occident toți am aflat despre Babaji din această carte.

Afirmațiile lui Pavis erau absolut uimitoare, așa încât am hotărât imediat să merg spre a mă convinge cu ochii mei si a trage concluziile de rigoare, căci pentru aceasta venisem în India, consumându-mă în nesfârșite căutări. îmi era imperios necesar să limpezesc lucrurile.

Cum pot să-l găsesc?

Mi-a indicat drumul, autobuzul, hotelurile, satul, popasurile, si tot ceea ce mai era util de știut Ashramul lui Babaji se numea Heracan si se afla sus în Himalaya, departe de orice ținut locuit. Ultimele îndrumări au fost acestea:

Urmează râul, si după aproximativ 7 kilometri o să-l întâlnești. însă mulți pornesc si nu reusesc să ajungă. Deși cunosc drumul, se rătăcesc.

De ce, e dificil?

Nu, dar pur si simplu nu-i dorește gurul. își iau călăuze dintre localnici, si totuși se încurcă din nou. Nu sunt capabili să ajungă acolo. Pe alții, îndată ce ajung, îi alungă înapoi. Pe unii îi tine o zi, pe alții o săptămână, pe alții luni de zile… în general, pe fiecare după valoarea sa… Trebuie să fie pur cel care vrea să meargă acolo, să aibă o karmă bună, mi-a mai spus. […]

În ziua următoare, N-a venit cu interesul stârnit la maximum. în același hotel cu noi (dacă se poate numi „hotel” acea ‎mizerabilă incintă!), întâlnise pe cineva care trecuse prin ashramul lui Babaji. Avea chiar o fotografie de-a sa, care s-a ‎dovedit capabilă să o facă si pe N. dornică să-l întâlnească. îmi vorbea deja despre el cu uimire.‎

Când l-am cunoscut pe individul pe care îl întâlnise N., acesta m-a dus în camera sa, unde, în fata fotografiei lui ‎Babaji, ardea o candelă. I se închina ca unui zeu în viată! M-am mirat. Era o haimana, un anarhist, un apusean ‎crescut într-o societate pseudo-creștină si… devenise deja religios? Mă întrebam ce se putuse întâmpla. Ce văzuseră ‎oare acești oameni? Pavis voia să se întoarcă în Germania si să întemeieze o comunitate în cinstea lui Babaji, iar ‎celălalt i se închina!‎ […]

Cu toate acestea, călătoria pe care am întreprins-o ca să-l întâlnesc pe Babaji în Himalaya s-a dovedit una foarte ‎lesnicioasă. în ciuda dificultăților întâmpinate de-a lungul celor 800 de kilometri, se găsea întotdeauna un om care ‎să ne facă viața „ușoară”. De obicei era câte un discipol de-al lui Babaji.‎ […]

‎„Să fie oare chiar Babaji?”. Nu excludeam deloc această posibilitate. Minunile pe care le văzusem în Sfântul Munte ‎prin bătrânul Paisie, dar si diversele fenomene inexplicabile care mi se întâmplaseră la Mind Control, precum si cele ‎de la cursurile de yoga sau de hipnotiza, instituiseră înlăuntrul meu certitudinea existentei lumii spirituale. Nu mă ‎îndoiam câtuși de puțin în această privință. Totuși, prezenta unui zeu întrupat, așa cum pretindeau adepții lui ‎Babaji, nu era un lucru tocmai ușor de acceptat! Pe de o parte, părintele Paisie spunea că în cosmos există două ‎puteri, Dumnezeu si Diavolul; depinde cu cine lucrează fiecare. Pe de altă parte, concepția hinduismului postula că ‎toate puterile au aceeași sorginte, numai forma diferă, sursa fiind unică si comună. Si, bineînțeles, hinduismul si în ‎special yoga ar fi expresia cea mai adecvată, cea mai pură a adevărului. Cum rămânea atunci cu Hristos?‎ […]

Tot de la el am aflat că gurul apăruse de nicăieri în regiune, ca un tânăr în jur de 20 de ani; nimeni nu știa de unde ‎venise, nimeni nu-l mai văzuse înainte. II descoperiseră niște ciobani. De 40 de zile si nopți medita. Când a deschis ‎ochii, o întreagă mulțime se adunase deja în jurul său. L-au întrebat cine este, iar el a răspuns: „Babaji”. Au râs cu ‎toții, fără să-l creadă. S-a retras în munți, în vechiul templu, si peste puțin timp au început să vină yoghini din ‎diferite zone, guruși de prestigiu care l-au recunoscut după câteva semne pe care le avea la picioare ca fiind ‎încarnarea lui Babaji, si i s-au închinat.‎

Apoi au început să se strângă primii discipoli, iar astăzi se impusese în toată regiunea, primind mulți străini care ‎veneau să-l vadă. Mai târziu am stat de vorbă si cu tatăl tânărului, care era un fanatic susținător al principiilor ‎hinduismului.‎

Mi-a atras atenția faptul că aveau atârnată într-un loc foarte expus privirilor o icoană reprezentând Bunavestire a ‎Maicii Domnului[33]. Era în stil renascentist si îl înfățișa pe înger oferind crinul Maicii Domnului.‎

Părea straniu! Să fi fost vorba de o simplă politețe fată de vizitatorii apuseni? Nu cumva încercau să insinueze că, ‎așa precum s-a întrupat Hristos, tot astfel si Babaji este Dumnezeu încarnat? în spatele gestului de a expune această ‎icoană am recunoscut din nou concepția potrivit căreia toți suntem una. Babaji, Hristos, sunt de fapt același lucru! ‎Eu însă nu eram convins în privința aceasta. Căutam cu asiduitate…‎ […]Datorită acestui om am găsit camioneta; si el ne-a ajutat tot de dragul gurului.‎

în felul acesta a fost depășit si ultimul obstacol. Pe toată durata călătoriei, ori de câte ori am întâlnit vreo problemă ‎pe care n-o puteam rezolva si care punea serios în pericol însăși continuarea călătoriei, s-a găsit mereu câte un ‎discipol al gurului care să ne ajute cu succes. Acest lucru ne impresionase cu adevărat si ne crease o atracție pozitivă ‎fată de Babaji; se năștea deja un sâmbure de entuziasm si de credință în capacitățile „neobișnuite” ale acestui guru.‎ […]

Lângă vale erau zidite o piramidă de 5 metri înălțime, un locaș unde ardea continuu focul, si alte simboluri din ‎piatră. Tot ceea ce citisem în diversele cărți de ocultism si de magie albă si, în general, toate informațiile pe care le ‎acumulasem din acest domeniu vast, toate câte le auzisem… aici erau realitate! Am putut recunoaște diferite ‎simboluri magice si felurite obiecte al căror uz îl cunoșteam din auzite. Mă străbătea un sentiment ciudat. încă de ‎mic copil aveam o înclinație către aceste lucruri. La 13 ani, găsisem în biblioteca tatălui meu o carte cu paginile ‎netăiate, pe care citind-o, am rămas foarte impresionat Cuprindea si descrierile unor exerciții de yoga, pe care le- am ‎practicat frecvent în acea perioadă. Manifestam o atracție încă neconștientizată către însingurare, către ascetism, si ‎socoteam că mi-ar fi potrivit să devin yoghin. îmi amintesc că pe vremea gimnaziului le spuneam prietenilor mei: ‎‎„Știți ce vreau eu? O cămăruță în pădure, un blid de mâncare si timp liber să mă ocup de mine însumi”. Ei bine, iată ‎că acum toate acestea așteptau la picioarele mele. Lucrurile care îmi captaseră dintotdeauna interesul, care mă ‎preocupaseră zi de zi si pe care le considerasem a fi singurele cu adevărat importante în viată, se aflau deodată chiar în fata mea, nu într-un mod fragmentar sau limitat, ci integral si chiar cu supra măsură. ‎Ajunsesem la sursă, găsisem esența! Nu cărți cu caracter descriptiv, ci faptă. Nu teorii, ci trăire!‎

Toate cărțile care circulă în Occident, pornind de Ia Karl Jung, întemeietorul psihiatriei si autorul teoriei ‎subconștientului, continuând apoi cu ideile pe care Ie-a exprimat Herman Hesse, scrierile diverșilor yoghini, precum ‎Vivekananda si alții mai noi, Yi Jing si textele confucianiste, teoriile diferiților „oameni de știință”, precum cea a lui ‎Lyall Watson despre „supranatural”, cartea Iui Fritjof Capra „Tao-fizica”, Aldous Huxley cu „Porțile percepției” – ‎‎„Biblia” hipioților anilor ’60, textele de magie albă ale lui Omraam Aivanhov, bizarele lucrări ale Iui Gurdjieff sau ‎ale vrăjitoarei Alice Bailey, cărțile Helenei Blavatsky, întemeietoarea Societății Teozofice, toate aceste opere de aici ‎își trăgeau seva. Toți erau influențați de India. India este un centru care emite o anumită frecventă, un anumit ‎sistem de concepții, iar centrul Indiei este „ashramul”. Dintre toate ashramurile pe care le văzusem si de care ‎auzisem, acesta de aici părea diferit. Concentrat, integral! De altfel, Babaji era „gurul gurușilor”, dascălul ‎dascălilor. îl recunoșteau ca atare si alți yoghini pe care aveam să-i întreb mai târziu, si care își mărturisiseră chiar ‎dorința de a fi primiți cândva în ashramul său.‎

Afirm cu absolută certitudine că dacă n-as fi plecat mai întâi în Sfântul Munte si dacă n-as fi avut acele copleșitoare ‎experiențe datorate bătrânului Paisie, as fi rămas definitiv în ashramul lui Babaji si i-as fi devenit discipol.‎

însă acum exista în sufletul meu o oarecare îndoială. Auzisem deja un punct de vedere diferit. Un punct de vedere ‎care avea autoritate si putere duhovnicească, însoțit fiind de un mare număr de minuni si de experiențe spirituale ‎distincte de toate cele pe care le traversasem până atunci prin yoga si prin cele asemănătoare ei. Acest punct de ‎vedere era exprimat de părintele Paisie, de întreg Sfântul Munte, de întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos de pe ‎tot cuprinsul pământului.‎

Nu-l puteam subaprecia pe bătrân socotindu-l exponentul unui mod de religiozitate inferior, așa cum încercau să ‎prezinte creștinismul toate cercurile influențate de concepții orientale, căci niciodată în viața mea nu întâlnisem pe ‎cineva care să se asemene părintelui Paisie, indiferent cu ce alt etalon l-as fi comparat.‎

Trăirile la care am putut accede prin rugăciunea lui erau cu mult mai pătrunzătoare, mai intense, mai adânci, mai ‎curate decât orice altceva experimentasem cu ceilalți diverși guruși. Si cunoscusem destui. însă nu-i puteam ignora ‎nici pe ei. Ba, mai mult chiar, eram înclinat să mă alătur lor. Am hotărât așadar să caut moduri de expresie mai ‎apropiate de original. Să vin în India, să trăiesc lucrurile efectiv. Mai mult, pentru a fi cu totul imparțial si ‎neinfluențabil, înainte de a veni mi-am scos cruciulița pe care mi-o dăruise bătrânul si i-am dat-o unei bune prietene ‎de-a mea care crezuse de curând în Hristos. A fost un gest simbolic, ca si când as fi spus: „Acum să auzim, să trăim, să ‎ne deschidem glasurilor mamei India”.‎

Ne apropiaserăm de poalele dealului unde se afla ashramul si ne mai despărțea de trepte doar râul, când mulțimea ‎ce căra pietrele a început să se agite. S-au întors cu toții către vârful dealului, izbucnind în strigăte puternice: „Bole ‎baba ke tzei!”, care însemna, precum am aflat mai târziu, „Sfinte părinte, biruitorule!”, strigăt de slavă si de cinstire. ‎Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Babaji. A stat puțin pe vârful dealului. Avea în jur de 30 de ani, păr negru si ‎lung până la umeri, cântărea cam 140 kg si era înalt de aproximativ 1, 70 m. Nu păstra nici o asemănare cu băiatul slăbuț pe care îl văzusem în vechea fotografie. Intre timp câștigase foarte multe kilograme. Era îmbrăcat în stofe ‎scumpe si purta ghete moi de piele aduse din Occident

Cobora treptele în grabă, cu pași mari si vioi, primind cu satisfacție si naturalețe ovațiile mulțimii. Ca si când ar fi ‎mărturisit: „Da, sunt exact ceea ce spuneți! Da, sunt biruitor! Da, sunt sfânt!”. Doar nu putea ascunde faptul că era ‎stăpânul absolut.. Nu numai că-l ascultau necondiționat în orice, dar îl si venerau.‎

Atunci mi s-a întâmplat ceva ciudat, o experiență ce-mi amintea de ședințele în care eram hipnotizat Brusc, în timp ce-I priveam ‎coborând treptele, mi-am pierdut pentru câteva minute conștiința. Era ca si cum propria mea minte ar fi fost pur si simplu ‎azvârlită departe de mine. Pentru un oarecare interval de timp, îmi pierdusem simțirea sinelui. Nu mai aveam conștiința trupului ‎meu, nici a facultății mele raționale. Părea că nici n-as fi existat Un mare gol domnea în memoria mea. în acel scurt răstimp eram ‎efectiv inapt să-mi dau seama ce mi se întâmplă, în ce stare mă aflu, dacă măcar mai exist Primul gând pe care l-am avut după ce mi-am redobândit conștiința de sine a fost: „Ce ai, de tot zâmbești ca un cretin?“, realizând că un zâmbet larg mi se întipărise pe ‎fată.

M-am simțit siluit. Ca si când cineva m-ar fi constrâns să zâmbesc, fără ca eu să am o asemenea dispoziție. Simțeam ‎că zâmbetul larg de pe chipul meu era forțat venea în contradicție cu sentimentele mele. Eram stânjenit de acest ‎eveniment, dar pe de altă parte mi se stârnise curiozitatea.

Intre timp Babaji coborâse dealul, în nesfârșite ovații, împărțind porunci si binecuvântări, si se apropiase de ‎vizitatori. Ceilalți i se închinaseră deja, si primiseră consimțământul său de a rămâne în ashram. Rămăsesem eu si ‎cele două prietene ale mele, însă nu schițam nici o mișcare. încremenisem de uimire. Nu știam ce să fac. Babaji se ‎apropiase la cinci metri de mine, si mă simțeam cuprins de un tremur. Nădușisem de neliniște. Eram acum uluit de ‎fizionomia sa cu totul neomenească. Dacă cineva mi-ar fi spus că ceea ce aveam în fata mea era o iluzie sau un extraterestru, mi-ar fi părut mai credibil si m-ar fi uimit mai puțin.‎

întreaga sa prezentă părea un eveniment supranatural. Privirea lui avea o asemenea intensitate, o asemenea putere, ‎o asemenea energie, încât eram mai degrabă terifiat Dacă mi s-ar fi spus că o entitate supranaturală locuiește în acel ‎trup, as fi subscris fără rezerve. Mă stăpânea un amestec de spaimă, încordare si confuzie.‎

Atunci, unul din cei patru-cinci yoghini care îl înconjurau îmbrăcați în vesminte negre si ținând câte o lance cu un ‎trident în vârf (simbol al zeului Shiva)[34], s-a apropiat de mine, m-a privit drept în ochi si, dilatându-si pupilele la ‎maximum, mi-a spus pe un ton aspru si poruncitor: „Scoate-ti încălțările si închină-te lui\”. Cunoșteam aceste ‎șiretlicuri de duzină, așa încât, cu toată frica mea, l-am ignorat cu desăvârșire. M-am apropiat de Babaji, însă nu la ‎mai puțin de trei metri… Mi se părea că există un teribil câmp energetic împrejurul lui. „Namaste… i-am șoptit, ‎adresându-i politicosul salut zilnic al indienilor. Mi-a arătat drumul către ashram. Așadar ne primise. Puteam ‎rămâne.‎

M-am îndepărtat ușurat si am simțit imediat diminuându-se acea tensiune pe care o percepeam în apropierea lui.‎

Mă copleșise uimirea. Acest Babaji cu siguranță că nu era om. Ce putere colosală! Era Dumnezeu sau demon? Mag sau sfânt? ‎Om sau extraterestru? Aceste întrebări constituiau o uriașă problemă de conștiință pentru mine.‎ […]

S-a împărțit mâncarea, pe care am servit-o împărțiți pe grupuri, iar apoi am început să ne adunăm într-o construcție ‎veche cu aspect de hală: avea acoperișul sprijinit pe coloane groase si era deschisă pe trei laturi.‎

Am fost printre primii care au intrat în acest edificiu. M-au atras sunetele a două mici tobe la care cineva cânta ‎kirtan, imnuri religioase hinduse. în scurt timp ne-am adunat cu toții si am umplut întreg spațiul, stând în picioare ‎unul lângă altul. A venit si Babaji cu grupul său, care părea să fie format întotdeauna din aceiași cinci-șase yoghini: ‎un fel de nucleu al celor mai apropiați discipoli ai săi. M-a frapat faptul că toți erau occidentali, albi.‎

S-a așezat la tribună, iar mulțimile au început să treacă prin fata lui, să i se închine si să-i aducă ofrande. Era atât de ‎ieșit din comun încât nu-mi puteam lua ochii de la el. Mă cotropiseră iarăși aceleași sentimente ca si prima dată, ‎numai că acum mă aflam la 15 metri distantă de el. ÎI priveam încercând să înțeleg ce era el în realitate, să-mi ‎conturez o părere clară despre această făptură neobișnuită. Sorbeam fiecare amănunt din mișcările lui si fiecare ‎cuvânt pe care îl rostea. Am recunoscut multe din elementele despre care citisem în cărțile de magie ca fiind utilizate ‎consecvent de către el. De altfel, chiar în spatele lui era atârnat de perete un covor care înfățișa un munte cu trei ‎creste si un soare de o formă aparte. Mi-am amintit imediat că întâlnisem această reprezentare într-o carte grecească ‎de ocultism. Era simbolul magiei înalte.‎

Adorarea pe care i-o aducea fiecare îmbrăca si forme particulare. Oricum, toți erau complet absorbiți de persoana sa. ‎Cei din proximitatea lui s-au apropiat în trei rânduri de mine îndemnându-mă să merg si eu să mă închin. N-am făcut-o. Mă străduiam doar să-l privesc drept în ochi.

La un moment dat privirile noastre s-au încrucișat Babaji nu mă privea pe mine în mod special. Scrutând insistent ‎sala, ochii săi i-au întâlnit pur si simplu pe ai mei pentru o clipă. Ei bine, în acea clipă am pierdut contactul cu mediul înconjurător, am căzut în „extaz”! Ca si când pieptul mi-ar fi devenit transparent, am văzut prin el propria ‎mea inimă în culori vii, în flăcări.‎

Tot la fel de brusc mi-am si revenit, păstrând însă foarte limpede conștiința a ceea ce mi se întâmplase. Am continuat ‎să-l urmăresc, cu atât mai impresionat. A venit apoi iarăși cineva care mi-a spus să merg si eu înaintea lui.‎

Bine, si ce să fac exact?‎

Păi, tot ceea ce-au făcut si ceilalți.‎

Cu alte cuvinte, să mă închin lui. Nu m-am dus. Nu știam cine este. Mă temeam… De ce trebuia, adică, neapărat să ‎mă închin?‎

în timp ce ședea acolo relaxat, Babaji s-a ridicat deodată si a luat poziția lotusului concentrându-se cu maximă ‎intensitate, iar ochii săi au devenit pregnant scânteietori, asemenea unui cărbune negru strălucitor. în fata sa se afla ‎un individ care îl venera cu infinită devoțiune, precum o dovedeau mișcările sale, întregul său aspect exterior si ‎închinăciunile repetate pe care i le făcea până la pământ, fără nici o șovăire. îi oferea si nenumărate daruri de mare ‎valoare.‎

Atunci Babaji si-a ațintit ochii asupra lui cu putere. Omul si-a strâns mâinile Ia piept si si-a lipit picioarele, devenind ca un stâlp. ‎în același timp a început să tremure si să țopăie pe loc într-un mod cu totul suprafiresc, lăsând impresia că ar avea arcuri sub ‎picioarele imobile. Mai mult, începuse să scoată niște mugete năprasnice, asurzitoare, de vacă rănită si înfuriată. Babaji l-a ținut ‎cam un minut în această stare. Apoi l-a lăsat pentru un scurt răstimp, după care, înainte ca omul să-si revină, l-a dezlănțuit din ‎nou, mai tare de această dată. Se mișca în fata mea ca un compresor si mugea înfiorător. Toți rămăseseră fără glas si priveau ‎uluiți. Mie însumi îmi era greu să-mi cred ochilor în fata acestui spectacol. Apoi individul s-a potolit cu desăvârșire, iar lumea a ‎continuat să treacă prin fata Iui Babaji, care si-a reluat obișnuita poziție de relaxare, pe jumătate întins. 0 tânără de lângă mine ‎s-a adresat mulțimii explicând că Babaji tocmai îi dăruise „iluminare” acelui om! Eu însă mă confruntam cu o dilemă. Potrivit ‎concepției hinduse, pentru ajungerea la „iluminare” – samadhi, cum mai e numită – sunt necesare eforturi îndelungate, precum si ‎parcurgerea mai multor vieți ca yoghin. Babaji i-o „dăruise” acestui om în câteva minute. îi scurtase evoluția spirituală cu multe ‎cicluri de reîncarnări. Nu constituia aceasta încă o dovadă că Babaji era… Dumnezeu? Nu aceasta reieșea din faptele lui? Astfel se ‎clădea raționamentul tuturor celor prezenți în sală.‎

Conform punctului de vedere creștin, gurul poseda într-adevăr însușiri supranaturale, întrucât era demonizat. Altfel ‎spus, le îngăduise spiritelor demonice să locuiască în sufletul său. Puterea care se manifesta prin el era puterea spirituală a demonilor.

Omul care îl venera deci pe Babaji, îi venera practic pe demonii ce locuiau înlăuntrul lui, si astfel le dădea dreptul de ‎a intra si în sufletul său. Așadar, evenimentul căruia îi fusesem martor era fenomenul cotropirii sufletului său de ‎către demoni. Ceilalți care i se închinau primeau doar o anumită influentă demonică, a cărei intensitate varia în ‎funcție de fiecare individ în parte, însă nu erau supuși demonizării, posedării propriu zise a sufletului de către ‎diavoli.

Care din aceste două poziții era cea adevărată? Opoziția dintre ele se dovedea absolut flagrantă. Ce era în realitate ‎‎„dascălul dascălilor”? Mag sau sfânt? Dumnezeu sau diavol? Trebuia să găsesc un reper pe seama căruia să mă orientez, un criteriu în baza căruia să pot distinge.

Peste puțin timp ne-am ridicat cu toții să plecăm. Atunci Babaji a trecut prin fata mea fără ca măcar să-mi dau ‎seama, deși mă străduisem din răsputeri să ajung în situația de a-l privi de aproape. Când m-am dezmeticit, i-am ‎mai putut vedea doar spatele. îmi înlănțuise efectiv mintea, neîngăduindu-mi să-l privesc în momentul în care a ‎trecut pe lângă mine.

Plimbându-mă prin ashram, m-am întâlnit cu prietena mea N. Era surprinsă si neliniștită. Mi-a spus că H., cealaltă ‎prietenă a noastră, căzuse la pat bolnavă; deși se afla în perioada ciclului menstrual, totuși pierdea o cantitate ‎nefiresc de mare de sânge si nu se putea mișca. N. a adăugat că toate femeile dormeau sub camera Iui Babaji, si a ‎făcut chiar câteva comentarii indecente legate de acest fapt Ne-am despărțit apoi pentru scurtă vreme.‎

Camera în care locuia Babaji era izolată de restul clădirii, avea intrare separată si era ornată pe fațada exterioară cu ‎tot felul de plăcute multicolore strălucitoare. Pentru gusturile mele, avea un aer foarte țigănesc. La intrare m-a oprit ‎un european: „Aici nu poți intra”, mi-a spus el, furnizându-mi nesfârșite explicații. Omul se simțea extrem de ‎stânjenit, si pe deasupra mai si amorțise. Oferea într-adevăr o priveliște ilară. Ținea în mână o trestie, purta o scufie ‎caraghioasă si avea drept scut o împletitură de papură. I se încredințase sarcina de a păzi intrarea lui Babaji. Se ‎simțea prost si căuta să se justifice.‎

Mi-a fost milă de el. Am zăbovit puțin alături de el si mi-a spus povestea lui. îl cunoștea de câțiva ani pe guru. Voia ‎să promoveze în cadrul firmei la care lucra, astfel încât venise să-l roage pe Babaji să-si folosească puterile sale în ‎acest scop. „Bineînțeles; i-as fi putut trimite o simplă scrisoare, dar am preferat să vin eu însumi”, spunea el. Oare de aceea i ‎se distribuise acest rol rizibil? înadins îl batjocoreau? Sau îl obișnuiau astfel cu supunerea totală si își impuneau în ‎acest mod stăpânirea asupra lui?…‎

Am dormit peste noapte într-o cameră mare, împreună cu alte zece persoane. Eram de vârste apropiate si păream a ‎avea cu toții cam același mod de viată si de gândire.‎

Unul dintre ei mi-a spus că își câștiga pâinea învățându-i în America pe oameni să respire. Le preda adică ‎exerciții yoghine de respirație. Iată că putea fi si aceasta o meserie! „Încet-încet au să ne învețe si cum să pășim”, ‎m-am gândit.‎

Dimineața m-am trezit la răsăritul soarelui si am urcat pe un deal în afara ashramului, unde am întâlnit-o si pe N., ‎care mi-a spus că ne aflam deja în întârziere si că trebuia să ajungem la slujba de dimineață înaintea lui Babaji. Când ‎am sosit, ne-au făcut într-adevăr observație pentru întârziere; nu era un lucru permis: dovedea o lipsă de respect ‎fată de persoana gurului.‎

De data aceasta Babaji își primea discipolii chiar în antreul său. Am intrat si noi acolo. Era destul de strâmt M-am ‎așezat mai în spate si urmăream totul cu interes si nedumerire. Cineva mi-a făcut observație cu voce tare, căci exact ‎în locul unde ședeam exista un mic templu cu fotografii si picturi de animale antropomorfe si oameni zoomorfi, de ‎fapt zei. Fără intenție, îi jignisem așezându-mă în interiorul templului.‎

Am avut apoi același sentiment privindu-l pe Babaji, această creatură atât de stranie. Pe de o parte, constituia o ‎priveliște cu adevărat înspăimântătoare. Pe de alta, era doar un tânăr grăsan. Nu-l slăbeam din ochi, încercând să ‎deslușesc vreun element mai edificator asupra lui. Si acest element a survenit… Cred că în general copiii mici, având ‎sufletul mai curat, dovedesc un instinct mai bun decât cei mari. Detectează cu ușurință sentimentele ascunse, tocmai ‎pentru că percep lumea în special prin intermediul inimii. Creierul nu-i deturnează prin diverse raționamente care ‎pot să nu aibă nici un fel de fundament real.‎

Așadar, cam pe la jumătatea rândului se afla o pereche de australieni. Aveau un copilaș de patru ani. Brusc, Babaji a cerut să-i fie ‎adus copilul. îndată ce l-au apropiat de guru, micuțul a început să plângă, să zbiere si să se agite, încercând să fugă cât mai ‎departe de ei. Plânsetele lui îmi sfâșiau inima. Părinții săi ședeau fără să schițeze vreun gest de împotrivire. Gurul l-a luat în brațe, ‎si-a introdus degetul mare în gura copilului iar degetul arătător i l-a pus între sprâncene, si micuțul a adormit instantaneu. Nu-mi ‎puteam da seama dacă era vorba de somn sau de hipnoză, dar cert este că micuțul a rămas în această stare pe aproape tot ‎parcursul slujbei.

