a) Din neascultător, amăgit. Mai apoi amăgitor

Pentru a vedea imagini lămuritoare, vă recomandăm să citiți studiul din care este preluat acest articol:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

A.  Din neascultător, amăgit de vedenii. Mai apoi, amăgitor prin false minuni

  1. Pregătirea duhovnicească

A corespuns necesității (indispensabile tuturor) de smerenie pentru vindecarea minții, ca lucrarea sfinției sale să nu fie și/sau să nu devină amăgitoare?

  1. a) La început primea sfat

„Scrise cu ajutorul Domnului și cu al Maicii Sale dimpreună cu blagoslovenia Părintelui meu duhovnic Starețul Antipa, cât am petrecut în Sfântul Munte: Martie, Aprilie și Mai 1939, de pe manuscrisele Starețului. – Dumnezeu să-i primească ostenelile.”[1]

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si statea luni de ‎zile uneori. Dupa aceea s-a facut calugar, a stat in Bucuresti pe la un frate al meu… ‎[2]

După un timp, a venit părintele Arsenie de la Sâmbăta, pentru ‎a scrie după ‎dictatul tatei și l-‎a ajutat astfel câteva săptămâni la ‎munca de traducere.‎

Despre el s-au vorbit multe, bune și mai puțin bune, cu atât mai ‎mult cu cât ‎evoluția lui a fost ‎neobișnuită. Se numea Zian Boca, ‎originar din zona ‎Apusenilor și fusese student la pictură ‎la ‎București, vreme de un an. Apoi s-a ‎hotărât pentru teologie. ‎Cum la București se aciuase și ‎el, ca atâția alții, la ‎unchiul ‎Gheorghe, căruia el i-a dat porecla „Babu”, s-a apropiat și de ‎noi.‎

Dintr-o autentică dorință de trăire spirituală, fără îndoială, ‎și cu multă ‎sinceritate, a început ‎să ducă o viață foarte ascetică. ‎Pleca dimineața la pădure, ‎având cu el o scândurică pe ‎care ‎îngenunchea la rugăciune și medita îndelung.‎

S-a călugărit la Mănăstirea Sâmbăta, luându-și numele de ‎Arsenie. A continuat ‎o vreme să ‎ducă o viață aspră și a căpătat ‎o anumită notorietate. Venea deseori la ‎noi, fiind primit ca ‎un ‎membru al familiei. Discuta mult cu tata, care îi vorbea ‎cu ‎insistență despre dreapta ‎socoteală și despre smerenie, așa cum ‎se menționau ‎ele în Filocalie și care, considera tata, ‎erau două ‎virtuți de bază ale unui monah.‎

îi repeta mereu părintelui Arsenie: „Cel mai mare pericol ‎pentru un călugăr este ‎să se lase ‎smintit de laudele celorlalți.” ‎‎(Trebuie să subliniez că termenul de ‎‎„sminteală”, care ‎apare ‎deseori în scrierile spirituale, nu are semnificația unei ‎anomalii ‎psihice, a unei minți ‎deranjate, ci a ducerii în ispită, a abaterii ‎de pe ‎drumul plin de eforturi și jertfe, care este viața ‎unui ‎călugăr adevărat). „Fugi cât ‎poți atunci când cineva începe să te ‎privească cu admirație, ‎să te laude. Oricât ar ‎părea de ‎nevinovată, faima pe care oamenii o construiesc în jurul ‎tău ‎are ‎consecințe fatale. Știau ei Părinții ce știau atunci când fugeau de ‎lume și se ‎izolau m ‎singurătate… Smerenia e cea mai eficientă ‎armă a monahului, în lupta ‎cu ispitele, cu tentațiile ‎zilnice…” ‎spunea tata.‎

Din păcate, de cuvintele lui de prevenire, constituind un ‎avertisment real, nu s-a ‎ținut seama. ‎Au fost desigur și alte ‎asemenea cazuri. Mulți au eșuat în drumul de ‎ascensiune ‎spirituală ‎pentru că s-au lăsat ademeniți de trufie, de perfidia ‎slavei ‎deșarte. Pe de o parte, se greșește ‎construindu-se idoli și ‎legende, din nevoia de ‎extraordinar și senzațional, care a ‎animat ‎omenirea dintotdeauna. Pe de altă parte, ‎laudele și ‎admirația simt o capcană dulce, căreia îi ‎cad pradă cei ce nu sunt destul ‎de tari pentru a le rezista. Adulația mulțimii le ‎devine necesară, ‎se scaldă în auto ‎admirație, în convingerea că ‎sunt supraoameni care nu pot să greșească, ‎în ‎voluptatea faimei ‎pe care cred că au dobândit-o. Odată deschisă poarta trufiei, ‎prin ‎ea ‎năvălesc toate celelalte păcate. După cum spun Sfinții Părinți, ‎monahii ‎trebuie să lupte ‎continuu împotriva acestor ispite ‎fundamentale, care îi prăvălesc ‎de pe drumul îngust și spinos ‎al ‎ascensiunii spre adâncurile impure.‎

La vremea aceea însă, părintele Arsenie se considera încă ‎ucenicul tatei și vreme ‎de câteva ‎săptămâni a scris după dictat, cu ‎scrisul lui mărunt și ordonat, ceea ce ‎traducea tata din ‎limba ‎greacă.[3]

Ce început bun de pocăință și promițător pentru curățire, iluminare și desăvârșire…

1. b)  Mai apoi, nu a mai ascultat de nimeni

 

[…]‎Ne-am văzut toți de treburile noastre. Tata traducea Filocalia ‎mai departe, Scria ‎acum ‎singur, căci părintele Arsenie plecase ‎între timp.‎

[…]Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș, ‎între timp, ‎părintele Arsenie ‎plecase la Prislop. Tata, căruia îi ‎ceruse sfatul, se împotrivise ‎proiectului de a face acolo ‎o ‎mănăstire de maici.‎

Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în ‎acest scop. Au ‎discutat îndelung ‎amândoi. Tata avea o expresie ‎foarte severă, de puține ori îl ‎văzusem atât de categoric. Nu ‎era ‎de acord. îi spusese părintelui Arsenie că acest ‎lucru ar putea da ‎loc la o sumedenie de ‎ambiguități și neînțelegeri.‎

‎„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită ‎acolo. Adună câțiva ‎tineri buni, ‎serioși, și întemeiați acolo o ‎mănăstire, cu activitate duhovnicească, ‎cu slujbe, predici, ‎educație ‎religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o ‎și ‎de o activitate intelectuală, pe lângă cea ‎pastorală. Sigur se ‎găsesc călugări care ‎vor să se dedice studiului. Se pot face ‎traduceri, mai ‎există atâtea manuscrise ‎neexplorate. Poate lua ‎naștere acolo un centru cu adevărat important ‎de care să-ți ‎legi ‎numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”‎

Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici ‎măcar atunci când ‎mănăstirea de ‎maici a fost desființată și el ‎s-a stabilit împreună cu maica Zamfira ‎la București, în ‎casa ‎părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. ‎Nu ‎mai avea nici rasa albă ‎care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost ‎acel chip cu ‎trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș ‎mai fi ‎recunoscut. Nu mai era părintele ‎Arsenie cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea ‎în zăpadă, pe o scândură ‎îngustă, ‎rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ‎ce-l ‎ascultau ‎cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu ‎păsărește!” ‎Devenise o persoană ‎anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.‎[1]

Părintele Arsenie Papacioc:

Și acum… s-a făcut ‎Mănăstirea Prislop cu stareț… Arsenie. ‎Noi l-am învinuit ‎că: nu ții cont, nu ții legătura cu Biserica, (noi cei de la Antim[2]), și ‎te invităm să iei parte la sfătuire cu noi ‎aicea… uite așa…. N-a primit, pentru că ‎el era… nu putea să-și hrănească antimandarele lui.

