+ A-Z Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira 1

Imaginile și textul de mai jos le găsiți aici:

+ Grozăviile neasemănate de la Drăgănescu și viața Părintelui Arsenie Boca în lumina Sfinților Părinți

A.  Relația cu Maica Zamfira

1.      Dilema

Ajungând aici suntem într-o mare dilemă. Să tăcem sau să scriem mai departe. Nu am vrea să atingem acest subiect delicat, fiindcă este vorba de o poveste de dragoste (chiar dacă a firii căzute), de lungă durată, pentru care ar fi invidios orice cuplu și care ar putea fi scenariul oricărui film romantic de mare calibru. În plus respectarea intimității oamenilor este obligatorie pentru orice istoric ce nu dorește a deveni un ziarist clevetitor. Problema apare, însă, din păcate, foarte presantă când această relație este descrisă ca o mare sfințenie, în contrazicere cu învățăturile Sfintei Biserici. A lua ca model un astfel de cuplu este pasul imediat următor, dacă îl prezentăm ca sfânt. Așadar nu din punct de vedere al păcătoșeniei/nepăcătoșeniei acestei familii suntem obligați a aborda acest subiect (fiindcă nimeni nu știe pocăința celor doi ce poate s-a lucrat în ascuns), ci din cauza pericolului iminent al imitării și amestecării binelui cu răul ca model al adevărului. Astfel că suntem datori de a arăta și alarma că acest cuplu celebru, în cele cunoscute și cele care se văd (nu în pocăința nevăzută și necunoscută) nu numai că nu poate fi vreun model de sfințenie, dar nici măcar vreun bun exemplu de familie Ortodoxă obișnuită. Noi sperăm și ne rugăm ca cei doi să se fi pocăit și să se fi mântuit, de aceea facem un apel public pentru găsirea vreunor documente în acest sens, care cu adevărat ar putea fi un model de sfințenie. Cine poate birui cu pocăința o înșelare de asemenea mari proporții, chiar că este un mare model de sfințenie. Însă, se poate pune în calendar numai dacă are și o lepădare autentică și dovedită de toate rătăcirile lui, ca nu cumva fiind considerat Sfânt, cele nelepădate de el și dăunătoare sufletului să se creadă că sunt sfințenia, ci să se înțeleagă că adevărata sfințenie constă tocmai în mărturisirea lui a bunătății lui Dumnezeu și a propriei neputințe și neștiințe. Iar această mărturisire trebuie făcută publică deoarece și păcatele lor sunt publice. Dacă vrem să fie un model public, trebuie ca și pocăința lor să fie cunoscută, publicată și răspândită cu aceeași osârdie cu care se popularizează și căderile lor ca fiind înălțări, și falsele lor vedenii și minuni, ca fiind dumnezeiești, și exagerările ucenicilor ca fiind realități mântuitoare, și toate lucrurile neortodoxe pe care le-au făcut sau învățat (sau pe care ucenicii exaltați le-au inventat, neexistând de fapt în realitate). Toate acestea pentru ca oamenii să nu ia răul drept bine și binele drept rău, fie judecându-i (și căzând în clevetirea gravă a clericilor), fie admirându-i (și urmându-le exemplul), ca să nu dobândim un „vai!” veșnic, cum zice Sfântul prooroc Isaia:

Isa 5:20 Vai celor ce zic răului că este bun și bunului că este rău, celor ce pun lumina întunerec și întunerecul lumină, celor ce pun amarul dulce și dulcele amar.

Noi trebuie să luăm aminte la acest exemplu tipic de înșelare, înscris cu sudoare, gânduri, dureri și sânge în viețile lor, căci pândește pe mulți, dacă nu pe toți. Să nu ne poticnim că ei au faima de sfinți, să nu ținem cont de numele cui poartă acest exemplu, ci să înțelegem realitatea înfricoșătoare a lui, pentru a ne feri de a nu cădea și noi în aceeași capcană. Înșelarea a pornit de la dorința nechibzuită de misiune pentru Hristos, mai înainte de întărirea în smerenie și a derapat în pierderea noțiunilor celor mai elementare despre mântuire și ignorarea celor mai evidente și frapante dovezi ale căderii. De aceea ne cerem iertare, că am fost obligați de vâlva făcută de ucenicii lor ca să lămurim, după Sfinții Părinți, și această relație, nedorind ca ea să fie vreo acuză, ci poate chiar o scuză și un îndemn la înțelegere, fiindcă firea omenească așa cum este ea de stricată lesne se prăbușește și cu anevoie se mântuiește, dacă nu strigă cu smerenie la Hristos. Fiindcă oricine, până la moarte, indiferent de ce spune sau vede lumea la el, se poate pocăi.

2.      S-a pocăit ?

Așa nădăjduia unul din arhiereii ce au binecuvântat scrierea acestui studiu (de dragul Adevărului și pentru a scăpa pe oameni de amăgire): că pricina înșelării sfinției sale și a opiniei publice ar fi fost tocmai Maica Zamfira și nu se poate ca un om atât de inteligent să nu se fi căit măcar pe patul de moarte, în mod public, lăsând un testament scris cu lacrimi, pe care, însă, ucenicii inconștienți, l-au ascuns (cum au ascuns și oasele lui înnegrite). Se roagă și Preasfinția Sa, și noi ca lacrimile atâtor oameni îndurerați ce vin la mormântul Părintelui Arsenie Boca să se prefacă în izvor de milă de la Dumnezeu. Dar noi adăugăm că aceasta nu se va putea decât atunci când ei vor fi conștienți de ceea ce fac, lepădând amăgirea și ne mai plângând ca să fie ajutați de sfinția sa, din nevoia pentru ei, ci din duh de jertfă, ca să-l ierte pe el Domnul, fiindcă altfel înghit cu mintea lor toată lucrarea diavolească mincinoasă ce îi ucide în ascuns, și îi sporesc osânda Părintelui Arsenie Boca. Să plângem fraților, cu toții, pentru sfinția sa, pentru neamul românesc și pentru noi înșine, pentru a scăpa din amăgire.

De acea, haideți să ne oprim pentru o vreme din analiza picturilor de la Drăgănescu și să ne punem întrebarea fundamentală: oare s-a pocăit (măcar pe patul de moarte și, dacă nu public, măcar în ascuns) Părintele Arsenie Boca de tot ce a făcut?

Cercetând scrierile, picturile sfinției sale și multele cărți scrise de ucenicii cei mai fierbinți ai sfinției sale, am găsit doar două indicii despre o eventuală pocăință a Părintelui Arsenie Boca, e adevărat că și acelea amestecate și nesigure. Însă noi ne-am bucurat ca și cum am fi aflat o comoară mare, fiindcă dorința care a inițiat și a crescut pe parcursul acestui studiu a fost ca să vedem dacă preacuvioșia sa poate fi model de sfințenie, iar sfințenia are ca ax central pocăința. Văzând cum au evoluat viața și învățăturile sfinției sale și impactul pe care îl are în popor, datorită presiunii mass-media, și cum îl citează și urmează mulți, am dorit ca măcar la sfârșit să se fi trezit din amăgire și să se fi lepădat de ea, măcar în particular dacă nu public, cum s-ar fi cuvenit, ca astfel să poată fi considerat chiar un model al biruinței și ridicării finale din cea mai de jos prăpastie, iar cei ce îl apreciază așa de mult să se lepede și ei de înșelare, de tot ce i-a învățat rău el sau au prezentat ucenicii despre el deformat prin exagerare.

Iată cele două texte, care ne-au bucurat din toată inima și pentru care îi suntem sfinției sale și ucenicilor recunoscători:

Iată ce scrie chiar sfinția sa:

Văd că și eu mă pomenesc lăudat. Îmi roșește obrazul de rușine știindu-mi căderile și ‎dând ‎din căderi în căderi. Dacă nu fac slujbă, după cum vedeți – e și de pe urma faptului că ‎mi-am ‎pierdut omenia înaintea lui Dumnezeu și a Maicii Domnului. Și cel puțin în fața ‎conștiinței să ‎nu mă fățărnicesc.‎ ‎^[1]

Iată ce zic ucenicii sfinției sale:

„Începe timpul mucenicilor”

Neîndoielnic, părintele își cunoștea sfârșitul. Ucenicul său, Preasfințitul Daniil, episcopul ortodox din Vârșețul Voivodinei, își amintește că, în decembrie 1988, la ultima lor întâlnire de la Prislop, părintele a plâns pentru prima și ultima oară, în fața obștii adunate să celebreze apropierea sfintelor sărbători de Crăciun. Anul următor, în prag de iarnă, părintele va cădea nemișcat la pat și se va stinge sfielnic și tăcut, ca pâlpâirea unei lumânări suflate de boarea unui vânt. Nimeni nu poate ști cui anume îi erau adresate lacrimile de la Prislop. Cu siguranță, era un semn de despărțire, dar și de întărire a ceea ce se spune că profețise pentru ultima oară poporului român, cu puțin timp înainte de căderea comunismului: „Îmi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol… Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulți dintre cei aleși. Vă vor pune impozite, taxe și alte dări. Nu veți mai putea fi sfinți… Acum nu mai e timpul sfinților. Acum începe timpul mucenicilor”.^[2]

Lăsând la o parte încâlceala specifică învățăturilor sfinției sale, prezentă nu numai în proorocii, dar și în cele scrise (De unde ideea ca timpul mucenicilor să nu fie timpul Sfinților, când Sfinții Mucenici sunt tocmai Sfinții care se predau cu totul, dăruindu-și chiar și viața lui Hristos? Sau care este contradicția între Sfinți și Sfinții Mucenici?), să vedem un pic și despre plânsul Părintelui Arsenie Boca.

Foarte gravă este afirmația că până în acel an preacuvioșia sa nu a plâns niciodată. Dar aceasta arată o inimă împietrită în care nu a lucrat nici măcar harul începător al curățirii de patimi. Nădăjduim, însă, că este doar o exprimare greșită, fiind vorba doar de plânsul public, iar nu de cel particular, fiindcă iată ce spune Sfântul Cuvios Isaac Sirul:

Din lucrarea silită se naște căldura nemăsurată, care arde în ‎inimă din amintirile fierbinți ce se ivesc din nou în minte. Iar ‎lucrarea aceasta împreună cu paza subțiază mintea în căldura lor și-i dăruiesc vederea. Și ‎această vedere naște gândurile fierbinți de care am vorbit, în ‎adâncul vederii sufletului, care se numește contemplație. Iar ‎această contemplație naște la rândul ei căldura, și din căldura ‎aceasta, venită din harul contemplației, se naște curgerea ‎lacrimilor. La început câștigul e mic, adică într-o zi îi vin omului ‎de multe ori lacrimile și iarăși e lipsit de ele. Pe urmă însă îi vin ‎lacrimile neîncetate. Iar din lacrimile neîncetate, sufletul primește ‎pacea gândurilor. Și de la pacea gândurilor, sufletul se înalță la ‎curăția minții. Iar de la curăția minții, omul ajunge la vederea ‎tainelor lui Dumnezeu. Căci curăția este ascunsă în pacea din ‎partea războaielor. După acestea, mintea ajunge să vadă ‎descoperiri și semne, cum a văzut Iezechiel proorocul. Acestea ‎închipuiesc cele trei trepte prin care se apropie sufletul de ‎Dumnezeu .‎ [de aici, se înțelege că dacă Părintele Arsenie Boca atunci a plâns pentru prima oară, nu a ajuns nici la harul contemplației, nici la lacrimile neîncetate, nici la pacea gândurilor, nici la curăția minții, nici la vederea tainelor lui Dumnezeu, nici la adevărate proorocii – n.n.] […]

Și iarăși, de vezi cu sufletul tău că prin fiecare gând mișcat în ‎el și prin vederile (contemplațiile) ce-ți vin în liniștea ta, ți se ‎umplu ochii de lacrimi și ele curg peste obrajii tăi, fără silă, ‎cunoaște că a început să se facă înaintea ta o deschizătură în zidul ‎despărțitor, spre pierderea potrivnicilor.‎ [deci nu este vorba numai de lacrimi lăuntrice, ele curg și pe obraji. Dacă Părintele nu le-a avut, înseamnă că nu a primit o deschizătură în zidul despărțitor spre pierderea potrivnicilor – n.n.] […]‎‎

Dacă silești genele ochilor tăi pînă ce ajungi la lacrimi, să nu ‎socotești că ai ajuns la ceva în viețuirea ta. Căci pînă acum cele ‎ascunse ale tale slujesc lumii, adică stai în slujba celor lumești și ‎faci lucrul lui Dumnezeu numai prin omul din afară. Dar cel din ‎lăuntru e fără rod. Căci rodul lui începe de la lacrimi. De-abia ‎cînd ai ajuns în pământul lor, cunoaște că mintea ta a ieșit din ‎închisoarea lumii acesteia și a pus piciorul ei pe drumul veacului ‎nou, și a început să miroase‎ aerul acela nou și minunat. Atunci încep să curgă lacrimile. Căci ‎s-a apropiat nașterea pruncului duhovnicesc . Pentru că harul, ‎maica de obște a tuturor, se grăbește să nască tainic în suflet un ‎chip dumnezeiesc potrivit cu lumina veacului viitor. Dar cînd ‎vine vremea nașterii, mintea începe să se miște în unele de acolo, ‎asemenea răsuflării pe care o trage pruncul în lăuntrul ‎mădularelor, prin care obișnuiește să se hrănească. Și pentru că ‎nu suportă ușor ceea ce nu-i este obișnuit, începe dintr-odată să-‎și miște trupul într-un plâns amestecat cu dulceața mierii. Și pe ‎măsură ce se hrănește pruncul din lăuntru, sporesc și lacrimile. ‎

Această rânduială a lacrimilor, de care am vorbit, nu e aceea ce se ‎săvârșește cu întreruperi, în cei ce se liniștesc. Pentru că de ‎această mângâiere ce se ivește din timp în timp, are parte oricine ‎viețuiește în liniște: uneori, cînd se află în stare de vedere ‎‎(contemplare) a minții, alteori, cînd pătrunde în cuvintele ‎Scripturii; și alteori, în convorbirea rugăciunii. Dar aci vorbesc ‎despre cea care se află în cel ce varsă lacrimi neîncetate, ziua și ‎noaptea.‎

Oricine a aflat cu adevărat și întocmai adevărul acestor două ‎feluri (de lacrimi) l-a aflat în stare de liniște. Ochii lui ajung ca un ‎izvor de apă vreme de doi ani și mai mult. După acestea intră în ‎pacea gândurilor. Iar din pacea gândurilor trece în odihna aceea de ‎care a vorbit sfântul Pavel (Evr. 4, 3), atît cît poate încăpea în fire. ‎Iar de la odihna păcii, mintea trece la vederea tainelor, căci atunci ‎Duhul începe să-i descopere cele cerești și Dumnezeu Se ‎sălășluiește în el și produce în el rodul Duhului și prin aceasta ‎firea cea mai dinăuntru simte că primește schimbarea viitoare în ‎înnoirea tuturor, într-un chip acoperit și ca în ghicitură. Acestea ‎le-am scris spre ținerea de minte a mea și a tot cel ce citește ‎această scriere, așa cum am primit din citirea Scripturilor și de la ‎guri adevărate și puțin din cercarea însăși, ca să-mi fie de ajutor ‎prin rugăciunile celor ce se folosesc de ele. Căci nu puțină trudă ‎am pus în ele.‎

Ascultă iarăși și ceea ce-ți voi spune acum și ceea ce am ‎învățat de la o gură nemincinoasă. Cînd intri în pământul păcii ‎gândurilor, mulțimea lacrimilor se ia de la tine și după ele îți vin ‎lacrimile cu măsură și la vremea cuvenită. Acesta este adevărul ‎neștirbit, ca să spun pe scurt, așa cum este crezut de toată ‎Biserica.‎^[3]

[dacă este adevărat că Părintele Arsenie Boca nu a plâns până atunci, este tocmai datorită slujirii lumii. Rodul lucrării omului lăuntric, însă, începe de la lacrimi. Este evident că nu poate avea descoperiri dumnezeiești un astfel de om. El trebuie să stea la liniște cel puțin 2 ani. Dar, după cum am văzut, sfinția sa nu a stat decât cel mult 66 de zile, neputând ajunge nici măcar prunc duhovnicesc, darămite să fi dobândit plânsul neîncetat sau acea măsură a harului în care să îi vină lacrimile cu măsură și la vremea cuvenită. Iar aceasta nu este o învățătură particulară a Sfântului Cuvios Isaac Sirul, ci adevărul neștirbit crezut de toată Biserica, deci preacuvioșia sa nu poate fi vreo excepție – n.n.]

Dar noi să credem, din dragoste pentru Părintele Arsenie Boca, că nu a fost primul lui plâns. Dar și așa nu putem fi siguri că avea atunci lacrimi de pocăință, după cum nici ucenicii sfinției sale nu le cunosc cauza. Ei fiind stăpâniți de ideea fixă că preacuvioșia sa este un sfânt excepțional, nemaiîntâlnit, pe toate le răstălmăcesc spre proorocie. Nici nu se gândesc că ar fi trebuit vreodată să se pocăiască de ceva legendarul lor sfânt infailibil. Dar gândul pe care îl avea când plângea era foarte important, fiindcă lacrimile pot fi dumnezeiești, omenești sau demonice, în funcție de lucrarea lăuntrică:

Diavolul se amesteca in toata fapta buna. Ai vazut buruiana aceea numita hamei? Ea se prinde de orice gaseste in cale : de gard, de stalp, de poarta, de copac, de par. Numai vezi ca se ridica. Asa face si diavolul cu toata fapta buna. Se incolaceste in jurul ei pentru a o face zadarnica, sa nu mai fie buna.

Cat de mare este darul lacrimilor ! Dar si aici diavolul aduce ispita. Si in felurile lacrimilor se baga vrajmasul, ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, sa nu fie primita la Dumnezeu.

[…]

Sunt mai multe feluri de lacrimi. Daca ai lacrimi. sa iei aminte care sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.

Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului – ori de mananca, ori de nu mananca -, daca plange, el este satul. Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu.

Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel : Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !

Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, dar acestea usuca pe om,. Lacrimile care se nasc din frica lui Dumnezeu nu ingrasa, ci usuca pe om. Deci lacrimile cele mai bune sunt lacrimile care vin din dragostea de Dumnezeu.

Omul plange si tot slabeste pentru ca lacrimile de acest fel se nasc din frica. El se teme de muncile iadului, se teme de Dumnezeu si din aceasta cauza plange mereu, si se usuca trupul lui chiar daca ar manca sau n-ar manca, de ar dormi sau de n-ar dormi. Aceste lacrimi au putere sa usuce firea omeneasca, din cauza scarbei pentru pacat, cum se usuca lemnul la foc.

Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica mortii si din frica judecatii. Cugetand omul cum va fi la moarte, cum are sa se chinuiasca, cat de greu are sa se desparta de trup, cat de greu va fi in ziua judecatii, cand va sta in fata a milioane de ingeri sa primeasca raspunsul hotararii, unde sa mearga, la bine ori la rau si, Doamne fereste, sa primeasca osanda vesnica. Deci si aceste lacrimi sunt bune.

Mai sunt lacrimi mijlocii, adica firesti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi ca mama plange dupa copil, copilul plange dupa mama, tata plange dupa baieti; sau plange unul dupa prietenul lui, ori plange sotia dupa sot. Lacrimi firesti sunt si cele din boala, din suferinta si din tristete.

Sunt si lacrimi care se nasc din slava desarta. Acestea sunt lacrimi rele.

Unul are darul umilintei, dar plange pentru ca-i place sa-l vada altul. Mai bine n-ar mai plange, ca satana i-a furat aceste lacrimi.

Este bine ca omul sa ascunda darul umilintei, daca-l are de la Dumnezeu. Dar si diavolul pune pe om sa planga, cand il vad altii. Daca nu poti opri aceste lacrimi, nu esti vinovat.

Daca omul plange cu scop sa-l vada cineva sau ii place sa stie cineva ca-i plangaret, aceste lacrimi sunt din slava desarta si sunt rele si chiar pagubitoare.

Mai sunt lacrimi venite din manie. Ai vazut om, cand nu se poate razbuna pe altul, plange de ciuda. Atata ii este de necaz, ca nu poate sa se razbune pe celalalt, si plange de amaraciune. Acestea sunt si mai rele ca cele din slava desarta. Acestea sunt lacrimi ucigase si rele,pentru ca el plange si inima-i stoarsa de satana, incat izvoraste lacrimi de ura. Acestea sunt lacrimi foarte grele, foarte pacatoase, satanicesti.

Altul plange din dezmierdare. A avut prietenie cu o femeie sau cu altcineva si, cand isi aduce aminte de dansa, plange. Acestea sunt aduse de dracul desfranarii.

Mai sunt lacrimi rele, care se nasc din pagube. A pierdut omul bani sau casa; i-a luat pamantul si plange dupa avere. Aceste lacrimi sunt tot de la vrajmasul, pentru ca omul crede ca Dumnezeu nu are sa aiba grija de el.

Deci, iata de cate feluri sunt lacrimile si nu toate sunt bune. Numai lacrimile din dragostea lui Dumnezeu, din frica lui Dumnezeu, din frica de moarte sau de muncile iadului il curata, il lumineaza, il apropie de Dumnezeu. Celelalte sunt sau firesti sau lacrimi rele si osanditoare.^[4].

Noi de dragul Părintelui Arsenie Boca, să zicem că a avut, în sfârșit, după atâția ani și semnale de cădere, din ce în ce mai adânci, și lacrimi de pocăință. Așa că fiind în mijlocul ucenicilor ce-l adorau, dar văzând cât de primejduit era, fiindcă nu pusese începutul cel bun de pocăință, iar slava deșartă care îl înconjura nu făcea decât să-i sporească tristețea, singurătatea și gustul nefericirii, a început să plângă, nemângâiat. Ce bucurie ar trebui să fie atunci și ucenicilor, și celor ce-l privesc cu discernământ (adică neprimindu-i rătăcirea):

Luc 15:7 Zic vouă: că așa va fi bucurie în cer de un păcătos ce se pocăiește, decât de nouăzeci și nouă de drepți, cărora nu le trebuiește pocăință.

…

Dar dacă, cumva, Părintele Arsenie Boca nu s-a pocăit de tot ce a făcut, a scris și a pictat, ci a fost mulțumit de sine, iar lacrimile sfinției sale erau din slavă deșartă…‎‎

nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuși ‎și pe alții și nu cunoaște pe Domnul.‎^[5]

Fiindcă altă cale de a dobândi mântuirea și a nu fi robit de dușmani, nu este decât plânsul cât încă ești în viață și te poți pocăi. Și nu plânsul de o clipă, ci plânsul de o viață, până la sfârșit:

In primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gândeam: „Domnul mi-a iertat ‎‎păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să ‎‎gândim așa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viața trebuie să ne aducem ‎‎aminte de ele și să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut așa și am ‎‎încetat zdrobirea și mult am fost hărțuit de demoni. Eram nedumerit de ce se făcea ‎‎cu mine și-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaște pe Domnul și iubirea Lui. Cum ‎de-‎mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine și m-a învățat El ‎‎însuși cum trebuie să mă smeresc: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjduit” Și prin ‎‎aceasta vrăjmașii sunt biruiți. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, ‎‎gândurile rele câștigă din nou putere.‎

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaște ‎‎că tu însuți ești vinovat: ai căzut în mândrie și slavă deșartă, și Domnul îți dă să ‎‎cunoști cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt și ce înseamnă să fi în luptă ‎‎cu demonii. Astfel sufletul învață prin experiență vătămările mândriei și fuge de ‎‎slava deșartă, de laudele oamenilor și de gânduri. Atunci sufletul începe să se ‎‎vindece și să învețe să păstreze harul. Cum să înțelegem dacă sufletul e sănătos sau ‎‎bolnav? Sufletul bolnav se mândrește, dar sufletul sănătos iubește smerenia, așa ‎‎cum l-a învățat Duhul Sfânt, și dacă nu o cunoaște încă, se socotește pe sine mai rău ‎‎decât toți.‎

Chiar dacă Domnul l-ar înălța la cer în fiecare zi și i-ar arăta toată slava cerească în ‎‎care se află El, și iubirea serafimilor, a heruvimilor și a tuturor sfinților, chiar și ‎‎atunci, învățat de experiență, sufletul smerit va spune: „Tu,‎ Doamne, îmi arăți slava Ta pentru că iubești zidirea Ta; mie însă dă-mi mai ‎‎degrabă plâns și puterea de a-Ți mulțumi. Ție Ți se cuvine slavă în cer și pe pământ, ‎‎mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul ‎‎Duhului Sfânt pe care ți-1 dă Domnul după mila Sa.‎^[6]

Dorim să gândim, așadar, că s-a întors de la rătăcirea sfinției sale măcar la moarte, dacă nu public măcar în ascuns, fiindcă altfel, mulți însetați după Adevăr, văzând că Părintele a fost prin învățătura și exemplul său un vrăjmaș al pocăinței (care este esența Bisericii) și că pe mulți îi abate de la ea, vor începe a-l urî, din râvnă și… vor cădea:

Sunt oameni care doresc vrăjmașilor lor sau dușmanilor Bisericii pierire și chinuri ‎în focul iadului. Ei gândesc așa pentru că n-au învățat de la Duhul Sfânt iubirea lui ‎Dumnezeu, căci cel ce a învățat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.‎

Tu zici: „Cutare e un criminal și e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: ‎‎„Dacă Dumnezeu ți-ar da un loc bun în rai și de acolo ai vedea arzând în foc pe cel ‎căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ți va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un ‎dușman al Bisericii?”‎

Sau vei avea și tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de ‎smerenie și de iubirea lui Hristos, care are grija de toți.‎

Cine nu iubește pe vrăjmași n-are în el harul lui Dumnezeu.‎^[7]

De aceea, să înțelegem că lucrarea ce aduce harul este următoarea:

Silește-te, cînd te întâlnești cu aproapele tău, ca să-l cinstești ‎mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile și picioarele și ține-i-le ‎adeseori cu multă cinstire și pune-le pe ochii tăi și laudă-1 chiar ‎și pentru cele ce nu le are. Iar cînd se desparte de tine, spune-i tot ‎binele și tot ce e spre cinstirea lui. Căci prin acestea și prin unele ‎ca acestea îl atragi pe el la bine și-l silești să se rușineze de ‎numirea cu care l-ai numit pe el. Și vei semăna în el semințele ‎virtuții. Iar prin această obișnuință pe care ți-ai însușit-o, se ‎întipărește în tine chipul bunătății și vei dobândi multă smerenie și ‎împlinești fără osteneală lucrurile cele mari. Ba nu numai aceasta, ‎ci și de are acela niscai scăderi, fiind cinstit de tine, primește de la ‎tine cu ușurință vindecarea, rușinîndu-se de cinstirea ce i-ai ‎arătat-o. Acesta să-ți fie pururea chipul purtării: grăirea frumoasă ‎și cinstitoare către toți. Să nu mânii pe cineva, să nu cerți, nici ‎pentru credință, nici pentru faptele sale rele. Și păzește-te pe tine ‎ca să nu te defăimezi și să nu osândești pe cineva pentru ceva. ‎Căci avem judecător nepărtinitor în ceruri. Iar de voiești să-l ‎întorci pe el la adevăr, întristează-te pentru el cu lacrimi și spune-i ‎cu dragoste un cuvânt sau două, și să nu te aprinzi de mânie ‎împotriva lui. Căci de vei face așa, va vedea în tine semnul ‎dușmăniei. Că dragostea nu știe să se iuțească, sau să se mânie, ‎sau să învinovățească pe cineva cu patimă. Semnul iubirii și al ‎cunoștinței este smerenia, care se naște dintr-o bună conștiință în ‎Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine stăpânirea, ‎împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii ‎vecilor. Amin.‎^[8]

Așadar, fie când ne gândim la sfinția sa, fie când ne întâlnim cu ucenici de ai preacuvioșiei sale, amăgiți și entuziasmați, să nu uităm de cele pe care ni le-a transmis de la Sfântul Duh Sfântul Cuvios Marcu Ascetul:‎

91.‎    ‎ Atâta adevăr se cuprinde în cunoștința fiecăruia, câtă ‎siguranță îi dau blândețea, smerenia și dragostea. ‎^[9]

3.      Cauzele căderii

Care ar putea fi cauzele acestei căderi?

Desigur că dezvelirea publică a picioarelor goale ale Părintelui Arsenie Boca și căutătura Maicii Zamfira, nesfiindu-se a privi razant în direcția lor (chiar dacă era oarecum justificată de observarea celui ce îi fotografia), ne arată că sfințiile lor nu păstrau paza vederii. De aceea avem în fața noastră o problemă foarte importantă. Acest păcat mic la vedere (ne paza vederii) să fie oare cauza alunecării în marele păcat al conviețuirii unui ieromonah cu o monahie (în aceeași casă, timp de 30 de ani), sau căderea s-a produs din părăsirea harului lui Dumnezeu (pentru a-i vindeca pe amândoi de încrederea în sine că ar fi sfinți vizionari și misionari), ca să se trezească și să se pocăiască?

Noi, după ce am studiat opiniile celor ce au mărturisit și/sau cercetat despre viața celor, doi credem că amândouă cauzele au lucrat din belșug, și ele s-au datorat neascultării, neîncrederii, necunoașterii Sfinților Părinți sau, mai grav, a necredinței în învățăturile lor. Și această concluzie se desprinde chiar și de la cercetătorii îndrăgostiți pătimaș și ireversibil de Prislop.‎

Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul despre datoria de a ne păzi vederea chiar și în taină:

De aceea și atunci când ieși la nevoile cele firești ale trupului ‎tău să te rușinezi de îngerul tău păzitor. Acest lucru este ‎precizat și de dumnezeiescul ‎Isaac, care zice în alt loc: ‎‎„Feciorelnic nu este cel ce și-a păzit trupul lui nespurcat de ‎împreunare, ci cel ‎ce se rușinează de sine însuși când se află ‎singur” ‎ (FR 10, cap. 56, p. 282). […]

Fără de minte sunt acei care, atunci când se află singuri ‎ în ‎locuri întunecoase și ascunse, nu se rușinează de ei înșiși sau ‎nu își aduc ‎aminte de Dumnezeu, [Care este] de față, ci zic: ‎‎„eu mă aflu în întuneric. [Deci] ‎cine mă vede pe mine?” [cu atât mai mult sunt vătămați cu mintea cei care smintesc pe mulți, dezvăluindu-și goliciunea în mod public –n.n.] De ‎aceea îi mustră Dumnezeu pe unii ca aceștia ca pe ‎niște ‎nebuni, zicând așa prin [proorocul] Ieremia: Au ascunde-se-va ‎cineva întru ‎cele ascunse, și Eu nu-l voi vedea pre el? Au nu ‎umplu Eu cerul și pământul? zice ‎Domnul (Ir 23, 24) și prin Sirah: Omul care pășește din patul său, zicând întru sufletul ‎său: cine mă va ‎vedea? întuneric este împrejurul meu, pereții ‎mă acopăr și nimeni nu mă vede, ‎pentru ce mă sfiesc? Păcatele ‎mele nu le va pomeni cel prea înalt, dar ochii ‎oamenilor frica ‎lui. Și nu știe că ochii Domnului de zece mii de ori sunt mai ‎luminoși ‎decât soarele și privesc la toate căile oamenilor și văd ‎toate părțile cele. ascunse ‎‎(Sir 23, 24-27).‎ […]‎

‎4. ‎     Pentru care pricini se cuvine a se nevoi mintea să-și ‎închidă organele ‎simțurilor sale

Sârguiește-te a-ți închide organele simțurilor tale, căci ele ‎sunt cărările cele ‎lesnicioase către răutate precum și intrările ‎păcatului, după cum zice Grigorie ‎Cuvântătorul de ‎Dumnezeu: „Să nu facem vreo favoare lesnicioaselor căi ‎spre ‎răutate și nici intrărilor păcatului” (Cuvânt la Naștere).‎

Te sfătuiesc să-ți pui întreaga putere spre păzirea organelor ‎simțurilor tale. Te ‎sfătuiesc să fii cu luare aminte și, iarăși, te ‎sfătuiesc să te și nevoiești. îți repet ‎același lucru de atâtea ori ‎pentru aceasta:‎

‎1. Diavolul stă întotdeauna înaintea noastră, pândind și ‎păzind organele ‎simțurilor noastre, și îndată ce îi vom ‎deschide numai un singur organ intră în ‎sufletul nostru și ne ‎omoară, după cum zice dumnezeiescul Isaac: „Căci ‎vrăjmașul ‎stă privind, pândind și așteptând ziua și noaptea înaintea ‎ochilor noștri și ‎cercetând prin care intrare a simțurilor ‎noastre deschise lui poate să intre. Și ivindu-‎se o oarecare ‎negrijă în vreuna din cele spuse mai înainte, trimite vicleanul ‎și nerușinatul câine și el săgețile lui.” (FR. 10, Cuvântul 26, p. ‎‎148) ‎‎

‎2. ‎     Nu numai prin ochii cei curioși poftește și ‎preacurvește cineva cu inima – ‎după cum a zis Domnul, ci ‎curvește și preacurvește și prin auz, miros, gust, pipăit, ‎adică – ‎într-un cuvânt – prin toate simțurile laolaltă. De aceea ‎Grigorie ‎Cuvântătorul de Dumnezeu a zis în vitejeștile sfaturi ‎către fecioară: „Fecioară, fii ‎fecioară și cu urechile, și cu ‎vederea, și cu limba. Căci păcatul pe toate le ‎cuprinde.” Iar ‎cel de un numeau dânsul, adică dumnezeiescul Grigorie de ‎Nyssa, ‎zice: „Urmând noi cuvântului Mântuitorului și ‎socotind fiecare organ al simțurilor ‎în parte, putem să ‎adăugăm că și cel ce a auzit spre a pofti, și cel ce a pipăit, ‎precum ‎și cel care și-a dat toată energia din el în slujba ‎dezmierdării, cu inima prea mult a ‎păcătuit”.‎

‎

5.‎      Cei ce sunt în lume se cade a-și păzi simțurile lor ‎mai mult decât pustnicii

Mai multă pază se cade să ai Prea Sfinția ta, aflându-te în ‎lume, decât noi cei ce ‎ne aflăm în pustie. Marele Vasile scrie ‎către cel ce viețuiește în lume: „Căci pentru ‎dobândirea ‎mântuirii este nevoie de mai multe osteneli și de pază, după ‎ce ai ‎preferat să trăiești. în mijlocul curselor și al tăriei ‎puterilor răzvrătite și [după ce] ‎ai în jurul tău excitările ‎păcatelor și trezești toate simțurile tale ziua și noaptea ‎către ‎dorința lor” (P.S.B. 18, Cuvânt ascetic (I), p. 62). Noi, dacă ne ‎vom birui de ‎mâncare și de băutură, nu vom suferi un război ‎atât de cumplit, deoarece pustia ‎precum și lipsirea de vederile necuviincioase, de sunetele ispititoare și de celelalte pricini ‎spre păcat se fac ‎asemenea unui zid care ne păzește, iar noi ‎biruim printr-un război mai mic, după ‎cum Sfântul Isaac a zis: ‎‎„Când (simțurile) nu primesc simțirea lucrurilor, se va ‎câștiga ‎biruința fără luptă” (Cuvântul 44, p. 230).‎

Și pentru a zice mai pe înțeles, noi batem război apărați fiind ‎de ziduri, dar Prea ‎Sfinția ta bați război fără ele și te lupți cu ‎vrăjmașul piept la piept, Săgețile vin din ‎toate părțile, iar ‎pricinile păcatului sunt în jurul tău. Noi ne aflăm departe ‎de ‎prăpastie, iar tu te afli lângă ea. Căci preaînțelept a zis Avva ‎Pavel, cel cu darul ‎discernământului, că cei ce sunt departe de ‎lume se aseamănă cu cei ce se află ‎departe de prăpastie și, ‎chiar de s-ar trage de diavol, până vor ajunge la ea strigă ‎către ‎Dumnezeu, iar El vine și-i slobozește. Dar cei ce se află în ‎lume se aseamănă ‎cu cei ce sunt lângă prăpastie și când se trag ‎de diavol nu apucă a striga către ‎Dumnezeu, ci îndată se surpă ‎în ea.‎

De aceea și Prea Sfinția ta, deoarece te afli lângă prăpastie, ‎imediat ce te vei ‎lenevi și vei deschide unul din organele ‎simțurilor tale, te și primejduiești (ceea ce ‎să nu se întâmple, ‎Hristoase Împărate!) a te surpa în ea. De aceea, pune-ți ‎toate ‎puterile tale spre a le închide. Că precum nu se poate să nu se ‎înnegrească ‎casa de fumul ce este în jurul ei dacă i se vor ‎deschide ușa și ferestrele, lăsând astfel ‎să intre fumul ‎înlăuntru, tot așa cu neputință este a nu se vătăma omul acela ‎care nu ‎ia aminte a-și închide organele simțurilor sale, ci le ‎deschide fără nici o atenție și ‎astfel intră în suflet chipurile ‎cele dezmierdătoare ale celor simțite – după cum a zis ‎Sfânta ‎și preaînțeleapta Singlitichia: „Furii intră prin simțurile ‎noastre chiar dacă ‎noi nu voim. Căci cum se poate ca o casă care are ferestrele deschise să nu se înnegrească de ‎fumul cel pornit din ‎afară?”‎^[10]

Dacă este așa de dificil pentru un arhiereu (care nu viețuiește cu vreo femeie în chilie, ci doar le vede când iese afară spre slujirea încredințată lui), să își păzească simțurile față de săgețile diavolești, vă dați seama, așadar, că este imposibil să nu cadă un bărbat și o femeie care stau în aceeași casă și, pe deasupra, nu se păzesc unul față de altul. Și atunci ce va fi cu ei dacă se dezgolesc atât de des unul față de altul încât obișnuința îi face să uite chiar și de rușinea de a se dezgoli în mod public?

Pentru a ne forma o înțelegere completă asupra acestei probleme, fără a ne sminti, să cercetăm următoarele aspecte lămuritoare despre legătura dintre Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira folosindu-ne de o cât mai mare imparțialitate în adunarea de informații. Trebuie să sintetizăm și să punem cap la cap atât ce spun admiratorii cât și părinții îmbunătățiți (care, prin smerenia, experiența, discernământul și cultivarea Sfinților Părinți, și-au dat seama de marea amăgire în care s-au aflat amândoi care a dus o așa mare masă de oameni spre o falsă evlavie rătăcită, având ca centru al lucrării lor lăuntrice și țintă a existenței lor un model care nu ar trebui urmat). Am spune că, în mod logic, cele două categorii de oameni ar trebui să se contrazică. În realitate, însă, ucenicii, deși vor să îi contrazică pe bătrâni în interpretări, de fapt își contrazic mai mult propriile interpretări admirative, iar prin informațiile ce le aduc, confirmă, fără să vrea, cu mare acuratețe, pas cu pas, tocmai cele pe care le spun cei atenți și prudenți, care trag următorul semnal de alarmă:

„Români treziți-vă, nu vă lăsați înșelați de aparențe, fenomenul de la Prislop este o mare primejdie, mimând sfințenia, dar ucigând smerenia!”

Parcurgând mărturiile tuturor și punându-le cap la cap, nu poți să nu îți dai seama de marea rătăcire Prislop-Drăgănescu. Aceasta care generează în adepți hipnoza unei idei fixe, sădită prin ochii intenși ai Părintelui (iar mai nou ai vedeniilor de babe, interpretate ca fiind Părintele Arsenie Boca), renumele său și falsele minuni, acționând ca o prejudecată care respinge orice contraargument și întunecă desăvârșit puterea rațională, asemenea unei patimi de o mare intensitate. Și cât de dureros este ca această amăgire să fie atât de apropiată nouă.

Și cum stăteam ‎amândoi lângă izvorul acela, în poiană apare o bătrână a cărei ‎înfățișare era ‎imposibil să nu-ți atragă atenția. Părea de vreo sută de ani, înaltă, ‎gârbovită, ‎dar cu ochii albaștri, plini de viață. Eu povesteam cu fata asta, cu ‎voce ‎înceată. Zic: „No, mâine aș vrea să urc până la chilia Părintelui Arsenie, ‎sub ‎poalele Făgărașului… „. Deși se afla cam la o sută de pași, bătrâna a ridicat ‎ochii ‎spre mine și m-a întrebat: „Chiar vrei să mergi la chilie…?’’. Nu vă pot ‎spune ce voce ‎avea femeia asta… Un glas ce ajungea până la noi cu o ireală ‎putere, un glas aproape ‎mustrător și totuși nu, un glas ce venea parcă să ne ‎certe din lumea cealaltă… Eu am spus ‎că da, merg la chilie. Bătrâna a zis: „ ‎Bine ”, și-a luat apă de la izvor și, când a dat să ‎plece, s-a întors către noi și ‎ne-a întrebat: „Nu vreți un măr? Noi am spus: „Da ”, Ea și-‎a băgat mâna în ‎straiță și a scos două mere mari, galbene, unul pentru mine, celălalt ‎pentru ‎fată. Și atunci m-ara uitat la piciorul ei. Un picior nefiresc de mare pentru ‎o ‎femeie, numărul 45 sau chiar 46. Bătrâna s-a îndepărtat și fata îmi zice: Măi, ‎parcă ‎intrau ochii ei prin mine, simțeam că trece privirea ei prin mine, că-mi ‎intră in carne, în ‎corp… ”, Iar eu puteam să jur că erau aceiași ochi mari, ‎albaștri și umezi, pe care- i ‎văzusem atunci la Drăgănescu. Deodată, pe ‎amândoi ne-a străfulgerat un gând: ,,Să vezi ‎că a fost Părintele!”. Am alergat după bătrână dar, cu toate că nu trecuseră nici două ‎minute de la plecarea ei, ‎n-am mai găsit-o nicăieri. Mai mult, pe poteca aceea veneau ‎spre noi niște ‎turiști care ziceau la rându-le, că n-au văzut nimic, nici o bătrână. […](Părintele ‎Dumitru, Mănăstirea Sf. Ilie – Albac)‎‎^[11]

 

4.      Ce zic ucenicii îndrăgostiți?

Ei construiesc un adevărat „Love story” desigur că „duhovnicesc”:

a)                                   Secretul lui Arsenie Boca: femeia care a stat 40 de ani lângă el

 

Cutremurătoarea ‎poveste a Zamfirei, tânăra pe care duhovnicul nu a lăsat-o să se ‎omoare ‎‎

‎1 Iunie 2015 02:25:40‎

Autor: Daniel Guță

Ucenica lui Arsenie Boca, maica Zamfira își are locul de veci la ‎Mănăstirea ‎Prislop, alături de mormântul părintelui. I-a fost alături timp de peste 40 ‎de ani, din ‎primele zile în care a ajuns la mănăstire și până la moartea duhovnicului. ‎

Povestea ei ‎de viață este cutremurătoare. Potrivit unor mărturii, a fost salvată de la ‎moarte de ‎părintele Arsenie Boca și, la rândul ei, a fost ucenica și “îngerul păzitor” ‎al ‎acestuia.‎

Măicuța Zamfira, pe numele ei Julieta Constantinescu, a fost unul dintre ‎puținii ‎oameni care i-au stat alături părintelui Arsenie Boca pentru aproape toată ‎viața. ‎Relatările foștilor apropiați ai duhovnicului și mărturiile prezentate în ‎documentele ‎și în notele informative păstrate până în prezent îi dezvăluie o poveste de ‎viață ‎tulburătoare. Măicuța Zamfira a fost “singurul ucenic” al părintelui Arsenie ‎Boca, ‎omul care i-ar fi salvat viața în tinerețe. Zamfira își are locul de veci la ‎Mănăstirea ‎Prislop, alături de mormântul părintelui Arsenie, pe care l-a urmat în ‎ultimele patru ‎decenii din viața acestuia. S-a născut în 1925, în Ialomița, și până la ‎‎24 de ani, când ‎a fost tunsă în monahism, a purtat numele de Julieta. Provenea dintr-‎o familie săracă ‎și avea doi frați și o soră, totuși a reușit să finalizeze cursurile unei ‎facultăți de ‎Teologie. La doar 25 de ani, maica Zamfira a devenit stareță a mănăstirii ‎Prislop, ‎în momentul în care locul fusese transformat în așezământ de maici.‎

II.‎      SALVATĂ DE LA MOARTE

Julieta Constantinescu l-a cunoscut pe părinte în 1946, iar trei ani mai târziu ‎a ‎ajuns la mănăstirea Prislop, unde a fost tunsă în monahism și a devenit apoi ‎stareță. ‎Mărturiile unor apropiați ai săi din acei ani o prezentau ca fiind o tânără cu ‎o ‎personalitate complexă, foarte hotărâtă, însă în unele cazuri cu o atitudine dusă ‎la ‎extrem. Ar fi încercat de mai multe ori să se sinucidă, iar cel care a salvat-o a ‎fost ‎părintele Arsenie Boca, potrivit unor mărturii prezentate în dosarele de urmărire ‎a ‎părintelui. „Până în septembrie 1950, Maica Zamfira “încercase în ‎nenumărate ‎rânduri să se sinucidă, luând pastile în cantitate mare, iar cu o lamă de ‎ras a ‎încercat să-și taie vinele de la mână. Urmele se văd și azi, cauza ar fi fost ‎o ‎dragoste neîmpărtășită. Starețul (n.n. Părintele Arsenie) căuta să-i satisfacă ‎toate ‎dorințele, încât în ultimul timp a devenit conducătoarea mănăstirii” (din vol. al ‎II-‎lea al cărții „Părintele Arsenie Boca în arhivele securității. Opis de ‎documente)”, ‎informează site-ul anomismia.wordpress.com, dedicat vieții părintelui ‎Arsenie ‎Boca.‎

III.‎     A DEVENIT STAREȚĂ LA 25 DE ANI

‎„Această fată care venise din București să viziteze Mănăstirea Prislop nu a ‎mai ‎voit să plece de la mănăstire, deși eu și colegul meu i-am arătat călugărului B.A. ‎și ‎ei personal, că șederea unei fete între călugări și între noi care eram mai ‎tineri, ‎atâta timp (două – trei luni), nu este potrivită și deci am cerut călugărului să ‎îi ‎spună să plece de la mănăstire. Din această cauză s-au iscat certuri între noi, ‎fapt ‎pentru care B.A. mi-a pus în vedere mie și colegului să ne căutăm alt loc dacă ‎nu ‎ne place acela, iar până la urmă a plecat această fată, Constantinescu Julieta; ‎pe ‎urmă am plecat și eu, din cauza că mereu m-am certat cu călugărul B.A. ‎pentru ‎plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist și supărat. Menționez că nu am ‎nici o ‎bănuială de ordin moral asupra prieteniei ce s-a legat între B.A. și ‎Constantinescu J. ‎La fel am auzit că după plecarea mea de la mănăstire la ‎Mitropolia Olteniei, ‎această fată s-ar fi întors din nou la Prislop și că ar fi devenit ‎stareță. La auzul ‎celor spuse de noi, că ea ar fi bine să părăsească mănăstirea, s-a ‎supărat pe mine și ‎pe colegul meu și nu a mai vorbit cu noi, decât cu călugărul B.A., ‎cu care studiau ‎împreună toată ziua. Totodată disperată că va pleca din mănăstire, i-‎a spus ‎călugărului B.A. că dacă o va alungă se va sinucide, fapt pentru care B.A. ‎motiva ‎față de noi reținerea ei în mănăstire”, se arată în declarația călugărului ‎Antonie [Plămădeală – n.n.] , ‎prezentată în cartea biografică.‎

IV.‎     A ÎNCERCAT SĂ ÎL SCOATĂ DIN AREST

În ianuarie 1951, duhovnicul a fost ridicat de Miliție de Mănăstirea Prislop și ‎arestat ‎apoi. Stareța Zamfira a reacționat la scurt timp, trimițând o scrisoare ‎patriarhului ‎Justinian, prin care solicita ajutorul pentru a-l elibera pe preot. De ‎asemenea, a mers ‎de mai multe ori la Ministerul Cultelor, pentru a cere ajutor în ‎demersul ei pentru a-i ‎reda libertatea călugărului de la Prislop. Într-o scrisoare ‎adresată episcopului ‎Andrei Magieru, în 26 ianuarie 1951, maica Zamfira relata ‎următoarele: „Cu ‎strângere de inimă vă aducem la cunoștință și în scris, precum ni ‎s-a spus, ridicarea ‎părintelui nostru stareț și duhovnic, Arsenie, de către autorități. O ‎facem din ‎ascultare. Pentru noi stă mereu prezent în formarea creștină pe care ne-a ‎dat-o. Și o ‎mai facem cu nădejdea că cel pe care-l socotim ca pe părintele nostru mai ‎mare, ca ‎pe episcopul nostru [este foarte interesant că pentru sfințiile lor Părintele ‎Arsenie ‎Boca era deja episcop, remarcă făcută tocmai atunci când trebuia să fie ‎mai ‎smerite ca să poată primi ajutorul. Ne întrebăm cum îl priveau când era ‎în ‎culmea gloriei și popularității bine finanțate ce părea de o stabilitate ‎de ‎nezdruncinat – n.n.] în mentalitatea de creștinism primar cu care ne-a ‎deprins ‎părintele Arsenie, Prea Sfinția Voastră, veți sprijini tânăra obște a ‎Prislopului, ‎încercând, personal sau prin delegat, să arătați IPS patriarhului ‎activitatea ‎părintelui Arsenie în această mănăstire și, prin ea, în această regiune. ‎Cunoașteți ‎caracterul pur religios al activității părintelui Arsenie încadrată în ‎întregime în ‎spiritul curat al Bisericii. Cunoașteți înflorirea pe care a luat-o ‎mănăstirea noastră ‎sub ocârmuirea Sfinției Sale”, scria aceasta.‎

În aceeași perioadă, Mănăstirea Prislop și stareța Zamfira erau puse ‎sub ‎supraveghere informativă de organele Securității. Informatorii care ajungeau ‎la ‎Prislop vorbeau despre faptul că în perioada în care părintele a fost dus în ‎unitatea ‎de muncă forțată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, stareța l-a vizitat ‎de mai ‎multe ori. De asemenea, alte mărturii păstrate în dosarele CNSAS, arătau că ‎i-a fost ‎alături și a încercat să îi ofere ajutorul și în anii următori, în care duhovnicul ‎a fost ‎arestat și trimis în mai multe închisori.‎

Un moment de cumpănă în viața stareței de la Prislop s-a petrecut în anul ‎toamna ‎anului 1955, când părintele Arsenie a fost arestat din nou și condamnat la ‎șase luni ‎de detenție, pentru „omisiunea de denunț” a legionarului Nicolae Bordașiu, ‎căutat ‎de autorități. Maica Zamfira a fost anchetată în perioada 20 – 29 septembrie ‎‎1955, ‎de Procuratura Timișoara, potrivit documentelor din arhivele CNSAS, ‎prezentate în ‎studiul „Părintele Arsenie Boca în Dosarele Siguranței și Securității”, ‎publicat pe ‎site-ul marturisitorii.ro.‎

V.‎      PRIETENIE STRÂNSĂ

Patru ani mai târziu, maica Zamfira și părintele Arsenie au fost îndepărtați ‎din ‎mănăstirea Prislop și li s-a interzis să mai poarte veștmântul monahal, lui ‎pentru ‎toată viața, iar ei până în 1964, când a avut loc amnistia preoților ‎anticomuniști. ‎Preotul a fost angajat la atelierul de pictură al Patriarhiei, iar potrivit ‎unor mărturii, ‎cei doi au locuit împreună pentru o perioadă, într-o casă în București. ‎

‎„Din anul 1959 a venit în București dimpreună cu fosta stareță de la ‎Prislop ‎Julieta Constantinescu. Unii spuneau chiar că Arsenie Boca este căsătorit ‎cu ‎aceasta. În momentul de față, Boca este angajat la atelierul de pictură de ‎la ‎Patriarhie. Nu are încă buletin de București. Acum a fost trecut pe tabel pentru a ‎i ‎se elibera buletin. El nu mai umblă în haine clericale și nici nu mai poartă ‎barbă. ‎Participă cu regularitate la slujbele religioase de la Patriarhie, în sărbători. ‎

Se ‎ferește însă că să mai aibă legături cu diferiți credincioși și credincioase, care ‎îl ‎admiră și ar vrea să stea de vorba cu el”, se arată într-o notă informativă ‎semnată ‎‎„Florica”, prezentată în cercetarea „Părintele Arsenie Boca în Dosarele ‎Siguranței ‎și Securității – Un studiu de Adrian Nicolae Petcu”, publicat de ‎marturisitorii.ro.‎

O altă notă informativă din 1965, întocmită de locotenentul major ‎Ștefan ‎Băjenariu, arăta că Julieta Zamfira Constantinescu, „din dosarul informativ ‎ce îl ‎avem asupra lui Boca, după izgonirea din mănăstire, trăiește cu acesta într-o ‎casă ‎cumpărată de amândoi în București, dar nu sunt căsătoriți”, informau ‎autorii ‎cercetării.‎

VI.‎     ‎¶

L-A ÎNGRIJIT ÎN ULLTIMII ANI DE VIAȚĂ

‎¶Fosta stareță rămăsese în atenția Securității, datorită legăturilor strânse ‎cu ‎Arsenie Boca, păstrate și în anii următori când ea s-a mutat la Sinaia, iar ‎Arsenie ‎Boca rămăsese în București. ‎

În 1968, părintele Arsenie Boca a fost găzduit de familia surorii maicii Zamfira, ‎în ‎satul Drăgănescu, de lângă București, unde a început pictarea bisericii, la ‎care ‎paroh era preotul Savin Bunescu, soțul surorii Zamfirei [deci, biserica ‎din ‎Drăgănescu este o afacere de familie – n.n.].‎

Din anul 1977, duhovnicul Arsenie Boca s-a mutat la Sinaia, mai aproape ‎de ‎ucenica sa. În ultimii ani ai vieții lui, ea a fost cea care l-a îngrijit.‎

Maica Zamfira Constantinescu s-a ocupat de organizarea funeraliilor ‎părintelui, ‎înmormântat la Prislop, fiind apoi cea care a făcut posibilă publicarea ‎unei părți a lucrărilor ‎acestuia. A murit în 2005 și a fost înmormântată la ‎Mănăstirea Prislop, unde a slujit alături de ‎părintele Arsenie Boca.‎^[12]

b)                                   Monahia Zamfira Constantinescu – portret de ucenică a Părintelui Arsenie Boca

by anomismi44 on October 22, 2014

Cu ceva vreme in urma am incercat sa culeg date pentru a creiona o schita de portret a omului care a stat cel mai indelung si in toate imprejurarile, in imediata apropiere a Parintelui Arsenie Boca: Maica Zamfira Constantinescu.

Este vorba de aproape 43 de ani in care Maica Zamfira i-a fost in preajmă… La momentul realizarii acelei prime schite biografice (anul trecut), referintele bibliografice la dispozitie erau inca relativ-restranse. Odata cu aparitia volumelor I (in toamna lui 2013) si mai ales a volumului al II-lea (in octombrie 2014) al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, a devenit posibila decantarea unor date si intelegerea corecta a oamenilor si a situatiilor, asa incat portetul maicii ucenice devine de-acum limpede, si la fel si cel al Parintelui Arsenie, salvatorul si modelul ei duhovnicesc. De asemenea, Maica Zamfira a fost cea care a incercat mereu, cu forta, sa alunge misticismul popular exagerat creat de oameni in jurul Parintelui Arsenie, cel datorita caruia, in mare masura, Parintele a fost anchetat, inchis si urmarit intreaga sa viata… [după cum am văzut este cea care a susținut mereu imaginea Părintelui Arsenie de intelectual, artist de un talent original și rafinat, ecumenist, luptător anti-comunist, dar fără implicații în mișcarea legionară, înțelegând cu iscusință că aceasta este calea cea mai sigură către a fi politic corect, în pas cu moda religioasă și intelectualistă de acum, pentru a fi susținut și aprobat de autorități prin mass-media în năzuința canonizării forțate. Cu toate acestea, în realitatea practică, am văzut că și ea participa la ședințele de hipnoză pe care le făcea Părintele Arsenie Boca, atât la cele particulare, cât și la cele publice, furnizându-i ocazia și sediul pentru a face aceasta chiar și pe vremea comuniștilor, tocmai la Drăgănescu, așezământul administrat de cumnatul ei – n.n.] Ea a incercat in schimb, atat inainte cat si dupa trecerea Dincolo a Parintelui, sa aduca in zona realitatii si a practicii ortodoxiei celei adevarate, [din păcate roadele scrise și pictate ale sfinției sale arată că nu aparține Ortodoxiei, iar dacă ea este pricina acestor roade, înseamnă că este pricina căderii Părintelui. Nu este de mirare, deoarece omul pătimaș și dezechilibrat nu poate înțelege, nu discerne, nu dorește (fiindcă are alte priorități) și, deci, nici nu poate îndemna la un duh autentic Ortodox, nici prin exemplul personal, nici prin cuvânt. Există o mare legătură între lucrarea lăuntrică și credință. Credința curată duce la o lucrare lăuntrică echilibrată și o lucrare lăuntrică smerită duce la căutarea și, în final, la aflarea adevărului.

Evlavia își va păstra frumusețea și echilibrul atâta timp cât adevărul se va sălășlui în suflet și puritatea în trup, ne învață Sfântul, slăvitul și drept-biruitorul sfințit mucenic Irineu de Lyon (c. 130-202)^[13].‎‎

Dar, din nefericire, este valabilă și calea inversă: credința greșită strică lucrarea lăuntrică, iar lucrarea lăuntrică ce caută slava deșartă și mândria (de care dorința misiunii – mai înainte de vreme – este ispitită și popularitatea – nefondată pe pocăință și adevăr – este plină din belșug), duce la întunecarea discernământului și alegerea/propovăduirea unei credințe mincinoase – n.n.] chipul luminos al Marelui Traitor Crestin si al Marelui Duhovnic care a fost si ramane Parintele Arsenie Boca.

Julieta Constantinescu, devenita monahia Zamfira (n. 3 octombrie 1925 – d. 13 martie 2005), s-a nascut in comuna Slobozia – Ialomita la 3 octombrie 1925, din parintii Traian (n. 1891) si Ecaterina Constantinescu. Mama ei a fost casnica toata viata, iar familia mereu saraca. Primele trei clase primare le-a facut la Cernavoda, iar din a patra familia s-a mutat la Bucuresti. A absolvit apoi, in 1944, liceul Regina Maria din Bucuresti, dupa care s-a inscris la cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti si ale Facultatii de Filosofie, si le-a absolvit in 1948, cand si-a luat licenta in Teologie. A trecut apoi la doctorat, in cadrul Institutului Teologic, dar datorita intrarii in monahism, in 1950, in perioada de pregatire a tezei de doctorat, in final a renuntat la sustinere. In ultimii ani de facultate Preotul Profesor Gheorghe Cristea o caracteriza “cam dezechilibrata in ceea ce priveste mintea”, intr-un raport al securitatii din 18 decembrie 1951 (in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”). De asemenea despre ea s-a afirmat ca in acea peioada de studentie fusese “un element decazut” si ca ar fi “dat dovada de acte de indisciplina si comportare morala nesanatoasa”. Intr-un raport de securitate din noiembrie 1953 se specula ca ar fi avut relatii sentimentale cu mai multi profesori de la teologia bucuresteana, dar si relatii mai speciale cu alti profesori, intre care Parintele Dumitru Staniloae…

Julieta Constantinescu a avut trei frati – doi baieti si o fata: Aurelian – nascut in 1916, care in timpul celui de al doilea razboi mondial fusese ofiter la Centrul de Concentrari Bucuresti si despre care se spunea ca in 1939, impreuna cu tatal sau (lor), pe atunci jandarm, umblau cu pistoalele prin capitala amenintand pe evrei ca ii impusca; in 1951 era maior si invalid de razboi; Romeo, nascut in 1926, in 1951 fiind locotenent activ si Ligia – nascuta in 1913, care in 1951 era deja casatorita si se numea dupa sot Ligia Bunescu. Sotul ei, teolog, de loc din comuna Buda-Draganescu – Ilfov, va fi preotul Savian Bunescu – parohul Bisericii de la Draganescu, pe care Parintele Arsenie o va picta incepand cu 1967/1968.

Tatal Julietei, Traian Constantinescu, fusese capitan – comandant al Legiunii de Jandarmi Prahova; in timpul razboiului antonescian a facut parte din Comandamentul militar al C.a.p. Italiei, iar in septembrie 1950 se gasea “deblocat” din functie si era pensionar, vanzator la loteria populara din Bucuresti. Intr-un raport biografic al Maicii Zamfira intocmit de securitate in decembrie 1951, se arata ca domiciliul familiei era in Bucuresti, pe str. Litovoi Voevod la nr.23. In raport se sustinea ca tatal “a fost un element antisemit care in timpul razboiului antonescian a luat parte activa la scoaterea evreilor din Bucuresti”. Dupa actul de la 23 august 1944 “s-a ascuns intr-o vila a fiului sau in soseaua Bonaparte, care era Maior activ si despre care se spune ca a savarsit acte de salbaticie in timpul razboiului anti-sovietic, iar in prezent este pensionar invalid de razboi si are tutungerie pe Str. Matei Millo.”