Frica si refuzul copilului m-au impresionat Mi-am amintit din Evanghelie cu câtă bucurie si încredere îl îmbrățișau copiii pe ‎Hristos.‎

Câțiva discipoli s-au apropiat iarăși de noi, adresându-ne același insistent îndemn de a merge să ne închinăm lui ‎Babaji… Ne-am eschivat din nou, atât eu cât si prietena mea. Cealaltă prietenă a noastră era imobilizată la pat. ‎Hemoragia sa abundentă era o „purificare”, o veritabilă „binecuvântare” a gurului! Aceasta fusese explicația dată de ‎yoghinii ashramului…‎

S-au perindat cu toții prin fata lui Babaji, excepție făcând doar noi, după care ne-am împrăștiat în scurt timp ne-au ‎reperat prin mulțime si ne-au pus în vedere să părăsim ashramul. Nu agreaseră comportamentul nostru, întrucât ‎refuzasem de fiecare dată să ne închinăm lui Babaji! Ușurată si chiar fericită, prietena mea a plecat imediat să-si ‎pregătească bagajele.‎

Eu am căzut pe gânduri. Era oare bine să plec înainte de a trage o concluzie fermă si definitivă? Doar pentru aceasta ‎venisem în India. Merita să mă întorc cu aceleași dileme si frământări?‎

Am cerut să-l văd pe guru. S-au dus să-l întrebe, si peste câteva minute s-au întors să mă conducă la el. în timp ce ‎pășeam în antreul său, mi-am făcut cruce si am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Nu știu ce-mi făcuse Babaji de la ‎distantă, însă creierul meu deja nu mai funcționa normal. Parcă mintea mă părăsea într-un anume fel… M-am ‎pomenit înaintând spre el. Când am ajuns la doi metri în fata lui, m-am uitat după vreun scaun, socotind că urma să ‎stăm de vorbă.‎

M-a privit cu o aversiune sălbatică. Si-a unit picioarele si si-a întors capul într-altă parte, ca si când n-ar fi vrut să mă ‎vadă, ca si când se temea de mine, ca si când îi era totodată scârbă de mine, si a zbierat cu putere:‎

Get out (Ieși afară]!‎

Mă pierdusem complet. L-am privit cu uimire.‎

Get out (Ieși afară]! a urlat încă si mai tare.‎

Only one question (O singură întrebare]…, i-am spus.‎

No questions here (Nici UN fel de întrebări, aici]! Get out (Ieși afară]!‎

M-am întors si am plecat debusolat. Eram plin de nedumerire. Ce comportament era acesta?‎

Ieșind afară, m-am întâlnit cu prietenele mele.‎

Noi plecăm oricum, tu ce faci, vii?‎

‎„Hai să plec si, dacă voi simți nevoia, am să revin”, m-am gândit si am pornit cu ele la drum.‎

Prietenele mele erau feministe. Cu creștinismul aveau mai degrabă relații inamicale, manifestând însă o oarecare ‎atitudine pozitivă fată de yoga si magie. De aceea mi-a atras cu atât mai mult atenția constatarea si mărturisirea ‎uneia dintre ele:‎

‎- Frate, ce era cu omul ăsta? „Cazi si închină-te mie!“… în timp ce religia noastră este delicată, plină de blândețe… Omul ăsta are ‎ceva sălbatic în el.‎

Am privit-o uimit își depășise prejudecățile ideologice.‎[35]

Fiindcă am descris, mai sus, pe scurt starea ucenicilor Părintelui Arsenie Boca, datorită acțiunii duhurilor ce l-au amăgit și le-a transmis mai departe, este bine să dăm acum un cuvânt al Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov despre cartea „Urmarea lui Hristos” care produce în cei ce o cultivă aceeași lucrare lăuntrică ca și fenomenul Prislop. Această descriere parcă analizează foarte minuțios tipologia celor cuprinși de „duhul Drăgănescu”:

Ucenicul: Spui ca lucrarea „Urmarea lui Hristos” a fost scrisa din amăgire de sine; totuși, ea are o mulțime ‎de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe !‎

Starețul: Tocmai ca aceștia, fiind extaziați de valoarea ei, își dau cu părerea despre aceasta valoare fără sa ‎aibă nici o pricepere. In înainte-cuvântarea traducătorului rus la cartea „Urmarea lui Hristos” – ediția din ‎anul 1834, tipărită la Moscova – se spune: „Un foarte luminat bărbat – rus, ortodox – obișnuia sa spună: ‎‎”Daca mi s-ar cere părerea as îndrăzni sa așez scrierea lui Kempis îndată după Sfântă Scriptura”. Aceasta ‎sentința atât de hotărâta da unui scriitor de alta lege deplina întâietate asupra tuturor Sfinților Părinți ai ‎Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rostește, pune părerea sa mai presus de așezămintele întregii Biserici, care, ‎la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfinților Părinți ca fiind de Dumnezeu insuflate, rânduind citirea ‎lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor săi, ci si ca îndreptar pentru dezlegarea problemelor ‎bisericești. In scrierile Părinților se afla păstrată o mare comoara duhovniceasca, creștina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici. ‎Este vădit ca „Urmarea lui Hristos” este cea care 1-a adus pe sus-pomenitul bărbat într-o asemenea stare ‎care sa-1 facă a se rosti într-un fel atât de îndrăzneț, atât de greșit, atât de trist*.‎

‎*‎        ‎ „Urmarea” atunci când a apărut pentru prima oara, a fost osândita chiar de Biserica sa latina, fiind ‎pusa sub urmărirea Inchiziției. Urmărirea a încetat, mai apoi, si s-a prefăcut in protecție, atunci când s-a ‎văzut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in rândul oamenilor care si-au pierdut adevărata ‎înțelegere a creștinismului si au păstrat fata de el doar o legătura de suprafața. Sub numele de propaganda ‎papista, se înțelege aici acea părere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adică ‎părerea despre puterea suprema, autocratica, nemărginita pe care Papa ar fi având-o asupra lumii. ‎Propaganda, având acest tel, prea puțin ia seama la calitatea învățăturii pe care o propune; ei ii convine ‎orice contribuie la împlinirea telului sau – chiar si credința in Hristos fără părăsirea credinței in idoli.‎

‎*‎ Aceasta este amăgirea de sine ! Aceasta este înșelare ! Ea a luat ființa din păreri ‎mincinoase; părerile ‎mincinoase au luat naștere din simțirile greșite împărtășite de cartea cu ‎pricina. In aceasta carte trăiește si din ‎aceasta carte răsufla ungerea duhului celui viclean, ‎care ii lingușește pe cititorii ei, îmbătând-i cu otrava ‎minciunii, otrava îndulcita cu ‎mirodeniile subțiri ale semeței cugetări, slavei deșarte si patimii dulceții. Cartea ii ‎poarta pe ‎cititorii săi drept spre părtășia cu Dumnezeu, fără a-i curați, mai înainte, prin pocăința: de ‎aceea si ‎stârnește o deosebita aplecare spre ea in oamenii pătimași, care nu au bătut cărarea ‎pocăinței, care nu au fost ‎preveniți cu privire la amăgirea de sine si la înșelare, care nu au ‎luat povața din învățătura Sfinților Părinți ai ‎Bisericii Ortodoxe, cum sa viețuiască după ‎legea duhovniceasca. Cartea lucrează cu putere asupra sângelui si ‎nervilor, ii ațâță – si de ‎aceea ea place cu osebire oamenilor robiți simțurilor: de aceasta carte poți sa te ‎îndulcești ‎fără a te lepăda de despărțirile grosolane ale simțurilor. Cugetarea semeață, subțirea patima a ‎dulceții ‎si slava deșartă sunt înfățișate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. ‎Adulmecându-si dezmățul in ‎forma subțire a lucrării sale, oamenii trupești cad in extaz de ‎atâta beție, de desfătarea căpătată fără de osteneala, ‎fără lepădare de sine, fără pocăința, fără ‎răstignirea trupului cu patimile si poftele” ( 1 Galat.5, 24), prin ‎lingușirea stării de cădere. ‎Mânați de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocești in ‎patul unei ‎iubiri si mai nelegiuite, care domnește in casa de desfrânare a duhurilor lepădate. O oarecare ‎persoana, ‎aparținând, după starea ei pământeasca, societății înalte si cultivate, iar la arătare ‎Bisericii Ortodoxe, s-a rostit ‎in următorul fel despre o luterana răposata, socotita ca sfântă de ‎către aceasta persoana: „Îl iubea pe Dumnezeu ‎cu patima; se gândea numai la Dumnezeu; Îl ‎vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si „Urmarea”, ‎care este o a doua ‎Evanghelie. Aceasta sentință exaltata a fost rostita in limba franceza, atât de potrivita ‎pentru ‎scenă: „elle aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu’ à Dieu; elle ne voyait que ‎Dieu; elle ne lisait que ‎‎1’Evangile et 1’Imitation qui est un second Evangile”.‎

‎In aceste cuvinte a fost înfățișată tocmai acea stare in care sunt aduși cititorii si ‎cinstitorii „Urmării”. ‎Întocmai, in duhul sau, cu aceasta fraza este sentința vestitei scriitoare ‎franțuzoaice, dna de Sévigné, in legătura ‎cu vestitul poet francez, Racine cel bătrân. „Îl ‎iubește pe Dumnezeu – si-a îngăduit sa spună d-na de Sévigné – așa ‎cum își iubea mai înainte ‎amantele”. „Il aime Dieu, comme il aimait ses maitresses”.‎

Vestitul critic La Garpe, fost mai înainte ateu si care a trecut mai apoi, la un creștinism prost înțeles si ‎schimonosit de către el, încuviințând rostirea d-nei de Sévigné, a spus: „Cu aceiași inima este iubit ‎Creatorul cu care este iubita si creatura, deși urmările acestor iubiri se deosebesc la fel de mult intre ele pe ‎cat se deosebesc si obiectele lor”*.‎

‎‎* C’est avec la même cœur, qu’on aime le Créateur, ou le créature, quoique les effets, soient aussi ‎différents, que les objets.‎

Racine a trecut de la desfrâu la înșelarea numita „părere”. Această înșelare se vădește cat se poate limpede ‎in cele din urma doua tragedii ale poetului: in „Esthera” si in „Gotholia”. „Înaltele” cugetări si simțiri ‎creștine ale lui Racine si-au găsit un loc larg in templul Muzelor si al lui Apollo**; in teatru – au stârnit ‎entuziasm, aplauze.‎

‎** Muzele si Apollo – sunt zeități ale vechilor păgâni, greci si romani; acești demoni erau socotiți de către ‎păgâni ca protectori ai artelor frumoase.‎

‎”Gotholia”, socotita drept cea mai reușită lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rând. Duhul ‎acestei tragedii este unul si același cu duhul „Urmării”. Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta ‎dobitoceasca, semănata in ea de cădere, si care se afla in legătura cu poftele duhurilor căzute; noi credem ca ‎se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost zidiți si prin care iubim in chip firesc si ‎legiuit pe Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfinților îngeri. Pentru a-1 iubi pe ‎Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecât sa ne curățim de pofta dobitoceasca. Aceasta ‎curățire o săvârșește Sfântul Duh in omul care arata prin viețuirea sa ca o voiește pe ea. De fapt, in înțelesul ‎duhovnicesc, inima se cheamă pofta dimpreună cu celelalte puteri sufletești, iar nu inima ca parte din trup. ‎Aceste puteri sunt strânse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin întrebuințarea obșteasca, de la partea ‎trupului la suma puterilor sufletești.‎

Fata de oamenii trupești, bărbații duhovnicești socot cu totul dimpotrivă cu privire la aceasta carte: ‎adulmecând miasma răului care se da drept bine, ei sunt cuprinși, neîntârziat de dezgust fata de cartea care ‎răspândește o asemenea miasma. Starețului Isaia monahul, care se liniștea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia ‎Olonetk ori Petrozavodsk), bărbat foarte sporit in rugăciunea mintii si învrednicit de adumbrirea harului, i ‎s-a citit o bucata din „Urmarea lui Hristos”. Starețul a pătruns de îndată miezul cărții. El a început sa rada si ‎a glăsuit: „O ! Acestea au fost scrise din părere”. Nu-i nimic adevărat aici ! Totul este născocit ! Toma a ‎descris stările duhovnicești așa cum i s-au năzărit si așa cum i s-au părut lui, neștiindu-le din cercare”. ‎Înșelarea înfățișează, ca nefericire, o priveliște dureroasa; iar ca prostie, o priveliște caraghioasa. ‎Arhimandritul mânăstirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), bărbat vestit pentru asprimea vieții sale ‎si care se îndeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevoința trupeasca, iar despre nevoința ‎sufleteasca știa cat se poate de puțin – ei bine, la început el ii povățuia pe cei ce se sfătuiau cu el si se aflau ‎sub călăuzirea sa să citească „Urmarea”; cu câțiva ani, însa înainte de a trece la cele veșnice, a început a opri ‎cu strășnicie citirea ei, zicând cu sfântă simplitate: „Mai înainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de ‎suflet, însa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vătămătoare de suflet”. Ieroschimonahul Leonid*, vestit ‎prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus începutul înfloririi duhovnicești in Pustia Optinei ‎‎(Eparhia Kaluga) avea aceiași părere despre „Urmarea lui Hristos”.‎

‎*Canonizat de Biserica Rusa, împreuna cu alți doisprezece stareți care s-au nevoit in Sihăstria Optinei in a ‎doua jumătate a sec. al XIX-lea si la începutul secolului al XX-lea.‎

Pe toți nevoitorii mai sus-pomeniți i-am cunoscut fata către fata. Un oarecare moșier, crescut in duhul ‎Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme așa numita „lume mare”, adică lumea din paturile sale ‎înalte, a văzut, odată, in mâinile fiicei sale cartea ,.,Urmarea lui Hristos”. El i-a interzis acesteia citirea cărții, ‎zicând: „Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi înaintea lui Dumnezeu”. Iată cea mai buna judecata ‎făcută asupra cărții.‎[36]


2.              Cu barbă mică și ochi albaștri

3.              Cu barbă mare și ochi albaștri

Iată o oribilă caricatură a Mântuitorul pictată de Părintele Arsenie Boca, deasupra Făgărașului, ce sugerează un om disprețuitor, oarecum absent și pierdut în visare, ca în aburii băuturii, lipsit de dragostea împărătească și atentă la noi, înfrânată și delicată, răstignită și jertfelnică a lui Hristos. Se vede că este o reverie demonică. Vă rugăm să o comparați, fără o privire insistentă, fiindcă produce vătămare sufletească, cu o altă producție artistică de artă deviantă, aflată în dreapta, în care se arată CUM I-AU SURPRINS ESENȚA ȘI CUM L-AU ÎNȚELES PICTORII STRĂINI PE PĂRINTELE ARSENIE BOCA ȘI CUM ÎI APROBĂ ADMIRATORII (mai ales admiratoarele) SFINȚIEI SALE)

http://wolfie-chama.deviantart.com/art/Arsenie-Boca-266254958

Arsenie Boca by Wolfie-chama Watch Digital Art / Drawings & Paintings / People / Portraits©2011-2015 Wolfie-chama

„Arsenie Boca (29 septembrie, 1910 – 28 noiembrie, 1989) a fost un călugăr ortodox român, teolog și artist. A fost persecutat de comuniști și numit printre cei mai mari 100 de români.”. Datele sunt luate de la Wikipedia „haha. orz”. Taboul l-am făcut pentru o expoziție ce s-a organizat în București, România, de către Asociația Caricaturiștilor din România. E drăguț să am ceva simetric în galeria mea, din când în când. Portretele 3/4 pot deveni destul de plictisitoare. Sper să vă placă! Pictat în Photoshop CS5.

„Arsenie Boca (September 29, 1910 — November 28, 1989) was a Romanian Orthodox monk, theologian and artist. He was persecuted by the Communists and named among the 100 greatest Romanians.” Taken from Wikipedia haha. orz Painting for an exhibition being held in Bucharest, Romania by the Cartoonists Association of Romania. It’s nice to have something that’s symmetrical in my gallery once in a while, 3/4 portraits can get pretty boring.  Hope you like! Painted in Photoshop CS5

 RoxanneD (4 zile în urmă) Colecționar de Artă Generală. Nu vă puteți imagina ce surpriză uluitoare este pentru mine, ca româncă, să dau de astfel de pietre prețioase pe Internet. Foarte bine realizat, ai surprins cu adevărat spiritul lui mare, și mă refer prin aceasta, mai ales la privirea lui fixă și adâncă, inconfundabilă. Răspuns (RoxanneD 4 days ago Hobbyist General Artist You can’t imagine what an astounding surprise it is for me, as a Romanian, to stumble upon such gems on the Internet. Very well done, you truly captured his great spirit, and by that I’m referring especially to his unmistakable deep stare. Reply)

 Wolfie-chama (1 zi în urmă) Artistă Digitală Profesionistă. Sunt bucuroasă a vă citi feedback-ul! Provocarea pentru mine în portrete este ca întotdeauna să captez caracterul și esența subiectului, în special ale figurilor istorice. Vă mulțumesc! Răspuns (Wolfie-chama 1 day ago Professional Digital Artist

I’m glad to read your feedback! The challenge in portraiture for me is always in capturing the subject’s character and essence, especially those of historical figures. Thank you! Reply)

Observăm cum artista digitală și deviantă, a sesizat un CEVA (fiindcă arta surprinde esențele), chiar dacă a vrut să facă o caricatură. Acel CEVA MISTERIOS cu impact înrobitor și înfricoșător asupra sufletului, care și pe noi ne-a impresionat sesizându-l ca un leitmotiv în multele scrieri ale ucenicilor despre sfinția sa, este amestecul de privire hipnotică și sălbăticie, comun cu al lui Babaji, pentru care Părintele Arsenie Boca a și fost numit: „Biciul lui Dumnezeu”.

Înaintea morții ÎPS sa †Gherasim Arhiepiscopul Râmnicului, ca rod al experienței duhovnicești de aproape 100 de ani, la cei care îl vizitau (pentru a-și cere iertare și rămas bun), le zicea, arătând o carte pe coperta căreia era fotografia din dreapta jos, de pe această pagină: „Cum pot să-l cinstească oamenii pe Părintele Arsenie Boca, socotindu-l Sfânt? Sfinții, dovedind experiența lor neclătinată în ascultare și urmarea de toată viața, cu răbdare, a lucrării Sfintei Biserici, apar cu părul și barba albe, iar acesta cum să fie Sfânt, așa necopt? Și uitați-vă și la privirea lui: nu are o așezare smerită, cum o are orice Sfânt”[37]

Poate și despre fotografia din stânga jos, dar și despre celelalte, spunea ÎPS †Pimen următoarele cuvinte:

În postul Sfinților Apostoli, ‎în 2014 eram la rând la spovedit la mănăstire la Sfântul Ioan. Dintr-o dată îl văd pe ‎Înaltpreasfințitul †Pimen prin curte și-l întreb: ,,Înaltpreafințite, ce părere aveți ‎despre fenomenul acesta cu Arsenie Boca? “ Înaltul spune: ,,Măi, îți spun, dar știi ‎să taci? “. I-am spus că-mi pare rău, dar eu nu pot să tac. Mai ales dacă este vorba ‎despre o rătăcire, de ce să tac? […]I-am spus: Nu cumva, Înaltpreafințite se cam ‎ocupa cu vrăjitoria? Eu cam așa am văzut prin cărți. Înaltul îmi spune: ,,Măi, văd că ‎știi”. Îmi spune: ,,Uită-te la el, uite ce ochi vicleni are în fotografiile lui”.‎ Înaltpreasfințitul spune că atunci când era la Neamț călugăr era un călugăr în ‎mănăstire care aducea mereu de la Arsenie Boca cărți de hipnoză. Asta e mărturia ‎Înaltpreasfințitului †Pimen.‎[38]

Văzând ultima fotografie, din această pagină, preluată de aici[39], de la Preadmiratorii sfinției sale, ce nu pot observa nici evidențele ca să scape de amăgire, ne aducem aminte de cuvântul Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul, care, iată, nici el nu era de acord cu Părintele Arsenie Boca:

‎10.‎     Scumpetea hainelor este cauza multor răutăți

Până acum am crezut că scumpetea hainelor este o simplă ‎deșertăciune, dar mă tem că ea este hrănitoarea slavei deșarte ‎‎- maica mândriei, calea curviei și hotar al aproape tuturor ‎patimilor. Am spus că este hrănitoare și maică a slavei ‎deșarte și a mândriei deoarece sufletul are un obicei înnăscut: ‎acela de a lua pe dinlăuntru forma cea [exterioară] a trupului. ‎Și dacă trupul, cum am spune, poartă [haine] smerite, ‎împreună se smerește și el [sufletul]. Iar dacă trupul poartă ‎haine cu slavă deșartă și cu mândrie, se mărește și el în deșert ‎cu acesta și se mândrește, după Sfântul Ioan Scărarul care ‎scrie: „sufletul se face asemenea lucrărilor din afară și ia ‎chipul celor ce le face și se întipărește de ele” (FR 10, ‎Cuvânt 25, p. 314). Am zis că este și cale către curvie ‎deoarece Marele Vasile zice: „A te îngriji de aranjatul ‎părului și de haine mai mult decât e necesar este, după ‎cuvântul lui Diogene, sau o faptă de om necugetat, sau o ‎faptă de om ticălos” (P.S.B. 17, Omilia XXII Către tineri, p. 578). Ce ‎înțelegi, Stăpâne al meu, prin „faptă de om ticălos”? ‎Curviile. sau preacurviile. Dar prin cei ce rău norocesc? Eu ‎cred că se referă la aducătorii veștilor rele. încearcă însuți cu ‎de la sine [putere să explici]. Dar mai bine auzi [explicația] ‎de la același Vasile, care, pogorându-se mai jos [la ‎înțelegerea noastră], tâlcuiește cuvântul de mai sus spunând: ‎‎„A căuta să fii elegant socot că este tot atât de rușinos ca și a ‎trăi în desfrâu sau a strica altora casele” (ibidem). Iar dacă ‎dumnezeiescul Pavel le oprește pe femei – care sunt în mod ‎firesc niște ființe iubitoare de podoabă și împodobire – de la ‎îmbrăcămintea cea de mult preț, zicând: Așijderea și femeile ‎cu podoabă de cinste, cu sfială și cu întreagă înțelepciune să ‎se împodobească pe sine; nu cu împletiturile părului, sau cu ‎aur, sau cu mărgăritaruri, sau cu haine scumpe (1 Tim 2, 9), ‎iar verhovnicul Petru a oprit și el acest [lucru] de la femei, ‎zicând: A căror podoabă să fie nu cea din afară: a împletirii ‎părului și a înfășurării aurului, sau a îmbrăcămintei hainelor ‎‎(1 Ptr 3, 3), atunci îți poți da seama cu cât mai mult [cei doi ‎Apostoli] au oprit acest lucru de la bărbați și de la arhierei ‎care trebuie să păzească întru toate cinstea și podoaba.‎[40]

Oare sfinția sa, citind atâta filozofie și religii comparate, nu a avut puțin timp să citească pe Sfinții Părinți? Sau nu a crezut în ei, ci în scrierile care îi cultivau plăcerea de sine?

Dar nici Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul nu era de acord cu Părintele Arsenie Boca:

Oamenii inseteaza dupa simplitate

Lucru bun este ca oamenii inseteaza dupa simplitate si au ajuns la punctul sa faca moda din ea, desi nu sunt in mod simplu. Vin unii in Sfantul Munte cu niste haine decolorate. Ma intreb: “Acestia nu lucreaza pe ogoare, de ce sunt asa?” Unul vorbeste taraneste din fire si te bucuri de el. Altul cauta sa vorbeasca taraneste si-ti vine sa vomiti. Sunt si altii care vin cu cravate. Unul avea 6-7 cravate cu el. Intr-o dimineata pe cand se pregateau, si-a pus cravata, costumul etc. “Ce faci acolo?” – il intreaba unul. “Ma duc la Parintele Paisie”, spune. “Dar ce e asta ce porti?” “Le-am luat ca sa-l cinstesc”.”Bre, ce-am patit!”

Nu au deloc simplitate; de aceea exista aceasta stare. Atunci cand oamenii duhovnicesti nu traiesc simplu, sunt bine invesmantati, ei nu ajuta tineretul.

Astfel, tineretul neavand vreun prototip, traieste hoinareste. Pentru ca atunci cand vad crestini bine imbracati, oameni stransi cu cravate, bine ingrijiti, nu afla nici o deosebire fata de oamenii lumesti, si se impotrivesc. Daca ar fi vazut simplitate la oamenii duhovnicesti, n-ar fi ajuns in starea aceasta. Insa acum si tinerii au duh lumesc, si aceia au randuiala lumeasca. “Asa trebuie sa se poarte crestinii. Asa trebuie sa fie aceasta, asa cealalta…” si n-o spun dinlauntru, din evlavie, ci pentru ca “asa trebuie“. Atunci si tinerii spun: “Ce sunt lucrurile acestea? Sa mearga la Biserica cu gatul strans! Haide, lasa-ma!” si isi arunca hainele, umbland goi. Se arunca in cealalta extrema. Ai inteles? Si toate acestea le fac din impotrivire. Desi au idealuri, insa nu au modele si sunt vrednici de mila. De aceea e nevoie sa le centreze marimea de suflet si sa-i miste prin viata cea simpla. Se manie atunci cand acesti oameni duhovnicesti si preotii incearca sa-i tina cu mijloace lumesti. Insa atunci cand afla modestia, dar si simplitatea cu sinceritate, atunci li se creeaza probleme de constiinta. Caci atunci cand cineva are sinceritate si nu tine cont de el insusi, este simplu, are smerenie. Toate acestea odihnesc si pe cel ce le are, dar sunt sensibile si pentru altul. Celalalt intelege daca te doare de el sau te prefaci. Un hoinar este mai bun decat un crestin prefacut. De aceea nu un zambet de dragoste prefacuta, ci un comportament firesc – si nici rautate nici prefacatorie, ci dragoste si sinceritate. Mai mult ma misca unul care este bine aranjat launtric. Adica sa aiba respect si dragoste adevarata, sa se miste simplu, nu in forme, pentru ca unul ca acesta ramane numai in cele din afara si se face om lumesc, carnaval de lasat de sec.

Curatia launtrica a sufletului frumos a omului adevarat, infrumuseteaza si exteriorul omului si acea dulceata dumnezeiasca a dragostei lui Dumnezeu, indulceste chiar si infatisarea lui. Frumusetea launtrica a sufletului, pe langa faptul ca infrumuseteaza duhovniceste si sfinteste pe om, chiar si la exterior, tradandu-l harul dumnezeiesc, infrumuseteaza si sfinteste chiar acele haine urate ce le poarta omul lui Dumnezeu cel harismatic.

Parintele Tihon isi cosea singur fesul din bucati de rasa, cu acul de cusut saci. Le facea ca pungile si le purta, dar emanau mult har. Orice lucru vechi si nepotrivit purta, nu se vedea a fi urat, pentru a se infrumuseta si el, de la frumusetea launtrica a sufletului. Odata l-a fotografiat un vizitator asa cum era, cu punga in loc de fes si cu o pijama ce i-au aruncat-o in spate deoarece au vazut pe batran ca ii era frig.