Părintele Ioanichie Bălan:

Da, da… scopurile…[3]

Este știut că Părintele Arsenie nu a căutat să se zidească printr-un părinte duhovnicesc, întru Hristos. Care este lauda lui? Lauda lui Hristos este Tatăl, zice: „Eu de la Mine nu am grăit; ci Tatăl cela ce M-a trimes pe Mine, Acela poruncă Mi-a dat, ce voi zice și ce voi grăi” (Ioan 12, 49); și în alt loc: „Eu slava care Mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârșit întru una și ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes” (Ioan 17, 22-23). Cine este Părintele său duhovnicesc? Mitropolitul Nicolae Bălan când a văzut că avea talent la caricaturi, la trimes la școală, la trimes în Sfântul Munte Athos și văzându-l că are priză la popor l-a hirotonit și avansat. Apoi tot el la dus la Mănăstirea Prislop și tot el la chemat de acolo. Atunci, din păcate, Părintele Arsenie, (cred) nu a făcut ascultare și de aici i-a venit căderea, el l-a rugat pe Mitropolit să-l lase în continuare la Prislop[4]. Atunci neascultându-l nici pe Părintele Dumitru Stăniloae, care dorea ca la Prislop împreună cu Părinții Dometie și Antonie Plămădeală să lucreze la Filocalie, o introduce pe Julieta cu care avea legătură de la Sâmbăta de Sus și îi determină pe aceștia să plece. Într-un an o face stareță pe aceasta și apoi vin problemele. Acest Părinte al său, Mitropolitul Nicolae Bălan, se spovedea la Părintele Cleopa și (cred) se plângea cu privire la el. De asemenea și Mitropolitul Nicolae Mladin, P.S. Andrei Magerul și Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a fugit cu motiv întemeiat de la Prislop la Mănăstirea Slatina, se spovedeau la Părintele Cleopa și (cred) se plângeau cu privire la Părintele Arsenie Boca. Cele auzite de la aceștia (cred) l-au determinat pe Părintele Cleopa să-i scrie acele scrisori, cu smerenie, Părintelui Arsenie, în care îl ruga să vină la Mănăstirea Slatina să-i folosească duhovnicește. Dar Părinte Arsenie nu a venit la Slatina. Apoi, știu din gura Părintelui Cleopa că dus fiind de Sfântul Sinod să pună rânduială în mănăstirile din Ardeal, mai cu seamă la Mănăstirea Arad Gai, l-a întâlnit pe Părintele Arsenie la Episcopia Aradului și a dorit să i-a binecuvântare, să-l îmbrățișeze, dar nu a reușit. Părintele Arsenie i-a zis batjocoritor: „Ce măi moldovene vii tu să ne înveți călugărie!”

Odată Părintele Cleopa mi-a mărturisit de ce nu dădea binecuvântare la oameni să-i citească Acatistul Părintelui Arsenie Boca și băga cuvântul, ca să nu se smintească aceștia: „Nu-i citiți Acatistul căci nu e canonizat!” Înțelegerea sfinției sale cu privire la Părintele Arsenie era precum a majoritatea Părinților duhovnicești, care l-au cunoscut, aceea că: „Împrietenirea cu Julieta i-a adus căderea”.

Iată, este știut, lauda Părintelui Cleopa sunt Părinții lui, în primul rând Duhovnicul Paisie Olaru și Starețul Ioanichie Moroi. Cu Părintele Arsenie nu stau lucrurile la fel, nu a ținut la aceasta, după cum mărturisește el însușii, a căutat să se apropie de Dumnezeu prin „cunoștințele din cât mai multe domenii”, până chiar și din magie. Cine, dintre cei care au fost aproape de Părintele Arsenie Boca și au dorit să rămână întru Hristos, Mântuitorul nostru, nu au mărturisit adevărul? Iată, până și Părintele Teofil Părăian […], zice: „nu am un cult pentru el”[5] [6].

 

De unde i se trage toată această tragedie?

  1. c) Punctul de răscruce

convertindu-se (prin alegerea de sine, în loc de smerita lepădare) din fiu al ascultării în om idioritmic, autonom?

Iată-l:

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/04/06/o-intamplare-minunata-din-sfantul-munte-athos-povestita-de-parintele-arsenie-boca-pe-atunci-tanarul-diacon-celib-zian-boca/

Este vorba de vedenia treptelor, care nu a fost singura de acest gen. Mai avem și pe cea din gară, pe lângă multe altele pe care le știm de la ucenici. Dar primele două sunt descrise chiar de sfinția sa, cu emoțiile ce le-au însoțit, de aceea nu pot fi negate de cei ce vor să-l prezinte pe Părintele Arsenie Boca ca pe un ieromonah intelectual bine dotat și echilibrat, ce nu se lasă dus de nas de păcălelile simțurilor și vedeniilor, ci le respinge cu bărbăția smereniei. De aici vedem că și imaginea de Sfânt făcător de minuni, creată de ucenicii entuziasmați, fără carte, și imaginea de Sfânt cu paza minții, creată de ucenicii teologi sau cărturari, nu sunt adevărate, ci niște produse ale imaginației lor expuse în mod comercial pentru a obține mult dorita și visata canonizare.

Vă invităm, dacă doriți, să le recitiți în capitolul:

Francisc de Assisi

Pentru a vedea, în lumina Sfinților Părinți, că au fost amăgitoare, mai adăugăm următoarele studii:

Redăm mai jos, frumoasa distincție pe care o face Părintele Rodion, în legătură cu aparițiile demonice, pentru a vedea că vedenia de mai sus este tipică lor. Vom îngroșa și sublinia caracteristicile comune cu ispita din vedenia treptelor de mai sus.

Analiza comparativă a contactelor și acțiunilor OZN-urilor și demonilor asupra oamenilor

Făcând un bilanț al tuturor celor expuse mai sus, propunem atenției cititorului nostru un tabel coordonator, în care sunt prezentate, în partea stângă, rezultatele analizei contactelor oamenilor cu OZN- uri și OZN-auți, însumând 10 caracteristici principale, și – în partea dreaptă – rezultatele felurilor de ispite la care demonii i-au supus pe pustnici, însumând, de asemenea 10 caracteristici.