Maica Zamfira (pe atunci Julieta) Constantinescu, venise la Manastirea Prislop imediat dupa sosirea Parintelui Arsenie acolo, adica in toamna-iarna lui 1948 (noiembrie sau decembrie) sau in primavara lui 1949. Il cunoscuse pe Parintele Arsenie inca de la Manastirea Sambata, din 1946, insa la Prislop venise cu gandul sa ramana si sa devina monahie. Inca de la inceputul sederii ei acolo, a demonstrat o personalitate aparte, complexa dar si foarte hotarata. Un exemplu graitor din primele luni de asezare la Prislop il reprezinta un episod legat de o confruntare indelungata cu o alta tanara voind sa acceada spre calugarie, pe nume Maria Culeac. Aceasta venise la Prislop in aprilie 1949 ca sora de manastire, insa in toamna anului 1949, a savarsit un act pentru care va primi pedeapsa apriga din partea surorii Julieta Constantinescu si a Parintelui Arsenie. In fapt, sora Maria a mers singura pe un deal din fata manastirii si a inceput sa cante “Internationala”. Aflandu-se in camera Parintelui Arsenie la acel moment, Julieta Constantinescu a trantit geamurile si a amenintat pe Parintele ca daca nu o da afara din manastire, ea se va sinucide, ceea ce a si incercat, inghitind pastile. Parintele a reusit sa o salveze, dandu-i lapte. Acest episod este descris in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”. Din alta sursa, o alta tentativa de sinucidere a Julietei Constantinescu (prima) s-ar fi consumat in vara anului 1947 sau a anului 1948, cand Parintele se afla inca la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, si cand studenta Julieta s-a aruncat in lac sa se inece, fiind salvata de Parintele Arsenie.

In luna august 1950, aceeasi sora Maria Culeac – in varsta de 36 de ani pe atunci, arata intr-o nota data securitatii ca Julieta Constantinescu locuia in acea perioada la Prislop “cu toata familia, adica si cu mama, si cu sora, cumnatul si un nepot. Iar la 26 august 1950 sora si cumnatul au plecat la Bucuresti”.

In septembrie 1950 Manastirea Prislop era deja transformata in obste de maici, iar Julieta Constantinescu – tanara de 24 de ani, deja cu numele de Maica Zamfira, fusese aleasa stareta. In obste erau atunci 15 vietuitori, dintre care 4 barbati si 11 femei.

[ne întrebăm ce rânduială Ortodoxă poate fi într-o Mănăstire mixtă, bărbați și femei?

CANONUL 20‎ al Sfântului Sinod al VII-lea ecumenic

‎De acum înainte hotărâm, a nu se face îndoită monastire, că sminteală, și poticnire multora ‎se face aceasta. Iar dacă oarecare împreună cu rudeniile voiesc a se lepăda de lume, și a ‎urma vieții monahicești, bărbații adică, de trebuință este a se duce în monastire bărbătească, ‎și femeile a intra în monastire femeiască. Că acest lucru este bine plăcut lui Dumnezeu. Iar ‎cele ce până acum sunt îndoite, ție-se, după canonul sfântului părintelui nostru Vasilie, și ‎după așezământul lui, așa închipuiască-se. Nu petreacă într-o monastire monahi, și monahii; ‎că preacurvie mijlocește împreuna petrecere. Nu aibă vreun monah îndrăzneală către ‎moanhie, sau monahia către monah, îndeosebire a vorovi. Nu se culce monah în monastire ‎femeiască. Nici împreună să mănânce îndeosebi cu monahia. Și când se aduc cele de ‎trebuință, de la bărbăteasca parte către cele împărtășitoare (canonice), afară de poartă să le ‎ia egumenia monastirii femeiești, cu oarecare bătrână monahie. Iar de s-ar întâmpla, vreo ‎rudenie monah a veni să vadă pe ruda sa, în ființa egumeniei, vorbească cu aceea, prin ‎puține și scurte cuvinte.‎

‎ [Sinod 6, can. 46, 47; Sinod 7, can. 18, 20, 22]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Monastire îndoită Zonara zice, că ar fi fost două monastiri învecinate, și atât de apropiate, ‎încât se auzeau glasurile de la una la alta. Iar alții oarecare, cu care se unește și Valsamon, ‎zic că ar fi fost una și aceeași monastire, întru care petreceau bărbați și femei împreună, însă ‎nu străini după trup, ci rudenii unii cu alții. Eu a-și zice că mai adevărată se vede a fi, a doua ‎socotință, după voroava cea din început, și după conglăsuirea canonului acestuia ‎adeverindu-se. Dar rânduirea, pe care mai jos o

‎ CANOANELE SINODULUI 7 255‎

‎ pomenește canonul marelui Vasilie, despre îndoitele monastiri, prea adevărată și ‎neîmpotrivă zisă dovedește pe întâia socotință. Deci ori într-un chip, ori întru altul canonul ‎acesta poruncește a nu se mai face de acum acest fel de îndoite monastiri, ca niște ‎pricinuitoare de sminteală. Iar câte au apucat a se face acest fel, să petreacă după ‎așezământul, și legiuirea marelui Vasilie, care este aceasta, adică: monahi și monahii, să nu ‎împreună locuiască într-o monastire, fiindcă preacurvie urmează acestei împreună locuințe. ‎Să nu aibă îndrăzneală monahul îndeosebi a vorbi cu monahia, sau monahia cu monahul. Să ‎rămână monahul în monastire femeiască, nici să mănânce împreună cu monahie. Și când ‎aduc monahii din monastire bărbătească cele de trebuință spre îndestularea vieții ‎monahiilor, să le lase afară de poarta monastirii, și de acolo egumenia cu alta oarecare ‎monahie bătrână să le ia înlăuntru. Iar dacă vreun monah ar voi să vadă pe o monahie ‎rudenia a sa, de față fiind egumenia s-o vază, și să vorbească cu ea puține cuvinte, și în ‎grabă să se ducă250.‎

‎ 250 ‎

Aceastași marele Vasilie, în hotărârile cele pe larg 33 zice, că la voroavele ce este trebuință ‎a face monah cu monahie, trebuie a se alege, și fețele care au să vorbească împreună, și ‎vremea, și locul cel potrivit, și nevoia, încât toate să fie cucernice, și afară de tot prepusul. Și ‎fețele să fie, dintre călugări cei mai bătrâni și cucernici, și evlaviști, și înțelepți, spre a face ‎toată întrebarea și răspunderea. Iar din monahii asemenea cele mai bătrâne, și mai înțelepte. ‎Iar când vorbesc împreună, să fie două de față, sau și trei, atât din monahi, cât și din ‎monahii. Iar numai doi, unul și una îndeosebi, să nu vorbească, pentru prepus, și pentru că ‎nu este de crezare vrednic spre adeverirea celor ce se zic. Iar câți alți frați au trebuință a ‎vorbi cu vreo monahie, să vorbească prin mijlocirea bătrânelor acelora, și aleselor monahii, ‎și acelea să spună surorilor acelora care sunt cercetându-se de dânșii. Ci și monahii cei ce ‎aduc la monahii cele de trebuință și slujesc, trebuie a fi cercați, și cucernici, și în vârstă ‎sporiți, spre a nu pricinui cuiva rău prepus; însăși aceasta se rânduiește de acestași marele ‎Vasilie, într-alt loc, că de vor fi două monastiri aproape vecinate, și una ar fi săracă, iar ‎cealaltă îndestulată, trebuie cea îndestulată, a ajuta pe cea săracă, ca una ce este datoare, și ‎sufletul a-și pune unii pentru alții, după poruncă. Iar de nu ajută se cade cea săracă a răbda ‎îndelung, și urmând lui Lazăr a se bucura pentru nădejdea veacului celui viitor, de sărăcia ‎aceasta, rămânându-le lor mângâiere și bucurie. Zice și Sfântul Nichifor în canonul său 22: ‎că dacă ieromonahul, tânăr cu vârsta, slujește la monahii, nu se cade cineva a se împărtăși ‎de la el cu Sfintele Taine. Precum se vede, ca din aceasta să se rușineze, și să se îndrepteze^[14].‎– n.n.]

Intre barbati era pe atunci si tanarul calugar Stelian (Dometie) Manolache, in varsta de 26 de ani, cel care dupa o vreme va sluji ani buni, pana la trecerea Dincolo, la Manastirea Ramet din jud. Alba. Atat Stelian (Dometie) Manolache cat si Leonida (Antonie) Plamadeala (cel care va deveni mai tarziu Mitropolitul Ardealului), fusesera inchinoviati monahi de Parintele Arsenie, la Prislop, in toamna anului 1949. In noiembrie 1952 obstea de la Prislop cuprindea 17 vietuitori.

Pana in septembrie 1950, Maica Zamfira “incercase in nenumarate randuri sa se sinucida, luand pastile in cantitate mare, iar cu o lama de ras a incercat sa-si taie vinele de la mana. Urmele se vad si azi cauza ar fi fost o dragoste neimpartasita. Staretul (n.n. Parintele Arsenie) cauta sa-i satisfaca toate dorintele, incat in ultimul timp a devenit conducatoarea manastirii” (din vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”).

La 8 septembrie 1950 la Manastirea Prislop a venit in vizita si pentru sarbatoarea de hram Episcopul Andrei Magieru al Aradului – poate si fiindca staretul Arsenie intervenise pentru ca sora Maria Culeac, aflata in vesnica disputa cu Maica Zamfira, sa fie trimisa la alta manastire. Dupa aceasta disputa Maica Zamfira a stat la pat bolnava, unde asa o va gasi si inspectorul de la Ministerul Cultelor, la 13 septembrie 1950. Imediat dupa aceasta data, Maica Zamfira si Parintele Arsenie vor pleca la Bucuresti. Este perioada in care Maica Zamfira sustinea fata de surorile de manastire ca era fie rudenie, fie ca se afla in termeni cordiali cu Patriarhul Justinian Marina si ca va reusi in final sa faca asa cum doreste ea. Disputa cu sora Maria Culeac continua, iar Parintele Arsenie era la mijloc. Pana la urma sora Maria Culeac a fost trimisa la Manastirea Bistrita.^[15]

Textele sunt atât de edificatoare încât considerăm că nu au nevoie de nici un comentariu.

Un singur lucru ne frământă cu insistență și durere. De ce oamenii aceștia care îl admiră pe Părintele Arsenie Boca, chiar văzând aceste evidențe ale căderii (care strigă rațiunii: feriți-vă de asemenea modele și lucrări!) le numesc sfințenie? Atât de mult să lucreze întunecarea minții prin fascinația pentru un om (care face minuni neținând cont de adevăr), încât admiratorul să-și piardă și credința Ortodoxă, și bunul simț dat lui de conștiință?

Lucrul acesta este evident chiar și la cei care, exact atunci când îi critică pe alții că ar face biografii (despre Părintele Arsenie Boca) legendare, romanțate și apologetice fără discernământ, fac la fel:

Faptul că în perioada 1949-1950 1-a găzduit pe călugărul Antonie ‎Plămădeală la Mănăstirea Prislop s-a adăugat și el acuzațiilor ce i-au fost aduse ‎mai târziu, când a fost arestat. Din procesul-verbal de interogatoriu la care a ‎fost supus în anul 1955 cel care urma să devină peste ani mitropolitul ‎Ardealului, proces verbal al cărui conținut îl publicăm în paginile ce urmează, ‎aflăm că la început s-au iscat anumite discuții cu privire la oportunitatea ‎șederii în mănăstire a unei tinere; absolventă a Facultății de teologie, pe nume ‎Julieta Constantinescu, devenită mai târziu maica Zamfira, stareța mănăstirii ‎Prislop. Mâhnirea pe care i-a produs-o părintelui Arsenie plecarea Julietei din ‎mănăstire – despre care vorbește Leonida (Antonie) Plămădeală în timpul ‎interogatoriului – ni-l descoperă drept un om autentic, care are prietenii și ‎sentimente umane, în locul personajului legendar care-și petrecea tot timpul ‎emițând adevăruri ultime, cum ne sugerează biografiile sale romanțate și ‎apologeții fără discernământ.^[16]

Dar aceasta ni se poate întâmpla tuturor dacă nu ținem cont de porunca Sfinților Apostoli:

‎1Io 4:1 Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la ‎Dumnezeu, ‎fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. ‎ ‎

c)                                   Apologia lui Florin Duțu

Ce ne spun documentele prezentate de unul din cei mai mari admiratori ai Părintelui Arsenie Boca, Florin Duțu^[17], despre relația sfinției sale cu Maica Zamfira

(1)                                                  Cine a fost Maica Zamfira?

care a schimbat atât de mult cariera, mintea și viața Părintelui Arsenie Boca?

Sunt multe cazuri în istorie, când bărbații au părăsit echilibrul datorită unei femei. Celebre sunt Adam și Eva, Ahab și Izabela, Irod și Irodiada, Solomon și femeile sale. Dar avem și exemple bune, în care femei cu frica lui Dumnezeu îmbărbătează pe oameni ca să biruie întru voia Domnului, cum sunt de pildă soția și mama Sfântului Mare Mucenic Iacov Persul, viteaza Iudita și cetățenii Betuliei (Vetuliei), Estera (Estir) și neamul robit al iudeilor, dar mai ales Maica Domnului și Sfinții Apostoli.

După cum vom vedea mai jos, din păcate, Maica Zamfira, deși promotorul cel mai intens al renumelui Părintelui Arsenie Boca, nu a avut o influență prea bună asupra sfinției sale, nici înainte de moarte, nici după în construcția imaginii unui taumaturg filozof. Dar nu trebuie să o învinovățim, cum nu trebuie să învinovățim pe nimeni, deși după cum se înțelege din descrierea sfârșitul ei, nu s-a pocăit de marea amăgire comună cu a Părintelui la care a contribuit cu tot redutabilul armament feminin. Dar nici aceasta nu este un indiciu infailibil. Poate că așa au descris sfârșitul ucenicii la rândul lor amăgiți și constructori ai legendelor perfecte despre eroii lor populari. Nu știe nimeni taina omului, este, însă, foarte dificil ca cineva înconjurat de oameni care îl adulează, având tot ce îi trebuie pentru confortul personal, pe deasupra fiind și centru al atenției și adorării/supra-venerării/venerării populare să simtă dor de pocăință autentică. Dar nici așa nu trebuie condamnată. Să înțelegem că din mică copilărie, datorită educației primite, a devenit capricioasă, cu dorința de a stăpâni peste bărbați, forțându-i să îi dea ce dorește ea și având pentru aceasta capacitatea unei inteligențe ascuțite, plină de ambiții de avansare în cunoștințe (pentru care lumea are atâta admirație) rafinat intelectuale (chiar dacă neduse până la capăt și parcurse doar superficial, fără înțelegerea importanței smereniei și pocăinței, care aduc în suflet adevărata cunoaștere, sensul existenței și nădejdea în Hristos).

Acestea le vedem descoperite chiar de domnul Florin Duțu, desigur fără să vrea sau să își dea seama cum ajută la aflarea adevărului, exact invers față de cum ar crede domnia sa:

În perioada liceului, conform fostei sale colege, Lili ‎Iliescu, Julieta Constantinescu era o persoană ‎inteligentă, obținând rezultate ‎bune în fiecare an. S-a ‎înscris la Facultatea de Teologie din București, urmând ‎în ‎paralel și cursurile Facultății de Filosofie. În 1948 a ‎absolvit cursurile de filosofie și ‎și-a dat examenul de ‎licență în teologie, apoi s-a înscris la cursurile de ‎doctorat în ‎teologie pe care le-a frecventat timp de doi ‎ani până în luna mai 1950 când s-a ‎retras la M-rea ‎Prislop, noua situație conducând la imposibilitatea ‎frecventării ‎cursurilor cu prezență obligatorie.‎

Tunsă în monahism în ziua de 6 august 1950, de ‎sărbătoarea Schimbării la Față, ‎a devenit stareță la ‎Prislop în anul următor [! – n.n.], mai precis la 1 octombrie 1951 [‎născută la 3 octombrie 1925, ‎avea deci… 26 de ani fără două zile! Un cadou de ziua de naștere, din partea îndrăgitorului ei – n.n.] , ‎după ce ‎mănăstirea fusese transformată în mănăstire de maici începând cu data de 12 aprilie 1950‎.

Arestată la 19 septembrie 1955 pentru „omisiunea ‎denunțării” și „pentru că a întreținut legături cu fugarul Legionar Bordașiu Nicolae ce era urmărit pentru ‎activitate subversivă legionară desfășurată după 23 ‎august 1944”, fiind caracterizată de anchetatorii ‎comuniști ca „inteligentă, încăpățânată, plină de misticism până la fanatism”. A fost eliberată la 13 ‎octombrie 1955 din arest, după ce i se întocmiseră 16 ‎procese-verbale de interogatoriu, se reîntoarce la M-rea ‎Prislop. în 14 mai 1959 a fost alungată din ‎Mănăstire, fiind acuzată că a făcut parte dintr-o Organizație subversivă, Rugul Aprins, pe când era ‎studentă la Facultatea de Filosofie din București (1945- 1949) și care, încă din 12 ianuarie 1952, când i s-a deschis dosar de urmărire, „cauzează greutăți în munca de construire a socialismului în RPR”. Maica Zamfira a avut următoarele domicilii (1939-1942 str. Vaselor 42; ‎‎1942-1945 Calea Moșilor ‎‎249;‎         ‎1945-1947 str. Washington 40; 1947-1963 str. Litovoi Voievod 23; în ‎iulie 1963 apare locuind cu ‎mama sa la adresa din str. ‎Țiglina 24, iar în 1976, în str. Dr. Petrini nr. 2), ‎‎„la ‎domiciliu are o comportare bună fiind caracterizată ca o persoană liniștită și serioasă”. După scoaterea din ‎mănăstire, a fost ‎funcționară la Institutul de Documentare ‎Tehnică, apoi colaborator extern – ‎‎dactilografă la ‎Editura Minerva din București până în 1977, când, ‎schimbându-și ‎domiciliul la Sinaia, pe str. Privighetorilor, ‎la nr. 16, s-a angajat ca muncitoare ‎țesătoare la ‎Cooperativa „Covorul Popular” Comarnic, unde și-a ‎completat ‎vechimea în muncă și de unde s-a pensionat.‎

Maica Zamfira adoarme întru Domnul în ziua de 13 ‎martie 2005 la Sinaia, în ‎Duminica Izgonirii lui Adam din ‎Rai [e vinovată și Eva că a sfătuit, și Adam că a primit. Nu întâmplător a rânduit Dumnezeu decesul ei chiar în această zi – n.n.] , din perioada Triodului, fiind înmormântată ‎în ‎cimitirul M-rii Prislop la 17 martie 2005. Cu o zi înainte ‎de adormirea sa fusese ‎la parastasul de 40 de zile pentru ‎cumnatul său preotul Savian Bunescu, la ‎Biserica din ‎satul Drăgănescu.‎ [iată și așezământul care izgonește din Rai, rodul neascultării și centrării pe asemănarea cu sine – n.n.] […]‎

Julieta Constantinescu mai avea un frate geamăn cu ‎numele Romeo.‎ […]

Bordașiu a refuzat sub motivul că ‎Julieta i-ar putea anula personalitatea dacă se ‎va ‎căsători ‎cu ea (s.n.) [adică sublinierea aparține chiar domnului Florin Duțu – n.n.].‎ […]

Julieta Constantinescu, într-un interogatoriu din 1955, ‎după ce depășise criza ‎sufletească ‎din adolescență cu ‎ajutorul îndrumărilor și rugăciunilor ‎duhovnicului ‎Arsenie Boca și după ‎ce a îmbrăcat haina monahală, ‎ajungând stareță ‎la Prislop, a evocat întreaga situație: ‎‎„Eu îl ‎iubeam foarte sincer pe Bordașiu și din ‎partea ‎mea mă gândeam să mă căsătoresc cu el, dar ‎Bordașiu, ‎deși la început mă ‎iubise și el, cu timpul el a început să ‎mă respingă, eu totuși ‎țineam la el și din ‎această cauză ‎am suferit mult. Eram într-un timp foarte decepționată ‎și ‎chiar am ‎încercat să termin cu viața […]. Deși el ‎începuse să mă îndepărteze din ‎anturajul ‎său, eu totuși ‎trăiam cu speranța că se va schimba și pentru acest lucru ‎eu nu ‎vroiam ‎să mă îndepărtez de el, din contră, ‎mergeam și eu unde mergea el”‎

In perioada liceului, conform fostei sale colege, Lili ‎Iliescu, Julieta Constantinescu era o ‎persoană ‎inteligentă, obținând rezultate ‎bune în fiecare an. S-a ‎înscris la Facultatea de Teologie ‎din București, urmând ‎în ‎paralel și cursurile Facultății de Filosofie. În 1948 a ‎absolvit cursurile ‎de filosofie și ‎și-a dat examenul de ‎licență în teologie, apoi s-a înscris la cursurile de ‎doctorat ‎în ‎teologie pe care le-a frecventat timp de doi ‎ani până în luna mai 1950 când s-a ‎retras la M-‎rea ‎Prislop, noua situație conducând la imposibilitatea ‎frecventării ‎cursurilor cu prezență ‎obligatorie.^[18]

Vedem, indirect, că părinții săi, la momentul atât de important și definitoriu pentru preocupările lor, al punerii numelui copiilor, nu au manifestat nici educație Ortodoxă și nici înțelepciune duhovnicească, fiindcă i-au numit pe frații gemeni Romeo și Julieta. Nu au manifestat vreo educație Ortodoxă fiindcă nu le-au dat numele unor frați gemeni sfinți, de pildă: Laurențiu și Florica (după Sfinții Mucenici Flor și Lavru, care le-ar fi fost ocrotitori până la moarte și poate nu ar fi căzut în atâtea și atâtea prăpăstii ale păcatului). Nu au avut nici înțelepciune duhovnicească fiindcă numind pe gemeni Romeo și Julieta, îi închina, poate fără să vrea, duhurilor insuflate și purtate cu patos de opera lui William Shakespeare, sinuciderii și dragostei bolnăvicioase nepermise aducătoare de moarte (aplicate numele acestea la cei doi este sugerat chiar incestul sinucigaș, fiindcă acești Romeo și Julieta, spre deosebire de personajele celebre, nu erau din case rivale ci chiar frați. Cu toate acestea, față de incest, relația dintre un monah și o monahie este mult mai gravă. Aceasta datorită nunții de taină a cinului călugăresc cu Hristos, este un adulter și o lepădare de El. Nu numai atât, dar firea omului căzut în această ispită capătă o gravă avariere, prin prăbușirea de la năzuința asemănării radicale și depline cu Hristos, care este monahismul):

„Pentru că nu a fost niciodată o poveste de mai mult vai/Decât cea a Julietei și al ei Romeo.” [1.^ Romeo and Juliet, Act 5, Scene 3, Lines 308–309]^[19]

Nu numai atât, dar familia Maicii Zamfira a avut o educație precară și manifestări dezechilibrate și sălbatice, după cum am citit în articolul de mai sus. Cum să iasă altfel sărmanele roade ale lor?

Tatal Julietei, Traian Constantinescu, fusese capitan – comandant al Legiunii de Jandarmi Prahova; in timpul razboiului antonescian a facut parte din Comandamentul militar al C.a.p. Italiei, iar in septembrie 1950 se gasea “deblocat” din functie si era pensionar, vanzator la loteria populara din Bucuresti. Intr-un raport biografic al Maicii Zamfira intocmit de securitate in decembrie 1951, se arata ca domiciliul familiei era in Bucuresti, pe str. Litovoi Voevod la nr.23. In raport se sustinea ca tatal “a fost un element antisemit care in timpul razboiului antonescian a luat parte activa la scoaterea evreilor din Bucuresti”. Dupa actul de la 23 august 1944 “s-a ascuns intr-o vila a fiului sau in soseaua Bonaparte, care era Maior activ si despre care se spune ca a savarsit acte de salbaticie in timpul razboiului anti-sovietic, iar in prezent este pensionar invalid de razboi si are tutungerie pe Str. Matei Millo.”

Aurelian – nascut in 1916, care in timpul celui de al doilea razboi mondial fusese ofiter la Centrul de Concentrari Bucuresti si despre care se spunea ca in 1939, impreuna cu tatal sau (lor), pe atunci jandarm, umblau cu pistoalele prin capitala amenintand pe evrei ca ii impusca;^[20]

De remarcat este că nici Părintele Arsenie Boca nu i-a schimbat numele pentru a avea vreo Sfântă ocrotitoare în monahism, ci i-a spus Zamfira după numele domniței care a ctitorit Prislopul, vădind mai degrabă interes față de o faimă istorică de rectitorire, decât evlavie față de Sfinții lui Dumnezeu:

O mărturie e faptul că Domnița Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Voda Basarab din București, refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei, a auzit de Mănăstirea Prislop și de izvorul cu putere vindecătoare de lângă mănăstire. A venit să vadă mănăstirea și fiind impresionată de frumusețea ei, a băut și apa din izvorul din apropiere. Vindecându-se de boala de care suferea, Domnița Zamfira a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580, devenind a doua ctitoră a Mănăstirii Prislop.

Domnița Zamfira a împodobit biserica cu o pictură nouă în frescă, executată de vreun zugrav din Țara Românească și a dăruit bisericii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care a fost dusă în 1762 la Blaj, după incendierea bisericii din ordinul generalului Buccow, guvernatorul Transilvaniei și restituită în 1913 cu prilejul unei restaurări.

Pe vremea domniței Zamfira se zice că au fost două mănăstiri, una de călugări și una de călugărițe, întrucât Domnița Zamfira a viețuit aici între anii 1575-1580. [suntem convinși că nu era vorba de vreo Mănăstire dublă, ca în cazul noului Prislop – n.n.] Tot atunci s-a înființat la Mănăstirea Prislop o școală pentru cântăreți și viitori preoți.

Starețul mănăstirii era pe vremea aceea Ioan de la Prislop, care a înmormântat-o pe Domnița Zamfira la anul 1580, iar la anul 1585 a ajuns mitropolit al Transilvaniei la Alba-Iulia. În 1587 a zidit catedrala din Alba-Iulia si reședința mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazu, pe care l-a întâmpinat la anul 1600 cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia. […]

Din 1762 mănăstirea a aparținut pe nedrept Bisericii Greco-Catolice până când actul istoric al revenirii preoților și credincioșilor uniți la Biserica Ortodoxă strămoșească din octombrie 1948, a avut urmări binefăcătoare și asupra Mănăstirii Prislop, care a reintrat în făgașul ei ortodox de obârșie. După două secole de înstrăinare forțată, ctitoria Sfântului Nicodim și a Domniței Zamfira redevenea mănăstire ortodoxă, așa cum fusese mai bine de trei veacuri și jumătate. [din păcate a redevenit la arătare Ortodoxă, în realitate încălca și canoanele Sfintei Biserici, și tipicul, dar cel mai grav păstra duhul uniat de la Greco-Catolici prin Părintele Arsenie Boca – n.n.]

La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, a adus personal la Prislop, pentru restaurarea mănăstirii aflată într-o stare jalnică, pe Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci starețul reînviatei mănăstiri brâncovenești de la Sâmbăta de Sus, care cu două veacuri în urmă avusese aceeași soartă ca și Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiași general Buccow.

[Se pare că obștea actuală de la Prislop a păstrat superficialitatea cercetării istorice de la lider-ul lor spiritual ‎Părintele Arsenie Boca, dezinformând pelerinii săi din spațiul virtual. Iată ce citim despre generalul ‎

Adolf Nikolaus von Buccow (7 ianuarie 1712 – 18 mai 1764) […]‎

În calitate de comandant militar al Transilvaniei a pus în aplicare măsurile ‎de pacificare dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere ‎împotriva rebelilor secui și români ortodocși, motiv pentru care a rămas în ‎memoria celor două grupuri etnice ca personaj negativ. A condus acțiuni de ‎represalii împotriva secuilor (vezi: Masacrul de la Siculeni) și de persecuții asupra ‎românilor ortodocși din sudul Transilvaniei, dispunând închiderea și distrugerea ‎mănăstirilor ortodoxe, cu excepția notabilă a mânăstirii Brâncovenești din ‎Sâmbăta de Sus, distrusă abia în 1785.‎^[21] – n.n.]

Ca stareț al mănăstirii, Părintele Arsenie, licențiat în teologie la Sibiu și absolvent al Academiei de Arte Frumoase din București, începe imediat înfrumusețarea locului și restaurarea mănăstirii, ajutat de fratele Nicolae Zaharia, tot de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus.

În 1950, din lipsă de călugări, Prislopul devine mănăstire de călugărițe, prin hotărârea Episcopului Andrei Magieru al Aradului. [aceasta este dezinformare duhovnicească. Călugării au fost „aranjați” de Maica Zamfira – n.n.] […]

În istoria mănăstirii s-au remarcat următoarele personalități:

* Sfântul Nicodim, întemeietorul și primul ctitor al mănăstirii, între anii 1399-1405;

* Domnița Zamfira, a doua ctitoră a mănăstirii între anii 1560-1580, al cărei mormânt se află în pronaosul bisericii. Cu prilejul unor reparații din 1909, piatra funerară a fost ridicată pe peretele dintre naos si pronaos pentru a fi păstrată mai bine. În afară de această piatră funerară, scrisă în limba latină, în partea stângă a pronaosului se mai găsesc cinci pietre de dimensiuni diferite cu inscripții în limba slavonă, care se presupune, că sunt tot de pe mormântul Domniței Zamfira.

* Starețul Ioan, pe vremea Domniței Zamfira, care a și înmormântat-o în 1580 în pronaosul bisericii Mănăstirii Prislop, ajuns mitropolitul Transilvaniei între anii 1585-1605; în anul 1600 a întâmpinat pe Mihai Viteazu cu prilejul intrării triumfale în Alba Iulia; […]

* Protosinghelul Arsenie Boca, al treilea ctitor al mănăstirii, care, în afară de rolul covârșitor pe care l-a avut prin înzestrarea harică a duhovniciei, a conceput și a îndrumat toate lucrările de construcție și înfrumusețare a Mănăstirii Prislop, între anii 1948-1988, unele dintre acestea fiind chiar înfăptuite personal. În perioada 1960-1988 a pictat biserica din satul Drăgănescu de lângă București, icoanele de pe catapeteasma bisericii din Prislop și a realizat așezământul monahal din orașul Sinaia, astăzi metohul Mănăstirii Prislop. S-a săvârșit din viața la 28 noiembrie 1989 și este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop.

* Maica Stavroforă Zamfira Constantinescu, cea dintâi stareță a Sfintei Mănăstiri a Prislopului, între anii 1950-1959. [așadar anul petrecut ca monahie simplă nu a avut vreo stareță de care să asculte, ci un stareț care făcea ascultare de sfinția sa, sub amenințarea cu sinuciderea – n.n.]

Pe lângă cele două hramuri ale Mănăstirii Prislop: 8 mai – Sfântul Ioan Evanghelistul și 14 septembrie – Ziua Crucii, se mai prăznuiesc și următoarele zile: 26 decembrie – Sfântul Nicodim, 13 septembrie – Sfântul Ioan de la Prislop, 28 noiembrie – pomenirea Părintelui Arsenie și 13 martie – pomenirea Măicuței Zamfira. [iată cum sunt puse deja în rândul praznicelor Sfinților tocmai parastasele celor ce aduc atât de mult venit Mănăstirii, dar și atâta pagubă duhovnicească și lucrare rătăcită de amăgire a unei țări întregi – n.n.] ^[22]

Vedem că ceea ce și-au dorit, a fi ctitori faimoși de Mănăstire, au dobândit, dar:

Mat 16:26 ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? 27 Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

Ce citim despre numele de Zamfira? În dicționarul acesta Prof. Univ. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicționar Onomastic Creștin, Ed. Σοφία, București, 2009, numele de Zamfira și Zian sunt în mod surprinzător alăturate:

Zamfira v. Safir

Zean v. Zian

Să mergem acum la înțelesurile ce ne vin din etimologie:

Safir, Safira, prenume vechi în onomastica creștină europeană, mai puțin frecvent astăzi în forma sa primară. La baza lui stă subst. safir „piatra prețioasă” cu anumite caracteristici specifice. Prezent în ebraică sau aramaică, Saphira este un nume creștin, ce a intrat în circuit prin Noul Testament, unde este atestat acest prenume: „Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, și-a vândut țarina” (Fapte 5,1) […] redăm câteva variante și derivate: […]Zamfir, Zamfira […] Zamfirica, Zamfirică^[23]

Să vedem cine a fost Safira, după Sfânta Scriptură:

Fap 5:1 Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, și-a vândut țarina. 2 Și a dosit din preț, știind și femeia lui, și aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. 3 Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt și să dosești din prețul țarinei? 4 Oare, păstrând-o, nu-ți rămânea ție, și vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu. 5 Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut și a murit. Și frică mare i-a cuprins pe toți care au auzit. 6 Și sculându-se cei mai tineri, l-au înfășurat și, scoțându-l afară, l-au îngropat. 7 După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat și femeia lui, neștiind ce se întâmplase. 8 Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă ați vândut țarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. 9 Iar Petru a zis către ea: De ce v-ați învoit voi să ispitiți Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la ușă și te vor scoate afară și pe tine. 10 Și ea a căzut îndată la picioarele lui Petru și a murit. Și intrând tinerii, au găsit-o moartă și, scoțând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei. 11 Și frică mare a cuprins toată Biserica și pe toți care au auzit acestea.

Cam rea comparație:

• tot un A. însoțit de o Safiră, mințind lui Dumnezeu că ar renunța în chip monahal de toate averile lor (vrând să pară celorlalți că este așa);
• în realitate au păstrat o parte pentru ei (cum au făcut și Părintele Arsenie Boca însoțit de Maica Zamfira cu proprietățile pe care le-au avut și de care vom vorbi mai jos, dacă ne ajută Dumnezeu);
• au murit, fără pocăință;
• ea a căzut și a murit după el, fiindcă a mințit și ea lui Dumnezeu, susținând sfințenia soțului ei în fața oamenilor;
• dar prin lucrarea Sfântului Duh și a Sfinților Apostoli li s-au descoperit înșelăciunea și păcatele în fața întregii Biserici care ia aminte.

O Doamne, dacă tot era Maica Zamfira piatra prețioasă a Părintelui Arsenie Boca, de ce nu i-a pus numele de Agata [αγαθός, η, ον = agathós, -e, -on „bun”, „prețios”]? Sfânta Mare Muceniță Agata, atât de râvnitoare pentru adevăr, feciorie și smerenie, ar fi ocrotit-o și apărat-o de amăgirea minciunii, îndulcirii de bărbați și de slava deșartă!

Însă nu este de mirare că Părintele Arsenie Boca i-a pus Julietei un astfel de nume, deoarece însuși sfinția sa a avut în familie o nefericire asemănătoare cu a ei: moștenirea unor nume și obiceiuri de proastă calitate. Nu numai atât, dar când și-a ales la călugărie, pentru sine ‎numele de Arsenie, l-a ales nu pentru a fi ocrotit de Marele Arsenie, ci din slava deșartă, pentru a se arăta desăvârșit ca el:

Vorbăria mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc mi l-am ales ‎pentru că Avva ‎Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.‎^[24]

De ce oare nu l-a urmat prin nevoința tăcerii și a adus asupra sfinției sale și a adepților atâta primejdie prin multa vorbire în predici, scris și pictură, după părerea proprie, iar nu după adevăr?

De ce nu l-a urmat pe Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare:

‎1. ‎     Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărătești, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, ‎învață-mă, ca să știu cum mă voi mântui?” Și i-a venit lui glas zicându-i: “Arsenie fugi de ‎oameni și te vei mântui”.11‎

2.‎      Avva Arsenie, după ce s-a dus la viața călugărească, iarăși s-a rugat, zicând același cuvânt. ‎

Și a auzit glas zicându-i: “Arsenie, fugi, taci, liniștește-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!”11‎

Atunci de ce nu a fugit de oameni?

5.‎      I-a zis un oarecare, fericitului Arsenie: “Cum noi din atâta învățătură și înțelepciune, nimic ‎nu avem, iar acești țărani și egipteni au dobândit atâtea fapte bune?” Zis-a avva Arsenie: ‎‎“Noi din învățătura lumii nimic nu avem, iar acești țărani și egipteni, din ostenelile lor au ‎dobândit fapte bune”.13‎

‎

6.‎      L-a întrebat odată avva Arsenie pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale iar altul văzând aceasta, i-a zis: “Avvo Arsenie, cum atâta învățătură latinească și elinească având, în-‎trebi pe acest țăran pentru gândurile tale?” Iar el a zis către dânsul: “Învățătura latinească ‎o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui țăran încă nu l-am învățat”.13‎^[25]

Atunci de ce nu a renunțat la învățătura lumii și să se sfătuiască despre gândurile sale cu un duhovnic, fie el și țăran cu cartea, dar cu osteneli lăuntric, ca să dobândească fapte bune, adică smerite pentru Hristos?

Și însăși alegerea numelui pentru sine arată că nu a înțeles călugăria. Cei ce iubesc cu adevărat viața călugărească își taie voia în toate și cu atât mai mult la tunderea în monahism‎‎, care prin tăierea părului simbolizează retezarea cu totul a gândurilor și voii proprii. Ei primesc numele în dar de la ‎cei ce îi tund. Nu caută să-și pună singuri nume, ca un semn și făgăduință tainică a lepădării ‎totale de sine.

Dar să vedem, mai amănunțit, asemănarea celor doi oameni atât de celebrii, ce s-au însoțit unul pe altul în toată aventura vieții pământești.

(2)                                                  Asemănarea Arsenie – Zamfira

Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira – asemănarea în viață și năzuințe.

CURRICULUM VITAE al Părintelui Arsenie Boca sau o posibilă anexă ‎pentru viitorul dosar ‎de canonizare […]

Nume: BOCA

Prenume: ZIAN-VĂLEAN (nume de monah: ARSENIE)‎

Rang monahal: PROTOSINGHEL

Data nașterii: 29 sept. 1910; botezul ortodox: 16 oct. 1910‎ [oare? Puțin probabil să fi fost botez Ortodox, după cum vom vedea mai jos, lucru dezvăluit chiar de ucenicii sfinției sale. Trei lucruri dorim să aflăm din toată inima prin acest studiu și-L rugăm pe Bunul Dumnezeu dar rugăm și pe toți cititorii să se intereseze în surse sigure, dovedite și să ne aducă și nouă la cunoștință dacă Părintele Arsenie Boca:

1. S-a botezat cu adevărat Ortodox?
2. A avut duhovnic, dacă da cum îl cheamă și de câte ori s-a spovedit în viață? S-a spovedit măcar pe patul de moarte?
3. S-a lepădat public (sau măcar particular) în scris sau prin viu grai, de toate învățăturile eretice și păgâne scrise, predicate și pictate de sfinția sa, și de toate amăgirile prin hipnoză și false proorocii pe care le-a adus închinătorilor sfinției sale, și de vătămarea pe care le-a produs-o fiindcă au făcut din preacuvioșia sa un idol?

Dacă răspunsul este „da” la toate trei întrebările, are șanse de mântuire și ne-am bucura din toată inima. Dacă răspunsul este „nu” durerea ne covârșește și nu putem grăi nimic, ci doar stăm și plângem, rugându-ne pentru izbăvirea noastră și a întregii lumi de o astfel de rătăcire – n.n.]

H Locul nașterii:‎

Satul Vața de Sus, com. Vața de Jos, Hunedoara

‎ Familia – Părinții (căsătorie mixtă): ‎

‎ Tatăl: Iosif-Petru (greco-catolic, [din acest motiv Părintele Arsenie Boca a deprins așezarea lăuntrică de căutare a sfințeniei specifică catolicismului (numită de Sfinții Părinți înșelare), pictura și predica de tip Uniat – n.n.] 24 Feb. 1881, orașul Brad – †19 iun. 1926; †45 ‎de ani), ‎pantofar.‎

[foarte aspru chiar și cu familia sa. Din acest motiv sfinția sa a început să intre ca și cu cizmele în viețile bieților oameni, forțându-i prin stilul iezuit ca un bici al lui Dumnezeu, cum am văzut mai sus, și forțând aranjarea căsătoriilor dintre oameni, multe dintre ele eșuând, deoarece nu ținea cont de dragostea între ei ci doar de simțirile și proorociile amăgitoare pe care le avea, iar uneori de interesul personal (de pildă pentru a scăpa el însuși de responsabilitatea unei relații bolnăvicioase și posesive dobândite din prea marea intimitate cu Julieta, după cum vom vedea mai jos) – n.n.]

‎ Mama: Creștina (ortodoxă, 30 oct. 1892 – †6 dec. 1951; născută Popa în satul ‎Vața de Sus, ‎Hunedoara; †59 de ani în satul Hălmagiu, raion Gurahonț, regiune ‎Arad), casnică (două clase ‎primare).‎ [de aici a dobândit superficialitatea studiilor teologice, medicale și de pictură, fălindu-se cu ele și fiind lăudat pentru ele de ucenicii lipsiți de discernământ datorită fascinației față de sfinția sa, dar în practică dovedindu-se necunoscător și al dogmelor Ortodoxe, și al științei medicale, și al Erminei picturii Sfintei Biserici, și, pe deasupra și lipsit de bun gust artistic – n.n.]

Cununiei părinților: 7 nov. 1909, Vața de Jos (data divorțului: 22 mart. 1922)‎ ^[26] [de aici a dobândit instabilitatea în relația de căsătorie cu Hristos, care este monahismul, părăsindu-L pentru a viețui 30 de ani cu femeia îngăduită lui chiar de către Dumnezeu pentru a-și vedea neputințele și a se întoarce de la slava deșartă că ar fi vreun desăvârșit vrednic de vedenii dumnezeiești (dar care l-a fascinat până la a părăsi pe toți, pe toate, și mai ales pocăința, pentru ea, fiindcă nu a ascultat de sfatul bătrânilor care îl iubeau:

Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, ‎între timp, ‎părintele Arsenie plecase la Prislop. Tata, căruia îi ‎ceruse sfatul, se împotrivise ‎proiectului de a face acolo o ‎mănăstire de maici.‎

Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în ‎acest scop. Au ‎discutat îndelung amândoi. Tata avea o expresie ‎foarte severă, de puține ori îl ‎văzusem atât de categoric. Nu era ‎de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest ‎lucru ar putea da ‎loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri.‎

‎„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită ‎acolo. Adună câțiva ‎tineri buni, serioși, și întemeiați acolo o ‎mănăstire, cu activitate duhovnicească, ‎cu slujbe, predici, ‎educație religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o ‎și ‎de o activitate intelectuală, pe lângă cea pastorală. Sigur se ‎găsesc călugări care ‎vor să se dedice studiului. Se pot face ‎traduceri, mai există atâtea manuscrise ‎neexplorate. Poate lua ‎naștere acolo un centru cu adevărat important de care să-ți ‎legi ‎numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”‎

Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici ‎măcar atunci când ‎mănăstirea de maici a fost desființată și el ‎s-a stabilit împreună cu maica Zamfira ‎la București, în casa ‎părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. ‎Nu ‎mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost ‎acel chip cu ‎trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi ‎recunoscut. Nu mai era părintele ‎Arsenie cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o scândură ‎îngustă, ‎rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ce-l ‎ascultau ‎cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu păsărește!” ‎

Devenise o persoană ‎anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.‎^[27]) – n.n.]

(a)        Tatăl

Tatăl sfinției sale a fost greco-catolic, cu purtări grosolane, lucru care l-a marcat pe preacuvioșia sa toată viața, păstrând o formare uniată și o asprime necuvioasă de bici al lui Dumnezeu:

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala ‎primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație ‎spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am ‎o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.‎

[deja, după cum declară chiar el însuși, vedem tendința la idioritmie și la confuzia între filozofie, religii și credință, dar și forțarea peste puteri, care este specifică ispitirii de-a dreapta. De asemenea, este foarte interesant că în autobiografia pe care și-a făcut-o a presărat foarte multe laude de sine, arătându-se ca cineva special, cu preocupări înalte. Lipsește duhul smerit pe care îl regăsim de pildă în autobiografia Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, pe care o puteți găsi aici:

<https://www.scribd.com/doc/277117295/Autobiografia-Unui-Staret-Sfantul-Cuvios-Paisie-de-la-Neamt>, sâmbătă, 12 septembrie 2015 – n.n.]

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte ‎bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ‎ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.‎ [iată și bătăile până la lacrimi, care l-au făcut să folosească timpul pentru a fi aspru cu oamenii și deci a-l pierde și a-i pierde, fiindcă forțarea prin limbaj și ghicirea realității, ca și asprimea este mișcarea diavolească de înrobire a minții radical opusă Celui blând și smerit cu inima, care întărește libertatea prin convingerea iubirii înțelepte – n.n.]

In cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. ‎

Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive [de aici căderea prin explicarea științifică a celor ce fac parte din lumea nevăzută, deci neaccesibilă experimentului științific și cugetării trupești. De aici și căderea în înțelegerea eretică a împreunării trupești și geneticii, de care vom scrie, dacă ne ajută Dumnezeu, mai jos – n.n.], dar ‎dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni, ceea ce n-a fost, ‎împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă [aici este o contradicție. Nu a biruit înclinația contemplativă, fiindcă nu a avut loc o dezbatere între două alternative posibile, ci dorința pentru aviație a fost înfrântă de sărăcie și, neavând ce face, s-a dus către teologie cu… duh de aviator, executând luping-uri duhovnicești și neasigurându-și începutul ca un infanterist prin marșul la solul smereniei – n.n.] și în 1929 ‎m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.‎

In cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și ‎bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar ‎eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. ‎

În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă ‎instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela ‎aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără ‎corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit.

[vezi apoi căderea din vedenia treptelor din Sfântul Munte, cum nu s-a mai ținut de începutul promițător – n.n.]

Apoi, de ‎la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte ‎greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu ‎fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să ‎studieze teologia, și m-am pomenit cu vreo câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să ‎n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. ‎Dima” din Sibiu, de sub dirij oral N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în ‎stăpânirea simțurilor.

[și-a remarcat slăbiciunea. Atunci de ce nu a luat aminte și s-a lăsat biruit de împreună șederea cu Maica Zamfira? Ori a îndrăgit-o mai mult decât pe idealul său din tinerețe, ori a fost amăgit de misiunea cea falsă de a o scăpa cu orice preț, chiar și cu pierderea sufletului ei și al lui prin unire nepermisă, ori a fost înșelat de cumplita rătăcire că ar fi ajuns la nepătimire. În afară de aceasta ar fi aflat, dacă ar fi studiat Sfinții Părinți, că trebuie să devină stăpân și pe imaginație, și pe contemplație, și pe mișcările rațiunii, și pe mișcările minții și atunci nu ar mai fi confundat vedeniile înșelătoare cu lumina necreată și adevăratele descoperiri – n.n.]

Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii ‎superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții ‎sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, ‎și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței.

[atât de nelămurit în credință era datorită căsătoriei mixte a părinților sfinției sale, încât a abordat problema nepătimirii prin metode trupești științifice și religioase ecumeniste, bizuindu-se pe sine, și chiar le-a practicat (fiindcă spune „prin proprie experiență”) din cauză că nu a cunoscut ce ne învață Sfinții Părinți:

Unii discută în contradictoriu despre credință și discuțiile [controversele] lor sunt fără ‎sfârșit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii ‎Domnului, și atunci Domnul ne va lumina fără discuții și îndată ne va lumina.‎

Mulți au studiat toate credințele [religiile], dar adevărata credință nu au cunoscut-o ‎astfel, așa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l ‎lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubește El pe om

Oamenii mândri cred că înțeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.‎

Dar noi îl cunoaștem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, și sufletul îl ‎cunoaște, și de atunci se bucură, se veselește și se odihnește, și în aceasta stă viața ‎noastră sfântă.‎

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu și va vedea slava ‎Mea” [In 12, 26]. Dar oamenii nu înțeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când ‎Duhul Sfânt ne învață, totul va fi înțeles și sufletul se va simți ca în cer, căci același ‎Duh Sfânt este și în cer, și pe pământ, și în Sfânta Scriptură, și în sufletele care iubesc ‎pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc și, deși învață neîncetat, nu pot ‎să-L cunoască pe Dumnezeu și n-au cunoscut odihna în El.‎^[28]

Cheremon:

Îmi place că voi, înflăcărați de cea mai mare dragoste de a ‎cunoaște adevărul, afirmați chiar unele idei greșite, dar prin a căror ‎combatere apare mai bine dovedită și, ca să zic așa, mai bine cercetată ‎puterea credinței creștine. Ce înțelept s-ar folosi de propoziții atît de ‎contrare, încît să creadă că puritatea cerească a castității, despre care ieri ‎afirmați că nici prin harul lui Dumnezeu nu se poate dobândi, a fost însușit chiar de păgâni, prin propria lor putere? 2. Dar fiindcă, ‎fără îndoială, din dragoste pentru a cerceta adevărul faceți asemenea ‎afirmații, ascultați ce avem de spus despre ele. Mai întîi nu este de crezut că ‎filosofii au dobândit această neprihană pe care o cerem noi și adăugăm la ‎acestea că nu numai desfrânarea, dar nici măcar necurăția nu este ‎pomenită printre noi. Ei au avut o mică parte de neprihană și anume ‎înfrânarea trupească, prin care-și interziceau numai împreunarea. Dar ‎această curăție lăuntrică și neîntreruptă a minții și a trupului n-au putut s-‎o dobândească nu spun cu fapta, dar nici cu gândul.‎ ‎3. ‎ Acel Socrate, cel mai faimos dintre ei, după cum spun ei înșiși, n-a roșit ‎să mărturisească despre sine aceasta. Un fizionomist uitîndu-se la el, a zis : ‎‎«Iată ochi de stricător al copiilor». Discipolii lui s-au repezit la fizionomist, ‎voind să răzbune ocara adusă dascălului lor, dar se zice că acesta i-a oprit ‎spunîndu-le ; «Lăsați-l prieteni, căci așa sînt, dar mă stăpânesc». Se ‎dovedește foarte clar, așadar, nu numai prin afirmația noastră, ci și prin ‎mărturisirea lor, existența nerușinării adică josnicia patimii, înăbușită de ei ‎de nevoie, cu forța, dar fără să fie înlăturată din inima lor dorința și plăcerea ‎acestei patimi. 4. Cu ce groază trebuie amintite acele cuvinte ale lui Diogene ‎‎? Pe acestea filosofilor acestei lumi nu le-a fost rușine să le repete ca pe ceva ‎demn de amintire, dar care nu pot fi nici rostite nici auzite de noi fără jenă. ‎Căci precum se spune, cuiva care trebuia pedepsit pentru adulter, i-a grăit ‎așa: «Nu va, plăti cu viața ceea ce se dă gratis». Se vede bine deci că ei n-au ‎cunoscut virtutea castității adevărate, care este dorită de noi. De aceea este ‎destul de sigur că circumciziunea noastră, care este în duh, nu se poate ‎dobândi decît cu darul lui Dumnezeu și că ea există numai în aceia care au ‎slujit lui Dumnezeu cu tot devotamentul lor.‎ Deși multora, ba chiar tuturora li se poate dovedi întotdeauna că ‎oamenii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu și că șubrezenia omenească ‎numai prin sine, adică fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate face nimic care ‎duce la virtute, totuși, în nici o împrejurare nu se vede mai mult aceasta ‎decît în dobândirea și păstrarea castității. Dar să amânăm puțin discuția ‎despre greutatea de a păstra întreagă castitatea, și să vorbim pe scurt ‎deocamdată despre mijloacele acestei păstrări. 2. Cine ar putea, întreb, să ‎suporte fără nici o laudă a oamenilor, sprijinit numai de puterile sale, ‎asprimea singurătății și hrana zilnică cu pîine uscată, mulțumindu-se doar ‎cu atâta ? Cine, fără mângâierea Domnului, ar putea să rabde neîntrerupta ‎sete de apă, să răpească ochilor omenești ‎ acel dulce și desfătător somn de dimineață și să îngrădească prin regulă ‎permanentă, mărginind la patru ore, toată odihna sa de noapte ? Cine, fără ‎harul lui Dumnezeu, ar fi în stare să se achite de obligația cititului ‎neîncetat, a muncii neîntrerupte, neavând nici un interes pentru foloasele ‎prezente ? 3. Acestea toate nu pot fi nici dorite de noi mereu fără insuflarea ‎dumnezeiască, și nici înfăptuite fără ajutorul ei.^[29] ‎

Acest gând greșit, că putem să-l vedem chiar și la începuturile frământării pentru a afla adevărul lucrării lăuntrice la Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman din Dobrogea, a provenit la Părintele Arsenie Boca din lipsa de experiență (a modului cum lucrează smerenia și harul Sfântului Duh) și cunoștință (a Sfinților Părinți), dar mai ales din lecturile mult păgubitoare filozofice și religioase rătăcite (care toate au în comun că marșează pe păgânismul mântuirii autonome, prin noi înșine, pentru a obține o „despătimire” trupească a faptelor bune fără colaborarea cu harul Sfântului Duh, prin care ar dobândi pe Adevăratul Domn Iisus Hristos ca centru al existenței. Ele diferă ca particularități doar prin metodele realizării practice a acestui ideal și prin pomenirea diferiților zei/ hristoși mincinoși ca centru al slujirii lor). De aceea este de iertat. Problema amăgirii definitive (și în această problemă) i-a venit, însă, din modul său bolnăvicios de a lucra lăuntric prin bizuirea pe sine, care l-a despărțit de Dumnezeu. Sfânta Scriptură numește acest mod vrăjitorie și închinare la idoli: 1Re 15:23 Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria și împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, și El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel”.

Dacă ar fi verificat acest gând și aceste practici cu duhovnicii Ortodocși, ar fi devenit iscusit în depistarea amăgirilor și nu i-ar fi devenit un crez pe care îl preda ucenicilor sfinției sale. Acest crez greșit, infatuat și mincinos este de fapt erezia pelaghiană a sfinției sale, dată anatema la Sfintele Sinoade 4, 6 și 7 Ecumenice^[30]:

In vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir, se ‎întâmplă că sufletul ‎trebuie să treacă prin nevoințe fără de voie, neatârnătoare ‎de el, care însă îi vin prin ‎dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai ‎lipsea din lămurirea la câtă s-a ‎supus prin nevoințe de bună voie. În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor ‎puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, ‎prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării ‎contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată ‎dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea ‎mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit ‎orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.‎^[31]‎ așadar, după Părintele Arsenie Boca lucrarea lui Dumnezeu vine doar să crească și să rodească darurile Sfântului Duh, dar omul poate să se scoată singur din robie și să își repare firea doar prin nevoințe și voie bună!!! – n.n.]

Experiența ‎mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste ‎instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le ‎făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din București, pentru ‎studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofică din București, și-mi ‎parveneau pe această cale.‎

[aici reia ideea păguboasă de mai sus, dar ne indică orientarea sfinției sale hinduse, care îl va marca până la moarte, practicând, după cum au mărturisit colegii sfinției sale chiar și Hatha Yoga, prin care a dobândit controlul atât de celebru asupra oamenilor, prin fulgerarea cu ochii, vezi mai jos – n.n.]

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei.

[ce strâmbă pregătire pentru călugărie: orientalistică. De aceea și ucenicii lui observau încântați că Părintele Arsenie Boca este, de fapt, de tânăr, ca un călugăr budist:

Părintele Arsenie ajunsese încă de tânăr la stadiul de mare ‎evoluție spirituală, specifică ‎marilor eremiți, existenți în lamaseriile tibetane, înainte de ocuparea Tibetului de către ‎‎comuniștii chinezi ai lui Mao Zedong. Există un număr de ‎martori de mare credibilitate, creștini ‎cu frică de Dumnezeu, ‎care afirmau că, încă din perioada șederii Părintelui Arsenie la ‎Muntele ‎Athos, acesta avea puteri spirituale deosebite, care-i ‎uluiau pe cei care-l cunoșteau de aproape. ‎Printre aceste puteri ‎era și învingerea gravitației, fiind văzut stând în picioare la altar ‎în timpul ‎liturghiei, cu picioarele la 30-40 cm deasupra podelei.‎”‎^[32]‎

Fenomenul levitatiei a fost privit din perspective diferite pe doua continente care descriu culturi foarte diferite: Europa si Asia. In vreme ce pe “batranul continent” levitatia era un fenomen demonic (desi cel mai des “posedatii” erau chiar clerici), in Asia era o adevarata arta, pe care doar cei initiati si experimentati o puteau practica. In religiile orientale, una dintre diferentele semnificative dintre zei si oameni era aceea ca primii posedau darul zborului. Desi, aparent fara nicio explicatie, multi muritori au invatat, de-a lungul timpului, tehnicile artei unice a levitatiei. Brahmani, yoghini, pustnici, magicieni si fakiri si-au impresionat audienta cu abilitatile lor, infruntand gravitatia si incalcand multe reguli ale fizicii^[33].

În filmul de pe internet intitulat Conferința Preotului ‎Profesor Simion Todoran despre părintele Arsenie Boca, 02.05.2014 la ‎minutul 41, acesta spune că, de Rusalii, a slujit în Catedrala din ‎Alba Iulia. Printre creștini era și A. Boca, care dintr-odată a ‎dispărut, A treia zi a plecat la Sinaia, unde Boca i-a confirmat că ‎a fost la Alba și zicea Boca despre sine: ‎„Am avut o stare de ‎levitație și m-am înălțat atât de la pământ…” în continuare, pr. ‎‎Todoran spune că Boca zbura, ‎ iar, la minutul 1.01.40, „A. Boca ‎mi-a zis: «Acolo unde mă duc vă ‎ajut mai mult. » „întreb: Oare acest ‎preot aude ce vorbește? ‎Când vorbește oare și gândește? ‎ […]

În cartea Alte mărturii despre părintele Arsenie Boca, Făgăraș ‎‎2008, pag. 48: „O călugăriță bătrână, în timp ce se spovedea la A. ‎Boca, L-a văzut pe Mântuitorul în locul părintelui Boca La pag. 49 ‎găsim: „Într-o seară, după slujbă, a început părintele și a vorbit, de ai ‎fi zis că s-a coborât Sf. Ilie. Când a zis cuvântul acesta: «Mă, eu nu vă ‎spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun», atunci ‎l-am văzut în chipul Mântuitorului. Și după aceea, când a vorbit ‎aspru, am văzut chipul Sf. Ioan Botezătorul și al Sf. Ilie. Trei ipostase ‎în seara aceea… M-am cutremurat, în final am rămas, așa, rezemată de ‎ușă. Părintele s-a întors spre noi și a zis: «Mă, ai văzut duhovnicie?» ‎

Am zis: «Vai părinte, să vă țină Dumnezeu cu sănătate. » Iar dânsul a ‎zis: «Folosiți-vă, mă, că de nu, vă prăpădiți.»” Cuvintele lui A. Boca: ‎‎„Mă, ai văzut duhovnicie” arată că hipnotiza și se juca cu ‎imaginația lor.‎

La pag. 39, maica Tecla, mănăstirea Cârțișoara, spune: ‎‎„Părintele mergea prin aer”. în cartea Lăsați-vă în grija lui ‎Dumnezeu, Sibiu, 2014, pag. 131-155, doamna Dorina Constanța ‎Arnioni povestește cum l-a cunoscut, în 1974, pe A. Boca. I-a zis: ‎‎„Te cheamă cu A cu D cu C”, apoi, pentru că se temea să nu fie un ‎hoț Boca, îi zice: „Ai în buzunarul drept 100 lei”'(tipic ‎ghicitoarelor; n-am întâlnii la niciun Sfânt așa un mod de a ‎atrage), apoi a început să-i vorbească despre Dumnezeu (întâi cu ‎icoana, busuiocul și crucea, ca ghicitoarele, apoi…) iar pentru că ‎ea punea mereu întrebări îi zice (pag. 137): „«Nu mă mai ‎întrerupe. Timpul meu e limitat.» De două ori mi-a spus asta. Și așa m-aștepta de mult. Și dintr-odată mi-a spus: «Acum nu mă ‎atinge. Așteaptă puțin.» S-a lăsat ușor pe spate, a dobândit o paloare ca ‎de mort, a tremurat puțin și am crezut că a leșinat Vibrația respectivă ‎m-a dus cu gândul la faptul că sunt bolnavi pe care: trebuie să-i ‎zgâlțâi ca să-și revină.. A stat așa o vreme, nemișcat, tremurând, după ‎care a surâs dintr-odată și a zis: «Nu e căzui Am avut puțină treabă.» ‎‎”‎

Pag. 138: „Vibrația respectivă a fost. dorința măicuței Zamfira, ‎care trecuse de limita așteptării și probabil se îngrijora că pr. întârzie ‎să ajungă. Părintele stăpânea tehnica teleportării Când ne-am întors, ‎maica: a zis: «Dorinuța, unde l-ai dus pe părintele? Că tot aștepta ‎ălalalt aci și de la o vreme se duse după voi.»’’ (ălalalt era sigur ‎satana care îi stăpânea pe amândoi. Nu există niciun sfânt care ‎să se fi manifestat precum Boca, doar îndemonizații).‎

Culmea, artistul timișorean Ștefan Popa Popas, lepădat de ‎ortodoxie și trecut la catolicism, declara în presă, în august 2014, ‎că: „ A. Boca trebuie canonizat tocmai pentru că este singurul ‎caz de teleportare din România.” întrebăm: Ce legătură: are ‎teleportarea cu ortodoxia?‎[34]

Poate așa și-a mângâiat sfinția sa dorul de a deveni aviator și abstinența de la spectacolul dansului de mai jos – n.n.]