Iar acum toti cei care vad fotografia Parintelui Tihon , cred ca purta mantie arhiereasca, fiind insa o pijama verde si tarcata. Oamenii priveau cu evlavie si la zdrentele lui si le luau de binecuvantare. Mai mare valoare are un astfel de om binecuvantat, care s-a schimbat launtric si s-a sfintit si pe dinafara, decat toti oamenii care-si schimba mereu numai cele din afara (hainele lor) si pastreaza launtric pe omul lor cel vechi cu pacate arheologice.[41]


4. Mustăcios

Era împotriva purtării canonice a bărbii, de aceea a și rămas fără ea:

Și a mai fost o altă boală a mea.,. Am început ‎să îmi las, din mândrie, barbă mare de tot, ‎așa cum m-a învățat părintele Cleopa [nu era mândrie, ci ascultare de Sfinții Părinți, la care l-a dus smeritul Părinte Cleopa, care nu se abătea nici la stânga, nici la dreapta de la Calea Împărătească a Sfintei Biserici. Mândria a intervenit prin neascultarea de Sfânta Predanie, punându-se sub autoritatea unui rătăcit neascultător – n.n.]. Însă ‎Părintele Arsenie mi-a zis: „Lasă, măi, soția ‎să-ți aranjeze măturoiul ăla de bărboi, că nu ‎ești pustnic, cum te crezi tu!”[42].‎

Iată mărturii pe care le aduc chiar ucenicii împotriva sfinției sale, fără să vrea, iubind mai mult părerile personale ale Părintelui Arsenie Boca (pe care îl consideră sfânt mai presus de toți Sfinții), provenite din amăgire, decât învățăturile Sfintei Biserici, deoarece sfinția sa nu i-a format în duhul căutării Sfinților Părinți care gândesc sobornicește, ci în dependența și admirația de preacuvioșia sa. Așa că, pentru ei, nu mai e păcat ce este păcat, ci ce nu-i place pictorului de la Drăgănescu. Este modul de a gândi al celor din catolicism, pe care atât de mult l-a admirat și urmat, în scris, în viață, dar mai ales în pictură, preacuvioșia sa:

„Depinde doar de voința și buna plăcere a Sanctității Sale”, scria Cardinalul Baronius, „ca ceea ce acesta dorește, să fie considerat «sfânt de către întreaga Biserică» [28], iar epistolele sale pastorale trebuie să fie socotite și respectate ca „Scrieri Canonice” [29].

Drept urmare logică a infailibilității reiese că învățăturile papale trebuie ținute cu o așa oarbă supunere, încât Cardinalul Berlamino însuși, care a fost proclamat „sfânt” de biserica romano-catolică, în celebra sa „Theologia” expune această chestiune cu cea mai mare naturalețe: „Dacă într-o zi papa ar cădea în greșeală îndemnând la păcat și interzicând lucrarea virtuților, biserica ar fi obligată să creadă că de fapt păcatele sunt bune și virtuțile rele. Altfel, ar greși față de conștiința sa” [30].

Cardinalul Zambarella merge chiar mai departe, confirmând că: „Dacă Dumnezeu și papa iau parte împreună la un Sinod […] papa poate face [acolo] cam tot ceea ce ar putea face și Dumnezeu […] iar papa săvârșește tot ceea ce dorește, chiar și fărădelegi, și, în consecință, este mai presus decât Dumnezeu” [31].[43]

Să vedem ce ne învață despre această problemă Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, Cea cu adevărat fără de greșeală:

Și Mihail încă Chirulariul și patriarhul Constantinopolului, cu sinodul cel împreună cu el, ca-re se afla în viață în anul 1053 a adus mărturie împotriva tunderii bărbilor, care se află în car-tea întâia a apostoliceștilor așezământuri în capul al 3-lea zicând așa: „Nu vă veți smulge bărbile voastre; că frumsețea ziditorul Dumnezeu o a făcut să fie pentru femei, iar pentru băr-bați cu dreptul a judecat a fi nepotrivită.” […]

‎ CANONUL 96‎ AL SFÂNTULUI ȘI ECUMENICULUI AL CINCI-ȘASELEA SINOD SAU MAI BINE A ZICE, ‎AL ȘASELEA SINOD

‎ Cei ce întru Hristos prin Botez s-au îmbrăcat, au mărturisit a urma petrecerea lui cea în trup. ‎Deci pe cei ce părul capului spre vătămarea celor ce îi văd cu aflări de împletire îl împodobesc și ‎îl gătesc, și amăgitură din aceasta propun sufletelor celor neîntărite, cu certare potrivită ‎părintește îi vindecăm, povățuindu-i pe ei și înțelepțește a viețui învățându-i, către a ceasta, ‎lăsând amăgirea, și deșertăciunea cea din materie, către fericita și nepierzătoarea viață, mintea ‎neîncetat să-și mute, și cu frică să aibă curată petrecere, și să se apropie de Dumnezeu cu curăția ‎cea în viață după dorință. Și pe omul cel din lăuntru, mai mult decât pe cel dinafară, să-l ‎împodobească cu fapte bune, și cu neprihănite năravuri, încât o rămășiță de amăgirea celui ‎potrivnic să poarte în sineși. Iar dacă cineva afară de canonul acesta ar face, să se afurisească.‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat, zice marele Pavel (Galateni: 3,27). ‎Drept aceea adaugă canonul acesta, că cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos, se cuvine și a petrece ‎după dânsul, și a întrebuința toată curăția, și neîntinarea, și nu a-și împodobi trupul cu prisosință ‎și cu dinadinsul. Și afurisește pe creștinii, cei ce-și împletesc părul capului lor, pieptănându-l și ‎netezindu-l, și propunându-l ca pe o‎ amăgire sufletelor celor neîntărite, și lesne întoarse spre păcat, atât pe ale bărbaților, cât și pe ‎ale femeilor,239 cu certarea aceasta de afurisirii povățuind pe unii ca aceștia, îi învață să lase ‎toată amăgirea, și deșertăciunea, și împodobirea trupului acestui materialnic și stricăcios, și să-și ‎înalțe mintea lor către viața cea fericită și nestricăcioasă, apropiindu-se după putere de ‎Dumnezeu, cu curățirea vieții, și împodobind mai mult pe omul cel din lăuntru cu moraluri ‎bune, și cu bunătăți, adică pe suflet, mai ales decât pe omul cel din afară, adică pe trup, cu aceste ‎amăgitoare și zadarnice împodobiri. Încât să nu aibă asuprăși nici un semn al răutății diavolului, ‎de care prin Sfântul Botez s-au lepădat.‎

‎ 239 Sub această afurisire a canonului acestuia cad, după Zonara, și cei ce nicicum ‎nu pun brici ‎pe capul lor, nici își taie perii capului, ci înadins îi lasă ca să se facă ‎lungi până la brâu, ca ai ‎muierilor. Asemenea și cei ce își vopsesc pletele ca să se ‎facă roșii, sau ca aurul, sau îi leagă cu ‎trestii ca să se facă creți. Sau pun peruci, și ‎străin păr pe capul lor. Acestei afurisiri se supun și ‎cei ce-și rad bărbile, ca să se facă ‎drepte, și frumoasă în urmă, și nu crețe, sau pentru ca să se ‎arate totdeauna ca niște ‎tineri fără de bărbi. Și cei ce cu cărămidă înfocată își ard perii bărbii câți ‎sunt mai ‎lungi decât ceilalți, sau mai strâmbi, sau cu ținbistre își smulg perii feței ca să se ‎arate ‎frumoși. Sau își vopsesc bărbile, ca să nu se arate bătrâni. Așijderea și ‎muierile cele ce se ‎sulimenesc, și pun dresuri pe fața lor ca să se arate frumoase, și ‎să tragă pe bărbați spre ‎sataniceasca iubirea lor. O și cum ticăloasele îndrăznesc a ‎necinsti chipul ce le-a dat Dumnezeu, ‎cu aceste mici împodobiri? Ah! Și cum le va ‎cunoaște Dumnezeu de sunt făpturi, și chipuri ale ‎sale, când ele poartă altă față ‎diavolească! Și alt chip satanicesc.‎[44]

După cum vedem în studiul Sfintelor Icoane, numai tinerii imberbi (cărora datorită vârstei nu le-a mijit încă barba), famenii (de exemplu Sfântul Cuvios Pavel Xiropotamitul) sau îngerii nu au barbă, căci așa a fost în cazul lor voia lui Dumnezeu, neintervenind mâna omului spre ciuntirea din împotrivire. Chiar despre Sfântul Ștefan cel Mare, au fost discuții aprinse dacă a avut sau nu barbă, cunoașterea imaginii lui tradițională fiind cu barbă, până în secolul nouăsprezece (când a intrat mult stilul apusean și la noi), și fiind văzut, în realitatea duhovnicească de acum, cu barbă.

Chiar dacă a fost o dispută aspră, academică, ce a durat până la canonizare, dacă Sfântul Ștefan cel Mare a avut sau nu barbă, iar Sfântul Sinod, cu înțelepciunea lui, a iconomisit să fie pictat oficial doar cu mustață, până va trece moda acestui veac, pentru a nu tulbura lumea, Sfântul Ștefan ne cercetează însă și acum cu barbă, chiar și prin aceasta arătându-și dreapta credință pilduitoare, ca și fața lui să fie o Icoană a lui Hristos, cum și inima lui este Biserica cea mai frumoasă ctitorită de el, sfintele lui moaște fiind găsite, după martorii oculari la canonizare și unii istorici[45] îmbrăcate în haine monahale.

Este bine să amintim aici o faptă minunată petrecută în Mănăstirea Putna în anul 1995, care i-a întărit în credință pe Dreptslăvitorii creștini. Înainte de Postul Mare, un creștin stăpânit de duhurile rele a venit pentru a i se face rugăciuni. În Duminica Ortodoxiei, săvârșindu-se Taina Sfântului Maslu, de față fiind și Prea Sfințitul Episcop Gherasim Putneanul, starețul mănăstirii a luat cutia cu moaștele Sfântului Ghenadie și a așezat-o pe pieptul celui bolnav care în acest fel s-a vindecat. Tânărul, luminos și plin de bucurie că a fost izbăvit de tirania dracilor, a spus că a zărit în timpul rugăciunilor care i se făceau cum i-au venit în ajutor trei sfinți care l-au încurajat și i-au adus o stare de pace. Creștinul a mărturisit că a văzut cu claritate chipurile celor trei sfinți ocrotitori ai mănăstirii Putna: Sfinții Ierarhi Ghenadie și Ilie Iorest (acesta din urmă l-a binecuvântat) și domnul Moldovei, Sfântul Ștefan cel Mare, care era îmbrăcat în haine voievodale foarte frumoase, avea barbă (Foto 97-99) și purta sabie. După această minune, tânărul vindecat s-a călugărit și a pictat pentru prima dată icoana Sfântului Ghenadie pe care îl văzuse cum alunga pe draci cu toiagul arhieresc.[46]

†IPS Teofan a blagoslovit să fie pictat și cu barbă[47]:

În Sfintele Icoane, pletele sugerează că Sfântul Ștefan cel Mare a ales, la sfârșitul vieții monahismul.

Deși unii ucenici mai înfocați îl prezintă ca silit să-și taie barba, alții că din chibzuință pentru a fi anonim și-a retezat-o (ca și cum securiștii nu-l recunoșteau și așa, ca și cum oamenii, dacă sfinția sa ar fi vrut să se retragă, nu l-ar fi ocolit și având barbă. Vedeți toate sunt pretexte ce slujesc ochilor lumii):

‎21. 08.1962: (După scoaterea din Mănăstire; în actul de ‎excludere se preciza să-și lepede haina monahală și să-și ‎cumpere un costum civil din banii pe care-i va primi. A ‎făcut ascultare și și-a asumat anonimatul ca prima formă ‎de apărare fată de agenții care se aflau pe urmele sale): ‎‎„Etate cca. 52 ani, statură înaltă, conformația corpului robustă, fața ovală, părul ‎șaten, părul încărunțit, sprâncenele drepte, nasul și gura ‎mijlocii. Poartă mustață în furculiță și ochelari de vedere ‎cu sticle verzi cu lentile duble. îmbrăcat cu cămașă bej, ‎servietă neagră”68.‎

‎3.02.1976: „Este pensionar, însă lucrează la domiciliu ca ‎pictor decorativ bisericesc. La domiciliu este apreciat ca ‎un om liniștit, respectos și având o conduită normală. Cu ‎alte preocupări în afară de specialitatea sa nu este ‎remarcat. Duce o viață complet rezervată față de vecinii ‎din jurul imobilului, rareori este văzut să părăsească ‎domiciliul. Poartă barbă”69.‎ […]Așadar, Părintele Arsenie dorea să treacă cât mai ‎neobservat, știindu-se sub lupa securiștilor,‎ asumându-și anonimatul. Va purta iarăși barbă522, după ‎cum menționează o informatoare în 1976, dar ‎deocamdată preferă să poarte doar mustață.‎[48]

Totuși dacă ar fi iubit Sfânta Biserică nu s-ar fi ferchezuit să arate drăgălaș cu o mustață în furculiță a la Errol Flynn, cunoscut pentru rolurile sale romantice din filmele de capă și spadă, așteptând să iasă la pensie, ca să dea drumul la o leacă de barbă, ci ar fi luat pildă de la Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Proclu și de la alții. Aceștia, cum au fost eliberați din închisoare și-au și lăsat imediat să le crească barba, cum le-a dat-o Dumnezeu, ca să împlinească și în trup porunca lui Hristos „facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” , deși unora li se smulgea barba fir cu fir, altora li se rădea, periodic, iar ei râdeau de securiști că dau barba ca o cotă la stat. Ei nu au fost fricoși și mici la suflet ca Părintele Arsenie Boca și au vrut să mărturisească și cu fața lor icoanei bărbatului desăvârșit în voia lui Dumnezeu și ascultarea față de învățătura Sfintei Biserici.

Iată, de pildă, cum a procedat Părintele Arsenie Papacioc:

Nu numai în cele mari s-a pocăit, ci și în cele mici, ceea ce îl arată ca pe un model vrednic de urmat, pentru trezvia sfinției sale la lucrarea smereniei.

De pildă, când era în închisoare, temnicerul i-a tăiat barba cu sila. Părintele Arsenie Papacioc s-a împotrivit (atâta acrivie avea să nu se lepede de Hristos, nici măcar în vreun amănunt al canoanelor ce ne învață despre înfățișarea exterioară!), dar temnicerul i-a spus:

„Nu ești călugăr, dacă călugăria ta stă în barbă!”

Părintele Arsenie a cugetat mult la cuvânt și a înțeles că era de la Dumnezeu, prin gura dușmanului său: să lucreze călugăria mai ales în omul cel dinlăuntru.

Era ‎un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba și mi-a retezat-o la jumătate (Barba tot așa era de lungă). ‎Și zic: „Ai să răspunzi de asta în fața lui Dumnezeu!” Știți ce mi-a zis? „Lasă că nu stă călugăria în barbă” Când a vorbit vorba asta, zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!”‎.[49]

Cu toate acestea Părintele Arsenie Papacioc nu s-a gândit (ca Părintele Arsenie Boca) să se camufleze că nu e călugăr și preot în spatele unei mustăți în furculiță, umblând în civil. Imediat cum a fost eliberat din închisoare (nici nu apucase să crească părul pe cap, după ce fusese ras), încetând constrângerea directă, Părintele Arsenie Papacioc nu a mai amânat nici măcar o zi, ci s-a îmbrăcat în dulamă preoțească, lăsând din nou să-i crească barba.

De ce n-a făcut la fel, măcar din 1964, și Părintele Arsenie Boca, ci a ales să rămână în afara rânduielilor Sfintei Biserici Ortodoxe? Nimeni nu l-ar fi oprit, cu nici un pretext, să se retragă la o Sfântă Mănăstire și să-și plângă păcatele, mai ales că Maica Zamfira era rudă cu Patriarhul Justinian Marina (care a decedat în data de 26 martie 1977, nu înainte de a aranja ca toți călugării alungați din Mănăstire, și care au vrut să se întoarcă, să își regăsească locul lor). Sau poate tocmai Maica Zamfira să-l fi oprit? Sau a vrut chiar și sfinția sa datorită compromisului făcut în închisoare, cu masca – pentru oamenii care îl urmau cu ‎fidelitate – că a fost silit prin hotărârea eparhiei să nu mai poarte haină monahală, pentru a-și ‎acoperi, de fapt, propria slăbiciune. Dar hotărârea eparhiei nu l-a forțat să-și dea barba jos…

Ideea camuflajului Părintelui Arsenie Boca, pentru a nu fi recunoscut, în spatele mustății în furculiță și mâinilor prin buzunare, este o mare păcăleală. Îl vedem și cu mâinile în brâu, stând de vorbă cu o maică, foarte degajat și fotogenic. Dacă s-ar fi camuflat nu ar fi umblat de colo până colo în toată țara, pe la ucenici, ca să-i compromită.

Din fericire, Părintele Arsenie Papacioc nu a făcut așa. Și în aceasta a lucrat pocăința, respectând Sfintele Canoane:

  1. Cum că toate cele rare și iconomicos și de nevoie urmate, ori din vreun obicei rău și de obște a zice, toate cele ce afară de canon s-au făcut lege sau canon, și pildă a Bisericii nu sunt; și vezi tâlcuirea apostolescului canon 68. Însă și iconomia aceasta și nevoia trecând, iarăși canoanele stăpânesc. Vezi subînsemnarea canonului 46 și canonul 13 al sinodului 1 […][50].

‎ CANONUL 96‎ AL SFÂNTULUI ȘI ECUMENICULUI AL CINCI-ȘASELEA SINOD SAU MAI BINE A ZICE, ‎AL ȘASELEA SINOD

Acestei afurisiri se supun și cei ce-și rad bărbile, ca să se facă drepte, și frumoasă în urmă, și nu crețe, sau pentru ca să se arate totdeauna ca niște tineri fără de bărbi. Și cei ce cu cărămidă înfocată își ard perii bărbii câți sunt mai lungi decât ceilalți, sau mai strâmbi, sau cu ținbistre își smulg perii feței ca să se arate frumoși. Sau își vopsesc bărbile, ca să nu se arate bătrâni. […] Ah! Și cum le va cunoaște Dumnezeu de sunt făpturi, și chipuri ale sale, când ele poartă altă față diavolească! Și alt chip satanicesc.[51]

Lev 19:27 Să nu vă încrețiți părul capului vostru, nici să stricați fața bărbii voastre. Lev 21:5 Să nu-și radă capul, să nu-și tundă marginea bărbii și să nu-și facă tăieturi pe trupurile lor pentru morți. 6 Să fie sfinți ai Dumnezeului lor și să nu pângărească numele Dumnezeului lor, că ei aduc jertfă Domnului și pâine Dumnezeului lor și de aceea să fie sfinți. Lev 21:5 Capul să nu vă radeți, nici să vă retezați barba, nici să vă faceți tăieturi pe trup pentru morți. 6 Sfinți să fie Dumnezeului lor, și să nu spurce numele Dumnezeului lor, pentru că jertfele Domnului, darurile Dumnezeului lor ei le aduc, deci să fie sfinți. Lev 19:27 Să nu vă tundeți rotund părul capului vostru, nici să vă stricați fața bărbii voastre.

Dar Părintele Arsenie Boca, sărmanul, nu a rămas numai la această amăgire (a ferchezuirii din falsa gândire), ci, a mers mai departe cu necinstirea chipului lui Dumnezeu: ca să-L asemene cu sine, l-a bărbierit și pe Domnul Hristos, arătând că nu din chibzuința sa ca să fie smerit și anonim, ci din îngâmfarea relei credințe și întunericul neștiinței Sfintelor Canoane s-a ras și l-a pictat și pe Mântuitorul atât de hidos. De aceea privind la pozele sfinției sale, redate în acest subcapitol, Părintele Gheorghe Anițulesei trăgea aceste concluzii juste:

Ținuta smerită a doi călugări scoși din mănăstire.‎

Oare nu era prea mare apropierea dintre Ieromonahul ‎Arsenie Boca și maica Zamfira?‎

Părintele Proclu Nicău (Crăcăuani) nu a scos niciodată ‎dulama de pe el. Și el a fost scos din mănăstire.‎ Dacă tot am ajuns la pictură să lămurim lucrurile. Nu vă ‎face impresia că majoritatea personajelor pictate seamănă cu: ‎Boca?‎ Mântuitorul este pictat fără barbă, iar Sf. Ioan Botezătorul ‎este aproape autoportretul lui Boca. Se vedea pe sine…‎ [52]

Pentru că nu există Sfinți mustăcioși, Părintele Arsenie Boca a inventat sau mai bine spus (ca să nu îl acuzăm, fiind convinși că a fost o biată victimă a amăgirii), pentru a-l linguși că semănă cu el, vedeniile i-au arătat mustață la Sfinți, ca să fie surprinsă în pictura de la Drăgănescu și această etapă a vieții sfinției sale, ca așezământul de acolo să fie cu totul închinat preacuvioșiei lui.

Observăm la toate tablourile pictate de sfinția sa nu numai barba, dar și bărbia tăiate, după asemănarea sa. Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ca să semene și mai bine cu preacuvioșia sa, i-a adăugat și ochi albaștri, dar nepricepându-se de fel la pictura evlavioasă (sau poate vedeniile batjocoritoare la adresa Sfinților erau așa) i-a trântit și un aspect necuvios de dandy distrat și visător (nici centura, nici genunchii nu stau la locul lor), iar Sfântului Mucenic Nicolae Oprea i-a dat un aspect sinistru de strigoi. Ce răbdare și smerenie au Sfinții că nu surpă pământul la Drăgănescu pentru a fi înghițite în iad astfel de hule pictate. Ei au duhul cel lin al lui Hristos Luc 9:54 Și văzând aceasta, ucenicii Iacov și Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut și Ilie?:55 Iar El, întorcându-Se, i-a certat și le-a zis: Nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască., lăsând acea clădire odioasă cu îngăduință, pentru o vreme, ca să ne trezim din amăgirea cu care suntem ispitiți de urâtorul mântuirii noastre, prin săracul Părinte Arsenie Boca.

5. Cu pantaloni scurți

Sarmanii mireni se imbraca asa cum e launtrul lor

– Parinte, da-mi o binecuvantare.

-Te binecuvantez sa te faci carnaval duhovnicesc ca Sfanta Isidora1 cea nebuna; sa dobandesti prefacatoria cea buna. Vezi, sarmanii mireni sarbatoresc in fiecare zi prefacatoria lor lumeasca si se imbraca asa cum e launtrul lor. Demult, oamenii se imbracau pentru carnaval odata pe an, numai la Lasatul de sec2. Acum cei mai multi sunt mereu in carnaval. Adica, mai demult carnavalul tinea o saptamana numai la Lasatul de sec de carne pentru Postul Mare. Acum vezi in fiecare zi… Fiecare se imbraca asa cum ii spune gandul. Au devenit cu desavarsire ciudati. Au innebunit! Putini sunt oameni adunati, modesti, fie barbati, fie femei sau copii. […]Imi aduc aminte, cand eram in Sinai, ce era si acolo… nu ma intreba! Cat ma durea cand vedeam turistele ce veneau la manastire. In ce hal erau! Ca si cum as vedea icoane bizantine frumoase, aruncate la gunoaie; numai ca acestea s-au aruncat singure. [53]

Notăm că fotografia de mai sus, în care sunt surprinși la munte Părintele Arsenie Boca (mustăcios, în pantofi cu toc, pantaloni scurți, cu mâinile în buzunare și fular răsucit galant, ca o încununare a întregii ținute), și Maica Zamfira (în trenci cu mâinile în buzunare) într-o călătorie de relaxare în familie, ca și celelalte fotografii personale ale sfinției sale din acest studiu, sunt preluate de la blogul prea marelui admirator al sfințiilor lor, domnul scriitor Victor Roncea [54], care duce o activitate cu multă râvnă și osteneală în favoarea eroilor și mărturisitorilor anticomuniști, pentru care trebuie să-i fim recunoscători. Din păcate, însă, deoarece nu cultivă și cunoașterea Sfinților Părinți, aprecierile domniei sale nu pot fi de ajutor în lămurirea adevărului, ci trebuie preluate informațiile cu foarte mult discernământ, fără a lipi inima de explicațiile și părerile personale amestecate printre datele concrete, care pot deruta mult. Cercetarea vieții și învățăturilor mărturisitorilor care nu sunt canonizați de Sfânta Biserică – deci nu sunt trecuți prin filtrul Sfintei Predanii dăruită nouă de Domnul nostru Iisus Hristos prin Sfintele Sinoade Ecumenice – nu este suficientă pentru a găsi voia lui Dumnezeu în legătură cu lucrarea lăuntrică și nici Adevărul. Pe de altă parte mărturisitorii au avut și alte motive în lupta lor, de multe ori din dragoste de neam, politice și personale. Nefiind centrați pe dragostea de Hristos și nelucrând pocăința ci eroismul, nu au avut ca o caracteristică a lor insuflarea de către Sfântul Duh, pentru a fi învățători și pilde pentru mântuire. Acest lucru este vizibil în multe din cărțile scrise de ei, în care se vede că au mari neclarități în legătură cu dreapta credință. Despre lucrul acesta ne învață și Sfântul sfințit mucenic Ciprian al Cartaginei, când ne vorbește chiar și de mărturisitorii pentru Hristos (numiți confesori), superiori din punct de vedere al pregătirii duhovnicești față de cei ce se luptă doar pentru eliberarea patriei, dar nici ei scutiți de rătăciri, cu viața sau învățăturile:

a)         Se pot înșela mărturisitorii anticomuniști, sau sunt infailibili?