Compartimentele stâng și drept urmează să fie citite paralel, adică mai întâi p. 1 din partea stângă, după care imediat p. 1 din dreapta.

 

Vedenii amăgitoare OZN, similare cu cele ale Părintelui Arsenie Boca:

Caracteristicile acțiunilor OZN-auților asupra oamenilor, formele și particularitățile aparițiilor lor: Caracteristicile acțiunilor duhurilor necurate asupra oamenilor, formele și particularitățile aparițiilor lor:
I. OZN-urile, în numeroase cazuri, se comportă agresiv: I. Demonii sunt dușmanii neamului omenesc, sarcinile lor sunt acelea de a-l duce pe om la pieire pe veci. Ei:
a) distrug și accidentează mijloacele tehnice; a) dărâmă chiliile, strică lucrurile oamenilor;
b) rănesc și chiar omoară oamenii (vezi capitolul Apraxin; pieirea căpitanului Mentela, moartea lui Ancensio Bermudes). b) îi bat pe pustnici, pe unii torturându-i până la moarte (vezi viața Prea Cuviosului Serafim, mărturisirile Sfântului Simeon Noul Teolog).[1]
II. Au fost fixate cazuri de răpire violentă a oamenilor (v. cazul cu polițistul din Etland, întâmplarea cu fermierul brazilian). II. Există cazuri de răpire violentă, mai cu seamă a păcătoșilor, neapărați de harul divin (viața Sfântului Nil Sorski, mărturisirile lui S. Nilus).
III. În cazurile de răpire violentă deseori este lezată demnitatea omului: OZN- auții iau în mod forțat probe de sânge, de piele etc., dezbracă oamenii și chiar ar fi intrând în „relații intime” (cum s-a întâmplat cu fermierul din Brazilia). III. Își bat joc în fel și chip de oamenii ademeniți de ei; își pot face apariția în chip de femeie, creând iluzii că s-ar fi produs un contact intim (vezi exemplul din Patericonul Sfântului Ignatie Brianceaninov).[2]
IV. A fost fixată influențarea prin hipnoză, sugestia diferitelor imagini și reprezentări; deseori comunicarea se realizează prin intermediul telepatiei (vezi cazul cu polițistul, contactul cu fermierul din Republica Kabardino- Balkară). IV. Caută să sugereze pustnicului propriile lor gânduri, determinându-l să primească, chipurile, viziunile lor; în timpul comunicării adeseori glasul se aude ca și cum „dinăuntru” (telepatie) (Viața Sfântului Isaachie și a Prea Cuviosului Antonie).
V. Deseori încearcă să intre în contact cu oamenii, invitându-i pe nava lor; dacă sunt tratați cu un refuz categoric, în numeroase cazuri se retrag fără să facă uz de violență. V. Încearcă în fel și chip să intre în contact cu oamenii și să le trezească interesul și consimțământul pentru comunicare cu scopul de a-i supune influenței lor. În cazul unui refuz ferm și rugăciunii, dispar, neputând face nimic în mod forțat (Viața Prea Cuviosului Antonie, mărturisirea Sfântului Ignatie Brianceaninov).[3]
VI. În unele cazuri, după contactarea OZN-urilor, este vindecată o boală sau alta a contactorilor. VI. În povestirile din Viețile Sfinților și în lucrările Sfinților Părinți citim despre capacitatea vrăjitorilor de a vindeca prin putere demonică, aceste însănătoșiri însă nu sunt durabile și duc de regulă la pierzania sufletelor celor care apelează la ajutorul lor (Viața Sfântului Mucenic Ciprian, cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre cei care se vindecă de boli prin magie).
VII. În timpul contactului, mai ales la început, omul este cuprins de sentimente de frică și groază (în toate cazurile evocate mai sus). VII. În momentul apariției duhurilor necurate, omul resimte tulburare, disconfort, groază (Viața Prea Cuviosului Antonie și povestirile din viețile altor sfinți).
VIII. Aspectul exterior al OZN-auților este diferit: uriași și pitici, indivizi frumoși și urâcioși, bărbați și femei (vezi exemplele de contacte expuse mai sus). VIII. Își fac apariția sub diferite chipuri: de uriași și pitici, tineri frumoși și ființe oribile, femei și bărbați, târâtoare și fiare (vezi povestirile din Viețile Sfinților expuse mai sus).[4]
IX. Apariția lor este de cele mai multe ori însoțită de iradiere și alte efecte luminoase (vezi cazul din Republica Kabardino- Balkară, întâmplarea cu fermierul brazilian). IX. Deseori apar în lumină sau după apariția luminii (Viața Sfântului Isaachie, a Prea Cuviosului Antonie etc.).[5]
X. Deseori apar prin surprindere și la fel de repede se dematerializează, dispar. X. Apar prin surprindere și dispar imediat după ce omul începe a se ruga și a-și face cruce[6] (Viața Prea Cuviosului Antonie, cazul din Patericonul Sfântului Ignatie Brianceaninov).

 

Așadar, după cum vedem, caracterul și esența faimoaselor OZN-uri și ale „extratereștrilor” – „salvatorii și marii prieteni ai omenirii”, coincide întocmai cu metoda demonică a ispitirii creștinilor din toate timpurile și a tuturor popoarelor. Omenirea antică era foarte religioasă și predispusă spre misticism, ateismul fiind un fenomen extrem de rar. De aceea demonilor le era convenabil să-și facă apariția din cer învăluiți de foc și lumină, surprinzând oamenii prin măreția venirii lor. Ei preferau să se supranumească zei[7] și să fie tratați cu onoruri și jertfe.

După cum arată Sfântul Ignatie Brianceaninov, când „…în cele din urmă desfătarea în patimi li s-a părut oamenilor că este fericirea supremă, ei au divinizat păcatul și pe patronul acestuia – diavolul. A apărut idolatria, când fiecare păcat era reprezentat printr-un chip cioplit căruia omenirea pierdută i se închina. Stăpânitorul veacului cucerea oamenii nu numai în mod nevăzut, prin sugestii, ci intra și în legătură deschisă cu ei, făcându-i pe idoli să proorocească și făcând posibilă relația fățișă cu răufăcători înveterați cum au fost Iannes și Iambres și alți magi și vrăjitori. Rătăcirea era alimentată prin false minuni și proorociri demonice” [8].

Să vedem ce ne învață despre vedenii și primirea lor Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov și ceilalți Sfinți Părinți.