Mă abțineam de la ‎‎„voia în oraș”, ci stăm în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă ‎trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea ‎de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta.[grozavă „performanță monahală”, apropiată de culmile „despătimirii”… trupești. Nu a dansat și nu a învățat să danseze. Altă dată se dădea exemplu că nu a fumat. Ce ținte își aleg și bieții oameni ca să se arate în fața altora că sunt virtuoși…

Se confirmă ce spunea Avva Cheremon mai sus: Ei au avut o mică parte de neprihană și anume ‎înfrânarea trupească. Și de ce să pomenească ca laudă nezbânțuirea, când ea ține de firescul omului? Oare nu a citit în Sfânta Scriptură: Luc 17:10 Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem. Toate! Și cele ale trupului, și cele ale sufletului, și cele ale minții. Pentru toate suntem datori, ca să ajungem măcar la marele dar de a fi sluga lui Hristos, ba încă trebuie să le mai și ascundem: Mat 6:17 Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, 18 Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. – n.n.]

îmi dase tata grija asta și mai cu deosebire ‎când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.‎ […]

(b)        Mama

Iar mama sfinției sale a completat paleta înșelării din familie, lărgindu-i spectrul de la raționalismul științific și rigiditatea apuseană moștenite de la tată, prin dăruirea simțirii vedeniilor amăgitoare cu tentă de pietism ortodoxist. Nefiind fericită în căsnicie și-a căutat împlinirea singurătății prin mângâierile amăgirii că rodul zămislit în ea și, deci, ea însăși ar fi persoane alese sortite să ajungă la culmile umanității, alături de Maica Domnului și Domnul nostru Iisus Hristos. Nu știm dacă de aici a venit și divorțul (căci impresia că ești un ales te face mândru și de nesuportat pentru cei din jur) sau mișcarea a fost inversă (și anume refugierea în năluciri s-a produs datorită fugii de depresie și singurătate nespovedite) dar marea rătăcire a avut loc chiar de la zămislirea Părintelui Arsenie Boca, bizuindu-se pe vedenii și dorind faimă și slavă de mare Sfânt copilului său, în loc de lucrarea smerită de pocăință, mântuirea sufletului, iertarea păcatelor și alergarea la acoperământul Maicii Domnului. În felul acesta a transmis fiului său acest duh caracteristic, care s-a menținut în sfinția sa, din copilărie până la sfârșit deși evidentele căderi, prin părăsirea monahismului pentru a conviețui cu o femeie, ar fi trebuit să îl trezească.

Și din cauza relației bolnăvicioase cu Dumnezeu unirea trupească dintre Iosif și Creștina nu a ținut, ci au divorțat, transmițând fiului lor o instabilitate față de căsătorie, care l-a marcat toată viața, făcându-l să renunțe la nunta cea desăvârșită cu Hristos, de dragul conviețuirii cu o femeie instabilă, sub pretextul salvării ei de la sinucidere.

Dar să vedem ce mărturisesc despre aceasta ucenicii entuziasmați:

Mama Părintelui Arsenie

‎„Eu am fost pictat din pântecele maicii mele” ‎

‎Ne spunea Părintele: “Când eram copil, în casa mamei mele era o ‎icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe ‎mama:‎

De ce îmi place așa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus:‎

‎– Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat și ‎m-am rugat la această icoană”. ‎

Altădată ne-a spus: “Mama mea când a rămas însărcinată cu mine, s-a ‎uitat la icoana Maicii Domnului și a pictat-o în inima ei. A pictat-o ‎rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinții Ioachim și Ana: ‎

‎[iată ce dezvăluire șocantă a mentalității Părintelui Arsenie Boca despre mama sfinției sale și implicit despre sine. Dacă mama sa avea rugăciuni ca și Ioachim și Ana înseamnă că rodul pântecelui ei este asemenea cu… – n.n.]

“Maica Domnului, îți cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, ‎care să îți slujească ție, Maicii Domnului și Domnului Iisus Hristos. Nu ‎pentru mine îl cer”. Eu deja am fost pictat din pântecele maicii mele. [de aici și îndrăzneala de a se picta pe sine pe pereții de la Drăgănescu ca pe Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos – n.n.] Când ‎mama mea mergea să lucreze la câmp, înaintea ei apărea icoana Maicii ‎Domnului datorită rugăciunilor ei.[iată deja fenomenul Poltergeist sau doar al vedeniilor amăgitoare, accentul căzând nu pe mila Maicii Domnului ci pe puterea rugăciunilor Creștinei – n.n.]

 După ce-am terminat studiile, mama ‎credea c-am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenții ‎am [n. ed.: să se călugărească], mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat și m-a ‎binecuvântat zicându-mi: „O, dragul meu și scumpul meu, de când mă rog eu ‎pentru asta!”‎

[ce contradicție cu ce zicea tot sfinția sa despre această problemă în vedenia treptelor:

Părintele Zian:

– Mama mea, Creștina avea ochii albaștri, (mama Părintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a hărăzit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc și s-a supărat‎. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăț să uite de mine. Nu știu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceți?^[35]

oare când mințea? – n.n.] […]‎

Mama sa s-a căsătorit și bărbatul său a plecat și ea a rămas gravidă, ‎având în pântece pe viitorul Părinte Arsenie. Dar bărbatul său nu a mai venit ‎și ea a trebuit să-l crească singură. Ea păzea oile satului și Părintele îi desena ‎‎(că era pictor de mic!) flori pe mâneci, pe cot la haine și apoi ea cosea.‎

În viață am dansat și eu o dată – a spus mama Părintelui – am rotit un ‎dans, atât a fost jocul meu în viață”. [se pare că lauda virtuții de o „mare înălțime duhovnicească” ce o dobândește cel care își face datoria de a nu dansa, Părintele Arsenie Boca a moștenit-o de la mama sa – n.n.] Maică-sa l-a crescut și el a învățat, și-a ‎dat silința. Părintele învăța lumea cum să trăiască, să nu curvească bărbatul ‎cu femeia, ca în sărbători și duminica să nu aibă împreunare și să aibă copii ‎curați, căci Părintele așa a fost conceput. (Mailat Elena, 87 de ani. Dej ani)‎

[mare jale pentru un Ortodox să audă acest cuvânt. În loc să te rușinezi, să pui ochii în pământ și să taci nepomenind de originea ta greco-catolică și de căderea mamei tale din Ortodoxie într-o astfel de căsătorie mixtă, să te mai și dai pe tine ca exemplu de concepere curată, când împreunarea cu un eretic este o relație mai rea decât adulterul. Ea este descrisă de Sfinții Părinți ca o relație perversă dintre două dobitoace ce se urăsc, ca între un lup și o oaie, după cum ne învață Sfântul Sinod al 6-lea Ecumenic:

CANONUL 72‎

‎ Să nu fie iertat bărbatul dreptslăvitor a se împreuna cu muiere eretică, nici iarăși bărbat ‎eretic a se însoți cu femeie dreptslăvitoare, ci deși s-ar afla ceva de acest fel că s-a făcut de ‎vreunul dintre toți, nunta să se socotească neîntărită, și nelegiuita însoțire să se dezlege, că nu ‎trebuie cele neamestecate a se amesteca, nici cu oaia lupul a se împletici, și cu partea lui ‎Hristos soarta păcătoșilor. Iar de va călca cineva acestea de noi hotărâte, să se afurisească. Iar ‎dacă unii încă întru necredință aflându-se, și încă nu sunt numărați în turma celor ‎dreptslăvitori, s-au însoțit cu legiuită nuntă, între sineși, apoi, o parte adică binele alegându-l, ‎a alergat la lumina Adevărului; iar cealaltă, se ține încă de legătura rătăcirii, nealegând a ‎căutat către dumnezeieștile raze ale adevărului (însă de binevoiește cea necredincioasă a locui ‎împreună cu cel credincios, sau dimpotrivă cel necredincios cu cea necredincioasă) să nu se ‎despartă, după dumnezeiescul Apostol: „Că se sfințește bărbatul necredincios prin femeia ‎credincioasă, și se sfințește femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”. (I Corinteni: ‎‎7,14)‎

‎ [Sinod 4, can. 14] ‎

‎ TÂLCUIRE‎

 Poate că din învoirea aceasta, și din împreună locuința, se va povățui și cealaltă parte către ‎buna cinstire; după zicerea a însuși acestui dumnezeiesc Apostol, că ce știi femeie de-ți vei ‎mântui bărbatul? Și ce știi bărbate de-ți vei mântui femeia? (I Corinteni: 7,16) Teamă-se de ‎certarea acestui sfânt sinod arhiereii cei ce slobod niște asemenea însoțiri, și nici întru un chip ‎să ierte niște nunți ca acestea.‎^[36]

Am spus că relația trupească dintre tatăl și mama Părintelui Arsenie Boca, prin care acesta a fost zămislit, a fost mai necurată decât preadesfrânarea. Nu este o părere proprie sau o figură de stil retorică, ci învățătura Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit:

Iată ce înseamnă, cât de grav este și cum îndreaptă adulterul:

‎ 454. -Se numește curvie, păcatul sexual făcut de un bărbat și o femeie, a căror faptă se numește ‎simplă curvie sau desfrânare. Dacă unul este necăsătorit, el face simplă curvie, iar cel căsătorit ‎săvârșește preacurvie sau adulter, sau răsdesfrînare și se canonisește fiecare după situația și fapta ‎sa. în Vechiul Testament curvia se pedepsește cu moartea: “Dacă fata s-a dovedit a nu fi fecioară, ‎să se scoată la ușa tatălui său și să fie ucisă cu pietre, pentru că a săvârșit nelegiuire în Israel. Să se ‎curețe astfel răul din mijlocul poporului” (Deut. 22, 13-21). Unirea căsătoriei legiuite are de scop ‎nașterea de copii, pe cînd prin curvie se înfăptuiește numai păcatul osândirii de sine și de altul. ‎‎ “Fugiți de curvie! Orice păcat pe care îl face omul, este în afară de trup, dar cine curvește într-al ‎său trup păcătuiește. Oare nu știți că trupul vostru este biserica Duhului Sfânt, care locuiește întru ‎voi și, pe care l-ați primit de la Dumnezeu” (I Cor. 6,18-l9). Curvarii, împărăția lui Dumnezeu, nu ‎O vor vedea (I Cor. 6, 9-l0; Gal. 5, 19-21; Efes. 5, 5; Apoc. 21,8).‎

[…]‎ 464. -“Canonul 4, al Sf. Grigore de Nisa, izgonește de la împărtășanie pe preacurvar pe timp de ‎optsprezece ani. Canonul 58 al Sf. Vasile îi îngăduie să se împărtășească după cincisprezece ani. ‎

Canonul 20 Ancira dispune ca, canonisirea să se termine după șapte ani. Noi socotim că unul ca ‎acela, după trei ani să se împărtășească, numai cu condiția ca, după ceasul al nouălea (15) zilnic, ‎să mănânce mâncare uscată și să facă 250 metanii. Iar, de va fi neglijat și nu va împlini aceasta, va ‎aștepta sfârșitul timpului hotărât de Părinți”. I. Post. 20.‎

Deci adulterul se canonisește chiar și doar cu trei ani, dacă se practică o pocăință mai aspră, iar dacă nu, cu 7-18 ani. Însă, căsătoria mixtă adică cu un eretic (dintre care fac parte și greco-catolicii, deci și tatăl Părintelui Arsenie Boca), nu lasă a se aduce pentru femeia căzută în astfel de rătăcire, chiar de ar fi credincioasă și pravoslavnică, nici prescuri și nici măcar miride (nu se poate pomeni la Sfânta Liturghie, ci i se fac doar paraclise, Sfântul Maslu și alte slujbe). Ea se poate se împărtăși cu Sfintele Taine doar la moarte:

‎1201. -“Miridele sau părticelele sînt în locul și reprezintă fața celor ce aduc prescurile în Biserică ‎pentru a li se face împreunare cu Hristos. Drept aceea, câți fac păcate la arătare și nu se pocăiesc, ‎nu trebuie a le primi prescurile niciunuia. Nici ale femeilor care au bărbați eretici sau păgâni, ‎măcar că ar fi și credincioase și pravoslavnice, iar lumânări de ceară și untdelemn, cînd aduc ‎aceste femei, se primesc întru nădejdea mântuirii lor. Se fac paraclise și rugăciuni pentru ele și li ‎se poruncește să dea și milostenii, iar liturghii pentru ele să nu se facă, nici miride să se scoată și ‎nici să se împărtășească cu sfintele taine decît numai la sfârșitul vieții lor, cînd vor muri să se facă ‎maslu și alte slujbe. In vremea vieții lor să le dea numai aghiasmă și anaforă, încă și acestea să le ‎ia în anumite timpuri, ca să mărturisească că sînt credincioase și iau acelea pentru nădejdea ‎mântuirii lor și mai ales să nu cadă întru deznădejde și să se întoarcă la sfințire și credință și să nu ‎meargă de tot la pieirea sufletească și lepădare de lege” -ILT, 161 (S. Tes. IX, 47).‎

Aceasta dacă rămâne cu ereticul până la moarte. Dacă, însă, procedează ca mama Părintelui Arsenie Boca, divorțând, își micșorează păcatul, dar este tot foarte grav, fiind canonisit astfel:

‎465. -“De va păcătui cineva cu o păgână, evreică, turcoaică, sau eretică neavând soție legitimă, se ‎canonisește trei ani, mâncând hrană uscată după ora a noua (15) și făcînd zilnic cîte 200 de ‎metanii. La fel se canonisește și femeia care nu are soț legitim, dacă va păcătui cu evreu, turc, ‎eretic sau armean. Dacă bărbatul care are soție și, femeia care are bărbat legitim, ar păcătui cu ‎astfel de persoane păgâne sau eretice, se canonisește palm ani sau cinci ani, mâncând hrană uscată ‎după ceasul al nouălea (15) și făcînd zilnic cîte 250 metanii”. -I. Post. 61.-‎^[37]

Să nu vă mirați că am scris despre relația dintre tatăl și mama Părintelui Arsenie Boca. Este un caz evident despre nelămurirea sfinției sale în legătură cu credința, de interpretare a păcatelor grave ca fiind sfințenie doar pentru că le-a practicat preacuvioșia sa și/sau familia sa. Acest mod de înțelegere a virtuții și păcatului, adevărului și minciunii (copiat din catolicism – pe care ei îl aplică în privința papei) l-au preluat și ucenicii sfinției sale, fără discernământ: tot ce face Părintele sau familia lui (tata, mama, Maica Zamfira) sunt sfințenie absolută și învățătură Ortodoxă, iar toți cei care nu sunt de acord cu ei sunt rătăciți și invidioși. Este și motivul pentru care am făcut acest studiu: nu pentru a cleveti un om, de care ne doare, ci pentru a se face deosebirea între adevăr și minciună, virtute și păcat, după Sfânta Biserică Ortodoxă și nu după părerea unuia, chiar dacă celebru, ca să scăpăm de două vai-uri îngrozitoare:

Isa 5:20 Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar!

Isa 5:21 Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor!

– n.n.]

‎‎

Bunicul soțului meu se cunoștea foarte bine cu Părintele și povestea ‎că la un moment dat Părintele i-a cerut să aducă de acasă o anumită poză pe ‎care o făcuse cândva cu un bărbat. Aducând poza la Părintele, acesta i-a spus ‎că persoana cu care se pozase este tatăl său care plecase în America pe când ‎el nici nu se născuse și pe care nu-1 văzuse de fapt niciodată! [când a mințit? Când a spus că tatăl l-a bătut, ca în autobiografie, sau acum când zice că nu la-a văzut niciodată? – n.n.] (Mariana P. – ‎Făgăraș)‎

• ‎ Mama sfinției sale spunea că simțea că avea ceva luminos în pântece ‎și avea o mare bucurie. [iar unealta cea veche a diavolului prin care ne amăgește și omoară: SIMȚIREA FEMEIASCĂ Fac 3:6 De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el. – n.n.]

Iar Părintele spunea că tatăl său, plecând în America ‎l-a „lăsat curat în pântece”. (Pr: Petru Vamvulescu)‎ [cum poate fi cineva curat, fără Sfântul Botez?

‎199. -“Așijderea, s-a hotărât că oricine tăgăduiește, ori zice că pruncii cei mici și de curând ‎născuți din pântecele maicilor botezîndu-se, nu se botează întru lăsarea păcatelor, și că nu ‎moștenesc nimic din păcatul strămoșesc al lui Adam, de care trebuie să se curețe prin baia ‎renașterii (de unde urmează că la aceștia nu se înțelege forma botezului cea întru lăsarea păcatelor ‎cea adevărată, ci cea mincinoasă) să fie anatema. Nu într-alt fel trebuie să se înțeleagă cele spuse ‎de apostol: Precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, și astfel ‎moartea a trecut la toți oamenii, prin care greșeală toți au păcătuit, (Rom. 5, ), fără numai în felul ‎în care pururea le-a înțeles soborniceasca biserică, cea răspândită și întinsă pretutindenea. Deci, ‎pentru canonul acesta al credinții și pruncii, care n-au putut săvârși nici unul din păcatele omului ‎matur, cu adevărat întru iertarea păcatului strămoșesc, ei se botează și se curăță prin renaștere de ‎tot păcatul moștenit prin nașterea cea veche a lui Adam” Cart. 110.‎^[38]

– n.n.]

‎•‎        Mama Părintelui semăna cu Părintele foarte mult [noi credeam că invers. Doar Maica Domnului seamănă cu Fiul Său, fiindcă El este și Dumnezeu, iar Maica Domnului este după chipul și asemănarea desăvârșită cu El. Domnul nostru Iisus Hristos seamănă cu Ea ca om și Ea seamănă cu El ca Dumnezeu după har. Ucenicii sfinției sale cred că același lucru este valabil și în cazul Părintelui Arsenie Boca? – n.n.]. Odată a venit la ‎mănăstire. îi era dor de Părintele. Și Părintele a lăsat-o în biserică, nu a ieșit ‎din altar. Și ea a stat, a tot stat, și dacă a văzut că Părintele nu mai iese, a ‎început să plângă. A ieșit Părintele bucuros și a zis: Am vrut să te vedem cum ‎plângi. [deci apucăturile sfinției sale de bici al lui Dumnezeu, ce se bucură când face pe oameni să plângă fără temei, doar ca să-i vadă suferind, le aplica și față de… mamă. Și atunci cum rămâne cu porunca Lui Hristos:

Mat 15:4 Dumnezeu a zis: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta

Deut 27:16 Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa! Și tot poporul să zică: Amin! Dar a face să plângă pe mama sa nu este un rău de o intensitate mai mare ca a o grăi de rău? – n.n.]

A sărutat-o și a mângâiat-o și i-a zis: „Nu mai plânge, că uite am venit ‎‎”. (Mailat Elena, 87 de ani, Dej ani)‎

Întâlnindu-se cu Părintele, mama i-a reproșat: „Ți-a fost rușine cu ‎mine de n-ai vrut să spui la lume că eu sunt mama ta?” și i-a zis Părintele: „ ‎Nu mamă, dar dacă spuneam lumea îți rupea hainele de pe matale când veneai ‎încoace

A spus mama Părintelui, cu ocazia acestei vizite la mănăstire, că atunci ‎când era însărcinată cu Părintele, a văzut soarele și luna în pântecele ei și nu ‎știa ce va fi. Și a văzut și un peisaj. Când a venit la Sâmbăta a spus că a văzut ‎exact peisajul de aici, cu munții și mănăstirea. [vai de capul nostru, de când i-au întins diavolii pitonicești cursă bietului Părinte! – n.n.] (Gheorghe Silea, 45 ani – ‎Sâmbăta de Sus)‎ […]

‎‎Părintele ne-a spus așa: Eu am fost pictat în pântecele maicii mele. ‎

Fiindcă mama mea când o văzut că-i însărcinată s-a uitat la icoana Maicii ‎Domnul și a zis: „Maica Domnului, eu doresc acest copil să nu-mi fie pentru ‎mine, ci să-ți slujească ție; pentru tine Doamne „, Ea mergea in câmp la sapă și ‎vedea înaintea ei, la sapă, cum săpa, icoana Maicii Domnului la care s-a ‎închinat. Tot timpul ea vedea icoana aia. Mama a pictat icoana Maicii ‎Domnului în sufletul ei și eu am ieșit pictor. Am fost pictat din pântece!”

[ucenicii rafinați, văzând hilarul acestor declarații, ca să îl scoată basma curată pe Părintele Arsenie Boca susțin că sunt misticism și nu trebuie ascultați, ci ar trebui studiate operele sfinției sale. Așa este, dar acolo ne îngrozim de ce găsim, ca fiind mai rău ca afirmațiile legendare de mai sus (care prind la oamenii fără cultură teologică axați pe spectaculos): minciuni, erezii, răstălmăciri și același duh centrat pe sine. În afară de aceasta Sfânta Scriptură ne învață că: 1Ti 5:19 Pâră împotriva preotului să nu primești, fără numai de la doi sau trei martori. Și iată ce mulți martori grăiesc la fel. noi nu credem că ar fi avut loc aceste lucruri la zămislire, dar suntem încredințați că Părintele Arsenie Boca astfel se propovăduia pe sine, ca pe cineva deosebit, forțând predica prin hipnoză și minuni strălucitoare, iar ucenicii sfinției sale fiind fascinați și paralizați în gândire, îl ascultau, îl credeau și îl adorau. Noi nu credem că Părintele Arsenie Boca ar fi avut vreo zămislire fără păcat, cum sugerează afirmația sfinției sale că a fost pictat (cu o expresie ce copiază imaculata concepție sau, mai rău, hulește că ar fi fost un fel de Buna-Vestire, în care mama lui era luna și el soarele, înlocuitor antihristic al Soarelui Dreptății), ci prin împreunarea plină de poftă necurată dintre un eretic și o biată Creștină amăgită. Oare nu întrevedem aceeași rătăcire origenistă a preexistenței sufletelor, care nu sunt create, ci doar pictate în trup? Iată cum a avut loc Buna-Vestire, pe care Părintele Arsenie Boca o sugerează ca repetată în cazul zămislirii sfinției sale:

Deci după asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit ‎cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în același timp și puterea ‎de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște. Atunci a umbrit-o înțelepciunea ‎enipostatică și puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deoființă cu ‎Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască și și-a alcătuit Lui din sângiurile ei sfinte și prea curate, ‎trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu și-a alcătuit ‎corpul pe cale seminală, ci pe cale creaționistă, prin Duhul Sfânt. Nu și-a alcătuit forma ‎trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârșit dintr-o dată. Însuși Cuvântul lui Dumnezeu s-‎a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte ‎mai dinainte, ci locuind în pântecele Sfintei Fecioare, și-a construit, fără ca să fie circumscris ‎în ipostasa lui, din sângiurile curate ale pururea Fecioarei, trup însuflețit cu suflet rațional și ‎cugetător, luând pârga frământăturii omenești, și însuși Cuvântul s-a făcut ipostasă trupului. În ‎chipul acesta este simultan și trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu și trup însuflețit, rațional ‎și cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind ‎prin fire Dumnezeu desăvârșit, același s-a făcut prin fire om desăvârșit. ‎^[39]. Tot așa, Părintele Arsenie Boca sugerează că nu a fost creat prin cale seminală, ca în cazul tuturor oamenilor, prin unirea pătimașă a celor două semințe însuflețite și aprinse de poftă a tatălui și mamei, ci pe cale creaționistă, prin pictare. Dacă credeți că este vorba de vreo exagerare, veți vedea mai jos, chiar în scrierile sfinției sale, că sugera posibilitatea metempsihozei Sfântului prooroc Ilie, deci pictarea lui în înger, apoi în alt trup (al Sfântului Ioan Botezătorul), apoi iar în înger, fiindcă (după cum ne dezvăluie țăranii fascinați de sfinția sa și Părintele Arsenie Papacioc) se credea și pe sine un tablou sau un avatar al lui. Probabil de aceea se picta pe sine în locul multor sfinți, pentru că persoanele, pentru sfinția sa, nu sunt unice, ci doar tablouri unele altora, sufletele preexistând. Despre aceasta vedeți mai amănunțit sus (la capitolul cu ereziile Părintelui) și jos (la capitolul cu învățăturile păgâne ale sfinției sale) – n.n.]

 Și ‎mai spunea Părintele: „De ce nu faceți și voi femeilor așa, să vă rugați la ‎Dumnezeu cât sunteți însărcinate, să citiți Visul Maicii Domnului, [iată o altă dovadă de rătăcire în credință: sfătuia citirea Visului Maicii Domnului, o carte bogomilă, care îndeamnă la râvnă rătăcită care aduce înșelarea existenței automatismului în Mântuire. Fă rețeta X sau Y și precis te mântuiești fără pocăință, ca printr-un talisman. Ne mai mirăm că urma și sfinția sa aceeași cale? – n.n.] să citiți ‎cărțile bisericești? Apoi. dacă nu faceți rele, vă iese și copilul așa cum îl doriți”. (Miloșan Vionela, Recea, 71 ‎ani)^[40] ‎

Haideți să vedem acum ce asemănare este între cărțile Părintelui Arsenie Boca și cele bogomile, analizând Visul Maicii Domnului:

Visul Maicii Domnului

Visul Maicii Domnului, alaturi de „Epistolia Domnului Iisus Hristos”, de „Cele 12 Vineri” si de alte asemenea cartulii si talismane, este o carte necanonica, adica neaprobata de Biserica si nevazuta ca fiind autentica si de un real folos duhovnicesc. Multi parinti s-au pronuntat asupra acesteia, ca fiind nefolositoare, spre pastrarea sanatatii sufletesti a credinciosilor, insa, cu toate acestea, ea inca se mai gaseste pe tarabele de suveniruri si chiar in unele pangare bisericesti. Din pacate, obiceiuri aparute peste noapte inca mai concureaza cu dreapta credinta.

Se zice ca aceasta scriere s-a gasit in Mormantul Maicii Domnului, in Ierusalim. Zic astfel cei care il recomanda (nu preoti): „Aceasta rugaciune cine o va citi cu credinta in toata ziua o data si o va purta la sine va fi pazit de toate relele si nu se va tine de inecare in rauri sau in mare, nici nu va muri de vreo moarte cumplita si de boala, isi va afla mangaierea sufletului sau si insanatosire. Femeia insarcinata de o va citi in toate zilele, va naste cu usurinta, iar cei asupriti isi vor dobandi dreptatea. Cel ce va fi suparat de dusmani si de duhul necurat, se va izbavi, si la sfarsitul vietii sale, cu trei zile inainte de moarte sa, va vedea in somnul sau pe Prea Sfanta de Dumnezeu Nascatoare, cu ale carei rugaciuni, Hristos Dumnezeule mantuieste-ne pe noi. Amin”

Duhul si invataturile acestea nu apartin dreptei credinte. Se simte un fel de magie, un fel de credinta in talismane norocoase si altele asemenea. Textul, in majoritatea cartuliilor este de o traducere proasta, agramata si cu multe greseli, ceea ce indica foarte multe despre autorii si furnizorii acesteia. Astazi, s-au mai corectat din greseli.

Dupa cum am spus si mai sus, aceasta cartulie ar fi fost gasita in Mormantul Maicii Domnului. Se spune ca Maica Domnului ar fi avut un vis, mai inainte de Patimile Domnului, vazand si cunoscand din-nainte toate cele ce au urmat. Aceasta invatatura insa nu are nici un temei biblic sau patristic. Plus ca, de atatea ori Mantuitorul si-a vestit Patimile, iar cu siguranta Maica Sa nu era lipsita de aceasta cunostinta. Pe langa aceasta, intreg Vechiul Testament este plin de profetii mesianice despre Patimile lui Mesia.

Nici un sfant nu a cautat sa-l vada pe Domnul Hristos, pe Maica Domnului sau pe oricare alt sfant in viata fiind inca. De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri si vedenii, dar parintii duhovnicesti le-au privit cu circumspectie si de multe ori au preferat sa le respinga decat sa cada in vreo greseala. Vedem aceasta mai ales in Pateric si in Vietile Sfintilor.

La un moment dat, unui pustnic ii apare inainte Hristos. Atunci el, speriat, inchide ochii si se ascunde, zicand: „Doamne, pleaca de la mine, caci sunt om pacatos. Nu in aceasta viata vreau eu sa te vad, ci in cea de dincolo imi doresc sa te vad.”

Visul Maicii Domnului – Ce zic parintii duhovnicesti ?

Sfantul Diadoh al Foticeii ne indeamna sa nu primim nici vis, nici aratare, nici lumina, nici glas, nici stralucire, pentru ca de cele mai multe ori sunt batjocura a dracilor. Si chiar daca vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supara daca nu o primim pentru ca stie ca din pricina dracilor ne aparam. (Filocalia, volumul 1).

Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala, spune foarte clar si cu durere: „Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originale. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.”

Parintele Ilie Cleopa, fiind intrebat despre aceste cartulii cu provenienta indoielnica, spune: „Unele dintre aceste carti ne-au ramas de la bogomili, un fel de sectari ai bulgarilor (secolul XII). Acestea sunt carti apocrife, adica neaprobate de Sfantul Sinod. Nu-i bun „Visul Maicii Domnului”, nici „Epistolia”. Dar Biserica le-a tolerat, le-a ingaduit, pentru ca multa lume s-a intors la pocainta dupa ele, dar nu sunt aprobate de Sfantul Sinod.

Cele mai bune sunt Acatistul Maicii Domnului si Paraclisul Maicii Domnului. Acestea au mare putere si sunt aprobate de toate Sinoadele Ecumenice. Sa le cititi in fiecare zi. Cititi Acatistul Bunei Vestiri, cel mai renumit; Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului, cand ai o suparare mare, sa te acopere Maica Domnului; si Acatistul Maicii Domnului numit „Bucuria tuturor scarbitilor”. Ai vazut in Ceaslov, cand ai scarbe mari si-l citesti, Maica Domnului iti da bucurie; si Paraclisul este pentru calmare. Cand esti nervos, cand ai suparare in casa si-i tulburat sotul sau sotia, cititi Paraclisul Maicii Domnului cu candela apansa la sfintele icoane si va linistiti. Aceasta putere are Paraclisul Maicii Domnului, ca sa dea liniste in familie si in casa.”

Parintele Arsenie Papacioc, spune astfel: „Siguranta ca te vei mantui este o ispita grea care isi are radacina in mandrie, ispita a celui rau tocmai pentru a-l indeparta pe om de la mantuire. Atitudinea corecta este cea ortodoxa adica nadejdea mantuirii, nu certitudinea. Fratilor, fara spovedanie, fara dorinta de a ne curati viata, nu se mantuieste nici un crestin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume. (…) Vanzare buna celor care comercializeaza acesti idoli in miniatura: visul, epistolia, talismanul si bijuteria de la Ierusalim. Iar putin credinciosilor care le cumpara inselare usoara daca sunt slabi. Dar sa nu fie nimeni slab!”

Parintele Teofil Paraian, ajungand si el sa se pronunte asupra acestor cartulii, spune foarte clar: „Adevarul este ca in Sfanta Evanghelie se vorbeste despre Maica Domnului intamplator. Sfintii Evanghelisti nu si-au propus sa ne prezinte pe Maica Domnului. Daca citim ceea ce este scris in fiecare dintre Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului, constatam ca de fapt Sfintii Evanghelisti nu si-au propus sa scrie anume despre Maica Domnului, ci despre Maica Domnului s-a scris in Sfanta Evanghelie in legatura cu Domnul Hristos, tangential, si de aceea putem gasi prea putine informatii in legatura cu Maica Domnului.

Credinciosii doresc sa stie multe despre Maica Domnului si pana la urma s-a ajuns si la niste plasmuiri, niste istorisiri despre Maica Domnului care vor sa umple acest gol, insa in realitate golul acesta este mai mult decat se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de catre oameni necompetenti.

De exemplu „Visul Maicii Domnului” este o carte apocrifa care vrea sa spuna ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e in gandirea autentic ortodoxa. Si atunci suntem mai folositi sa avem in vedere putinele informatii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic in gandirea ortodoxa si sa ne multumim cu putinul acela. Si putinul acela care il gasim in Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decat acel mult care pana la urma este mai mult o umplutura.”

Visul Maicii Domnului – textul in sine

„Dormind Prea Sfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare in Muntele EIoanului, cand a fost in cetatea Betleemului, a venit acolo Domnul nostru Iisus Hristos si a intrebat-o: Maica mea Prea Sfanta dormi? Iara ea a zis: Fiul meu prea dulce si prea frumoase Iisuse am fost adormita si iata ca am visat strasnic vis pentru Tine. Si a zis Domnul: Spune, maica mea, visul ce ai vazut.

Si ea a zis: Fiul meu prea dulce, am vazut pe Petru in Antiohia si Roma si pe Pavel in Damasc, iar pe tine te-am vazut in cetatea Ierusalimului rastignit pe cruce, langa doi alhari. Carturarii, fariseii si necredinciosii, defaimandu-te foarte, te-au batjocorit si descult te-au judecat si cu otet te-au adapat, cu trestie si cu toiag peste cap te-au batut, si in sfantul obraz te-au scuipat, si cununa de spini pe capul tau au pus, si unul din ostasi cu sulita in coasta te-a impuns, din care indata a iesit sange si apa. Soarele s-a intunecat si luna in roseata s-a schimbat. Catapeteasma bisericii de sus pana jos in doua s-a despicat, intuneric mare s-a facut peste tot pamantul, de la al saselea pana la al noualea ceas, Iosif si cu Nicodim mi se parea ca te coboara de pe Cruce si cu giulgi curat te-au infasurat si in mormant te-au pus si in iad te-ai pogorat si usile cele de arama le-ai sfaramat si zavoarele cele de fier le-ai zdrobit, pe Adam si Eva scotandu-i afara si inviind a treia zi te-ai inaltat la ceruri si te-ai pus de-a dreapta Tatalui.

Iar Domnul a zis: Maica mea Prea Sfanta, adevarat vis ai visat si acestea toate voua sa le patimesc pentru neamul omenesc .Si de va scrie cineva visul tau si il va tine de la sine, il va purta in casa sa si il va pastra de cea casa dracul nu se va apropia si pe duhul cel necurat il va goni si ingerul lui Dumnezeu va sta tot deauna langa dansul, de-o dreapta si de navalirile si supararile dinspre oamenii cei rai va fi mantuit, si la drum de va calatori si va avea acest vis pe langa sine, acel om nu se va teme de grindina, de tunet, de fulger si va fi langa dansul indreptand calea lui ori incotro va merge. La dreapta judecata va afla mila si la iesirea sa din viata ma voi arata acelui om dinpreuna cu tine, Maica mea, si ingerul meu va lua sufletul lui ducandu-l in Imparatia Cerurilor, veselindu-se acolo cu toti dreptii, care din veac bine au placut Mie. Amin!”

Visul Maicii Domnului – Sa luam aminte !!

Cu cat un om cunoaste mai bine dreapta credinta si ii cerceteaza pe parintii imbunatatiti duhovniceste (in carti sau inca in viata fiind), cu atat acela isi va da seama de greselile si pericolele din aceasta cartulie aparuta fara nici o legatura cu Sfanta Scriptura sau cu Sfanta Traditie.

Textul se incheie cu o certitudine a mantuirii, ceea ce este dureros de gresit. Parintele Arsenie Papacioc, spune astfel: „Siguranta ca te vei mantui este o ispita grea care isi are radacina in mandrie, ispita a celui rau tocmai pentru a-l indeparta pe om de la mantuire. Atitudinea corecta este cea ortodoxa adica nadejdea mantuirii, nu certitudinea. Fratilor, fara spovedanie, fara dorinta de a ne curati viata, nu se mantuieste nici un crestin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.”

Acelasi mare parinte, mai spune: „Vanzare buna celor care comercializeaza acesti idoli in miniatura: visul, epistolia, talismanul si bijuteria de la Ierusalim. Iar putin credinciosilor care le cumpara inselare usoara daca sunt slabi. Dar sa nu fie nimeni slab!”

Teodor Danalache^[41]

În cărțile despre Părintele Arsenie Boca vedem același stil incult, pueril și fantastic, iar în cărțile, predicile și picturile sfinției sale vedem același accent pe vedenii și învățături simpliste, doar că acoperite cu o formă savantă, însă includ aceleași erezii. Stilul prin care se afișează el însuși este unul intelectual, filozofic, care dorește să epateze. Dar diferența între cele două categorii de cărți este doar una estetică, fiindcă minciuna conținutului este lucrarea cea mai gravă ce poate fi într-o carte. Un intelectual respinge cărțile simpliste, dar în schimb este fascinat de rafinamentul cugetării trupești, chiar dacă nu înțelege exact sensul primejdios, nestăpânind bine Dogmatica Ortodoxă.

De aceea fenomenul Prislop este foarte primejdios atât pentru oamenii fără carte (prin broșurile fantastice), cît și pentru intelectualii ce se iau după simțire, iar nu după învățăturile Sfinților Părinți. El trebuie combătut în ambele registre de lucru: dezvăluite minciunile legendei în aceeași măsură cu explicația ereziilor ascunse în spatele frazelor alambicate, părut duhovnicești de profunzime.

Însă nu trebuie judecat Părintele Arsenie Boca, sfinția sa a avut și…

(c)        Alți dascăli înșelați

Despre Francisc de Assisi am vorbit mai sus, când ne-am edificat în privința picturilor eretice ale Părintelui Arsenie Boca. Despre Mircea Eliade vom vorbi mai jos, dacă ne va ajuta Bunul Dumnezeu, când vom vorbi despre picturile păgâne (de confesiune hindusă) ale sfinției sale.

Aici mai pomenim doar de doi: un arian contemporan Giovanni Papini și… fondatorul sadicilor iezuiți, mult amăgitul și înșelatul Ignațiu de Loyola, ale cărui practici Părintele Arsenie Boca le-a studiat și aplicat cu ardoare, aceasta fiind, poate, una din multele cauze pentru care a devenit… „bici al lui Dumnezeu”.

• Giovanni Papini

GÂNDURI CĂLUGĂREȘTI DE CRĂCIUN

I.‎       Citire din „Viața lui Iisus” a lui G. Papini. ‎Cap. I‎^[42]

Cum ar putea fi călugărească citirea unei cărți care propovăduiește pe Mântuitorul a fi un om bun, dar nu Dumnezeu? Este o realimentare a credinței ariene a Părintelui Arsenie Boca, de care s-a vorbit mai sus.

• Ignațiu de Loyola

Dar în vremea aceea, tânărul Valeriu Boca se ‎interesa și de „mistica comparată a diferitelor ‎religii superioare”, pentru a vedea „prin proprie ‎experiență, cât se. întinde sfera voinței în ‎domeniul vieții sufletești și biologice”7. în acest ‎sens, s-a folosit și de studiile lui Mircea Eliade ‎tipărite în prestigioasa „Revistă de filosofie”.‎

Referitor la interesul său de a cerceta fenomenul ‎religios și dincolo de marginile Ortodoxiei, ‎Nichifor Crainic își amintește într-un ‎proces-verbal de interogatoriu: Afară de aceasta, ‎am tradus și comentat cartea „Exercițiile” lui ‎Ignațiu de Loyola. […] fiind foarte curios să ‎cunoască această metodă de viață spirituală, ‎‎[Arsenie Boca] m-a rugat să i-o traduc și să o ‎comentez.8‎

‎7‎       Ibidem, p. 13. ‎

‎8‎       Dosar informativ 2637/ 1, p. 90.‎^[43]

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din ‎cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor ‎povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan ‎Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu ‎trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie [aici a fost prima și marea greșeală a Părintelui Arsenie Boca: cele mai multe din cele 66 de zile state în Sfântul Munte, le-a făcut idioritmice, de sine și s-a amăgit – n.n.] , ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se ‎mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 – Cuvantul 27, cap. 13, ‎‎36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci ‎cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca țel a placea lui Dumnezeu, este preafericit ‎‎(88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de ‎vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este ‎nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea ‎dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tămăduire. ‎Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii ‎Parinti „parere” (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand ‎nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, ‎socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit ‎legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ‎ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. ‎Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice ‎mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul ‎Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o ‎viata foarte aspra de nevoitor, cu țelul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in ‎trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaiților.‎

Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de înșelare numita „părere” putem da ‎lucrarea lui Toma de Kempis, numita „Urmarea lui Hristos”. Ea răsufla o patima subțire a ‎dulceții si o cugetare semeață, care naște in oamenii orbiți si plini pe deasupra peste măsură ‎de patimi, o desfătare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericiții si ‎întunecații ! Ei nu pricep, ca adulmecând damful subțire al patimilor care trăiesc in ei, se ‎îndulcesc de el, socotindu-l in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu înțeleg ca de ‎desfătarea duhovniceasca sunt in stare doar sfinții, ca înaintea desfătării duhovnicești trebuie ‎sa meargă pocăința si curățirea de patimi, ca desfătarea duhovniceasca nu sta in puterea ‎păcătosului, ca el trebuie sa se cunoască pe sine ca fiind nevrednic de desfătare, sa o alunge, ‎daca aceasta va începe sa-i dea târcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o ‎vădita si pierzătoare amăgire de sine, ca pe o mișcare subțire a slavei deșarte, a cugetării ‎semețe si a patimii dulceții. [ce bine dacă ar fi știut și Creștina aceasta și ar fi plâns pentru relația ei cu un eretic în loc să primească bucurii și lumini asupra rodului păcatului ei. I-ar fi transmis, poate, lacrimi de pocăință fiului ei și ar fi fugit bietul de el de înșelare – n.n.] În pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vârtoasă ‎înșelare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (După ‎căderea Bisericii de Apus de la cea din Răsărit), recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc a ‎fost răpit la cer” spune scriitorul Vieții acestuia, „Dumnezeu Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, ‎fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea întâietate, Fiului Sau Celui după fire, sau fiului ‎după har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât aceasta hulă, ce poate fi mai ‎întristător decât aceasta amăgire !‎[…]

Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din ‎Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de ‎vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi ‎foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre ‎cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau ‎habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor ‎Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre ‎staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Rugaciunea cu luare-aminte cere ‎lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-‎aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de ‎vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie – unul ca acesta apare inaintea celor ‎ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, „neispravit” in toate privintele. ‎Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe ‎nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta ‎lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, ‎iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o ‎nerusinare plina de indrazneala [ca un bici al lui Dumnezeu – n.n.], fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, ‎infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si ‎pierzatoare. Sfant si gata ! [chiar și al Ardealului – n.n.] De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe ‎care le are societatea omeneasca spre asemenea lucruri: „rabdati”, scrie Apostolul Pavel ‎catre Corinteni, „de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de ‎va loveste cineva peste obraz” (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, ‎fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat ‎pecetea smereniei, a „blandetii si ingaduintei lui Hristos” (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre ‎nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti – aceasta dupa ‎caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea – s-au rugat si au ‎ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti ‎sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc ‎capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici ‎credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost ‎intotdeauna „extatica” din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. Intr-o ‎asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui ‎era atat de aprinsa si de ațâțată, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca ‎si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau ‎raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; ‎lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se ‎savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea ‎neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe ‎temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa. Se stie ‎ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin ‎bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari ‎‎- se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei ‎iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). ‎Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune ‎sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul ‎celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. „Cel ce vede duhul amagirii – in ‎vedeniile care-i sunt infatisate”, a spus Preacuviosul Maxim Cavsocalivitul, „foarte adesea ‎este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii ‎adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, ‎este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea ‎Preacuviosului Maxim Cavsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).‎^[44]

De unde oare a putut cunoaște Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, atât de amănunțit, fenomenul Prislop și cum se va manifesta generatorul lui?

Iată ce impact a avut Ignatiu de Loyola asupra inițiatorului acestui fenomen:

PĂRINTELE ARSENIE BOCA

DINCOLO DE CHIP

Evanghelia aceasta prezintă pe Iisus în misiune „prin orașe și sate, ‎propovăduind și binevestind împărăția lui Dumnezeu”. Era însoțit de cei 12 ‎ucenici si de niște femei, cărora Iisus le făcuse bine si de aceea ele îl urmau și-I ‎aveau de grijă din averile lor.‎

E un tablou simplu și impresionant.‎

Ignatiu de Loyola era un militar ambițios; din ambiție a creat ordinul ‎iezuit, numai ca să facă si el ceea ce făcuse sfântul Francisc de Assisi. Metoda ‎duhovnicească a lui Ignatiu de Loyola se bazează pe imaginație.‎

Îți reprezinți cu mintea pe Iisus într-o împrejurare oarecare și te închipui ‎și pe tine amestecat printre auzitorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această ‎închipuire și în toate sentimentele ce le trezește această transpunere.‎

Pentru începător e o treabă de ajutor [zicând aceasta el acceptă această metodă de îndrăcire, tocmai la începătorii care nu au habar de cum se manifestă înșelarea. Probabil și sfinția sa a practicat-o, și crezând că amăgirea în care a căzut ar fi ceva pozitiv, a îngăduit-o la începători. Vedeți ce a pătimit din cauza ei în gară, când văzând un drac l-a confundat cu Hristos. Pomenind mai apoi respingerea adevăratei duhovnicii față de această metodă, nicidecum nu o combate pe prima, cum am spera, ci doar o numește riscantă și se arată pe sine mare cunoscoător și comparator al celor două metode. Prin aceasta cu o perfidie sporită și acoperită de o falsă cunoaștere integrală lasă fără grija că va fi combătut vreodată momeala întinsă pentru cei neatenți și fascinați de experimentele Părintelui Arsenie Boca ca aducătoare de faimă, sfințenie și minuni. Mai mult, sfinția sa oarecum socotindu-l inferior pe Ignațiu de Loyola, iar lansează pe neobservatelea, ideea că amăgitul Francisc de Assisi ar fi Sfânt. Astfel că ne propune ca bune două căi de înșelare, ca fiind lucrări duhovnicești de sfințire: cea a lui Ignațiu mai riscantă, cea a lui Francisc mai sigură – n.n.]; dar riscurile imaginației sunt ocolite ‎în duhovnicia Răsăritului. (Năluciri, vedenii false, etc.)‎ [dacă știai aceasta, părinte, de ce nu ai urmat și sfinția ta duhovnicia, ba mai îndemni și pe ucenicii începători ai sfinției sale să urmeze rătăcirea? – n.n.]

Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, ba și vedeniile ‎reale le refuză – nu din rea credință sau din duh de împotrivire, ci din grija de-a ‎nu greși primind orice. Și se știe că Dumnezeu nu se supără când se stă pe acest ‎punct de vedere.‎

Meditația ortodoxă [termenul de meditație este cu totul străin Ortodoxiei. Ea cunoaște contemplația, care este cu totul altceva – n.n.] e cu termenii care „nu pun tipar pe minte”, cum zice ‎unul din sfinți, termeni care nu stârnesc nici o imagine. Iată câțiva termeni fără ‎chip: „Eu sunt Adevărul”; „Dumnezeu este iubire”; „Duh este Dumnezeu”; ‎‎„Cunoașterea de Dumnezeu este viața veșnică”, etc.‎

Dar fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, ca unii ce trăim în ‎hotarele vremii, poate fî Iisus contemporanul sufletului nostru peste veacuri; ‎contemporan peste timp și chip.‎

Iată o motivare și un cadru a rugăciunii meditative: „Doamne Iisuse ‎Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.‎ [ea nu este o tehnică și cu atât mai puțin o rugăciune meditativă. Este lucrarea dureroasă a pocăinței ce își cere iertare și cheamă pe dulcele Iisus în ajutor – n.n.]

Inspirăm atotprezența Sa în Preasfânt numele Său și expirăm chipul ‎nostru de păcat…‎

Prislop,‎         Marți XXI

‎10.‎    X.49‎     Luca 8,1-3‎[45]

(d)        Mândria: din copilărie până la sfârșit

De mic a manifestat mândrie, care s-a dezvoltat apoi, datorită învățăturilor înșelătoare din filozofie, religii, știința cu nume mincinos și vedenii în credința în preexistența sufletului, neluând aminte că omul este creat din părinții săi, deci nu poate să se zămislească oricând și oriunde, ca și cum ar fi pictat, contrazicând învățătura Sfintei Biserici:

‎1923. -Sînt trei teorii despre suflet: a), a preexistențialismului, condamnat de Biserică (V. ‎Dogmele); b). traducianismul animal, adică teoria prin care se arată că sufletul se transmite de la ‎părinți la copii ca și Ia animale, după regula pusă odată de Creator, neaprobate de Biserică; c). ‎învățătura creaționismului pe care o învață Biserica. Sufletul fiecărui om este creat de Dumnezeu. ‎Alte explicații de amănunt nu s-au dat. Se pare că această învățătură, într-o explicare mai pe larg, ‎în care să se cuprindă și aspectele vieții de ereditate trupească și sufletească, ar putea fi expusă ‎cam astfel: sufletul fiecărui om este creat de Dumnezeu, nu din nimicul absolut ca a lui Adam, ci ‎din realitatea părinților născători asemenea cu Eva din Adam. Așa se explică mai bine paternitatea ‎dumnezeiască a proprietății creaționale precum și a colaborării părinților pământești ‎binecuvântați în viața și în urmașii lor.‎^[46]

Așa se explică și de ce Părintele Arsenie Boca a semănat cu tatăl său în uniatism, în înșelare cu maica sa, în atracția față de învățăturile mincinoase cu amândoi și în instabilitatea față de monahism cu relația dintre ei. Desigur că un asemenea amestec unic nu putea să se zămislească din alți părinți, de niciunde. Și Iosif, și Creștina, și Zian sunt unicate în univers. În schimb, dacă ar fi preexistat sufletul, cum credea Părintele Arsenie Boca, putea ateriza oriunde, depinzând doar trupul cu arborele lui genetic și bolile lui de patimile „aeroportului”, fiind ca o îmbrăcăminte exterioară, cum propovăduia sfinția sa.

‎250. Dumnezeu pe toți îi trimite ‎înzestrați și ‎în stare să fie drepți. Dar, ‎trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri ‎părintești, ‎care-i ‎spetesc și-‎i încovoaie‎ spre pământ. ‎Pe urmă, ‎slăbiți de osteneala vieții ‎și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.‎^[47]

Părintele Arsenie a spus că putea să fie oriunde în lumea asta, dar l-a ‎rânduit Dumnezeu la noi, la români, pentru rugăciunile martirilor ‎Brâncoveni. [deci, în concepția sfinției sale este un mare dar făcut poporului Român. Noi am zice că un cuvânt smerit ar fi fost: „am primit un dar de la Dumnezeu să mă nasc Român și să devin Ortodox”. Ci, o, Doamne, prefă Tu această mare ispită și primejdie pentru neamul românesc: lucrarea și învățătura sfinției sale, ce duce în iad pe cei ce îl urmează și nu se pocăiesc, într-o trezire după gustarea amarului rătăcirii, ca un vaccin și o cale spre iscusință în lupta cu amăgirea. Ajută-ne să ne lămurim de primejdia și viclenia căii de la Prislop – n.n.]

Mântuitorul i-a spus să fie pictor de suflete, să picteze în ‎inimile oamenilor credință, să facă din oameni icoane vii. Și a reușit! ‎‎

[doar că au ieșit tablouri nefericite, nesemănând cu Hristos ci cu sfinția sa – n.n.] (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbăta de Sus) ‎^[48]

Îmi spunea Părintele Arsenie că inima ‎Sfinției Sale este la Sfânta Icoană a Maicii ‎Domnului de la Sâmbăta, încă de când a fost ‎zămislit în pântece de fericita mamă, ‎Cristina. De copil zicea: „Eu sunt Zian. ‎Veniți la mine și eu vă voi duce la Hristos”. ‎Așa îi vorbea Duhul Sfânt, Care era în el.‎

Nu pot să ascund bucuria aflării Sfintei ‎Icoane a Maicii Domnului, la care s-a rugat ‎Cristina, mama Părintelui Arsenie, și chiar ‎Părintele Arsenie însuși, de mic copil. Pe dosul icoanei, care este din carton, se ‎găsesc cuvintele scrise de Părintele Arsenie: Aceasta este icoana cea mai dragă a mamei ‎mele, Cristina Boca. Privind la ea, la Maica ‎Prea Curată, îi cerea cu lacrimi să-i dea și ei ‎un băiat, și i-a dat, pe mine, Zian Boca, mai ‎târziu Arsenie Boca. Rugați-va și voi, toți ‎cei ce o priviți pe Maica Cerului, pe Maica ‎Precista, cum ne-am rugat și mama mea și ‎eu. Amin și slavă” [și iată… în loc să fie cuvinte de recunoștință față de Maica Domnului și Domnul nostru Iisus Hristos, la a căror asemănare ar trebui să ne poarte o Sfânta Icoană, sunt cuvinte de gravă mândrie, îndemnând la asemănarea cu sfinția sa și mama lui, tocmai în acea lucrare rătăcită care i-a dus pe amândoi la vedenii și primejdii veșnice numită: falsa rugăciune. Suntem îndemnați când o privim pe Maica Domnului să nu ne rugăm la Ea, ci să ne împrăștiem cu mintea și să ne gândim cum s-au rugat ei, și să îi imităm. Dar în felul acesta, tocmai când ar trebui să avem model direct, prin privirea simplă, chiar pe Născătoarea de Dumnezeu, ne-am abate spre alt model, desigur inferior. Dacă n-ar fi fost această patimă atât de prezentă în gândirea Părintelui (de a ne face pe noi după chipul și asemănarea lui), ar fi spus „rugați-vă, că și eu cu mama mea m-am rugat”. Dar și așa ar fi fost penibilă evidențierea de sine. Ne întrebăm, văzând catastrofele pictate la Drăgănescu, și roadele rugăciunilor în viețile lor, oare obiectul la care se închinau ei chiar era o Sfântă Icoană sau doar un tablou religios, o grozăvie neasemănată? – n.n.] .‎

Să vă dea și vouă, celor care citiți și mă ‎credeți, bucuria pe care am avut-o eu, ‎Preotul Petru, când m-am închinat la ‎această icoană. Am înțeles de la Sfinția Sa ‎că Maica Domnului i-a învățat multe taine ‎ale dumnezeirii Fiului ei și pe ucenici, și pe ‎evangheliști, și pe sfinți și chiar și pe ‎păcătoșii care se smeresc și cred în ‎Cuvântul lui Dumnezeu. Stăpânirea ei este ‎nebiruită și nelimitată asupra îngerilor și ‎oamenilor. Și cuvintele Părintelui Arsenie, ca ale unui ucenic adevărat al Maicii ‎Domnului, erau curate ca un izvor tainic, ‎venit de sus, care vindecă rănile sufletești și ‎trupești.‎ [Aici Părintele Petru greșește. Niciodată Maica Domnului nu a propovăduit erezii, fiindcă niciodată nu S-a propovăduit pe Sine, ci pururea îndemna pe ceilalți către Fiul Ei, numindu-se roabă. Chiar și atunci când constata că o vor ferici toate neamurile se uimea, umilindu-se, simțindu-se nevrednică și atribuind totul iubirii și măririi lui Dumnezeu:

Ioan 2:5 Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceți orice vă va spune.

Luc 1:38 Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea.

Luc 1:46 Și a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. 47 Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, 48 Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. 49 Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. 50 Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El. 51 Făcut-a tărie cu brațul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. 52 Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și a înălțat pe cei smeriți, 53 Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară deșerți. 54 A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Și aducă aminte de mila Sa, 55 Precum a grăit către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui, în veac.

Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mergea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtășea. La sfârșitul slujbei, când alții se împărtășeau, ar fi vrut și el să se împărtășească, dar se socotea nevrednic și păcătos. Stând mai deoparte și privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândețe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtășești?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te și te împărtășește…”. Spunând acestea, tânărul a început să plângă în hohote și, așezându-se într-un colț, a rămas acolo, continuându-și pocăința.

 Am rămas cu toții în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.^[49]

Așadar Părintele Arsenie Boca, procedând invers, este evident că, din păcate, nu a fost ucenicul Ei. – n.n.]

După ce a terminat liceul la Brad, ‎Părintele Arsenie dorea să meargă la aviație. ‎Dar s-a mâhnit mult și a plâns, că, ne‎având bani să plătească garanția cerută, a ‎trebuit să renunțe. Atunci, rugându-se înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului, ‎ca Samuel Proorocul, a auzit un glas din cer, ‎care i-a zis: „Nu mai plânge, Ziane, că te ‎voi înălța eu cu mult mai mult decât ‎avioanele”. [ce promisiune diavolească batjocoritoare. În loc de Împărăția Cerurilor înălțimea redusă a avioanelor. Probabil arhiconul se referea la vămile văzduhului de unde era trimis să-l ispitească pe Părintele. Un cuvânt vulgar, care niciodată n-ar putea ieși din inima Maicii Domnului. Și ce nepotrivită comparație, când tocmai Sfântul Prooroc Samuel în vedeniile sale cerea sfatul duhovnicului său, socotindu-se și el rob, și punea atâta preț pe ascultare:

1Re 3:4 A strigat Domnul către Samuel: „Samuele, Samuele!” Iar el a răspuns: „ Iată-mă!” 5 Și a alergat la Eli și a zis: „Iată-mă! La ce m-ai chemat?” Acela însă a răspuns: „Nu te-am chemat. Du-te și te culcă!” Și s-a dus Samuel și s-a culcat. 6 Iar Domnul a strigat a doua oară pe Samuel: „Samuele, Samuele!” și acesta s-a sculat și a venit iar la Eli și a zis: „Iată-mă! De ce m-ai chemat?” și acela i-a zis: „Nu te-am chemat, fiul meu! Du-te înapoi și te culcă!” 7 Samuel nu cunoștea atunci glasul Domnului și cuvântul Domnului nu i se descoperise încă. 8 Dar Domnul a strigat pe Samuel și a treia oară. Și s-a sculat acesta și a venit la Eli și a zis: „Iată-mă! La ce m-ai chemat?” Atunci a înțeles Eli că Domnul cheamă pe copil. 9 Și a zis Eli către Samuel: „Du-te înapoi și te culcă și când Cel ce te cheamă te va mai chema, tu să zici: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!” Și s-a dus Samuel și s-a culcat la locul său.10 Și a venit Domnul și a stat și a strigat ca întâia și ca a doua oară: „Samuele, Samuele!” Iar Samuel a zis: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!”

1Re 15:22 A răspuns Samuel: „Au doară arderile de tot și jertfele sunt tot așa de plăcute Domnului, ca și ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decât jertfa și supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor.

– n.n.]

Această mărturie mi-a spus-o ‎călugărul nevăzător Sebastian, de la ‎Mănăstirea Sâmbăta de Sus (Brașov).‎

Dar înălțimile de har au fost împletite ‎cu chinuri mucenicești și încercări de tot ‎felul. De aceea, zicea: „Mă’,- dacă ați avea ‎voi crucea mea, v-ar zdrobi! Dar să nu v-o ‎dea Dumnezeu”.‎ [cu alte cuvinte el este mai voinic, nu-i ca noi niște prăpădiți. Dar noi știm că din formele de iubirii de sine celei pătimașe sunt tocmai mila de sine, trâmbițarea de sine și mult alt alai:

125. Parintele Cleopa adesea amintea pacatele izvorate din iubirea de sine si indemna pe toti la pocainta, zicand: ”Izvorul a toata rautatea si a tot pacatul este iubirea de sine! Iubirea de sine este iubirea nerationala fata de trup si este cea mai grea si mai subtire dintre toate patimile care robesc firea omeneasca. Din iubirea de sine se nasc: mila de sine, crutarea de sine, indreptatirea de sine, multumirea de sine, trambitarea de sine, lauda de sine, placerea de sine, parerea de sine si toate celelalte pacate stiute sau nestiute”.^[50]

Eram deunăzi aici cu vreo 200-300 de oameni si am vrut să văd si eu ce pricep ei. Eu uit ce mi-a spus doctorul, că vorbesc un ceas pe zi, si zic: „Oameni buni, care-i cel mai mare păcat de pe lume?” Unul a spus că-i avortul, altul a spus că-i mândria, altul a spus că-i păcatul împotriva Duhului Sfânt. Mă rog, fiecare cum s-a priceput. Nici unul n-a spus adevărul. Si le-am spus eu: „Izvorul a toată răutarea si a tot păcatul si rădăcina tuturor răutătilor este iubirea de sine!” Dar ei nu stiau ce înseamnă iubirea de sine. Iubirea de sine este iubirea neratională fată de trup si este cea mai grea si mai subtire dintre toate patimile care robesc firea omenească. De aceea, acest lucru stiindu-L Ziditorul nostru Dumnezeu, ne sfătuieste, zicând:Cine voieste să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-Mi urmeze Mie.