 

XIV.‎

Asemenea oameni, chiar dacă au fost uciși în numele credinței lor, nu-și vor ‎spăla nici cu sânge greșelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, și suferința n-o ‎poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăția ‎cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locțiitoare pe pămînt a împărăției cerești. ‎Hristos ne-a dat pacea, ne-a Învățat să fim uniți și solidari, ne-a recomandat să ‎păstrăm neatinse și necălcate legăturile dragostei și ale înțelegerii; nu poate să se ‎numească martir cel ce nu respectă dragostea frățească. Aceasta ne învață și ne ‎asigură Apostolul Pavel zicînd: «Chiar dacă aș avea atâta credință, încît să pot ‎muta munții din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ; chiar dacă aș împărți ‎toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aș da să fie ars, iar dragoste nu am, ‎nimic nu-mi folosește. Dragostea e mărinimoasă și binevoitoare, dragostea nu ‎pizmuiește, nu se trufește, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu ‎gândește răul, toate le iubește, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» 46. ‎Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna, prin ‎unitatea fraternității și solidarității va dura veșnic. Nu poate ajunge dezbinarea în ‎împărăția cerurilor, la răsplata lui Hristos care a zis : «Aceasta este porunca Mea ‎‎: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi» 47. Nu poate îndeplini ‎această poruncă cel ce prin discordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine ‎n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune : «Dumnezeu este ‎dragoste și cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu rămîne în ‎el» 48. Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți în Biserica lui ‎Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi dați fiarelor sălbatice, aceea nu ‎va fi coroana credinței, ci pedeapsa trădării, și nu sfârșitul glorios al celui cu ‎virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceștia poate fi ucis, dar nu ‎poate fi încoronat. Mărturisește că e creștin, ca și diavolul care adesea minte că e ‎Hristos, căci însuși Domnul ne atrage luarea-aminte și zice : «Mulți vor veni în ‎numele Meu spunând : Eu sînt Hristos, și pe mulți vor înșela» 49. După cum el nu e ‎Hristos, chiar dacă înșeală cu numele, la fel nu poate fi creștin cine nu rămîne în ‎Evanghelia lui Hristos și a adevăratei credințe.‎[55]

‎XV.‎

Căci a profeți, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt ‎este lucru mare și admirabil, dar nu dobândește împărăția cerească cel ce ‎înfăptuiește toate acestea, dacă nu merge respectând drumul drept al adevăratei ‎credințe. Vestește Domnul și zice : «Mulți îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, ‎Doamne, oare nu în numele Tău am profețit, nu în numele Tău am scos demonii, ‎nu în numele Tău am săvârșit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : ‎Niciodată nu v-am cunoscut, fugiți din fata Mea cei ce ați înfăptuit nedreptatea»”‎ […]

XVIII.‎

Astfel, Core, Datan și Abiron, care au încercat să răpească lui Moise și ‎preotului Aaron dreptul de a sacrifica, îndată au fost pedepsiți pentru ‎încercările lor : legăturile pământului s-au rupt, o adâncă prăpastie s-a deschis ‎sub picioarele lor și i-a înghițit de vii. Dar nu numai pe ei, care fuseseră făptașii ‎nedreptății, i-a lovit mânia lui Dumnezeu, ci și pe ceilalți 250 de complici și ‎participanți la aceeași nebunie, uniți în aceeași îndrăzneală, un foc trimis de ‎Domnul ca grabnică pedeapsă i-a mistuit, arătând și învățând că toți cei ce s-au ‎împotrivit lui Dumnezeu au fost niște nemernici, care au încercat cu voință ‎omenească să dărâme rânduirea lui Dumnezeu ‎. La fel și regele Ozias, ‎aducând un vas cu tămâie și vrând, contra legii lui Dumnezeu, să facă un ‎sacrificiu cu de la sine putere, deși i se împotrivea preotul Azaria, fiindcă n-a ‎voit să cedeze și să se supună rânduielii, ajungîndu-1 pedeapsa divină, s-a ‎îmbolnăvit de lepră din cauză că a supărat pe Domnul, fiindu-i atinsă tocmai ‎acea parte a corpului unde sînt însemnați cei ce-1 merită pe Dumnezeu ‎ ‎ ‎. Și ‎fiii lui Aaron, fiindcă au pus pe altar un foc străin, pe care nu-1 încuviințase ‎Domnul, au fost nimiciți pe dată, în fața Domnului care i-a pedepsit.‎

XIX.‎

Pe aceștia îi imită de bună seamă și-i urmează cei ce, disprețuind tradiția lui ‎Dumnezeu, introduc învățături străine, inventate de oameni, Pe aceștia îi ‎mustră Domnul și-i ceartă în Evanghelia Sa zicînd : «Călcați porunca lui ‎Dumnezeu ca să stabiliți tradiția voastră» ‎ ‎. Această crimă este mai gravă ‎decît cea săvârșită de unii apostați, care totuși, căinîndu-se de greșelile lor, se ‎roagă lui Dumnezeu și obțin iertare. Aceștia vin la biserică și se roagă în ea; ‎aceia luptă împotriva Bisericii. Aceștia poate au greșit de nevoie, aceia de ‎bunăvoie se țin de greșeală. Apostatul și-a produs numai sieși vătămare, cel ce ‎a încercat să facă o erezie sau o schismă a amăgit pe mulți, tîrîndu-i după sine ‎în greșeală. Unul este pagubă a unui singur suflet, celălalt primejdia multora. ‎Unul înțelege ‎

că a greșit, plânge și se călește ,· celălalt, îngâmfat în păcatul său și com‎plăcîndu-se în delictele sale, desparte pe fii de mamă, răpește oile de la păstor, ‎calcă legământul față de Dumnezeu. Apostatul a păcătuit o singură dată, ‎celălalt păcătuiește zilnic. In sfârșit, apostatul, primind martiriul, poate primi ‎cele promise ale împărăției divine, dar schismaticul, dacă a fost ucis în afara ‎Bisericii, nu poate ajunge la răsplata Bisericii ‎ ‎ ‎ ‎.‎

XX.‎

Să nu se mire cineva, prea iubiți frați, că unii dintre confesori ajung la aceste ‎abateri; că de aceea și alții fac greșeli atît de mari și atît de grave. Mărturisirea ‎credinței în prigoană nu face pe cineva imun față de înșelăciunile diavolului, ‎sau să-l apere punîndu-1 într-o permanentă siguranță împotriva ispitelor, ‎primejdiilor, curselor și atacurilor lumești, cît timp el trăiește încă în lume. ‎Altfel, n-am fi văzut la confesori înșelăciuni, blestemății și adulter, pe oare le ‎regretăm și de care ne îndurerăm văzîndu-le la câțiva. Oricât de mare ar fi un ‎astfel de confesor nu este mai înțelept decît Solomon și nici iubit de ‎Dumnezeu. Cel ce cît timp a umblat pe căile Domnului, atâta timp a păstrat ‎harul pe care-1 dobândise de la Domnul, același, după ce a părăsit calea ‎Domnului, a pierdut și harul Domnului. De aceea este scris : «Păstrează ceea ce ‎ai, ca să nu primească altul coroana ta» ‎ ‎. Căci Domnul n-ar amenința că ‎poate să ia înapoi coroana dreptății, decît fiindcă, pierzîndu-se justiția, este ‎necesar să se piardă și coroana ‎ ‎.‎

XXI.‎

Mărturisirea credinței în prigoană este început de glorie, dar nu chiar un ‎merit pentru coroană și nu încheie lauda, ci este începutul demnității, precum ‎s-a scris : «Cine va răbda pînă la sfârșit, acela se va mântui». Ce a fost înainte ‎de sfârșit este treaptă care duce la înălțimea mântuirii, nu e chiar termenul care ‎constituie priporul înălțimii. Cineva este duhovnic, dar după confesiune ‎pericolul este mai mare, fiindcă dușmanul este și mai mult provocat. Poți fi ‎confesor dar cu atît mai mult trebuie să stea cu Evanghelia Domnului cel ce a ‎dobândit prin

Evanghelie gloria de ta Domnul… Cui i se dă mult, l se cere mult, și cui i se ‎acordă mai multă demnitate i se pretinde supunere. Nimeni să nu piară sub ‎înrâurirea confesorului, nimeni să nu Învețe din purtările confesorului ‎nedreptatea, obrăznicia, perfidia. Poate fi confesor, dar să fie

umilit și la locul lui, să fie modest în învățătura și faptele lui, cel ce se ‎numește mărturisitor al lui Hristos să imite pe Hristos pe care-L mărturisește. ‎Căci dacă zice Hristos : «Cine se înalță se va umili și cine se umilește se va ‎înălța» ‎ ‎ ‎ ‎, și dacă El a fost ridicat de Tatăl, fiindcă pe pămînt S-a umilit în ‎Cuvântul, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu Tatăl ‎, cum poate iubi ‎înălțarea El, care ne-a recomandat prin legea Sa umilința și care a primit El ‎însuși cel mai strălucit nume ca răsplată a umilinței ?‎ ‎ ‎ ‎. Poate fi confesor al ‎lui Hristos, dacă nu întinează după aceea măreția și demnitatea lui Hristos. ‎Limba care a mărturisit numele lui Hristos să nu fie vorbitoare de rău, ‎supărătoare, să nu fie auzită iscând neînțelegeri și procese, să nu arunce după ‎cuviințe de laudă venin de șarpe contra fraților și contra preoților lui ‎Dumnezeu. Dealtfel, dacă va fi vinovată și demnă de dispreț, dacă și-a ‎îndeplinit confesiunea prin- tr-o rea convorbire, dacă și-a pătat viața prin ‎ticăloșie, dacă, în sfârșit, după ce a fost făcut confesor părăsind înțelegerea și ‎spărgîndu-i unitatea, a schimbat credința dintâi cu necredința de după aceea, ‎nu poate să pretindă că prin confesiune i se cuvine răsplata gloriei, cînd prin ‎însuși acest fapt merită mai mare pedeapsă.‎

XXII.‎

Căci și Domnul l-a ales pe Iuda printre Apostoli, și, totuși Iuda după aceea ‎L-a trădat pe Domnul. Dar tăria Apostolilor în credință n-a scăzut, dacă ‎trădătorul Iuda s-a desfăcut de unirea cu ei. La fel și aici, nu a fost micșorată ‎pe dată sfințenia și demnitatea confesorilor dacă unii și-au călcat credința ‎. ‎Fericitul Apostol vorbește într-o epistolă a sa zicînd : «Ce, dacă au căzut din ‎credință unii dintre ei, oare infidelitatea lor a zădărnicit credința lui Dumnezeu ‎‎? Departe de așa ceva ; căci Dumnezeu este adevărat și tot omul este ‎mincinos» ‎ ‎. O parte dintre confesori, cea mai mare și mai bună, stă în ‎puterea credinței sale și în adevărul legii și al învățăturii Domnului. Nu ‎părăsesc pacea Bisericii cei ce-și amintesc că în Biserică au dobândit harul lui ‎Dumnezeu de care au fost demni și dobândesc o mai mare laudă a credinței lor ‎prin însuși acest fapt că, respingând perfidia celor ce au fost uniți cu ei prin ‎confesiunea comună, s-au îndepărtat de orice atingere cu crima ,· luminați de ‎lumina Evangheliei, pătrunși de razele pure și strălucitoare ale Domnului, ei ‎sînt demni de laudă pentru păzirea păcii lui Hristos, pentru că au ieșit ‎biruitori în lupta cu diavolul.‎[56]

Așadar nici Părintele Arsenie Boca, nici alți părinți sau mireni care au fost prigoniți și au suferit în temnițe, nu sunt model de Ortodoxie dacă învățătura și viața lor nu este conformă cu învățăturile și viața Sfinților Mucenici și Sfinților Părinți. Iubirea în adevăr este mai presus decât facerea de minuni, proorocii, decât chinurile temniței și chiar și decât moartea în aparență mucenicească:

1Co 13:1 De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. 2 Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3 Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. 4 Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. 5 Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. 6 Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Chiar dacă a fost prigonit sau chiar omorât de securitate Părintele Arsenie Boca rămâne un model câtă vreme propovăduiește prin învățătură și exemplul personal Sfânta Credință Ortodoxă. Iar dacă se abate de la ea nu numai că nu poate fi considerat Sfânt, dar nici mărturisitor Ortodox nu poate rămâne și nici măcar nu poate fi model de om firesc (omul firesc este Ortodoxul ce își lucrează pocăința, luptând împotriva celor de sub fire – sau din afara firii. După o vreme harul lui Dumnezeu, îi dăruiește, fără ca să o ceară, să ajungă mai presus de fire).

În același timp, crezând în Sfinții Părinți vedem și să înțelegem, că nici oricine moare omorât de dușmanii credinței proprii este și mucenic. Chiar dacă Părintele Arsenie Boca ar fi fost omorât de securitate nu din motive politice cum susțin ucenicii (chiar dacă contradictoriu, cum ne-au obișnuit ei să se certe pe tot felul de teme biografice a sfinției sale, care și lor le este neclară: ba că ar fi prorocit despre moartea lui Ceaușescu, ba ca un fost legionar, ba ca un concurent cu impact în neam mai mare ca PCR), ci chiar pentru Hristos, tot nu poate fi în veac mărturisitor, fiindcă a propovăduit învățăturile și părerile proprii, iar nu pe cele ale Sfintei Biserici Ortodoxe. Doar dacă s-ar fi căit de toate aceste abateri, mai înainte de moarte în mod public, lucru de care nici un ucenic nu vorbește, ar putea fi model de pocăință. Altminteri, dacă s-a pocăit în taină cu multă intensitate, poate fi iertat de Dumnezeu dacă și noi ne lepădăm de rătăcirile sfinției sale, ca să nu fie osândit pentru primejduirea sufletelor noastre. Se mântuiește numai cel ce moare pentru credința cea adevărată închinată Domnului Iisus Hristos, nu cel ce moare pentru o lucrare din interes personal (dedicată sinelui îmbătat de mândrie prin false învățături și false minuni, ce atrag către propria persoană, chiar dacă sub pretextul aparent că este vehicul către Hristos):

Și a venit un om și a intrat în biserică și a zis către ceilalți: „Spuneți împărătesei că păgânul împărat, cu nedreptate, vrea să omoare pe arhierei și pe boieri.” Și îndată, sculându-se din scaun Născătoarea de Dumnezeu, au urmat toți după dânsa și noi dimpreună și, prin cântarea Născătoarei de Dumnezeu, îndată au căzut acolo semnele semilunii și s-au scufundat. Și apropiindu-se de mijlocul orașului au aflat pe arhierei și pe boieri cu mâinile legate dinapoi, iar pe trei arhierei și pe doi din boieri cu capetele tăiate. Dacă a văzut Născătoarea de Dumnezeu acestea, a făcut semn Sfântului Hristofor, care, luând sabia din mâna gealatului i-a tăiat capul. Deci, lăsând pe ceilalți acolo, a mers Născătoarea de Dumnezeu în casa tiranului împărat, care ședea în scaun, și a zis către dânsul Stăpâna și Pururea Fecioara Măria: „Prea păgâne și fără de lege, cum ai îndrăznit a omorî pe arhierei și pe boieri?” Iar el cu obrăznicie a zis către Născătoarea de Dumnezeu: „Cine ești tu care cu îndrăzneală ai intrat și vorbești cu acest fel de cuvinte?” Iar cei ce erau împrejurul Născătoarei de Dumnezeu i-au zis lui: „Neîndumnezeitule, nu vezi pe împărăteasa cerului și a pământului, care a venit să te piardă pe tine?” Și îndată răpindu-l Sfântul Hristofor din scaun l-a trântit jos și a șezut Născătoarea de Dumnezeu pe scaun și a zis către dânsul cu mânie: „Pentru care pricină nelegiuitule ai omorât amar pe arhierei și pe creștini și pe ceilalți ai vrut să-i omori? Ce rău ți-au făcut ei, ție?” Iar tiranul a zis către dânsa: „Pentru aceasta i-am omorât pe dânșii, că au scris vrăjmașilor mei și potrivnicilor ca să vie asupra mea; ba am vrut să-i omor pe toți.” Dar Maica Domnului i-a zis: „Nu aceștia au scris, prea necredinciosule, vrăjmașilor tăi; ci eu îi aduc asupra ta, vrând a te sfărâma pe tine și pe neamul tău, pentru că nu mai pot suferi vătămările tale cele mari și pagubele și nedreptățile tale ce le faci creștinilor.” […] Atunci a zis Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu către Născătoarea de Dumnezeu: „Cum am lăsat pe acești trei arhierei ce zac aici omorâți de nelegiuitul împărat?” Și a zis Maica Domnului către dânsul: „Vezi pe aceștia? Nici pe Dumnezeu nu L-au odihnit întru dânșii, nici pe mine, Maica Lui. Și nu numai că s-au lipsit de viața aceasta trecătoare, ci au luat și munca cea veșnică.[57]

CANONUL 9‎ Laodiceea

Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic ‎martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci uniica aceștia, de vor fi credincioși, să se facă achinoniți (neîmpărtășiți) până la o ‎vreme, iar pocăindu-se, și mărturisindu-se că au greșit, să se primească. ‎‎[Apostolic, can. 45]

TÂLCUIRE

Nu numai ereticii nu se cade a intra în Bisericile Dreptslăvitorilor, ci nici cei ai ‎Bisericii, adică mirenii cei credincioși, să meargă la cimitirele (țintirimele) ‎ereticilor, unde oarecare numiți ai lor sau îngropat, ori la lăcașurile, în care ‎mucenici ai ereticilor sunt îngropați; că mulți și din eretici în vremea goanei și a ‎idolatriei, până la moarte au suferit, pe care mucenici i-au numit cei de o socoteală cu dânșii. Dar nicidecum ortodocși creștini, zic, se cuvine a merge la ‎aceștia, ori pentru rugăciune, sau pentru a se vindeca, adică, sau pentru ca să-i ‎cinstească, ori pentru a căuta tămăduire de la aceștia în bolile lor. Iar câți vor voi ‎a o face aceasta, poruncește canonul acesta, să se afurisească pe o vreme, până ‎când se vor pocăi, și vor mărturisi că au greșit. Vezi și pe cel 45 apostolesc.‎

CANONUL 34‎ Laodiceea

Tot creștinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, și a se duce la ‎pseudomartirii (mincinoși mucenici) ereticilor, sau la însuși cei ce merg către ‎mai înainte zișii eretici. Că aceștia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor ‎duce la dânșii fie anatema.‎

TÂLCUIRE

Canonul 9 al acestuiași sinod, după Valsamon, numai cât afurisește pe cei ce ‎merg la mormintele minciuno-mucenicilor ereticilor. Fiindcă au mers amăgindu-se, pentru că au nădăjduit, oarecare ajutor la boalele lor de la dânșii, iar acesta ‎anatematisește pe cei ce merg la dânsele, fiindcă au lăsat pe adevărații ‎mucenicii lui Hristos, și despărțindu-se de Dumnezeu, sau dus la minciuno-‎mucenicii aceia, cu tot sufletul, și plecarea lor. Drept aceea și după deosebita ‎plecarea sufletului lor, deosebit și de canoane s-au certat. Vezi și pe cel 45 ‎apostolesc.”[58]

Esențial este, deci, ‎mărturisirea adevărului.‎

RÂVNA

1686. – Râvna este puterea sufletească în continuă desfășurare pentru realizarea faptelor bune, ‎pentru un ideal. Râvna cea bună pornește din credință și devotament față de poruncile lui ‎Dumnezeu, “în sârguință fiți fără preget, fiți plini de râvnă cu duhul, slujiți Domnului, ‎bucurați-vă în nădejde, fiți răbdători în necazuri, stăruiți în rugăciune” (Rom. 12,1l-l2). Râvna ‎rătăcită stăpânește pe omul care se călăuzește de idei bune, dar le înțelege greșit și le aplică rău, ‎înșelându-se de poftele încăpățânării și ale slavei deșarte, așa cum au făcut toți ereticii, dintre ‎care unii chiar și-au vărsat sângele spre pierzarea lor și bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I ‎Tim. 1, 20; II Tim. 3,l-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporție între ‎lumina rațională a adevăratelor dogme și între râvna împlinirii unor intenții bune, călăuzite de ‎un sentimentalism needucat și năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginației mintale. ‎Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică și supunerea ‎canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că “Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, ‎dacă n-are Biserica de mamă” (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).

1687. -în viața omenirii sînt două idealuri principale: cel al egoismului pământesc și cel al ‎cerului veșnic. Toate celelalte feluri de idealuri sînt secundare și se grupează pe lîngă unul sau ‎altul dintre aceste două idealuri (eterne) extreme. Dorința inimii este atracția către unul din ‎aceste idealuri principale sau secundare.

Cînd această dorință se transformă într-un crez, ea dă naștere râvnirii de a atinge idealul crezut. ‎Râvna către cucerirea idealului poate să fie bună sau rea, după felul idealului, după realitatea naturală personală și după mijloacele folosite. Astfel au fost oameni care au avut dorințe și ‎idealuri care nu le-au fost de nici un ‘folos ca Iuda (Ioan 11,13,27; Luca 9,57-62; Matei 23,15). ‎Adevărata râvnă către ajungerea unui ideal, trebuie să fie temeinic examinată întru lumina ‎legilor Domnului și numai după aceea să fie râvnită cu tărie jertfelnică cerîndu-se ajutorul ‎harului (Marcu 2,13-l4; Luca 24,32; Ioan3,l-l2; 15,l-20; F. Ap. 9,l-22; I Cor. 9, 27; Gal. 6,17).[59]

Dar, după cum vom vedea la capitolul dedicat opririi de la slujire a Părintelui Arsenie Boca, sfinția sa are doar fabricată imaginea de martir, în realitate nu a suferit în temnițele comuniste, ci s-a folosit de trucuri vrăjitorești și comportament cameleonic pentru a se pune bine cu toate părțile combatante și a ieși bine în fața ochilor tuturor. Lucru care este specific celui ce toate le lucrează din amăgire, pentru slava personală.

b)         Se plimba dezbrăcat în public

Dereglaj al îmbrăcăminții prin minusul dezbrăcării publice

Dacă am văzut mai sus, la capitolul barbă albă și dichisită, că Părintele Arsenie Boca avea un dereglaj la îmbrăcăminte, prin plusul îmbrăcării hainelor de lux, vom vedea acum că avea dereglaj la îmbrăcăminte prin minusul dezbrăcării publice. Cu amândouă nu sunt de acord Sfinții

Părinți:

‎5.‎       De ce [ne] aduce aminte îmbrăcarea hainelor

întâi, după dumnezeiescul Gură de Aur, însuși faptul ‎acoperirii trupului cu haine ‎este o veșnică aducere-aminte de izgonirea cea din rai și de pedeapsa pe care au ‎luat-o după ‎călcarea poruncii [protopărinții noștri]. Aveam nevoie de ‎haine și de ‎acoperăminte moi cei ce mai înainte, în rai, eram ‎acoperiți .de darul lui Dumnezeu ‎și nu aveam [deci] trebuință ‎de haine. Căci protopărinții, fiind goi mai înainte ‎de ‎neascultare și nerușinându-se, după cădere au cusut frunze de ‎smochin și și-au ‎făcut acoperământuri împrejurul trupului (Fac ‎‎3, 7). De aceea, care este motivul ‎pentru care această amintire ‎a pedepsei ar trebui să se facă cu haine strălucite și de ‎mult ‎preț? Deci îmbrăcămintea hainelor să se facă nouă veșnică ‎aducere-aminte și ‎învățătură despre căderea din bunătăți și ‎despre pedeapsa pe care neamul ‎oamenilor a primit- o pentru ‎neascultare. Deci să ne spună nouă cei care își folosesc ‎atât ‎‎[de mult] imaginația – încât nici nu știu de acea îmbrăcăminte ‎din lână de oaie, ‎ci se îmbracă cu [haine] de mătase de ce, ‎spune-mi, îți împodobești trupul cu ‎acestea și te bucuri de ‎îmbrăcămintea cea de aici, neauzindu-1 pe Pavel cum ‎zice: ‎având hrană și îmbrăcăminte, cu acestea îndestulați să fim (1 ‎Tim 6, 8)?‎

‎6.‎       Care este folosul hainelor

în al doilea rând, folosul hainelor este, după Marele Vasile, ‎acela de a proteja ‎trupul: iama de frig, vara de căldură. El ‎zice în Cuvântul către tineri: „Este oare ‎vreo deosebire pentru ‎un om cu mintea sănătoasă dacă îmbracă o haină scumpă ‎sau ‎una ieftină, atâta vreme cât și una și alta îl apără iama de frig ‎și vara de ‎căldură?” (P.S.B. 17, Omilia XXII către tineri, p. ‎‎578). Iar dacă ar fi de mătase și de ‎mult preț, aceasta este o ‎deșertăciune ce își are începutul sau dintr-o ascunsă ‎imaginație, [sau] dintr-o poftă amăgitoare a inimii ‎care [la rândul ei] ajunge din ‎nou Ia un scop ascuns. Cu alte ‎cuvinte: este umbră și fum, praf risipit în văzduh, ‎baIoane ‎umflate și sparte. Și, ca să grăiesc cu Solomon care a încercat ‎mai mult ‎decât toți niște haine ca acestea de mult preț, ‎‎[lăudându-le] la început, [dar] ‎defăimându-le pe urmă, zic: ‎deșertăciunea deșertăciunilor [Ecc 1, 2] și voință a ‎duhului ‎‎[referință neidentificată]. Ce este [această] voință a duhului? ‎Ne răspunde ‎Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „pornirea ‎cea fără de socoteală a sufletului și ‎tulburarea omului, el fiind osândit la aceasta poate din [cauza] căderii celei ‎vechi”. ‎‎(Cuvânt la înmormântare, către Chesarie). Unei deșertăciuni ‎ca acesteia se ‎cuvine a urma,* prea înțeleptul meu Stăpân, dar ‎a primi să alergi după umbre și ‎visuri mv aceasta te rog să nu o ‎primești. ‘‎[…]‎

‎11,‎     Arhiereii, preoții și toți clericii se cade să poarte ‎haine cinstite

De aceea și Sinodul VI ecumenic poruncește în canonul 27 ‎ca arhiereii, preoții și ‎toți clericii să poarte haine cinstite, ‎nefolosind [podoabele] cele exterioare și de ‎mult preț. Căci ‎zice: „Nimeni din cei ce se numără în cler să nu.se îmbrace ‎în haină ‎care nu e a tagmei sale nici când se află în cetate și nici când călătorește undeva, ci ‎să întrebuințeze ‎îmbrăcămintea orânduită celor ce se numără în cler” (adică ‎cea ‎simplă și cinstită). „Iar dacă cineva ar face una ca aceasta, să se ‎afurisească pe ‎timp de o săptămână”. (Pr. C. Dron, op. cit., p. ‎‎273). De asemenea și cel de-al VH-‎lea Sinod în canonul 16 ‎hotărăște așa:. „Orice lux și împodobire trupească este ‎străină ‎de. rânduiala și așezarea preoției. Deci episcopii sau preoții ‎care pun pe ei ‎haine strălucitoare și arătoase trebuie să se ‎îndrepte, iar dacă stăruie să se supună ‎mustrării.!;. Căci din ‎vremuri îndepărtate orice bărbat cleric s-a înveșmântat eu ‎haine ‎potrivite și modeste. Căci zice Marele Vasile: «Tot ceea ce se ‎ia nu din nevoie, ‎ci pentru împodobire, se socotește fălire» ‎‎(P.S.B. 18, Regulile mici, întrebarea 49, p. ‎‎337). De aceea ‎nimeni să nu se îmbrace în haine țesute din mătăsuri scumpe și ‎nici ‎să pună alte adaosuri colorate și împletite, căci am auzit ‎prin limba cea grăitoare de ‎Dumnezeu că cei ce poartă haine ‎moi în casele împăraților sunt (Mt 11, 8)” (Pr. C. ‎Dron, op. cit., ‎pp. 423-424). Și iarăși zice Marele Vasile: „Ai văzut pe ‎cineva ‎cugetând înalt cu haină cu flori înconjurat și cu torturi de ‎mătase îmbrăcat și ‎având și slujitori? De- faimă-1!” [referință ‎neidentificată]. (Și Ioan cel cu limba de ‎aur zice în Omilia a ‎‎11-a la Epistola către Timotei: „Vezi vreun om purtând haine ‎de ‎mătase? Să râzi de el!”). Iar dumnezeiescul Isidor ‎Pelusiotul, tâlcuind ce reprezenta ‎haina cea țesută de sus a ‎Domnului, zice: „Cine nu știe simplitatea acelei haine pe ‎care o ‎folosesc săracii din Galileea? La ei, această haină este cea mai ‎iubită și se ‎face cu un oarecare meșteșug, ca pieptarele, ‎țesându-se la război. Deci de vrei ‎acestea, urmează hainei cele ‎simple a lui Hristos. Căci gingășia aparține moleșirii ‎celei de ‎aici [de pe pământ], iar nu luminii celei de sus.” (Epistola 94 către Caton ‎Monahul). Iar ‎sfinții prooroci ai lui Dumnezeu ce haine foloseau? Cu ‎adevărat ‎sobre, smerite și sărace. Auzi ce zice despre ei Clement, [cel ce a scris] Stomatele: „ ‎Ilie folosea ca ‎îmbrăcăminte cojocul și își strângea mijlocul, cu brâu făcut ‎din păr. ‎Iar alt prooroc, Isaia, eră gol și desculț. De multe ori ‎se înfășură și cu sac, [care era ‎o] îmbrăcăminte de smerită ‎cugetare. Iar dacă îl chemi și pe Ieremia, acesta avea ‎numai ‎centură de in. Și după cum trupurile cele bine hrănite ‎dezgolindu-se arată mai ‎clar floarea vârstei fot așa și ‎frumusețea năravurilor, atunci când nu este întunecată ‎de ‎bârfiri fără ca binele să fi fost [în prealabil] încercat, mare ‎cuviință arată.” Iar ‎dacă Sinodul local din Gangra ‎anatemizează în canonul 12* pe cei care prihănesc ‎pe cei ce ‎poartă [haine] de mătase, tot același sobor, în. canonul 21, ‎zice: ,,[…] ‎lăudăm simplicitatea și cumpătul în îmbrăcăminte ‎‎[…] iar de la năzuințele spre ‎moliciune și lux în îmbrăcăminte ‎ne întoarcem […]” (Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, ‎op. cit., p. ‎‎192).‎ […]‎