Sfinții învățători ai nevoințelor creștine îi povățuiesc ‎pe nevoitorii evlavioși să nu se încreadă în nici o imagine și ‎vedenie dacă apar dintr-o dată, să nu dialogheze cu ele și să ‎nu le dea nici o importanță. Mai spun că atunci când ni se ‎arată o asemenea vedenie, trebuie să ne păzim sufletul ‎facându-ne semnul Crucii, să închidem ochii și cu gândui statornic că suntem nevrednici și nepotriviți pentru a ‎vedea duhurile bune, să ne rugăm la Dumnezeu să ne păzească ‎de mrejele și cursele întinse cu viclenie oamenilor de ‎duhurile cele rele.‎

[…]

Să nu cerem veselie duhovnicească sau vederi. Suntem ‎păcătoși, nevrednici de bucurii duhovnicești și vederi și ‎nepotriviți unora ca acestea, din pricina omului vechi ce se ‎află în noi. închiși în rugăciune, să cerem să ni se întoarcă ‎privirea minții spre sinele nostru, ca să descoperim în noi ‎păcătuirea.‎

Duhuriie bune evită comuniunea cu oamenii care sunt ‎nevrednici acestei comuniuni, iar duhurile pierzătoare, din ‎contră, se amestecă printre noi și ca să ne țină mai ușor în ‎sclavia lor, se luptă ca să nu le putem pricepe, nici pe ele și ‎nici frânghiile lor. Dar și atunci când ni se arată, o fac ca să-‎și întărească stăpânirea asupra noastră.‎

Noi, cei ce ne aflăm în robia păcatului, trebuie să ne ‎dăm seama că comunicarea cu sfinții îngeri nu e ceva normal ‎pentru noi, aceasta datorită înstrăinării noastre de ei din ‎cauza căderii. Din aceiași motiv, ceea ce e normal pentru noi ‎e comunicarea cu duhurile distrugătoare, în categoria cărora ‎aparținem după starea sufletului. Căci duhurile acelea care ‎apar în mod vădit oamenilor ce se găsesc în păcat și în cădere ‎sunt diavoli, în nici un caz îngeri. Sfântul Isaac Șirul spune: ‎‎„Sufletul necurățit nu pătrunde în locul curat și nu se unește ‎cu duhurile cele bune“ (Cuvântul 74). Sfinții îngeri se arată ‎numai oamenilor sfinți care au intrat în comuniune cu ‎Dumnezeu.‎

Întâlnirea cu duhuriie distrugătoare

Diavolii, când se arată oamenilor, iau de obicei chip de ‎îngeri luminoși, ca să-i înșele mai ușor. De asemenea, deseori ‎se luptă să-i asigure că sunt suflete de oameni, și nu diavoli ‎‎(acest fel de amăgire este astăzi „la modă“ printre diavoli, ‎datorită dispoziției deosebite a oamenilor de a-i crede). Iar ‎alteori, apar și prevăd viitorul și descoperă taine. Cu toate ‎acestea, nimeni nu trebuie să se încreadă lor, în nici un fel. ‎La diavoli, adevărul este amestecat cu înșelăciunea și este ‎folosit din când în când numai pentru a-l face pe om să cadă ‎mai ușor în înșelăciune. „Imuși Satana se preface ca înger al ‎luminii.,, și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății ” a spus ‎Apostolul Pavel (II Corinteni 11, 14-l5),‎

O regulă generală valabilă pentru toți oamenii este ca ‎nimeni să nu se încreadă niciodată în duhuri, când acestea ‎apar în chip perceput de simțuri și să nu înceapă convorbire ‎cu ele. Dimpotrivă, să nu ie dea nici o importanță și să ‎socotească apariția lor ca pe o mare și primejdioasă ispită. în ‎vremea aceasta a ispitei trebuie să-și întoarcă mintea și inima ‎la Dumnezeu, rugându-L să-l miluiască și să-l izbăvească de ‎ispită. Dorința pe care o au câțiva de a vedea duhuri și ‎curiozitatea de a afla ceva în legătură cu ele și de la ele sunt ‎semne de mare prostie și deplină necunoaștere a tradițiilor ‎Bisericii Ortodoxe privitoare la viața morală și lucrătoare.‎

Cunoașterea duhurilor se dobândește în mod cu totul ‎diferit față de cel socotit de cei neîncercați și neatenți. ‎Comunicarea deschisă cu duhurile este pentru cei fară ‎experiență cea mai mare catastrofă sau mai bine zis este izvor ‎al celor mai mari dezastre.‎[9]

Această cădere se aseamănă cu o altă lucrare diavolească, făcută unui altui diacon, tot Român, tot la Sfântul Munte, dezvăluită tot de legătura cu mama sa.

Diaconul român

Printre atâția câți spovedea părintele Sava duhovnicul, se afla și un diacon român. A venit în Athos încă de tânăr și s-a așezat Intr-un loc pustiu, nu departe de Schitul „Sfânta Ana“.‎

‎- Părinte duhovnic, îi zice într-o zi diaconul plin de ‎tristețe, nu uita să pomenești mâine la Sfânta Liturghie pe ‎mama mea, de la a cărei moarte se vor împlini trei zile.‎

Cuvintele acestea i-au lovit auzul părintelui Sava, care ‎le-a văzut ca pe un triumf al Diavolului. Părintele,‎ plin de discernământ, s-a cutremurat. „Aici, s-a gândit, ‎vrăjmașul pregătește ceva urât. Blestematul! Cu cât meșteșug ‎amăgește și întunecă pe creaturile lui Dumnezeu!“‎

Fără să-și arate pe față mirarea, s-a hotărât să ‎cerceteze rădăcina răului.‎

‎-‎        ‎ Ia spune-mi mai limpede, fiule! Mama ta are mâine ‎trei zile de când a murit. Adică a murit alaltăieri. A murit în ‎România. Cum ai aflat tu în două zile de moartea ei?‎

S-a lăsat o tăcere scurtă,‎

-‎        ‎ Cum? Cum am aflat? a început să spună bâlbâit ‎diaconul. Iată, mi-a spus…‎

‎-‎        ‎ Cine ți-a spus?‎

‎-‎        ‎ Mi-a spus îngerul meu păzitor.‎

‎-‎        ‎ Îngerul tău păzitor? L-ai văzut pe îngerul tău?‎

‎-‎        ‎ M-am învrednicit să-l văd! Nu o dată sau de două ori. ‎Sunt doi ani de când îl văd. Mi se arată și mă însoțește în ‎rugăciune. Spunem împreună acatistul, facem metanii, purtăm ‎discuții duhovnicești…‎

Acel „doi ani“ l-a amărât rău pe părintele Sava. Doi ‎ani de amăgire nu e ceva neînsemnat. Să-l lași pe vrăjmaș să ‎construiască înlăuntrul tău, neîmpiedicat, timp de doi ani, ‎cetatea pierzaniei tale este foarte întristător.‎

‎-‎        ‎ Și de ce, fiul meu, nu mi-ai spus nimic atâta vreme?‎

‎-‎        ‎ Mi-a spus îngerul că nu e necesar.‎

Părintele Sava a înțeles că va avea mare luptă de dat. ‎în primul rând, să-l convingi pe nefericitul diacon că nu e ‎vorba de nici un înger. Apoi sa se pregătească să înfrunte ‎furia Diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui ‎Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi“, se ruga ‎fierbinte în taină.‎