Acest păcat îl mai numesc oamenii „egoism”, sau „eu”, altii „folosintă de sine”, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul numeste iubirea de sine „iubire nesocotită fată de trup”. Ai voie să îngrijesti de trupul tău, să-l hrănesti, să-l îmbraci, să-l odihnesti, dar să nu faci alte fapte rele care-ti spune el, că te duci în fundul iadului. De aceea Mântuitorul, când a spus că urmăm Lui, această conditie a pus: Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine… Lepădarea de sine este cea mai mare virtute care-l duce pe om la sfintenie si la Rai.

Si iată asa iubirea de sine este maica si rădăcina si izvorul tuturor păcatelor. Am să vă spun măcar câteva fiice care izvorăsc din iubirea de sine. Iată din iubirea de sine se nasc: mila de sine, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine, înăltarea de sine, cutezanta de sine si nesimtirea, care-i moartea mintii si moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Din iubirea de sine se nasc: vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, gluma, râsul, săguirea, vorba desartă, osândirea. Din iubirea de sine se nasc: mândria, trufia, semetia, ura, zavistia, pizma, invidia, răutatea, tinerea de minte a răului, dorinta de răzbunare, lăcomia pântecelui, mâncare mai mult decât trebuie, mâncare a doua oară, un pahar mai mult decât trebuie, somn prea mult, întunecarea mintii si betia.Din iubirea de sine se nasc: păcatele cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea, închipuirea, înfumurarea, duplicitatea, rivalitatea, încăpătânarea, amărăciunea, ironia, ambitia, înselătoria, cruzimea, neomenia, blasfemia, înfurierea năprasnică, lingusirea, împătimirea, obrăznicia, neastâmpărarea, iubirea de stăpânire, dorinta de a porunci la altii, prefăcătoria, îngâmfarea, neevlavia, nepocăinta, neluarea aminte, pregetarea, pierderea vremii în desert, rătăcirea gândului, răutatea, acedia, adică moleseala vointei. Din iubirea de sine se nasc: iubirea de bani, iubirea de plăceri, iubirea de avere, iubirea de agoniseală, iubirea de slavă. Din iubirea de sine se nasc: mâhnirea, întristarea, deznădejdea, descurajarea, împutinarea de suflet, îndoiala, nechibzuinta, nesuferirea, nedreapta socoteală, iscodirea.

Nu vă mai spun alaiul întunericului, că, dacă v-as spune câte se nasc din iubiea de sine, mă apucă miezul noptii. Si nu putem spune la mănăstire că n-am gresit, pentru că totdeauna gresim lui Dumnezeu, cu iubirea de sine, numai că nu cunoastem în ce fel si în ce chip ne robeste pe noi. Iată de ce a pus Mântuitorul prima conditie pentru a putea să-I urmăm Lui, ca mai întâi de toate să ne lepădăm de sine, adică de patimile amintite mai înainte.^[51]

Recunoașteți despre cine vorbea Părintele Cleopa? Desigur că nu despre Părintele Arsenie Boca, ci despre noi toți. Dar astfel de manifestări nu pot fi nici ale vreunui Sfânt. Așadar, nici să nu îl judecăm, dar nici să nu-l urmăm.

Ce taine minunate i-a descoperit ‎Părintelui Arsenie Maica Domnului în ‎Sfântul Munte Athos, prin Sfântul Serafim ‎de Sarov, cum a auzit monahul Sebastian, ‎cei nevăzător, de la Sâmbăta! Multe nu le-a ‎putut mărturisi Părintele la nimeni. [ce bine că nu le-a transmis, pe câți i-ar fi înșelat cu cine știe ce învățături demonice. Căci Sfântul Serafim de Sarov se numea pe sine cu smerenie sărmanul Serafim, dar învățăturile de mai sus nu pot proveni de la el, căci sunt stricate de modul invers de a lucra, tocmai prin otrava cea mai puternică împotriva mântuiri sufletului: plăcerea de sine – n.n.] ^[52] ‎

De unde se vede că mândria nu l-a părăsit nici când a înaintat cu vârsta, lucrul este evident și mai jos, în autobiografia sfinției sale. De aici mai desprindem și că a fost superficial în studii, având o pregătire eclectică, mai degrabă ecumenistă, cu o puternică latură scientistă de tip antropozofic, și doar sporadic Ortodoxă, atât în teorie cât și în practică:

Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a ‎omului, și purta titlul: „încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933.‎

În vacanță mă ocupam cu pictura.‎

Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis ‎anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ‎ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la ‎Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și ‎grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de ‎anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină ‎cursul. [deci, de unde ideea că a studiat medicina? De aici se vede că a făcut niște cursuri întrerupte, de care nici el nu era mulțumit, în vederea picturii. Atât de slabe au fost cursurile încât tablourile pictate de sfinția sa nu sunt nici măcar realiste ci doar caricaturiste, de tip sovietic și american, ca benzile desenate. Iar de înțelegerea eronată, ușuratică, eclectică, după „medicina pe înțelesul tuturor”, a geneticii și fiziologiei femeii vom vorbi la învățăturile sfinției sale păgâne, dacă ne va ajuta Dumnezeu – n.n.]

Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie ‎neplăcută. în mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte ‎frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Belle-Arte ‎ne tratau ca fiind în afară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost ‎complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică.‎ […]

Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde ‎vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)‎ [după metode se vede că îngerul păzitor era unul ca Jivril – n.n.]

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie ‎cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. ‎ [deci se specializa în „teologia muzicală”, adică după ureche – n.n.]

Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am ‎tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. [probabil din franceză, singura limbă străină pe care o știa – n.n.] M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a ‎intra în călugărie.‎ [minunată carte. Ar fi fost de folos să o aplice, mai ales în privința ascultării, și după ce a intrat în călugărie – n.n.] […]

Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ‎ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de ‎clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu ‎și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te ‎poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață.‎ [prietenie prin concurență, probabil că… în smerenie. Interesant reper de depășire în lucrarea lăuntrică – n.n.]

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a ‎unei idei a evreilor.‎ [se vede că Părintele ori credea în mesianismul evreiesc, ori spunea așa din lingușeală, ca să scape basma curată că nu este legionar, fiindcă declarația era făcută în 1945 și are o vădită tentă de manipulare politică, pentru a fi politic corect în viziunea comunistă – n.n.]

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, la o biserică din Bixadul Oltului, care ‎era de zugrăvit în frescă împreună cu profesorul meu Costin Petrescu. îndată după terminarea acelui ‎an de practică, ce însă a fost mai scurt, am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul ‎Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ‎ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans ‎Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.‎

Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a ‎României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, ‎precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin ‎meșteșugul călugăriei.‎

M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară pe la Moravița am ‎văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.‎

De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte ‎de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și ‎alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.‎

în Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind ‎numele Arsenie.‎

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea ‎Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an ‎la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. [ce bine ar fi fost. De ce nu a învățat de la iconarii ruși canonicitatea? – n.n.] Se întâmplă în vremea asta că ‎ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie ‎Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic.[chiar frumos! Dar de ce oare nu a păstrat această lucrare până la sfârșit. Ar fi scăpat, poate, de toate primejdiile – n.n.] ‎A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri. ‎

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, ‎năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu ‎oamenii, deși nu eram preot. [aici se arată marea ispită a misiunii înainte de vreme, prin care a căzut până la a o salva pe Julieta de sinucidere, periclitându-și propria mântuire. Sunt unii oameni aleși pentru preoție prin chemare de sus făcând voia Domnului, pe alții îi cheamă ierarhia și, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu toți sunt aleși de Dumnezeu, fiindcă nu întotdeauna voia aproapelui (nici măcar a mulțimii) e bunăvoința lui Dumnezeu (uneori este îngăduința Lui), dar sigur nu este după voia lui Dumnezeu cel care din voia proprie se aranjează ca preot, indiferent pe baza cărui raționament, cât de înalt. Vom vedea că sfinția sa nu se face preot la îndemnul ierarhilor, nici al duhovnicului său, de care nici nu pomenește, nici prin vreo chemare autentică de la Dumnezeu, ci din propria părere greșită, bizuindu-se pe sine, pe mulțime și raționând nu înalt ci josnic, bazat pe o minciună: – n.n.] Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau a ‎păcatelor.[cuvânt eretic, potrivnic Sfintei Evanghelii:

Ioan 9:2 Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?:3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

De la o astfel de înțelegere greșită se ajunge și la o concluzie foarte greșită: a te arunca în a da sfaturi la alții, nefiind încă sfătuit și a începe misiunea înainte de a începe pocăința – n.n.]

Așa m-am văzut silit să primesc preoția [nu a fost silit, ci a voit el însuși pe baza unui raționament greșit, statistic, neduhovnicesc, care îl va face să meargă din greșeli în greșeli, după cum vom vedea – n.n.] și misiunea majoră a propovăduirii lui ‎Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca – să aibă pacea lui ‎Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață.

[pacea o dobândește omul numai când află voia lui Dumnezeu și se unește deplin cu ea, fără nici o despărțire. Iar aceasta se obține, cu adevărat, doar la despătimire. Restul e tulburare, osteneală și război:

Dar dacă Făcătorul celor văzute a semănat în fire în chip natural rațiuni ‎duhovnicești de-ale înțelepciunii și moduri de purtare cuviincioasă, atunci ‎urmează că orice minte încununată cum se cuvine, cu virtute și cunoștință, ‎împărățind, asemenea marelui Ezechia, peste Ierusalim, adică peste o deprindere ‎ce nu vede decât pacea, sau peste o stare lipsită de orice patimi (căci Ierusalim se ‎tâlcuiește “vederea păcii“), are toată zidirea în stăpânirea ei prin formele care o ‎alcătuiesc. ‎[…]

Iar făcând așa, fiecare poate ajunge la starea de pace, prin izbăvirea de patimi și ‎se poate îndeletnici cu contemplarea lucrurilor.‎^[53]

Dar aceasta nu se poate dobândi în orice împrejurări. Aceasta o știa bine Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare. Mare pagubă a avut Arsenie cel mic că nu a luat aminte la învățăturile celui al cărui nume și l-a ales:

Trebuie să fugim de oameni, chiar și duhovnicești:

Zis-a avva Marcu către avva Arsenie: “Pentru ce fugi de noi?” Răspunse bătrânul: “Dumnezeu știe, că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu oamenii și cu Dumnezeu. Cele de sus, mii ‎și milioane fiind, au numai o voie, oamenii însă, au multe voi. Deci nu pot să las pe Dumnezeu ‎și să vin întru petrecerea cu oamenii”

Trebuie să avem răbdare îndelungă vreme:

3. Un frate oarecare șezând singur deosebi în Kellia, se tulbura. Mergând la avva Theodor din muntele Fermi, i-a spus acestuia despre tulburarea sa. Bătrânul i-a zis: „Mergi, smerește-ți gândul tău la supunere și petrece împreună cu alții!” După câtva vreme s-a întors acesta către bătrânul și i-a zis lui: „Nici împreună cu oamenii nu mă odihnesc”. I-a zis bătrânul: „Dacă nici singur deosebi nu te odihnești, nici împreună cu alții nu te împaci, pentru ce-ai mai ieșit la viața călugărească? Au nu ca să suferi necazurile? Spune-mi, câți ani ai de când ești în chipul acesta?” Răspuns-a fratele: „Opt”. Zis-a lui bătrânul: „Cu adevărat eu am în chipul acesta șaptezeci de ani și nici într-o zi n-am aflat odihnă, iar tu în opt ani voiești să ai odihnă?” Și aceasta auzind fratele, întărindu-se s-a dus.29

Mai ales, trebuie să nu ne angajăm în misiune mai înainte de a ne cunoaște realitatea duhovnicească și de a ne vindeca, stând la liniște:

2. Spunea un bătrân oarecare despre trei frați silitori care s-au sfătuit împreună să-și aleagă fiecare dintr-înșii câte o faptă bună, pe care păzind-o să se mântuiască prin ea. Deci cel dintâi și-a ales să fie împăciuitor, adică să se silească să-i împace pe cei pe care-i va vedea că sunt învrăjbiți, după cuvântul Domnului ce este scris: «Fericiți sunt făcătorii de pace». Cel de al doilea și-a ales să cerceteze bolnavii și să le slujească lor, iar cel al treilea și-a ales fără-de-grija, adică viața liniștită și aceasta a mers de s-a sălășluit în pustie. Deci cel dintâi, care își alese să fie împăciuitor celor învrăjbiți, văzând că nu poate să-i împace pe toți și scârbindu-se de multa lor gâlceavă, s-a lăsat de acea slujbă și sculându-se a mers la fratele său care își alesese să slujească bolnavilor. Dar mergând la dânsul, l-a găsit pe acesta scârbit, că s-a săturat a mai sluji bolnavilor văzând că nu poate nici într-un chip să le facă tuturor pe voie. S-au sfătuit atunci amândoi să meargă la fratele lor cel din pustie, care și-a ales fără-de-grija. Și așa, sculându-se, au plecat spre dânsul și i-au spus amândoi întâmplările și supărările lor rugându-l să le spună el ce a isprăvit cu fără-de-grija lui în acea pustie? Acesta, tăcând puțin, s-a ridicat și mergând până la o baltă a adus apă cu un vas, a umplut un pahar cu apă și l-a adus la dânșii spunând: „Căutați, fraților, și vedeți bine cum este această apă”. Și era apa tulbure, pentru că atunci o luase din baltă. Zis-au frații: „Vedem, frate, că este tulbure”. Și punând-o să stea puțin, s-a așezat și s-a limpezit apa ca cristalul. Atunci luând-o așa limpede, iarăși le-a arătat-o lor, zicând: „Căutați acum, fraților și vedeți apa aceea care era tulbure, cum s-a limpezit”. Iar ei, căutând, se minunau, că își vedeau într-însa ca în oglindă, fețele lor. Apoi le-a zis: „Vedeți, fraților, și înțelegând să cunoașteți, că precum ați văzut apa aceasta cum era întâi tulbure și întunecată, iar acum o vedeți limpede și luminată, așa este și acel ce trăiește în lume cu oamenii: de tulburarea gâlcevilor lumești este tulburat și întunecat și nu își vede păcatele și răutățile sale. Iar dacă se deosebește pe sine și iese din gâlceavă, atunci i se limpezește inima și mintea și toate simțirile lui. Astfel, își vede și își cunoaște păcatele și răutățile sale”. [54]11

Pentru a avea darul păcii în mijlocul mulțimii trebuie să iubești norodul, nu să fii un „bici al lui Dumnezeu”:

Părintele Ioan din Kronștadt. Să ne oprim puțin asupra lui, căci el a trăit în vremea ‎noastră și l-am văzut rugându-se cum nu i-am văzut pe alții.‎

Îmi aduc aminte cum, după Liturghie, când i s-a adus calul și trăsura și s-a urcat să ‎șadă în ea, norodul l-a înconjurat cerându-i binecuvântarea și chiar într-o asemenea ‎înghesuială sufletul lui rămânea neîncetat în Dumnezeu și în mijlocul unei asemenea ‎mulțimi nu era împrăștiat și nu-și pierdea pacea sufletească. Cum a ajuns însă la ‎aceasta? Iată întrebarea noastră.‎

A ajuns la aceasta și nu era împrăștiat, pentru că iubea norodul și nu înceta ‎rugându-se pentru el Domnului:‎

‎„Doamne, dă pacea Ta poporului Tău.”‎

‎„Doamne, dă robilor Tăi Duhul Tău Cel Sfânt ca El să încălzească inima lor cu ‎iubirea Ta și să-i povățuiască la tot adevărul și binele.”‎

‎„Doamne, vreau ca pacea Ta să fie în tot poporul Tău, pe care l-ai iubit fără preget și ‎L-ai dat pe Unul-Născut Fiul Tău ca să mântuiască lumea [In 3,16].”‎

‎„Doamne, dă-le lor harul Tău ca în pace și iubire să Te cunoască și să Te iubească pe ‎Tine și să spună ca Apostolii pe Muntele Tabor: „Bine este nouă să fim împreună cu ‎Tine” [Mt 17,4].”‎

Astfel, rugându-se neîncetat pentru norod, el își păstra pacea sufletului, noi însă o ‎pierdem, pentru că nu este în noi iubire pentru norod.‎

Sfinții Apostoli și toți sfinții doreau mântuirea norodului și, stând în mijlocul ‎oamenilor, se rugau fierbinte pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea de a iubi norodul; ‎și noi, dacă nu vom iubi pe fratele nostru, nu vom putea avea pace.‎

E bine ca fiecare să cugete la aceasta.‎[…]

Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet și în trup?‎

Pentru aceasta trebuie să iubești pe toți oamenii ca pe tine însuți și să fii gata de ‎moarte în fiecare ceas. Când sufletul își aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie ‎și se predă cu totul voii lui Dumnezeu și dorește să fie în pace cu toți și să iubească pe ‎toți oamenii.‎

Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să șadă ca Iov pe gunoi și ‎să-i vadă pe ceilalți în slavă; atunci sufletul se bucuros că e mai rău decât toți. Taina ‎acestei smerenii a lui Hristos e mare și cu neputință de dezvăluit. Din iubire sufletul ‎dorește fiecărui om mai mult bine decât sine însuși și se bucură când vede că alții stau mai bine decât el și se întristează ‎când îi vede că sunt chinuiți.‎ [și atunci cum ar fi putut Părintele Arsenie Boca să aibă pace, văzându-se pe sine mai mare decât pe ierarhii săi? – n.n.] […]

Pe fratele trebuie să-l dojenim cu blândețe și cu iubire. Pacea se pierde dacă sufletul e ‎cuprins de slava deșartă, dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva, ‎dacă vei mustra pe fratele tău fără blândețe și iubire, dacă vei mânca mult sau te vei ‎ruga cu moliciune – pentru toate acestea se pierde pacea.‎

Dacă ne facem obicei să ne rugăm din toată inima pentru vrăjmași și să-i iubim, pacea ‎va rămâne totdeauna în sufletele noastre. Dar dacă disprețuim pe fratele nostru sau ‎dacă-1 judecăm, mintea noastră se întunecă și pierdem pacea și îndrăzneala la ‎Dumnezeu.‎ [și atunci cum ar fi păstrat Părintele Arsenie Boca pacea, dacă pentru a fi văzut bine de oameni declara unele și făcea altele, dacă se considera judecător al fraților, nu iubea și nu îndemna la iubirea de vrăjmași și se purta ca un bici al lui Dumnezeu? Și cum ar fi putut da altora (pacea) ceea ce nu avea?– n.n.]

E cu neputință ca sufletul să aibă pace dacă nu vom cere cu toată puterea de la ‎Domnul să iubim pe toți oamenii. Domnul știa că, dacă nu vom iubi pe vrăjmașii ‎noștri, nu va fi pace în suflet, și de aceea ne-a dat porunca: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. ‎Dacă nu-i vom iubi pe vrăjmași, atunci sufletul va avea uneori o anume odihnă, dar ‎dacă-i iubim pe vrăjmași, pacea rămâne în suflet ziua și noaptea.‎ [așadar, Părintele Arsenie Boca, susținând rezistența anticomunistă în munți, după cum vom vedea mai jos, neîndemnând la iubirea de vrăjmași, putea da sufletului o anume odihnă a gândului, amețind conștiința (prin falsa mângâiere că osteneala din râvnă rătăcită este bună pentru patrie și Dumnezeu), dar nu putea aduce pacea care provine doar din iubirea de vrăjmași – n.n.] ^[55]

Așadar, ca Părintele Arsenie Boca să fi putut da pace, ar fi trebuit ca multă vreme să stea la liniște, în ascultare de un bătrân, să își vadă păcatele și răutățile sale, să se despătimească, să nu iubească slava deșartă, să nu fie duplicitar și mai ales să ajungă în a iubi norodul, devenind blând și smerit cu inima și îndemnând la iubirea de vrăjmași. Numai așa putea învăța și pe alții să ajungă la pace, atunci când sfinția sa o avea. Dar pentru aceasta ar fi trebuit să renunțe de a fi „bici al lui Dumnezeu”.

Sfinția sa, însă, a căzut în cursă: s-a aruncat în mijlocul tulburărilor pentru „a face pace”, tulburându-se pe sine și tulburând pe mulți. Așa a pierdut și ceea ce i se părea că are.

Ca să înțelegem gravitatea bolii sărmanului Părinte, să vedem cum descriu Sfinții Părinți starea lăuntrică a călugărului care stă în lume:

‎8. ‎     Zis-a un bătrân: „Precum murind omul într-o cetate, nu mai aude glasurile oamenilor nici ‎gâlcevile, ci odată ce a murit la alt loc s-a mutat unde nu sunt vorbele, lucrurile și gâlcevile ‎omenești; așa și călugărul, când se îmbracă cu sfântul chip și se leapădă de această lume, ‎dator este a-și lăsa părinții săi, rudele și toate neamurile și să meargă la loc unde nu este ‎gâlceavă, nici tulburare, nici deșertăciunile acestei lumi. Iar cel ce se călugărește și nu va ‎ieși dintre rudele și neamurile sale, sau din oraș, sat, ori casa sa, acela este asemenea cu ‎mortul, care zace neîngropat în casă, și se umple casa aceea și tot locul de putoarea lui, ‎pe lângă care casă toți cei ce trec se îngrețoșează de mare putoare se feresc și-și întorc ‎fețele dintr-acolo. Așa și Dumnezeu se îngrețoșează și își întoarce fața Sa de la călugărul ‎care petrece în lume, între neamurile, rudele și prietenii săi”.^[56]‎

Cum ar fi putut da pace Părintele Arsenie Boca când însuși sfinția sa nu o avea, deoarece a plecat la propovăduire mai înainte de vreme, tocmai atunci când nu a fost voia lui Dumnezeu, ci voia sa, renunțând la călugărie pentru a sta cu lumea, neamurile, rudele și mai ales cu Maica Zamfira?

Ce ne învață Sfinții Părinți despre voia lui Dumnezeu în legătură cu preoțirea și propovăduirea?

Despre alegerea pentru preoție, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că nu mulțimile trebuie să decidă prin presiuni (chiar dacă și ele au un cuvânt de spus), nici candidatul prin încredințarea în gândurile proprii (chiar dacă și el trebuie să accepte), ci ierarhia bisericească, căutând voia lui Dumnezeu. Pentru a o afla, nu trebuie să aibă criteriu hotărâtor de alegere mulțimile ale(r)gătorilor, nici vreun alt criteriu în afară de virtutea candidatului și iscusința lui în a îndruma pe ceilalți. Dacă nu face așa, și ierarhia bisericească poate greși, atrăgând mânia lui Dumnezeu, fiindcă nici ea nu este infailibilă:

Sunt însă cu totul de altă părere, pentru că socot că astfel ‎de lucruri au nevoie de multă cercetare. Nu trebuie să te ‎mulțumești numai cu părerea mulțimii, când e vorba să alegi ‎un om vrednic de preoție, ci, o dată cu aceasta, trebuie să-l ‎cercetezi și pe el mai mult decât orice și, mai presus de toate, ‎viața lui. Când fericitul Pavel a spus: ‎״Trebuie să aibă și ‎mărturie bună de la cei din afară“ (1 Tim. 3, 7), n-a înlăturat ‎cercetarea amănunțită și temeinică și nici n-a spus că părerea ‎mulțimii este o dovadă îndestulătoare a vredniciei lui. Că ‎Pavel, după ce vorbise mai înainte multe despre însușirile ‎sufletești ale celui ce are să se facă preot (1 Tim. 3, 1-6), a ‎adăugat mai pe urmă și această condiție, ca să ne arate că la ‎astfel de alegeri nu trebuie să ne mulțumim numai cu părerea ‎mulțimii, ci trebuie adăugate și celelalte însușiri. Se întâmplă ‎de multe ori ca părerea mulțimii să fie greșită; dar dacă ‎cercetezi mai înainte viața și sufletul celui propus pentru ‎preoție, nu mai poți bănui nici o primejdie din partea părerii ‎mulțimii. De aceea Pavel cere să vezi și care e părerea ‎mulțimii, după ce i-ai cercetat mai înainte viața și sufletul. Nu ‎s-a mărginit să spună atât doar: ‎״Trebuie să aibă o mărturie ‎bună“, ci a adăugat ‎״și de la cei din afară“, voind să arate că ‎înainte de părerea mulțimii este nevoie de o cercetare ‎amănunțită a celui propus pentru preoție.‎ 63 […]

Trebuie îndepărtată din sufletul preotului dorința ‎iubirii de putere

Vrei să-ți arăt o altă față a acestei lupte pline de mii și mii ‎de primejdii ?‎

Du-te și privește adunările generale, acelea mai ales în ‎care au loc alegerile conducătorilor bisericești! Vei vedea că ‎preotul este acoperit cu tot atâtea învinuiri pe cât este de mare ‎numărul credincioșilor. Toți câți au dreptul la vot se împart în ‎mai multe partide. Poți vedea că nici adunarea preoțească nu-‎i unită; preoții nu-s uniți nici ei asupra episcopului pe care-l ‎au de ales. Fiecare are părerea lui: unul votează pentru ‎cineva, altul pentru altcineva. Pricina acestei învălmășeli vine ‎de acolo că nu urmăresc toți același lucru, singurul care ar ‎trebui urmărit, anume virtutea sufletului. Dar mai sunt și alte ‎pricini care determină alegerea unuia sau a altuia pentru ‎această cinste. De pildă, un alegător spune: Să fie ales cutare, ‎pentru că este de neam strălucit; alt alegător spune: Să fie ales ‎cutare, pentru că este foarte bogat și nu are nevoie să trăiască ‎din veniturile Bisericii; alt alegător propune pe altul, pentru ‎că a trecut la noi de la eretici; alt alegător propune pe altul, ‎pentru că este prieten cu el; alt alegător pe altul, pentru că e ‎rudă cu el;‎ iar alt alegător pe altul, care îl lingușește; dar nici un alegător ‎nu propune pe cel mai vrednic, nici nu-i pune la încercare ‎sufletul.‎

Departe de mine însă de a socoti aceste pricini ca vrednice ‎de luat în seamă la alegerea preoților, încât n-aș îndrăzni să ‎propun îndată pentru această dregătorie nici chiar pe unul cu ‎multă evlavie, însușire de neapărată trebuință pentru preoție, ‎dacă în afară de evlavie nu are și multă pricepere. Cunosc ‎mulți oameni care au stat toată viața închiși în chilia lor, ‎oameni istoviți de post, care, atâta vreme cât li s-a îngăduit să ‎fie singuri și să se îngrijească numai de mântuirea lor, ‎bine plăceau lui Dumnezeu și sporeau, nu puțin, în fiecare zi, ‎filosofia lor. Dar când au venit între oameni și au fost siliți să ‎îndrepte neștiințele credincioșilor, unii chiar de la început și-‎au părăsit posturile, pentru că nu erau destul de pregătiți ‎pentru o slujire atât de mare; alții, siliți să rămână mai departe ‎în posturile lor, n-au mai dus viața îmbunătățită de mai ‎înainte și s-au păgubit și pe ei foarte mult și nici altora nu le-‎au fost de vreun folos.‎

Mai mult. Nu voi ridica la dregătoria cea mai înaltă nici pe ‎unul care toată viața și-a cheltuit-o în cea mai de jos treaptă a ‎slujirii bisericești și a ajuns la adânci bătrânețe, numai pentru ‎că-i respect vârsta înaintată. Pentru ce să fac asta, dacă el, cu ‎toată vârsta lui înaintată, este tot nepotrivit pentru dregătoria ‎aceea înaltă ?‎

Nu spun acum aceste cuvinte cu gândul de a ocărî ‎bătrânețile, nici cu gândul de a legiui să fie îndepărtați ‎negreșit de Ia astfel de dregătorii cei ce provin din rândurile ‎monahilor – că s-a întâmplat că mulți monahi au împodobit ‎cu strălucire această dregătorie -, ci pentru că mă străduiesc ‎să arăt că dacă nici evlavia singură,‎ nici bătrânețile adânci nu sunt îndestulătoare spre a arăta pe ‎cineva vrednic de preoție, apoi cu atât mai mult nu ‎îndreptățesc pentru preoție pricinile amintite mai sus: familia ‎strălucită, bogăția, prietenia sau rudenia.‎

Alții adaugă și alte pricini, și mai nesăbuite decât acestea: ‎unii sunt primiți în cler ca să nu treacă cumva în rândurile ‎vrăjmașilor Bisericii; alții, din pricina răutății lor, ca nu ‎cumva să nu facă mari rele Bisericii, de sunt trecuți cu ‎vederea.‎

Se poate închipui, oare, o mai mare nelegiuire ? Când s-a ‎pomenit ca oameni răi și plini de nenumărate păcate să fie ‎cinstiți tocmai pentru fapte pentru care ar trebui pedepsiți și ‎să fie ridicați la vrednicia preoțească tocmai pentru fapte ‎pentru care ar trebui să nu li se îngăduie nici pragul bisericii ‎să-l treacă ?‎

Spune-mi, mai este nevoie să căutăm pricina mâniei lui ‎Dumnezeu, când dăm unor oameni răi și nevrednici să ‎pângărească niște lucruri atât de sfinte și prea înfricoșătoare ? ‎

Când păstorirea credincioșilor este încredințată unor oameni ‎cu totul nepotriviți sau unor oameni pentru care preoția este ‎cu mult mai presus decât puterile lor, atunci Biserica nu se ‎deosebește cu nimic de frământarea și învălmășeala apelor ‎din strâmtoarea Eurip.‎ […]

Și nu se mărginesc numai la atâta, ci mai fac și alte păcate, ‎mai nesăbuite. Nu numai că numesc în posturi din cler ‎oameni nevrednici, dar mai îndepărtează și pe cei vrednici. Și ‎astfel, ca și cum ar trebui să zdruncine trăinicia Bisericii pe ‎două căi sau ca și cum n-ar fi de ajuns cea dintâi pricină ‎pentru a aprinde mânia lui Dumnezeu, mai adaugă și pe a ‎doua, tot atât de groaznică. Că, după părerea mea, este tot atât ‎de groaznic să îndepărtezi pe cei buni, ca și să numești pe cei ‎netrebnici. Și se face asta, pentru ca turma lui Hristos să nu-și ‎poată găsi din nici o parte nici mângâiere, nici odihnă.‎ [deci… de unde pace? – n.n.]

Nu sunt, oare, vrednice aceste fapte de mii și mii de ‎trăsnete ? Nu sunt, oare, vrednice aceste fapte de un iad mai ‎cumplit decât acesta care ne amenință? Totuși, ‎״Cel ce nu ‎vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu“ ‎‎(Iez. 18, 23; 33, 11), îndură și rabdă păcate atât de mari. Cum ‎să nu te minunezi de iubirea Lui de oameni ? Cum să nu te ‎uimească milostivirea Lui ? Oamenii lui Hristos distrug pe ‎cele ale lui Hristos mai cumplit decât vrăjmașii și inamicii lui ‎Hristos, iar Hristos, tot bun, le face încă bine și-i cheamă la ‎pocăință. Slavă Ție, Doamne, slavă Ție ! Cât de mare e ‎adâncul iubirii Tale de oameni! Cât de mare e bogăția ‎răbdării Tale ! Oameni care au ajuns, datorită numelui Tău, ‎oameni cu cinste și cu vază din niște oameni de jos și de ‎nimic, se folosesc de cinstea ce le-ai dat-o împotriva Ta, Cel ‎ce i-ai cinstit, și îndrăznesc să facă fapte de neîndrăznit: ‎necinstesc cele sfinte, îndepărtează și izgonesc oameni ‎vrednici și destoinici, pentru ca cei răi să aibă toată liniștea și ‎deplina libertate ca să răstoarne tot ce voiesc.‎ ‎‎^[57]

După cum ați observat, la hirotonirea Părintelui Arsenie Boca, după cum a încercat chiar sfinția sa să ne convingă, nu s-a cercetat de către vreun ierarh sau duhovnic nici evlavia (din care o mare componentă este ascultarea și definitorie este lămurirea în credință), nici iscusința de a îndruma sufletele (pentru care era nevoie de blândețe nu de biciuire), ci mulțimile înfierbântate l-au silit chiar pe el să se decidă a se preoți și, deci, fără ca să o declare pe față, el singur s-a considerat vrednic de aceasta, chiar dacă mai întâi, în mod fățarnic, se declară nevrednic.

Sfântul Ioan Gură de Aur fuge de preoție, Sfântul Grigorie Teologul fuge de preoție. Însă Părintele Arsenie Boca aleargă către ea, mai întâi mimând smerenia (prin declararea că este nevrednic), pentru a se arăta mai înalt smeritul salvator al mulțimilor nevoiașe. În opinia preacuvioșiei sale, dacă nu s-ar fi preoțit (fiind vrednic, desigur, tocmai pentru că se declară nevrednic), nu ar fi putut avea parte de mângâiere, ajutor și mântuire toată acea „avalanșă de oameni” ce l-au „năpădit”.

După cum vom vedea mai jos, însă, realitatea duhovnicească în spatele a ce se vedea și care părea așa, a fost cu totul alta.

Pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, după voia Lui, Părintele Arsenie Boca ar fi trebuit prin următoarele etape, după Sfântul Cuvios Nichita Stithatul:

‎1. Socotesc că patru sînt cauzele virtuților îmbinate în treimea desăvârșită, care au mișcat la ‎această scriere de folos pe cel ce, pornit de la cea de la început, a trecut de curând, de cea de la ‎mijloc și a ajuns la treimea teologiei tainice. Cea dintâi este libertatea, adică nepătimirea ‎sufletului, care a înaintat de la lucrarea ostenitoare la contemplarea naturală a zidirii și de acolo ‎a intrat în întunericul cunoștinței lui Dumnezeu. A doua, curăția minții prin lacrimi și ‎rugăciune, din care se naște cuvântul harului și izvorăsc undele înțelesurilor. A treia este ‎sălășluirea Sfintei Treimi în noi, din Care ies revărsările de lumină ale Duhului spre folosul ‎fiecăruia din cei curățiți, pentru dezvăluirea tainelor împărăției cerurilor și pentru descoperirea ‎vistieriilor lui Dumnezeu ascunse în suflet. A patra, este trebuința care silește pe tot cel ce ‎a luat talantul cuvântului cunoștinței, să-l propovăduiască, dată fiind amenințarea lui ‎Dumnezeu, Care zice: «Slugă vicleană și leneșă, trebuia să dai argintul meu zarafilor și eu ‎venind aș fi luat al meu cu dobândă» (Matei XXV, 27). De aceasta temîndu-se și David, a zis : ‎‎«Iată, buzele mele nu le voi împiedica, Doamne, Tu știi; dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima ‎mea ; adevărul Tău și dreptatea Ta le-am grăit. N-am ascuns mila Ta și adevărul Tău de la ‎adunare multă » (Ps. XXXIX, 11).

2. Începutul vieții după Dumnezeu este fuga totală de ‎păcatul din lume, tăgăduirea voilor sufletului și mutarea cugetului pământesc, prin care, ‎înălțîndu-ne spre cugetul dumnezeiesc, ne facem din trupești duhovnicești, omorâți lumii cu ‎trupul și înviați cu sufletul și cu duhul, întru Hristos.
3. Cunoștința nemincinoasă a sufletului ‎despre Dumnezeu, credința simțită cu disprețuirea celor văzute, și făptuirea virtuții, despărțită ‎de toată iubirea de sine, sînt, după Solomon, frânghia întreită care nu va fi ruptă degrabă de ‎duhurile răutății. [58]

Deci, nici măcar prima etapă, începutul vieții duhovnicești de pocăință, din păcate, după cum ați observat, nu-l putem găsi la Părintele Arsenie Boca: sufletul sfinției sale se manifesta pătimaș, natura o cerceta eronat pe baza științei trupești și păgânismului mascat prin cuvinte apologetice părut Ortodoxe, iar pe Dumnezeu nu l-a cunoscut după credința cea dreaptă despre Teologie și Iconomie.

Sufletul sfinției sale se manifesta pătimaș, ‎cu mânie, după cum am văzut, ca un „bici al lui Dumnezeu”.

Înțelegerea naturii îi era întunecată de cugetarea trupească având știința ca pretext, dar ne‎cercetată până la capăt ‎. El nu contempla creația lui Dumnezeu în adevăr, după poruncile și dogmele Sfintei Predanii. După cum am citit ‎mai sus, credea în preexistența sufletului. La capitolul despre învățăturile păgâne ale ‎sfinției sale, vom vedea credința sa în reîncarnare/metempsihoză ca o excepție, răstălmăcirea geneticii în sensul ‎unei predestinări trupești și deformarea fiziologiei împreunării trupești în sens tantric.‎

Nu intrase în întunericul cunoștinței lui Dumnezeu, ci zăcea în falsa lumină a necunoașterii lui Dumnezeu provenită din vedenii și din credințele eretice date anatema la Sfintele Sinoade Ecumenice, neînțelegând sau neînvățând Dogmatica Ortodoxă.

Nu trecuse, așadar, încă nici măcar de prima treaptă a vieții duhovnicești. Cum de a sărit direct la a patra, a propovăduirii silite?

Dar cele pe care le-a înșirat mai sus sfinția sa, în legătură cu hirotonia (că s-a decis singur la hirotonie datorită asaltului mulțimilor de care i-a fost milă, pentru a le mântui), în realitate, au fost cu totul altfel. Iată ce ne dezvăluie despre aceasta ÎPS Nicolae Mladin, mitropolitul mărturisitor al Ardealului:

Într-o seară liniștită de vară, ședeam pe banca de la malul lacului de ‎la ‎mănăstirea Sâmbăta și admiram frumusețile naturii. ‎Părintele Mladin, fostul ‎meu ‎coleg de facultate și actualul Mitropolit, se apropiase încet pe la spate și ‎se ‎așezase lângă mine. ‎

‎-‎        Ce părere ai despre părintele Arsenie? – mă întrebase el, fără ‎să mai facă ‎vreo ‎introducere. ‎

‎-‎        Deocamdată, n-am nici o părere. Cred că sunt prea păcătos și nu-l înțeleg -‎‎ ‎i-am răspuns – gândindu-mă că părintele Arsenie ‎are clarviziune și e socotit un ‎om ‎sfânt…‎

‎-‎        Ce anume nu înțelegi? – insistase Părintele Mladin. ‎‎

-‎        Iată, de pildă, de atâta vreme mi-a tot spus să-mi iau licența, ca să ‎mă ‎închinoviez la Sâmbăta. Acum, după ce-am ‎luat-o, nici nu vrea să stea de ‎vorbă ‎cu mine. Spunându-i că aș ‎vrea să mă spovedesc la el, a fugit pur și simplu, ‎de ‎nu l-am ‎mai putut ajunge din urmă…‎

Odată stătea la o masă din curte, iar în jurul lui mai multe femei de la țară ‎și ‎câțiva țigani. M-am apropiat să ascult și eu un ‎cuvânt de folos. Atunci, ‎părintele ‎Arsenie, ridicând ochii spre mine, ‎a întrerupt conversația și le-a zis celor ‎prezenți:‎

‎-‎        Îl vedeți pe „ăsta”? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-l ‎primesc ‎aici, și eu nu-l primesc – zise el, râzând batjocoritor.‎ […]

Acestea sunt ne‎dumeririle mele și, de aceea, zic că nu-‎l ‎cunosc.‎

‎-‎        Eu, însă, îl cunosc. Am venit odată cu el aici. Pe când era ‎încă ‎neîmbrăcat ‎în haină călugărească, se ocupa cu ghicitul în ‎palmă. Femeile din ‎satele vecine ‎ziceau între ele: „Hai la popa ‎vrăjitorul!”. Când Mitropolitul Bălan ‎a văzut că ‎vine lumea să-l ‎caute, a zis: „Să-l facem preot, ca să folosească lumea ‎care ‎vine ‎la el,..”. Și așa l-a făcut preot, iar părintele Arsenie se ocupa în continuare ‎cu ‎chiromanția, dar și cu alte științe oculte… ‎.‎

‎-‎        Aveți dreptate, preacuvioase, i-am confirmat părerea. Tot ‎la Bistrița, ‎la ‎despărțire, părintele Arsenie mi-a dat o carte introdusă ‎în două plicuri mari, unul ‎în ‎altul, atrăgându-mi atenția, în mod ‎special, să nu le dezlipesc și să nu ‎umblu ‎înăuntru, ci s-o dau în ‎mâna părintelui Pandoleon. I-am respectat dorința, ‎cu ‎toată ‎evlavia și frica. Dar, când am trecut cu traista prin Govora ‎Băi, ‎milițienii ‎m-au crezut colportor. M-au dus la „Miliție”, m-au ‎controlat și apoi ‎m-au ‎întrebat ce se află în plic.‎

‎-‎        Nu știu, i-am răspuns. Un preot de la Bistrița mi l-a dat, ca ‎să-l ‎transmit ‎unui preot de la Govora.‎

‎-‎        Lasă că vedem noi îndată, au zis milițienii, ducând cartea ‎acasă la ‎șeful ‎miliției. ‎

Peste puțin mi-au restituit plicul desfăcut. Era o carte de Rudolf Steiner, în ‎care ‎se vorbea despre clarviziune, aură etc.‎

Creștinii din vechime își începeau lucrarea cu pocăința, smerenia și ‎dragostea, ‎ajungând la sfințenie. E de mirare, deci, că cel ‎ce își începe lucrarea cu ‎practici ‎oculte poate ajunge un impostor?‎^[59]

 – n.n.]

Haideți să citim mai departe, cu luare aminte, autobiografia Părintelui Arsenie Boca, pentru a nu ne lăsa înșelați de aparențe și a-l lăsa chiar pe sfinția sa să-și vădească starea lăuntrică:

I-am învățat să fie curați față de ‎oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie, ‎etc.)

***

{iarăși o lingușeală de context, corectă din punct de vedere politic, pentru a se scuza, deși vedem cum, în realitate, susținând rezistența legionară cu alimente era părtaș la gestul sinucigaș al acelora. Nu ținea cont nici măcar de realitatea țării, fiindcă legionarii și toți cei care participau la rezistența anticomunistă sporeau prigoana creștinilor. Prin împotrivirea la cotropitori le dădeau pretext de intervenție în forță justificată de apărare. Consecința rezistenței a fost sporirea arestării și măcelăririi în masă. Însă, în acest context, încă o dată, Părintele Arsenie Boca dovedește limpede că nu avea nici chibzuință bătrânească, nici duh proorocesc autentic, care i-ar fi spus de consecințele catastrofale ale revoltei lor împotriva unei orânduiri îngăduite de Dumnezeu (deci de fapt a fost o revoltă împotriva iconomiei lui Dumnezeu, Care a îngăduit comunismul datorită marii crize duhovnicești interbelice: părăsirea dreptei credințe, năvălirea sectelor, desfrânarea, ecumenismul și iubirea de avuții de-a stânga, iar de-a dreapta accentul pe ritualul extern în loc de lucrarea lăuntrică de pocăință, stilismul, începutul mișcărilor rătăcite de la Vladimirești, Prislop, Maglavit, Pucioasa, militarizarea religioasă dusă până la asasinate, însoțită de ideea eretică a jertfirii proprii pentru mântuirea neamului Românesc. A-ți vărsa sângele pentru mântuirea neamului este o idee antihristică, de înlocuire a lui Hristos. Numai Domnul nostru Iisus Hristos este Mântuitorul și numai El își poate vărsa sângele pentru mântuirea altuia, fiind singurul fără de păcat. Cei care cred că pot răscumpăra prin jertfa lor, cât de sublimă, pe alții, se consideră, poate fără să își dea seama, ca având capacitatea de a muri pentru alții. Aceasta înseamnă că ei cred că nu sunt vinovați de moartea lor personală, că moartea lor nu este o consecință a stricăciunii firii provenită din propriile păcate. În felul acesta se consideră pe ei înșiși, ca sunt ca Domnul nostru Iisus Hristos și-L pot înlocui. În realitate, însă, numai El neavând păcat a murit pentru păcatele altora, inversând sensul morții din consecință a păcatului spre stricarea și osânda firii, în putere activă a firii spre a osândi păcatul și a-l nimici, dată nouă prin Sfântul Botez. De aceea, pentru a înțelege din experiența proprie cumplita minciună a acestei mentalități eretice, cei care au crezut că își pot mântui neamul prin sângele lor au trecut prin niște torturi cumplite, cum nu au mai fost vreodată, ca să își cunoască cu adevărat neputința proprie și păcătoșenia proprie, și să astfel să se încredințeze din suferințele lor, pe viu, de Sfânta Evanghelie: Luc 12:25 Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? 26 Deci dacă nu puteți să faceți nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiți de celelalte? Ioan 15:5 căci fără Mine nu puteți face nimic. Mat 16:26 Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? și să mărturisească alături de Sfântul Ioan Înainte-mergătorul și Botezătorul Domnului că Singurul care poate lua păcatele altora asupra Sa este Iisus Hristos Mântuitorul lumii: Ioan 1:29 A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.)

S-a întâmplat cu țara noastră cele ce s-au petrecut la robirea Ierusalimului:

Ier 21:1 Cuvântul care a fost de la Domnul către Ieremia, când a trimis regele Sedechia la el pe Pașhurr, fiul lui Malchia, și pe Sofonie, fiul preotului Maaseia, ca să-i zică: 2 „Întreabă pentru noi pe Domnul, că Nabucodonosor, regele Babilonului, ne face război. Poate că va face Domnul cu noi ceva în felul minunilor Lui, ca să se depărteze de la noi”. 3 Iar Ieremia le-a răspuns: „Așa să spuneți lui Sedechia: 4 Domnul Dumnezeul lui Israel așa zice: „Iată, voi întoarce înapoi armele de război, care sunt în mâinile voastre și cu care vă luptați cu regele Babilonului și cu Caldeii, care vă impresară pe din afară de ziduri, și le voi aduna în mijlocul cetății acesteia; 5 Și voi lupta și Eu Însumi împotriva voastră cu mâna întinsă și cu braț puternic, cu mânie, cu urgie și cu multă furie. 6 Și voi lovi pe cei ce trăiesc în cetatea aceasta de la oameni până la animale și vor muri de ciumă cumplită. 7 Iar după aceea, zice Domnul, pe Sedechia, regele lui Iuda, pe slugile lui, pe popor și pe cei ce au rămas în cetatea aceasta pe urma ciumei, a sabiei și a foametei, îi voi da în mâinile lui Nabucodonosor, regele Babilonului, și în mâinile vrăjmașilor lor și în mâinile celor ce vor să le ia viața; și acela îi va lovi cu ascuțișul sabiei și nu-i va cruța, nici se va îndura să-i miluiască. 8 Iar poporului acestuia spune-i: Așa zice Domnul: Iată, vă pun înainte calea vieții și calea morții: 9 Cine va rămâne în cetatea aceasta, acela va muri de sabie și de foamete și de ciumă; iar cine va ieși și se va preda Caldeilor, care vă împresoară, acela va trăi și va fi luat ca pradă, 10 Că Eu Mi-am întors fața împotriva cetății acesteia, zice Domnul, în rău, nu în bine; și va fi dată în mâinile regelui Babilonului, care o va arde cu foc. 11 Iar casei regelui Sedechia să-i spui: Ascultați cuvântul Domnului! 12 Casa lui David, așa zice Domnul: Faceți judecată dis-de-dimineață și scăpați pe cel asuprit din mâna asupritorului, pentru ca să nu izbucnească mânia Mea ca focul și pentru ca să nu se aprindă din pricina faptelor voastre cele rele, așa încât nimeni să n-o stingă. 13 Cetate a văii și stâncă din câmp, iată sunt împotriva ta, zice Domnul! O, voi, care ziceți: „Cine se va ridica împotriva noastră și cine va intra în sălașul nostru?” 14 Iată, sunt împotriva voastră! Dar Eu vă voi pedepsi după roadele faptelor voastre, zice Domnul, și voi aprinde foc în pădurea voastră și voi mistui totul împrejurul ei”. […]Ier 22:8 Multe popoare vor trece prin cetatea aceasta și vor zice unii către alții: „Pentru ce a făcut Domnul așa cu această cetate mare?” 9 Și li se va răspunde: „Pentru că locuitorii ei au părăsit legământul Domnului Dumnezeului lor, s-au închinat la alți dumnezei și au slujit acelora”.

Nici în acest caz, din păcate, Părintele Arsenie Boca nu numai că nu a fost proorocul lui Dumnezeu (ca Sfântul Prooroc Ieremia) să îndemne la supunere (Sfinții Prooroci nu erau duplicitari. Ei nu spuneau într-un fel la arătare, ca să se pună bine cu stăpânirea, iar în particular, cu cuvântul și cu fapta îndemnând la atitudinea inversă), dar nici măcar nu a urmat chibzuința bătrânească recomandată de Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți:

Luc 14:28 Că cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? 29 Ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l termine, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, 30 Zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi. 31 Sau care rege, plecând să se bată în război cu alt rege, nu va sta întâi să se sfătuiască, dacă va putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? 32 Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite solie și se roagă de pace.

CANONUL 9 al Sfântului Sfințit Mucenic Petru

 Și pentru cei ce ca din somn sar de sineși la nevoință, care chinuiești, și voiește a trage, și trag asupra loruși ispite de a se lupta cu marea, și cu multa învăluire, iar mai ales și împotriva fraților aprind jeraticul păcătoșilor, și cu aceștia trebuie a ne împărtăși. Fiindcă în numele lui Hristos vin la aceasta, deși nu iau aminte la cuvintele Lui, ce învață: „Rugați-vă ca să nu intrați în ispită” (Matei: 26,41). Și iarăși a zice Tatălui în rugăciune: „Și să nu ne duci în ispită. Ci scapă-ne de vicleanul” (Luca: 11,4). Ci poate nu știu ei fugile cele ce de multe ori s-au făcut, ale însuși Stăpânului și Învățătorului nostru, de către cei ce voiau al vrăjmășui, și că uneori nici nu umbla de față printre ei (Ioan: 11,51; Marcu: 14,48). Că și când s-a apropiat vremea patimilor Lui, nu S-a dat pe Sineși, ci a așteptat până ei au venit asupra Lui, cu săbii și cu lemne. Deci zice către ei: „ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și cu fuști să mă prindeți”? „? Care și l-au dat pe El, zice, lui Pilat”. Însă cei ce după însemnarea Lui, și cei ce după scopul Lui umblând, au pătimit, aducându-și aminte de dumnezeieștile Lui cuvinte, prin care sprijinindu-ne pe noi pentru goane, zice: „Luați aminte pentru sine-vă. Că vă vor da pe voi la adunări, și în sinagogile lor vă vor bate pe voi”. Și vă vor da, a zis, dar nu pe sine-vă dați-vă. „Și vă veți duce la igemoni, și la împărați pentru numele Meu” (Luca: 21,12), dar nu pe sine-vă să vă aduceți. Fiindcă și voiește ca noi goniți fiind, a trece din loc în loc, pentru numele Lui, precum iarăși Îl auzim pe El zicând: „și de vă gonesc pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă” (Matei: 10,23), că nu voiește de sine a ne duce noi către sateliții (gvardioți), și lăncierii diavolului. Ca să nu ne facem pricinuitori lor și de mai multe morți, ca cum silindu-i pe ei mai mult a se sălbătici, și a săvârși în faptă lucrurile cele aducătoare de moarte, ci a aștepta și a lua aminte de sine-ne: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei: 26,41). Așa Ștefan cel întâi următorul Lui, mucenicie luând asuprăși în Ierusalim. Răpindu-se de cei fără de lege și aducându-se în adunare, cu pietre împroșcându-se în numele Domnului Iisus Hristos, s-a slăvit, rugându-se și zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte: 7,60). Așa Iacov al doilea, prinzându-se de Irod, cu sabia i s-a tăiat capul (Fapte: 12,2). Așa Petru cel mai întâi dintre Apostoli, de multe ori prinzându-se și închizându-se, și necinstindu-se la urmă în Roma s-a răstignit. Și prea vestitul Pavel de multe ori fiind dat și până la moarte primejduindu-se, și mult nevoindu-se, și întru multele goane lăudându-se, și în necazuri, întru aceeași cetate, și lui i s-a tăiat capul cu sabia. Care întru cele ce s-a lăudat, a isprăvit. Și că, „În Damasc s-a slobozit cu coșnița noaptea peste zid” (II Corinteni: 11,32). Și a scăpat din mâinile celui ce căuta a-l prinde. Că ceea ce le stătea lor înainte era mai întâi, să binevestească și să învețe cuvântul lui Dumnezeu. Întru care mai întărind pe frați ca să rămână întru credință, ziceau ei și aceasta că: „Prin multe necazuri se cuvine noi a intra întru împărăția lui Dumnezeu” (Fapte: 14,21). Căci „căutau nu pe folosul loruși, ci pe cel al multora ca să se mântuiască” (I Corinteni: 10,33). Și de a zice lor multe la acestea spre a arăta cu deamăruntul, de nu, precum zice Apostolul: „Că nu îmi ajunge vremea a spune” (Evrei: 11,32).

 TÂLCUIRE

 Cei ce scoală din somn și mai ales după puțin somn, nu-și au cugetul lor statornic, ci tulburat și nestatornic. Cu aceștia dar a asemănat sfântul pe aceia, ce sar întru nevoința muceniciei, și nu umblă cu rânduială, ci sumețește și fără chibzuire se aruncă întru dânsa, nearătată fiind și negândită de gonaci. Nici de față și în lucrare pusă, ci zăbovită de a trage pe creștinii cei ce se nevoiesc. Și își trag loruși adică ispită, iară celorlalți creștini le aprind mai mult pe muncile gonacilor, cu necuviincioasa lor pornire. Însă deși aceștia sunt vrednici de prihană, cu toate acestea, fiindcă pentru numele lui Hristos sar așa la mucenicie, poruncește Sfântul prin canonul acesta, ca să se împărtășească cu ceilalți creștini, măcar că nu urmează pilda lui Hristos.^[60]

‎11. ‎   Zis-a un părinte oarecare: „Când vei vedea întărâtarea, tulburarea și venirea păgânilor ‎asupra creștinilor, atunci fugi și tu și te ascunde, pe cât vei putea, dar să nu te dai pe tine ‎în mâinile păgânilor prigonitori, părându-ți-se că mare lucru vei face de te vei da singur în ‎mâinile lor. Că Dumnezeu nu voiește cele ce sunt mai presus de putință, deși sfinții mucenici singuri, de bună voia lor s-au dus și s-au dat în mâinile prigonitorilor, dar prin oare‎care descoperire dumnezeiască făceau aceasta. Iar tu, când ți se va întâmpla fără de voia ‎ta să cazi cumva în mâinile păgânilor prigonitori, cu bună nădejdea lui Hristos să rabzi vitejește toate ispitele și muncile ce ți se vor întâmpla, până la moarte. Iar cel ce nu fuge de ‎ispite, ci se dă singur de bună voia sa într-însele, acela să piară într-însele, că noi avem ‎poruncă să ne păzim de ispite pe cât vom putea și să ne rugăm pururea lui Dumnezeu, zi‎când: «Doamne, nu ne duce pe noi întru ispite!»”28‎^[61]

Nu a înțeles Părintele Arsenie Boca de ce a trimis Dumnezeu necazurile, foametea, năvălirea altor neamuri, și războiul cel dintre noi:

Dacă împărații și conducătorii popoarelor ar cunoaște iubirea lui Dumnezeu, n-ar mai ‎face niciodată războaie. Războiul este trimis pentru păcate și nu pentru iubire. Domnul ‎ne-a făcut din iubire și ne-a poruncit să trăim în iubire și să-L slăvim.‎

Dacă mai-marii ar păzi poruncile Domnului iar poporul i-ar asculta cu smerenie, mare ‎pace și veselie ar fi pe pământ, dar din pricina iubirii de stăpânire și a neascultării celor ‎mândri, toată lumea se chinuie.‎^[62]

De aceea, în loc să lecuiască norodul de cauzele nefericirii sale, le-a amplificat, fiindcă nu a îndemnat la ascultarea cu smerenie de noua orânduire (trimisă spre pedepsirea rătăcirii duhovnicești a românilor) și la iubirea de vrăjmași, ci din atitudinea pe care a avut-o în legătură cu susținerea revoltei și luptei trupești, înțelegem că Părintele Arsenie Boca nu înțelegea Ortodoxia și nu avea harul Sfântului Duh, chinuindu-se pe sine și chinuind pe alții:

Dar cine nu iubește pe vrăjmași, acela nu poate cunoaște pe Domnul, nici dulceața ‎Duhului Sfânt.‎

Duhul Sfânt ne învață să iubim pe vrăjmași până într-atât încât sufletului să-i fie milă ‎de ei ca de propriii copii.‎

Sunt oameni care doresc vrăjmașilor lor sau dușmanilor Bisericii pierire și chinuri în ‎focul iadului. Ei gândesc așa pentru că n-au învățat de la Duhul Sfânt iubirea lui ‎Dumnezeu, căci cel ce a învățat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.‎

Tu zici: „Cutare e un criminal și e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă ‎Dumnezeu ți-ar da un loc bun în rai și de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai ‎dorit chinurile iadului, nu-ți va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un dușman al ‎Bisericii?”‎

Sau vei avea și tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de ‎smerenie și de iubirea lui Hristos, care are grija de toți.‎

Cine nu iubește pe vrăjmași n-are în el harul lui Dumnezeu.‎

Milostive Doamne, învață-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmași și să ‎ne rugăm pentru ei cu lacrimi.‎

Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască și să învețe ‎iubirea Ta.‎

Doamne, așa cum Te-ai rugat pentru vrăjmași, așa învață-ne și pe noi prin Duhul ‎Sfânt să-i iubim pe vrăjmași.‎

Doamne, toate noroadele sunt zidirea mâinilor Tale; întoarce-le de la ură și rău spre ‎pocăință, ca să cunoască toate iubirea Ta.‎

Doamne, Tu ai poruncit să-i iubim pe vrăjmași, dar aceasta este greu pentru noi ‎păcătoșii, dacă nu e cu noi harul Tău.‎

Doamne, revarsă pe pământ harul Tău; dă tuturor noroadelor pământului să cunoască ‎iubirea Ta, să cunoască că Tu ne iubești ca o mamă și mai mult chiar decât o mamă, ‎fiindcă o mamă își poate uita copilul, dar Tu nu uiți niciodată, căci Tu iubești ‎nemăsurat zidirea Ta și iubirea nu poate uita.‎

Milostive Doamne, întru bogăția milei Tale, mântuiește toate noroadele!‎ […]

Cine iubește pe vrăjmași va cunoaște degrabă pe Domnul prin Duhul Sfânt, dar ‎despre cel ce nu-i iubește, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuși și ‎pe alții și nu cunoaște pe Domnul.‎^[63]

De ce nu îndemna la iubirea de vrăjmași ci le susținea înarmarea și chinul bieților oameni amăgiți de un fals ideal, al fericirii politice pe pământ, numit de Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov drept erezie?

De aici se vede că pretextul primirii preoției pentru a da pacea sufletească oamenilor este o declarația fățarnică și vicleană, o justificare pentru a se arăta smerit că simțindu-se nevrednic primește vrednicia, pentru a avea și faima de preot salvator al omenirii, și faima de om modest. Cum putea îndemna la pacea sufletească atunci când susținea moral și material chiar și pierderea păcii trupești, cu pretextul că îndeamnă la revoltă împotriva celor ce se lepădaseră de Hristos?

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de ‎Hristos și, pe când se ruga, i S-a arătat Domnul și i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie?‎

Nu știi că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să-i fie milă pentru ucenicul ‎său, și atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie”.‎

Așa se dobândește pacea, altă cale decât aceasta nu este.‎

Dacă cineva se roagă mult și postește, dar n-are iubire pentru vrăjmași, nu poate avea ‎pace sufletească. Nici eu n-aș putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfânt nu m-ar fi ‎învățat această iubire.‎

Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, ‎chiar dacă ar avea toate bogățiile pământului și chiar dacă ar împărați peste lumea ‎întreagă.^[64]

și, deci, chiar dacă ar izgoni comunismul din țară. ‎

E de mirare că păcatele se țin lanț? Fiindcă sfinția sa era obișnuit să lucreze pentru ochii și urechile oamenilor, spre a-i atrage către sine, nu s-a înfrânat în a declara minciuni pentru a-și lua apărarea, devenind astfel duplicitar și, deci, iar a încălcat Sfânta Evanghelie:

Mat 5:37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.