Fie, Prea Sfinția ta să zicem așa: chiar dacă tu te împodobești, ‎ești cu totul ‎înțelept cu gândul și [aceasta se întâmplă] fie din ‎pricina simplității tale celei din ‎fire (după cum o astfel de ‎simplitate și nesimțire au oarecare triburi din America ‎care ‎sunt atât de nesimțitoare încât trebuie ca toiagul să se facă ‎pețitor pentru a se ‎îndemna să-și ia mireasă – după cum scriu ‎istoricii), fie din pricina acoperământului ‎lui Dumnezeu, fie ‎din pricina luării-aminte la sine; însă socotește singur: cine oare ‎va da cuvânt lui Dumnezeu pentru ‎sminteala în care cad acele ticăloase, pentru ‎boldurile poftei ‎care le trec prin inimă [la vederea] unei asemenea priveliști ‎și ‎pentru pierzarea pe care sufletele lor și-o pricinuiesc [încă] de ‎aici? Iar câtă ‎muncă pricinuiește sminteala arată Domnul ‎zicând: Vai, omului aceluia prin care ‎vine sminteala! Mai de ‎folos i-ar fi lui ca să-și spânzure o piatră de moară la ‎grumazul ‎lui .și să se înece in adâncul mării (Mt 17, 6-7)5.‎

Deci îți voi spune acum ce haine se cade să fie folosite. ‎Sfântul episcop de Corint, ‎atât la începutul [episcopatului] său ‎cât și acum, are hainele din postav negru. ‎Poartă și blană ‎neagră, iar toate celelalte [haine] sunt negre ca la un monah. ‎Așa se ‎cade să faci și Prea Sfinția ta: hainele toate să fie toate ‎negre, toate cinstite, toate ‎monahale, așa încât să pricinuiască ‎evlavie la toți cei care te văd și nu sudălmi sau ‎săgeți ale ‎dezmierdării.‎

îți spun și părerea mea, spre mângâiere. Care este ea? Marele ‎Antonie murind a ‎poruncit ucenicilor săi să dea un cojoc de-al ‎său Marelui Atanasie, patriarhul ‎Alexandriei, iar altul ‎episcopului Serapion. Aceștia le-au primit din tot sufletul și ‎le ‎îmbrăcau ca pe niște porfire împărătești. Deci de . iubești ‎‎[dorești] și Prea Sfinția ‎ta, îți trimitem o cămașă sau două de ‎păr, sfetagorești* (‎* Adică aghioritice, din ‎Sfântul Munte.‎) ca să le porți așa cum sfântul [episcop] de ‎Corint și atâția alții ‎arhierei și patriarhi le-au purtat și le poartă ‎‎[încă]. Aceasta o facem ca să-ți aduci ‎aminte prin ele de ‎viețuirea monahilor săraci, îmbrăcați cu rupturi și smeriți.‎

Știu că ai să-mi reproșezi unele ca acestea: „Ce? Și pustnic se ‎luptă să mă facă ‎de îmi scrie unele ca acestea?”‎

Da, Stăpâne al meu! O, de-ar fi dat Dumnezeu! O, de-ar fi ‎fost cu putință! O, de s-‎ar fi făcut [lucrul acesta]! Să mă ‎învrednicească Domnul a te vedea pustnic, ‎îmbrăcat cu ‎rupturi, purtător de. opinci și de traistă – așa cum am văzut la ‎Sfântul ‎Munte și pe Sfântul Proin din Lacedemonia și din ‎Halep. Atunci într-adevăr bucuria ‎va fi deplină în inima mea. ‎Ce, crezi c-ai să scapi? Scoate-ți [aceasta] din inima ta. ‎Ai ‎trăit cu arhiereii – te-ai făcut arhiereu. începe a coresponda ‎acum cu pustnicii, ‎‎[și] pustnic desăvârșit cu adevărat vei ‎deveni pe urmă. „Căci cu cine va vorbi ‎cineva, cu acela se va ‎asemăna” – după cum spune proverbul.‎ […]‎

‎16.‎     Arhiereii și preoții nu se cuvine să se scalde

Tot sub acest simț intră și spălarea capului și a picioarelor, ‎‎[despre] .care ai ‎auzit și mai sus la preasfințita între monahii ‎mamă a lui Iuvin cât sunt de dăunătoare ‎trupului tău celui ‎tânăr. De aceea citim la Pateric că mulți Părinți veneau la ‎nevoia de a trece râuri, ‎dar se rușinau nu să spele, ci numai ‎să-și dezgolească picioarele și erau răpiți de ‎dumnezeiescul ‎înger și într-o clipă se aflau ‎ pe celălalt mal.[60]

c)         Drăgănescu – așezământ închinat „sfintei familii”

familiei Arsenie – Zamfira

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Da, e episcop acum… stătea la picioarele sfintei Parascheva și așa ne-am împrietenit. Eu ‎la un capăt, el la un capăt. Un părinte liniștit și bun… Da… l-a-a ‎descoperit cineva ‎pe Antonie acolo, cât eram la Iași, și l-au arestat. L-au depistat pe Antonie acolo… ‎Julieta l-a scos și pe ‎Dometie și a rămas cu Arsenie acolo. Și așa s-a făcut de ‎maici [Mănăstire, n.n.]…‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

  • Cu Sfânta în familie…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

  • Cu Julieta stareță. ‎

Și e normal acum să facă o serie întreagă de greșeli…‎ Se duc la mormântul lui și se roagă, și el se lăsase ‎și de preoție și de călugărie… ‎[61]

Ligia – nascuta in 1913, care in 1951 era deja casatorita si se numea dupa sot Ligia Bunescu. Sotul ei, teolog, de loc din comuna Buda-Draganescu – Ilfov, va fi preotul Savian Bunescu – parohul Bisericii de la Draganescu, pe care Parintele Arsenie o va picta incepand cu 1967/1968. [62]

 

Pentru că nu există sfinți în pantaloni scurți, Părintele Arsenie Boca s-a pictat pe sine în false proorocii și a inventat tablouri cu Sfinți în costum de baie:

 

Pictura de la Drăgănescu nu este una obișnuită, în înțelesul că Părintele ‎Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic. ‎

Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei, Părintele a introdus în pictura ‎de ‎aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, și compoziții de-a dreptul ‎șocante ‎care au un rol vădit catehetic și care se adresează oamenilor zilelor ‎noastre. ‎

Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului și ‎al ‎culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăța doar din lectura picturii, care ‎le ‎grăia direct, fără ocolișuri și pe înțelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască și ei ‎în ‎noaptea neștiinței și a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc ‎pe ‎oameni, întunecă vremile și prea adesea cruntă pământul”.57 ‎„Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei ‎zugrăvite ‎predicile fierbinți, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.‎ E o pictură nouă ca și predica de atunci.”58‎Ca „predica” de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu splendida-‎i ‎caligrafie, așterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate, numeroase sentințe ‎scurte, ‎lămuritoare, care reprezintă o sinteză a gândirii Sfinției Sale. [despre cum este caligrafia Părintelui se va exprima mai jos o profesionistă în ale artei. E de aceeași factură cu sinteza gândirii și predicile sfinției sale – n.n.] Ele nu sunt ‎simple ‎vorbe de spirit, ci mai degrabă sunt așchiile țâșnite din coerența și vigoarea ‎unui ‎trunchi cu rădăcini adânci.59 ‎

Ar mai fi foarte multe de spus și în ceea ce privește felul în care Părintele ‎Arsenie ‎a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică dispunerea ‎fiecărei ‎compoziții în parte, însă nu acesta este scopul lucrării de față. Totuși, nu se ‎poate ‎trece cu vederea o amplă compoziție pe care Părintele a zugrăvit-o pe ‎absida ‎altarului. Ea ne prezintă momente „Din viața și patimile Cuviosului Ștefan ‎cel Nou, ‎pe vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit ‎biserica ‎între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei ‎sale în 28 ‎ale idelor lui noiembrie, cu vina de pe urmă: «Ștefan mi-a făcut ‎temnița ‎mănăstire!»”.60‎ Este știut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida ‎altarului ‎mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar reprezentată. Deci ‎pictarea ‎ei aici este firesc să ridice semne de întrebare, mai ales că ocupă un loc ‎important în ‎absidă, atât în ceea ce privește dimensiunea ei, cât și în ceea ce ‎privește spațiul pe ‎care se desfășoară, și anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, ‎este limpede că ‎Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziție aici. ‎Nu aș vrea să fiu înțeles greșit și să se creadă că, în cele ce urmează, doresc ‎să ‎accentuez doar latura profetică a personalității Părintelui Arsenie, însă, căutând ‎un ‎răspuns la semnificația amplasării compoziției cu pricina în acel loc însemnat, ‎nu ‎pot să nu observ asemănările dintre cele două vieți – a Cuviosului Ștefan cel Nou ‎și ‎a Părintelui Arsenie – și mai ales faptul că amândoi s-au săvârșit din viață în 28 ‎ale ‎lunii lui noiembrie!61” (O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 ‎de ‎capete, Ed. Teognost, p. 34).‎[63]

Nu numai atât, dar pictează în loc de mâinile Maicii Domnului mâinile maicii Zamfira, picturile sfinției sale devenind astfel obiecte de cult de adorare și preacinstire a propriei sale familii, știut fiind că închinarea icoanei merge la cel reprezentat în ea:

Măicuța Zamfira Singurul meu ucenic!‎

Fragment din „Cuvântul la priveghere” rostit de Prea Sfințitul Părinte Dr. ‎Daniil ‎Stoenescu, ‎Episcop-Locțiitor de Vârșeț

… Se va vorbi despre măicuța Zamfira de acum înainte, ca și până acum, de fapt, ‎atâta vreme ‎cât se va vorbi de prea cuviosul părintele nostru Arsenie. Pentru că, nu ‎întâmplător, ‎prin anii ‎‎’77 -’78, aflându-mă numai cu Părintele și Măicuța aici, în ‎casa de vizavi, în chilia ‎de dincolo ‎de ușa acestei sfinte biserici, mi-a spus Părintele, ‎fiind de față și sfinția sa, maica ‎Zamfira, că ‎este „singurul meu ucenic”. Știți că ‎Părintele nostru nu se juca cu cuvintele și a ‎rostit această ‎mărturisire, pe care iată, ‎socotesc de cuviință să v-o destăinui în această seară ‎de priveghere, ‎de taină, de ‎întâlnire și de despărțire deopotrivă de măicuța Zamfira.‎

„Singurul meu ucenic”…, cuvinte pe care ni le-a spus părintele Arsenie ‎despre ‎măicuța ‎Zamfira. Iată ce recunoaștere! Iată ce însemnătate! Și ce greutate au ‎aceste ‎cuvinte. ‎‎„Singurul ucenic” pe care Părintele și l-a recunoscut cu puțin timp înainte de ‎plecarea ‎la ‎Domnul a fost și este măicuța Zamfira; poate de foarte mulți neînțeleasă, poate și ‎de ‎noi, ‎uneori ‎


 [E adevărat. Poate singura care cunoaște misterul cel întunecat al Părintelui Arsenie Boca, în toată semnificația și trăirea lui este maica Zamfira. Sfinția sa este coregizoare și cogeneratoare a devierii de la Prislop, este părtașă și la conlocuirea ca bărbat și femeie în aceeași casă cu sfinția sa, și la puternicele ședințe de hipnoză, și la cunoașterea duhului apropiat care le slujea pentru proorocii și dominarea bieților creduli, și la pictura de la Drăgănescu, și la editarea rătăcitelor și rătăcitoarelor cărți ale Părintelui. Dacă și-ar fi dat seama predicatorul ce înseamnă maestrul și ucenița lui, niciodată nu ar mai fi propovăduit această cumplită rătăcire în doi, care atacă echilibrul duhovnicesc al unui neam întreg – n.n.].

Iată așadar, că această seară este potrivită pentru ca, prin rugăciune, ‎prin ‎cântare, ‎prin lacrimă și prin priveghere, cu toții să odihnim dincolo, cum n-am ‎reușit în această ‎viață, ‎sufletul și duhul măicuței Zamfira, care a trecut la Domnul, ‎ca să se roage pentru noi, ca ‎să ‎se roage lui Dumnezeu și Maicii Domnului și ca să ‎ducă mesajele inimilor noastre ‎părintelui ‎nostru Arsenie, împreună cu care se află ‎acum în lumina lui Dumnezeu și a Duhului ‎Sfânt și ‎‎„să ne fie nouă bine” în anii sau ‎puținii ani pe care îi vom avea fiecare, după rânduiala ‎lui ‎Dumnezeu, pe acest ‎pământ.‎

Și o a doua taină pe care v-o descopăr în această seară și pe care e bine să o țineți ‎minte ‎toate ‎maicile și surorile acestei mănăstiri, viețuitorii, ostenitorii, închinătorii… Ori de ‎câte ‎ori veți ‎privi icoana Maicii Domnului de aici de pe catapeteasmă, să știți că mâinile ‎Maicii ‎Domnului ‎au fost pictate de părintele Arsenie după mâinile Măicuței Zamfira! Priviți! ‎Cei și ‎cele care ați ‎cunoscut și ați văzut și v-ați oprit privirea asupra mâinilor măicuței ‎Zamfira, ‎priviți aici mâinile ‎Maicii Domnului care-L țin pe Mântuitorul Hristos în brațe. Iată ‎cum a ‎înțeles părintele nostru ‎Arsenie destinul măicuței Zamfira, iată ce rol și ce importanță i-‎a ‎recunoscut pentru viața ‎noastră, pentru Ortodoxia românească, pentru monahismul ‎românesc ‎și, în mod cu totul ‎deosebit, pentru Sfânta Mănăstire a Prislopului…‎ ‎

Întrebare: oare unghiile erau date cu roșu, sau ni se pare nouă?

[64]

Iată acum mâinile Maicii Domnului:

Și mâinile unei vrăjitoare celebre:

Cu ale cui mâini seamănă mai mult mâinile Maicii Zamfira?

Nu noi am pictat așa, ci Părintele Arsenie Boca, pentru a-și arăta admirația, respectul, iubirea și… preacinstirea față de Maica… Zamfira, dar, poate fără să vrea, și disprețul față de Maica Domnului.

Iată ce ne învață despre aceasta Pidalionul:

cu cât mai adeseori‎‎ prin iconicească însemnare se privesc, cu atâta mai mult ‎și cei ce ‎le privesc pe acestea se ‎deșteaptă către aducerea aminte, și dorirea ‎prototipilor celor întâi [adică cei care au fost pictați în tablou, prin redarea trăsăturilor feței lor – n.n.] . Și ‎acestora a le da ‎sărutare, și cinstitoare închinăciune. ‎‎[…]‎

Cinstea aceasta însă, alt fel se face chipului celui întâi (adică însuși persoanei) și ‎alt fel ‎Icoanei (după Vlastar) că aceluia adică se face slujitorește, iar Icoanei, cu ‎chip relativ. Icoană se zice, (grecește adică de la eikene) de la asemănarea ce are cu ‎prototipul (întâiul ‎chip).‎ […]‎ Pentru aceasta și se protimisesc (a da întâietate) apoi Crucea, apoi Icoana lui Hristos, ‎Icoana ‎Născătoarei de Dumnezeu; și prin urmare Icoanele Sfinților, precum se arată aceasta ‎în ‎aceeași praxă; din cuvântul Sfântului Maxim, și de obște a zice, după rânduiala și ‎vrednicia ‎prototipurilor; așa urmează și rânduiala închinării chipurilor lor. Sfintelor Icoane nu ‎se ‎închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu cel închipuit pe ele.‎[65]

Să aplicăm acum acest canon, în cazul așezământului de la Drăgănescu. Suntem datori să respectăm ierarhia închinării Sfintelor Icoane în ordinea importanței persoanelor pictate ele, datorită cinstei diferite atribuită ierarhic persoanelor cinstite. Cunoaștem și taina sfințeniei Icoanelor prin care se cinstesc tocmai cei reprezentați pe ele. Cei reprezentați pe ele sunt cei ale căror trăsături s-au pictat, cu alte cuvinte icoana îl reprezintă pe omul cu care seamănă. Pe ea este pictată persoana al cărui chip s-a pictat.

Dacă noi privim chipul Părintelui Arsenie Boca, pictat de el însuși ca și cum ar fi Hristos, deoarece Hristos se adoră pentru că este Dumnezeu, atunci (poate fără să vrem) îl adorăm pe Părintele Arsenie Boca, întocmai ca pe Dumnezeu Atotțiitorul. Când privim chipul Părintelui Arsenie Boca pictat de el însuși ca și cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare, sau Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, atunci cinstea pe care am vrea să o dăm Sfântul Ierarh sau Înainte-mergătorului o trimitem la Părintele Arsenie Boca.

Când vrem să sărutăm mâinile Maicii Domnului ca să o preacinstim, sărutând tabloul pictat de Părintele Arsenie Boca cu mâinile maicii Zamfira (părtașe de atâtea ori la lucrarea celui mai mare păcat care este sinucierea), o preacinstim pe Maica Zamfira, fiind înșelați de autor, ca și cum ea ar fi vreo pururea fecioară, fără păcat personal și maică a lui Dumnezeu.

Cumplită amăgire!

Să ne mai mirăm de cinstea exagerată ce le-o acordă ucenicii, când se închină lor în acest fel? Ritualul pe care îl fac le inoculează în duh, în trăire, în simțire, hipnotizându-i cu această rătăcire de mari proporții… (poate fără să înțeleagă sau să dorească consecințele gestului lor).

Vina lor prin care pătimesc aceasta este că nu s-au smerit, ci s-au luat după mass-media și zvonuri. Nu au avut sărmanii ascultarea de a se lăsa sub ocrotirea, cugetarea și discernământul Sfintei Biserici și al Sfântului Sinod, pornind la o cinstire mai înainte de canonizarea celor de la Prislop și necercetând Sfânta Tradiție.

Neascultarea minții pripite duce la rezultate de acest fel, ba, în final, chiar și la pierderea mântuirii, dacă nu se aleargă imediat la pocăință, pentru a se birui uriașul ce omoară sufletul: neștiința.

 

La pictarea „Sfintei Familii”, se adaugă pe lângă pictarea mâinilor[66] Maicii Zamfira (în locul mâinilor Maicii Domnului) și pictarea (de prost gust și hulitoare la adresa Sfântului Botez) a opt membrii ai familiei surorii ei Ligia Bunescu:

La stânga învierii Domnului este pictat sfântul arhanghel Gavriil în veșmânt alb, cu crin deschis în ‎mâini, privind în jos de pe norul din cer.‎ Înveșmântat în nor auriu, cu haină albă, Mântuitorul Iisus Hristos binecuvântează cu mâinile rănite ‎Taina Botezului ce se săvârșește. El are la dreapta Sa un înger păzitor al pruncului nou botezat, cu ‎mâinile întinse spre pruncul care primește Botezul în cristelnița cu sfânta cruce, de la un cucernic ‎preot – părintele Grigorescu de la Biserica Boteanu din București, adeseori frecventată de Părintele ‎Arsenie. In apa cristelniței plutesc cuvintele: „Botează-se robul lui Dumnezeu Cristian”. La ‎dreapta și la stânga pot fi identificați șase membri ai familiei noului botezat din familia preotului ‎paroh Savian Bunescu. La dreapta se află o masă cu sfeșnic, sfânta Evanghelie și sfânta cruce. Deasupra preotului slujitor, zboară ‎porumbelul Duh Sfânt în alb, cu nimb auriu, înconjurat de cuvintele: „Pecetea darului Duhului ‎Sfânt”, care-și revarsă harul în șapte limbi de foc peste fiecare prunc nou botezat.‎

La stânga sunt cunoscutele cuvinte:‎

-‎         Te-ai lepădat de Satana? ‎

-M-am lepădat.‎

-‎         Și de toate lucrurile lui? ‎

-Și! …‎

Sub aceste cuvinte, de sub masa pregătită pentru Botez, diavolul cu un șarpe pe cap, zice privind ‎furios spre cristelniță: „Dar și cu mine ai să faci anii măgăriilor”. Vrăjmașul diavol își ține dreapta ‎pe corzile de săgeți ale unei chitare care ating cristelnița, corzi pe care scrie: „Muzica pieirii”, ca o ‎amendare a petrecerilor necreștinești ce urmează, de obicei, după săvârșirea marilor Taine ale ‎Bisericii: Botezul și Cununia.‎

Sus, în dreptul Mântuitorului Hristos citim cuvintele: „Cel ce va crede și se va boteza, se va ‎mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi. Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ‎ceruri” (Marcu 16,16; Luca 10,20). Iar în dreapta reprezentării Botezului, Părintele Arsenie se ‎explică:‎‎

Mărturisesc un Botez

Adică:‎‎

1.‎       Nașterea din nou din apă și din Duh‎

2.‎       îmbrăcarea în Hristos și unirea cu Hristos (cu persoana și învățătura Sa) ‎ ‎-‎ comoara -‎

3.‎       înzestrarea cu talant! (talente)‎

4.‎       Un înger păzitor[67]

În realitate, după cum susține Părintele Savin Bunescu (după ce se scuză că de fapt și preacucernicia sa, și Părintele Arsenie Boca sunt smeriți) în filmarea: Pr. Arsenie Boca – pictura bisericii de la Drăgănescu[68], în realitate, pe lângă antihrist și antiarhanghelul Gavriil, în acel tablou toți sunt membrii familiei Maicii Zamfira:

Ecaterina, mama Maicii Zamfira(femeia îmbrăcată în negru);

Părintele Savin Bunescu (cumnatul);

Preoteasa Ligia Bunescu (sora);

Băiatul și nora lor (rude de gradul 3 cu Maica Zamfira);

Cristian, copilul lor ce se botează (rudă de gradul 4);

Părintele Marcel Mihaescu, Consilier Economic la Arhiepiscopiei Bucureștilor și slujitor la Sfânta Biserică Sfânta Maria Miron Patriarhul, Mavrogheni, cel ce săvârșește taina Sfântului Botez și soțul nașei lui Cristian (rudă de gradul 5);

Preoteasa (soția preotului ce botează) și nașa lui Cristian (rudă de gradul 5).

Aceasta confirmă faptul că așezământul de la Drăgănescu este o afacere de familie închinată ‎Părintelui Arsenie Boca și arsenismului. Nu e de mirare că intrând în ea mulți au simțit că li se ‎întunecă mintea și își pierd credința.‎

Alții, însă, se lămuresc:

Andreea on 22 iunie 2015 la 9:11 am said:

Va multumesc pentru ca ati deschis acest subiect de discutie.

 Trebuie sa va spun ca, la insistentele unei colege de serviciu, care este ”fana” Arsenie Boca, m-am dus la Draganescu.

 Asa ca va descriu ceea ce am vazut, atingand doar cateva aspecte, deocamdata:

 – caracteristicile arhitecturii bisericii: – la exterior arata decent, este o bisericuta amarata de cimitir, insa ingrijit varuita si vopsita.

 Surpriza neplacuta vine insa la interior, unde sunt niste stangacii mari, niste contravantuiri urate, care nu au fost decorate cum trebuie cu ajutorul picturii, A.B. ne-luand in considerare acest aspect estetic, pe care il intalnim la toate bisericile ortodoxe, unde si cel mai amarat arculet este decorat cu niste floricele. Adica pictura lui A.B. nu este in acord cu arhitectura, el nereusind sa decoreze elementele structurale care, din aceasta cauza, se vad in toata uratenia lor, si a preferat sa utilizeze campurile mari pentru a-si manifesta ”geniul” artistic.

 – pictura: – impresia pe care mi-a facut-o este ca nu este deloc stralucita: – culorile sunt foarte sterse, nicidecum asa de vii cum apar pe internet. Dominanta este un fond ocru sters – prafos.

 – stilul: – este mixt, avand influente art-nouveau, bizantine (in decoratia fondurilor cu entre-lacs-uri), dar si de o uratenie si o ”obraznicie” maxima acolo unde ii infatiseaza pe diavoli si pe oamenii ”cazuti” ai lumii sale contemporane. ( A-propos, de ce il infatiseaza pe acel barbat in pantaloni scurti, cand tocmai el este acela care se imbraca astfel in excursiile sale montane?!!)

 – tehnica: – este tempera, cu zone mari in care culoarea este opaca, dar si in care a reusit sa realizeze niste tente transparente. Nu am vazut nici un pointilism, asa cum afirma unii neaveniti.

 – GRAFICA: aici este cuiul lui Pepelea. Cred ca o analiza clara o poate face doar un grafolog priceput in tulburari de personalitate, caci pe peretii de la Draganescu sunt tot felul de tipuri de scrisuri: veche romaneasca, cursiva, un fel de Times New Roman, etc. Sunt cel putin sase-sapte feluri de scrisuri diferite, atat ca stil , cat si ca marime. Unele sunt atat de mici, ca nici nu pot fi citite de aproape. Concluzia este ca omul a fost cam tulburat.

 ………………………………………………………………………………….

 Urmatoarele capitole care ar trebui discutate sunt:

 – motivatia si ”inspiratia” picturii;

 – acordul sau dezacordul cu erminille;

 – invovatiile (Francisc de Assisi, Ulfila, catedrala Sf. Petru – desi nu prea seamana cu ea);

 – expresivitatea chipurilor (care tine de un fel de pietism strain duhului ortodoxiei);

 – inspiratia steineriana sau de alta natura a unor scene (a se vedea Invierea lui Hristos, cu valuri transparente);

 – caracterul ”profetic”.

 Va multumesc![69]

În legătură cu caracterul profetic, iată ce zvon a bântuit pe internet, lansat de admiratorii fără discernământ ai Părintelui Arsenie Boca:

Profeția pictată a părintelui Arsenie Biserica din Drăgănescu.

Pe pojghița varului de frescă din pronaosul bisericii din Drăgănescu, pe care Arsenie Boca a pictat-o începând cu anul 1968, părintele a strecurat inexplicabil câteva imagini premonitorii, neobișnuite prin actualitatea lor: telefonul mobil, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discovery.[70]

Sau:

Totuși, pictura este considerată profetică și atrage atât de mulți turiști, încât se organizează adevărate tururi de vizitare a Bisericii, fiind pus la dispoziția pelerinilor și un ghid turistic care explică fiecare secvență în parte cu o multitudine de detalii. Secvențele care au făcut deja vâlvă în presa românească sunt cele care par să ilustreze mari evenimente petrecute la nivel mondial, dar pictate cu mulți ani înainte ca ele să fi avut loc. De exemplu, părintele Arsenie Boca a pictat turnurile gemene americane în clipa distrugerii lor la 11 septembrie 2001. Pe aceiași pereți, a fost identificat și un desen ce pare să înfățișeze cifra 11, ca o profeție și a altor catastrofe petrecute ulterior la data de 11: atentatul de la Madrid din martie 2004 sau tsunami-ul din Japonia din martie 2011.

O secvență care dă fiori prezintă o zi de duminică așa cum se desfășoară ea astăzi în cele mai multe dintre casele românilor: familia stă în jurul televizorului, se relaxează pe fotolii confortabile, discută la telefon. Figura soției evocă prea puțin personalitatea unei mame tradiționale, femeia este machiată din cale afară, poartă bijuterii mari, este îmbrăcată modern. Îngerul păzitor al familiei îi cheamă pe aceștia la Sfânta Liturghie, dar nimeni nu se duce. Oamenii sunt ocupați să se distreze. În jurul lor, știința (prin intermediul sateliților, a navelor cosmice, a gadgeturilor), l-a exclus deja pe Dumnezeu din viața pământenilor.