–        ‎ Fiul meu, ești sigur că cel care ți se arată este ‎îngerul lui Dumnezeu?‎

‎-‎        ‎ Sigur? Foarte sigur, părinte! Căci ne rugăm ‎împreună, facem în fiecare zi mii de metanii. Discutăm ‎despre viața viitoare, despre noi. Este îngerul meu păzitor.‎

Diaconul părea nezdruncinat în convingerea sa. Ceea ‎ce l-a făcut acum puțin îndoielnic era încrederea pe care o ‎avea în duhovnicul său luminat de Dumnezeu. Dar și așa, ‎zicea, cum poate Diavolul să mă îndemne la rugăciuni? ‎Acesta îi războiește pe cei ce se roagă.‎

După mult timp, au căzut de acord să facă câteva ‎încercări. Să-i încerce pe „îngerul păzitor“.‎

‎-        ‎ Cere-i, i-a zis părintele Sava, imediat ce se ‎întoarce, să spună „Născătoare de Dumnezeu“. Cere-i să-și ‎facă semnul Crucii.‎

Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când de doi ani ‎întregi vicleanul te-a înfășurat în amăgire, atunci și ochii și ‎urechile tale sunt amăgite și ți se pare că auzi „Născătoare de ‎Dumnezeu“ și că îi vezi facându-și semnul crucii[10].‎

În următoarea vizită, diaconul, cu o oarecare ‎satisfacție interioară ascunsă, i-a povestit duhovnicului:‎

‎-‎        ‎ Părinte, lucrurile sunt așa cum îți spuneam. Este ‎îngerul lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus și ‎‎„Născătoare de Dumnezeu“ și și-a făcut și cruce.‎

Părintele Sava își dăduse seama. Doi ani de muncă ‎depusă de neastâmpăratul vrăjmaș nu puteau să fie distruși ‎așa de ușor. Dar dacă Diavolul știe multe metode de amăgire, ‎în cei purtători de Dumnezeu strălucește lumina înțelepciunii ‎lui Dumnezeu, care zădărnicește uneltirile întunecatului.‎

O idee luminoasă a strălucit în mintea înțeleaptă a ‎duhovnicului. Și s-a întors imediat către diacon:‎

‎-‎        ‎ Ascultă la mine, fiule. Fii atent la o ultimă încercare. ‎Cu aceasta, lucrurile se vor limpezi. Îngerii lui Dumnezeu au ‎însușirea de a le ști pe toate, pentru că Dumnezeu le ‎descoperă lor toate. Diavolii, din contră, nu au această ‎putință și multe lucruri ale lor sunt întunecoase. Ești de ‎acord?‎

‎-‎        ‎ Așa este.‎

‎-‎        ‎ Dacă ești de acord, fii atent ce vom face. Eu în clipa ‎asta, exact în clipa asta, voi gândi ceva – și s-a gândit la ceva ‎împotriva Diavolului – și voi lăsa acest gând ascuns și de ‎nepătruns în mine. Tu, diseară, să ceri de la „înger“ să-ți ‎spună gândul meu. Dacă îl va găsi, atunci, fără îndoială, este ‎venit de la Dumnezeu. Și să vii să mă înștiințezi.‎

Întorcându-se diaconul în chilia lui, zăcea în el un fel ‎de neliniște, ca o presimțire neplăcută. Pe de altă parte, se ‎minuna de ideea luminoasă a duhovnicului. Întâmplarea ‎trecea acum prin faza critică.‎

Îndată ce a cerut seara de la înger rezolvarea ‎problemei, o tulburare abia observată s-a întipărit pe fața ‎strălucitoare a acestuia din urmă. Părea că se zăpăcise.‎

‎-‎        ‎ Dar, părinte drag, de ce să te intereseze pe tine, om ‎superior, gândurile unui muritor? Asta nu e bine. Dorințe ‎deșarte. Nu preferi să mergem să-ți arăt în seara asta iadul, ‎raiul și slava Fecioarei Născătoare de Dumnezeu?‎

Diaconul, care începuse să bănuiască ceva, a stăruit.‎

‎-Fac ascultare la duhovnic. Spune-mi ce a gândit.‎

‎„îngerul“, prin câteva manevre îndemânatice, s-a ‎străduit să îndrepte discuția pe alte făgașe. Diaconul însă, cu ‎răbdare, l-a readus la tema începută. De altfel, aceste metode ‎de scăpare nu i-au produs o impresie bună.‎

‎-‎        ‎ Să-mi spui ce a gândit duhovnicul! Problema e ‎simplă. De ce o eviți? Nu cumva nu știi?‎

‎-‎        ‎ Ia seama, diaconule! In felul nedemn în care te porți ‎cu mine, ești în pericol să pierzi bunăvoința mea,‎

‎-‎        ‎ Nu știu. îți cer ceva ușor. Știi sau nu ceea ce a pândit ‎duhovnicul?‎

În momentul acela, fața luminoasă a dispărut, un chip ‎înfricoșător i-a luat locul, câțiva dinți sălbatici au început să ‎tremure și ca din gura unei fiare turbate, s-au auzit aceste ‎vorbe:‎

‎-‎        ‎ Să piei, ticălosule! Mâine, pe vremea asta, vei fi în ‎iad, în foc! O să te ardem!‎

Și diaconul a rămas singur, ruinat. Toată dulceața ‎arătărilor, doi ani întregi, nu putea compensa amărăciunea lui ‎de acum. Dacă nu l-ar fi sprijinit de departe rugăciunile ‎duhovnicului, care priveghea și se ruga pentru el, și-ar fi dat ‎duhul.‎

Au trecut destule ore până ce să-și revină și să se poată ‎țină pe picioare. Chilia lui nu-l mai încăpea. Nicăieri nu-și ‎găsea liniște, decât lângă duhovnic. Pe tot parcursul drumului ‎îi vuia la urechi amenințarea: „Mâine, pe vremea asta, vei fi ‎în iad!“. Frica îi trecea prin tot corpul.‎

A ajuns cum-necum până la chilia Învierii, unde se ‎ostenea părintele Sava. S-a prins de rasa duhovnicului și nu o ‎mai lăsa nici o clipă. Chiar și în ora când acela trebuia să ‎doarmă puțin, diaconul înfricoșat stătea lângă el.‎

‎-Nu-ți fie teamă, fiule! Liniștește-te!‎

‎-‎        ‎ Cum să nu-mi fie teamă, părinte, când se apropie ‎ceasul. Vai! Se apropie ora când mă va lua. Hristoase ‎Dumnezeule, salvează-mă!‎

Și, într-adevăr, la ora stabilită duhurile viclene l-au ‎asaltat. Ce strigăte de durere și disperare erau acelea!‎

‎-‎        ‎ Salvează-mă, părinte! Mă pierd! Mă iau! Salvează-‎mă!‎

A îngenuncheat părintele Sava și plin de durere și ‎lacrimi s-a rugat îa Domnul să-i fie milă de robul Lui și să-i ‎alunge pe demonii vicleni.‎

Rugăciunea lui a fost ascultată și diaconul cel chinuit a ‎fost salvat „din gura leilor“.‎

Așa a luat sfârșit tragedia.‎

‎(Haruri și purtători de har, vol. I, p. 40 – 45, și, de ‎asemenea, Chipuri aghioritice contemporane, Părintele ‎Sava duhovnicul, p. 87 – 92)‎[11]

Din păcate Părintele Arsenie Boca, a fost îndemnat de diavol să plece urgent în România (a stat în Sfântul Munte doar trei luni, insuficient pentru a se forma duhovnicește[12]) prin vechea și mult folosita ispită a mângîierii mamei necăjite[13] (ca să nu-i scape din gheare, în timp, prin ajutorul duhovnicului său). Astfel că, din păcate, nu a mai putut fi salvat de amăgire.