Ca să înțelegem diferența între ce a declarat și ce a făcut, în realitate, Părintele Arsenie Boca, să cercetăm, ca de obicei, ce spun ucenicii fascinați, lăudătorii interesați, lăudătorii conjuncturali și ce spun oamenii lucizi, care n-au fost de acord cu sfinția sa, înfruntând curentul general de dragul adevărului:

Pe de altă parte, Securitatea nu a putut dovedi că ar fi fost membru ‎sau simpatizant al legionarilor și constatăm că părintelui nu i-a fost ‎frică să-i sprijine moral și cu alimente pe luptătorii din rezistența ‎anticomunistă din munții Făgărașului, care erau aproape toți legionari.‎ [deci, ucenicii sfinției sale îl propovăduiesc ca nefiind legionar cu acte, ci doar sprijinul legionarilor, susținând actul lor de a nu da Cezarului ce este al Cezarului.

Cu toate acestea, după cum vom vedea mai jos în documentele din arhivă, Securitatea statului îl avea în evidență ca membru legionar, deși cumințit în timp datorită bolilor și supravegherii intense (de care era conștient) ‎– n.n.]‎ […]

Legătura Părintelui Arsenie cu rezistența anticomunistă din munți

Între rezistența anticomunistă care exista în Munții Făgărașului și Părintele Arsenie Boca, în acea perioadă duhovnic la Sâmbăta, s-a spus și se mai spune că a fost o legătură, și anume că Părintele i-a ajutat „direct” pe luptătorii din munți, „moral și material”. Așa mărturisesc supraviețuitorii rezistenței anticomuniste, care, în 1995, au ridicat în fața Mănăstirii Sâmbăta o cruce-monument „în memoria celor ce s-au jertfit în luptele cu comunismul ateu”

[adevărata luptă împotriva comunismului ateu nu se poate face prin mijloacele lui dure, materialiste, ci doar prin lucrarea lăuntrică de pocăință și mărturisirea dreptei credințe. Războiul este una, revolta este alta. Sfinții au refuzat să-și omoare frații de dragul unei idei, oricât de înalte. Au preferat să fie ei omorâți: Luc 21:16 Și veți fi dați și de părinți și de frați și de neamuri și de prieteni, și vor ucide dintre voi.17 Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu.18 Și păr din capul vostru nu va pieri. 19 Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre. Vezi Sfinții Mucenici Boris și Gleb, prăznuiți în 2 mai și Constantin Duca, pomenit în viața Sfântul Cuvios Vasile cel nou, prăznuit în 26 martie.

Și chiar de nu ar fi fost vorba de lupta împotriva propriilor frați Ortodocși și Români (deși printre cei ce slujeau de nevoie noii orânduiri este cunoscut că erau și astfel de oameni, după cum citim în cărțile mărturisitorilor), ci doar de revolta contra unor prigonitori cumpliți, fără de credință și omenie, de alt neam, atât de răi ca și lupii, un om cu adevărat duhovnicesc nu ar fi participat și nici nu ar fi susținut moral și/sau material lupta trupească împotriva lor, fiindcă ar fi urmat pe Sfinții Părinți care ne învață așa:

Lăsând dar noi a cerceta (ca să nu se lungească cuvântul) pentru ‎Carte și peceți, numai pentru Mielul acela să luăm aminte. De mirare ‎este ceea ce s-a zis: „lată Leul? ci am văzut nu Leu, ci Miel, nume de ‎Leu iar chip de Miel. Și iarăși: Chip al Mielului și putere a Leului, „lată a ‎biruit Leul”. Și nu este de mirare că Leul biruiește pe cineva pentru că el ‎este împărat al fiarelor, puternic, groaznic, răpind și răcnind, și nu ‎numai fiarelor ci și oamenilor înfricoșat. Dar întru miel care-i puterea, ‎care-i spaima, pe cine răpește și ce fel este a lui răcnet și cine se teme ‎de el? Cum dar și pe cine poate el birui? Ci ca mai luminat să putem ‎înțelege puterea și vitejia Mielului să mergem cu Sfîntul Ioan ‎Evanghelistul la nisipul mării și să vedem lupta lui, cu ce fel de vrăjmași ‎și cum se luptă. „Și am stat pe nisipul mării și am văzut o fiară ieșind din ‎mare șapte capete și zece coarne. Am văzut pe altă fiară ieșind din ‎pămînt avînd două coarne. Pe altă fiară înfricoșată întru adânc” (Apoc. ‎‎13, 16). Acestea toate s-au adunat spre război. Să vedem dar împotriva ‎cui voiesc a ridica acestea război? Să-I auzim pe înger grăind către ‎Ioan: „Aceștia cu Mielul lui Dumnezeu voiesc a face război”, iarăși de ‎mirare! Acest fel și atâta de înfricoșate fiare asupra unui miel se într-‎armează. Oare pe un miei cît de mică fiară nu-l poate birui? Pentru că ‎un lup pe 1000 de oi !@ gonește, iar în Apocalipsă împotrivă se scrie, că ‎asupra unui miel atâtea fiare s-au adunat. Ce dar, oare le va birui pe ele ‎Mielul? Spune îngerul că cu totul le va birui, zicînd așa: „Mielul le va birui ‎pe ele, că este Domn ai domnilor și împărat al împăraților” (Apoc. 16). Și ‎cum Ie-a biruit pe aceia fiare Mielul? Spune Ioan că de vii le-a aruncat ‎în Râul cel de foc.‎

Să luăm aminte aici arătării puterii pe care o are răbdătoarea și fără ‎de răutatea blândețe, că chipul Mielului poartă blândețea, dar puterea ‎leului. Cine este vrednic a lua Cartea cea cu peceți a Tainelor ‎Dumnezeieștilor Daruri? Linișorul Miel. Cine este vrednic de Puterile ‎cerești a fi lăudat și închinat? Neînrăutățitul Miel. Cine este puternic ca ‎pe fiarele cele înfricoșate și cumplite ce ieșeau din mare, din pămînt, din ‎adânc a le birui? Mielul cel blând. „Mielul ie va birui pe ele”. Cine ‎domnește pe cele de sus și pe cele de jos? Răbdătorul și junghiatul Miel, ‎Cel ce este Domn a! domnilor și împărat al împăraților. Mielul ce în ‎Apocalips de Ioan este văzut este arătare a liniștitei blândeți, împreună și ‎a nebiruitei Puteri a însuși Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele ‎lumii, a iui Hristos Mântuitorul nostru, . Cei ce în Patima Sa cea de bunăvoie: „Ca o Oaie spre ‎junghiere S-a adus și ca un Miel fără de glas era înaintea celui ce îl tunde pe el” (Isaia ‎‎53), Care ocărât fiind împotrivă nu ocăra, pătimind nu îngrozea” (1 Petru 2). Cea fără ‎de răutate și îndelungă-răbdătoarea blândețea Acestuia, ce fel de bine n-a făcut și de ‎care vrednicii nu s-a învrednicit, iar puterea, blândețea Lui, pe care fiară cumplită nu ‎Ie-a biruit? Fiecare în Dumnezeiasca Scriptură să vadă și să judece, far nouă de aici ‎luminat ne este a vedea, că blândețea Mielului împreună cu răbdarea și cu nerăutatea ‎pe toate cele potrivnice le biruiește, ca cel ce voiește pe vrăjmașii săi fără de război a-‎i înfrânge, fără de arme a-i birui, fără de osteneală a-i îmblânzi și luiși a-i supune să fie ‎blând, răbdător, liniștit, fără de răutate ca un miel, atunci îi va înfrânge, îi va birui, îi va ‎îmblânzi și-i va supune. Bine ne învață întru aceasta Sfîntul Ioan Gură de Aur la Matei ‎cuvântul 53: „Pînă cînd vom fi oi, vom birui, deși nenumărați lupi ne vor înconjura pe ‎noi, îi vom birui, și nu numai îi vom birui, ci și prea îi vom birui. De vom fi oi, vom birui, ‎nu cu a noastră putere ci cu cea Dumnezeiască, ceea ce prin ajutorul său ne păzește, ‎fiindcă precum păstorul paște pe oi, așa ne păstorește Dumnezeu și ne apără pe noi, ‎ca să nu ne vatăme pe noi vrăjmașii noștri cei cu năravul de lupi. Dar dimpotrivă, de ‎nu vom fi oi, ci vrăjmașilor celor ce se împotrivesc nouă ne vom ridica cu mânie și cu ‎răutate ne vom scula asupra lor cu răzbunare, răsplătind rău pentru rău și ocară ‎pentru ocară, atunci și noi înșine ne vom face lupi pierzând blândețea cea fără de ‎răutate a oii și de aici nu mai putem birui pe vrăjmașii noștri, pentru că se ia de ia noi ‎ajutorul și paza Păstorului nostru Dumnezeu; care numai Oilor celor blânde le este ‎Păstor, iar nu lupilor. De vom fi lupi vom fi biruiți de cei ce vrăjmășuiesc asupra ‎noastră, că se va depărta de Sa noi ajutorul Păstorului Cela ce nu pe lupi ci pe oi le ‎păstorește și ne lasă celor ce împotrivă ne vrăjmășuiesc pe noi și se duce”. Pînă aici ‎Gură de Aur.‎

Iar nouă ni se cuvine a înțelege, că numai acelora le ajute Dumnezeiescul Ajutor ‎care sînt cu blândețea oi, iar nu ș acelora care se prefac în lupi, voind a-i rupe pe ‎potrivnicii lor și numai pe cei fără de răutate îi pasc, dar nu și pe învrăjbitori lor. Că ‎Dumnezeu celor ce nu se răzbună El însuși îi răzbună iar nu și celor ce voiesc a se ‎răzbuna singuri.‎^[65]

– n.n.]

și pe care monument, la „loc de cinste”, au trecut numele Părintelui Arsenie Boca, din următoarele motive: „În calitate de stareț al Mănăstirii Brâncoveanu, a ținut ca nimeni altul flacăra credinței, împotriva comunismului ateu, aducând lumea lângă altarele lui Hristos. Am evaluat această rezistență ca fiind mai importantă decât lupta politică sau armată anticomunistă; Părintele Arsenie Boca i-a ajutat direct pe luptătorii din Rezistența făgărășeană, în anii 1945-1948, moral și material; Cu sprijinul său s-au ținut aici, în anul 1947, consfătuirile ce au dus la o unitate de luptă a tuturor forțelor anticomuniste din țară; Pentru atitudinea sa anticomunistă, Părintele Arsenie a fost alungat, arestat în mai 1948, torturat de Securitate și condamnat la închisoare și Canal, peste tot fiind un exemplu de demnitate și un sprijin pentru frații săi de suferință. A fost ținut apoi cât mai departe de Sâmbăta, până la moarte, umilit și izolat, dar permanent căutat de năpăstuiții din regiune, cărora le dădea sfaturi și îmbărbătare. Pentru toate acestea am socotit că Părintele Arsenie Boca a fost omul cu cel mai mare aport în lupta anticomunistă [deci jertfa atâtor oameni care au răbdat reeducarea, torturile de neînchipuit ale propriilor camarazi, atâția ani de temniță, petrecerea în pustie, care au învățat ce este viața autentică de pocăință și rugăciune, adevăratul antidot împotriva comunismului (spre deosebire de falsul antidot care este rezistența în munți sau lupta politică, care de fapt a și eșuat), care au fost omorâți (fără să se facă hocus-pocus, sunt-nu sunt închis, scamatorii ieftine ca să scape de adevărata prigoană), iar care după eliberare au trăit fără a putea achiziționa apartamente și fără a merge cu femeia vieții lor la cinematograf și prin plimbări relaxante în munți, fără a avea slujba confortabilă de pictor bisericesc, cum a făcut Părintele Arsenie Boca, sunt considerați inferiori lui. Dar atunci unde ne este discernământul? Oare îi facem hatâr pentru că este faimos și ca să ne punem bine cu acel curent care îl vede făcător de minuni și deci sfânt?‎ Nu numai atât, dar, după cum am văzut, a contribuit la amplificarea prigoanei comuniste. Poate prin aceasta a avut cel mai mare aport în lupta anticomunistă, că a crescut tensiunea comuniștilor și a anticomuniștilor și în felul acesta, în loc să îi împace, i-a întărâtat. – n.n.] ‎.

Și, ca un semn de înaltă prețuire, i-am trecut numele pe crucea ridicată la mănăstirea unde a fost atâția ani stareț. Fie-i pomenirea neîntinată!”. (27)

 Despre legătura Părintelui Arsenie cu rezistența din munți, în afară de supraviețuitorii rezistenței anticomuniste făgărășene sau de alți foști deținuți politici (28) ne vorbește chiar Mitropolitul Ardealului, Î.P.S. Părinte Antonie Plămădeală.

„De rezistența din munți se vorbea și în ziare, deci nu era un lucru de care să nu se știe. Se știa că există grupuri de ofițeri, se știa de grupul din părțile Timișoarei, de grupul din Carpații Meridionali. Eu știam chiar mai mult decât atât. Am avut relații cu Părintele Arsenie Boca, la acea vreme stareț la Mănăstirea Brâncoveanu, care era mentor spiritual al întregii Transilvanii și chiar dincolo de hotarele munților. Veneam și-mi petreceam vacanțele aici. (…)

Student la București fiind am auzit de mișcarea de la Sâmbăta, dar nu numai eu, ci mulți alții. Cu banii pe care am putut să-i economisim din bursă, am venit într-o primă vacanță la Sâmbăta. (…) După ce am făcut o primă vacanță aici, după ce am avut o primă discuție cu Părintele Arsenie aici, el a pus cumva ochii pe mine. [iarăși ochii… Este obsedantă această metodă, chiar descrisă la figurat, ca în cazul de față. Să luăm aminte că ÎPS Antonie Plămădeală îl laudă. Deci să avem încredere și când ne va spune de relația de atracție fatală reciprocă cu Maicii Zamfira, cu multe tentative de suicid, în care Părintele Arsenie Boca‎ și-a luat de la sine putere rolul de salvator al ei, pentru care a și renunțat la începutul de lucrare călugărească filocalică cu obștea de monahi ce se înfiripa la Prislop– n.n.]‎ Deși aici veneau studenți de la Cluj și din alte părți, eu am devenit preferatul lui. (…)

În felul ăsta, el a căpătat în mine o încredere deosebită, atât de mare, încât ieșeam numai eu cu el uneori, la plimbare pe lac. O dată a avut îndrăzneală, dar și-a mărturisit și încrederea în mine, încredere pe care eu nu am călcat-o niciodată, că ne-am întâlnit acolo cu cei din munți, cărora el le umplea sacii cu mâncare. Asta deja vă poate spune ceva!

 Cel care a ridicat de curând troița aceasta din fața Mănăstirii Brâncoveanu în memoria celor care au murit în rezistența din munți știe foarte bine aceste lucruri. Delegați de-ai lor, îmbrăcați în ciobani, veneau aici în mănăstire și Părintele Arsenie le umplea desagile cu pâine, cu slănină și cu de toate. La multe din acestea am fost și eu martor. Nu se poate spune, cum a spus un anumit părinte, care a șters numele Părintelui Arsenie de pe această cruce, că înseamnă că l-am politizat pe Părintele Arsenie. Nu este adevărat! Eu știu lucrurile așa cum s-au petrecut și nu înseamnă că îl politizez pe Arsenie și că îl scot din rândul sfinților așa cum încearcă el să o facă… El apăra atunci o cauză sfântă, care era a libertății și a credinței și îi ajuta pe cei din munți, indiferent de ce culoare politică erau ei.

 Deci, eu am fost martor cum Părintele Arsenie le transmitea și le dădea traistele acestea pline cu alimente pentru cei din munți. Eu am fost martor, de mai multe ori, la convorbirile Părintelui Arsenie cu Nicolae Pătrașcu, cel care a fost după Codreanu și după Sima, conducătorii Mișcării Legionare din România, și cel care a făcut pactul cu Teohari Georgescu în legătură cu încadrarea legionarilor în noua societate. Sigur, era un pact de formă, pe care nu l-au respectat și pentru care Pătrașcu a fost după aceea arestat și a și murit în închisoare, dar eu am asistat la convorbirile lui Pătrașcu cu Părintele Arsenie Boca. Eu am asistat la convorbirile pe malul lacului ale Părintelui Arsenie cu cei parașutați prin anii aceia din Germania, care veneau să organizeze rezistența românească. Cred că printre ei era și Vică Negulescu, cel care a scris, de curând, o carte și ne spune că Părintele Arsenie era legionar cumva. [deci, iată: ajută pe legionari, stă de vorbă cu vârfurile lor, legionarii înșiși îl numără printre ei, iar apoi negăm că a fost legionar. „Nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu i-a mirosit”, deși ca bucătar punea în toate usturoi în exces, și cine mânca din mâna sfinției sale începea să duhnească. Legionar cu faptele, renumele și titlul, dar fără a avea carnet de partid. Aceeași logică formală pe care o susținea și domnul Florin Duțu. Deși a stat în aceeași „casă, dulce casă” și se purta ca și cu o soție cu Maica Zamfira, dovada că nu au avut relații trupești este că… nu au avut certificat de căsătorie! ‎– n.n.] ‎

Nu! El o făcea în numele credinței creștine și în numele datoriei lui îi ajuta pe cei persecutați.” (29)

 Cu toate acestea însă, „toți cei ce au participat la acele cursuri de spiritualitate creștină din anii 1946-1948, care alcătuiesc Cărarea Împărăției, știu foarte bine că Părintele n-a îndrumat pe nimeni la rezistență și nesupunere ci tuturora le-au spus că n-au căderea și puterea să împiedice ce trebuie să vină, îmbiindu-le trăirea cu toată sinceritatea a idealului creștin, sintetizat în Predica de pe Munte, pe care l-a mărturisit până în ultimele ceasuri ale vieții. Deci Dumnezeu este Cel care rânduiește ce trebuie să vină asupra oamenilor, în funcție de purtările lor, de ascultarea lor de Dumnezeu, și de încreștinarea vieții lor cea de toate zilele”. (30)^[66]”

[prin cuvânt direct public, poate, n-a îndrumat pe nimeni la rezistență și nesupunere, dar i-a sprijinit și organizat prin fapta și exemplul personal, prin oferirea locului de întâlnire, prin sprijin moral și material ca să reziste și astfel să nu se supună rânduielii îngăduită de Dumnezeu pentru pocăința noastră. S-a făcut astfel părtaș la păcate străine, încălcând cele poruncite nouă de Domnul nostru Iisus Hristos: Mat 22:21 Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. 22 Auzind aceasta, s-au minunat și, lăsându-L, s-au dus. și de Sfântul Apostol Pavel: Rom 13:1 Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. 2 Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc își vor lua osândă. Sfântul Apostol Pavel spunea acestea pe vremea când la stăpânire era cel care era propovăduit ca dumnezeu. Deci avea tot o credință eretică (mai rea decât ateismul și îi prigonea pe creștini). Așadar porunca de mai sus este independentă de credința și atitudinile stăpânirii.

Dacă spui într-un fel și faci în alt fel, acesta se cheamă fariseism și viclenie, sau cel puțin duplicitate. Părintele Arsenie Boca, dacă ar fi lucrat duhovnicește, i-ar fi sfătuit să înceteze rezistența, le-ar fi pus masa ca unor oaspeți, dar nu i-ar fi aprovizionat. Dacă ar fi avut cu adevărat descoperiri de la Dumnezeu (și nu proorocii mincinoase), le-ar fi spus ce mare dramă și prigoană va genera în România rezistența lor nechibzuită și că nu va veni nici un american să ne scoată din comunism, datorită Conferinței de la Yalta:

Faimosul petic de hârtie privind împărțirea sferelor de influență scris de Churchill la Ialta și aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalți – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalți – 25%^[67]

 ‎

– n.n.],

După cum încearcă să ne convingă Maica Zamfira, nu a fost dovedit ca legionar:

Așa se explică de ce, arestat ca legionar în vara anului 1948, i s-a dat ‎drumul după o lună, o lună ‎jumătate, în orice caz la 1 septembrie era la ‎mănăstire. Oricine își poate da seama că ‎dacă ar fi fost dovedit legionar sau ‎partizan, nu ar mai fi fost eliberat. Și de câte ori ‎a fost arestat, tot așa i s-a ‎întâmplat, încât chiar Patriarhul Justinian a făcut ‎următoarea afirmație la ‎Seminarul Monahal Horezu, în fața maicilor profesoare, care și ele participaseră la acele cursuri de neuitat: “Nu știu ce-i ‎cu ‎omul acesta, că mereu e luat, și mereu eliberat, și de fiecare dată iese ‎mai ‎luminat”.‎[68]

Ucenicii sfinției sale, însă, se contrazic și în această chestiune. Ei se străduiesc, siliți de evidențele documentelor scrise din arhiva securității, să dovedească, datorită modei de a fi politic corecți, pentru a ușura calea canonizării forțate a Părintelui Arsenie Boca, că nu a fost legionar, ci doar persecutat cu această etichetă. Probabil că nu a avut carnet de membru, dar faptele lui îl arată legionar și responsabil moral de accentuarea prigoanei împotriva creștinilor prin sprijinirea rezistenței legionarilor.

Dar chiar și documentele de la securitate arată că era urmărit pentru legionarism:

Același ofițer Cocîrlea Constantin întocmea, în ziua de ‎‎29 septembrie 1989, când Părintele Arsenie împlinea 79 ‎de ani, un raport cu propunerea de scoatere din s.i. ‎‎ [supraveghere informativă, n.n.] a numitului Boka ‎Zian-Vălean: „raportăm că la data de

‎578 Ibidem, f. 18-19. ‎

m Ibidem, f. 16.‎

‎580‎   Ibidem, f. ‎‎19. ‎

‎261‎

 

‎„ Și cărțile au fost deschise” Părintele ARSENIE BOCA

Q8.01.1985 a fost luat în S.I. numitul Boka Zian- ‎Vălean, în etate de 79 de ani, domiciliat în Sinaia, str. ‎Privighetorilor, nr. 16, jud. Ph., fost membru legionar. A ‎fost luat în această formă în baza antecedentelor sale ‎politice, pentru a se stabili dacă desfășoară activitate ‎ostilă statului nostru. Din măsurile întreprinse rezultă că ‎nu desfășoară activitate dușmănoasă împotriva orânduirii ‎noastre socialiste și nu întreține relații cu elemente ‎urmărite. în prezent este grav bolnav, imobilizat la pat și ‎nu mai prezintă interes pentru securitatea statului. ‎Motivat de cele raportate supunem aprobării scoaterea ‎numitului Boka Zian-Vălean din supravegherea ‎informativă prin neconfirmarea materialelor de primă ‎sesizare”581. Raportul este aprobat de un lt. colonel, în ‎data de 29.09.1989, care adaugă la sfârșitul textului „și ‎rămânerea în evidențele de securitate”, apoi semnat și de ‎cpt. Teodor Gh., la 07.10.89, care adaugă primit probă de ‎scris. După cum vedem și în acest ultim raport, Părintele ‎rămăsese cu eticheta de fost membru legionar, deși nu a ‎existat niciodată vreo dovadă în acest sens.‎

Iată că, de la 5 iunie 1943, când i s-a pus eticheta de ‎legionar și când a fost furnizată prima notă informativă ‎de postul de jandarmi de la Sâmbăta de Sus către ‎serviciile secrete conduse la vremea aceea, în perioada ‎mareșalului Ion Antonescu, de către fostul seminarist ‎Eugen Cristescu, și până la data de 29‎

‎581‎   ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, £ 20. ‎

‎262‎

 

‎„ Și cărțile au fost deschise” Părintele ARSENIE BOCA

septembrie 1989, au trebuit să treacă 46 de ani pentru ca ‎serviciile secrete să realizeze că Părintele nu desfășoară ‎activitate ostilă statului, indiferent de regimul politic.‎

 

Și toate acestea nu din dragoste de țară, care l-ar fi îndrumat spre chibzuință și cântărirea consecințelor, ci tot dintr-o dorința misionară dezechilibrată, centrată pe sine, pentru a deveni liderul spiritual al legionarilor, semănând în felul acesta cu Corneliu Zelea Codreanu:

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si statea luni de zile uneori. Dupa aceea s-a facut calugar, a stat in Bucuresti pe la un frate al meu… Era o taina in el, era un om care spunea cu hotarare, nu spunea cu ezitari, cum spun alti oameni, si cum si eu imi dau seama ca nu pot defini lucrurile. El parca le spunea in asa fel ca dadea o siguranta omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu stiu sa fi pus intr-un mod foarte complicat problemele; el le spunea intr-un mod hotarat, asa fara ezitari. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu stiu de ce n-a mai venit la mine.

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine…^[69]

Să vedem ce ne spune despre relația dintre și legionari, un alt martor contemporan, ucenic apropiat de preacuvioșia sa, dar care s-a trezit din influența sfinției sale, datorită inadvertențelor pe care le manifesta acesta față de Sfinții Părinți:

EXTRAS COPIE

din declarația de la dosarul nr. 5101 al inform^[70]. PAULIN LECA

dată la data de 18 iulie 1958.‎

‎.. .Astfel, pe când încă eram închis la închisoarea militară din Timișoara, am primit ‎vestea de la părintele ARSENIE BOCA, prin RACHIERU IOAN, că, după eliberare, să viu ‎la el ca să-mi spună el ce am de făcut. Auzisem de ARSENIE BOCA, 1942 când eram ‎misionar în Transnistria. Venisem, înainte de a fi închis (eu), ca să-i cer un sfat în legătură ‎cu preoția mea pe care încă nu o primisem. Mi-a dat sfatul (ARSENIE BOCA) să mă fac ‎preot. După eliberarea mea din închisoare am venit la Sâmbăta. M-a primit cu multă ‎dragoste. Am mijlocit la IPS BĂLAN ca să dau din noul anul IV și licența la Teologia din ‎Sibiu. IPS BĂLAN mi-a spus că nu mă primește și atunci am dat licența la Suceava în anul ‎‎1947. -‎

Din vorbele lui ARSENIE BOCA, din predicile și din atitudinile lui, am constatat că ‎el, amețit de aureola de sfânt creată în jurul lui, adulat de legionarii care se grupaseră în ‎jurul lui, voia să devină (asta este părerea mea căpătată în urma observațiilor și deducțiilor ‎mele) un fel de conducător al legiunii în sens spiritual. Voia cu alte cuvinte, să-i scoată pe ‎legionari din sfera de influență a lui Codreanu si să-i grupe în jurul lui ca pe unii ce erau ‎oameni de caracter, cu convingeri creștine și capabili de jertfa, intenționa să-i aducă în viața ‎monahală. Legionarii de prin închisori îi cerea sfatul. Nu făcea nimic fără sfatul lui, iar cei ‎ce veneau la Sâmbăta făcuse un fel de tabără de muncă, însuflețiți de prezența și avântul dat ‎de ARSENIE BOCA. […]

‎…Scopul cu care se grupau legionarii în jurul lui ARSENIE BOCA, era probabil, ‎păstrarea unui duh legionar și după moartea lui Codreanu, desigur, pe un plan mai ridicat, ‎mai duhovnicesc, dar dintre legionari nu am cunoscut acolo decât pe o studentă cu numele ‎LAURA care venea și la conferințele de la Antim, pe una JULIETA, actuală stareță din ‎Prislop, care și ea venea la Antim, pe SILVIU ION de la Vladimirești, unul căruia îi ziceam ‎Gicu – (acesta nu era student, ci un lăcătuș) și alții al căror nume nu-1 cunosc.‎

‎[…]

Copie

NOTĂ EXTRAS

din sinteza din 17 septembrie 1957, dosar nr. 5101¶privind pe PAULIN LECA.‎

In octombrie 1951, agentul „NEGURĂ”329 ne-a semnalat că luând legătura cu ‎PAULIN LECA în discuții îi spune că el a fost fiul sufletesc al lui ARSENIE la care a stat o ‎lună de zile la mănăstirea Sâmbăta în perioada de ispitire și că dacă n-ar fi recunoscut pe ‎trimisul lui Dumnezeu, părintele ARSENIE n-ar fi pășit cu atâta dragoste și elan în ‎monahism. -‎

Părintele Arsenie a fost adevăratul continuator al operei lui Codreanu, al cărui suflet ‎în urma jertfei sale a fost ridicat de îngeri la cer și că puterea dumnezeiască l-a inspirat pe ‎părintele ARSENIE să vorbească adevărul în domeniul misticei încât chiar pe dușmanii lui îi ‎impresionează fapt pentru care l-au ridicat și trimis în surghiun. -‎

Părintele ARSENIE era consultat prin anumiți oameni de credință (interpuși) de ‎legionarii din închisori, în anumite cazuri grele, ce vor face. I-a vorbit de asemenea de ‎profesorul NICHIFOR CRAINIC de care spunea că a rămas adevăratul conducător al ‎legiunii lui Codreanu, iar conducătorul spiritual și duhovnicul legiunii a rămas părintele ‎ARSENIE. -‎

A vorbit apoi de copiii legionari care au luat calea monahismului unde numai aici ‎găsesc o trăire mistică așa cum a arătat-o căpitanul și mai pe urmă părintele ARSENIE și ‎NICHIFOR CRAINIC. A enumerat apoi pe fostul căpitan de marină SANDU TU- DOR, ‎floare legionară înscris în monahism sub numele de AGATON, de VASILACHE, avocat fost ‎legionar, care ascultând de glasul lui ARSENIE a intrat în monahism, de ANGHEL ‎PAPACIOC și de alții. 1-a mai spus agentului de o serie de preoți basarabeni, care au rămas ‎credincioși legiunii și căpitanului însă agentul nu a reținut numele lor. -‎

[…]

Agentul a mai luat legătura și cu starețul ARSENIE BOCA de la Schitul Cornet și ‎discutând despre LECA PAULIN i-a răspuns că îl cunoaște și că știe că a fost discipolul lui ‎ARSENIE cât a stat la mănăstirea Sâmbăta, dar că ARSENIE este în surghiun la canal ‎‎(aceasta era în anul 1951). -‎

PENTRU CONFORMITATE,‎

Lt. major Semnătură

‎ [Dos. I 2637, voi. III, ff. 90-91]‎^[71]

‎‎– n.n.}

***

și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).‎

Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu ‎pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire și viața curată, ‎care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în împărăția de obârșie, de unde ‎ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și ‎arena vieții.‎

[iarăși ideea origenistă a preexistenței sufletului – n.n.]

Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri, deși eu sunt ‎nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și ‎sfințirea oamenilor prin iubire.‎

De alte gânduri și rosturi sunt străin.‎

Ieromonahul Arsenie.‎^[72]

1. Vâlcii. 17 iulie 1945‎

 

Am putea spune că aceste rânduri au fost scrise când încă Părintele Arsenie Boca nu trecuse prin suferințe ca să se coacă la minte și să învețe să fie smerit. Dar oare mai târziu s-a pocăit?

Iată cum scria despre sine la vârsta de 60 de ani, ca să nu zică unii că ar fi exagerări de-ale ucenicilor, cu care sfinția sa nu ar fi fost de acord:

Purcedem așadar la scrierea și citirea acestei cărți despre Părintele Arsenie, fără pretenția de a fi completă sau definitivă, inspirați mai ales de cel de-al doilea exemplar al Bibliei din chilia sfinției Sale (ediția 1936), care poartă o pecete: „Sfânta Patriarhie Română” și alte cinci peceți: „Sf. Mănăstire Brâncoveanu. Sâmbăta de Sus – Jud. Făgăraș”) în care, deschizând-o și răsfoind-o cu evlavie, am descoperit pe un petic de hârtie această însemnare: „Pomenire în contul împlinirii unei a doua maturități a vieții – 60 de ani – Sept. 970.” și: „Cât trebuie să treacă până ce împărăția Iui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru, capătă evidența supremului sens al vieții acesteia ?” Pe o altă foiță de hârtie am găsit scrise mărunt aceste rânduri: „Brad, 12 Oct. 1969. Zilele centenarului Liceului”, iar pe verso: „Familiei Prof. Popa. Simplă consemnare a Recunoștinței. In care sunt cuprinși: înaintașii – părinții noștri – cei de față și urmașii. Că din curtea acestei case, în ceasuri târzii de meditație, mi-am luat zborul, aprinzându-mi destinul, de Duhul care a scris oamenilor această carte.

[cu alte cuvinte sfinția sa este, în opinia proprie, un zburător, cu destin de foc, purtat de Sfântul Duh care a insuflat Sfânta Scriptură. Dar din această proprie părere de sine, se vedea că nici nu se întâlnise încă cu Sfântul Duh, căci s-ar fi umilit și s-ar fi văzut cel din urmă dintre păcătoși și s-ar fi numărat printre târâtoarele pământului, iar nu printre cei cu aripi. Dar mai constatăm cu mare tristețe încă ceva și mai grav: nici nu pusese încă, nici măcar la 60 de ani, începutul cel bun de pocăință – n.n.]

Arsenie, iconar și călugăr, [și el nu fusese niciodată iconar, ci doar pictor de tablouri religioase, și nici călugăr nu mai era, lepădându-se de ascultare, sărăcia de bună-voie și viețuind cu femei – n.n.]

Brad 12.X. 1969 în zilele Centenarului”.^[73]

 

***

După cum puteți observa, toate alunecările sfinției sale s-au datorat dorinței de misiune pentru Hristos, dar fără de Hristos, afișând o smerenie arătată, dar pe care nu o avea în ascuns. Și aceasta fiindcă a început propovăduirea Lui mai înainte de vreme, mai înainte de a se face sălaș al Lui prin pocăință.

Din această cauză a căzut în:

• a se folosi de mentalitățile și practicile eretice ale religiilor,
• a accepta preoția fără a fi pregătit pentru ea și fără a o înțelege (cum poți să vindeci pe alții de patimi mai înainte de a te vindeca pe tine),
• a deveni liderul legionarilor, cu care avea în comun ideea că el și ei pot mântui pe ceilalți, fără a înțelege că viața noastră duhovnicească autentică constă tocmai în vederea propriilor păcate și nu ale celorlalți, nici măcar ale politicienilor,
• a o salva pe Maica Zamfira de la sinucidere (sinucigând duhovnicește monahismul la care începuse a sluji).

O concluzie foarte succintă și expresivă a autobiografiei Părintelui Arsenie Boca o găsim la Părintele Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa Ilie:

Este știut că Părintele Arsenie nu a căutat să se zidească printr-un părinte duhovnicesc, întru Hristos. Care este lauda lui? Lauda lui Hristos este Tatăl, zice: „Eu de la Mine nu am grăit; ci Tatăl cela ce M-a trimis pe Mine, Acela poruncă Mi-a dat, ce voi zice și ce voi grăi” (Ioan 12, 49); și în alt loc: „Eu slava care Mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârșit întru una și ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 22-23). Cine este Părintele său duhovnicesc? Mitropolitul Nicolae Bălan când a văzut că avea talent la caricaturi, la trimis la școală, la trimis în Sfântul Munte Athos și văzându-l că are priză la popor la hirotonit și avansat. Apoi tot el la dus la Mănăstirea Prislop și tot el la chemat de acolo. Atunci, din păcate, Părintele Arsenie, (cred) nu a făcut ascultare și de aici i-a venit căderea, el l-a rugat pe Mitropolit să-l lase în continuare la Prislop^[74]. Atunci neascultându-l nici pe Părintele Dumitru Stăniloae, care dorea ca la Prislop împreună cu Părinții Dometie și Antonie Plămădeală să lucreze la Filocalie, o introduce pe Julieta cu care avea legătură de la Sâmbăta de Sus și îi determină pe aceștia să plece. Într-un an o face stareță pe aceasta și apoi vin problemele. Acest Părinte al său, Mitropolitul Nicolae Bălan, se spovedea la Părintele Cleopa și (cred) se plângea cu privire la el. De asemenea și Mitropolitul Nicolae Mladin, P.S. Andrei Magieru și Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a fugit cu motiv întemeiat de la Prislop la Mănăstirea Slatina, se spovedeau la Părintele Cleopa și (cred) se plângeau cu privire la Părintele Arsenie Boca. Cele auzite de la aceștia (cred) l-au determinat pe Părintele Cleopa să-i scrie acele scrisori, cu smerenie, Părintelui Arsenie, în care îl ruga să vină la Mănăstirea Slatina să-i folosească duhovnicește. Dar Părinte Arsenie nu a venit la Slatina. Apoi, știu din gura Părintelui Cleopa că dus fiind de Sfântul Sinod să pună rânduială în mănăstirile din Ardeal, mai cu seamă la Mănăstirea Arad Gai, l-a întâlnit pe Părintele Arsenie la Episcopia Aradului și a dorit să i-a binecuvântare, să-l îmbrățișeze, dar nu a reușit. Părintele Arsenie i-a zis batjocoritor: „Ce măi moldovene vii tu să ne înveți călugărie!”

Odată Părintele Cleopa mi-a mărturisit de ce nu dădea binecuvântare la oameni să-i citească Acatistul Părintelui Arsenie Boca și băga cuvântul, ca să nu se smintească aceștia: „Nu-i citiți Acatistul căci nu e canonizat!” Înțelegerea sfinției sale cu privire la Părintele Arsenie era precum a majoritatea Părinților duhovnicești, care l-au cunoscut, aceea că: „Împrietenirea cu Julieta i-a adus căderea”.

Iată, este știut, lauda Părintelui Cleopa sunt Părinții lui, în primul rând Duhovnicul Paisie Olaru și Starețul Ioanichie Moroi. Cu Părintele Arsenie nu stau lucrurile la fel, nu a ținut la aceasta, după cum mărturisește el însușii, a căutat să se apropie de Dumnezeu prin „cunoștințele din cât mai multe domenii”, până chiar și din magie. Cine, dintre cei care au fost aproape de Părintele Arsenie Boca și au dorit să rămână întru Hristos, Mântuitorul nostru, nu au mărturisit adevărul? Iată, până și Părintele Teofil Părăian […], zice: „nu am un cult pentru el”^{[75] [76]}.

Să vedem cum descrie nepoata și marea admiratoare a Părintelui Arsenie Boca evoluția în mândrie a sfinției sale, ca și cum, fără să vrea, ar evidenția toate treptele căderii, inclusiv apariția puterii demonice de hipnotizare în urma vedeniilor înșelătoare de la Sfântul Munte, dar prezentate ca o mare evoluție spirituală.

Este interesant că încă din copilărie gustul pictural al Părintelui Arsenie Boca era înclinat spre tablourile religioase de tip uniat:

Pe urmele parintelui ARSENIE BOCA: Adolescentul din gradina cu flori

– De vorba cu d-na Zoe Daian, nepoata Parintelui ¶¶In gradina Ghetsimani¶¶Suntem la mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut. Intr-un sat din Ardeal, romanilor li se pregateste, nestiuta, o minune… Retras intre flori, ascuns sub ramuri de peri si de nuci batrani, un tanar licean gandeste la sfinti si proroci, invatand Biblia pe de rost. Adolescentul are o memorie fenomenala, o memorie a pioseniei si rugaciunii! Culcat toata ziua pe un tol in gradina casei, tanarul citeste fara oprire. Citeste si picteaza cu frenezie si cu indarjire, cu ochii deschisi, un singur vis: sa-L slujeasca pana la capat, cu toata fiinta sa, pe Iisus. Putini au intrezarit atunci in baiatul tacut si sfios, frumos ca un zeu, dar dedicat intru totul credintei, pe cel ce avea sa fie marele Arsenie Boca, unul din cei mai mari duhovnici ai secolului XX…¶Nestiute si minunate, din vremurile de-atunci au ramas pana azi putine dovezi. Totusi, poate prin bunavointa cereasca, doua din ele ne-au iesit in cale toamna aceasta, daruindu-ne bucurie adanca: o icoana necunoscuta pictata de parintele Boca in anii adolescentei si o alta „icoana”, dar vie, a anilor de atunci – Zoe Daian, o distinsa doamna psiholog din Timisoara, ruda apropiata a parintelui Boca si, mai presus decat toate, martora a adolescentei lui. Icoana se numeste „Iisus in gradina Ghetsimani” si Il infatiseaza pe Mantuitor rugandu-se aprins la Dumnezeu Tatal, putin inainte de Martiriul Sau, caci Iisus stia de Patimile ce urmau sa vie si avea sa le indure pentru oameni. Si poate ca si viitorul Parinte Arsenie va fi intuit patimile si inaltarea ce-l asteptau la randu-i si pe el, pe cand isi picta tabloul acolo, in gradina unei case dintr-un sat transilvanean de demult…¶*¶In ce-o priveste pe doamna Zoe Daian, ea se afla aievea in fata mea, vorbind incetisor, cu timbru cald si voce raspicata. Este nepoata Parintelui Arsenie, singura ruda in viata a lui, nepoata iubitoare care a crescut cu el in aceeasi casa si care mai tarziu l-a urmat peste tot, acolo pe unde Parintele a lasat semnele lui misterioase si sfinte. Perspectiva pe care mi-o infatiseaza despre Parinte – un altfel de Arsenie Boca, unul in plina efervescenta si formare, o imagine de dinaintea anilor care i-au consacrat emblema de sfant inspirat, fulgerand si binecuvantand multimile stranse in juru-i -, aceasta imagine neasteptata ma emotioneaza puternic: caci eu ma stradui sa merg mai departe pe drumul cel greu al apropierii de sfantul Ardealului – desi Parintele Arsenie ramane, cum spunea cineva, taina cea mare, greu de descifrat, a Ortodoxiei romane.¶Acum insa, inchid ochii si ascult mai departe istorisirile d-nei Daian, incercand sa mi-l inchipui pe Parintele Arsenie Boca pe cand era doar un adolescent insingurat si noros, visand Evangheliile…¶¶”Marioara, eu nu-s pentru lumea asta!”¶¶Cu nepoata Parintelui am stat de vorba intr-o dupa-amiaza aurita a acestui inceput de toamna. In asteptarea intalnirii noastre, ma plimbasem cu infrigurare prin centrul Timisoarei, cu Catedrala ei cea mare si istorica, si esplanadele din jur, stralucind cu eleganta si tihna lor imperiale. Apropiata revelatie despre Parintele Arsenie ma intimida putin. Si pe deasupra, mai eram emotionat si pentru ca nu mai fusesem in Timisoara de ani buni, de pe vremea in care, copil fiind, priveam cu ochi mirati pe cheiul Begai la niste chitaristi aproape neverosimili, catarati pe acoperisurile tramvaielor: un mic semn de libertate care avea sa se piarda repede, mai apoi.¶Casa doamnei Daian nu e nici ea departe de centru, se afla intr-o aceeasi zona speciala a tihnei. Cand s-a deschis usa, o femeie distinsa si demna, cu demnitatea aceea scrobita, ardeleneasca, m-a poftit inauntru. Pe pereti, icoane, fotografii de familie (intre ele si ale Parintelui Arsenie) vegheau linistea umbroasa a odailor.

 

Un adolescent tacut si sfios

 

  ¶- Cum va inruditi cu Parintele? – am intrebat-o, curios, pe d-na Daian.¶¶- Vedeti, Parintele era var primar cu tatal meu, Vasile Crucin. Tatal Parintelui Arsenie si cu bunica (mama tatei) au fost frati. Asa ca era o diferenta, intre noi doi, de o generatie. Si cand mama lui a ramas singura, prin moartea tatalui sau, fiind prea tanara, neamurile au obligat-o sa se recasatoreasca. Iar el n-a suportat asta si a venit si s-a refugiat la matusa lui, la bunica mea. Tata, auzind ca Parintele a plecat de acasa, s-a dus, l-a luat de acolo si l-a adus la noi, in comuna Buteni, judetul Arad, unde tata era invatator, directorul scolii. Cand Zianu (adevaratul lui nume) a venit acolo, eu nu eram nascuta inca. „Iisus in gradina Ghetsimani” a fost pictat in 1929, iar eu m-am nascut in 1930.¶

¶- Cum era Parintele Arsenie Boca, in anii scolii?¶¶- Era foarte modest si mai slabut. Nu-i placea sa iasa in evidenta. Era retras si timid. [unul din semnele mândriei ascunse sub forma de complexare (de care trebuie să ne spovedim, fiind indiciu pentru perfecționismul asociat cu dorința de a nu se face de râs) este și timiditatea – n.n.] Si ochii ii erau albastri; de fapt, uneori erau verzi, alteori erau albastri… Ca eu totdeauna il intrebam: „Tu ce ochi ai? Ca nu stiu niciodata, odata-s verzi, odata albastri!”. Iar parul ii era negru ca abanosul.¶¶- Cat a stat Parintele la dvs.?¶¶- A stat ani multi, ca la noi ii era casa. De la noi se ducea mai tarziu, la liceu, la internat, la Brad. Mergea cu trenul 80 de km. Venea sambata si in vacante. La fel a fost si mai tarziu, cand Parintele s-a dus la Sibiu, la Teologie, sau cand a facut Belle-Artele la Bucuresti. Casa noastra era casa lui. Locuiam in cladirea scolii. Aveam trei camere mari, cu toate acareturile, si Parintele isi avea acolo odaia lui, in care toata ziua citea, cand nu se ducea in gradina. Si toata lumea lui se invartea in jurul credintei si a cartilor religioase. Si cand nu citea, picta in gradina ori se ruga. Ii placea sa picteze cu precadere peisaje si scene biblice. Portrete, nu. Picta numai pe panza. Dar cel mai mult citea… Dupa 1930, cand m-am nascut eu, primise sarcina sa aiba grija de mine, sa nu fac vreo boacana.

 

Icoana pictata in anii scolii

 

Iar eu ma tineam ca un catel dupa el! Cat despre perioada de liceu a Parintelui, sa stiti ca a fost un elev foarte bun, chiar daca introvertit si retras. Ii placea sa invete orice. Era bun la toate, pentru ca era un copil serios. Isi lua in serios viata. Dar asta nu se intampla chiar totdeauna, uneori se mai copilarea si el. Imi amintesc ca la noi acasa, mama il punea, intre altele, sa adune ouale proaspete de prin cuibarele gainilor, iar el le bea! Si-i spunea mama: „Daca vreti prajituri, nu mai bea ouale!”. Si Zianu radea, era fericit… Pe urma, dupa ce s-a dus la facultate, s-a mai maturizat si s-a schimbat. Dar ramasese tot inchis in sine, cenzurat si timid. In vacante, insa, cand venea acasa, se simtea in largul lui. Ratacea prin sat, visa sub perii batrani din gradina, discuta cu tata, patimas si aprins. Mai tarziu, probabil, cand a-nceput sa cunoasca viata, si-a schimbat comportamentul. Era furtunos si necrutator cu oamenii si cu pacatele lor. Nu ierta. Le spunea in fata, in vazul tuturor. Cu familia insa, Parintele a ramas toata viata lui foarte tandru. Imi amintesc, de pilda, ca Parintele tinea enorm la tatal meu si erau si apropiati ca varsta. Pe tata il chema Vasile, si in familie ii spuneau Lica. Seara, cand cinam, cand tatal meu ii zicea: „Ziane, ia un pic de tuica cu mine.” „Ma, Lica, ma, bea tu linistit, fara mine” – refuza el. Si sa va mai spun niste intamplari despre curatia Parintelui. Parintii mei aveau foarte multi fini, le-a placut lor sa cunune. Si mama, cand era vreo nunta sau vreun botez, il indemna: „Ziane, vino cu noi la nunta, sa te distrezi si tu acolo, sa dansezi cu vreo fata, ca esti tanar!” Mama tot voia sa-i faca cunostinta cu fete din comuna. Si de fiecare data, Parintele ii raspundea la fel: „Eei, Marioara, Marioara, eu nu-s pentru lumea asta”. Era pornit pe o alta cale… Toata viata lui a vrut sa-l slujeasca pe Iisus, inca de pe cand era mic. De asta nu-i placea lui nici societatea fetelor, dar nici a baietilor.

*

 

In primii ani de la Sambata

 

¶In tot timpul cat ascultam istoriile d-nei Daian, silueta fastuoasa a unui pian cu coada scurta imi invaluise privirea, sugerandu-mi, parca, un adagio la poveste. „Pianul acesta a fost al principesei Ileana si a stat mult timp la castelul Bran”, mi-a explicat d-na Zoe, de parca mi-ar fi ghicit gandurile. „Si dupa ce domnita Ileana a fost nevoita sa plece din tara, in 1947, impreuna cu Regele, ea l-a daruit maestrului de vanatoare al Casei Regale, colonelul Ciorogaru, de la care l-a cumparat, apoi, tata. La pianul acesta obisnuia sa cante si Parintele Arsenie, atunci cand mai venea pe la noi, pe acasa, tot mai arar, caci incepuse prigoana si pentru el. Sa stiti ca parintele a avut parte de o educatie ardeleneasca foarte serioasa. Tot asa cum eu am fost data de parinti la lectii de vioara si pian (am invatat chiar pe pianul acesta!), la fel si Parintele a primit o educatie muzicala serioasa. Ii placea mult muzica. Impreuna cu tatal meu, care canta foarte bine la vioara, faceau des dupa-amieze de muzica.”¶¶„Asta-i imbracamintea mea!”¶¶- Din clipa in care Parintele a ajuns la Sambata si s-a calugarit, s-au produs in el schimbari profunde – a continuat doamna Zoe. Si asta s-a vazut mai ales dupa ce s-a dus la Muntele Athos si a avut viziunea aceea sfanta a Maicii Domnului! Atunci Parintele a venit acasa si ne-a povestit fericit si cutremurat intalnirea lui in Duh cu Maica.

 

D-na Zoe, in fata pianului la care a cantat si parintele Arsenie

 

Si tot cam pe atunci, a inceput sa se manifeste la el intuitia aceea cu totul aparte: numai ce privea omul si deja stia tot despre el, dar si spiritul inainte vazator. Le-am simtit si eu, caci oriunde m-am dus sa il vad – la Sambata, la Bucuresti sau la Draganescu – el a stiut de fiecare data ca vin, desi nu-l anuntam niciodata.¶Dar cea mai fericita m-am simtit la Sambata! Atunci, prigoana rosie inca nu se napustise pe noi, iar eu am stat cu parintii mei, mai bine de trei saptamani, la manastirea care inflorise toata sub mana Parintelui. Si el, inconjurat de-acum de multimile de credinciosi, tot gasea timp sa se bucure si sa se mandreasca cu mine, nepoata lui, care atata ii semana, incat aveam chiar si aceleasi gusturi la mancare – ne placea amandurora mamaliga cu branza, cum observase bucatarul manastirii…¶*¶- Cativa ani mai tarziu, regimul cel nou l-a incoltit! Chiar daca el n-a facut nici un fel de politica. Spunea ca face politica Bibliei si a lui Dumnezeu. Dar ajuta pe toata lumea, cu atat mai mult pe oamenii napastuiti. Si cand a fost intrebat in ancheta daca i-a ajutat pe partizanii din Fagaras, el nu a spus nici da nici ba. Ca nu voia sa minta. Asa ca l-au aruncat in inchisoare.¶Ce i s-a intamplat acolo mi-a povestit cu gura lui chiar Parintele Arsenie. Au trimis un ofiter si doi soldati ca sa-l dezbrace de sutana, dupa ce l-au arestat.

 

In anii de liceu

 

Si astia s-au apropiat de el: „Popa, sa te dezbraci imediat de anteriu!”, au poruncit. Si Parintele le-a spus: „Asta-i imbracamintea mea!”. „Las’ ca te dezbracam noi!” s-au rastit aceia si au facut un pas spre Parinte. Dar imediat s-au indepartat; nu se puteau apropia. Si s-au dus si i-au raportat sefului inchisorii. „Ei lasa ca ma duc eu si-l dezbrac!” Era un maior, asta. „Mai bine dezbraca-te tu”, i-a zis maiorul – „sa nu te dezbrac eu!” „Asta-i imbracamintea mea!”, a spus iar Parintele. Si s-a dus ofiterul spre el si imediat s-a indepartat ca impins de-un zid nestiut, si a zis: „Tu il ai pe dracul in tine!”. „Nu, eu il am pe Dumnezeu in mine!”, a rostit Parintele si asa a ramas tot timpul in inchisoare: in sutana. Si cand era scos la plimbare, in curte, Parintele propovaduia cuvantul Domnului. Seful inchisorii i-a pus in vedere sa nu mai tina predici, ca prea se-adunau toti in jurul lui. Dar el n-a respectat nici ordinul asta. Mi-a povestit chiar el: „La un moment dat, l-am vazut si pe maior in multime, ascultand cu ochi mari cuvantul Evangheliei, pe care eu il propovaduiam”.¶*¶- Si pentru ca nenorocirile vin in haita, atunci l-au luat si pe tatal meu la Canal! Il reclamase un coleg ca merge la biserica, tocmai el, ditamai profesorul si directorul scolii, si da exemplu prost comunei, asa ca l-au arestat si Canalul l-a mancat! Cand n-a mai putut da cu tarnacopul ca se imbolnavise, l-au dus la Ghencea, la inchisoare, si l-au operat de cancer la stomac. Cand a venit acasa, tata era doar o umbra stravezie. De altfel, la 50 de ani a murit!¶¶- Si dvs.? N-ati avut de suferit cu atatia „dusmani ai poporului” in familie?¶¶- Eu am scapat ca prin urechile acului! Eram studenta la Cluj cand aparuse la Decanat o lista cu studentii din parinti chiaburi si din familii din astea, „deochiate”. Iar in dosarul meu lipsea salariul tatalui, n-aveam de unde-l lua, ca el era la Canal, saracul. Si numai ce m-am vazut acolo, pe lista aceea a epurarii. Si cand m-au chemat la Rectorat sa dau seama, rectorita, Raluca Lipan, academician si chimist, Dumnezeu s-o odihneasca, m-a intrebat: „Care-i situatia ta, ce-i cu tata?”. „Tatal meu nu lucreaza, e arestat si dus la Canal”- i-am raspuns.

 

In gradina din Buteni

 

„Si de ce-i tata la Canal?” „A fost reclamat ca merge la biserica si da un exemplu prost comunei!” Rectorita a stat, s-a uitat lung la mine si m-a intrebat: „Dar tu mergi la biserica?” „Da!”, am raspuns. „Ei, bine, pentru acest „da”, tu vei ramane in facultate!”. Cum era sa spun nu? Cum sa tradez credinta? Doar eram, ca si tata, din spita Parintelui Arsenie!, a suspinat d-na Zoe, oprindu-se o vreme, inchisa in amintirile ei ingreunate de suferinta.¶*¶- Cativa ani mai tarziu, am aflat ca Parintele fusese trimis in surghiun la Bucuresti, la atelierul de icoane al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. Asa ca m-am dus sa il vad si acolo. Si cand am ajuns, era un calugar la poarta schitului. „Il caut pe parintele Arsenie Boca”, i-am spus. „Uitati-l! Stia ca veniti!”, mi-a spus. Si, intr-adevar, unchiul meu venea spre poarta. In ziua aceea am vorbit mult amandoi. Zicea ca-i multumit si linistit. „Am avut si eu incercari, dar au trecut. Sa ne rugam necontenit”, zicea.¶Cand s-a sarbatorit centenarul liceului „Avram Iancu” de la Brad a venit si Parintele. Era imbracat cu o sutana alba. M-am dus si eu cu fiica mea, cu sotul meu, cu mama – ca sa ne binecuvanteze pe toti. A fost foarte fericit. La fel a fost si la biserica Draganescu cand am mers sa-l vad. Mai ca n-a chiuit pe schele ca m-a vazut iar.¶¶Izvorul de la capul mormantului¶¶- Au mai trecut cativa ani si intr-o zi, cand am fost din nou la el, sa il vad, Parintele mi-a marturisit ca-si simte sfarsitul aproape. Si s-a dus atunci la manastirea Prislop, din Hateg, atat de draga inimii lui, si si-a ales un loc, zicand: „Aici vreau eu sa-mi fie mormantul”. Locul ales de Parintele e extraordinar, parca-i rupt dintr-un psalm. Dar maicutele i-au spus: „Parinte, e tare frumos locul, dar nu are apa si nu-i nicaieri prin preajma vreun izvor!”. Si el le-a spus: ” O sa vina si izvorul!” La scurt timp, a aparut in padure, la doi-trei metri de capul mormantului, un izvor! Si nu mult dupa ce a rasarit de niciunde izvorul acela – s-a sfarsit si el, Parintele nostru Arsenie…¶¶- Ati fost la inmormantare?¶¶- Nu, ca nu m-au anuntat! N-au anuntat pe nimeni din familie. Mai are o nepoata la Brad, dar ea n-a tinut legatura cu el, nu l-a cautat nicaieri pe unde a peregrinat Parintele. Asa ca n-a fost nimeni din familie. Parintii mei murisera si ramasesem numai eu: nepoata lui iubitoare care l-am cautat si l-am urmat peste tot. Doar crescusem cu el in casa. Iar el mi-a urmarit si mi-a ocrotit toata viata: unchiul Zianu, pe care l-am iubit asa de mult. Si pe care il urmez si azi, asa cum pot eu, la cei aproape 80 de ani pe care ii am, caci merg de cate 5-6 ori pe an la mormantul lui. Ce este acolo la manastirea Prislop nu am cuvinte destule sa va spun! Ploi de flori, oamenii care vin puhoaie si saruta crucea, lipesc fotografii si scrisori, haine… Imi spunea Maica Stareta, anul acesta, in iulie, cand am stat doua zile la manastire, ca vin foarte multi oameni cu carje, ajutati, si stau si se roaga si dupa asta isi lasa carjele acolo, se insanatosesc!

 

Pe cand viata parea un vis

 

– Spuneti-mi, doamna Daian, dvs. il simtiti pe Parintele Arsenie ca fiind sfant? Sfantul Ardealului, asa cum ii spun credinciosii?¶¶- Da, ii simt aproape tot timpul harul. Il simt seara si dimineata, atunci cand ma rog, si il simt ca ma ajuta in orice. Si pe deasupra, socot ca Parintele seamana cu Iisus. Ma uit in poze de multe ori si mi-l amintesc cand era la Sambata, imbracat in sutana neagra sau in sutana alba, cu brau de piele, inalt, slab, cu o privire patrunzatoare si neiertator fata de pacate. Nu suporta si nu era bland cu cei care aveau pacate.¶¶- Avea Parintele aura aceasta de sfintenie si cand era tanar?¶¶- Da. A avut mereu asa, ca o patina de sfant… Un sfant intelept si furtunos, care a visat si s-a chinuit printre noi si al carui suflet „s-a suit la Dumnezeu ca un suvoi de foc”, cum spunea Parintele insusi. Un sfant a carui vreme nu s-a aratat inca… ^[77]

(e) Numele purtate

De altfel nici sărmanul Părinte Arsenie Boca nu a avut vreun Sfânt ocrotitor, căci a fost numit, lipsind evlavia în familia sfinției sale:

Zian

Prenume foarte rar, atestat doar în Transilvania, care ar putea fi explicat prin subst. Zi + suf. –an, a cărui semnificație nu poate fi alta decât binecuvântarea zilei de naștere […]

Vălean [din Valeriu, – n.n.]

Cei mai mulți lingviști apropie numele de semantica verbului lat. Valeo-, valere, cu sensurile „a fi puternic”, „a fi sănătos” [78]

Așadar fiind dedicat zilei și anului, a uitat de veșnicie, fiind puternic și sănătos pentru Valea aceasta înșelătoare a plângerii, pentru a cărei faimă a părăsit ascunderea de dragul lui Hristos (în care ar fi dobândit înălțimile smereniei ale veșniciei zilei a 8-a).

De aceea n-a ținut cont de ce zicea Sfântul Apostol Pavel:

1Co 1:18 Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. 19 Căci scris este: „Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o”. 20 Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia? 21 Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. 22 Fiindcă și iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune, 23 Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. 24 Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu. 25 Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor. 26 Căci, priviți chemarea voastră, fraților, că nu mulți sunt înțelepți după trup, nu mulți sunt puternici, nu mulți sunt de bun neam; 27 Ci Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari; 28 Dumnezeu Și-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, 29 Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Și numele ales de părinți ne indică posibilitatea ca să nici nu fi fost măcar botezat Ortodox, deși ucenicii, fără probe, se străduiesc din răsputeri să dovedească contrariul.

Botezul în căsătoriile mixte:

Este un lucru cunoscut și recunoscut că de obicei credincioșii de rând nu prea fac mare caz de diferitele controverse teologice dintre ortodocși și greco-catolici, cel puțin după primul război mondial și anul1948. Multe familii în Transilvania erau mixte: soțul ortodox și soția greco-catolică sau invers. Adeseori chiar preoții formau o familie mixtă, fapt ce nu împiedica armonia și dragostea familială. Copiii erau botezați, mai ales după credința tatălui^[79].