La capitolul profeții, părintele Arsenie Boca a însemnat pe pereții bisericii de la Drăgănescu până și data morții sale, 28 noiembrie, pictându-l cu propriul său chip pe Sfântul Ștefan cel Nou, prăznuit la data de… 28 noiembrie.

Alte profeții așteaptă încă să fie deslușite. De exemplu, printre sfinții ilustrați de Arsenie Boca la Drăgănescu se numără și Sfântul Francisc de Assisi (catolic), lucru ce iscă în prezent mari frământări și discuții în rândurile ortodocșilor. Există și o tulburătoare scenă a botezării unui prunc; alături de membrii familiei care asistă la momentul solemn poate fi recunoscut un bărbat purtând strai de preot catolic, în timp ce un alt preot, în straie colorate scufundă copilul în apă. Diavolul stă cu mâna întinsă, căutând încă din clipa aceea sfântă să pună stăpânire pe sufletul celui mic.[71]

Noi am spune că mai degrabă este vorba de o pictură futuristă de proastă calitate, în care (Ce bine ar fi! Ar fi un semn de pocăință!) la fel de bine Părintele Arsenie Boca și-ar putea expune simbolic propria amăgire și amânare de întoarcere la Hristos din cauza și împreună cu Maica Zamfira, pictându-se cu pantaloni scurți și ochelari, alături de femeia vieții sale machiate fățarnic și preocupat de știință și genetică în loc de adevărata înțelegere a credinței și mistagogiei Sfintei Euharistii, mergând de Sfântul prooroc Ilie să ghicească Dorinei, în loc să meargă la Sfânta Liturghie.

De ce spunem aceasta?

Tainic pentru asemănarea dialogului între înger și omul în pantaloni scurți, cu viața Părintelui Arsenie Boca:

Dedesubt se afla intrarea într-o clădire modernă cu etaj, cu o terasă deschisă spre stânga, sub ‎spațiul verde ce se vede departe în zare, cu patru piramide albe, iar sus pe clădire se observă trei ‎antene pentru sateliți și telecomunicații, una îndreptată în sus și două oblice. Pe peretele interior al ‎încăperii se află un mapamond, reprezentând harta lumii cu cele cinci continente. In partea dreaptă ‎se deschide o ușă, a cărei perdea este dată la o parte pe jumătate, de o tânără soție, femeie modernă, ‎îmbrăcată sumar, după ultima modă, în galben, cu ochi puternic fardați și păr coafat. Lângă perete ‎străjuiește o coloană – hotar între cer și pământ – pe o podea în carouri de marmoră. Lângă o masă ‎cu televizor și telefon deasupra stă comod pe un fotoliu verde, picior peste picior, un om modem, ‎reprezentant al lumii contemporane, destul de tânăr, cu ochelari și pantaloni albaștri scurți, având pe ‎centura lui gravat globul pământesc. El privește rătăcit și rătăcitor cu o falsă încredere în sine, ‎ținând telefonul în mâna dreaptă și pregătindu-se pentru a vorbi sau a-și încheia convorbirea ‎‎„telefonică” cu îngerul în alb din colțul stâng de sus, care-i apare în fața ferestrei terasei, deasupra ‎unei rachete sau navete spațiale cu cinci propulsoare, care lasă în urma ei fum, foc și dezastru. ‎

îngerul arată cu degetul spre cer spunând: „Sus totul este gata, veniți la nuntă…”‎

Pe peretele camerei apare scris cu roșu – în viziunea Părintelui Arsenie răspunsul omului, de azi și ‎de mâine, la chemarea îngerului:‎

-M-am însurat, ‎

-‎        Mi-am rotunjit țarina, ‎‎

-‎        Mi-am cumpărat cinci milioane de cai putere, ‎‎

-‎        Caut locuință pe altă planetă, ‎

-… Așa că… rogu-te să mă ierți – nu pot veni.‎

-‎        Nu mai avem această preocupare.‎

La acestea, îngerul Domnului are ultimul cuvânt-sentință:‎

-‎        ‎„Ce-ai câștigat dobândind lumea toată, dar ți-ai pierdut sufletul?!‎

-‎        Cu știința ați dezlănțuit cataclismul științelor (stihiilor) asupra voastră, ‎

Așa vă trebuie !‎

Ați început sfârșitul lumii…!”‎

Cuvinte profetice ale Părintelui Arsenie, de o deosebită actualitate.‎[72]

Explicit, însă, iată de ce este vorba de o pictură futuristă nereușită, kitsch, iar nu o profeție:

Părintele a pictat așezământul de la Drăgănescu între anii 1968-1983.

Parintele Arsenie Bica va ajunge la Draganescu prin purtarea de grija a Maicii Zamfira […]

In anul 1968 el a inceput pictarea bisericii parohiale din localitatea Draganescu, lucrand la aceasta pentru mai bine de 15 ani.[73]

Pe atunci era deja funcțional telefonul mobil. Dacă ar fi fost prooroc ar fi pictat măcar un smartphone, dacă nu vreo phabletă sau tabletă:

Primii ani

În 1910, inventatorul și omul de afaceri suedez Lars Magnus Ericsson pune în practică conceptul de telefonie mobilă instalându-si un astfel de dispozitiv în mașina sa. Prin intermediul unei antene bifilare, reușește să se conecteze cu rețeaua de telefonie națională în timp ce se deplasa prin țară.[1]

În 1946, inginerii sovietici G. Saphiro și I. Zaharcenko testează cu succes un telefon montat într-un autovehicul care, pe o rază de 20 de kilometri, se putea conecta la rețeaua locală.[2]

Conceptul de bază de telefonie celulară se naște în 1947, când cercetătorii își dau seama că, prin introducerea unor zone celulare pot îmbunătăți substanțial eficacitatea convorbirilor. Astfel, în decembrie 1947, Douglas H. și W. Rae Young, ingineri la firma americană de cercetare Bell Laboratories, propun construcția unor celule hexagonale ca relee pentru telefoanele mobile.[3] Philip T. Porter (tot de la Bell Labs) propune ca turnurile celulare să fie plasate în vârfurile unor hexagoane imaginare, astfel ca emisia-recepția să se desfășoare în trei direcții. Dar în acea perioadă, tehnologia aferentă nu se dezvoltase încă și nici frecvențele specifice nu erau alocate. Abia prin anii 60′, Richard H. Frenkiel și Joe S. Engel (de la Bell Labs) fac descoperiri care revoluționează electronica.[4]

Totuși telefoane mobile prin care se puteau forma numere existau deja înainte de 1950. Astfel, în 1948 serviciul de telefonie mobilă fără fir este disponibil în aproape 100 de orașe americane și majoritatea autostrăzilor.[4]

Primul telefon mobil complet automat, numit MTA (Mobile Telephone System A) a fost dezvoltat de Ericsson și lansat pe piață în Suedia în 1956. Avem de-a face cu primul sistem care nu necesită control manual, dar avea dezavantajul greutății (cântărea 40 kg!).[3] MTB Produce o versiune mai evoluată, cântărea „doar” 9 kg și a fost introdus în 1965 și ajunsese până la 600 la desființare.

În 1957, radio-inginerul sovietic Leonid Kuprianovici din Moscova a creat un telefon portabil numit după inițialele sale LK-1 sau „radiofon”. Acesta era prevăzut cu antenă, rotiță pentru formarea numerelor și putea comunica cu o stație-bază. Avea o greutate de 3 kg, raza de acțiune 20-30 km, iar timpul de funcționare al acumulatorilor ajungea până la 20-30 de ore. Kuprianovici și-a patentat invenția în același an, 1957 (#115494/01.11.1957). Stația de bază a lui LK-1 se putea conecta la rețeaua locală de telefonie mobilă putând astfel deservi mai mulți clienți. În 1958, Kuprianovici și-a reproiectat telefonul ajungând la o versiune „de buzunar” de 500 gr.

În 1958, URSS începe să dezvolte serviciul național de telefonie mobilă Altay. În 1963, acest serviciu se înființează și la Moscova, iar în următorii ani în 30 de orașe ruse.

Prin anii 60′ se aduc o serie de îmbunătățiri, mai ales prin contribuțiile lui Frenkiel și Engel de la Bell Labs, care pun în practică o serie de descoperiri din domeniul electronicii și al computerului.[74]

Toate aceste aparate au fost inventate înainte de a se apuca Părintele Arsenie Boca să picteze la Drăgănescu. Putea afla de ele din gazete, de la ucenici, de la securiști sau… de la draci.

Despre navetele spațiale, vedem că primii care le-au „proorocit” și desenat au fost Jules Verne în 1865 și americanii, în 1934. Oare și ei erau văzători cu duhurile Părintelui Arsenie Boca?[75]

De la Pământ la Lună

De la Pământ la Lună (în franceză De la Terre à la Lune) este un roman științifico-fantastic umoristic scris de Jules Verne în 1865. Scrierea este una dintre cele mai vechi din acest gen. Romanul descrie povestea unui președinte al unui club de arme din Baltimore după Războiul Civil American, a rivalului său, un producător de arme din Philadelphia și a unui francez care a construit o enormă navă spațială / armă numită Columbiad în formă de obuz care va fi lansată în spațiu spre Lună. Povestea este, de asemenea, notabilă pentru că Verne a încercat să facă unele calcule surprinzător de apropiate de cele reale, mai ales având în vedere lipsa totală a oricăror date cu privire la subiect în acel moment.

Iată că Jules Verne a „proorocit” și… numele navetei spațiale Columbia!

Iar această pictură „profetică” este din 1872 <https://en.wikipedia.org/wiki/Flash_Gordon>, luni, 21 septembrie 2015


Flash Gordon este eroul unui serial de aventuri spațiale, schițat inițial de Alex ‎Raymond ca benzi desenate. [1] Prima oară a fost publicat în 7 ianuarie 1934

Iată și pictura lui „profetică”, după logica ucenicilor Părintelui Arsenie Boca :

Proiectul navetelor spațiale a fost contemporan cu pictarea așezământului de la Drăgănescu:

The Space Shuttle was a partially reusable low Earth orbital spacecraft system operated by the U.S. National Aeronautics and Space Administration (NASA). Its official program name was Space Transportation System, taken from a 1969 plan for a system of reusable spacecraft of which it was the only item funded for development. [10] The first of four orbital test flights occurred in 1981, leading to operational flights beginning in 1982.

Dar lansarea primelor rachete a avut loc în 1950:

Many orbital expendable launchers are derivatives of 1950s-era ballistic missiles.

Iată ce citim despre naveta spațială Columbia:

Naveta spațială Columbia

Naveta Spațială Columbia (OV-102) a fost prima navetă spațială a flotei NASA. Prima ei misiune, STS-1, a durat de pe 12 aprilie până pe 14 aprilie, 1981.

<https://ro.wikipedia.org/wiki/Naveta_spa%C8%9Bial%C4%83_Columbia>, luni, 21 septembrie 2015.

Astfel de fotografii, ne aducem aminte, că circulau pe atunci și la noi. aveam cu toții acces la ele. Cu atât mai mult Părintele Arsenie Boca ce avea atâtea relații, a făcut rost de ele pentru a le picta „profetic”, fiind îndrăgostit din tinerețe de aviația și înălțimea mai presus de avioane, promisă de draci. Lucru care se vede și din preocupările sfinției sale:

La prima întâlnire cu Părintele Arsenie Boca, la Drăgănescu… m-a ‎trimis în ‎biserică să văd picturile făcute de sfinția sa. După un anumit timp. ‎Părintele a venit ‎în biserică și am purtat o discuție despre pictură, pe care a ‎făcut-o inspirat din ‎Biblic și Sfânta Tradiție. Părintele mi-a spus că i-a plăcut ‎mult fizica și matematica, ‎vrând să se facă aviator, dar nu s-a făcut chiar ‎dacă nu a renunțat încă la ideea de a ‎zbura. (Prof. C.F.)[76] [desigur că nu putea zbura cu naveta spațială, dar cu ajutorul demonilor și a imaginației, pe care o ajutau fotografiile cu navete, da – n.n.]

După ce a terminat liceul la Brad, ‎Părintele Arsenie dorea să meargă la aviație. ‎Dar s-a ‎mâhnit mult și a plâns, că, ne‎având bani să plătească garanția cerută, a ‎trebuit să renunțe. Atunci, ‎rugându-se înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului, ‎ca Samuel Proorocul, a auzit un glas din ‎cer, ‎care i-a zis: „Nu mai plânge, Ziane, că te ‎voi înălța eu cu mult mai mult decât ‎avioanele”. ‎Această mărturie mi-a spus-o ‎călugărul nevăzător Sebastian, de la ‎Mănăstirea Sâmbăta de Sus ‎‎ (Brașov).[77]

Iată și

Naveta spațială Enterprise Prima oară a zburat pe 12 august 1977 (pe 18 februarie 1977 a efectuat primul zbor, însă a fost vorba despre un zbor captiv, fiind fixată pe avionul Boeing 747 destinat transportului navetelor).

<https://ro.wikipedia.org/wiki/Naveta_spa%C8%9Bial%C4%83_Enterprise>, luni, 21 septembrie 2015

Iată cum pictau futuriștii din anii ’70, contemporani cu zugrăvirea așezământului de la Drăgănescu:

Tot cu tentă religioasă, tot aceeași temă de cataclism mondial, dar… parcă aveau mai mult talent la desen.

Iată și futuriști din anii ’30. Și ei au profețit căderea turnurilor gemene?

Tabloul de mai sus este pictat de Fortunato Depero în 1930 și este numit Zgârie norii și tunelele. Este foarte sugestiv pentru dezastrul din 11 septembrie 2001.

Dacă Părintele Arsenie Boca era prooroc de ce nu a pictat și un avion care intră în turnuri, ca să le putem identifica, fiindcă aceasta este imaginea clasică:

Unii se întreabă de unde a știut Boca de moartea ‎Ceaușeștilor sau de cele două turnuri gemene din America. în ‎emisiunea de la România TV din 23-05-2015, s-a spus, printre ‎rânduri, un fapt lămuritor. Ceaușeștii, după ce au fost în 1989 la ‎baba Vanga în Bulgaria și aceasta le-a prorocit că vor muri, au ‎venit la Arsenie Boca, care le-a spus la fel. De unde a știut Vanga, ‎a știut și Boca, adică de la draci. Ambii au profețit și dărâmarea ‎turnurilor gemene din S.U.A. Eu cred că unii creștini se grăbesc ‎să atribuie astfel de prorocii ca fiind de la Dumnezeu. Lucrurile ‎astăzi sunt mai complicate. Adică, multe dintre războaie, ‎revoluții, atentate etc. sunt plănuite în hrubele demonice ale ‎masonilor chiar cu zeci de ani înainte. Pe bancnota de 20 de ‎dolari din 1971 apare exact scena intrării avioanelor în cele două ‎turnuri gemene, iar despre Revoluția din România se știe că a ‎fost pregătită cu cel puțin 10 ani înainte. Au spus-o de ‎nenumărate ori istoricii și analiștii politici în mod public. Cu un ‎an înainte de moartea Ceaușeștilor, se știa de sforari și ziua, locul ‎și ora execuției. Așa că Boca putea să fi aflat de undeva sau dracii ‎au fost de față când sforarii au pus la cale totul și l-au pus în ‎temă, cum zice Sf. Isac Șirul: „Dracii pe cei înșelați și bolnavi de slava deșartă îi face proroci Dacă ne uităm cu atenție în ‎Scriptură, la prorociile cu privire la pedepsirea cetății Ninive sau ‎Sodoma, vom vedea că acestea cheamă poporul la pocăință. ‎

Prorociile lui A. Boca sunt ca să impresioneze. Hristos a refuzat ‎să sară de pe aripa Templului, adică a face spectacol spre a ‎impresiona. Spectacolul este lucrarea diavolului spre a atrage ‎faima. Cuviosul Damian Taumaturgul, chemat de starețul ‎Teodosie spre a se ruga pentru cel bolnav, venea în duh de ‎ascultare, plângând și considerându-se nevrednic de această ‎harismă sfântă, îl ungea pe cel bolnav cu ulei sfințit și se ruga ‎lângă dânsul mult timp cu lacrimi și suspine. Prin Harul lui ‎Dumnezeu toți se vindecau și plecau sănătoși. (Patericul Lavrei ‎Peșterilor, pag. 149).‎

în cartea Obiectivul Bratu, pag. 72, declară A. Boca; ‎‎„Legionarii au asasinat pe Iorga și pe Madgearu…” Studiile făcute de ‎istoricul Gh. Buzatu arată că Traian Boieru, ucigașul celor doi, era ‎agent N.K.V.D. infiltrat în mișcarea legionară. Profesorul ion Coja ‎spune că autopsia lui Iorga a arătat că gIoanțele găsite în trup ‎erau de calibrul 22. Astfel de gIoanțe erau folosite pe atunci doar ‎de agenții N.K.V.D. în misiunile externe. Cum de clarvăzătorul ‎n-a știut asta și-i acuză pe legionari degeaba?‎[78]

De altfel unde sunt pictate turnurile gemene de Părintele Arsenie Boca? Noi nu le-am văzut…

Iată ce a pictat sfinția sa, din care au dedus ucenicii că ar fi proorocia accidentului celor două turnuri gemene:

Ne întrebăm: unde este fumul, unde sunt avioanele, unde este măcar distanța păstrată între clădiri, unde este forma lor? Unde sunt zgârie norii. Sunt doar două pete de cer, desfăcute de imaginea unei hidoase siluete ce decolează într-o trombă de reacție (pictată ca în benzile desenate S.F., de proastă calitate, autorul hulind că așa cineva ar putea fi Hristos), pe cre ucenicii obsedați de sfințenia profetică a dascălului lor le interpretează ca fiind turnurile gemene. De aceea oridecâte ori veți citi despre această profeție celebră, răspândită numai sub formă de idee text, nu veți avea alăturată și această imagine, fiindcă ar fi prea evident că e o minciună. Cu greu am depistat, din mai multe descrieri asociate și o imagine neclară încercuită de la ProTv (care deși are o așa de performantă aparatură, totuși a lăsat neclară special tocmai imaginea ce ar fi putut demonstra falsul acestei proorocii mincinoase[79]), la ce pictură se referă adepții înfierbântați. Vedeți cum trag de păr orice, doar ca să construiască imaginea unui prooroc de canonizat? Nouă ni se pare forțată și asocierea cu dolarii, dar acolo tot mai este o urmă de asemănare. Însă în pictura de mai sus chiar că este vorba de o interpretare numită în limbaj psihiatric idee delirantă, la fel ca și asocierea unor pete pe beton cu chipul Părintelui Arsenie Boca (vă rugăm să observați că și în imaginea de mai jos tot ProTv-ul a adăugat conturul negru ca să tragă mai mult de păr asemănarea. Mai jos aveți imaginea originală).

O idee delirantă este o idee falsă, care nu corespunde realității. Caracteristica sa esențială este simplă: ea duce la convingerea completă a persoanei. Diferența între această convingere, considerată de neînlăturat, și o idee falsă nedelirantă este deseori greu de stabilit. Deosebirea constă îndeosebi în gradul de certitudine a bolnavului referitor la această convingere. […]Mecanismele delirului sunt în număr de patru:

Interpretarea. Un raționament fals este realizat pornind de la o constatare justă. De exemplu, vecinul meu a tras perdelele pentru a informa serviciile secrete despre prezența mea.

Intuiția. O idee imediată se impune drept certitudine la bolnav. De exemplu, sfârșitul lumii va fi mâine.

Imaginația. Produsul imaginației se pune în mișcare, asemenea unui roman. De exemplu, trebuie să pregătesc sosirea extratereștrilor și să anunț lumea de venirea lor.

Halucinațiile. Bolnavul vede obiecte sau aude voci care nu există în realitate. [de aici putem înțelege și mecanismul psihiatric al deselor vedenii și visuri cu Părintele Arsenie Boca – n.n.][80]

 Delirul mistic este delirul ce are ca temă centrală ideile delirante mistice sau religioase. De la început, dorim să separăm semantic noțiunea de delir – tulburare de conștientă cu modificarea stării de luciditate (din latinescul delirium – aiurare) – de cea de idee delirantă (din latinescul de lira – alături de brazdă), prin care se înțelege o tulburare de gândire caracterizata printr-o idee sau un sistem de idei patologice ce au următoarele trăsături:

Un mod eronat de judecata care domina gândirea bolnavului și ii modifica în sens patologic comportamentul;

Impenetrabila la contraargumente logice, imposibil de confruntat în ciuda contradicțiilor evidente cu realitatea;

Incompatibila cu o atitudine critica, bolnavul fiind incapabil sa-i recunoască esența patologica.

O definiție mai simpla a ideii delirante este aceea a unei idei în dezacord cu realitatea, dar în a cărei realitate crede bolnavul, impenetrabila la argumentele logicii formale și care-i modifica concepția despre lume, comportamentul și trăirile.

Ideile delirante au și un aspect afectiv, delirurile fiind susținute de un suport afectiv și volitiv cu o mare energie care le conferă forță, intensitatea și durabilitatea, vorbindu-se despre o grupare ideo-afectiva, ideile fiind însoțite de o mare încărcătură emoțională. În funcție de conținutul lor tematic, ideile delirante pot fi împărțite în idei de persecuție, hipocondriace, de gelozie și erotomanice, de filiație, de grandoare, de relație, de influenta, metafizice, de invenție, de reforma, mistice etc. Ideile delirante nu apar izolate, ele având tendința de a se articula și sistematiza, restructurând gândirea într-un mod particular, realizând diferite tipuri de deliruri, mai mult sau mai putin sistematizate, mai mult sau mai putin bizare. Delirul modifica afectivitatea și percepția individului, angajând întregul psihism al acestuia.

În delirul mistic, bolnavul are convingerea ca este purtătorul unei misiuni de ordin moral, religios, spiritual. El este menit fie sa reinstaureze armonia și pacea în lume și sa răspândească pacea și credința, fie sa-i curețe de păcate pe semenii săi și sa îndepărteze demonii. În țesătura delirului, de inspirație biblica, apar adeseori tulburări de percepție de tipul halucinațiilor vizuale sau auditive, în care bolnavul aude și vede îngeri, diavoli sau sfinți și profeți.

Ca și în alte deliruri, debutul delirului mistic este de cele mai multe ori insidios, progresiv, putând dura săptămâni, luni sau chiar ani. În faza predeliranta, bolnavul are tendința de a se izola, poate deveni suspicios, iritabil, preocupat excesiv de semnificația unor evenimente, gesturi, simboluri, schimbându-și treptat felul obișnuit de a trai până atunci. Este receptiv la orice ar putea sa-i servească drept argument pentru susținerea falselor sale credințe. Treptat, ajunge sa fie inabordabil în fata unor explicații logice. În debutul brusc, bolnavul are revelația, intuiția principalei sale idei delirante în jurul căreia construiește apoi delirul.

Delirul mistic poate apărea în orice tip de psihoza. Îl întâlnim în schizofrenia paranoida, în care bolnavul are tendința de a se identifica cu Iisus sau chiar cu Dumnezeu. De cele mai multe ori, bolnavul adopta modul de comportament, felul de a se îmbrăca și de a vorbi al reprezentării pe care o are despre sfinți [vă dați seama ce grav este ca să ajungi ca pe sfinți și chiar pe Dumnezeu să-i faci la față asemenea ție? – n.n.] . Ideile mistice pot fi însoțite de idei persecutorii, convingerea ca este victima unui complot, idei de influenta în care bolnavul crede ca asupra sa se exercita influenta exterioara a diavolului sau a lui Dumnezeu care vorbește prin gura lui, a forțelor oculte ale unor secte. Pot apărea și idei delirante de transformare sau posesiune, în care bolnavul are convingerea ca în propriul corp a intrat un duh, un demon sau un înger. De asemenea, putem întâlni delirul mistic în tulburarea afectiva bipolara cunoscuta și ca psihoza maniaco-depresiva, fie în faza depresiva – în episodul depresiv major, cu elemente psihotice, melancoliforme, fie în episodul maniacal, expansiv, unde este trăit ca o stare de exaltare. În depresia majora cu elemente psihotice, ideile delirante se pot însoți de idei de ruina și de idei de inutilitate, nedemnitate și umilință, bolnavul considerându-se nevrednic de dragostea lui Dumnezeu sau a semenilor săi, refuzând sa primească orice fel de ajutor, atenție sau compasiune. Pe de alta parte, în episodul maniacal, alături de delirul mistic, apare de cele mai multe ori un delir de grandoare și omnipotență. Bolnavul are convingerea ca este o persoana însemnată care poruncește celorlați, îi păstorește. Delirul mistic se poate manifesta și în psihozele din epilepsie (în special din epilepsia temporala), în care pot apărea viziuni, senzații sublime însoțite de o lumina strălucitoare (denumita de William James fotism sau ceea ce neurologii de azi considera a fi aura vizuala). […]

Autori: dr. Letiția Dobranici și dr. Eugen Ștefănuț [81]

Oricine a avut covorașe cu pete, sau a privit către norii albi pe cerul albastru, dacă s-a uitat (fără paza minții față de simțire) la ele, a văzut cum acestea sugerau tot felul de forme, variabile, de animăluțe sau de oameni.

Acest fenomen se numește pareidolia, un fenomen psihologic generalizat în lumea căzută, care nu se preocupă de lupta împotriva robiei simțirii și imaginației.

Ce este pareidolia?

Pareidolia este un fenomen psihologic definit ca o iluzie sau o interpretare gresita, acesta consta in perceperea unor stimuli externi (in genere imagini, uneori sunete) ca fiind semnificativi si interpretati precum obiecte familiare, cunoscute. De cele mai multe ori stimulii perceputi sunt vagi, aleatorii si obscuri insa sunt perceputi concret ca fiind clari, distincti si precisi. Etimologia cuvantului provine din grecescul para (care inseamna pe langa, cu, alaturi de) si din eidolon (diminutivul cuvantului grecesc eidos care inseamna imagine sau forma). Se presupune ca pareidolia este un efect secundar al creierului uman generat din nevoia de a recunoaste cu viteza sporita anumite obiecte comune precum chipurile sau trupurile umane. Mai cu seama, fenomenul in cauza reprezinta un soi de instinct, oarecum manifestat astfel dintr-o inertie psihologica. […]

Domeniul religios este probabil de departe cel mai des intalnit in care avem de-a face cu acest fenomen. De-a lungul timpului, in special in ultimii ani, mass-media a prezentat varii cazuri de aparitii ale persoanelor religioase in diferite obiecte cotidiene si banale. Cele mai multe includ aparitii ale personajelor biblice (Isus, fecioara Maria) cat si coranice (inscriptia Allah). Trei cazuri mai aparte au atras atentia in mod deosebit. Cel mai cunoscut a avut loc in anul 1978 cand o mexicana a observat ca urmele de arsuri de pe tortilla pe care tocmai o gatise reprezentau chipul lui Isus Hristos, atunci s-a iscat o mare valva in presa si mii de oameni au venit la fata locului pentru a vedea tortilla respectiva.

 Un alt caz celebru este cel al unui sandwich cu branza pe care a aparut chipul fecioarei Maria, acest sandwich a fost vandut pe eBay cu 28.000 $ de catre americana Diane Duyser. Celebrul caz in care un bucatar a descifrat inscriptia numelui Allah pe o halca de carne nu iese nici el din discutie cu toate ca a fost mai putin mediatizat. De asemenea, tot in domeniul religios, diferite practici europene antice de divinizare implicau interpretarea unor umbre in forma de obiecte apeland astfel la pareidolia. [azi avem aceasta în ghicitul în cafea – n.n.] [82]

După cum observăm, dacă aceasta devine un fenomen din cauza căruia îți conduci viața religioasă ea devine idolatrie a simțirii și imaginației.