Dar nu numai atât,

  1. d) Nemulțumit de duhovnicii săi

și să caute unii care îi confirmă părerile și dorința extravagantă după minuni și vedenii. De aceea a ajuns într-o și mai mare rătăcire. Și-a acceptat ca duhovnic un drac ce se prefăcea că este un Sfânt mort de 200 de ani.

La Athos Părintele Arsenie s-a rugat stăruitor Domnului Hristos, să-i ‎scoată în cale un duhovnic mare și iscusit și care să-l inițieze în tainele ‎duhovniciei. Acest lucru este recunoscut de toți, că fără îndrumarea unui mare ‎duhovnic, monahii nu pot înainta în viața duhovnicească la fel preoții și ‎credincioșii de rând.‎

Odată l-am auzit și eu, la Brâncoveanu, pe Părintele Arsenie, mărturisind ‎despre inițierea deosebită pe care a avut-o la Athos. Se știe că Părintele nu făcea ‎cu ușurință mărturisiri despre tainele vieții sale duhovnicești.‎

După ce văzu că părea că nu-i ascultată rugăciunea lui către Mântuitorul, ‎s-a rugat Maicii Domnului cu multă stăruință și lacrimi, ca să ceară de la ‎Domnul Hristos, să-i împlinească dorința sa. După un timp, i s-ar fi arătat Maica ‎Domnului, care l-a luat de mână și l-a dus sus, într-un vârf înalt, din Athos, și ‎acolo l-a dat în mâna unui duhovnic, sârb,‎ care trăise cu 200 de ani mai înainte. Acesta l-a inițiat, i-a descoperit multe taine ‎adânci ale duhovniciei, și ar fi primit de la acesta, prin lucrarea Duhului Sfânt, ‎darul „înainte vederii”, pe care-l va folosi, uneori, după ce a devenit duhovnic ‎la Brâncoveanu.‎

Despre acest lucru de taină, mărturisește și ierodiaconul Dometie, de la ‎Brâncoveanu, frate de mănăstire, la început, când era Părintele la Sâmbăta de ‎sus. (Mărgăritare Duhovnicești, pag. 5-l4)‎[1].

Sunt aici două mari greșeli:

  • fără îndrumarea unui mare ‎duhovnic, monahii nu pot înainta în viața duhovnicească la fel preoții și ‎credincioșii de rând; concluzia care o tragem de aici ar fi ca nimeni să nu se spovedească la alți preoți decât la marii duhovnici. În felul acesta se anulează duhovnicia tuturor preoților, fiindcă omului păcătos, căruia din start nu-i convine smerenia, va începe prin a fi duhovnicul duhovnicului său, judecătorul care analizează și etichetează care este mare și care nu, decretând că este mare doar cel ce îi împlinește poftele sale de mărire și dezlegare, de minuni și false proorocii. Iar dacă noi căutăm doar duhovnicii mari (după ce metodă fără greșeală?) cum vom mai putea a ne spovedi des, sau cum vor putea supraviețui extenuării acei duhovnici, sau ce vor face duhovnicii „mici” – nu vor mai spovedi pe nimeni? Sau dacă nu găsim duhovnici mari, după criteriile noastre, vom recurge la spiritism, fiindcă vederea duhovnicească nu o avem? Sau ne vom încrede unor false vedenii, după mândria noastră, că am fi vrednici să fim spovediți de sfinții ce au viețuit mai înainte, punând ca duhovnici duhurile viclene, care ne vor pieirea și ne luptă pe față și în ascuns?
  • l-a dat în mâna unui duhovnic, sârb,‎ care trăise cu 200 de ani mai înainte; deci se încurajează spiritismul. Nicăieri în Viețile Sfinților nu există vreun om care să aibă un duhovnic răposat. S-ar anula obiectivitatea duhovniciei, devenind o spovedanie de tip protestant, la un Dumnezeu/Sfânt nevăzut și o nălucire subiectivă plină de îndoială. Chiar și Sfântul Cuvios Nil, izvorâtorul de Mir, îndeamnă pe monahul căruia îi descoperea tainele pocăinței, să se spovedească la un duhovnic viu, chiar dacă era păcătos și chiar potrivnic lui:

A zis Sfântul: „Nu. Ci spune numai duhovnicului.” El a zis:. „El este întâi potrivnicul ‎meu.” A zis Sfântul: „O știu și eu, însa du-te ș-i spune. Și de nu vor asculta de dânsul, să ‎spui la prois- toșii[2] din mănăstire. Și ce îți vor zice, fă. Să te rogi pentru dânșii la canonul ‎tau, zicând: «Pomenește, Doamne, pe cei ce mă urăsc și pe cei ce ma necăjesc și mă nedreptățesc!»[3]

Alta este calea, dacă nu găsim duhovnici încercați. Nu cerem vedenii ca să ne dăm în mâna trufiei și a celor ce în taină de războiesc pe noi, ca să se prefacă în falși curățitori de păcate ai noștri, ci mergem după sfatul duhovnicilor și al Sfinților Părinți, după cum ne îndeamnă Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov:

Despre viețuirea după sfat

Am dat cândva, numele de „fărâmituri” vieții duhovnicești pe care Dumnezeiasca Pronie a lăsat-o vremii noastre. Ea se întemeiază pe călăuzirea în lucrarea mântuirii prin Sfântă Scriptura și scrierile Sfinților Părinți, cu sfaturile și cuvintele ziditoare împrumutate de la părinții și frații vremurilor noastre. În sensul sau propriu, aceasta este ascultarea vechilor monahi sub un alt chip, potrivit neputinței noastre, care este cu precădere sufleteasca. Vechilor ascultători, povățuitorii lor purtători de Duh le vesteau neîntârziat și de-a dreptul voia lui Dumnezeu: acum, monahii sunt siliți să caute singuri în Scriptura voia lui Dumnezeu, și de aceea sunt supuși unor dese și prelungite nedumeriri și greșeli. Pe atunci, sporirea era grabnica prin însăși firea lucrării: acum ea este zăbavnica, iarăși prin firea lucrării. Aceasta a fost buna voire a Dumnezeului nostru în ceea ce ne privește: datori suntem să ne supunem ei și să ne închinam înaintea ei cu recunoștința.