Iar dacă nu s-a botezat Ortodox nici măcar nu s-a putut mântui, așadar nicicum nu ar putea fi vorba de vreo sfințenie. Iată ce ne învață despre aceasta Sfântul ierarh Diadoh al Foticeii:

76. Unii au născocit că atât harul, cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât și duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce s’au botezat. Ca urmare zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții, că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul dinafară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după Botez stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează de sigur Satana asupra sufletului și după aceea ca și mai ’nainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într’un fum, în dulceața poftelor neraționale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc și prin cercare, să ajungă astfel la bucuria, binelui. „Căci am trecut, zice, prin foc și apă, și ne-ai scos pe noi la odihnă.1)
77. Harul se ascunde, cum am zis, din însăși clipa in care ne-am botezat în adâncul minții. Dar își acopere prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră într’un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simțirea minții. Prin aceasta, cei ce vrea să țină cu tărie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorința să vândă cu multă bucurie toate bunurile cele de aici, ca să cumpere cu adevărat țarina în care a aflat ascunsă comoara vieții. Căci când va vinde cineva toată bogăția lumească, va afla locul în care stătea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindcă pe măsura înaintării sufletului, își descopere și darul dumnezeiesc bunătatea lui în minte.2) Dar atunci îngăduie Domnul și dracilor să supere sufletul, ca să-l învețe să facă deosebirea între bine și rău și să-l facă mai smerit prin aceea că pe măsură ce se curățește simte tot mai multă rușine de urâciunea gândurilor drăcești.
78. Suntem după chipul lui Dumnezeu3) prin mișcarea cugetătoare (mintală) a sufletului. Căci trupul este ca o casă a sufletului. Deci fiindcă prin greșeala lui Adam nu numai trăsăturile sufletului s’au întinat, ci și trupul nostru a căzut în stricăciune, Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu s’a întrupat, dăruindu-ne ca un Dumnezeu apa mântuitoare prin Botezul Său, ca să ne naștem din nou. Căci ne renaștem prin apă, cu lucrarea Sfântului și de viață făcătorului Duh. Prin aceasta, îndată ne curățim și sufletul și trupul, dacă venim la Dumnezeu din toată inima. Căci Duhul Sfânt, sălășluindu-se în noi, alungă păcatul. Fiindcă nu este cu putință ca, odată ce fața sufletului este una și simplă, să fie prezente în el două persoane, cum au socotit unii. Căci dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sfântul Botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău, mai ales dat fiind că nu există nicio împărtășire între lumină și întunerec?1) Deci noi alergătorii pe drumul sfintelor nevoințe, credem că șarpele cel cu multe înfățișări e scos, prin baia nestricăciunii, afară din cămările minții. Nu trebuie să ne mirăm că după Botez gândim iarăși cele rele împreună cu cele bune. Căci baia sfințeniei șterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă acum putința de a se hotărî în două feluri a voinței noastre și nici nu oprește pe draci să ne războiască, sau să ne grăiască cuvinte înșelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în starea naturală, să le păzim, cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat armele dreptății.
79. Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie, pentru pricinile mai ’nainte pomenite, să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului, adecă în minte. Pentru că „toată slava fiicei împăratului, zice, e dinăuntru*,2) nearătată dracilor. De aceea din adâncul inimii însuși simțim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aci înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin natura ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului,3) iar simțurile trupului sunt atrase de lunecușul plăcerilor. De aceea harul, lucrând prin simțirea minții, înveselește trupul celor ce sporesc în cunoștință cu o bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne află umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinții.^[80]

Iar Părintele și-a ales numele de Arsenie pentru a se desăvârși. Nu trebuia să caute desăvârșirea ci pocăința, iar pentru aceasta era nevoie să fie bărbătesc în ascultare și viguros în smerenie:

Arsenie, Arsenia, prenume ce reproduc un nume de persoană din greacă, Αρσενιος (Arsenios) cunoscut în prima perioadă creștină și în forma latină, Arsenius, forme ce reproduc adjectivul αρσενιος (arsenios) și αρσενικος (arsenikós), cu sensul „bărbătesc”, „viguros”.^[81]

A uitat de ceea ce ne învață Însuși Mântuitorul:

Mat 16:24 Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. 25 Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. 26 Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? 27 Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. 28 Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăția Sa.

Sa știi cititorule, căci cînd vei citi in seminția lui Cain, pe Enoh, pe Maleleil, pe Matusalem, pe Lameh, sa nu socotești ca sunt aceia care puțin mai pe urma in cea dreaptă seminție a lui Set s-au născut, și drepți au fost, ci alții, neplăcuți lui Dumnezeu, măcar de sînt și cu aceleași nume. Pentru ca mulți sînt și păcătoși de un nume cu drepții, și drepți de o numire cu păcătoșii. Însă numele cel cinstit nu face pe om drept și sfânt, de-i va fi viața răzvrătita, nici numele cel necinstit nu face pe om necinstit și păcătos , de-l va fi viața îmbunătățită. Doi Iuda erau in ceata Apostolilor, unul Iscariotean, iar altul frate lui Dumnezeu (Matei 10, 4; Ioan 14, 22). La amândoi un nume, ci viața deosebita, unul vânzător, altul propovăduitor al numelui lui Iisus Hristos. Unul lepădat se făcu, iar altul frate Domnului după trup (Mt. 27, 3, 5; Iuda 9). Unul s-a spânzurat și a pierit, iar altul pentru Hristos pătimind, cununii cerești s-a învrednicit.^[82]

 

(3) [Cum se amestecă Părintele Arsenie Boca în relația intimă dintre Nicolae și Julieta

forțându-i. De ce procedează așa, excepțional, arătând pentru ea o afecțiune deosebit de apropiată, deoarece pentru toți ceilalți (și pentru toate celelalte) se purta ori ca un bici al lui Dumnezeu, ori cu o evidentă superioritate? – n.n.]

Despre amestecul nepermis (și acesta pune o mare întrebare: de ce atâta insistență pentru a o mărita împotriva voii pețitului, pentru a se debarasa de insistențele și pretențiile ei, când pentru ceilalți ucenici și celelalte ucenicie Părintele era atât de neimplicat, rece, distant și indiferent, dând soluții de multe ori de o asprime îngrozitoare) al Părintelui Arsenie Boca, pentru a se căsători Maica Zamfira cu Nicolae Bordașiu se va vorbi mai jos.

Totodată, Maica Zamfira Constantinescu fusese ‎arestată la 19 septembrie 1955 ‎pentru „omisiunea ‎denunțării”326 și „pentru că a întreținut legături cu ‎fugarul ‎legionar Bordașiu Nicolae ce era urmărit pentru ‎activitate subversivă legionară ‎desfășurată după 23 ‎august 1944, a avut cunoștință că la Mănăstirea ‎Sâmbăta de ‎Sus și la Prislop sunt ascunși diferiți legionari urmăriți de organele de stat’ . A fost ‎eliberată după câteva zile de ‎interogatorii.‎

În ce împrejurări îl întâlnise Părintele Arsenie Boca pe ‎Nicolae Bordașiu?‎

După cum arătam la sfârșitul capitolului trecut, în anul ‎‎1947, prin luna iulie-‎august, au mers în pelerinaj la ‎M-rea Brâncoveanu mai mulți studenți teologi ‎din ‎București cu scopul de a lua parte la slujbele bisericești, ‎de a asculta predicile ‎Părintelui, dar și de a participa la ‎treburile mănăstirii. Printre aceștia se aflau și ‎Nicolae ‎Bordașiu și Julieta327 328 Constantinescu (viitoarea ‎maică Zamfira), care ‎‎„față de Bordașiu avea oarecare ‎afecțiuni”329. Julieta îl cunoscuse pe Nicolae ‎Bordașiu ‎la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, încă ‎din anul 1945, ‎având cu acesta, conform declarațiilor ‎dânsei, „relații de colegialitate, de prietenie, ‎în această ‎perioadă eu [Julieta Constantinescu, n.n.] am început ‎să-l simpatizez și ‎pot spune că am fost condusă de el, de ‎la facultate până acasă de câteva ori. Alte ‎relații nu am ‎avut cu el”330^[83]. Această simpatie crește și Julieta ‎Constantinescu are ‎intenția de a se căsători cu Nicolae ‎Bordașiu, dar acesta o respinge deoarece „nu prea ține la ea”331, însă aceasta ‎nu renunță și îl roagă ‎chiar pe Părintele Arsenie Boca să ‎vorbească cu el, însă răspunsul celui curtat ‎este ‎categoric: „nu intenționează să se căsătorească cu ‎Julieta”332.‎

Julieta Constantinescu, într-un interogatoriu din 1955, ‎după ce depășise criza ‎sufletească din adolescență cu ‎ajutorul îndrumărilor și rugăciunilor ‎duhovnicului ‎Arsenie Boca și după ce a îmbrăcat haina monahală, ‎ajungând stareță ‎la Prislop, a evocat întreaga situație: ‎‎„Eu îl iubeam foarte sincer pe Bordașiu și din ‎partea ‎mea mă gândeam să mă căsătoresc cu el, dar Bordașiu, ‎deși la început mă ‎iubise și el, cu timpul el a început să ‎mă respingă, eu totuși țineam la el și din ‎această cauză ‎am suferit mult. Eram într-un timp foarte decepționată și ‎chiar am ‎încercat să termin cu viața […]. Deși el ‎începuse să mă îndepărteze din anturajul ‎său, eu totuși ‎trăiam cu speranța că se va schimba și pentru acest lucru ‎eu nu vroiam ‎să mă îndepărtez de el, din contră, ‎mergeam și eu unde mergea el”333.‎

Studenta Julieta Constantinescu, în starea depresivă în ‎care se afla, apelează la ‎ajutorul Părintelui Arsenie ‎Boca, pe care-l reîntâlnește în București, rugându-l să-‎i ‎fie mijlocitor pentru căsătoria ei cu Nicolae Bordașiu și ‎să intervină pe lângă tatăl ‎lui

‎331‎   Ibidem, voi. 4, ‎f. 8.‎

‎332‎   Ibidem, f. 8. ‎

‎333‎   Ibidem, voi. 3, ‎f. 13.‎

‎162‎

‎ ‎

‎„ Și cărțile au fost deschise’’ Părintele ARSENIE BOCA‎

Bordașiu, care să-și convingă fiul să se însoare cu ‎Julieta. Aceste întâmplări se ‎petrec în timpul misiunilor ‎printre greco-catolici încredințate de către ‎Patriarhul ‎Iustinian Părintelui Arsenic:‎

‎„Cu ocazia acestei misiuni, în deplasarea pe care am ‎făcut-o la mănăstirile ‎greco-catolice de lângă Blaj, din ‎Cluj și din Bihor, fiindu-mi în cale am mers la ‎tatăl ‎călugărului Io van Silviu care era preot într-o comună de ‎lângă Oradea și la ‎tatăl lui Bordașiu Nicolae, care, de ‎asemenea, era preot în comuna Tihiaga Raion ‎Oradea, ‎Scopul acestei vizite a fost de a discuta despre ‎posibilitatea căsătoriei lui ‎Bordașiu Nicolae, fiul ‎preotului [Gheorghe, n.n.] Bordașiu, cu ‎Julieta ‎Constantinescu. în discuțiile pe care le-am avut cu ‎preotul Bordașiu am aflat ‎că fiul lui este dispărut și chiar ‎el ne-a afirmat că nu se poate vorbi de ‎căsătorie ‎deoarece nu cunoaște unde se găsește fiul lui.‎

Vreau să precizez că preotul Bordașiu cunoștea despre ‎sentimentele care existau ‎intre Julieta și fiul lui, ‎Bordașiu Nicolae, deoarece mai înainte de a merge eu ‎acolo, ‎nu pot preciza anul, a fost și Julieta care i-a adus ‎la cunoștință despre sentimentele ‎și intențiile pe care le ‎are ea cu fiul lui.‎

După ce am văzut că nu pot să rezolv nimic în privința ‎Julietei, ne-am continuat ‎misiunea în Beiuș și apoi am ‎mers la București pentru ca să relatez patriarhului ce ‎am ‎rezolvat din misiunea încredințată și totodată voiam ‎să-mi continui drumul la ‎Mănăstirea «Tudor ‎Vladimirescu» din Tecuci.‎

‎Fiind în București i-am făcut o vizită Julietei acasă și ‎cu această ocazie i-am ‎comunicat rezultatul negativ ‎obținut de la preotul Bordașiu în legătură cu căsătoria ‎ei ‎cu Nicolae Bordașiu. ‎

Vreau să precizez că, despre misiunea încredințată de ‎patriarh avea cunoștință și ‎Julieta și înainte de a pleca ‎ea m-a rugat să trec și pe la tatăl lui Bordașiu ‎Nicolae ‎pentru ca să aranjez cu el situația lor.‎

Discutând despre faptul că nu am putut să rezolv nimic ‎cu tatăl lui Bordașiu, ‎Julieta a început iarăși să se ‎frământe. Eu văzând tulburarea ei, fiind în drum ‎spre ‎Mănăstirea «Tudor Vladimirescu» cred că am invitat-o ‎și pe ea să meargă cu ‎mine.‎

Ajunși la mănăstire eu am căutat să-mi rezolv ‎misiunea încredințată de patriarh și ‎cum la mănăstire se ‎găsea și preotul mănăstirii, Iovan Silviu […]. Iovan ‎Silviu a ‎afirmat către mine și Julieta că Bordașiu ‎Nicolae s-ar putea să se găsească la ‎Timișoara și ne-a ‎precizat că el ne face o scrisoare către fratele său sau ‎cumnatul ‎său, nu-mi aduc bine aminte, care ar putea să ‎ne mijlocească o întâlnire cu fugarul ‎prin intermediul ‎unei a treia persoane pedagog […].‎

Eu cu Julieta am ajuns la Timișoara într-una din zilele ‎lunii iunie – după masă – și ‎conform adresei pe care o ‎aveam am mers la fratele sau cumnatul lui Iovan ‎Silviu ‎‎[…]. înspre seară, eu împreună cu Julieta și cu fratele ‎sau cumnatul lui Iovan, ‎am plecat la o școală unde ‎urma să găsim pe a treia persoană, care era pedagog ‎la ‎școală […]. Pedagogul ne-a răspuns că poate să facă acest lucru în ziua următoare, fixându-ne ‎locul și aproximativ ora. ‎

A doua zi a venit și Bordașiu ‎Nicolae și la propunerea mea de a merge unde ‎găzduim ‎noi, el a acceptat. Aci am discutat despre intimitățile ‎care există între el și ‎Julieta. Am discutat despre ‎posibilitatea ieșirii lui din situația de fugar pentru a ‎se ‎putea căsători cu Julieta. I-am propus să se prezinte ‎patriarhului căruia să-i ‎expună situația și să-i ceară ‎sfaturi. Alte propuneri nu i-am făcut și nici alte ‎discuții ‎nu am purtat cu el, decât numai despre intimitățile care ‎existau între el și ‎Julieta.‎

Bordașiu Nicolae în tot timpul discuțiilor a refuzat să ‎accepte o căsătorie cu ‎Julieta și în urma acestui lucru ‎ne-am despărțit […].‎

După această întâlnire Julieta a fost foarte frământată ‎și eu văzând-o în această ‎situație, am hotărât să mergem ‎încă o dată să discutăm cu Bordașiu Nicolae […]. ‎Având ‎adresa, în ziua următoare de la prima întâlnire, de ‎dimineață am mers, eu și ‎cu Julieta, la locuința unde ‎stătea ascuns Bordașiu Nicolae. L-am găsit acasă și ‎am ‎stat de vorbă cu el 1-2 ore. în discuțiile purtate cu el, am ‎insistat să revină ‎asupra refuzului de a se căsători cu ‎Julieta. Și de data aceasta am primit un refuz ‎din partea ‎lui, motivând că el nu poate să se gândească în situația ‎în care se găsește ‎la o căsătorie […]”334.‎

Julieta nu se liniștește: „în timpul acesta Julieta devenea tot mai tulburată și pentru a-i ameliora starea ‎i-am promis că mă voi ‎duce din nou la Bordașiu pentru ‎a-l sfătui să nu fie atât de categoric în răspunsul ‎lui. în ‎aceeași zi spre seară am mers singur la Bordașiu, i-am ‎arătat că răspunsul lui ‎categoric de a se căsători cu ‎Julieta ar putea atrage după sine și alte fapte grave ‎pe ‎care este capabilă Julieta în situația ei să le comită. Cu ‎toată insistența mea, ‎Bordașiu a refuzat sub motivul că ‎Julieta i-ar putea anula personalitatea dacă se ‎va ‎căsători cu ea (s.n.). A doua zi am plecat cu Julieta la ‎Prislop. Acolo Julieta nu s-‎a liniștit și i-am promis că voi ‎face o ultimă încercare, adică voi trimite o scrisoare ‎lui ‎Bordașiu pe care o va duce Plămădeală Leonida. Am ‎scris eu personal o ‎scrisoare lui Bordașiu […]. ‎

Plămădeală a plecat dar s-a întors imediat și mi-‎a ‎înapoiat scrisoarea […]. Bordașiu nu mai era la fosta ‎adresă. Plămădeală plecase ‎după o lună [cu scrisoarea, ‎n.n.]. De la sfârșitul verii anului 1949 nu mai ‎cunosc ‎nimic despre fugarul Bordașiu Nicolae”335.‎

Cât despre omisiunea denunțării, Părintele Arsenie, ca ‎un duhovnic adevărat, a ‎mărturisit că a vrut să-l salveze ‎din situația de fugar: „Cu această ocazie am ‎discutat și ‎situația lui de fugar, căutând a-l scoate din această stare.

În acest sens ‎nu am ajuns la nici un rezultat. Nu l-am ‎denunțat în primul rând dintr-un motiv pur ‎personal ‎profesional, iar în al doilea rând voiam ca să-i ‎aranjez situația lui la ‎patriarh

‎335 Ibidem, f. 13-16. ‎ […] ‎

^[84]

(1) [Pentru a o salva pe Maica Zamfira de la sinucidere, Părintele Arsenie Boca o face stareță

Mai întâi obține aprobarea de a preface Prislopul în Mănăstire de maici, prima etapă din viața lor de familie. Ce interesantă concepție de formare „duhovnicească” avea Părintele Arsenie Boca: de la o fată grav avariată mintal prin tentative multiple de sinucidere o face imediat nu soră, nu rasoforă, nu maică toate supuse sub ascultare, ci direct… stareță!!! Cum le va îndruma pe surori, nefiind formată în ascultarea smerită? Și ce șantaj sentimental o fi intervenit ca starețul de la Prislop să-i predea ei stăreția?– n.n.]

25 noiembrie 1948 – 14 mai 195925 Mănăstirea ‎Prislop26 din Țara Hațegului, ‎jud. Hunedoara. Venit ‎inițial pentru a fi un sprijin în „lămurirea poporului ‎revenit la ‎ortodoxie”, adică a greco-catolicilor^[85], ‎rămâne la Prislop. Mitropolitul Nicolae ‎Bălan al ‎Ardealului, într-o scrisoare către Episcopul Andrei ‎Magieru al Aradului, ‎anunță oficial că îi dă „arhiereasca ‎binecuvântare Părintelui Arsenie de a trece în ‎eparhia ‎Aradului” deoarece, de la 1 aprilie 1949, județul ‎Hunedoara a intrat sub ‎jurisdicția canonică a Episcopiei ‎Aradului conform noilor arondări ale episcopiilor. ‎La ‎‎12 aprilie 1950, Episcopul Andrei aprobă, la cererea ‎Părintelui Arsenie, ‎‎„transformarea Mănăstirii Prislop în ‎mănăstire de maici, deocamdată cu cel mult ‎zece maici, ‎care vor fi deservite în cele religioase de doi preoți duhovnici”. ‎Părintele Arsenie ceruse, la 11 ‎aprilie 1950, alături de ‎adresa în care îl informa pe Episcopul Andrei de ‎plecarea ‎Ierodiaconului Antonie Plămădeală, aprobarea ‎de a transforma Mănăstirea Prislop în ‎mănăstire de ‎maici, argumentându-și propunerea în felul următor: ‎‎„dat fiind faptul că am rămas ‎numai doi preoți călugări ‎‎[Părintele Arsenie Boca și Dometie Manolache, – n.n.] la ‎Mănăstirea ‎Prislop și dispozițiile sunt pentru un număr ‎măcar de zece, iar acest număr nu-l putem ajunge ‎cu ‎călugări, apoi Mănăstirea fiind cercetată mai mult de ‎femei, și lipsa mănăstirilor de maici ‎din Eparhie, cu ‎smerenie vă rugăm să binevoiți a ne aproba ‎transformarea Mănăstirii Prislop în ‎mănăstire de ‎maici”28 29.‎ ‎^[86]

(2) [Locuințele conviețuirii Părintelui Arsenie Boca cu Maica Zamfira

Astăzi, aceasta se numește, mai cu delicatețe, parteneriat civil sau uniune consensuală, înlocuindu-se termenul de concubinaj, care implică mai multe. În această stare au conviețuit timp de 30 de ani, cu mici întreruperi. Nu știu dacă cineva se gândește și la unirea trupescă între cei doi, nimeni nu i-a fotografiat așa și nici nu avem mărturii oculare ale acestui aspect, după cele pe care le cunoaștem noi. Însă aceasta nu este așa de important, după cum se va vedea în capitolul Ce spun despre această cădere… Sfinții Părinți. Căderea sau mântuirea unui om începe și este în minte. Nu întotdeauna aceasta se manifestă până la trup. Aceasta nu înseamnă că nu este un păcat Mat 5:28 Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.  Și astfel de prilejuri apar și când te uiți pe fereastra chiliei, darămite când viețuiești atâta vreme cu o aceeași femeie în același apartament – n.n.]

Cine mergea la începutul anilor ’60 prin București, mai ‎precis pe strada Litovoi Voievod, pe șoseaua Armatei ‎Sovietice, pe bulevardul Republicii, pe strada Academiei, ‎pe Lipscani sau Magheru, la Atelierele de Ia Schitul ‎Maicilor, ori la Biserica Boteanu sau la Biserica Domnița ‎Bălașa, îl putea întâlni pe Părintele Arsenie Boca, în ‎civil, purtând „mustață în furculiță și ochelari de vedere ‎cu sticle verzi cu lentile duble. îmbrăcat cu cămașă bej”, ‎purtând în mână o „servietă neagră”479^[87], urmărit ‎permanent de spionii Securității Statului.‎Părintele mai fusese în București în anii ’30, când ‎studiase artele frumoase cu ‎maestrul Costin Petrescu, ‎apoi în anii ’40, după război, împreună cu ‎Principesa ‎Ileana; în 1947 fusese văzut de teologul Dudu Velicu, ‎omul Siguranței, la ‎Facultatea de Teologie, la un curs de ‎mistică ortodoxă predat de Părintele Dumitru ‎Stăniloae, ‎ultima oară vizitând Bucureștii în 1949, când depusese ‎Patriarhului ‎Iustinian, raportul despre greco-catolici.‎

După alungarea din mănăstire în ziua de 14 mai 1959, ‎Părintele Arsenie se va ține de călugărie, chiar dacă i s-a luat ‎haina monahală de pe el pentru tot restul vieții, mai precis, ‎pentru următorii 30 de ani, până la 28 noiembrie 1989, ‎când va pleca Ia Domnul.‎ [ce afirmație de râs. Monah fără haină monahală, fără ascultare, viețuind cu o femeie și apoi cu 12, în mai multe proprietăți personale. Dar, atunci, unde este monahismul, nici interior, nici exterior. O călugărie fără monahism sau un monahism fără călugărie? – n.n.]

În anul 1959, Părintele își începe pribegia în București, ‎locuind ca flotant, la ‎vreo patru adrese: strada Litovoi ‎Voievod nr. 23480, din 16 aprilie 1963 pe strada ‎Gh. ‎Paloș nr. 24, unde cumpărase, din februarie 1963, ‎parterul unui imobil481 și ‎‎„unde locuiește împreună cu ‎două femei, fiica și mama sa”482^[88], iar, din‎ iulie 19 6 3 483, „fără. însă a fi obținut pînă acum [4 mai ‎‎1964, n.n.] viză ‎definitivă”484, locuiește în strada Țiglina ‎‎24485, ultimul domiciliu fiind în strada ‎Dr. Petrini nr. ‎‎2486 *. Apartamentul de aici va fi vând ut după cutremurul ‎din martie ‎‎1977, de atunci Părintele fiind domiciliat la ‎Sinaia, pe str. Privighetorilor, nr. 16.‎ ^[89]‎‎[…]‎

Să nu ne mirăm că Părintele Arsenie Boca a fost apreciat ca evlavios de oameni ai de vârf duhovnicesc ai Bisericii, mai înainte de a cunoaște amăgirea lui. Nici chiar Sfinții nu sunt infailibili. Mai avem un caz celebru cu Grigori Efimovici Rasputin care a înșelat pe Sfinții Mucenici Romanov:

 

(3) [Unde duce o relație de dragoste dintre un călugăr și o călugăriță care nu și-au păzit vederea

 – n.n.]

A stat împreună cu Maica Zamfira, mai întâi în casa mamei ei, apoi, în casa lor comună, cumpărată ca de o adevărată familie de gospodari, doar că nu erau cununați la Sfânta Biserică. Aveau o atitudine de mare apropiere, de căsătoriți unul față de altul, mergând împreună chiar și la filme, sugerând tuturor că sunt soț și soție:

In perioada respectivă, au început să circule ‎diverse zvonuri legate de o relație de căsătorie a ‎Părintelui Arsenie cu Maica Zamfira, ‎după alungarea din ‎Mănăstire, însă documentele de arhivă, cum ar fi nota ‎informativă a ‎Securității, din 6 iunie 1965, arată că erau ‎doar zvonuri: „în urma aplicării Decretului ‎‎410/1959, ‎când Boca Zian s-a retras din mănăstire [a fost alungat ‎din Mănăstire cu ajutorul ‎miliției înainte de aplicare ‎Decretului 410, după cum am arătat în capitolul ‎precedent, n.n.], a ‎plecat împreună cu Constantinescu ‎Julieta în București și au rămas împreună până în ‎prezent. ‎Prin anul 1963 și-au cumpărat o casă din contribuția la amândoi [pe strada ‎Gh. Paloș nr. 24, ‎n.n.]. Din această cauză printre ‎cunoștințele lor din biserică se consideră că sunt ‎căsătoriți, ‎lucru ce nu este însă adevărat, fiindcă nu au forme legale ‎de căsătorie (s.n.) [dar nu ‎în aceasta stă posibilitatea sau nu a căderii în împreunare. Nu formele legale arată dacă sunt sau ‎nu cei doi un trup, ci gesturile, cuvintele, privirile lor scot în evidență această unire, lucruri ușor ‎de observat de vecini – n.n.] ‎. Mărturiile oamenilor de valoare, ‎duhovnicești, cum este cazul ‎colegului de la atelierul de ‎pictură, Părintele Sofian Boghiu, care „a spus că Arsenie ‎Boca nu ‎este căsătorit”, arată că era vorba despre o ‎legătură de paternitate duhovnicească [‎nicidecum, ci arată că nu are forme legale de căsătorie, fiindcă nu a spus că nu a căzut cu ea sau cu vreo alta și că e fecior ci doar că „nu este căsătorit”. Părintele Arsenie Papacioc mărturisește, însă, că erau de mult, de la Sâmbăta de sus, „în mare intimitate ‎‎[accentuează A. Papacioc, n.n.] … Plecau în pădure împreună… Și, Julieta, a ‎reușit să-l ‎ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate” ba, chiar a încercat să-l avertizeze pe Părintele Arsenie Boca (care susținea, vorbind de căderea maicii Veronica cu Gigel^[90], că ar fi vreo tactică între ei), că „‎–‎         Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne ‎păcălim. Lasă-ne, nu ne mai ‎jucăm cu astea, știți?! ‎^[91]”. Din păcate, ca de obicei, Părintele Arsenie Boca nu a luat aminte și nu a ascultat, bizuindu-se pe părerea de sine și o falsă nepătimire de care se credea în stare. ‎– n.n.], Maica Zamfira ‎mărturisindu-i stările sufletești Părintelui Arsenie, după ‎cum Sf. Grigorie de ‎Nazianz le îndemna pe fecioare: ‎‎„întâi de toate slujește-L pe Dumnezeu, apoi ‎cinstește-l pe ‎preot, ‎ Hristosul văzut, care-ți arată viața. ‎ Spre el să zbori zorită; de el ‎să asculți fără murmur, Prin el să ‎urci bucuroasă; lui să-i spui căderile tale, Pentru ‎ca, după ce ‎te-ai clătinat puțin, să pleci din nou spre înălțimi. Moartă să fii pentru ‎toți ceilalți…”.‎

În plus, aflăm, de la informatorul cu numele ‎conspirativ „Neacșu”, dintr-o notă ‎din 16 aprilie 1963, ‎că Părintele nu locuia doar cu Maica Zamfira care, ‎‎„la ‎domiciliu are o comportare bună fiind caracterizată ca o ‎persoană liniștită și ‎serioasă”, ci „locuiește împreună ‎cu două femei, fiica și mama sa ‎‎[Ecaterina ‎Constantinescu, n.n.]”.‎

Zvonul respectiv circula pe baza faptului că cei ‎doi mergeau împreună în haine ‎civile, dar acest lucru se ‎petrecea din ordinul Securității Statului, din 14 mai ‎‎1959, ‎încuviințat de mai marii Bisericii, în care se ‎menționa să-și lepede hainele monahale ‎și să îmbrace ‎costume civile, despre care oamenii nu știau și nici măcar ‎cei recrutați ‎ca agenți informatori nu luaseră cunoștință ‎și habar nu aveau ce înseamnă ‎monahismul, afirmând în ‎notele de început ale urmăririi, când făceau referire la ‎cei ‎doi: ,Boca Arsen[i]e împreună cu soția sa Julieta ‎Constantinescu [19 iulie 1963, ‎n.n.]”. Dar, într-o ‎adresă a Securității, din 22 iunie 1963, deci cu o lună ‎înainte, se ‎spunea că „Boca Zian Arsen[i]e nu este ‎căsătorit”, precum și peste doi ani, la 6 ‎iunie 1965, ‎când, un maior de Securitate, după verificări la starea ‎civilă, menționa ‎că „printre cunoștințele lor din biserică se ‎consideră că sunt căsătoriți, lucru ce nu ‎este însă adevărat, ‎fiindcă nu au forme legale de căsătorie (s.n.)”. ‎Presupunerea că ‎ar fi căsătoriți apare în contextul în care ‎Securitatea, „în scopul pătrunderii mai ‎concrete pe lângă Boca Arsen[i]e în ‎vederea obținerii de informații cu privire la ‎concepțiile, ‎legăturile ce le are și atitudinea prezentă a celui urmărit ‎cât și a soției ‎sale Julieta Constantinescu, fost[ă] stareță ‎a mânăstiri Prislop și semnalată că a ‎activat în ‎organizația legionară‎

‎[…]‎

Rezultatele urmăririi sunt prezentate în tabelul ‎alăturat. Spionii Securității au ‎notat fiecare mișcare a ‎Părintelui: taxarea biletelor de tramvai; o excursie ‎la ‎Sinaia; cumpărarea a Vi pâine neagră; shopping-ul de la ‎magazinul de vopseluri ‎și produse chimice și de la ‎magazinul Victoria, la raionul de parfumerie de unde ‎a ‎achiziționat o pastă de ras Palmier; cumpărarea de ‎gheață și a două pachețele de ‎bicarbonat de sodiu; ‎înghețata de la Cofetăria Scala; vizionarea filmului ‎Acord ‎Final la cinema Republica; schimbarea buteliei; ‎vizitele la Biserica Boteanu; ‎participarea la hirotonia ‎episcopului Visarion; privitul în vitrinele unui ‎anticariat ‎etc.‎

‎[…]‎

‎20:35 — la Cofetăria Scala au mâncat câte o porție de înghețată și au discutat ‎‎20:57 – ‎merg la cinematograful Republica de pe B-dul Magheru, unde, alături de ‎‎„2 individe ‎care locuiesc la aceeași adresă cu «BRATU», au intrat în sala de ‎spectacol la balcon și au ‎ocupat locuri în loje unde au vizionat filmul «Acord Final»‎‎^[92]

‎

23:15 – filmul se termină și toți merg spre casă, unde ajung la 23:45.‎ ‎^[93]

Așadar… Happy end.

‎

Ne gândim că, totuși, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul, nu mergea nici la film, nici la teatru, nici‎ ‎la hipodrom cu fecioarele pe care le îndruma, cu atât mai puțin să stea în aceeași casă cu ele.

‎

Sfântul Ierarh recomanda fecioarelor ‎să asculte de duhovnic, ‎dar nu să viețuiască cu el.‎

Se confirmă așadar, chiar de ucenici, fără să vrea, ceea ce a mărturisit doamna Lidia Stăniloae și Părintele Arsenie Papacioc:

Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, ‎între timp, ‎părintele Arsenie plecase la Prislop. Tata, căruia îi ‎ceruse sfatul, se împotrivise ‎proiectului de a face acolo o ‎mănăstire de maici.‎

Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în ‎acest scop. Au ‎discutat îndelung amândoi. Tata avea o expresie ‎foarte severă, de puține ori îl ‎văzusem atât de categoric. Nu era ‎de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest ‎lucru ar putea da ‎loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri.‎

‎„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită ‎acolo. Adună câțiva ‎tineri buni, serioși, și întemeiați acolo o ‎mănăstire, cu activitate duhovnicească, ‎cu slujbe, predici, ‎educație religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o ‎și ‎de o activitate intelectuală, pe lângă cea pastorală. Sigur se ‎găsesc călugări care ‎vor să se dedice studiului. Se pot face ‎traduceri, mai există atâtea manuscrise ‎neexplorate. Poate lua ‎naștere acolo un centru cu adevărat important de care să-ți ‎legi ‎numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”‎

Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici ‎măcar atunci când ‎mănăstirea de maici a fost desființată și el ‎s-a stabilit împreună cu maica Zamfira ‎la București, în casa ‎părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. ‎Nu ‎mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost ‎acel chip cu ‎trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi ‎recunoscut. Nu mai era părintele ‎Arsenie cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o scândură ‎îngustă, ‎rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ce-l ‎ascultau ‎cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu păsărește!” ‎

Devenise o persoană ‎anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.‎ […]

Într-o zi, venind acasă, am găsit-o pe mama cu fața plânsă, ‎cu ochii roșii. „Ce s-‎a întâmplat?” Fusese în oraș și o întâlnise pe ‎Julieta Constantinescu, respectiv ‎maica Zamfira, fosta stareță de ‎la Prislop. Cum am mai spus, după desființarea ‎mănăstirii se ‎stabilise împreună cu părintele Arsenie la București, în ‎casa ‎părinților ei. „Am auzit c-a murit părintele Stăniloae”, i-a spus ‎ea mamei cu ‎o totală lipsă de tact. „Nu-i adevărat! Niciodată!” ‎‎

„Zâmbea când m-a întrebat!” a ‎adăugat mama cu amărăciune. ‎‎„A traversat strada ca să vină la mine. Și mi-a ‎strigat de la zece ‎pași, „am auzit că părintele Stăniloae a murit!” „N-a murit! ‎

Sunt ‎destui care se bucură să răspândească asemenea vești, dar n-a ‎murit. Știu ‎sigur!” a ripostat mama.‎

Am plâns amândouă toată ziua și apoi am încercat să ne ‎convingem una pe alta ‎că așa ceva nu era posibil. Nu putea să ‎moară, era dincolo de orice îndoială. „Aș ‎fi simțit, aș fi visat, aș ‎fi aflat într-un fel!” spunea mama. „Sunt sigură că e în ‎viață!”‎^[94]

De aici se vede și calitatea proastă de om necompătimitor, fără sensibilitate duhovnicească, răspânditor cu bucurie pentru suferințele altora, deci având caracteristicile invidiei, a Maicii Zamfira. În timp ce alții sufereau real în închisori din partea comunismului, Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira stăteau, e adevărat că supravegheați, dar având proprietăți personale și bucurându-se de libertatea relativă de atunci, cu salarii consistente, batjocorind pe cei ce nici nu știau măcar dacă le mai trăiesc rudele victime ale comunismului.

• Așa am cunoscut-o eu pe Julieta… Acum, când s-a ivit arsenismul și ‎astea toate… s-a dus și ‎Julieta la Sâmbăta. Dar, cum era în interior voluptoasă și să i ‎se dea atenție, plină de ea… nu i-a dat ‎nimeni nicio atenție acolo. Era lume multă, ‎studențime care era deja în grațiile lui Arsenie. Arsenie, alintat, trecea de colo până ‎acolo… privit. Și asta ce a făcut?… S-a aruncat în apa care era acolo. Era apa ‎adâncă, putea ‎să se înece, săraca. ‎

Părintele Ioanichie Bălan: ‎

• Un act de sinucidere?‎

Părintele Arsenie Papacioc: ‎

• E… a simulat că… [sinuciderea, n.n.] A sărit lumea, că era lume multă… a scos-o… ‎Sigur, Părintele ‎Arsenie, la astfel de‎ ‎caz, a intervenit, [a întrebat-o, n.n.]: «Ce-ai ‎făcut?… ». Și așa, dăscălind-o, au rămas în ‎intimitate, în mare ‎intimitate ‎‎[accentuează A. Papacioc, n.n.] … Plecau în pădure împreună… Și, ‎Julieta, a ‎reușit să-l ‎ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate, adică… ‎hai… ‎

[…]

Iar, după ce m-am eliberat din închisoare, am mai avut o întâlnire cu el, înainte ‎de asta mult, înainte de asta care v-am spus-o acum, tot acolo la București. ‎

Se ‎căsătorise Veronica și m-a întrebat ce zic: ‎

• Zic: un prunc la anul, blând și mic, să crească mare și ‎voinic, și noi să mai vorbim ‎un pic… și la botez… Asta e Veronica cu Gigel, un prunc la anul. Știți…după ‎Coșbuc^[95].
• Nu, zice. Nu ‎ Cred că face din tactică. ‎
• Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne ‎păcălim. Lasă-ne, nu ne mai ‎jucăm cu astea, știți?! ‎[…]

• Părinte dragă, a fost și părintele Arsenie o mică problemă în Biserica noastră. Nu vrei să stai în unitate‎, ‎domnule, să te dezvolți, să vorbești, ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• De unul singur, permanent…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Să trăiești, să primești observația de corectare, că ești om și poți ‎să greșești. Să ai un ‎duhovnic cu care, fără discuție, să poți să comunici cu el, și poți să ai zece… nu te ‎oprea ‎ S-a izolat și a rămas așa… cu Julieta. ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

A stat în București cu ea, tot timpul, da…”^[96] ‎

Așadar Maica Zamfira este cea care l-a influențat decisiv pe Părintele Arsenie Boca să iasă din ascultare și să se încreadă în vedenii, doar ca să o aibă pe ea ca singura uceniță, luându-l de la toți și de la toate, ajungând la grava amăgire de a-i picta mâinile ei în locul mâinilor Maicii Domnului:

Măicuța Zamfira Singurul meu ucenic!‎

Fragment din „Cuvântul la priveghere” rostit de Prea Sfințitul Părinte Dr. ‎Daniil ‎Stoenescu, ‎Episcop-Locțiitor de Vârșeț

‎… Se va vorbi despre măicuța Zamfira de acum înainte, ca și până acum, de fapt, ‎atâta vreme ‎cât se va vorbi de prea cuviosul părintele nostru Arsenie. Pentru că, nu ‎întâmplător, ‎prin anii ‎‎’77 -’78, aflându-mă numai cu Părintele și Măicuța aici, în ‎casa de vizavi, în chilia ‎de dincolo ‎de ușa acestei sfinte biserici, mi-a spus Părintele, ‎fiind de față și sfinția sa, maica ‎Zamfira, că ‎este „singurul meu ucenic”. Știți că ‎Părintele nostru nu se juca cu cuvintele și a ‎rostit această ‎mărturisire, pe care iată, ‎socotesc de cuviință să v-o destăinui în această seară ‎de priveghere, ‎de taină, de ‎întâlnire și de despărțire deopotrivă de măicuța Zamfira.‎

‎„Singurul meu ucenic”…, cuvinte pe care ni le-a spus părintele Arsenie ‎despre ‎măicuța ‎Zamfira. Iată ce recunoaștere! Iată ce însemnătate! Și ce greutate au ‎aceste ‎cuvinte. ‎‎„Singurul ucenic” pe care Părintele și l-a recunoscut cu puțin timp înainte de ‎plecarea ‎la ‎Domnul a fost și este măicuța Zamfira; poate de foarte mulți neînțeleasă, poate și ‎de ‎noi, ‎uneori ‎

 [E adevărat. Poate singura care cunoaște misterul cel întunecat al Părintelui Arsenie Boca, în toată semnificația și trăirea lui este maica Zamfira. Sfinția sa este coregizoare și cogeneratoare a devierii de la Prislop, este părtașă și la conlocuirea ca bărbat și femeie în aceeași casă cu sfinția sa, și la puternicele ședințe de hipnoză, și la cunoașterea duhului apropiat care le slujea pentru proorocii și dominarea bieților creduli, și la pictura de la Drăgănescu, și la editarea rătăcitelor și rătăcitoarelor cărți ale Părintelui. Dacă și-ar fi dat seama predicatorul ce înseamnă maestrul și ucenița lui, niciodată nu ar mai fi propovăduit această cumplită rătăcire în doi, care atacă echilibrul duhovnicesc al unui neam întreg – n.n.].

Iată așadar, că această seară este potrivită pentru ca, prin rugăciune, ‎prin ‎cântare, ‎prin lacrimă și prin priveghere, cu toții să odihnim dincolo, cum n-am ‎reușit în această ‎viață, ‎sufletul și duhul măicuței Zamfira, care a trecut la Domnul, ‎ca să se roage pentru noi, ca ‎să ‎se roage lui Dumnezeu și Maicii Domnului și ca să ‎ducă mesajele inimilor noastre ‎părintelui ‎nostru Arsenie, împreună cu care se află ‎acum în lumina lui Dumnezeu și a Duhului ‎Sfânt și ‎‎„să ne fie nouă bine” în anii sau ‎puținii ani pe care îi vom avea fiecare, după rânduiala ‎lui ‎Dumnezeu, pe acest ‎pământ.‎

Și o a doua taină pe care v-o descopăr în această seară și pe care e bine să o țineți ‎minte ‎toate ‎maicile și surorile acestei mănăstiri, viețuitorii, ostenitorii, închinătorii… Ori de ‎câte ‎ori veți ‎privi icoana Maicii Domnului de aici de pe catapeteasmă, să știți că mâinile ‎Maicii ‎Domnului ‎au fost pictate de părintele Arsenie după mâinile Măicuței Zamfira! Priviți! ‎Cei și ‎cele care ați ‎cunoscut și ați văzut și v-ați oprit privirea asupra mâinilor măicuței ‎Zamfira, ‎priviți aici mâinile ‎Maicii Domnului care-L țin pe Mântuitorul Hristos în brațe. Iată ‎cum a ‎înțeles părintele nostru ‎Arsenie destinul măicuței Zamfira, iată ce rol și ce importanță i-‎a ‎recunoscut pentru viața ‎noastră, pentru Ortodoxia românească, pentru monahismul ‎românesc ‎și, în mod cu totul ‎deosebit, pentru Sfânta Mănăstire a Prislopului…‎^[97]

Întrebare: oare unghiile erau date cu roșu, sau ni se pare nouă?

Iată acum mâinile unei vrăjitoare celebre:

Și mâinile Maicii Domnului:

Cu ale cui mâini seamănă mai mult mâinile Maicii Zamfira?

Nu noi am pictat așa, ci… Părintele Arsenie Boca.

Așa biserica – transformată în parasinagogă – păstorită de cumnatul ei să devină o afacere de familie, având ca centru pe Părintele Arsenie Boca în locul lui Hristos, al Sfinților Ioan Botezătorul, Vasile cel Mare, Gheorghe, Oprea Miclăuș, Ștefan cel nou, Paisie de la Neamț și în locul Maicii Domnului pe Maica Zamfira.

Nu este de mirare că cea mai de frunte propovăduitoare și practicantă a arsenismului, care nu avea nevoie să slujească din nou ca preot Părintele Arsenie Boca, fiindcă îl considera oficial ca un episcop, regizoarea a toată deruta post decembristă de la Prislop este tocmai sfinția sa.

Ne întrebăm: ce inteligență și farmece personale a avut de a putut așa de mult să hipnotizeze pe hipnotizator? Păcat că nu le-a pus în slujba lui Hristos ci a unui om, luându-l de la Hristos și ca amăgindu-l în fapt să se amăgească și pe sine, amândoi fiind înșelați de ispititorul ce ne vânează prin plăcerea de sine, chiar și în doi.

Să plângem toți cu lacrimi și suspinuri adânci, rugându-L pe mult milostivul Dumnezeu să-i ierte și să ne ferească și pe noi de marea înșelare: a te avea pe tine centru, în locul lui Hristos.

5.      Ce spun despre această cădere… marii noștri duhovnici

cei care prin multele lor suferințe și lupta pentru adevăr pot fi cu adevărat model de sfințenie, pe care, dacă va hotărî și Sfântul Sinod, după trecerea vremii, pentru a nu mai fi în viață cei care i-au cunoscut și pot influența prin mijloace trupești opinia publică, după verificarea vieții și învățăturilor sfințiilor lor, vor putea fi și canonizați, pentru a fi urmați ca pilde de toți dreptmăritorii creștini:

Părintele Arsenie Papacioc:

• Făcuse Belle-Arte, pe lângă teologie… Și… împreună cu Julieta. Cine este Julieta? Era un curent ‎foarte puternic în ‎România, cu arsenismul, mai ales la București. El era la Sâmbăta. Când te ‎duceai ‎acolo era cel mai mare har dar să-ți întrebi privirea cu el. Îți dai seama…‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Doar cu privirea…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Julieta era o studentă ambițioasă ‎pe care am cunoscut-o când am plecat la mănăstire. ‎

Părintele Ioanichie Bălan: ‎

• Bucureșteancă?‎

Părintele Arsenie Papacioc: ‎

• Era studentă la Teologie, colegă cu Antonie (Plămădeală). Nu știu de unde e ea. Eu ‎m-‎am dus la facultatea de Teologie, acolo. Și am vorbit cu studenți. S-au bucurat când ‎le-am spus că plec ‎la mănăstire. Și m-au condus până la poartă Antonie Plămădeală, ‎care era și el student, și Julieta. N-am ‎primit nicio alintare, nu nimic: Domnilor, am ‎venit să vă văd. Așa am cunoscut-o eu pe Julieta… Acum, când s-a ivit arsenismul și ‎astea toate… s-a dus și ‎Julieta la Sâmbăta. Dar, cum era în interior voluptoasă și să i ‎se dea atenție, plină de ea… nu i-a dat ‎nimeni nicio atenție acolo. Era lume multă, ‎studențime care era deja în grațiile lui Arsenie. Arsenie, alintat, trecea de colo până ‎acolo… privit. Și asta ce a făcut?… S-a aruncat în apa care era acolo. Era apa ‎adâncă, putea ‎să se înece, săraca. ‎

Părintele Ioanichie Bălan: ‎

• Un act de sinucidere?‎

Părintele Arsenie Papacioc: ‎

• E… a simulat că… [sinuciderea, n.n.] A sărit lumea, că era lume multă… a scos-o… ‎Sigur, Părintele ‎Arsenie, la astfel de‎ ‎caz, a intervenit, [a întrebat-o, n.n.]: «Ce-ai ‎făcut?… ». Și așa, dăscălind-o, au rămas în ‎intimitate, în mare ‎intimitate ‎‎[accentuează A. Papacioc, n.n.] … Plecau în pădure împreună… Și, ‎Julieta, a ‎reușit să-l ‎ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate, adică… ‎hai… ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Păi da, că e…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Și acum… s-a făcut ‎Mănăstirea Prislop cu stareț… Arsenie. ‎

Noi l-am învinuit ‎că: nu ții ‎cont, nu ții legătura cu Biserica, (noi cei de la Antim^[98]) ‎, și ‎te invităm să iei parte la sfătuire cu noi ‎aicea… uite așa…. N-a primit, pentru că ‎el ‎era… nu putea să-și hrănească antimandarele lui. ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Da, da… scopurile…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Credea în metempsihoză, adică în reîncarnare, ‎lucruri dovedite, nu se punea problema. ‎Eu personal sunt convins de asta, adică… așa cum cu multe lucruri l-am prins… Și… ‎a ‎rămas mare prieten cu Julieta… Când s-a făcut mănăstirea Prislop, pentru ca să-l ‎aducă Biserica și pe el într-o ‎oficializare, într-o apropeiere de unitate, l-au numit ‎stareț la Prislop. El cu Antonie, care era diacon, absolvenți de teologie amândoi, și ‎cel care a murit… ‎Dometie, care a fost până la urmă la Râmeț. Acela era preot de mir ‎și s-a călugărit la Prislop, cu stareț Arsenie… Julieta, care acum era într-o fază nouă, ‎din punct de ‎vedere al Bisericii…‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Teoloagă…‎

Părintele Arsenie Papacioc

• Teoloagă… s-a dus acolo, că erau nedespărțiți: ,,Antonie, tu ce cauți aici. Aici suntem ‎noi acum. Lasă că te aranjez eu…” [cuvintele ‎Julietei către Antonie Plămădeală, ‎n.]. Părintele Antonie a început să fie urmărit. A dispărut… ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• A mers la Slatina…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• A intrat în „diaspora”. A dispărut… Justiția îl ‎căuta. Pe Antonie îl chema Leonida ‎Plămădeală, dar el acum călugărit era Antonie și…‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Securitatea n-a știut, n-a știut și l-a lăsat în pace.‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• L-am ‎primit eu la Slatina, că eu eram egumen la Slatina. I-am făcut și eu o fițuică să stea ‎aici, l-am ocrotit și l-am folosit ca diacon. ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Da, capabil, bun de condei…, l-am apucat și eu, eram aici, că am venit și eu atunci…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Eram prieteni, în sfârșit… L-am trimis la Râșca să conducă, fiindcă noi aveam vreo 6-7 ‎mănăstiri sub control… ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Trebuia să ții inventare…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Noi am scos Sihăstria din starea de schit de sub Secu-Neamț, era și Sihla, aveam și ‎Putna, aveam multe sub control… în sfârșit. ‎Când ‎mă duceam la Iași, trimis de mănăstire fiindcă eram egumen, cu ocazia ‎hramului, mergea cu mine un însoțitor și mănăstirea mi ‎l-a dat pe Antonie, de data ‎aceea…Antonie fiind cu mine acolo, umbla și el, eu îmi vedeam de treaba mea, eram ‎la capul Sfintei Paraschiva și părintele Eftimie, starețul de la ‎Bistrița…‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Acum e episcopul de la Roman…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Da, e episcop acum… stătea la picioarele sfintei Parascheva și așa ne-am împrietenit. Eu ‎la un capăt, el la un capăt. Un părinte liniștit și bun… Da… l-a-a ‎descoperit cineva ‎pe Antonie acolo, cât eram la Iași, și l-au arestat. L-au depistat pe Antonie acolo… ‎Julieta l-a scos și pe ‎Dometie și a rămas cu Arsenie acolo. Și așa s-a făcut de ‎maici [Mănăstire, n.n.]…‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Cu Sfânta în familie…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Cu Julieta stareță. ‎

Și e normal acum să facă o serie întreagă de greșeli…‎ Se duc la mormântul lui și se roagă, și el se lăsase ‎și de preoție și de călugărie… ‎M-am întâlnit cu el, odată. Eram stareț la Cheia. Și m-am dus pe la București pe ‎la consilierul acesta, să iau cruciulițe și alt material de colportaj. La Institutul ‎Biblic, m-am întâlnit cu Arsenie. El era la ‎consilieri. Când a ieșit el de acolo, el m-a ‎luat: ‎

• Aaa, Ce faci, părinte Arsenie? ‎
• Vino la noi la Mănăstire…‎
• N-am nevoie, (zice), lasă că-mi ții sfinția ta ‎locul, știi…tot Arsenie. ‎
• Zic: Părinte eu țin locul meu, nu țin locul nimănui, să știți… ‎

A fost ultima mea întâlnire ‎cu el. ‎Dar, după ce m-am eliberat din închisoare, am mai avut o întâlnire cu el, înainte ‎de asta mult, înainte de asta care v-am spus-o acum, tot acolo la București. ‎

Se ‎căsătorise Veronica și m-a întrebat ce zic: ‎

• Zic: un prunc la anul, blând și mic, să crească mare și ‎voinic, și noi să mai vorbim ‎un pic… și la botez… Asta e Veronica cu Gigel, un prunc la anul. Știți…după ‎Coșbuc^[99].
• Nu, zice. Nu ‎ Cred că face din tactică. ‎
• Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne ‎păcălim. Lasă-ne, nu ne mai ‎jucăm cu astea, știți?! ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Doar patimile…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Și a dovedit.

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Deci nu v-ați mai vorbit cu Părintele Arsenie?

Părintele Arsenie Papacioc:

• Părintele…poate Dumnezeu l-a luat din vreme să nu facă greșeli mai ‎ Că aia e nebună, Părinte. Voia să schimbe culionul la maici, să facă ‎altul, și l-a cam schimbat într-un fel. ‎

Să facă un culion așa… cu ‎ părul pe spate, ca ciobănițele.