  1. Ca să nu ne înălțăm din deșertăciune, amăgiți de simțuri, bine este să luăm aminte la cel ce zice: Mergi poporul meu, intră în cămara inimii tale, ascunsă oricărei închipuiri sensibile, în locașul acela fără idoli, luminat de nepătimire și de umbrirea sfântului har […]
  2. Lasă-te stăpânit de Dumnezeu și stgpânește-ți simțirea și nu te lăsa tu, care ești mai bun, stăpânit de cel mai rău.[…]
  3. Bună este simțirea și bune sunt cele supuse ei, ca lucruri ale Bunului Dumnezeu. Dar nu se pot asemăna câtuși de puțin cu mintea și cu cele inteligibile. […]
  4. Este cu neputință minții să se îndeletnicească cu cele inteligibile, de nu va tăia afecțiunea fată de simțire și față de cele supuse simțurilor.
  5. Simțirea e dusă de o împătimire firească spre cele supuse simțurilor și fiind atrasă de acelea trage după sine și mintea.
  6. Încovoaie simțirea spre slujirea minții și nu-i da vreme ca să o tragă ea pe aceea spre sine. […]

Iar pentru mai deplina lămurire a acestora, să spunem puține cuvinte despre felurile cunoștinței. Dintre cunoștințele de aici, una este după fire, iar alta este mai presus de fire. A doua se va limpezi din cea dintâi. Cunoștință după fire numim deci pe toată aceea pe care o poate câștiga sufletul prin cercetare și căutare, folosindu-se de părticelele și puterile firii: despre zidire și despre cauza zidirii, atâta cât poate înțelege sufletul legat de materie. Căci s’a spus în „Cuvântul despre simțire și închipuirea minții”, că lucrarea minții s’a tocit prin unirea și amestecarea cu trupul și de aceea nu poate ajunge în atingere cu formele inteligibile, ci are trebuință, pentru a le cugeta, de închipuire, care are o fire idolească, de despărțire materială și de grosime. Prin urmare e trebuință de forme pe măsura minții din trup, ca să le poată sesiza pe acestea. Deci mintea fiind astfel, orice cunoștință ar primi prin metoda ei naturală, o numim naturală.

Iar cunoștință mai presus de fire este aceea care se ivește în minte într’un chip mai presus de metoda și de puterea ei, adică atunci când cele cugetate întrec [depășesc, transcend] măsura [analogia) minții împreunată cu trupul, fiind cunoștința care se potrivește minții fără trup. Aceasta vine numai de la Dumnezeu, când află o astfel de minte bine curățită de toată împătimirea materială și stăpânită de dragostea dumnezeească.[83]

Interpretarea tortillei ca fiind chipul Mântuitorului provine și de la lipsa bunului simț al evlaviei și sfialei religioase, datorită îndepărtării lumii de adevărata slujire bisericească (discretă și plină de bun gust de frumusețe, care cultivă simțul tainei, iar nu banalitatea minunii). Pe de altă parte este datorată tocmai necunoașterii adevăratului chip canonic al Mântuitorului și credinței eretice că îl putem picta oricum, după cum ni se pare nouă că ar fi, după ce idei avem noi despre El, sau după cum ne place simțirii (erezie practicată în toate picturile Părintelui Arsenie Boca, în tablourile pe sticlă, în pictura apuseană de la renaștere încoale și în arta universală contemporană) de unde și varietatea persoanelor atât de diferite între ele ce reprezintă pe hristosul mincinos al tablourilor religioase. În realitate, sfințenia icoanei este tocmai asemănarea cu prototipul, de aici și asemănarea între toate Sfintele Icoane Ortodoxe autentice, dar aceasta a ajuns să fie cunoscută de puțini… Practic, azi cine poartă barbă într-o lume imberbă, are ceva din Isus, nu-i așa (am scris special cu un singur i, după cum numește lumea pe cel care este imaginea ei falsă despre Domnul nostru Iisus Hristos)?

Dar lipsa de evlavie, din păcate, nu a rămas doar în apus. A ajuns să se regăsească și la noi, datorită mass-mediei din partea lumii și a… Părintelui Arsenie Boca din partea falsei biserici:

„Dacă vă uitați cu atenție, pata cu negru parcă e părul revărsat pe umeri, cum e în icoana lui Hristos. Fața a rămas albă și acolo vedeți punctele albe, parcă sunt ochii. Și celălalt ieșit în față tot la o față de om te-ai putea gândi, la Fecioara Maria”, spune preotul Vasile Popescu. „Se pare că e o treabă cerească, venit de la Dumnezeu”, spune primarul comunei Runcu, Adrian Câmpeanu, venit să pună o lumânare.

Total! Îi văd și eu pe amândoi! Dar doar în a doua, în care băiatul de la grafică de la ProTV [vedeți cum tot ProTv-ul se ocupă de manipulare, ca apoi să batjocorească pe creștini? – n.n.] a decis să ne ajute imaginația. În prima sunt doar două pete de umezeală pe o stâncă. Nici măcar nu sunt proporționale. Iisus e în prim plan și Fecioara Maria undeva, în fundal? Nu înțeleg perspectiva. 4/10. Și asta doar din cauză că am dat 2/10 frunzei anterioare și aici e clar o îmbunătățire. […]

În 2012 ceva semnificativ s-a întâmplat în Târgu Jiu, pentru prima oară în mulți ani. Într-o simplă frunză uscată dintr-un simplu ficus, dintr-un simplu birt, localnicii spun că l-au văzut pe Iisus. Atât de cutremurător, încât preotul Constantin Anitescu, profund cutremurat a declarat: „Prefigurarea chipului Mântuitorului este vizibilă și ceea ce mi-ați arătat este o mare minune și ar trebui să ne cutremurăm.”.

Am făcut un printscreen și m-am chiorât la frunză din toate unghiurile. Am belit ochii. Am mijit ochii. Am făcut un pas înainte și unul înapoi. Stânga unu, dreapta doi. Da, parcă e o față acolo. Dar mai mult seamănă cu Voldemort decât cu Iisus. Aș zice că e o apariție de nota 2/10. [alții spun că văd în frunză pe baba Vanga – n.n.]

Uneori, Iisus apare și în copac

În 2013 Ialomița a intrat pe lista locurilor sfinte alături de Ierusalim, Betleem și altele. În seara de Crăciun, cerul s-a luminat și chipul lui Iisus a apărut pe un copac, fix în locul în care i s-a stricat mașina unui șofer, care a văzut cum iese flacăra sfântă din copac. Imediat au venit pelerinii să se roage și să se spele pe față cu apa care picura din copac. „Minune mare ce-i aici, minune mare! A coborât Iisus de atâta răutate și ne arată Dumnezeu dușmănie. Când am pus mâna acolo, am simțit ceva, ca atunci cum simți când te duci la biserică” [vă aduceți aminte de declarațiile Părintelui Petru Vamvulescu despre dezgroparea oaselor Părintelui Arsenie Boca și de apa din mormânt? Vom vorbi despre această amăgire la capitolul Are părintele arsenie boca sfinte moaște? Sfârșit dramatic – n.n.] , a declarat un pelerin, complet mistuit de zel.

E chiar un miracol! În sfârșit văd clar și eu un chip și da, de ce nu, nu-l cunosc pe Iisus, dar ar putea fi! Plus lumină și alte chestii. 9/10! Doar că dup-aia a apărut partea a doua a știrii:

Se pare că Iisus arăta atât de bine comparativ cu ceilalți Iisuși desenați aleator de natură, pentru că nu era desenat aleator de natură, ci de un vânzător de pepeni din vara anterioară care se plictisea cât își aștepta clienții. Cum rămâne însă cu lumina, apa sfântă care curge din copac și simțirea aia autentică, exact ca la biserică mă întrebi? Păi rămân doar dovezi că, dacă niște fanatici vor să-l vadă pe Iisus, să construiască o poveste mistică cu lumini și simțiri, tot ce le trebuie e un copac pictat. Dacă tăcea din gură pictorul, până acum, la copac, se mai găseau zece gură-cască martori la minuni, care să jure cu mâna pe inimă că au văzut lumini și au simțit simțiri. Îți dai seama că în câteva zile sătenii deja construiseră mitologie în jurul copacului. Până acum ar fi construit deja o biserică, dacă nu se scula pictorul vânzător de pepeni să le strice povestea cu realitatea lui. Notă finală 1/10. Pentru trișat.[84]

Dacă au îndrăznit să hulească pe Mântuitorul cu astfel de falsuri și năluciri, ne mai mirăm că li se năzare că văd pe Părintele Arsenie Boca pe mămăligă, pe pereții băilor și că ar avea Sfinte Moaște?

Dar dacă pareidolilor le mai și dai vreo interpretare proorocească, ești convins de ea din toată mintea (încredințată orbește până la robie simțirii, imaginației și părerii propri) ei se prefac în idei delirante, iar dacă începi să le faci reclamă avem deja agravare spre delir mistic, care poate ajunge chiar și la paranoia:

Paranoicul este influențat de delir, pot apărea halucinații auditive sau vizuale, dar nu atât de frecvent ca în cazul schizofreniei sau al parafreniei. Individul are o gândire normală, iar brusc îi apar idei preconcepute cum că ar fi urmărit, înșelat, nedreptățit [însă nu numai atât, aceste idei preconcepute sunt doar exemple, poate exista și o paranoia fanatică, pe tema convingerilor religioase, dar desprinse de realitate. De aceea vedem în mistica Ortodoxă fuga de imaginație, de nădejdea mincinoasă în Dumnezeu și de permanentul contact cu vederea realității prin smerenie (nu umilință falsă, forțată, care și ea poate fi un simptom al aceleiași probleme psihiatrice). Toți știm cât de echilibrați și realiști sunt adevărații duhovnici – n.n.]. De asemenea, persoanele normale pot avea aceste suspiciuni, însă diferența este că în cazul paranoicilor, aceste îndoieli au o durată de cel puțin o lună, până ajung la stagiul de obsesii. În acest fel, indivizii își construiesc viața pe baza obsesiilor, iar sistemul de gândire devine unul bolnav. Pe lângă acestea, paranoicul își poate juca foarte bine rolul când vine vorba de ideile sale, astfel încât devine credibil, mai ales în cazul persoanelor apropiate [de unde și puterea de convingere între cunoscuți despre miraculosul mormânt de la Prislop – n.n.] .[85]

Prin asocierile pe care le fac oamenii bolnavi petelor, li se poate pune diagnosticul obsesiilor pe care le au. Am putea defini, fără să greșim din punct de vedere medical, o astfel de asociere „arseniomanie”.

Testul Rorschach si citirea rece

Publicat de G.F. la data: 21 – august – 2012, categoria: Coltul scepticului, Demistificari

Testul Rorschach e un test psihologic proiectiv de personalitate in cadrul caruia sunt folosite zece modele abstracte standardizate, iar interpretarea lor de catre subiect devine un etalon pentru analiza functiilor intelectuale si emotionale.

Testul original a fost creat in 1921 de catre psihiatrul elvetian Hermann Rorschach, iar testul are o asemanare incantatoare cu un joc de societate. Unei persoane ii sunt aratate 10 pete de cerneala si trebuie sa spuna cu ce anume seamana fiecare pata. Petele ambiguue au semnificatii diferite pentru persoane diferite. Pot fi lilieci si fluturi, rochii diafane si papioane, maimute, monstri si ursi ce escaladeaza munti. Dupa interpretarea lui de catre un expert, raspunsul privitorului in privinta formelor petelor, ar contine, aparent, un portret complet transparent al personalitatii lor.

Testul este considerat “proiectiv” deoarece se considera ca pacientul isi va proiecta personalitatea sa reala asupra petelor de cerneala. Modelele sunt ambigue intentionat, entitati lipsite de structura. Promotorii testului considera ca reprezinta o modalitate de sondare a zonele greu accesibile ale psihicului pacientului sau a subconstientului sau. Psihologii care aplica aceste teste se consideraexperti in interpretarea interpretarilor pacientilor.

S-a sugerat ca folosirea petelor de cerneala de catre Rorschach a fost inspirata de catre doctorul Justinus Kerner care, in 1857, a publicat o colectie de poeme, fiecare din ele fiind inspirata de o pata de cerneala.

Psihologul francez Alfred Binet a folosit petele de cerneala la crearea unui test de creativitate. Mai tarziu, experimentele psihologice in care petele de cerneala erau folosite, s-au inmultit, avand ca scop studierea imagiantiei si a constiintei.

Dupa studierea a 300 de pacienti cu probleme mentale si a 100 de subiecti de control, in 1921, Rorschach a scris cartea „Psihodiagnostic”, care va forma baza testului cu pete de cerneala (dupa testarea a sute de pete de cerneala, el a ales un set de 10 pete pentru diagnosticare), dar a murit in anul urmator. Desi a activat ca vice-presedinte a Societatii de Psihanaliza Elvetiene, Rorschach a intampinat greutati in publicarea cartii, iar aparitia sa a atras foarte putina atentie.

In 1927, editura Hans Huber a cumparat cartea lui Rorschach din inventarul lui Ernst Bircher. Huber a devenit publicatorul testului si al cartii, Rorschach fiind inregistrat ca marca inregistrata a editorului elvetian Verlag Hans Huber, Horegrefe AG.

Dupa moartea lui Rorschach, testul a fost imbunatatit de Samuel Beck, Bruno Klopfer si altii. John E. Exner a sumarizat unele dintre imbunatatiri si in acelasi timp a incercat sa faca rezultatele mai riguroase din punct de vedere statistic. Sistemul Exner este popular in S.U.A., in timp ce in Europa se folosesc de obicei alte metode, cum ar fi cele descrise in cartea lui Evald Bohm, care sunt mai apropiate de testul original si se bazeaza pe principiile psihanalizei.

Rorschach nu a intentionat sa foloseasca petele pentru testele de personalitate generala, el intentiona sa le foloseasca pentru diagnosticarea schizofreniei. Din 1939 testul a inceput sa fie folosit ca test proiectiv de personalitate, un scop fata de care Rorschach a fost mereu sceptic.[86]

Numerologia în jurul cifrei 11, ca și data comună a morții Părintelui Arsenie Boca împreună cu a Sfântului Cuvios Ștefan cel Nou, sunt niște speculații. În legătură cu orice alte cifre s-ar fi găsit coincidențe cu evenimente răsunătoare, și în orice zi ar fi murit s-ar fi găsit un Sfânt pictat, care a adormit, sau a avut vreun eveniment tocmai în ziua morții sfinției sale. Dacă însă este adevărat că preacuvioșia sa a pictat pentru a-și arăta data morții sale și nu din evlavie pe Sfântul Mucenic Cuvios Ștefan cel Nou, este foarte grav: mândria sfinției sale nu are limite, dându-le îndreptățire dracilor care i-au proorocit când va muri să se poată ține cuvânt și să-l omoare tocmai atunci. Ne intrigă ‎comparația cu Sfântul care a fost omorât tocmai pentru că acesta apăra Sfintele Icoane autentice. Ne întrebăm cu câtă ‎râvnă ar fi luptat acesta împotriva ereziilor hulitoare de la Drăgănescu, dacă le-ar fi văzut fiind încă în ‎viață. Ne gândim și cât de mâhnit trebuie să fie acum că este alăturat de oamenii fără discernământ tocmai ‎caricaturistului de la Drăgănescu, adversarul cel ascuns al Sfintelor Icoane (căci scrie nume de sfinți peste imaginile proprii, pentru a fi cinstit el însuși și batjocorește pe Sfinți prin hidoșenia schițată pe pereți dedicată lor, dar ridicată la rang de estetică sfântă, de oamenii cu ochii stricați și robiți de privirea lui amăgitoare sau de prejudecata că ar fi sfânt, născută din zvonuri, scamatorii, năluciri și multe alte false minuni).

După cum am văzut până acum, din toate picturile sfinției sale, testamentul duhovnicesc al Părintelui Arsenie Boca este de fapt:

iubirea de sine, dusă la nivelul autolatriei,

care ne va vorbi întotdeauna, că sfinția sa nu poate fi model de sfințenie și nici canonizat de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, neputând a se ruga pentru alții, când are nevoie de atâta rugăciune din partea tuturor:

Pentru că pictura bisericii de la Drăgănescu are o desăvârșită asemănare cu Părintele nostru ‎Arsenie, suntem deplin îndreptățiți să credem că aceasta ne vorbește și ne va vorbi de acum înainte, pentru totdeauna în locul Sfinției Sale.

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii!‎[87]

Această asemănarea a picturii cu autorul ei, atât prin trăsăturile feței, cât și prin tematica lor corespunde cu ideologia pictorului Bisericii Drăgănescu[88]:

O greutate a chipului Domnului Hristos o mai constituia și etnicitatea pictorilor. Grecii puneau, în mod reflex, ceva din etnicul și clasicitatea artei lor; ceea ce caracterizează stilul bizantin până astăzi. Perioada Renașterii chiar a pus preț pe această etnicitate a pictorilor în reprezentarea chipului Domnului Hristos. Domnul Hristos seamănă cu pictorul și cu naționalitatea lui. Exemplul cel mai izbitor al genului l-a dat un pictor ungur, Muncaci: Iisus înaintea răstignirii, privind pe cei doi tâlhari răstigniți deja. Operă de mare valoare cu subiect religios. Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile. Toate neamurile, toți oamenii să-‎și recunoască în El chipul lor de obârșie, chipul devenirii lor eternitate. Grea temă și poate cea mai grea a picturii. Leonardo da Vinci a prins această notă în Cina cea de Taină, într-un desen,‎ dar ‎în pictură n-a mai prins îndeajuns această rezolvare. Michelangelo a izbutit acest chip universal al ‎omului, în chipul lui Adam, la creație.‎[89]

Însă este contrară învățăturii Ortodoxe:

Iar închinăciunea cea cu atârnare și cu ținere, de mijloc fiind, între cea slujitorească și între cea ‎fără împărtășire, aceasta chiar se dă Sfintelor Icoane, se ‎zice însă cu atârnare, fiindcă Icoana ‎‎(adică chipul), nu se zice de sineși, ci către oarece, și cu ‎atârnare; că chipul este chip al celui ce se ‎închipuiește. Drept aceea pentru atârnarea aceasta ‎și ținerea ce are către cel ce se închipuiește ‎după asemănarea ipostasului adică, și după ‎numele cel scris pe ea, împreună se cinstește și ‎împreună se închină cu cel închipuit, cu o ‎închinăciune adică, de același nume însă și ‎împărtășitoare [împreună închinarea la tablourile de la Drăgănescu lui Hristos după nume, Părintelui Arsenie Boca după asemănare ‎- n.n.] ‎, și aceasta nu după toate și fără ‎schimbare, precum zice Teodor Studitul în ‎epistolia cea către Atanasie. Că lui Hristos celui ‎închipuit slujitorește precum am zis ne închinăm, ‎iar chipului Lui cu atârnare pentru ținerea cea ‎către Acela; asemeni și însuși Sfinților și trupurilor ‎lor, ca unor slujitori și robi ai lui Hristos ne ‎închinăm cu închinăciune cuviincioasă slugii, pentru ‎apropierea lor cea către Hristos, iar ‎Icoanelor lor cu atârnare ne închinăm pentru ținerea ce au ‎ele către dânșii, din asemănarea ‎ipostasului lor, și din numele lor cel scris pe ele,[ce ruptură, schismă, despărțire, dezbinare, tulburare, în bietul suflet, să vrea să se închine, după nume, lui Hristos și să închidă ochii ca să nu se închine, după asemănare, Părintelui Arsenie Boca ‎- n.n.] ‎

precum sinodul ‎cel mai de sus din vremea lui ‎Nicolae patriarhul au rânduit;[…]‎

Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea ce au cu ‎cel ‎închipuit pe ele. [Deci închinătorii de la Drăgănescu se închină prin tablourile de acolo Părintelui Arsenie Boca cu închinarea cuvenită lui Hristos, fiindcă sfinția sa este închipuit pe ele având asemănarea sa la care a adăugat numele de Iisus Hristos Mântuitorul, devenind astfel înlocuitorul lui Hristos, deci antihrist. Ce durere pentru un neam întreg ademenit spre amăgire – n.n.] Drept aceea Părinții acestui sfânt sinod în oarecare voroave a lor, au zis, ‎că ‎lemnele închipuirii Crucii, când se vor strica se ard. Și zugrăveala Icoanelor și chipul când ‎se va ‎strica desăvârșit, scândura se arde ca un lemn prost; unii însă pentru evlavie le îngroapă. ‎Sfintele ‎Icoane nu trebuie a se unge cu Sfântul Mir, […] ‎

Pentru că noi ‎nu ne închinăm lor pentru că sunt miruite, sau pentru că sunt sfințite cu ‎rugăciuni, ci îndată ce ‎vedem chip Sfânt, fără a cerceta măcar despre Mir și rugăciune, ne ‎închinăm lui, și pentru ‎numele Sfântului, și pentru asemănarea ce are cu acela a căruia este ‎chipul.[…] Acestea și alte asemeni necuviințe închipuiesc zugravii din neștiință și din rău ‎obicei, ci ‎îndrepteze-se, silindu-se încă a se face buni și iscusiți zugravi, ca Icoanele cele ce se ‎fac de ei, să ‎aibă asemănare cu aceia ale cărora sunt chipurile, precum poruncește sfântul ‎sinod acesta, și nu ‎a fi oarecare grozăvii neasemănate.‎‎‎[90]

Să nu ne mirăm că pictorul de la Drăgănescu s-a pictat pe sine în locul lui Hristos. Credința lui în legătură cu transformarea unei persoane în alta, prin reîncarnarea/metempsihoza lui Ilie, în înger, apoi în Ioan, apoi iar în înger, apoi în Zian, îl făcea nu numai să îl picteze pe Hristos ca pe sine, ci și să arate ucenicilor sfinției sale pe un Hristos mincinos în sine, ducându-i la o confuzie vecină cu nebunia, datorită credulității și nelămuririi lor în Ortodoxie, deoarece erau formați chiar de el:

În cartea Alte mărturii despre părintele Arsenie Boca, Făgăraș ‎‎2008, pag. 48: „O călugăriță bătrână, în timp ce se spovedea la A. ‎Boca, L-a văzut pe Mântuitorul în locul părintelui Boca La pag. 49 ‎găsim: „Într-o seară, după slujbă, a început părintele și a vorbit, de ai ‎fi zis că s-a coborât Sf. Ilie. Când a zis cuvântul acesta: «Mă, eu nu vă ‎spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun», atunci ‎l-am văzut în chipul Mântuitorului. Și după aceea, când a vorbit ‎aspru, am văzut chipul Sf. Ioan Botezătorul și al Sf. Ilie. Trei ipostase ‎în seara aceea… M-am cutremurat, în final am rămas, așa, rezemată de ‎ușă. Părintele s-a întors spre noi și a zis: «Mă, ai văzut duhovnicie?» ‎

Am zis: «Vai părinte, să vă țină Dumnezeu cu sănătate. » Iar dânsul a ‎zis: «Folosiți-vă, mă, că de nu, vă prăpădiți.»” Cuvintele lui A. Boca: ‎‎„Mă, ai văzut duhovnicie” arată că hipnotiza și se juca cu ‎imaginația lor.‎‎[91]

De aceea este o strânsă legătură între antihrist și păgânism, fiindcă se dorește făptura adorată în locul Ziditorului. Tot așa este o strânsă legătură între pictarea propriei persoane în locul lui Hristos și a sfinților, și credința păgână a sfinției sale în reincarnarea ca o excepție, dorită și pentru el. Aceasta i-a făcut și pe ucenici să fie amețiți și să-l confunde cu Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare bărbat născut dintre femei, în tendința lor exagerată de a-l preacinsti pe Părintele Arsenie Boca (comparându-l cu Sfinții Arhangheli, Sfinții Apostoli Pavel și Andrei, cu Sfinții Prooroci Moise – pentru a se compara pe sine însuși, în taină, prin sugestie, poate fără să-și dea seama cu Sfântul Ierarh Grigorie de Nyssa autorul aghiografiei lui – , Daniel, Ilie, ba chiar și cu Maica Domnului ceea ce este singura Rugul Aprins, nears de focul dumnezeirii. Ba ce este mai îngrozitor – vai nouă! – nu se sfiește să-L compare chiar cu Sfântul Duh sau cu Hristos):

„Iară și iară cu pace” despre Părintele Arsenie

„După acestea, am văzut un alt înger pogorându-se din cer, având putere mare, și pământul s-a luminat de slava lui” (Apocalipsă 18,1) „Cântărește de trei ori cuvintele și de șapte ori ceea ce scrii”, spunea Preacuviosul Părintele nostru Arsenie Boca, cel „zidit acum întru tăcere”, până la înviere. Chipul de icoană al Părintelui Arsenie, sculptat – într-o viziune – peste ani și ani, pe un versant nordic al Munților Făgărașului, cu vedere dinspre Olt, ca o efigie protectoare a neamului; după cum și Sfinția Sa L- a văzut și L-a reprezentat în pictură pe Mântuitorul Iisus Hristos, deasupra acestor munți, se reflectă și în cartea d-lui Florin Duțu pe care o avem deschisă în față: „Și cărțile au fost deschise” (Apocalipsă 20, 12) Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o biografie (și nu o aghiografie!) [corect. Mai bine spus tanatografie. Θάνατος thánatos în limba greacă = moartea. Scrierea despre cum a pierit un suflet prin amăgire și cum a însămânțat moartea în popor – n.n.] . Această carte ne aduce aminte de faptul că adevărata „Viață a lui Moise” nu putea fi nicidecum scrisă și tâlcuită magistral de către Sfântul Grigorie de Nyssa numaidecât după eventualele „dosare de la CNSAS” din Egiptul faraonilor, ci numai după scrierile biblice inspirate din Exod, Levitic, Numeri și Deuteronom, referitoare la marele legiuitor. La fel nici Viața Sfântului Prooroc Daniel n-ar putea fi scrisă și descrisă vreodată după „dosarele de la CNSAS” din Babilon, ci după minunile și revelațiile din cartea proorociei sale, din Istoria Susanei și din Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel. De asemenea, într-un mod fals și incomplet s-ar fi putut reflecta prima parte a vieții Sfântului Apostol Pavel de după convertire, în „dosarele de la CNSAS” ale „dregătorului regelui Areta” din Damasc (II Corinteni 11, 32) și cu totul altfel ar fi putut scrie singur sau împreună cu Tit, Sfântul Apostol Timotei, „o viață” aghiografică a marelui apostol al neamurilor.