Viată noastră monahala din vremea de acum, călăuzita după Scriptura și după sfatul părinților și fraților, este consacrata de pilda începătorului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la vreun stareț, ci pe când era începător trăia de sine și lua povața din Scriptura și de la feluriți părinți și frați: de la unul a învățat înfrânarea, de altul blândețea, răbdarea, smerenia; de la altul – luarea-aminte cu dinadinsul la sine și liniștirea, străduindu-se să-și însușească virtutea fiecărui monah virtuos, arătând ascultare față de toți – după putință, smerindu-se înaintea tuturor și rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. (Viețile Sfinților, 17 ianuarie).

Poarta-te și tu, începătorule, în același chip! Arata egumenului și restului conducerii mânăstirești ascultare nefățarnică și nedornică să placa oamenilor, ascultare străină de lingușire și răsfăț, ascultare pentru Dumnezeu. Arata ascultare tuturor părinților și fraților în toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului și așezămintelor mânăstirii, precum și celor rânduite de conducerea mânăstirii. Însa nu fii nicicum ascultător spre cele rele, de ți s-ar și întâmpla să suferi oarecare necaz pentru faptul ca n-ai vrut să placi oamenilor și pentru neclintirea ta.

Sfătuiește-te cu părinții și cu frații virtuoși și pricepuți, dar însușește-ti sfaturile lor cu cea mai mare chibzuință și băgare de seama. Nu te lăsa atras de sfat din prima clipa când începe să lucreze asupra ta! Din pricina împătimirii și orbirii tale, un sfat pătimaș și dăunător poate să-ți placa numai și numai din pricina neștiinței și lipsei tale de experiență, sau pentru ca este pe placul vreunei patimi ascunse, necunoscute ție, care trăiește în tine. Cu plâns și intru suspinarea inimii roagă-L pe Dumnezeu să nu-ți îngăduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia căzută omeneasca, a ta sau a aproapelui tau, sfătuitorul tau. În ceea ce privește gândurile tale, ca și gândurile aproapelui, sfaturile acestuia, sfătuiește-te cu Evanghelia. Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții.

Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugeta ca pot aduce aproapelui o rana de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabila, intru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie sa-l impresioneze pe începător și să si-l subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slava deșartă și trufia. Întemeiată a fost întotdeauna, și mai ales acum, rugăciunea Proorocului: „Mântuiește-mă Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-au împuținat adevărurile de către fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele sau, buze viclene în inima, și în inima au grăit rele” (Ps. 1l, 2, 3). Cuvântul mincinos și fățarnic nu poate să nu fie cuvânt rău și dăunător. Împotriva unei asemenea stări sufletești trebuie luate măsuri de precauție. „Cercetează Dumnezeiasca Scriptură”, spune Simeon, Noul Teolog, „și scrierile Sfinților Părinți, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alăturea de cele învățate și făptuite de învățătorul și starețul tău să le poți vedea și înțelege pe acestea ca într-o oglinda, și pe cele ce conglăsuiesc cu Scriptura să ți le însușești și să le ții în cuget, iar pe cele mincinoase și rele să le cunoști și să le lepezi, ca să nu fii amăgit. Căci să știi ca în zilele acestea s-au arătat mulți amăgitori și dascăli mincinoși”.

Preacuviosul Simeon a trăit în veacul al zecelea după Nașterea lui Hristos, cu noua sute de ani înaintea vremurilor noastre – și iată de atunci, deja, se ridica glasul unui drept în Sfânta Biserica a lui Hristos, tânguindu-se de lipsa adevăraților călăuzitori, purtători de Duh, de mulțimea dascălilor mincinoși. Odată cu scurgerea timpului, s-au împuținat din ce în ce mai mult povățuitorii vrednici în ale monahismului. Atunci, Sfinții Părinți au început tot mai mult să îndrepte spre călăuzirea după Sfântă Scriptura și scrierile Părinților. Preacuviosul Nil Sorski, trimițând la Părinții care scriseseră înaintea lui, spune: „Nu mica nevoința este, au zis aceștia, a afla un învățător neamăgitor pentru aceasta minunata lucrare (adevărata rugăciune monahala a inimii și mintii). Ei au numit neamăgitor pe acela care are lucrare și cugetare mărturisită de Sfintele Scripturi și a dobândit dreapta socoteala duhovniceasca. și aceasta au mai zis Sfinții Părinți, ca și pe atunci abia se putea găsi un învățător neamăgitor pentru asemenea lucruri, iar acum, când acești învățători s-au împuținat peste măsura, ei trebuie căutați cu toata osârdia. Iar daca nu poate fi găsit unul ca acesta, Sfinții Părinți au poruncit a ne învață din Dumnezeiasca Scriptura, ascultând pe Domnul Însuși, care grăiește: „Cercetați Scripturile, și în ele veți afla viată veșnică” (Ioan 5, 39). „Caci toate cate s-au scris mai înainte” în Sfintele Scripturi, „s-au scris spre învățătura noastră” (Rom. 15, 4. Înainte- cuvântare la Tipic sau Predanie).

Preacuviosul Nil a trăit în veacul al XV lea; el a întemeiat un schit nu departe de Bielo-Ozero, unde se și îndeletnicea cu rugăciunea în însingurare adânca. Este foarte folositor pentru stareții ai vremurilor din urma să asculte cu ce smerenie și lepădare de sine vorbește Preacuviosul Nil despre povățuirile pe care le dădea obștii. „Nimeni nu trebuie să tăinuiască din lenevie cuvântul lui Dumnezeu, ci să-și mărturisească neputința și totodată să nu ascundă adevărul lui Dumnezeu, ca să nu ne facem vinovați de încălcarea poruncilor Dumnezeiești. Nu vom tăinui Cuvântul lui Dumnezeu, ci îl vom vesti pe el. Dumnezeieștile Scripturi și cuvintele Sfinților Părinți sunt numeroase ca nisipul marii: cercetând-le fără de lenevire, să învățam din acestea pe cei ce vin la noi și au trebuință de ele (care cer, care întreabă). Ci mai drept spus: nu învățam noi, Căci nevrednici suntem de aceasta, ci învață fericiții Sfinții Părinți din Dumnezeieștile Scripturi” (Predania Preacuviosului Nil Sorski. Nu este de prisos să observam aici ca, deși Preacuviosul Nil Sorski avea harul lui Dumnezeu, însa nu îndrăznea să tâlcuiască Scriptura de la sine, ci urma tâlcuirii făcute de Părinți.