 

Părintele Ioanichie Bălan:

• Ce să faci, dacă a ajuns monahismul în mâna lor…‎

Părintele Arsenie Papacioc:

• Părinte dragă, a fost și părintele Arsenie o mică problemă în Biserica noastră. Nu vrei să stai în unitate‎, ‎domnule, să te dezvolți, să vorbești, ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• De unul singur, permanent…‎

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Să trăiești, să primești observația de corectare, că ești om și poți ‎să greșești. Să ai un ‎duhovnic cu care, fără discuție, să poți să comunici cu el, și poți să ai zece… nu te ‎oprea ‎ S-a izolat și a rămas așa… cu Julieta. ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• A stat în București cu ea, tot timpul, da…”^[100] ‎

Foarte interesant este că informațiile de mai sus, dezvăluite de Părintele Arsenie Papacioc cu mult înainte de a se deschide dosarele securității, au fost confirmate chiar de ucenicii Părintelui Arsenie Boca, desigur cu o altă interpretare… hipnotizată de prejudecata că și sfinția sa și Maica Zamfira sunt sfinți mai mari ca alții, astfel că ei pot face excepție de la turma lui Hristos, putând să încalce canoanele Bisericii și bunul simț românesc, fără a fi vătămați. Să le reamintim, făcând o paralelă, citând mai întâi din Părintele Arsenie Papacioc (cu litere înclinate și îngroșate), iar mai apoi, din ucenicii îndrăgostiți de Părintele Arsenie Boca (cu litere doar înclinate în cazul domnului Daniel Guță și înclinate și subliniate în cazul lui anomismi), ca să vedem cum îi confirmă cuvintele:

‎-‎        Părintele Arsenie Papacioc: ‎

‎-‎        Julieta era o studentă ambițioasă ‎pe care am cunoscut-o când am plecat la ‎mănăstire. ‎

‎-‎        Părintele Ioanichie Bălan: ‎

‎-‎        Bucureșteancă? ‎

‎-‎        Părintele Arsenie Papacioc: ‎

‎-‎        Era studentă la Teologie, colegă cu Antonie (Plămădeală). Nu știu de unde e ea. ‎Eu ‎m-‎am dus la facultatea de Teologie, acolo. Și am vorbit cu studenți. S-au ‎bucurat când ‎le-am spus că plec ‎la mănăstire. Și m-au condus până la poartă ‎Antonie Plămădeală, ‎care era și el student, și Julieta. […]Acum, când s-a ivit arsenismul și ‎astea toate… s-a dus și ‎Julieta la Sâmbăta. Dar, ‎cum era în interior voluptoasă și să i ‎se dea atenție, plină de ea… nu i-a dat ‎nimeni ‎nicio atenție acolo. Era lume multă, ‎studențime care era deja în grațiile lui ‎Arsenie. Arsenie, alintat, trecea de colo până ‎acolo… privit. Și asta ce a făcut?…

‎

S-a aruncat în apa care era acolo. Era apa ‎adâncă, putea ‎să se înece, săraca. ‎

‎-‎        Părintele Ioanichie Bălan: ‎

‎-‎       

Un act de sinucidere? ‎

‎-‎        Părintele Arsenie Papacioc: ‎

‎-‎        E… a simulat că… [sinuciderea, n.n.] A sărit lumea, că era lume multă… a scos-‎o… ‎Sigur, Părintele ‎Arsenie, la astfel de‎ ‎caz, a intervenit, [a întrebat-o, n.n.]: «Ce-‎ai ‎făcut?… ». Și așa, dăscălind-o, au rămas în ‎intimitate, în ‎mare ‎intimitate ‎‎[accentuează A. Papacioc, n.n.] … Plecau în pădure împreună… ‎Și, ‎Julieta, a ‎reușit să-l ‎ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate, ‎adică… ‎hai… ‎[…] Și acum… s-a făcut ‎Mănăstirea Prislop cu stareț… Arsenie. ‎

Mama ei a fost casnica toata viata, iar familia mereu saraca. Primele trei clase primare le-a ‎facut la Cernavoda, iar din a patra familia s-a mutat la Bucuresti. A absolvit apoi, in 1944, ‎liceul Regina Maria din Bucuresti, dupa care s-a inscris la cursurile Facultatii de Teologie ‎din Bucuresti si ale Facultatii de Filosofie, si le-a absolvit in 1948, cand si-a luat licenta in ‎Teologie. A trecut apoi la doctorat, in cadrul Institutului Teologic, dar datorita intrarii in ‎monahism, in 1950, in perioada de pregatire a tezei de doctorat, in final a renuntat la ‎sustinere. ‎In ultimii ani de facultate Preotul Profesor Gheorghe Cristea o caracteriza ‎‎“cam dezechilibrata in ceea ce priveste mintea”, […]‎În acea peioada de studentie fusese “un element decazut” si ca ar fi “dat dovada ‎de acte de indisciplina si comportare morala nesanatoasa” […] ar fi avut relatii ‎sentimentale cu mai multi profesori de la teologia bucuresteana. ‎

 […]Din alta sursa, o alta tentativa de sinucidere a Julietei Constantinescu (prima) ‎s-ar fi consumat in vara anului 1947 sau a anului 1948, cand Parintele se afla inca ‎la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, si cand studenta Julieta s-a ‎aruncat in lac sa se inece, fiind salvata de Parintele Arsenie.‎

[…]Il cunoscuse pe Parintele Arsenie inca de la Manastirea Sambata, din 1946, ‎insa la Prislop venise cu gandul sa ramana si sa devina monahie. Inca de la ‎inceputul sederii ei acolo, a demonstrat o personalitate aparte, complexa dar si ‎foarte hotarata. Un exemplu graitor din primele luni de asezare la Prislop il ‎reprezinta un episod legat de o confruntare indelungata cu o alta tanara voind sa ‎acceada spre calugarie, pe nume Maria Culeac. Aceasta venise la Prislop in aprilie ‎‎1949 ca sora de manastire, insa in toamna anului 1949, a savarsit un act pentru ‎care va primi pedeapsa apriga din partea surorii Julieta Constantinescu si a ‎Parintelui Arsenie. In fapt, sora Maria a mers singura pe un deal din fata ‎manastirii si a inceput sa cante “Internationala”. Aflandu-se in camera Parintelui ‎Arsenie la acel moment, Julieta Constantinescu a trantit geamurile si a amenintat ‎pe Parintele ca daca nu o da afara din manastire, ea se va sinucide, ceea ce a si ‎incercat, inghitind pastile. Parintele a reusit sa o salveze, dandu-i lapte. Acest ‎episod este descris in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele ‎securitatii. Opis de documente”. ‎

Pana in septembrie 1950, Maica Zamfira “incercase in nenumarate ‎randuri sa se sinucida, luand pastile in cantitate mare, iar cu o lama de ras a ‎incercat sa-si taie vinele de la mana. Urmele se vad si azi cauza ar fi fost o ‎dragoste neimpartasita. Staretul (n.n. Parintele Arsenie) cauta sa-i satisfaca ‎toate dorintele, incat in ultimul timp a devenit conducatoarea manastirii” ‎‎(din vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis ‎de documente”). La 8 septembrie 1950 la Manastirea Prislop a venit in vizita si pentru ‎sarbatoarea de hram Episcopul Andrei Magieru al Aradului – poate si fiindca staretul ‎Arsenie intervenise pentru ca sora Maria Culeac, aflata in vesnica disputa cu Maica ‎Zamfira, sa fie trimisa la alta manastire. Dupa aceasta disputa Maica Zamfira a stat la pat ‎bolnava, unde asa o va gasi si inspectorul de la Ministerul Cultelor, la 13 septembrie 1950. ‎Imediat dupa aceasta data, Maica Zamfira si Parintele Arsenie vor pleca la Bucuresti. Este ‎perioada in care Maica Zamfira sustinea fata de surorile de manastire ca era fie rudenie, fie ‎ca se afla in termeni cordiali cu Patriarhul Justinian Marina si ca va reusi in final sa faca ‎asa cum doreste ea. Disputa cu sora Maria Culeac continua, iar Parintele Arsenie era la mijloc. ‎Pana la urma sora Maria Culeac a fost trimisa la Manastirea Bistrita.‎

La doar 25 de ani, maica Zamfira a devenit stareță a mănăstirii ‎Prislop, ‎în ‎momentul în care locul fusese transformat în așezământ de maici.‎

[…]

Julieta Constantinescu l-a cunoscut pe părinte în 1946, iar trei ani mai ‎târziu ‎a ‎ajuns la mănăstirea Prislop, unde a fost tunsă în monahism și a ‎devenit apoi ‎stareță. ‎Mărturiile unor apropiați ai săi din acei ani o prezentau ca ‎fiind o tânără cu ‎o ‎personalitate complexă, foarte hotărâtă, însă în unele cazuri ‎cu o atitudine dusă ‎la ‎extrem. Ar fi încercat de mai multe ori să se sinucidă, iar ‎cel care a salvat-o a ‎fost ‎părintele Arsenie Boca, potrivit unor mărturii ‎prezentate în dosarele de urmărire ‎a ‎părintelui. „Până în septembrie 1950, ‎Maica Zamfira “încercase în ‎nenumărate ‎rânduri să se sinucidă, luând pastile ‎în cantitate mare, iar cu o lamă de ‎ras a ‎încercat să-și taie vinele de la mână. ‎Urmele se văd și azi, cauza ar fi fost ‎o ‎dragoste neîmpărtășită. Starețul (n.n. ‎Părintele Arsenie) căuta să-i satisfacă ‎toate ‎dorințele, încât în ultimul timp a ‎devenit conducătoarea mănăstirii” (din vol. al ‎II-‎lea al cărții „Părintele Arsenie ‎Boca în arhivele securității. Opis de ‎documente)”

Și… ‎a ‎rămas mare prieten cu Julieta… Când s-a făcut mănăstirea Prislop, pentru ‎ca să-l ‎aducă Biserica și pe el într-o ‎oficializare, într-o apropeiere de unitate, l-au ‎numit ‎stareț la Prislop. El cu Antonie, care era diacon, absolvenți de teologie ‎amândoi, și ‎cel care a murit… ‎Dometie, care a fost până la urmă la Râmeț. Acela ‎era preot de mir ‎și s-a călugărit la Prislop, cu stareț Arsenie… Julieta, care acum ‎era într-o fază nouă, ‎din punct de ‎vedere al Bisericii…‎

‎-‎        Părintele Ioanichie Bălan: ‎

‎-‎        Teoloagă…‎

‎-‎        Teoloagă… s-a dus acolo, că erau nedespărțiți:

Antonie, tu ce cauți aici. Aici ‎suntem ‎noi acum. Lasă că te aranjez eu…” [cuvintele ‎Julietei către Antonie ‎Plămădeală, ‎n.n.]. Părintele Antonie a început să fie urmărit. A dispărut… ‎ […]

Julieta l-a scos și pe ‎Dometie și a rămas cu Arsenie acolo. Și așa s-a făcut de ‎maici ‎‎[Mănăstire, n.n.]…‎

‎-‎        Părintele Ioanichie Bălan: ‎

‎-‎        Cu Sfânta în familie…‎

‎-‎        Părintele Arsenie Papacioc: ‎

‎-‎        Cu Julieta stareță. ‎

In septembrie 1950 Manastirea Prislop era deja transformata in obste de maici, ‎iar Julieta Constantinescu – tanara de 24 de ani, deja cu numele de Maica ‎Zamfira, fusese aleasa stareta. In obste erau atunci 15 vietuitori, dintre care 4 ‎barbati si 11 femei. ‎

‎

Intre barbati era pe atunci si tanarul calugar Stelian (Dometie) Manolache, in ‎varsta de 26 de ani, cel care dupa o vreme va sluji ani buni, pana la trecerea Dincolo, ‎la Manastirea Ramet din jud. Alba. Atat Stelian (Dometie) Manolache cat si Leonida ‎‎(Antonie) Plamadeala (cel care va deveni mai tarziu Mitropolitul Ardealului), ‎fusesera inchinoviati monahi de Parintele Arsenie, la Prislop, in toamna anului 1949. ‎In noiembrie 1952 obstea de la Prislop cuprindea 17 vietuitori.‎

‎„Această fată care venise din București să viziteze Mănăstirea Prislop nu ‎a ‎mai ‎voit să plece de la mănăstire, deși eu și colegul meu i-am arătat ‎călugărului B.A. ‎și ‎ei personal, că șederea unei fete între călugări și între noi ‎care eram mai ‎tineri, ‎atâta timp (două – trei luni), nu este potrivită și deci am ‎cerut călugărului să ‎îi ‎spună să plece de la mănăstire. Din această cauză s-au ‎iscat certuri între noi, ‎fapt ‎pentru care B.A. mi-a pus în vedere mie și colegului ‎să ne căutăm alt loc dacă ‎nu ‎ne place acela, iar până la urmă a plecat această ‎fată, Constantinescu Julieta; ‎pe ‎urmă am plecat și eu, din cauza că mereu m-‎am certat cu călugărul B.A. ‎pentru ‎plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist ‎și supărat. ‎[…] La auzul ‎celor spuse de noi, că ea ar fi bine să părăsească mănăstirea, s-‎a ‎supărat pe mine și ‎pe colegul meu și nu a mai vorbit cu noi, decât cu ‎călugărul B.A., ‎cu care studiau ‎împreună toată ziua. Totodată disperată că va ‎pleca din mănăstire, i-‎a spus ‎călugărului B.A. că dacă o va alungă se va ‎sinucide, fapt pentru care B.A. ‎motiva ‎față de noi reținerea ei în mănăstire”, se ‎arată în declarația călugărului ‎Antonie [Plămădeală – n.n.] , ‎prezentată în ‎cartea biografică.‎ […]

Părintele Arsenie Papacioc: ‎

• Și e normal acum să facă o serie întreagă de greșeli…‎ ‎Se duc la mormântul lui și se roagă, și el se lăsase ‎și de preoție și de călugărie… ‎ […] Părintele…poate Dumnezeu l-a luat din vreme să nu facă greșeli mai ‎ Că aia ‎e nebună, Părinte. Voia să schimbe culionul la maici, să facă ‎altul, și l-a cam ‎schimbat într-un fel. ‎

Să facă un culion așa… cu ‎ părul pe spate, ca ciobănițele.‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎‎

-‎        Ce să faci, dacă a ajuns monahismul în mâna lor…‎

De asemenea, Maica Zamfira a fost cea care a incercat mereu, cu forta, sa alunge ‎misticismul popular exagerat creat de oameni in jurul Parintelui Arsenie, cel datorita ‎caruia, in mare masura, Parintele a fost anchetat, inchis si urmarit intreaga sa ‎viata… Ea a incercat in schimb, atat inainte cat si dupa trecerea Dincolo ‎a Parintelui, sa aduca in zona realitatii si a practicii ortodoxiei celei adevarate, ‎chipul luminos al Marelui Traitor Crestin si al Marelui Duhovnic care a fost si ‎ramane Parintele Arsenie Boca.‎ […]Este ‎perioada in care Maica Zamfira sustinea fata de surorile de manastire ca era ‎fie rudenie, fie ‎ca se afla in termeni cordiali cu Patriarhul Justinian Marina si ca ‎va reusi in final sa faca ‎asa cum doreste ea.

Stareța Zamfira a reacționat la scurt timp, trimițând o ‎scrisoare ‎patriarhului ‎Justinian, prin care solicita ajutorul pentru a-l elibera pe ‎preot. De ‎asemenea, a mers ‎de mai multe ori la Ministerul Cultelor, pentru a ‎cere ajutor în ‎demersul ei pentru a-i ‎reda libertatea călugărului de la Prislop. ‎Într-o scrisoare ‎adresată episcopului ‎Andrei Magieru, în 26 ianuarie 1951, ‎maica Zamfira relata ‎următoarele: „Cu ‎strângere de inimă vă aducem la ‎cunoștință și în scris, precum ni ‎s-a spus, ridicarea ‎părintelui nostru stareț și ‎duhovnic, Arsenie, de către autorități. O ‎facem din ‎ascultare. Pentru noi stă ‎mereu prezent în formarea creștină pe care ne-a ‎dat-o. Și o ‎mai facem cu ‎nădejdea că cel pe care-l socotim ca pe părintele nostru mai ‎mare, ca ‎pe ‎episcopul nostru [este foarte interesant că pentru sfințiile lor ‎Părintele ‎Arsenie ‎Boca era deja episcop, remarcă făcută tocmai atunci când ‎trebuia să fie ‎mai ‎smerite ca să poată primi ajutorul. Ne întrebăm cum îl ‎priveau când era ‎în ‎culmea gloriei și popularității bine finanțate ce părea de ‎o stabilitate ‎de ‎nezdruncinat – n.n.]‎‎ în mentalitatea de creștinism primar cu care ne-a ‎deprins ‎părintele Arsenie, Prea ‎Sfinția Voastră, veți sprijini tânăra obște a ‎Prislopului‎

• Dar, după ce m-am eliberat din închisoare, am mai avut o întâlnire cu el, înainte ‎de asta mult, înainte de asta care v-am spus-o acum, tot acolo la București. ‎Se ‎căsătorise Veronica și m-a întrebat ce zic: ‎
  • Zic: un prunc la anul, blând și mic, să crească mare și ‎voinic, și noi să mai vorbim ‎un pic… și la botez… Asta e Veronica cu Gigel, un prunc la anul. Știți…după ‎Coșbuc^[101].
  • Nu, zice. Nu ‎ Cred că face din tactică. ‎
  • Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne ‎păcălim. Lasă-ne, nu ne mai ‎jucăm cu astea, știți?! ‎

Părintele Ioanichie Bălan:‎

• Doar patimile…

Părintele Arsenie Papacioc:‎

• Și a dovedit.

Cu ceva vreme in urma am incercat sa culeg date pentru a creiona o schita de portret a ‎omului care a stat cel mai indelung si in toate imprejurarile, in imediata apropiere a ‎Parintelui Arsenie Boca: Maica Zamfira Constantinescu.‎

Este vorba de aproape 43 de ani in care Maica Zamfira i-a fost in preajmă…

Informatorii care ajungeau ‎la ‎Prislop vorbeau despre faptul că în perioada în ‎care părintele a fost dus în ‎unitatea ‎de muncă forțată de la Canalul Dunăre – ‎Marea Neagră, stareța l-a vizitat ‎de mai ‎multe ori. De asemenea, alte mărturii ‎păstrate în dosarele CNSAS, arătau că ‎i-a fost ‎alături și a încercat să îi ofere ‎ajutorul și în anii următori, în care duhovnicul ‎a fost ‎arestat și trimis în mai ‎multe închisori.‎ […]

Patru ani mai târziu, maica Zamfira și părintele Arsenie au fost ‎îndepărtați ‎din ‎mănăstirea Prislop și li s-a interzis să mai poarte veșmântul ‎monahal, lui ‎pentru ‎toată viața, iar ei până în 1964, când a avut loc amnistia ‎preoților ‎anticomuniști. ‎Preotul a fost angajat la atelierul de pictură al ‎Patriarhiei, iar potrivit ‎unor mărturii, ‎cei doi au locuit împreună pentru o ‎perioadă, într-o casă în București. ‎

‎„Din anul 1959 a venit în București dimpreună cu fosta stareță de ‎la ‎Prislop ‎Julieta Constantinescu. Unii spuneau chiar că Arsenie Boca este ‎căsătorit ‎cu ‎aceasta. În momentul de față, Boca este angajat la atelierul de ‎pictură de ‎la ‎Patriarhie. Nu are încă buletin de București. Acum a fost trecut pe ‎tabel pentru a ‎i ‎se elibera buletin. El nu mai umblă în haine clericale și nici nu ‎mai poartă ‎barbă. ‎Participă cu regularitate la slujbele religioase de la ‎Patriarhie, în sărbători. ‎

Se ‎ferește însă că să mai aibă legături cu diferiți credincioși și credincioase, ‎care ‎îl ‎admiră și ar vrea să stea de vorba cu el”,‎

Plecau în pădure împreună… ‎Și, ‎Julieta, a ‎reușit să-l ‎ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate, ‎adică… ‎hai…

[…]

O altă notă informativă din 1965, întocmită de locotenentul ‎major ‎Ștefan ‎Băjenariu, arăta că Julieta Zamfira Constantinescu, „din dosarul ‎informativ ‎ce îl ‎avem asupra lui Boca, după izgonirea din mănăstire, trăiește cu ‎acesta într-o ‎casă ‎cumpărată de amândoi în București, dar nu sunt căsătoriți”, ‎informau ‎autorii ‎cercetării.‎

[…]

Un moment de cumpănă în viața stareței de la Prislop s-a petrecut în ‎anul ‎toamna ‎anului 1955, când părintele Arsenie a fost arestat din nou și ‎condamnat la ‎șase luni ‎de detenție, pentru „omisiunea de denunț” a ‎legionarului Nicolae Bordașiu [care ar fi trebuit să fie soțul Maicii Zamfira, dar, văzând caracterul femeii, din înțelepciune a refuzat, deși Părintele Arsenie Boca s-a străduit cu toate mijloacele să-i căsătorească, încercând chiar să-i forțeze ‎„duhovnicește”‎– n.n.] , ‎căutat ‎de autorități.‎

[…]

Fosta stareță rămăsese în atenția Securității, datorită legăturilor ‎strânse ‎cu ‎Arsenie Boca, păstrate și în anii următori când ea s-a mutat la ‎Sinaia, iar ‎Arsenie ‎Boca rămăsese în București.‎

În 1968, părintele Arsenie Boca a fost găzduit de familia surorii maicii ‎Zamfira, ‎în ‎satul Drăgănescu, de lângă București, unde a început pictarea ‎bisericii, la ‎care ‎paroh era preotul Savin Bunescu, soțul surorii Zamfirei [deci, ‎biserica ‎din ‎Drăgănescu este o afacere de familie – n.n.].‎

Din anul 1977, duhovnicul Arsenie Boca s-a mutat la Sinaia, mai ‎aproape ‎de ‎ucenica sa. În ultimii ani ai vieții lui, ea a fost cea care l-a îngrijit.‎

Maica Zamfira Constantinescu s-a ocupat de organizarea ‎funeraliilor ‎părintelui, ‎înmormântat la Prislop, fiind apoi cea care a făcut ‎posibilă publicarea ‎unei părți a lucrărilor ‎acestuia.^[102] ‎

Părintele Arsenie Papacioc:

• Părinte dragă, a fost și părintele Arsenie o mică problemă în Biserica noastră. Nu vrei să stai în unitate‎, ‎domnule, să te dezvolți, să vorbești, ‎
• Părintele Ioanichie Bălan:‎
• De unul singur, permanent…‎
• Părintele Arsenie Papacioc:‎
• Să trăiești, să primești observația de corectare, că ești om și poți ‎să greșești. Să ai un ‎duhovnic cu care, fără discuție, să poți să comunici cu el, și poți să ai zece… nu te ‎oprea ‎ S-a izolat și a rămas așa… cu Julieta. ‎
• Părintele Ioanichie Bălan:‎

A stat în București cu ea, tot timpul, da…”^[103]

Imediat dupa aceasta data, Maica Zamfira si Parintele Arsenie vor pleca la Bucuresti.‎

Și ce este mai interesant: chiar Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira, confirmă cele de mai sus, prin mărturiile ce le-au dat securității, după cum am văzut în subcapitolul rezervat informațiilor din dosarele prezentate de unul din cei mai mari admiratori ai Părintelui Arsenie Boca, Florin Duțu^[104]:

Iată ce declara chiar Maica Zamfira:

Julieta Constantinescu, într-un interogatoriu din 1955, ‎după ce depășise criza ‎sufletească din adolescență cu ‎ajutorul îndrumărilor și rugăciunilor ‎duhovnicului ‎Arsenie Boca și după ce a îmbrăcat haina monahală, ‎ajungând stareță ‎la Prislop, a evocat întreaga situație: ‎‎„Eu îl iubeam foarte sincer pe Bordașiu și din ‎partea ‎mea mă gândeam să mă căsătoresc cu el, dar Bordașiu, ‎deși la început mă ‎iubise și el, cu timpul el a început să ‎mă respingă, eu totuși țineam la el și din ‎această cauză ‎am suferit mult. Eram într-un timp foarte decepționată și ‎chiar am ‎încercat să termin cu viața […]. Deși el ‎începuse să mă îndepărteze din anturajul ‎său, eu totuși ‎trăiam cu speranța că se va schimba și pentru acest lucru ‎eu nu vroiam ‎să mă îndepărtez de el, din contră, ‎mergeam și eu unde mergea el” […]

Iată ce declara chiar Părintele Arsenie Boca:

După ce am văzut că nu pot să rezolv nimic în privința ‎Julietei, ne-am continuat ‎misiunea în Beiuș și apoi am ‎mers la București pentru ca să relatez patriarhului ce ‎am ‎rezolvat din misiunea încredințată și totodată voiam ‎să-mi continui drumul la ‎Mănăstirea «Tudor ‎Vladimirescu» din Tecuci.‎

‎Fiind în București i-am făcut o vizită Julietei acasă și ‎cu această ocazie i-am ‎comunicat rezultatul negativ ‎obținut de la preotul Bordașiu în legătură cu căsătoria ‎ei ‎cu Nicolae Bordașiu. ‎

Vreau să precizez că, despre misiunea încredințată de ‎patriarh avea cunoștință și ‎Julieta și înainte de a pleca ‎ea m-a rugat să trec și pe la tatăl lui Bordașiu ‎Nicolae ‎pentru ca să aranjez cu el situația lor.‎

Discutând despre faptul că nu am putut să rezolv nimic ‎cu tatăl lui Bordașiu, ‎Julieta a început iarăși să se ‎frământe. Eu văzând tulburarea ei, fiind în drum ‎spre ‎Mănăstirea «Tudor Vladimirescu» cred că am invitat-o ‎și pe ea să meargă cu ‎mine.‎

Ajunși la mănăstire eu am căutat să-mi rezolv ‎misiunea încredințată de patriarh și ‎cum la mănăstire se ‎găsea și preotul mănăstirii, Iovan Silviu […]. Iovan ‎Silviu a ‎afirmat către mine și Julieta că Bordașiu ‎Nicolae s-ar putea să se găsească la ‎Timișoara și ne-a ‎precizat că el ne face o scrisoare către fratele său sau ‎cumnatul ‎său, nu-mi aduc bine aminte, care ar putea să ‎ne mijlocească o întâlnire cu fugarul ‎prin intermediul ‎unei a treia persoane pedagog […].‎

Eu cu Julieta am ajuns la Timișoara într-una din zilele ‎lunii iunie – după masă – și ‎conform adresei pe care o ‎aveam am mers la fratele sau cumnatul lui Iovan ‎Silviu ‎‎[…]. înspre seară, eu împreună cu Julieta și cu fratele ‎sau cumnatul lui Iovan, ‎am plecat la o școală unde ‎urma să găsim pe a treia persoană, care era pedagog ‎la ‎școală […]. Pedagogul ne-a răspuns că poate să facă acest lucru în ziua următoare, fixându-ne ‎locul și aproximativ ora. ‎

A doua zi a venit și Bordașiu ‎Nicolae și la propunerea mea de a merge unde ‎găzduim ‎noi, el a acceptat. Aci am discutat despre intimitățile ‎care există între el și ‎Julieta. Am discutat despre ‎posibilitatea ieșirii lui din situația de fugar pentru a ‎se ‎putea căsători cu Julieta. I-am propus să se prezinte ‎patriarhului căruia să-i ‎expună situația și să-i ceară ‎sfaturi. Alte propuneri nu i-am făcut și nici alte ‎discuții ‎nu am purtat cu el, decât numai despre intimitățile care ‎existau între el și ‎Julieta.‎

Bordașiu Nicolae în tot timpul discuțiilor a refuzat să ‎accepte o căsătorie cu ‎Julieta și în urma acestui lucru ‎ne-am despărțit […].‎

După această întâlnire Julieta a fost foarte frământată ‎și eu văzând-o în această ‎situație, am hotărât să mergem ‎încă o dată să discutăm cu Bordașiu Nicolae […]. ‎Având ‎adresa, în ziua următoare de la prima întâlnire, de ‎dimineață am mers, eu și ‎cu Julieta, la locuința unde ‎stătea ascuns Bordașiu Nicolae. L-am găsit acasă și ‎am ‎stat de vorbă cu el 1-2 ore. în discuțiile purtate cu el, am ‎insistat să revină ‎asupra refuzului de a se căsători cu ‎Julieta. Și de data aceasta am primit un refuz ‎din partea ‎lui, motivând că el nu poate să se gândească în situația ‎în care se găsește ‎la o căsătorie […]”334.‎

Julieta nu se liniștește: „în timpul acesta Julieta devenea tot mai tulburată și pentru a-i ameliora starea ‎i-am promis că mă voi ‎duce din nou la Bordașiu pentru ‎a-l sfătui să nu fie atât de categoric în răspunsul ‎lui. în ‎aceeași zi spre seară am mers singur la Bordașiu, i-am ‎arătat că răspunsul lui ‎categoric de a se căsători cu ‎Julieta ar putea atrage după sine și alte fapte grave ‎pe ‎care este capabilă Julieta în situația ei să le comită. Cu ‎toată insistența mea, ‎Bordașiu a refuzat sub motivul că ‎Julieta i-ar putea anula personalitatea dacă se ‎va ‎căsători cu ea (s.n.). A doua zi am plecat cu Julieta la ‎Prislop. Acolo Julieta nu s-‎a liniștit și i-am promis că voi ‎face o ultimă încercare, adică voi trimite o scrisoare ‎lui ‎Bordașiu pe care o va duce Plămădeală Leonida. Am ‎scris eu personal o ‎scrisoare lui Bordașiu […].

Câtă atenție deosebită doar pentru o singură persoană feminină, comportament cu totul deosebit față de relația cu celelalte admiratoare ale sfinției sale, intervenind în intimitățile a doi oameni și forțând nota căsătoriei, cu o asemenea insistență ce are pecetea interesului personal. Sugestia ce apare din desfășurarea propriei descrieri este că aceste insistențe datorate tulburărilor și șantajelor sentimentale ale Julietei sunt generate de dorința imperioasă ca să fie astfel degajat de propria responsabilitate față de ea, cu care s-a încărcat la Sâmbăta în urma actului ei sinucigaș, prin care au ajuns:

„în mare intimitate ‎‎[accentuează A. Papacioc, n.n.] … Plecau în pădure împreună… Și, Julieta, a ‎reușit să-l ‎ia pe Arsenie de la toți… de la toate… și de la toate”

De aceea Părintele Arsenie Papacioc, chiar a încercat să-l avertizeze pe Părintele Arsenie Boca (care susținea, vorbind de căderea maicii Veronica cu Gigel^[105], că ar fi vreo tactică între ei), ca și cum ar vorbi despre alții: „‎–‎            Nu există tactică între bărbat și femeie, Părinte. Există numai iubire. Lasă, nu ne ‎păcălim. Lasă-ne, nu ne mai ‎jucăm cu astea, știți?! ‎^[106].

Deși acum e un mare interes pe acest subiect obsedant, noi nu l-am fi abordat dacă era vorba doar de o cădere a unor monahi, de undeva din cotloanele întunecate a le istoriei, fiindcă prin pocăință toate se pot curăți și nu vrem să cădem în osânda clevetirii vreunui preot sau a vreunei monahii. Nu putem să nu înțelegem cu durere condițiile grele de alungare a monahilor, din acea perioadă. Săracii… au pătimit multe suferințe. Dar căderile lor nu trebuie ridicate la rangul de sfințenie, ci numai prigoana însoțită de pocăință, dacă a avut loc. Desigur că Părinții Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan, Cleopa Ilie, fiind preocupați de binele Bisericii, ca duhovnici, știau multe și puteau vădi în chip binecuvântat acest păcat notoriu pentru a ne feri pe noi de primejdia înșelării.

6.      Ce spun despre această cădere… Sfinții Părinți

Un frate oarecare din Tebaida ne spunea nouă: „Eu, fraților am fost feciorul unui jertfitor idolesc. Deci, când eram copil, îl vedeam pe tatăl meu de multe ori seara și dimineața mergând în capiște, închinându-se și tămâind idolii. Odată am mers și eu după tatăl meu în taină, neștiindu-mă el, ca să-l văd ce face, dacă merge în capiște și cum se închină. Iar dacă am mers și am intrat în capiște, l-am văzut pe satana șezând ca un împărat pe un scaun împărătesc și toți ostașii lui stând înaintea sa. Și a venit unul din draci și i s-a închinat. Iar el l-a întrebat: „De unde vii și ce ai făcut?” Răspuns-a dracul și a zis: „Iată în cutare parte am fost și am ridicat sfadă, război mare și multă vărsare de sânge am făcut între oameni și am venit să-ți spun”. Zis-a lui satana: „În câte zile ai făcut acestea?” Răspuns-a dracul: „În treizeci de zile”. Mâniindu-se a poruncit și l-a bătut pe el, zicând: „Numai această slujbă mi-ai făcut în atâtea zile?” Apoi a venit altul, închinându-i-se iar el l-a întrebat și pe acela: „De unde ai venit?” Răspuns-a: „Am fost pe mare și am ridicat furtună asupra unei corăbii cu mulțime de oameni și s-au înecat toți și am venit să-ți spun”. Apoi l-a întrebat: „În câte zile ai făcut aceasta?” Răspuns-a: „În douăzeci de zile”. Și a poruncit de l-au bătut și pe el, zicând: „Pentru ce numai așa puțin lucru și așa puțină slujbă mi-ai făcut în atâtea zile?” Iată și al treilea a veni și i s-a închinat. Atunci l-a întrebat și pe el: „De unde ai venit?” Iar acela a răspuns zicând: „În această cetate s-a făcut o nuntă. Și am pornit sfadă și război mare între nuntași, între mire și mireasă și multă vărsare de sânge am făcut și am venit să-ți spun”. Și l-a întrebat pe dânsul: „În câte zile ai făcut aceasta?” Și a zis: „În cinci zile”. Și a poruncit ca să-l bată și pe acela, zicând: „Pentru ce în cinci zile numai atâta slujbă și lucru mi-ai făcut?” După aceasta a venit altul și i s-a închinat. Și l-a întrebat și pe acela: „Dar tu de unde ai venit?” Răspuns-a acela, zicând: „Eu, stăpâne, patruzeci de ani sunt de când pururea mă lupt cu un călugăr sihastru în pustie, iar în această noapte l-am împins și l-am aruncat în curvie. Satana auzind aceasta, s-a sculat și l-a sărutat și luând cununa care era pe capul lui, a pus-o pe capul aceluia. Și l-a pus pe scaun aproape de dânsul, zicând: „Cu adevărat, bun lucru și plăcută slujbă mi-ai făcut, vrednic ești de cinstea mea că ai făcut o biruință ca aceasta. Acestea eu văzându-le cu ochii mei și cu urechile mele auzindu-le, am cunoscut că mare este cinul călugăresc. Și așa, lăsând lumea, am venit în pustie, povățuindu-mă Domnul Dumnezeu la calea mântuirii.[107]

Din punctul de vedere al abordării noastre, prin prisma amăgirii, însă, cunoaștem că de multe ori satana dă poruncă demonilor desfrânării să se apropie de inima celor ispitiți, bărbat și femeie, mai ales dacă sunt călugări, să-i atragă unul de altul prin admirație și fascinație, cu pretext duhovnicesc, și să-i facă să desfrâneze în taină, fără ca să o simtă, printr-o poftă mascată de „iubirea duhovnicească”. Tot el le poruncește cu strășnicie duhurilor trimise ca în nici un caz să nu-i facă să cadă trupește unul cu altul, fiindcă vederea necurăției adusă până la faptă le dezvăluie amăgirea mascată de până atunci și îi ridică la pocăință făcându-i să-i scape din gheare, arzându-l pe satana prin vederea păcatului propriu și smerenia ce apare după aceea. Mântuitorul ne previne despre aceasta arătându-ne cumplita slăbiciune și dându-ne și antidotul pentru a ști cum să ne ferim de ea:

Mat 5:27 Ați auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârșești ‎adulter”. 28 Eu însă vă ‎spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-‎o, a și săvârșit adulter cu ea în ‎inima lui. 29 Iar dacă ochiul tău cel ‎drept te smintește pe tine, scoate-l și aruncă-l ‎de la tine, căci mai de folos ‎îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot ‎trupul să fie aruncat ‎în gheenă. 30 Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, ‎taie-o și ‎o aruncă de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din ‎mădularele ‎tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.‎

În afară de asta cetele diavolești, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare sunt de două feluri: ai poftelor (care acționează la cei robiți de plăcerile trupești) și ai îngâmfării (ce acționează la vrăjitori și eretici) și înclinăm să credem că, după manifestări, diavolul n-ar fi vrut să scape ocazia unei așa grandioase subtile înșelări de-a dreapta, prin îngâmfare, ce putea amăgi așa de mulți, datorită marilor capacități cu care a fost înzestrat fascinantul întemeietor de mișcare de mase de la Prislop. Astfel că e posibil să-l fi ferit chiar el însuși de căderea cu trupul pe Părintele Arsenie Boca pentru ca să aibă impresia că a ajuns la nepătimire și încredințat de aceasta să se propovăduiască pe sine ca cel mai bun exemplu de urmat:

Odată mi-a spus:,, Măi, să nu cumva să judecați pe preoți, căci cei ce judecă pe ‎preoți ajung ‎la judecata lui Dumnezeu. Și ei greșesc, și ei sunt oameni. Dacă ‎zice cineva ceva rău ‎de preoți, să mă dai exemplu pe mine…‎ ‎

[De ce nu pe Hristos, pe Sfântul Ieromonah Visarion Sarai, pe dascălul dascălilor și cel mai mare teolog al secolului XX Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, măcar din recunoștință că el l-a promovat de a ajuns celebru la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus, sau pe vreun alt contemporan evlavios al Părintelui. În opinia sfinției sale nu mai era vreun alt exemplu pozitiv atunci? – n.n.]^[108]

Nu te feri a face tot lucrul cu smerită cugetare, nici iarăși de dezbate‎. Și de vei fi silit a râde să nu ‎ți se vadă dinții tăi. Și de vei fi silit a vorbi cu femei, ‎întoarce-ți fața ta despre vederea lor și așa ‎vorbește cu dânsele, Iar de monahii ‎depărtează-te ca de foc și ca de cursa diavolului, precum și de ‎întâlnirea și de ‎împreună vorbirea și vederea lor, ca să nu se răcească inima ta din dragostea ‎lui ‎Dumnezeu, și ca să nu-ți pângărești inima cu noroiul patimilor; măcar de ar fi și ‎surori ale tale ‎după trup, ca și de cele străine ferește-te. De amestecarea cu ai tăi ‎ferește-te ca să nu se răcească ‎inima ta din dragostea lui Dumnezeu.‎^[109]

Dar diavolul, uneori, mai aplică și un alt truc. Dacă totuși cei doi cad, din neatenție, în împreunare trupească, după o pocăință scurtă, la care se face și el părtaș în sensul sădirii unor sentimente ce mimează umilința fierbinte, ce merge pe aceleași cărări ale senzațiilor înșelate (vezi celebrul caz al lui Francisc de Assisi), le retrage iar pofta trupească sesizabilă și îi convinge că, acum, odată căzuți, sunt cu experiență și nu mai pot cădea altădată, și iar îi aduce în starea dinainte, dar agravată prin faptul că au ignorat evidența la care i-a chemat Dumnezeu.

Sau, iar este posibil, dacă mentalitatea se strică foarte mult prin practicarea credinței păgâne, cum a fost și cazul Părintelui Arsenie Boca, după cum vom vedea mai jos, să amestece în cap ideea că păcatul desfrânării nu-i păcat, ci dătător de sănătate sau chiar îndumnezeitor, după cum citim în Cărarea Împărăției și în toate scrierile hinduse, mai ales în cele tantrice, dar nu numai. Atunci se practică și desfrânarea fățișă și se păstrează și ideea că s-a ajuns la desăvârșire.

Mai bine-ți este a mânca venin de moarte, decât a mânca cu femeie, măcar de ar fi și ‎maica sau ‎sora ta.‎^[110]

Ca bărbatul să poată sta împreună cu femeia în aceeași locuință și să nu desfrâneze nici măcar în duh, trebuie să fi ajuns amândoi la nepătimire:

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva – aceasta e ‎ întâia ‎iubire. Cineva are mintea curată de gânduri – aceasta e cea de-a doua ‎iubire, mai ‎mare decât prima. Cineva are în chip simțit harul în sufletul său – ‎aceasta e a treia ‎iubire, încă mai mare. Cea de-a patra și desăvârșita iubire de ‎Dumnezeu e atunci ‎când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet și în trup. Trupul ‎unuia ca acesta se ‎sfințește și după moarte se va preface în sfinte moaște. Așa a fost ‎la marii sfinți ‎mucenici, la proroci și la cuvioși. Cine a ajuns la această măsură ‎rămâne neatins de ‎iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a ‎încerca față de ea nici un ‎fel de dorință. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică ‎decât iubirea de fată spre care ‎este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui ‎Dumnezeu în deplinătate; pentru ‎că dulceața Duhului Sfânt renaște omul întreg și-l ‎învață să iubească pe Dumnezeu ‎în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii ‎dumnezeiești, sufletul rămâne neatins de ‎lume; chiar dacă omul trăiește pe pământ ‎în mijlocul altora, din iubirea lui pentru ‎Dumnezeu el uită tot ce este în lume. ‎Nenorocirea noastră stă în aceea că, din ‎pricina mândriei minții noastre, nu stăruim ‎în acest har și el părăsește sufletul, și ‎sufletul îl caută plângând și suspinând, și zice: ‎‎„Sufletul meu tânjește după ‎Domnul”.‎‎^[111]

După cum ați înțeles deja, având acest fel de ispită continuă prin mândria că este mai deosebit și nu trebuie să asculte de vreun povățuitor, Părintele Arsenie Boca nu putea să fi ajuns la nepătimire. Dar nu numai atât, după cum vom vedea mai jos, trupul sfinției sale nu s-a prefăcut în Sfinte Moaște ci are un aspect negru și respingător, ca o mare și ultimă dovadă că nu trebuie să-l urmăm în nimic, nici în a fi în neascultare, dar nici în sta în aceeași casă cu o femeie care nu ne este mamă, soție, soră sau fiică, nici măcar cu pretextul misiunii creștine.

Cum că nu se cade ca întâlnirile ‎ femeilor ‎să se facă fără de pază

Pentru stăpânirea gândurilor și înfrânarea patimilor, din destul am zis mai sus. ‎

Dar trebuie nu ‎numai de acestea să ne păzim, ci și de întâlnirile cu femeile pe cât ‎este cu putință să fugim, de nu ‎vreo nevoie oarecare netrecută ne-ar sili spre ‎întâlnire. Încă și vreo nevoie de ne va ajunge, ca de ‎foc trebuie să ne ferim și prea ‎iute și grabnică despărțirea să o facem, căci iată ce zice pentru ‎aceasta Înțelepciunea ‎lui Solomon (Pilde 26, 27): „Va lega cineva foc în sân și hainele lui nu le va ‎arde? ‎Sau va călca cineva peste cărbuni de foc și picioarele lui nu le va arde?” Iar de va ‎zice ‎careva că dintru a se întâlni cu femeile și de a petrece împreună multă vreme, ‎nu se vatămă, apoi ‎să știți că unul ca acesta sau nu se împărtășește firii bărbătești, ‎în mijlocul amândurora firilor stând ‎‎- precum spun că sunt famenii cei din naștere, ‎de vom zice că aceia au nepătimire către femei, ‎uităm ce zice înțeleptul că pofta ‎famenului este stricând fecioria fetei – sau deși s-au împărtășit ‎firii bărbătești , dar ‎unul ca acesta fiind înecat de patimi nu mai simte că pătimește, întocmai fiind ‎cu ‎oamenii beți sau cu cei ieșiți din minte cari cele mai cumplite pătimind, socotesc că ‎sunt afară ‎de pătimire.‎

Dar cum să zicem (ceea ce nu este de zis) că este cineva care nu se îmboldește de ‎patimă ‎bărbătească; deși el nu pătimește, nu îi va amenința însă pe alții că adică, nu ‎pătimește? Căci deși unul ca acesta n-ar avea sminteală, întâlnindu-se des cu ‎femeile și vorbind, dar oare puțină pagubă ‎pricinuiește celor cari îl văd întru ‎asemenea întâlniri?‎

Să nu se înșele unul ca acesta, căci oricum ar fi se primejduiește. La asemenea ‎întâlniri pătimește ‎vătămare în gânduri; dar cum ne va încredința pe noi că și ‎femeia este fără pătimire? Căci adeseori ‎aceea fiind mai slabă cu firea, pătimește ‎sminteală în cuget din pricina celui care face întâlnirile ‎fără de pază. El adică nu s-‎a rănit, dar a pricinuit rănire fără ca să cunoască … De multe ori femeia, ‎ca și cum ‎din dragoste duhovnicească, venind la călugăr începe cu ochii a se umple de păcat; ‎căci ‎prin căutături obraznice se vânează de chipul aproapelui și pe fecioria cea ‎dinăuntru (pe care ‎Mirele Hristos o iubește mai ales) a sufletului cu gânduri ‎necurate o strică.‎

Pentru ca să înțelegi mai bine, frate ori soră, cât de multă pază se cuvine să avem ‎a nu da pricină ‎smintelii, voi aminti o pildă de la Sfântul Macarie:‎

În vremea când se făcea prigoană pentru credința creștinească, unul dintre ‎creștini suferise multe ‎chinuri grozave din partea tiranului, fusese spânzurat pe lemn ‎și tot trupul lui era rănit, apoi a fost ‎aruncat în temniță în stare jalnică. Acolo îi ‎slujea la cele de nevoie o călugăriță. Dar pentru că ‎nefericita de ea petrecea adesea ‎cu el fără de pază, a căzut la urmă în păcatul curviei acolo în ‎închisoare. O cădere ‎jalnică și vrednică de plâns. Prin urmare iată că nici sângele acestui mucenic ‎pe ‎care l-a vărsat pentru Hristos, nici rănile cele grozave, nici strâmtoarea temniței, și ‎nici măcar ‎evlavia cea multă a călugăriței, n-au putut să le ajute spre a nu cădea în ‎păcat, pentru că nu s-au ‎păzit de pricinile păcatului.‎

Ce-ți ajută ție iscusința la vorbă și bărbăția sufletului, dacă nu vei fi cu pază și ‎mai ales de nu vei ‎fugi de pricinile smintelilor și de întâlnirile zăbavnice cu femeile. ‎

Căci Sfântul Apostol Pavel nu ‎ne îndeamnă să stăm de vorbă și să ne luptăm (când ‎este vorba de sminteala trupească), ci mai ‎vârtos ne poruncește: fugiți de curvie (I ‎Cor, cap.6.18). Deci ca nimic din cele zise să nu se ‎întâmple trebuie să fugim, de ‎este cu putință, cu desăvârșire de întâlnirile cu femeile, iar de nu este ‎cu putință cu ‎desăvârșire cel puțin să ne ferim de întâlnirile cele dese și cu zăbavă (adică lungi) ‎cu ‎femeile; nu pentru că urâm neamul lor, să nu fie! Nici nu ne lepădăm de rudenia ‎lor. Ci mai ales le ‎povățuim și cu pilde voim a le folosi după putință pe cele care cu ‎adevărat voiesc a-și păzi cinstea, ‎dar mai ales pe cele cari au îmbrățișat cinul ‎monahicesc și au intrat în stadiul luptelor pentru ‎curățenie, de vreme ce acestea se ‎nevoiesc asemenea cu noi pentru același scop. Iar de întâlniri ‎dese și vorbiri lungi ‎să ne ferim, ca nu cumva să se facă aducere aminte a patimii pe care am ‎lepădat-o și ‎pe care am oprit-o, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin ^[112].‎

Dar chiar și cei desăvârșiți, și cei nepătimitori, se fereau de a viețui cu femeile, iar dacă nu o făceau ajungeau să fie batjocoriți de draci. Nu există niciodată, nici un fel de nevoie reală pentru ca un monah să viețuiască împreună cu o monahie. Orice pricină, cât de binecuvântată ar părea, blagoslovită de orice autoritate bisericească, sau chiar și forțată de contextul istoric sau de moment, fiind de fapt o cursă diavolească:

5. Zis-a ucenicul lui Avva Sisoe către ‎dânsul: „Părinte, ai îmbătrânit, haide dar să ‎mergem aproape de lume”. Zis-a lui starețul: ‎‎„Unde nu este femeie, acolo să mergem”. Zis-a ‎ucenicul lui: „Și care este locul acela unde nu ‎este femeie, fără numai singură pustia?”. Și i-a ‎zis lui starețul: „Deci dar în pustie mă du”. Și ‎s-a liniștit acest stareț în muntele lui Avva ‎Antonie 70 de ani, numai puțin petrecând ‎mai-nainte cu Avva Or în Schit, și vezi cum ‎încă tot se îngrădea pe sineși.‎

6.‎      Un frate a întrebat pe un stareț, ‎zicând: „De se va face nevoie să vină cineva în ‎vorbire cu o femeie, cum se cade să o ‎întâmpine pe dânsa?”.

Și a răspuns bătrânul: ‎‎„Nevoia aceasta este de la diavolul, că multe și ‎din multe feluri de pricini, de ca și cum ar fi de ‎nevoie, punându-le înainte vicleanul, ca pe cel ‎ce se nevoiește împotriva lui cu una ‎dintr-aceasta să-l robească și să-l pogoare cu sineși în prăpastia pierzării; însă, precum ai ‎zis, de se va face vreodată nevoie de vorbă cu o ‎femeie, să nu o lași să vorbească mult cu tine. ‎

Încă și tu când vei grăi, încheind în puține ‎graiuri, zi cât mai multe pricini și degrab las-o ‎pe dânsa; iar dacă vei zăbovi cu dânsa, nu vei ‎putea scăpa de putoarea ei, ci gândul tău, de ‎dânsa umplându-se, se va moleși și va cădea ‎de aici înainte”.‎ ‎

[…]II.‎

A lui Grigorie Dialogul

In vreme ce povestesc, Petre, ‎lucrurile bărbaților celor mai mari, de ‎năprasnă am venit întru pomenirea lui ‎Andrei, Episcopul cetății Fundis [Oraș din vechea Italie], adică de ‎ce a făcut întru dânsul Dumnezeiasca ‎milostivire. Prin care, pe cei ce citesc îi ‎îndeamnă mai vârtos a se păzi, ca cei ce trupul ‎lor cu înfrânarea și l-au sfințit să nu cuteze a ‎locui cu femei, ca nu cumva sub o atât de ‎mare cădere cu gândul să se supună, că, de ‎față fiind fata, pofta o zădărește, și spre rău o ‎pleacă pe dânsa. Că pentru lucrul ce-l ‎povestesc eu aici nu este îndoială, pentru că ‎atâtea mărturii sunt câți locuiesc în cetatea ‎aceea.‎

Deci acest preacucernic bărbat, viața ‎sa plină o petrecea de fapte bune, și prin ‎înfrânare păzirea cea dinlăuntru cu sfințenie o ‎păzea. Și avea o călugăriță oarecare ce de ‎multă vreme locuia împreună cu sine, și n-a ‎voit să o lepede pe ea din episcopie sau dintru ‎grija sa, întru vestire fiind despre curăția sa ‎și a aceleia, lăsând-o pe dânsa să locuiască cu ‎el în episcopie. Dar, dintru aceasta, obișnuitul ‎întru răutate vrăjmaș a cercat intrare de ispită în sufletul episcopului. ‎

Și a început să vâre frumusețea aceleia în ochii ‎lui cei gânditori și, pe pat culcându-se, i-a gătit ‎acestuia a gândi cele ce nu se cuveneau.‎

Într-o zi, un jidov din părțile ‎Campaniei, venind în Roma, apucându-l pe ‎dânsul seara pe cale și neavând unde să ‎găzduiască, a poposit spre a rămâne în ‎capiștea lui Apollon, ce era aproape de locul ‎acela. Și temându-se de spurcăciunile ce se ‎făceau în acel loc, măcar că nu avea credință în ‎Cruce, pe sineși cu semnul crucii ‎îngrădindu-se, s-a culcat. Iar pe la miezul ‎nopții, liniște fiind din pricina pustietății ‎locului, și pentru singurătatea sa speriindu-se, ‎zăcea treaz.‎

Și de năprasnă uimindu-se, a văzut ‎norod mult de duhuri viclene cum mergea ‎înainte ca într-un alai al unei stăpâniri. Iar cel ‎mai întâi decât ceilalți a șezut în scaunul său, ‎și au început duhurile cele ce stăteau înaintea ‎lui să cerceteze faptele și izvodirile lui, ‎căutând să se înștiințeze câtă răutate și ‎vicleșug dintr-înșii a lucrat fiecare. Iar când ‎toți îi povesteau lui cele ce au lucrat asupra ‎oamenilor, unul, în mijloc sărind, a vestit ‎ispita și tulburarea cărnii ce s-a ridicat în ‎sufletul episcopului Andrei prin frumusețea ‎călugăriței ce locuia împreună cu dânsul în ‎episcopie.‎

Deci aceasta auzind-o proestosul ‎celorlalte duhuri, vicleanul diavol, foarte cu ‎dulceață o a primit și a mărturisit cum că mare ‎câștig i s-a adus lui, anume că a înduplecat ‎suflet de bărbat sfânt în greșeala pierzării. Iar ‎dracul cel ce a vestit acestea, adăugând a zis: ‎‎„Până în ziua trecută n-am încetat supărându-l ‎pe el, și gândul lui a-l trage n-am putut, iar ‎ieri, spre seară, l-am făcut a se atinge cu ‎împătimire pe dinapoia sfintei fecioare cu ‎mâna sa”. Atunci, vicleanul diavol, vechiul ‎vrăjmaș al neamului omenesc, pe acesta ‎mângâicios chemându-l, a zis: „Ceea ce ai ‎început, silește-te a împlini, ca întru căderea ‎lui, tu singur între ceilalți semnul biruinței să-l ‎dobândești”.‎

Deci acestea văzând jidovul și ‎auzindu-le, întru mare frică și înghesuială ‎‎[strâmtorare] a căzut. Iar diavolul, proestosul ‎duhurilor celor viclene, le-a poruncit acelora ‎să caute să afle cine este cel care a cutezat a se ‎culca în casa lor. Și venind duhurile ‎vicleșugului, și cu de-amănuntul cercându-l, ‎dacă l-au văzut pe el cu semnul crucii ‎pecetluit, mirându-se, au zis: „O, nevoie, vas ‎pângărit și pecetluit este”; și aceasta lui ‎vestind-o, toată tulburarea duhurilor celor ‎viclene s-a făcut nevăzută.‎

Iar jidovul cel ce a văzut și a auzit ‎acestea, îndată s-a sculat, și la Episcop cu ‎sârguință a venit, și aflând-l pe dânsul în ‎biserică, l-a luat deosebi. Și căuta a se înștiința ‎de la dânsul de ce fel de ispită este cuprins. Iar ‎el, rușinându-se, nu mărturisea. Atunci a zis ‎jidovul: „Au nu pe roaba lui Dumnezeu cutare ‎ți-ai răzimat ochii tăi prin dragoste urâtă?”. Iar ‎Episcopul se lepăda chiar și de acestea. Și a zis ‎jidovul: „Pentru ce te lepezi? Au nu până la ‎aceasta te-ai pogorât? Ieri, spre seară, au nu cu ‎împătimire ai apropiat mâna dinapoia ei?”‎

Atunci, Episcopul, cu graiurile ‎acestuia vădit fiind, cu toată smerita cugetare ‎a mărturisit cele pe care mai-nainte le ‎tăgăduia. Și vrând jidovul a-i mângâia rușinea ‎greșelii lui, i-a povestit lui cum a cunoscut ‎aceasta, și cele ce le-a auzit întru adunarea ‎duhurilor celor viclene. Iar acestea auzindu-le ‎Episcopul și cunoscându-le, îndată la pământ ‎plecându-se, pe sineși la rugăciune s-a dat; și ‎numaidecât din episcopie nu numai pe roaba ‎lui Dumnezeu aceea, ci și toată partea ‎femeiască pe care o avea spre slujba episcopiei ‎a lepădat-o, iar capiștea lui Apollon, biserică a ‎Fericitului Apostol Andrei o a făcut.‎

Și s-a izbăvit și de bântuiala cărnuri‎lor sale, cu darul lui Dumnezeu izgonindu-se ‎desăvârșit de la dânsul, iar pe jidov către ‎veșnica viață l-a tras: că tainele credinței pe ‎dânsul învățându-l, și cu apa Botezului ‎curățindu-l, în sânul Sfintei Biserici l-a adus. ‎Deci s-a făcut ca jidovul cel ce spre mântuirea ‎altuia alerga, întru a sa a sosit, iar dintru ‎aceasta puternicul Dumnezeu l-a adus pe altul ‎la viață bună, de unde pe altul într-însa a fi ‎păzit a binevoit.‎^[113]

Dar să vedem și un caz nefericit, foarte asemănător cu al Părintelui Arsenie Boca:

Acestea și multe alte părintești sfătuiri și învățături punîndu-le înainte Cuviosul Ioan fraților care veniseră la dânsul, a adus și oarecare povestiri despre cei înalți la minte și despre cei ce nădăjduiesc spre sine și a spus povestirea aceasta: A fost un oarecare monah, care petrecea în pustia cea de aproape, bine nevoindu-se în peșteră, mâncând pîine din osteneala mâinilor sale, se rugîndu-se neîncetat și sporind în fapte bune.

Deci, văzîndu-și viața sa curată și cinstită, a început a se înălța în sine cu părerea, socotindu-se că este îmbunătățit și sfânt și nădăjduia că niciodată nu va aluneca. Dar într-o seară târziu, cu voia lui Dumnezeu, a venit la dânsul ispititorul într-o nălucire de femeie preafrumoasă, ca rătăcită prin pustie, și, găsind ușa deschisă, a intrat în peșteră și, căzând la picioarele monahului, l-a rugat s-o lase să se odihnească în peșteră, deoarece o apucase noaptea. Iar el, făcându-i-se milă de dânsa, a primit-o, netemîndu-se de cădere, pentru că nădăjduia în sine. Și a întrebat-o de unde vine și cum a rătăcit în acea pustie. Iar ispititorul, cel cu chip de femeie, mințind multe, a întins către el vorbă lungă, prin cuvinte înșelătoare. Și, ascultând cu luare-aminte, a început a se porni spre pofta păcatului. Apoi, spunând amândoi cuvinte desfrânate, monahul se tulbura cu gândurile și, aprinzîndu-se într-însul văpaia de pofta desfrânării, s-au învoit la păcat, și acum se începea fărădelegea. Dar deodată femeia aceea, chiuind cu mare glas, s-a stins ca o umbră din mâinile lui și s-a făcut nevăzută.

Atunci, îndată s-a auzit în văzduh glas de diavoli mulți, care râdeau, hohoteau, îl ocărau și-i ziceau: „Cel ce se înalță, se va smeri! Deci tu te-ai înălțat pînă la ceruri, iar acum ai căzut pînă la iad”. Acel monah, văzîndu-se așa batjocorit, a căzut în deznădejde și, lăsându-și chilia și pustia, a ieșit în lume. Într-o cădere ca aceasta l-a pogorât cea mai înainte înălțare de minte a lui. ^[114]

Având în vedere aceste realități dureroase ale firii căzute, descrise mai sus, chiar dacă am închide ochii la evidențe și am admite că și Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira ar fi ajuns amândoi la nepătimire și desăvârșire, și așa au păcătuit împotriva Sfintei Învățături Ortodoxe. Pentru aceasta, ca de obicei, să vedem ce spun despre aceasta, Sfinții Părinți:

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

‎1. ‎     Păzirea vederii. Ce este vederea și ce ochii

Pentru că să meargă cuvântul după rânduială, vino să fac ‎pomenire Sfințitei tale ‎desăvârșiri care sunt dulcețile cele ‎potrivnice ale fiecărui organ al simțurilor și cum ‎se cuvine ‎să-ți păzești mintea de ele.‎

Primul organ al simțurilor care ne întâmpină este cel al ‎vederii. El este numit de ‎către cercetătorii firii [omenești] ‎‎„simțul cel împărătesc”, iar de teologi „cel care ‎se supune ‎Duhului dumnezeiesc” și „rudenia minții”.1‎

înțelepciunea populară zice: „Ochii sunt mai credincioși ‎decât urechile”. Ochii ‎sunt cele două făclii ale trupului – după ‎cuvântul Domnului (Mt 6, 22). Astronomii îi ‎numesc cei doi ‎luminători ai feței, iar filosofii – primii doi furi ai păcatului. ‎

Un ‎înțelept îi numește cele două ventuze ale sufletului pe ‎care acesta, întocmai ca o ‎caracatiță, le întinde și . ia de ‎departe cele ce îi plac.‎

Sau, ca să-l citez pe Marele Vasile, ochii sunt cele două ‎mâini fără trup cu care ‎sufletul le apucă pe cele văzute pe ‎care le iubește și sunt departe, iar cele pe care nu ‎le poate ‎apuca cu mâinile (mai ales ochii cei frumoși), pe acestea le ‎apucă iarăși cu. ‎ochii și le dobândește. Vederea este pipăire ‎mai subțire decât pipăirea mâinilor, dar ‎mai groasă decât pipăirea imaginației și a minții, după cum spune [Sfântul] ‎Vasile ‎în Cuvântul pentru feciorie: „Printr-o oarecare pipăire ‎și vedere îl amăgește pe ‎suflet către dulceață prin aruncarea ochilor și, ca și cu niște mâini netrupești, se atinge de cele ‎dorite de departe. Iar ‎acelea de care nu se poate atinge cu ‎mâinile trupului le cuprinde pătimaș prin ‎aruncarea ochilor.”‎

De la ochii aceștia taie, deci, imaginile și frumusețile acelor ‎trupuri care ‎îndeamnă sufletul la îndrăgiri urâte și ‎necuvioase. Căci ai auzit zicând-pe Marele ‎Vasile: „Ochii să ‎nu se desfete cu spectacolele prostești ale scamatorilor sau ‎cu ‎privirea trupurilor, care leagă în suflet ghimpele plăcerii” ‎‎(P.S.B. 17, Omilia ‎XXII către tineri, p. 578, ed. 1986). ‎

Înțeleptul Solomon zice: Ochii tăi drept să caute, ‎și genele ‎tale drept să clipească (Pr 4, 25), iar Iov mărturisește: ‎Legătură am făcut ‎cu ochii mei, și nu voi căuta spre fecioară ‎‎ (Iov 31, 1). -‎

La acest simț te rog să-ți pui întreaga atenție, Stăpâne al ‎meu, deoarece acest ‎simț, după cum am spus, se aseamănă cu ‎un fur și mai ales cu șeful tâlharilor, din ‎cauză că răpește cu ‎iuțeală mintea și, alunecând într-o clipă prin ochi, aleargă ‎la ‎locul păcatului. Acolo s-a uitat cu împătimire, s-a amestecat cu idolul ‎frumuseții, și l-a întipărit într-o clipă în creier ‎prin risipirea duhurilor, a îndulcit ‎sufletul cu idolul, a trimis ‎înlăuntru dorința și pofta, în cămara inimii și, fără a ‎mărturisi ‎păcatul, l-a lucrat – după Marele Vasile. Aceasta este. ceea ce ‎Domnul a ‎zis: Tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pre ea, ‎iată, a preacurvit cu dânsa ‎întru inima sa (Mt 5, 28).‎

De aceea Solomon [ne atenționează] să nu fim prinși de ‎proprii ochi și zice: Să ‎nu te biruiască pofta frumuseții, nici să ‎te vânezi cu ochii tăi (Pr 6, 25). Iar Grigorie ‎Cuvântătorul de ‎Dumnezeu, aducând problema în discuție, oprește chiar și ‎vederea ‎cea superficială: „Să nu te răpești împreună cu ‎genele tale, de este cu putință, nici ‎‎[să fii răpit] de vederea‎ cea superficială” (Cuvânt la duminica cea noua}’, [iar] ‎Nichita Stithatul ‎tâlcuiește acest lucru astfel: „De este cu ‎putință, să nu te răpești cu genele tale nu ‎numai de. vederea ‎cea iscoditoare și mult cercetătoare, ci, de este posibil, ‎nici ‎măcar de cea pătrunzătoare, [dar] întâmplătoare și în treacăt, ‎păzindu-te cu ‎dinadinsul până și de vederea cea superficială, ‎pe care să o ții [în frâu]. Iar pentru ‎greutatea lucrului stă ‎înainte cuvântul «de este cu putință». Este însă o ‎‎[scăpare] ‎aceea de a privi cu o căutare simplă. Căci [cunoscând] aceste ‎două ‎‎[feluri de vedere], spunem că a privi cu iscodire este ca ‎o înmulțire [a păcatelor], ‎iar a privi superficial este ca o ‎împuținare [a lor].”‎

‎

2.‎      Ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii

Iar dacă un fur ca acesta va reuși să te răpească vreodată, să ‎te nevoiești ca ‎măcar să nu lași idolul Afroditei – adică al ‎poftei celei urâte – să se întipărească în ‎sufletul tău. Și cum ‎asta? Sau să năzuiești la Dumnezeu prin rugăciune, acest ‎lucru ‎fiind mai puternic, căci: A Domnului este mântuirea (Ps ‎‎3, 8), după cuvântătorul de ‎psalmi, sau să-ți întorci ‎imaginația spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol ‎și ‎imaginație pe imaginație se șterg. Căci, zice înțelepciunea ‎populară, „cui pe cui ‎scoate”.‎

O astfel de lucrare se vede că făcea și Grigorie ‎Cuvântătorul de Dumnezeu: ‎‎„Vederea m-a răpit pe mine, dar ‎m-am ținut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. ‎Idolul a stătut ‎și am scăpat de încercare.” Auzi, a stat – zice – idolul ‎păcatului și nu s-a întipărit în imaginație, iar omul s-a slobozit imediat ‎de ispită, adică de ‎învoirea și [drept urmare] de fapta ‎păcatului.‎

Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfânta Singlitichia te sfătuiesc să ‎folosești următorul ‎meșteșug pentru a scăpa de patima ta, ‎adică de idolul acelei fețe care s-a întipărit în ‎imaginația ta și ‎cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate cu mintea ‎ochii ‎idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i ‎buzele, scoate-i pielea de ‎deasupra care se arată a fi frumoasă ‎și gândește-te că ce se ascunde dedesubt este ‎atât de grețos ‎încât omul nu suferă a o vedea fără urâciune și îngrețoșare.