Tot așa, credem noi, și în cazul sau situația de față a Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie Boca de la Prislop, a cărui viață în Hristos, biografie și mai ales aghiografie de așezat în Sinaxar, se reflectă și se oglindește mai mult decât în orice altceva, în „dosarele” de pelerinaj ale miilor și zecilor de mii de credincioși care-1 caută cu dragoste și i se roagă cu credință la crucea de la mormântul Sfinției Sale de la Sfânta Mănăstire Prislop. Dosarele „de urmărire” de la CNSAS ale celui ce L-a urmat neabătut pe Hristos, Părintele Arsenie Boca – „Omul îmbrăcat în haină de in”, „îngerul cu cădelnița de aur” și „Arhanghelul” de la Prislop, în viziunea teologică, în concepția duhovnicească și în mărturisirea Noastră arhierească nu pot reflecta vreodată altceva decât întunecata perspectivă antihristică, dintr-o perioadă la fel de antihristică, asupra „celui mai mare om născut din femeie” (Matei 11, 11; Luca 7,28) [ce interesant, fără să-și dea seama mărturisește că ceea ce spune preasfinția sa este o perspectivă întunecată antihristică. Adică tocmai modul cum îl prezintă pe Părintele Arsenie Boca (ca fiind cel mai mare om născut din femeie, stâlcind Sfânta Scriptură care zice Luc7:28 Zic vouă: Între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; sau Luc 7:28 Că zic vouă: mai mare proroc între cei născuți din muieri decât Ioan Botezătorul, nimeni nu este) se împotrivește voii lui Hristos și îl înlocuiește pe El în aprecieri. Preasfinția sa vrea să ne învețe că sunt ex aequo doi născuți cei mai mari între femei, Părintele Arsenie Boca și Sfântul Ioan Botezătorul, contrazicând pe însuși Hristos care zice: Mat 11:11 Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; (fiindcă totuși cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el Îl reprezintă chiar pe Hristos care era mai mic ca vârstă omenească cu 6 luni și era născut din Fecioară), iar faptul că nu s-a născut arată că nici nu se va naște, Sfântul Ioan Botezătorul fiind la stânga Dreptului Judecător și Maica Domnului la dreapta. Nici nu va fi vreun altul ca el, doar unul fiind la stânga, ca mijlocitor Mat 20:23 dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu. Așadar Hristos, din smerenie spune că nu este a lui a da, dar preasfinția sa îl așază pe Părintele Arsenie Boca la egalitate cu cel de la stânga lui Hristos, arătându-se mai mare ca Hristos. Hristos ne-a spus acel cuvânt, arătându-ne că Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare bărbat (nu om, cum eretic parafrazează preasfinția sa, ca de obicei răstălmăcind Sfânta Scriptură din orbirea pentru idolul său. Că cel mai mare om născut din femei este Maica Domnului) născut între femei chiar și – n.n.] pe pământ românesc și a celei mai mari personalități creștine răsărite pe același binecuvântat pământ daco-roman, de la Sfântul Apostol Andrei până astăzi. [unde ești tu Ștefane voievod, unde sunteți voi Sfinților Ocrotitori Dimitrie și Parascheva, Ioan Casian, Gherman al Dobrogei, Teodora de la Sihla, Ioan Iacov, Grigorie Dascălul, Andrei Șaguna, Neagoe Basarab, Brâncovenilor și toți sfinții născuți pe pământul Românesc? Veniți să ne scăpați! Iată preasfinția sa nu vă vede, orbit fiind de magul de la Prislop și o țară întreagă v-a uitat fiind întunecată de lucrările demonice de acolo! – n.n.]

Icoana părintelui Arsenie, zugrăvită și transfigurată prin contemplații scripturistice (III Regi 19, 11-12; Apocalipsă 7, 1; 8, 3-4), viziuni patristice (Avva Arsenie 27 și 38), [vai nouă că-l face ca prefigurat de Sfânta Scriptură și de Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare! – n.n.] mărturii contemporane și metafore spirituale, pregătește canonizarea unui adevărat „rug aprins”[mai degrabă mărăcine aprins de focul iadului – n.n.]. în acest sens, sfântul lui Dumnezeu și canonizarea lui de către Biserica Ortodoxă, s-ar putea asemăna cu rugul aprins din Sinai și stâlpul de foc din pustie. Prin canonizare, „rugul aprins” devine „stâlp de foc” pentru neam, popor și țară. Prin canonizare, „rugul aprins” se transfigurează în „stâlp de foc” și luminează ca și „stâlp de foc”, între țărmul Mării Roșii și malul Iordanului. [iată că depășește marginile țării și o înlocuiește cu Părintele Arsenie Boca și pe Maica Domnului, care este Rugul Aprins a toată lumea, preînchipuit la Muntele Sinai între țărmul Mării Roșii și malul Iordanului – n.n.] Sau, prin canonizare, rugul aprins” devine „stâlp de foc”, se transfigurează în „car de foc” [acum îl face ca pe Sfântul Prooroc Ilie – n.n.] și rourează ca „limbă de foc” [acum îl înlocuiește și pe Sfântul Duh cu Părintele Arsenie Boca !!! – n.n.] a Duhului Sfânt. „După acestea, am văzut un alt înger pogorându-se din cer, având putere mare, și pământul s-a luminat de slava lui” (Apocalipsă 18, 1). Tot așa și pământul românesc se luminează și se va lumina tot mai mult de slava, harul și darul, harisma și personalitatea Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie de la Prislop și de evlavia curată și cultul ortodox pe care poporul nostru le are față de Sfinția Sa. [după atâtea exagerări nu este de mirare că numește starea de hipnoză colectivă indusă în popor de demoni (prin false minuni, vise și vedenii colective și particulare) ucenicii cu autoritate în cuvânt (victime nefericite la rândul lor, ca și cel ce a scris această laudă ieșită din fire) și mass-media ca fiind evlavie curată și cult Ortodox, când lipsește tocmai Ortodoxia vieții și învățăturilor sfinției sale, care este exact scopul și miezul canonului canonizării pentru ca cel canonizat să devină un adevărat model de dreaptă credință – n.n.]

Parcurgând cu atenție și cu dragoste cuprinsul bogat al cărții d-lui Florin Duțu – până în prezent, cea mai documentată biografie a Părintelui Arsenie, fără pretenția de a fi nicidecum completă sau exhaustivă nu putem ajunge decât la concluzia inspirată de la sfârșitul Evangheliei Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: „Sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus – care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20, 30) – și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21, 25), cuvinte pe care le-am putea traduce astfel: sunt și alte multe lucruri, fapte, minuni și semne; cuvinte, învățături și sfaturi; rugăciuni, viziuni și tăceri; experiențe, trăiri și simțiri pe care le-a avut sau le-a făcut Preacuviosul Părintele nostru Arsenie, care nu sunt scrise în cartea aceasta și care, dacă s-ar putea scrie de cineva cu de-amănuntul, cred că nici ui tainica și profetica chilie a Sfinției Sale de sub Fereastra Sâmbetei din Munții Făgărașului, n-ar putea încăpea cărțile ce s-ar fi scris, ce se scriu și ce se vor mai scrie despre Sfinția Sa, [vedeți că mesajul Părintelui Arsenie Boca este mesajul lui antihrist? Nu numai sfinția sa se prezenta pe sine ca pe Hristos ci și ucenicii cei mai autorizați fac același lucru – n.n.] care, ascuns în taina cuvintelor Sfântului Prooroc Ieremia: „Turn te-am pus în mijlocul poporului Meu și stâlp, ca să afli și să urmărești drumul lor…” (Ieremia 6, 27), spunea printre altele: „Călugării sunt chemați să umple lumea de duhul Parusiei și să pună jăratec pe lemnul uscat al lucrurilor”, pentru a le reaprinde prin Duhul Sfânt. [dar nu să-i facă pe oameni amăgiți de frica proorociilor și sfârșitului lumii ca pe sărmanii amăgiți de adventiștii, care nu pot înțelege nici evidențele cele mai accentuate ale falsității doctrinei lor, rațiunile lucrurilor alunecându-le pe lângă minte, datorită propriilor prejudecăți și robiri date de arhiconi (teologii iadului, ce răstălmăcesc Sfânta Scriptură). Iar lemnul uscat este, după Sfântul Ierarh Grigorie Teologul păcatul. De ce vrea Părintele Arsenie Boca să aprindă cu jeratic păcatul părerii de sine că lucrează cu Sfântul Duh? – n.n.]

Hățăgel, 9 august 2013[92]

Această înfricoșătoare întunecare a ucenicilor nu este întâmplătoare ci a fost cultivată hipnotic de sfinția sa. Căci pecetea apostoliei lui și specificul universal prezent în tot ce a făcut este SINELE. Dragostea lui cea mai mare a fost sinele și centrarea pe sine este atotprezentă (mascată poate și pentru sine de dorința misiunii spre Hristos). Ea este atât de vizibilă și în propriile vedenii (adresate sieși), și în falsele sale minuni (adresate celor fără carte), și în învățăturile sale scrise (adresate cărturarilor), și în oribilitățile pictate de el (adresate tuturor), pretutindeni și în toată viața.

[1] M. Zosima Pascal, Prodromit, Sfârșitul Omului, Ed. Mitropoliei Chișinăului și Moldovei, București, 51937, pp. 10, 121-123.

[2] Patericul…, Pentru ca să ne păzim, să nu judecăm niciodată‎, 8.

[3] <http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sinod gergia.html>, vineri, 14 august 2015.

[4] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 241-242.

[5] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 241-242.

[6] <http://www.teognost.ro/fotografii/manuscrise/Arsenie%20Boca/Filocalia_1.htm>, vineri, 28 august 2015.

[7] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Sibiu, 1947, pp. XI-XII.

[8] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. APOLOGETICUM, <http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/Carti%20de%20la%20Biblioteca%20Teologica%20Digitala%20-%20Apologeticum/filocalia%2002.pdf>, descărcat 07.07.2013 14:42:24, 42005, Vol. II, pp. 5-6.

[9] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, p. 80‎.

[10] ‎Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, p. 46‎.

[11] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, p. 46.

[12] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, p. 46.

[13] Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 22010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[14] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați ai Indiei și Cuviosul Paisie [Ed. s.n., s.l., ?s.a.],<http://www.scribd.com/doc/29017415/Marii-Initiati-Ai-Indiei-Si-Cuviosul-Paisie>, joi, 6 septembrie 2012, p. 231

[15] http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/17/padre-pio-avea-stigmate-false-iar-vaticanul-stia/

[16] Dan 2:3 Și le-a zis lor regele: „Am visat un vis; duhul îmi este tulburat și vreau să știu visul”. 4 Atunci caldeii au grăit către rege în grai arameian: „O, rege, să trăiești în veac! Spune servilor tăi visul și noi îți vom descoperi tâlcuirea”. 5 Răspuns-a regele și a zis către caldei: „Să știți că hotărârea am luat-o! Dacă nu-mi veți face cunoscut visul și tâlcuirea lui, veți fi tăiați în bucăți, iar casele voastre prefăcute în grămezi de ruine. 6 Dar dacă îmi faceți cunoscut visul și tâlcuirea lui veți primi de la mine daruri bogate și cinstire multă; deci arătați-mi visul și tâlcuirea lui!” 7 Ei au răspuns pentru a doua oară și au zis: „0, rege, spune servilor tăi visul, iar noi îți vom face cunoscută tâlcuirea lui!” 8 Răspuns-a și a zis regele: „Fără îndoială, eu știu că voi căutați să câștigați vreme, fiindcă vedeți că eu hotărârea am luat-o; 9 Că dacă nu-mi faceți cunoscut visul, este că aveți de gând să vă sfătuiți unul cu altul și să spuneți înaintea mea vorbe mincinoase și înșelătoare, până când vremurile se vor schimba. De aceea spuneți-mi acum visul și eu voi ști dacă voi puteți să-mi descoperiți și tâlcuirea lui!” 10 Răspuns-au caldeii în fața regelui și au zis: „Nu se află om pe pământ care să poată face cunoscut ceea ce cere regele, fiindcă nici un rege, oricât de mare și de puternic ar fi, nu ar cere așa ceva de la nici un tâlcuitor de semne, vrăjitor, sau caldeu. 11 Și lucrul pe care îl cere regele este greu și nimeni altul nu poate să-l descopere înaintea lui, decât zeii al căror locaș nu este printre cei muritori”. 12 Din această pricină regele s-a mâniat și, în marea lui furie, a poruncit să fie uciși toți înțelepții din Babilon. […]16 Daniel a plecat și a rugat pe rege să-i lase vreme ca să-i descopere tâlcul. 17 După aceasta Daniel s-a dus în casa lui și a dat de știre lui Anania, Misael și Azaria, prietenii lui, care este pricina, 18 Cerându-le să roage fierbinte milostivirea lui Dumnezeu din ceruri pentru această taină, ca să nu lase să piară Daniel și prietenii lui împreună cu ceilalți înțelepți ai Babilonului. 19 Atunci i s-a descoperit lui Daniel taina aceasta într-o vedenie de noapte. Și a preaslăvit Daniel pe Dumnezeul cerului. 20 Și a început Daniel a grăi: „Să fie numele lui Dumnezeu binecuvântat din veac și până în veac, că a Lui este înțelepciunea și puterea. 21 Și El este Cel care schimbă timpurile și ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi și Cel care îi pune; El dă înțelepciune celor înțelepți și știință celor pricepuți. 22 El descoperă cele mai adânci și cele mai ascunse lucruri, știe ce se petrece în întuneric și lumina sălășluiește cu El. 23 Pe Tine, Dumnezeule al părinților mei, Te preaslăvesc și Îți mulțumesc ție, că mi-ai dat mie înțelepciune și pricepere și m-ai făcut să cunosc acum ceea ce noi Ți-am cerut rugându-Te, căci Tu ne-ai descoperit taina regelui”. 24 Apoi Daniel s-a dus la Arioh, pe care regele îl însărcinase să omoare pe înțelepții Babilonului și i-a grăit așa: „Nu da morții pe înțelepții Babilonului! Du-mă înaintea regelui și eu îi voi descoperi regelui tâlcuirea”. 25 Atunci Arioh a dus grabnic înăuntru pe Daniel în fața regelui și i-a vorbit astfel: „Am găsit un iudeu dintre cei aduși în robie care poate să tâlcuiască visul”. 26 Răspuns-a regele și a zis către Daniel, care se cheamă Beltșațar: „Oare ești tu în stare să-mi spui visul pe care l-am avut precum și tâlcuirea lui?” 27 Daniel a răspuns înaintea regelui zicând: „Taina pe care vrea să o afle regele nu pot s-o facă cunoscută lui nici înțelepții, nici prezicătorii, nici vrăjitorii, nici cititorii în stele. 28 Dar este un Dumnezeu în ceruri, Care descoperă tainele și Care a făcut cunoscut regelui Nabucodonosor ce se va întâmpla în vremurile ce vor veni. Iată care este visul și vedenia pe care le-ai avut când erai culcat în patul tău:

Se vede că sărmanul Nabucodonosor era mai înțelept decât biata copilă înșelată.

[17] Așa după cum vârful Omu își are propria altitudine, personalitate și ‎frumusețe carpatică, tot așa am putea spune și despre Părintele nostru ‎Arsenie „omul lui Dumnezeu” că își are propria „statură a bărbatului ‎desăvârșit” (Efeseni 4,13) și propria altitudine spirituală prin harul și ‎darul Duhului Sfânt și prin nevoințele și ostenelile personale, numai de ‎Dumnezeu știute, altitudine și înălțime spirituală în spațiul ortodox ‎românesc, care nu-și are asemănare și egal de la sfântul apostol Andrei ‎‎„cel întâi chemat” să fie apostolul tuturor românilor, până la sfinția Sa.‎

†PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. 23.

Remarcați Sfântul Apostol Andrei este scris cu litere mici, iar sfinția Sa cu majusculă, care se pune, la Ortodocși, doar la Dumnezeu și Maica Domnului.

[18] Deci, dușmanul binelui, iarăși văzând pe Sinclitichia întărindu-se împotriva lui, se necăjea, și, înțelegând că tirania sa va fi surpată, începu un alt fel de răutate: i-a rănit organele glăsuitoare, ca să taie cuvântul ei, părîndu-i-se că prin aceasta va lăsa flămânde de dumnezeiescul cuvânt pe cele ce se apropiau de dânsa; dar, deși n-o mai puteau asculta, ele priveau la chinurile ei și se întăreau cu duhul, căci rănile cele trupești vindecă sufletele cele rănite, văzând răbdarea și mărimea de suflet a fericitei.

 Atunci altă ispită i-a dat vrăjmașul: o durere de măsea, care în 40 de zile i-a pricinuit stricăciune groaznică a gurii, încît nimeni nu putea să se apropie de ea. Cînd era trebuință să fie îngrijită, o mulțime de tămâie se ardea, pentru a intra la dânsa, și iarăși se depărta, din pricina mirosului celui greu și nesuferit. Fericita vedea pe împotrivă luptătorul și nicidecum nu cerea ajutor omenesc, arătând prin aceasta bărbăția sa. Apoi, fiindcă cele adunate o rugau ca să ungă cu leacuri locul cel dureros, ea nu se îndupleca; căci socotea că prin aceasta se surpă preaslăvita sa nevoință.

 De aceea cele adunate au trimis să cheme pe un oarecare doctor, ca doar ar putea s-o înduplece să dobândească vindecarea. Iar ea nu voia, zicînd: „De ce mă atrageți pe mine de la această luptă? De ce căutați cele ascunse? De ce iscodiți ceea ce se face, nevăzând pe cel ce o face?” Doctorul care era de față, zicea către dânsa: „Nu pentru vindecare ori mângâiere întrebuințăm doctoria, ci pentru ca partea cea moartă, după obicei s-o îngropăm, ca să nu strice împreună și pe cele sănătoase; căci ceea ce se aduce celor morți, aceasta facem și noi, pentru că dăm aloe, smirnă și mirsină amestecată cu vin”.

 Ea a primit sfatul, mai vârtos fiindu-i milă de cele adunate, care doreau ca ea să se vindece. Căci cine nu s-ar fi înspăimântat văzând nevindecarea rănii? Cine nu s-a folosit, înțelegând răbdarea fericitei? Cine nu s-a întărit, văzând căderea vrăjmașului? Pentru că acolo el pusese rana, de unde ieșea izvorul cel de mântuire și prea dulce al cuvintelor și ca o fiară mâncătoare de sânge izgonea toată sârguința celor ce veneau la ea ca să audă cuvântul. Vrăjmașul ca pe o femeie o defăima, căci nu știa cugetul ei cel cu bărbăție. Dar ea s-a nevoit trei luni și mai mult în acest fel și prin putere dumnezeiască își ținea tot trupul; deci nu primea cele folositoare spre întărirea lui, căci nu lua nici hrană. Și cum putea primi hrana, avînd atâta durere în trup? Apoi se depărtase de dânsa și somnul, tăindu-se de chinuri. Cînd era aproape de marginea biruinței și încununării ei, a văzut mulțime de îngeri, în strălucirea unei lumini negrăite, aproape de ușile raiului.

 După vederea acestora a spus celorlalte ceea ce i se arătase, și le sfătuia a suferi cu vitejie și fără împuținare toate durerile; dar le-a mai spus că după trei zile se va despărți de trup. Dar nu numai atît, ci și ceasul ducerii ei le-a arătat. Deci, sfîrșindu-se vremea, fericita Sinclitichia s-a dus către Domnul, primind răsplata nevoințelor de la El, adică împărăția cerurilor, pe care facă-se a o dobândi noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților…, 5 ianuarie.

[19] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon către Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408.

[20] (Spusă de Aisha: Sahih Bukhari, volumul 9, cartea 87, nr.111- /mai mult aici)

[21] Romeo Petrașciuc, Lăsați-vă în grija Lui Dumnezeu, Editura ‎ Agnos, Sibiu, 2014, pp. 132-142.‎

[22] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, pp.18-19.

[23] Despre acest aspect se va discuta mai jos, în capitolul dedicat vedeniilor Părintelui Arsenie Boca și în povestirea vieții sale de către Arhimandritul Paulin Lecca.

[24] Patericul…, Pentru Avva Macarie Egipteanul, Despre smerenie, 30-31.

[25] Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj, s.l., 2009, p. ‎‎16.

[26] <http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4621780-levitatia-stiinta-pura-sau-posedare-demonica>, sâmbătă, 12 septembrie 2015

[27] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 5, 9-10.

[28] http://mmarysplendoareaiubirii.blogspot.ro/2009/08/sfantul-zburator-al-euharistiei.html, duminică, 7 iunie 2015.

[29] Părintele Zosim Oancea [n.n.].

[30] Curs IFR 04.03.2014 – Facultatea de Teologie Ortodoxa Sf. Ierarh Andrei Saguna din Sibiu, minutele 30’40”- 36’23”, Părintele Prof. Dr. Dorin-Zosim Oancea.

[31] <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[32] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 242-243.

[33] Iată și aici vrăjitorii în fața icoanei Maicii Domnului, pentru a-i înșela pe cei simpli.

[34] Pictat și de Părintele Arsenie Boca în nimbul Sfântului Duh din icoana Sfintei Treimi de la Biserica Drăgănescu, deasupra numelui lui Dumnezeu Ὁ ὤν.

[35] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați…, pp. ‎ 87 -98.

[36] Sfântul †Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, Ed. Schitul ‎românesc ‎Lacu, Sf. Munte Athos, 11999, Ed. digitală APOLOGETICUM, ‎‎12005, pp. 35-37.‎

[37] Redată de un Preot profesor doctor în Teologie de la București, care, din smerenie, nu a vrut să-și descopere numele, dorind în același timp să nu se implice în această dezbinare a Sfintei Biserici ce se face în legătură cu Părintele Arsenie Boca, la presiunea mass-mediei.

[38] Părintele Gheorghe Anițulesei, parohia Învierea Domnului din Rădăuți: <https://www.youtube.com/watch?v=UymIdI-BRdw&noredirect=1>, luni, 15 iunie 2015.

[39] <http://roncea.ro/2014/12/19/absolut-inedit-parintele-arsenie-boca-fotografiat-de-securitate-la-parastasul-lui-nichifor-crainic-fotografia-a-fost-descoperita-de-cercetatorul-florin-dutu-in-arhiva-cnsas-petitia-pentru-sfantul-a/>, duminică, 23 august 2015.

[40] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri, diortosită după ediția de la Sfânta Mănăstire Neamț, ‎1826‎ Ed. Egumenița, s.a., s.l., pp. 190-192.

[41] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/10/03/cuviosul-paisie-despre-neoranduiala-launtrica-si-infatisarea-exterioara/>,

luni, 24 august 2015.

[42] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p.35.

[43] †Pavel de Balliester, Episcop de Nazianz, Convertirea mea la ortodoxie, <https://ro.scribd.com/doc/49946520/Convertirea-mea-la-ortodoxie>, luni, 24 august 2015, p. 12.

[44] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 81-102, 233-234

[45] <http://www.crestinortodox.ro/forum/showpost.php?p=147203&postcount=12>, duminică, 29 septembrie 2013

[46] <http://www.ortodoxia.md/articole-preluate/4158-canonizare-vrednic-sau-‎smintire-a-poporului-‎sfantul-tefan-cel-mare>, sâmbătă, 10 august 2013.‎

[47] <http://www.doxologia.ro/sarbatoare/23950/icoane>, sâmbătă, 24 august 2013.

[48] Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise”, Părintele Arsenie Boca ‎(1910-1989)‎ ‎- o biografie, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2013‎, pp. 39-40, 234.

[49] <http://vladherman.blogspot.ro/2012/07/viata-necenzurata-parintelui-arsenie.html>, sâmbătă, 3 octombrie 2015

[50] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, p.19.

[51] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 233-234

[52] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 15-16.

[53] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/10/03/cuviosul-paisie-despre-neoranduiala-launtrica-si-infatisarea-exterioara/>,

luni, 24 august 2015.

[54] <http://roncea.ro/2014/11/28/petitie-pentru-canonizarea-parintelui-arsenie-boca-sfantul-ardealului-fotografii-inedite-din-arhiva-cnsas-preluate-de-civic-media-si-publicate-in-premiera-online-de-roncea-ro-la-25-de-ani-de-la-ple/>,

marți, 25 august 2015

[55] 46.‎ I Cor. XIII, 2—8.‎

‎47.‎ In. 15, 12‎

‎48.‎ In. 4, 16.‎

‎49.‎ Mt. 24, 5‎

[56] Sfântul Ciprian al Cartaginei, De Catholicae Ecclesiae Unitate, VI, (Părinți și scriitori bisericești, 3, Apologeți de limbă latină, introducere, note și indici de Prof. Nicolae Chițescu, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pp. 443-444, 447-450.

[57] M. Zosima Pascal, Sfârșitul Omului, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 1998, pp. 49-50.

[58] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 323-324.

[59] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[60] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 183-185, 193-196.

[61] <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[62] <https://anomismia.wordpress.com/2014/10/22/monahia-zamfira-constantinescu-portret-de-ucenica-a-parintelui-arsenie-boca-i/>, vineri, 11 septembrie 2015.

[63] ‎57. Cărarea Împărăției , p. 157.‎

‎58. Ibid., p. 171.‎

‎59. Caietul Părintelui Petru Vamvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui ‎Arsenie ‎rostite…‎

‎60. Cărarea Împărăției, p. 325.‎

‎61. În Duminica Ortodoxiei, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/1999, p. 43‎.‎

Din DVD dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din ‎Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015.‎ Menționăm că opiniile sfinției sale îi aparțin. Noi nu suntem de acord cu toate.

[64] O sinteză a lucrării Părintelui Arsenie Boca din 12 cărți, <https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/o-sinteza-a-lucrarii-parintelui-arsenie-boca-12-carti.pdf>, luni, 6 iulie 2015, pp. ‎138-139‎.

[65] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 238-241.

[66] Tăiate cu lama, păstrând urmele cicatricilor.‎

[67] Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 146-147.‎

[68] <https://www.youtube.com/watch?v=-DFwWDwrjrY>, duminică, 3 ianuarie 2016.

[69] <https://theologiepatristica.wordpress.com/2015/06/21/de-ce-pictura-parintelui-arsenie-boca-e-necanonica-discutie/>, luni, 21 septembrie 2015.

[70] <http://www.fundatiaarsenieboca.ro/Articole-preluate-din-pres%C4%83-%C5%9Fi-internet/profetia-pictata-a-parintelui-arsenie-boca.html>, luni, 21 septembrie 2015

[71] https://www.descoperimlumeaimpreuna.ro/blog/biserica-din-draganescu>, luni, 21 septembrie 2015

[72] Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 164.

[73] <http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-draganescu-95957.html>, luni, 21 septembrie 2015.

[74] https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Istoria_telefonului_mobil#Primii_ani>, luni, 21 septembrie 2015

[75] <https://ro.wikipedia.org/wiki/De_la_P%C4%83m%C3%A2nt_la_Lun%C4%83>, luni, 21 septembrie 2015

[76] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, pp. 27-28

[77] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 13-14.

[78] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 19-20.

[79] <http://stirileprotv.ro/special/atentatul-de-la-11-septembrie-anuntat-intr-o-fresca-a-unei-biserici-din-romania-ce-spune-preotul.html>, marți, 29 decembrie 2015.

[80] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Delir#Temele_ideilor_delirante>, miercuri, 30 decembrie 2015.

[81] <https://www.facebook.com/notes/misticism-%C8%99i-delir-mistic/761313213883034/>, miercuri, 30 decembrie 2015

[82] <http://www.descopera.org/pareidolia/>,miercuri, 30 decembrie 2015.

[83] 153, 27, 14, 237

[84] <http://www.vice.com/ro/read/iisus-si-arsenie-boca-n-au-nimic-mai-bun-de-facut-decat-sa-apara-pe-pereti-garduri-copaci-si-gratare-395>, miercuri, 30 decembrie 2015

[85] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Paranoia#Paranoia_megalomaniac.C4.83>, miercuri, 30 decembrie 2015.

[86] <http://www.descopera.org/testul-rorschach-si-citirea-rece/>, marți, 29 decembrie 2015

[87] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 193.

[88] Și practicii sale de a se uita mult în oglindă, din motive religioase, după ‎mărturisirea Părintelui Profesor de mai jos.

[89] Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 16. Probabil se socotea pe sine chipul universal al omului, un nou Adam, ‎închinând întreaga compoziție, vieții sale. De aceea pune și mucenicia Sfântului ‎Cuvios Mărturisitor Ștefan cel Nou, ca cel prăznuit de ziua morții lui, fiindcă ‎vedeniile icoanelor (ucenicii susțin că a pictat ce a văzut în vedenii) vorbeau despre ‎sine și concepția sa personală hinduso-greco-catolică despre univers.‎ Ce duh le insufla?

[90] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 240-243.

[91] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 5, 9-10.

[92] Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise”, Părintele Arsenie Boca ‎(1910-1989)‎ ‎- o biografie, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2013‎, pp. 9-12.

Anunțuri