‎

Nu este-‎altceva decât o căpățână despuiată și un os înroșit, ‎plin de sânge și înfricoșat la ‎vedere. Că Gură de Aur zice: „Nu ‎lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în ‎profunzime cu ‎gândul și, ridicând cu gândul de jur împrejur pielea cea ‎frumoasă, ia ‎aminte la cele ce zac sub ea”. (Omilia VII Ia ‎Epistola a II-a către Corinteni). Iar ‎preaînțeleapta Singlitichia ‎zice: „De se ivește în cămările minții o nălucire de ‎vedere ‎necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvântul și astfel să se ‎taie ochii ‎‎[acelui] idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se ‎taie și buzele și să se vadă ‎închegarea cea urâtă de oase goale ‎și astfel să se socotească ce era [de fapt] cea ‎dorită. Astfel ‎poate fi oprit gândul de la rătăcirea cea deșartă. Căci cea ‎iubită nu ‎era nimic decât numai sânge și oarecare flegmă ‎amestecată. Trebuie însă să ne ‎reprezentăm în gândul [nostru] ‎că din toată ființa celui îndrăgit izvorăsc răni greu ‎mirositoare ‎și putrezite și, ca să spun pe scurt, se înfățișează ochilor celor ‎lăuntrici ‎asemenea unui mort. Căci așa se cade a ne îndepărta ‎de dulcea pătimire.” (Marele ‎Atanasie în Viața Sfintei ‎Singlitichia).‎

‎ ‎

Paza celor cinci simțuri

‎125‎

‎3. ‎     Vederea întipărește mai. adânc pe idolii săi înlăuntru ‎decât alte simțuri; de ‎ce?‎

In al doilea rând, să-ți păzești bine vederea, pentru că acest ‎simț este mai subțire2 ‎și mai pătrunzător; pentru că este mai ‎pătrunzător, este mai dorit și, de minte; ‎Pentru că este mai ‎dorit, idolii săi se zugrăvesc mai adânc pe tabla închipuirii și ‎de ‎aceea se șterg cu mai multă greutate. De aceea, ațâț sfințiții ‎cuvântători de ‎Dumnezeu, cât și toți Părinții neptici hotărăsc ‎îndeobște că ochii văd lucrurile cele ‎văzute prin ipostasiere.‎

‎Acestea [de mai sus] le vedem împlinindu-se prin lucrarea ‎lor: ștergem mai ‎ușor chipurile pe care le-am închipuit prin ‎celelalte organe ale simțurilor, iar pe ‎cele pe care le-am ‎întipărit în imaginația noastră prin ochii noștri iscoditori fie ‎‎ [le ‎ștergem] după mult timp și cu multă osteneală, fie nu le putem ‎șterge deloc. Fie ‎treji, fie în somn, aceste chipuri nu încetează ‎a ne asupri și a ne supăra. într-un ‎cuvânt, îmbătrânim și ‎murim împreună cu ele. 4‎

‎4. ‎    

Arhiereul se cade să fugă de vorbirea cu femei

Ia aminte, te rog fierbinte, Stăpâne al meu preaiubit, și ‎păzește-te bine de ‎împrietenirea ochilor tăi cu privirea cea ‎iscoditoare a fetelor frumoase, ca nu cumva ‎să te biruiască ‎pofta de frumusețe. Și într-adevăr, în mare primejdie te afli și ‎pentru ‎că ești tânăr și pentru că, fiind arhiereu, nu se poate să ‎nu întâmpini niște fețe ca ‎acestea care, chiar dacă sunt ‎privite de departe, aruncă în inimă săgețile dezmierdării. De este ‎posibil, să nu dorești a ‎întâmpina vreodată niște fețe ca ‎acestea sau a stă la vorbă [cu ele], chiar dacă ‎convorbirea s-ar ‎datora mărturisirii – căci așa hotărăsc Sfinții Părinți. Mi-aduc ‎aminte că în canonul al 18-lea al Sinodului al VII-lea ‎‎(ecumenic) se spune că ‎atunci când se va afla arhiereul afară ‎în vreo mahala și s-ar afla acolo și femei, ‎acelea să se ‎îndepărteze de acolo atâta timp cât arhiereul este de față și să ‎nu ‎îndrăznească a-i sluji în vreun fel.‎

‎

„Dacă s-ar afla că cineva a adus în episcopie sau în ‎mănăstire roabă sau slobodă ‎pentru a i se încredința o slujbă, ‎să se mustre, iar stăruind să se caterisească. Iar ‎dacă, ‎întâmplător, în suburbii ar fi femei și ar vrea episcopul sau ‎egumenul să facă ‎un drum acolo, nici o încredințare de slujbă ‎să nu se dea vreunei femei, fiind de față ‎episcopul sau ‎egumenul, cât timp stă el acolo, ci, pentru a nu fi bănuit, să ‎stea în ‎altă parte, până se va duce episcopul.” (Canonul 18, ‎Sinodul VII Ecumenic, Pr. C. ‎Dron, Canoanele, p. 426, ‎București, 1933) 5‎

‎5. ‎    

Ce să facă cineva când vorbește cu femeile

Credem că acest canon oprește ca femeile să nu vină ‎nicicum la vederea ‎arhiereului. Dar fiindcă acest lucru nu e ‎cu putință, atunci apleacă-ți privirile când ‎vorbești cu ‎femeile și adu-ți înainte faptul că Dumnezeu este de față sau ‎închideți ‎‎[ochii] cu totul, lucrul acesta fiind desăvârșit.4‎

Iar gura ta să cânte: Mai înainte am văzut pe Domnul ‎înaintea mea pururea, că ‎de a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc (Ps 15, 8). Să nu fii singur, ci să ai împreună cu tine ‎unul sau doi, ca să nu ‎dai prilej vrăjmașului celui ce te luptă ‎pe tine.‎

Odată s-a dus Isidor, preotul Schitului, la Alexandria, ca să ‎se întâlnească cu ‎Patriarhul Teofil, iar după ce s-a întors s-au ‎adunat Părinții și l-au întrebat: „Cum ‎se află lumea, Avva? ‎Ce fac oamenii?” Iar el a răspuns: „Eu față de om n-am ‎văzut ‎decât fața Patriarhului”. Atunci ei l-au contrazis: „Oare ‎s-au prăpădit și s-au ‎scufundat oamenii, Avva?” Iar el a ‎răspuns: „Nu, dar m-am silit pe mine a nu vedea ‎față de om”. ‎Și toți s-au minunat de păzirea lui cea cu dinadinsul. ‎

Aceasta este o pildă din care Prea Sfinția ta poți să înveți ‎cât este de rău a-ți lăsa ‎ochii să se răspândească ici și colo. ‎Pentru că din această răspândire nu se poate ‎câștiga nimic ‎altceva decât dezmierdări și patimi pierzătoare. De aceea și ‎Simeon, ‎care se numește Noul Teolog, .poruncește să nu-și ‎întindă cineva ochii săi, nu numai ‎la fețe de femei sau de ‎‎[oameni] mai tineri [ca ei], ci nici la fețe de bătrâni ‎și ‎cărunți. Iar Prea Sfinția ta-să-i păzești [ochii] măcar de ale ‎femeilor și de ale ‎celor mai tineri,5 rugând pe Dumnezeu cu ‎înțeleptul Sirah și zicând: Doamne, ‎Părinte și Dumnezeul ‎vieții mele! înălțarea ochilor nu-mi da mie, și pofta o ‎întoarce ‎de la mine (Sir 23, 4).‎

Să te păzești mai ales să nu vezi acele chipuri spre care mai ‎înainte ai ajuns a lua ‎patimă și poftă, în inima ta. Pentru că ‎dacă le vezi pe acestea, diavolul te luptă cu ‎îndoit război; pe ‎dinăuntru cu patima și cu pofta pe care le-ai dobândit mai ‎înainte, ‎iar pe dinafară cu privirea feței acelora.‎

‎

6.‎      Pilde despre cei ce nu și-au păzit ochii

Păzește bine, Stăpânul meu, precum zice Pavel: mie nu-mi ‎este cu lene, iar vouă ‎de folos (Filip 3, 1). Păzește-ți ochii tăi cei ‎amăgitori și fugi de dezmierdările străine. ‎Să ai mare strajă la ‎aceste părți ale ochilor, căci prin ele intră cei mai mulți furi ‎și ‎pradă cetatea sufletului. ‎

Dacă și-ar fi păzit ochii lor, nici strămoșii noștri nu ar fi fost ‎izgoniți departe de ‎Dumnezeu și din Rai: rodul pomului este ‎‎…plăcut ochilor. (Fac 3, 6) zice femeia. ‎Auzi? A văzut, a ‎pătimit, a luat, au mâncat și au murit.‎

Dacă și-ar fi păzit ochii, fiii lui Dumnezeu, adică ai lui Set, ‎nu s-ar fi scufundat în ‎apa potopului: Văzând fiii lui Dumnezeu ‎pe fetele oamenilor că erau frumoase, și-au ‎luat lor femei din ‎toate care au ales (Fac 6, 2).‎

De și-ar fi păzit sodomitenii ochii ca să nu-i vadă pe cei doi ‎îngeri, nu ar fi fost ‎arși cu totul de potopul cel de foc.‎

A văzut Sihem, fiul Iui Hemor, pe Dina, fiica lui Iacob, și a ‎îndrăgit-o pe ea, iar ‎pentru aceasta a fost ucis de frații ei ‎împreună cu tot norodul. (Fac 34, 2).‎

A văzut David din casă pe Batșeba că se scălda și a căzut ‎într-o îndoită groapă: a ‎preacurviei și a uciderii (vezi 2 Rg 11, ‎‎2). Dar după aceea, prin pocăință, cu totul s-‎a înțelepții și s-a ‎învățat a-L ruga pe Dumnezeu ca să-i întoarcă ochii de ‎la ‎frumusețea deșartă: întoarce ochii mei să nu vază deșertăciune ‎‎(Ps 118, 37).‎

‎‘ în ediția 1826 a Pazei… în loc de „vouă”: „ție”. ‎

‎7. ‎     Din dorința de a vedea se naște dragostea, iar din a nu ‎vedea nu se naște ‎dragostea [îndrăgirea] ‎

De ce să vorbesc fără rost când este mărturisită, adeverită și ‎necontrazisă de ‎nimeni această expresie prea vestită care zice ‎că „din vedere se naște dragostea și, ‎dimpotrivă, a nu îndrăgi ‎se naște din a nu vedea”? Acest lucru îl arată și acest ‎mic ‎cuvânt al lui Sirah ce zice: Curvia muierii întru ridicarea ‎ochilor {Sir.26,10).‎

Știind aceasta, mulți dintre greci au câștigat a: nu îndrăgi din ‎a nu vedea.‎

Alexandru nu s-a învrednicit a le vedea pe fiicele lui Darie ‎care erau foarte ‎frumoase, după cum spune Sfântul Vasile cel ‎Mare (în Cuvânt către tineri) [vezi ‎P.S.B. 17, p. 574].‎

Kir n-a învrednicit-o pe Pantia, soția lui Avradat, a-l vedea- ‎și nici Camvis pe ‎preoteasa Artemidei, care erau deosebite de ‎celelalte.cu frumusețea.6‎

Fermecătoare este și [pilda] despre smintirea provocată de ‎frumusețe pe care o ‎povestește aici un avă din Pateric:‎

‎„Iată frumusețea goală [văzută, simplă], ‎însă pe cea nevăzută n-o primește mintea. ‎ Ceea ce nu primește mintea, nu pornește imaginația. ‎ Neispitindu-se imaginația, nici patima nu pornește. ‎ Iar patima nepornindu-se, cele dinlăuntru au liniște. Așadar, [frumusețea] cea nevăzută dă liniște celor ‎lăuntrice,”‎

Iar una și mai și o zice un înțelept oarecare: „Cel ce își ‎aruncă ochii la frumusețe ‎străină, nu. fecioară, ci desfrânată ‎își are lumina ochiului”. Astfel.se unește cu ‎Sfântul Isidor ‎care zice: „Nu numai trupul cel nepipăit, ci și aruncările ‎ochilor – ‎care se numesc din această cauză lumini – se cade să ‎fie fecioare” {Epistola 1273 ‎către Pavel preotul). Genele sunt ‎făcute de fire spre a închide ochii înlăuntru ca pe ‎niște ‎fecioare în cămări, ca să se rușineze ca niște fecioare când ‎ies afară din ‎cămările lor și nu fără de rușine văd fețele, după ‎cum același Isidor a zis. ‎

Dumnezeiescul Ioan Scărarul a zis: ‎‎„Să fugim, ca să nu vedem, nici să auzim de ‎fructul din care ‎ni s-a poruncit să nu gustăm. Căci m-aș mira să ne socotim ‎mai tari ‎ca proorocul David.” (Cuvântul XV, cap. 64, p. 239, ‎FR 9, ed. 1980).‎^[115]

Că ucenicii Părintelui Arsenie Boca îl consideră mai mare decât împăratul David este un lucru clar. Dar dacă sfinția sa s-a considerat așa este foarte grav. Dacă a stat cu Maica Zamfira într-o casă, chiar dacă nu a căzut trupește, a căzut prin această gândire, că ar fi nepătimitor, mai mare ca Sfântul Împărat și Prooroc David.

Să vedem ce spun despre aceasta și Sfintele Sinoade Ecumenice, gura fără de greșeală a Domnului nostru Iisus Hristos:

‎ CANONUL 3‎ (Sinodul I ecumenic) ‎

‎ A oprit desăvârșit marele sinod, nici episcopului, nici prezbiterului, nici ‎diaconului, nici măcar ‎vreunuia din cei ce sunt din cler, a-i fi cu putință să aibă ‎împreună locuitoare muiere; afară ‎numai decât maică, sau soră, sau mătușă, sau de ‎singure fețele acele cu care ar putea scăpa de ‎tot prepusul. ‎

‎ [Sinod 6, can. 5; Sinod 7, can. 22, 23; Ancira, can. 19; Cartagina, can. 45; ‎Vasilie, can. 88]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Cei ierosiți (adică sfințiți), și clericii nu se cuvine a pricinui vreo pricină de ‎presupus, și de ‎sminteală poporului, pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, ‎marele sinodul acesta, cel ‎întâi adică, desăvârșit a oprit, a nu avea stăpânire și voie, ‎nici episcopul, nici prezbiterul, nici ‎diaconul, nici altcineva din clerici să aibă ‎muiere străină în casa sa, și a locui împreună cu dânsa, ‎afară numai maică, sau ‎soră, sau mătușă, sau singure fețele acelea care nu dau presupus.‎[…]‎

‎ CANONUL 18‎ (Sinodul VII ecumenic) ‎

‎ Nesmintitori faceți-vă și celor din afară (II Corinteni: 6, 3), zice dumnezeiescul ‎Apostol. Iar a ‎petrece muieri în episcopii, sau și în monastiri, este lucru pricinuitor ‎de toată sminteala. Deci ‎de se va vădi vreunul că a dobândit roabă, sau slobodă în ‎episcopie, sau în monastire, spre ‎încredințarea vreunei slujbe, să se certe. Iar ‎stăruind să se caterisească. Iar de s-ar întâmpla ‎prin satele lor a fi muieri, și ar voi ‎episcopul, sau egumenul, a merge întru acelea, de față fiind ‎episcopul, sau ‎egumenul, nicidecum să se încredințeze vreo slujbă vreunei muieri întru acea ‎vreme, ‎să petreacă întru alt loc deosebi, până ce se va duce episcopul sau egumenul de ‎acolo, ‎pentru neprihănirea.‎

‎ [Sinod 1, can. 3; Sin 6, can. 6; Sinod 7, can. 22; Ancira, can. 19; Cartagina can. ‎‎45; Vasilie, ‎can. 89]‎

‎ TÂLCUIRE

‎

Dumnezeiescul Apostol Pavel poruncește să nu dăm sminteală, nici celor din ‎afară, adică ‎celor ce nu sunt de o credință cu noi. Pentru aceasta Sfinții Părinți prin ‎canonul acesta opresc ‎de a se afla muieri prin episcopii, și monastiri, pricinuind ‎aceasta mare sminteală și prihană ‎arhiereilor, și egumenilor, înaintea creștinilor, și ‎acelor de străină credință. Iar dacă pe la ‎metoacele episcopiilor, sau a monastirilor ‎s-ar întâmpla a fi muieri, și a merge arhiereul, sau ‎egumenul acolo, în câtă vreme ‎vor fi ei acolo, ele să fie depărtate.‎^[116]

Așadar, nu numai împreunarea trupească cu Maica Zamfira e un păcat grav, ci și locuirea celor doi, fiindcă dau bănuială de aceasta. Canonul nu spune că ar putea fi vreo excepție în cazul celor nepătimitori, fiindcă cei răniți sunt și toți ceilalți din preajma lor. Nu putem avea lipsa de minte să credem că ar putea fi toți oamenii dintr-o localitate, sau toți cei ce cunosc pe cei nepătimitori, și ei nepătimitori. Iar dacă nu sunt nepătimitori sunt împinși de vedere la judecată și astfel să îi părăsește harul Sfântului Duh și își pierd pacea:

Toți oamenii vor să aibă pacea, dar nu știu cum să ajungă la ea. Paisie cel ‎Mare s-a mâniat și l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. ‎

Domnul i S-a ‎arătat și i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu ‎judeca pe nimeni, ‎nu urî pe nimeni, și nu te vei mai mânia”‎^[117].‎

Alunecarea lor a fost, însă, mai veche, de când, amăgit de ispita sa centrală (că poate face excepție de la Sfinții Părinți din motive misionare, că el însuși prin metode personale sau chiar prin metode duhovnicești ar putea mântui pe cineva), învins de șantajul ei sentimental că ar putea să o salveze de la sinucidere, Părintele Arsenie Boca preface Mănăstirea de călugări într-una de maici, rămânând duhovnicul lor:

CANONUL 47‎ ‎(Sinodul V-VI ecumenic)‎

‎

Nici în monastirea bărbătească femeie, nici în femeiască bărbat, să doarmă. Că ‎afară de toată ‎poticnirea, și de sminteală se cade a fi credincioșii, și a-și îndrepta ‎viața lor, către buna cuviință, ‎și apropiată Domnului; iar de va face cineva aceasta, ‎ori cleric de ar fi, ori mirean, să se ‎afurisească.‎

‎ [Sinod 7, can. 18, 20, 22] ‎

‎ TÂLCUIRE

‎

Rânduiește canonul acesta, că nici o femeie de obște, să doarmă noaptea în ‎monastire ‎bărbătească, nici bărbat de obște iarăși, în monastire femeiască. Pentru ‎că de obște creștinii, se ‎cuvine a nu pricinui vreo sminteală, și prepus altora, ci să-și ‎petreacă viața lor cu bună cuviință, ‎și bineplăcută Domnului. Și cu mult mai vârtos ‎se cuvine a păzi despre aceasta monahii, căci ‎dimpotrivă, și loruși își pricinuiesc ‎sminteală, aprinzând focul cel în fire sădit al poftei, și ‎bărbații, și femeile; și altora ‎pricinuiesc sminteală, dându-le prepusuri necuviincioase pentru ‎dânșii. Și care o ar ‎face aceasta, să se afurisească, ori cleric de ar fi, ori mirean.‎[…]‎

CANONUL 20‎ ‎(Sinodul VII ecumenic)‎

‎ De acum înainte hotărâm, a nu se face îndoită monastire, că sminteală, și ‎poticnire multora ‎se face aceasta. Iar dacă oarecare împreună cu rudeniile voiesc a ‎se lepăda de lume, și a urma ‎vieții monahicești, bărbații adică, de trebuință este a se ‎duce în monastire bărbătească, și ‎femeile a intra în monastire femeiască. Că acest ‎lucru este bine plăcut lui Dumnezeu. Iar cele ‎ce până acum sunt îndoite, ție-se, după ‎canonul sfântului părintelui nostru Vasilie, și după ‎așezământul lui, așa ‎închipuiască-se. Nu petreacă într-o monastire monahi, și monahii; că ‎preacurvie ‎mijlocește împreuna petrecere. Nu aibă vreun monah îndrăzneală către monahie, ‎sau ‎monahia către monah, în deosebire a vorovi. Nu se culce monah în monastire ‎femeiască. ‎

Nici împreună să mănânce îndeosebi cu monahia. Și când se aduc cele de ‎trebuință, de la ‎bărbăteasca parte către cele împărtășitoare (canonice), afară de ‎poartă să le ia egumenia ‎monastirii femeiești, cu oarecare bătrână monahie. Iar de ‎s-ar întâmpla, vreo rudenie monah a ‎veni să vadă pe ruda sa, în ființa egumeniei, ‎vorbească cu aceea, prin puține și scurte cuvinte.‎

‎ [Sinod 6, can. 46, 47; Sinod 7, can. 18, 20, 22] ‎

‎ TÂLCUIRE

‎

Monastire îndoită Zonara zice, că ar fi fost două monastiri învecinate, și atât de ‎apropiate, ‎încât se auzeau glasurile de la una la alta. Iar alții oarecare, cu care se ‎unește și Valsamon, zic ‎că ar fi fost una și aceeași monastire, întru care petreceau ‎bărbați și femei împreună, însă nu ‎străini după trup, ci rudenii unii cu alții. Eu a-și ‎zice că mai adevărată se vede a fi, a doua ‎socotință, după voroava cea din început, ‎și după conglăsuirea canonului acestuia adeverindu-‎se. Dar rânduirea, pe care mai ‎jos o‎ pomenește canonul marelui Vasilie, despre îndoitele monastiri, prea adevărată ‎și ne împotrivă ‎zisă dovedește pe întâia socotință. Deci ori într-un chip, ori întru ‎altul canonul acesta ‎poruncește a nu se mai face de acum acest fel de îndoite ‎monastiri, ca niște pricinuitoare de ‎sminteală. Iar câte au apucat a se face acest fel, ‎să petreacă după așezământul, și legiuirea ‎marelui Vasilie, care este aceasta, adică: ‎monahi și monahii, să nu împreună locuiască într-o ‎monastire, fiindcă preacurvie ‎urmează acestei împreună locuințe. Să nu aibă îndrăzneală ‎monahul îndeosebi a ‎vorbi cu monahia, sau monahia cu monahul. Să rămână monahul în ‎monastire ‎femeiască, nici să mănânce împreună cu monahie. Și când aduc monahii ‎din ‎monastire bărbătească cele de trebuință spre îndestularea vieții monahiilor, să ‎le lase afară de ‎poarta monastirii, și de acolo egumenia cu alta oarecare monahie ‎bătrână să le ia înlăuntru. ‎Iar dacă vreun monah ar voi să vadă pe o monahie ‎rudenia a sa, de față fiind egumenia s-o ‎vază, și să vorbească cu ea puține cuvinte, și ‎în grabă să se ducă250. ‎

‎ 250 Acestași marele Vasilie, în hotărârile cele pe larg 33 zice, că la voroavele ‎ce ‎este ‎trebuință a face monah cu monahie, trebuie a se alege, și fețele care au ‎să ‎vorbească împreună, ‎și vremea, și locul cel potrivit, și nevoia, încât toate să ‎fie ‎cucernice, și afară de tot prepusul. Și ‎fețele să fie, dintre călugări cei mai bătrâni ‎și ‎cucernici, și evlavioși, și înțelepți, spre a face ‎toată întrebarea și răspunderea. ‎Iar ‎din monahii asemenea cele mai bătrâne, și mai înțelepte. ‎

Iar când ‎vorbesc ‎împreună, să fie două de față, sau și trei, atât din monahi, cât și din ‎monahii. ‎

Iar ‎numai doi, unul și una îndeosebi, să nu vorbească, pentru prepus, și ‎pentru că nu ‎este de ‎crezare vrednic spre adeverirea celor ce se zic. Iar câți alți frați ‎au ‎trebuință a vorbi cu vreo ‎monahie, să vorbească prin mijlocirea ‎bătrânelor ‎acelora, și aleselor monahii, și acelea să ‎spună surorilor acelora care ‎sunt ‎cercetându-se de dânșii. Ci și monahii cei ce aduc la monahii ‎cele de trebuință ‎și ‎slujesc, trebuie a fi cercați, și cucernici, și în vârstă sporiți, spre a nu ‎pricinui ‎cuiva ‎rău prepus; însăși aceasta se rânduiește de acestași marele Vasilie, într-alt ‎loc, ‎că ‎de vor fi două monastiri aproape vecinate, și una ar fi săracă, iar ‎cealaltă ‎îndestulată, ‎trebuie cea îndestulată, a ajuta pe cea săracă, ca una ce este ‎datoare, ‎și sufletul a-și pune unii ‎pentru alții, după poruncă. Iar de nu ajută se cade ‎cea ‎săracă a răbda îndelung, și urmând lui ‎Lazăr a se bucura pentru nădejdea ‎veacului ‎celui viitor, de sărăcia aceasta, rămânându-le lor ‎mângâiere și bucurie. ‎Zice și ‎Sfântul Nichifor în canonul său 22: că dacă ieromonahul, tânăr ‎cu vârsta, ‎slujește ‎la monahii, nu se cade cineva a se împărtăși de la el cu Sfintele ‎Taine. ‎

Precum se ‎vede, ca din aceasta să se rușineze, și să se îndrepteze.‎ […] ‎

‎ CANONUL 22‎ ‎ (Sinodul VII ecumenic) ‎

‎

Lui Dumnezeu toate a le da, și nu voințelor noastre a ne robi, mare avuție este. ‎Că „ori de ‎mâncați, ori de beți, dumnezeiescul Apostol zice, toate întru slava lui ‎Dumnezeu faceți-le” (I ‎Corinteni: 10, 31). Deci Hristos Dumnezeul nostru în ‎Evangheliile sale începuturile păcatelor a ‎poruncit a le tăia. Că nu numai ‎preacurvia de dânsul se muncește, ci și pornirea cugetului spre ‎apucare de ‎preacurvie s-a osândit, zicând el: „Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe ea, iată ‎a ‎preacurvit cu ea în inima sa” (Matei: 5,29). Deci de aici învățându-ne, datori ‎suntem a ‎curăți gândurile. Că „deși toate sunt slobode, dar nu toate folosesc” (I ‎Corinteni: 10,23), ne ‎învățăm din apostolescul glas. De nevoie dar este fiecărui ‎bărbat să mănânce pentru ca să ‎vieze, și la cei ce viața le este cu nuntă, și cu fii, și ‎cu așezarea mirenească, a mânca împreună ‎bărbații cu femeile, este lucru din cele ‎neprihănite, numai să aducă mulțumirea celuia ce dă ‎hrana, și nu prin oarecare ‎meșteșugiri muierești, adică prin satanicești cântece, de alăute, și ‎curvești ‎răsfrângeri. Asupra cărora vine proorocescul blestem, cel ce zice așa: „Vai celor ce ‎cu ‎alăute și cu cântări beau vinul, iar la lucrurile Domnului nu se uită, și la lucrul ‎mâinilor lui nu ‎gândesc” (Isaia: 5,13). Și dacă cândva ar fi unii ca aceștia între ‎creștini, îndreptează-se. Iar de ‎nu, să se țină pentru dânșii cele canonicești așezate ‎de cei mai înainte de noi. Iar celor ce viața ‎le este liniștită și singuratică. Cel ce s-a ‎împreunat cu Domnul Dumnezeu a ridica jugul ‎monahicesc, „va ședea cu ‎singurătate și tăcere” (Plângerile lui Ieremia: 3,27). Dar însă și ‎celor ce au ales ‎ieraticească viață, nicidecum le este iertat îndeosebi a mânca împreună cu ‎muieri. ‎Fără numai oareunde cu oarecare temători de Dumnezeu și evlavioși bărbați, și ‎femei.

‎

Ca și aceasta împreună mâncare să aducă spre isprava duhovnicească. Și cu ‎rudenii încă ‎aceasta facă-o. Și iarăși, dacă în călătorie se va întâmpla cele ale ‎trebuinței de nevoie a nu le ‎purta cu sineși monahul, sau bărbatul ieraticesc, și de ‎nevoie ar voie să poposească, ori în case ‎de obște, ori în casa oarecăruia, să aibă ‎voie el a o face aceasta, fiindcă trebuința îl silește.‎

‎ [Apostolic, can. 42, 43; Sinod 1, can. 3; Sinod 6, can. 5, 46, 47; Sinod 7, can. 18, ‎‎20; ‎Cartagina, can. 45, 69; Ancira, can.19; Laodiceea, can. 24; Vasilie, can. 89]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Rânduiește acest canon, că mirenii cei ce au femei și copii, a mânca și împreună ‎a bea cu ‎femeia și alți bărbați, nu este lucru de prihană, însă și aceștia nu se cade a ‎bea vinul cu ‎giucăreli și satanicești cântece, și cu răsfrângeri curvești de jocuri, ori ‎cu răcnete, ca să nu ‎moștenească blestemul, și vaiul acela cel aduce Isaia asupra ‎celor ce fac unele ca acestea, și ‎care nu cercetează lucrurile Domnului. Ci trebuie ‎să‎ mulțumească lui Dumnezeu, celui ce-i hrănește. Iar de nu se vor îndrepta și nu vor ‎înceta de ‎unele ca acestea, să primească certările, a afurisirii adică, cele ce ‎canoanele sinoadelor celor ‎mai dinainte le-au rânduit asupra unor creștini ca ‎aceștia. Și mirenii adică acest fel. Iar ‎monahii cei ce s-au făgăduit lui Dumnezeu a ‎se liniști cu singurătate și a tăcea, ridicând jugul ‎nevoinței asupra lor, după aceea a ‎lui Ieremia. Dar încă și toți cei ierosiți, nicidecum au voie a ‎mânca împreună cu ‎femei, îndeosebi, singuri cu singure, măcar rudenii de le-ar fi, decât fiind ‎împreună ‎bărbați și femei evlavioși și temători de Dumnezeu. Și dacă de mare nevoie ar fi ‎silit ‎în călătorie poposind să intre în case de obște, sau în casa cuiva. Și atunci însă ‎cu evlavie și cu ‎frica lui Dumnezeu, ca nu monahii, și cei ierosiți, văzând femeile cu ‎poftă și cu patimă, să ‎preacurvească în inima lor, care lucru îl osândește Domnul. Ci ‎și măcar de nu s-ar sminti ei de ‎a lor privire (care lucru este foarte rar), ci ca să nu ‎smintească pe ceilalți, nu se cuvine a face ‎aceasta.‎‎^[118]

CANONUL 23 Nichifor Mărturisitorul (CĂLUGĂRIȚELE NU SE CUMINECA DE ‎CĂLUGĂRI PRESBITERI TINERI)‎

Nu se cuvine călugărițelor să se împărtășească de la călugărul prezbiter tânăr, ‎când ‎acesta slujește și împărtășește.‎

‎ (47 Trulan; 18, 20, 22 sin. VII ec.)‎

De la această alunecare, mică la arătare, dar mare în lucrare, au ajuns, după mărturia Părintelui Arsenie Papacioc, vai nouă!, să se lepede și de călugărie:

Părintele Arsenie Papacioc:‎

‎-‎        Cu Julieta stareță. ‎

Și e normal acum să facă o serie întreagă de greșeli…‎

Se duc la mormântul lui și se roagă, și el se lăsase ‎și de preoție și de călugărie… ‎‎ ‎^[119]

CANONUL 25 Nichifor Mărturisitorul (CEI CE LEAPĂDĂ CĂLUGĂRIA SUNT CA CEI ‎DAȚI ANATEMEI)‎

Pe cel ce a lepădat sfânta schimă călugărească și nu se îndreaptă nu se cuvine a-l ‎băga în ‎casă, ci să se părăsească.‎

‎ (81, 83 ap.; 3, 6, 7, 16 sin. IV ec.; 10 sin. VII ec.; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)‎

CANONUL 7 ‎(Sinodul IV ecumenic)‎‎

‎

Cei ce odată în cler s-au rânduit, și monahi, am hotărât, ca nici la oaste, nici ‎la ‎dregătorie ‎lumească să vie. Sau aceasta îndrăznind-o, și necăindu-se ca să ‎se ‎întoarcă la aceasta, care ‎pentru Dumnezeu mai-nainte o au ales, să ‎se ‎anatematisească.‎

‎ [Apostolic, can. 6, 81, 83; Sinod 4, can. 3, 6; Sinod 1 și 2, can. 11; Cartagina, ‎can. 18; Sinod ‎‎3, can. 1]‎

‎ TÂLCUIRE

‎

Poruncește canonul acesta ca clericii și monahii, nici ostași să se facă, nici ‎lumești dregătorii ‎să ia asuprăși, iar cei ce îndrăznesc acestea, și nu se căiesc să se ‎întoarcă iarăși la rânduiala ‎cea mai dinainte a vieții, care pentru Dumnezeu o au ‎fost ales, să se anatematisească. Pentru ce ‎însă canonul 83 al apostolilor îi ‎caterisește numai pe aceștia, iar acesta și anatematisește? Ori ‎că acela zice, după ‎Zonara, și după ceilalți tâlcuitori, pentru acei ce, purtând chipul clerului, ‎vin la ‎unele ca acestea. Iar acesta zice pentru cei ce leapădă și chipul clericului, și al ‎rânduielii ‎monahicești, și iau asuprăși unele ca acestea. Dar poate pentru că aceste ‎zice pentru aceia, ce, ‎după ce odată îndrăznesc a face unele ca acestea, nu mai vor a ‎se pocăi, și a se întoarce la ‎viața cea dintâi (care cel apostolesc nu zice), pentru ‎aceasta ca pe unii ce nu se pocăiesc, mai ‎tare i-au pedepsit pe aceștia.‎ […]‎

‎ CANONUL 16‎ ‎ (Sinodul IV ecumenic) ‎

‎

Fecioara care s-a afierosit pe sine stăpânului Dumnezeu, așijderea încă și ‎monahii să nu fie ‎iertat a se căsători. Iar de se vor afla făcând aceasta, să fie ‎neîmpărtășiți. Am hotărât însă ca ‎să aibă stăpânia iubirii de oameni pentru aceștia, ‎episcopul locului.‎

‎ [Sinod 4, can. 7; Sinod 6, can. 44; Cartagina, can. 19; Vasilie, can. 6, 18, 19, 20, ‎‎60]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Din vechi, unele femei în chip mirenesc fiind, se afieroseau pe sineși lui ‎Dumnezeu, precum ‎aceasta se arată din canonul, 45 al sinodului 6 și mărturisea să ‎feciorească, stăpâne fiind ‎cugetărilor sale, și după ce mai multă vreme se ispitea de ‎rămân în mărturisirea lor, se ‎numărau împreună cu celelalte fecioare (că fecioară ‎una ca aceasta se numește, după canonul ‎‎18 al marelui Vasilie). Dar și chipul cel ‎negru îl îmbrăca, după canonul 45 al sinodului 6. ‎Pentru aceasta și canonul acesta ‎rânduiește, că fecioarele acestea, dar și monahii încă, care, ‎ori cu chip tăcut, ‎primesc necăsătoria, ori și întrebându-se mărturisesc să feciorească după ‎canonul ‎‎19 al marelui Vasilie; aceștia, zic, nu este iertat a se căsători, și a-și ‎călca ‎făgăduințele și mărturisirile ce au dat către Dumnezeu. Căci, dacă tocmelile ‎ce fac oamenii ‎între sineși le adeverează numele lui Dumnezeu luându-se în mijloc, ‎precum zice Teologul ‎Grigorie, cât de mare‎ este primejdia a se afla aceștia călcători ‎tocmelilor acelora, ce dea dreptul le-au făcut către ‎Dumnezeu? Și dacă după marele ‎Vasilie (aschitecesc așezământ 21) monahul, ca unul ce și-a ‎adus trupul său ca pe un ‎rod și l-a afierosit lui Dumnezeu, nu îl mai stăpânește pe el ca pe o ‎afierosire ‎dumnezeiască, nici este drept a-l avea spre întrebuințarea și slujirea rudelor sale, ‎cu ‎cât mai vârtos nu poate a-l avea spre întrebuințarea trupeștii împreunări? Iar de ‎s-ar afla unii ‎făcându-o aceasta, să se afurisească, însă stăpânirea să o aibă ‎episcopul locului, de a arăta ‎iubire de oameni asupra acestora, și ori a ușura ‎certările lor, ori și a scurta vremea certărilor, ‎nu însă rămâind neruptă însoțirea, ci ‎după ce se vor despărți cei împreunați unul de altul. Că ‎curvie, ori mai bine a zice ‎preacurvie este, nu nuntă ceea ce s-a făcut, după marele Vasilie în ‎canonul 6 și 18 al ‎său.‎^[120]

Nu putem avea ca pretext că încălcarea canoanelor a dus la ceva bun. Dacă ar fi avut credință curată în Dumnezeu, s-ar fi lăsat în grija Lui și i-ar fi ajutat, să trăiască în lume, cu sfiala cuvenită cinului îngeresc, împlinindu-și vocația de singurătate monahală. Dacă apare vreo nevoie de a se încălca Sfintele Canoane (ceea ce nu este cazul nostru) trebuie după aceea (dar chiar și în timpul acela) pocăință reală, însemnând căutarea unei soluții duhovnicești. 30 de ani nu au găsit? Este exclus ca Dumnezeu să nu le fi ajutat dacă ar fi vrut. Dacă erau așa de mult primite rugăciunile sfințiilor lor, fiindcă ucenicii îi consideră sfinți, oare nu au fost ascultați ca să se supună rânduielilor Sfintei Biserici? Aceasta înseamnă că ori nu au dorit să viețuiască după Sfintele Canoane, ori nu s-au rugat, ori nu au fost primite rugăciunile lor. Dar toate aceste variante arată, indirect, că modelul lor nu numai că nu este unul de sfințenie, dar nici de pocăință reală. Să ne rugăm așadar fraților, cu toții, dacă se poate cu lacrimi, ca să ierte Dumnezeu neputințele și păcătoșenia noastră, să ierte neputința aceasta a sfințiilor lor și să nu îngăduie ca exemplul lor negativ să fie urmat ca un model de sfințenie.

Ideea că se poate face binele amestecat cu răul este greșită și Sfinții Părinți ne descoperă că este o mare capcană, prin care vrăjmașul mântuirii noastre vrea să ne ducă prin vicleșug la rău (de cele mai multe ori prin pretext misionar):

DEOSEBIREA BINELUI ȘI A RĂULUI

Starețul socotea că așa cum pentru a cerceta adevărul căii ‎noastre către ‎Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a ‎doua poruncă, cea pentru iubirea ‎aproapelui, tot astfel criteriul ‎sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul ‎în sine,‎ oricât de sfântă și înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele ‎alese ‎pentru atingere acelui scop.‎

Singur Dumnezeu este absolut. Răul, neființând prin sine ‎însuși, ci fiind doar ‎împotrivirea făpturii slobode față de Ființa cea ‎dintru început, față de Dumnezeu, nu ‎poate fi absolut, drept care ‎răul în stare pură nu există și nu poate exista. Tot răul ‎săvârșit de ‎către făpturile slobode trăiește neapărat ca parazit pe trupul ‎binelui; el ‎neapărat trebuie să-și afle o îndreptățire, să se ‎înfățișeze învestmântat în haina ‎binelui, și nu arareori în cea a ‎binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna și neapărat ‎se va împleti ‎într-o oarecare măsură cu o căutare aparent pozitivă, și aceasta ‎este ‎latura sa care «ademenește» omul. El încearcă să înfățișeze ‎aspectul său pozitiv ‎omului ca pe o valoare atât de însemnată ‎încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele ‎sânt îngăduite.‎

În viața empirică a omului nu este cu putință a ajunge la binele ‎absolut; în toată ‎facerea omului este prezentă o oarecare ‎nedesăvârșire. Prezența nedesăvârșirii în ‎binele omenesc pe de-o ‎parte și, pe de altă parte, neapărata prezență a aparentului ‎bine pe ‎care și-l atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât ‎se poate de ‎anevoioasă.‎

Starețul socotea că răul întotdeauna lucrează ca «înșelare», ‎ascunzându-se sub ‎chipul binelui; pe când binele, spre a se ‎înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea ‎răului. Drept aceea, ‎acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, ‎silnicie, ‎și altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. ‎Binele nu se ‎atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptățește ‎mijloacele. «Binele dobândit nu ‎prin mijloace bune nu este un ‎bine» – iată legământul lăsat nouă de către Apostoli și ‎Sfinții ‎Părinți. Dacă binele nu arareori biruiește, și prin prezența sa ‎îndreptează ceea ‎ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi ‎adus binele, că binele ar fi rezultatul ‎răului. Aceasta este cu ‎neputință. însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se ‎ivește totul să se tămăduiască fără urmă căci ‎Dumnezeu este plinătatea vieții și ‎făurește viața dintru nimic.‎

De aceea, ca de obicei, nu am spus acestea spre a-i judeca (dacă au căzut sau nu în adulterul cel mai grav – ca al ereticilor – adică în împreunarea trupească între un monah și o monahie), ci pentru a ne ruga pentru sfințiile lor și pentru a împreună-înțelege că nu pot fi canon în Sfânta Biserică Ortodoxă, fiindcă pilda lor ar duce la lepădarea Sfintei Predanii:

„Fii, Doamne, în ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mântuirea ta sînt Eu”. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat război asupra mea, de nu-l va supune și nu-l va birui dreapta Ta? Se amăgește acela care socotește că prin a sa putere biruiește patima trupească și păzește curăția, dacă ploaia milostivirii Tale nu va stinge văpăile cele trupești; nici nu va putea sufletul să ajungă la curțile Tale, dacă nu-l vei duce Tu singur acolo. Pentru că dulceața trupească este o fiară vicleană, ce se ascunde în pustia deșertăciunii vieții spre înghițirea sufletelor. De ai săi dinți de va scăpa cineva, este dator să-Ți dea mulțumire din tot sufletul, Ție, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, căci prin Tine este izbăvirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot așa și fericitul și plăcutul Tău Iosif a scăpat, cu ajutorul Tău, din mâinile desfrânatei, ca din dinții unei fiare neîmblânzite, pentru care, plângând tatăl său, grăia:

„O fiară cumplită a mâncat pe fiul meu!” Căci, cu adevărat, femeia lui Putifar a sărit asupra lui ca o fiară cumplită și ca o leoaică zgâria cu unghiile pe Iosif, mielul cel fără de răutate, atrăgîndu-l spre fărădelege. Și care fiară poate să fie mai cumplită, decît diavolul și femeia? Trupul și sângele ridicîndu-se în tânăr din fire și aprinzîndu-l spre poftă, iar femeia, îndemnîndu-l mai mult prin facerea cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumusețea feței, prin îmbrăcămintea cea de mare preț, prin bogății, prin stăpânire și prin cuvinte amăgitoare, atrage la pierzare și la moarte pe cel mai înțelept. Și minunat lucru este cum a scăpat de vânarea acelei fiare viclene! Nu în deșert zicea tatăl său: „Mare lucru îmi este aceasta, dacă fiul meu este viu”. Pentru că din mare și de la moarte s-a izbăvit, mai cumplită fiind această grea ispită, decît aceea cînd voiau frații lui să-l ucidă. Și a scăpat numai cu ajutorul Tău, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru că Tu ai fost cu dânsul.^[121]

Chiar dacă ei ar fi nepătimitori, ceilalți pătimitori le-ar urma exemplul și ar cădea într-o mare înșelare amestecată cu desfrânare, dogmatisită ca sfințenie.

Deci, încă o dată, vă rugăm din toată inima, urmați cuvântul Sfântului Siluan Athonitul, nu-i judecați, ci rugați-vă lui Dumnezeu ca să-i ierte pentru cumplita amăgire în care au trăit:

inimii care a învățat să iubească îi este milă pentru orice făptură. Dar omul e ‎făptura cea mare. De aceea, ‎dacă vezi că s-a rătăcit și se pierde, roagă-te pentru el și ‎plângi dacă poți; iar dacă nu ‎poți, atunci suspină cel puțin pentru el înaintea lui ‎Dumnezeu. Domnul iubește ‎sufletul care face așa, pentru că atunci el se aseamănă ‎Lui.‎

Așa se ruga Cuviosul Paisie cel Mare pentru ucenicul lui care se lepădase ‎de ‎Hristos și se căsătorise cu o evreică, ca Domnul să-l ierte. și Domnul a fost atât ‎de ‎bucuros de această rugăciune, că a vrut să-l mângâie El însuși pe robul Său și i S-‎a ‎arătat și i-a zis: „Paisie, de ce te rogi pentru acesta, care s-a lepădat de Mine?” ‎Dar ‎Paisie a zis: „Doamne, Tu ești milostiv, iartă-l!” Atunci Domnul i-a zis: „O, ‎Paisie, ‎prin iubirea ta te-ai asemănat Mie!” Atât de plăcută e Domnului rugăciunea ‎pentru ‎vrăjmași.‎

Eu însumi sunt un mare păcătos, dar scriu despre milostivirea lui Dumnezeu, ‎pe ‎care sufletul meu a cunoscut-o pe pământ prin Duhul Sfânt.‎‎ ‎^[122]

***

[1] O sinteză a lucrării Părintelui Arsenie Boca din 12 cărți, <https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/o-sinteza-a-lucrarii-parintelui-arsenie-boca-12-carti.pdf>, luni, 6 iulie 2015, pp. 431-433.

[2] <http://www.fundatiaarsenieboca.ro/Articole-preluate-din-presă-și-internet/profetia-pictata-a-parintelui-arsenie-boca.html>, sâmbătă, 5 septembrie 2015.

[3] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Isaac Sirul, Filocalia Sau Culegere Din Scrierile Sfinților Părinți Care Arată Cum Se Poate Omul Curăți, Lumina Și Desăvârși, Volumul X (Cuvinte Despre Sfintele Nevoințe), Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, București, ²1981, pp. ‎76‎

[4] <http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/7lacrimile.htm>, joi, 16 iulie 2015.

[5]Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și‎ ‎iadul smereniei, ‎Ed. cit., p. ‎23‎.

[6] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și‎ ‎iadul smereniei, ‎Ed. cit., pp. 26-27‎.

[7] ‎Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și‎ ‎iadul smereniei, ‎Ed. cit., p. 8‎.

[8] ‎ Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Isaac Sirul, Filocalia… , Volumul X, Ed. cit., p.58‎.

[9] ‎ Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia…, Volumul I, Ed. cit., p. 257.

[10] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 179, 202-203, 209-213.

[11] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, pp. 118-119.

[12] <http://adevarul.ro/locale/hunedoara/secretul-arsenie-boca-femeia-stat-40-ani-el-cutremuratoaea-poveste-zamfirei-tanara-duhovnicul-nu-lasat-o-omoare-l_556af422cfbe376e35c7dd07/index.html>, luni, 13 iulie 2015.

[13] Calendar Creștin Ortodox 2015, Ed. Arhiepiscopiei Râmnicului, p. 17.‎

[14] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 254-255.

[15] <https://anomismia.wordpress.com/2014/10/22/monahia-zamfira-constantinescu-portret-de-ucenica-a-parintelui-arsenie-boca-i/>, vineri, 11 septembrie 2015.

[16] Vasile Manea, Părintele Arsenie Boca, obiectivul „Bratu”, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, pp. 19-20.

[17] Care a ajuns a se îmbrăca, a gesticula, a vorbi ca Părintele Arsenie Boca. Dar aceasta o imprimă duhurile numai celor ce au idoli, de pildă fanilor starurilor de la Hollywood. În Ortodoxie, însă, Hristos și Sfinții eliberează eu-l prin noi și-l duce la găsirea și manifestarea unicității persoanei și asemănarea ei cu Hristos, care are în Sine toate modalitățile de a fi în iubire, iar nu o repetiție plictisitoare a unor șabloane.

[18] Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise”, Părintele Arsenie Boca ‎(1910-1989‎)‎ ‎– o biografie, Ed. Floare Albă de Colț, București, ‎2013‎, pp. 24-25, 160-171, ‎219-231, ‎229-235, 243‎.‎

[19] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Romeo_%C8%99i_Julieta#cite_note-1>, vineri, 11 septembrie 2015.

[20] <https://anomismia.wordpress.com/2014/10/22/monahia-zamfira-constantinescu-portret-de-ucenica-a-parintelui-arsenie-boca-i/>, vineri, 11 septembrie 2015.

[21] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Adolf_von_Buccow>, sâmbătă, 12 septembrie 2015.

[22] <http://www.arsenieboca.ro/istoricul-manastirii-prislop>, vineri, 11 septembrie 2015.

[23] Prof. Univ. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicționar Onomastic Creștin, Ed. Σοφία, București, 2009.

[24] †PS Daniil Stoenescu, ‎ episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a ‎Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, ‎‎2005‎ , p. 11-13.

[25] Patericul…, Pentru Avva Arsenie, 1-6.

[26] <http://www.petitieonline.com/pentru_canonizarea_printelui_arsenie_boca_-_sfantul_ardealului>,miercuri, 29 aprilie 2015‎

[27] Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, ²2010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[28] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 16.

[29] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ¹1990, pp. 532-534.

[30] CANOANELE SINODULUI DIN CARTAGINA ‎418-424 d.H.

Deci după multele cercetări, și tractații ce a făcut sinodul, au așezat și 141 de canoane, care ‎privesc la buna ‎rânduială și așezarea Bisericii. Care sunt acestea de aici, pecetluite și întărite, ‎hotărâtor și anume de cel al 2-lea ‎canon al sinodului ecumenic al 6-lea. Iar simplu și nehotărâtor ‎de cel întâi al‎ sinodului 4 și de cel întâi al sinodului 7 ‎iar pe al 89 canon al acestuia cu însăși zicerea îl ‎pomenește sfântul și ecumenicul sinod al 5-lea. Și prin întărirea ‎aceasta ia oarecum putere ‎ecumenică.‎

Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 347-348.

[31] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[32] Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj, s.l., 2009, p. ‎‎16.

[33] <http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4621780-levitatia-stiinta-pura-sau-posedare-demonica>, sâmbătă, 12 septembrie 2015

[34] Pr. Gheorghe Anițulesei, Fenomenul Arsenie Boca…, pp. 5, 9-10.

[35] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, pp‎. 172-186.

[36] Pidalion…, Ed. cit., p. 219.

[37] Canoanele de mai sus sunt luate din Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[38] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[39] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. cit., p. 83.

[40] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, pp. 5-7, 99.‎

[41] <http://www.crestinortodox.ro/credinta/visul-maicii-domnului-97527.html>, luni, 14 septembrie 2015.

[42] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei ‎românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 378‎

[43] Vasile Manea, Părintele Arsenie Boca, obiectivul „Bratu”, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, pp. 15-16.

[44] Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare…, pp. 22-23, 29-30.

[45] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. ‎Charisma, Deva, ²2006, pp. 130-131.

[46] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

[47] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, p. 33.

[48] Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Colecția “Ortopraxia”, Ed. Agaton, Făgăraș, 2008‎, p. 27.

[49] <http://www.sfaturiortodoxe.ro/povestiri-duhovnicesti.htm>, luni, 14 septembrie 2015.

[50] <http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/fapte-cuvinte-invatatura-parintelui-cleopa-68528.html>, luni, 14 septembrie 2015

[51] <http://www.sinaxa.net/abc/2010/09/iubirea-de-sine/>, luni, 14 septembrie 2015

[52] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 13-14.

[53] ‎ Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., pp. 234‎, ‎ 241‎.

[54] Patericul…, Pentru Avva Arsenie, 13; Pentru Avva Theodor din muntele Fermi, 2; Pentru fără de grijă și liniștea cu tăcere, 3

[55] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., pp. 38-39, 32, 40, ‎42‎.

[56] Patericul…, Pentru fără de grijă și liniștea cu tăcere, 8.

[57] Sfântul Ioan Gură De ‎Aur, Sfântul Grigorie din ‎Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, Ed. Biserica Ortodoxă, București, 2004‎, pp. 63, 97-101.

[58] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul VI, Ed. cit., pp. 211-212.

[59] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387

[60] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 151, 69-71, 563-565

[61] Patericul…, Pentru răbdare, 11.

[62] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎43.‎

[63] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., pp. 8-9, 23.

[64] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎39‎.

[65] Sfântul †Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, Ed. Pelerinul Român, Oradea, ²2005, p. 280-282.

[66] <https://raduiacoboaie.wordpress.com/2014/08/30/de-ce-a-fost-caterisit-pe-nedrept-parintele-martir-arsenie-boca-radu-iacoboaie-30-august-2014/>, joi, 13 august 2015

[67] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Conferin%C8%9Ba_de_la_Ialta#/media/File:Churchill_si_crucificarea_Romaniei.jpg>, miercuri, 16 septembrie 2015

[68] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, ⁴2003, pp. 339-340.

[69] Părintele Dumitru Stăniloae despre Părintele Arsenie Boca si Corneliu Zelea Codreanu:

<http://www.apologeticum.ro/2010/11/parintele-dumitru-staniloae-despre-parintele-arsenie-boca-si-corneliu-zelea-codreanu/>, sâmbătă, 16 mai 2015.

[70] Informatori erau numiți toți oamenii care răspundeau la interogatoriile securității, fără a fi arestați. Dacă ar fi refuzat discuția ar fi fost clasați ca ostili noii orânduiri, dușmani ai poporului, arestați și condamnați. De multe ori aceștia încercau să apere persoanele vânate, spunând informații deja cunoscute, dar dându-le nuanțe ce nu aveau implicații politice. Trebuia în același timp să declare și adevărul duhovnicesc, pentru a nu deveni mincinoși înaintea lui Hristos. Cu adevărat se confirmă cele spuse în Sfânta Evanghelie, că nimeni nu ar fi putut face față interogatoriilor fără să păcătuiască, dacă nu ar fi fost insuflați de Sfântul Duh: Luc 21:12 Dar, mai înainte de toate acestea, își vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi și în temnițe, ducându-vă la împărați și la dregători, pentru numele Meu. 13 Și va fi vouă spre mărturie. 14 Puneți deci în inimile voastre să nu gândiți de mai înainte ce veți răspunde; 15 Căci Eu vă voi da gură și înțelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toți potrivnicii voștri. Fără ajutorul lui Hristos nimeni nu ar fi putut face față interogatoriilor încrucișate, iar Părintele Arhimandrit Paulin Lecca a fost chiar arestat și condamnat la moarte pentru… legionarism. Vă rugăm să citiți la sfârșit și viața sfinției sale pe scurt, pentru a înțelege că nu a fost un trădător, ci un lucid, care a încercat să le analizeze pe toate în legătură cu Sfinții Părinți.

[71] Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel, Părintele Arsenie Boca in Arhivele Securității. ANCHETELE, CANALUL SI PERSECUTIA. Opis de documente., Vol. II (Prislop,1950-1959), Ed. Agnos, 2014, pp. ‎506‎, ‎‎490‎.‎

[72] †PS Daniil Stoenescu, ‎ episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a ‎Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, ‎‎2005‎ , p. 11-13.

[73] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și ‎îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, ²2009, pp.

[74] Vezi: Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca 2002, p. 32, 218.

[75] Ibidem, p. 221.

[76] Din DVD-ul dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015‎

[77] <http://www.formula-as.ro/2009/886/spiritualitate-39/pe-urmele-parintelui-arsenie-boca-adolescentul-din-gradina-cu-flori-11617>, luni, 21 septembrie 2015.

[78] Prof. Univ. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicționar Onomastic Creștin, Ed. Σοφία, București, 2009.

[79] Pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. „Credința strămoșească”, 2009, p. 257.

[80] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Ed. cit., pp. 368-372.

[81] Prof. Univ. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicționar Onomastic Creștin, Ed. Σοφία, București, 2009.

[82] Sfântul †Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, Ed. Pelerinul Român, Oradea, ²2005, pp. 75-77, 72.

[83] 327‎Ibidem, f. 8‎‎

328‎Julieta Constantinescu mai avea un frate geamăn cu ‎numele Romeo.‎

‎329‎ACNSAS, fond Penal, dosar 1659, voi. 1, f. 157.‎

‎330‎ Ibidem, vol. 3, f. 10.‎

[84] Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise”, Părintele Arsenie Boca ‎(1910-1989‎)‎ ‎– o biografie, Ed. Floare Albă de Colț, București, ‎2013‎, pp. 160-171.

[85] ‎‎26‎ La 1 august 1960, Departamentul Cultelor aprobă ‎‎„transformarea ‎postului ‎de preot călugăr de la Mănăstirea ‎Prislop, în post de îngrijitor, plătit din ‎bugetul de ‎stat cu 400 lei” ‎‎(AAA, clasa IE, dosar 317, 1949, f. 399), după ce „în ‎urma ‎aplicării ‎Decretului 410/1959 al Prezidiului Marii Adunări ‎Naționale a ‎Republicii Populare ‎Române, Mânăstirea Prislop din ‎raionul Hațeg, regiunea ‎Hunedoara, rămîne fără de ‎viețuitoare, la ‎‎27 iunie 1960”‎

[86] Florin Duțu, Și cărțile… , Ed. cit., pp. 24-25.

[87] ‎478‎ ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 9.‎

‎479‎ ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, voi. 1, f. 302, „etate ‎cca. 52 ani, ‎statură înaltă, conformația corpului robustă, fața ovală, părul șaten, părul încărunțit, sprâncenele drepte, nasul și ‎gura mijlocii…”.‎

[88] ‎480‎ Ibidem, f. 42.‎

‎481‎ Ibidem, f. 322.‎

‎482‎ Ibidem, f. 181. Părintele Arsenie la 16 septembrie 1963 ‎locuia ca flotant, ‎de ‎cca. 5 luni, în str. Gh. Paloș 24 cf. Ibidem, f. ‎‎320.‎

[89] Florin Duțu, Și cărțile… , Ed. cit., pp. 219-231.

[90] ‎Care până la urmă s-a sinucis.

[91] <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[92] Accord final (1938)

<http://www.imdb.com/title/tt0029837/plotsummary?ref_=tt_ov_pl>

duminică, 17 mai 2015

Plot Summary

Showing one plot summary

A young American violinist is betting with his European organizer that he will marry the tenth girl he meets the next day within 2 months. If he fails, he looses his Stradivari, if he wins he will get $30,000, but he falls for her roommate. To be near to her, he enrolls under a false name at the local conservatory of music. To get the $30,000 to get his violin back, he agrees to do a concert tour, starting at the local town, but he refuses to let the conservatory’s director conduct and wants one of his co-students, but the director won’t allow the orchestra to play under another conductor. Now the problem is to get an orchestra within a few days….

– Written by Stephan Eichenberg eichenbe@fak-cbg.tu-muenchen.de

Acest film prezintă mai multe asemănări interesante cu viața Părintelui Arsenie Boca.

[93] Florin Duțu, „Și cărțile, Ed. cit., pp. 229-235, 243.

[94] ‎Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, ²2010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[95] Nunta Zamfirei, de George Coșbuc, ultima strofă:

Și-a zis: – „Cât mac e prin livezi,

Atâția ani la miri urez!

Și-un prinț la anul! blând și mic,

Să crească mare și voinic, –

Iar noi să mai jucăm un pic

Și la botez!

[96] <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[97] O sinteză a lucrării Părintelui Arsenie Boca din 12 cărți, <https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/o-sinteza-a-lucrarii-parintelui-arsenie-boca-12-carti.pdf>, luni, 6 iulie 2015, pp. ‎138-139‎.

[98] ‎Aici Părintele Arsenie, gândind bisericește, arată că nu a fost opinia lui, ci a multora, inclusiv a celor de ‎la Sfânta Mănăstire Antim, care învățau din minunata lucrare a Rugului Aprins, ‎reînvierea lucrării lăuntrice a Filocaliei, pe care Părintele Arsenie Boca – de dragul ‎Maicii Zamfira și a propriei lucrări spectaculoase – a refuzat să o practice, deși ‎Părintele Profesor Dumitru Stăniloae și alții l-au îndemnat să o facă. Vezi și ‎informațiile valoroase din cartea Arhimandritului Paulin Lecca și a doamnei Lidia ‎Stăniloae.

[99] Nunta Zamfirei, de George Coșbuc, ultima strofă:

Și-a zis: – „Cât mac e prin livezi,

Atâția ani la miri urez!

Și-un prinț la anul! blând și mic,

Să crească mare și voinic, –

Iar noi să mai jucăm un pic

Și la botez!

[100] <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[101] Nunta Zamfirei, de George Coșbuc, ultima strofă:

Și-a zis: – „Cât mac e prin livezi,

Atâția ani la miri urez!

Și-un prinț la anul! blând și mic,

Să crească mare și voinic, –

Iar noi să mai jucăm un pic

Și la botez!

[102] <http://adevarul.ro/locale/hunedoara/secretul-arsenie-boca-femeia-stat-40-ani-el-cutremuratoaea-poveste-zamfirei-tanara-duhovnicul-nu-lasat-o-omoare-l_556af422cfbe376e35c7dd07/index.html>, luni, 13 iulie 2015.

[103] <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[104] Care a ajuns a se îmbrăca, a gesticula, a vorbi ca Părintele Arsenie Boca. Dar aceasta o imprimă duhurile numai celor ce au idoli, de pildă fanilor starurilor de la Hollywood. În Ortodoxie, însă, Hristos și Sfinții eliberează eu-l prin noi și-l duce la găsirea și manifestarea unicității persoanei și asemănarea ei cu Hristos, care are în Sine toate modalitățile de a fi în iubire, iar nu o repetiție plictisitoare a unor șabloane.

[105] ‎Care până la urmă s-a sinucis.

[106] <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[107] Patericul…, Pentru multe feluri de patimi și războaie ale curviei, ce se ridică asupra robilor lui Dumnezeu, 12.

[108] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 99.

[109] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408.

[110] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408

[111] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎63‎.

[112] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408-410.

[113] Everghetinos, Ed. Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, s.l., 2009, <https://archive.org/details/Everghetinosul-VolumulI-ii>, <https://archive.org/details/EverghetinosulVol.Iii-iv>, joi, 10 septembrie 2015, pp. ‎379‎, 372-‎373‎.

[114] Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), 27 Martie, p.395-396.

[115] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 121-130.

[116] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 110, 253-255

[117] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎37‎.

[118] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp.207, 253-255.

[119] <https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[120] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 155, 160-162.

[121] Viețile Sfinților…, 19.03, pp. 275-276.

[122] Sfântul Siluan ATHONITUL, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., pp. ‎88-89‎.‎

 Continuarea:

+ A-Z Părintele Arsenie Boca și Maica Zamfira 2