Calea smeritei cugetări este singura cale sigura spre mântuire). Iată ce model exemplar pentru povățuitorii zilelor noastre! El este pe deplin folositor de suflet și pentru povățuitor, și pentru cel povățuit; el este expresia corecta a sporirii cu măsura; el este unit cu lepădarea părerii de sine, a obrăzniciei și îndrăznelii nebunești în care cad cei ce urmează la arătare lui Varsanufie~ cel Mare și altor Părinți purtători de semne, neavând însa harul Părinților. Ceea ce în aceia era semnul îmbelșugatei adăstări în ei a Duhului Sfânt, la acești imitatori lipsiți de judecată și fățarnici slujește ca semn al belșugului de neștiință, de amăgire de sine, de trufie, de îndrăzneală! Să rostim cuvântul lui Dumnezeu înaintea fraților noștri cu cea mai mare smerenie și evlavie cu putință, recunoscându-ne prea mici pentru aceasta slujire și păzindu-ne pe noi înșine de slava deșartă care îmboldește cu putere pe oamenii pătimași, atunci când învață pe frați. Gândiți-vă ca trebuie să dam răspuns pentru fiecare vorba deșartă (Mat. 12, 36) – cu cat oare, este mai greu răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slava deșartă și sub imboldul slavei deșarte? „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea grăitoare de lucruri mari, pe cei ce au zis: limba noastră o vom mari, buzele noastre la noi sunt, cine ne este noua Domn?” (Ps. 1l, 4-5). Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu.

Sa ne înfricoșăm de amenințarea Domnului! Să rostim cuvânt de zidire atunci când o cere trebuință de neînlăturat, nu ca niște povățuitori, ci ca unii care au nevoie de povățuire și sârguiesc a se împărtăși de povățuirea data de Dumnezeu în Cuvântul Său cel Atotsfânt. „După darul pe care l-a primit fiecare”, glăsuiește Sfântul Apostol Petru, „slujiți unii altora, ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. „Daca vorbește cineva, cuvintele sale să fie ca ale lui Dumnezeu”, cu frica de Dumnezeu și cu evlavie către cuvintele Dumnezeiești; iar nu ca rostind cuvintele de la sine; daca slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu”, iar nu ca din puterea sa: „ca intru toate să se slăvească Dumnezeu, Iisus Hristos” (1 Petru 4, 10-l1). Cel ce lucrează de la sine, lucrează pentru slava deșartă, aducându-se pe sine, dimpreună cu cei care îl asculta, jertfa satanei; cel ce lucrează de la Domnul, lucrează intru slava Domnului, săvârșind mântuirea sa și pe a aproapelui prin Domnul, Singurul Mântuitor al oamenilor. Să ne temem a da începătorului vreo povață ne chibzuita, care nu se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe înțelegerea duhovniceasca a Cuvântului lui Dumnezeu.

Mai bine să-ți recunoști neștiința, decât să te împăunezi cu știința vătămătoare de suflet. Să ne păzim de aceasta mare nenorocire – a-l preface pe începătorul lesne-crezător din rob al lui Dumnezeu în rob al omului (1 Cor. 7, 23), atrăgându-l spre a face voia căzută omeneasca în locul Atotsfintei voi a lui Dumnezeu. (Aici se vorbește nu despre ascultarea mânăstireasca în cele de afara, nu despre muncile și ocupațiile mânăstirești rânduite de conducerea mânăstirii, ci despre ascultarea duhovniceasca, tainică, săvârșită în suflet). Atitudinea plina de modestie a sfătuitorului față de cel povățuit este cu totul alta decât cea a starețului față de ascultătorul necondiționat, rob pentru Domnul.

Sfatul nu cuprinde în sine condiția de a fi împlinit neapărat, el poate fi împlinit sau neîmplinit. Asupra sfătuitorului nu atârna nici o răspundere pentru sfatul lui, daca l-a dat cu frica de Dumnezeu și cu smerita cugetare, nu din pornirea sa, ci fiind întrebat și silit. Nici cel ce a primit sfatul nu este legat de el, ci rămâne la voia și la chibzuința lui să împlinească sau nu sfatul primit. E lesne de văzut: calea sfatului și a urmării Sfintei Scripturi este potrivita cu vremurile noastre plăpânde. Să băgam de seama ca Sfinții Părinți ne opresc a da sfaturi aproapelui cu de la sine putere, fără ca acesta să o ceara, a da sfat de voia ta fiind semnul ca îți recunoști știința și vrednicia duhovniceasca, lucru care este vădită trufie și amăgire de sine (Părerea Sfântului mucenic Petru, mitropolitul Damascului și a altor părinți). Nu este vorba aici de egumeni și de mai-marii mânăstirilor, care sunt datori în toata vremea, orice nevoie s-ar întâmpla, chiar nefiind întrebați, să povățuiască obștea pe care o cârmuiesc. (2 Tim. 4, 2). Cercetând alte mânăstiri, însa, ei sunt datori să se călăuzească după sfatul pe care l-a dat Preacuviosul Macarie Alexandrinul, Preacuviosului Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie cu privire la povățuirea obștii și judecarea ei. Avva Macarie a răspuns: „Învață și judeca pe supușii tai, și nu judeca pe nimeni din ceilalți” (Din Pateric și spuse vrednice de pomenire despre avva Macarie Orășeanul, cap.2). Aceasta pravila au păzit-o și o păzesc toți întâi-stătătorii care doresc să placa lui Dumnezeu[4].

 

Credem că acesta este unul din motivele principale pentru care Părintele Arsenie Boca a fost amăgit și nu poate fi canon în Biserica Ortodoxă: mirenii și diaconii n-ar mai asculta de preoți, preoții n-ar mai asculta de ierarhi, ierarhii n-ar mai asculta de Hristos-Adevărul, dacă l-ar lua pe sfinția ca Sfânt, ca model, urmându-i exemplul. Ar căuta duhovnici morți de 200 de ani, încrezându-se în propriile vedenii, ca într-un spiritism cu mască Ortodoxă.

Deschiderea simțurilor

Oamenii devin în stare de a vedea duhurile printr-o ‎anumită schimbare în simțurile lor, care se realizează Intr-un ‎fel nevăzut și neexplicat. Omul observă doar că dintr-o dată a ‎început să vadă lucruri pe care nu le văzuse niciodată înainte ‎și pe care alții nu sunt în stare să le vadă și să audă cele pe ‎care niciodată înainte nu le auzise. Celor cărora li se ‎întâmplă o astfel de schimbare a simțurilor li se pare că acest ‎fenomen este foarte simplu și firesc, chiar dacă nu poate fi ‎explicat nici de ei și nici de alții.‎

însă, pentru cei cărora nu li s-a întâmplat, aceasta pare ‎ciudat și de neînțeles. în mod asemănător este, de pildă, ‎cunoscut tutiiror că oamenii au putința de a se adânci în ‎somn; însă, ce fel de fenomen este somnul și în ce fel – ‎nevăzut – trecem din starea de veghe în starea de somn și ‎uităm cu totul de noi, aceasta rămâne pentru noi o mare taină.‎

Schimbarea simțurilor prin care îomul poate comunica, ‎în mod sensibil, cu ființe din lumea nevăzută se cheamă în ‎Sfânta Scriptură „deschiderea simțurilor“. Scriptura spune: ‎‎„Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam și acesta a văzut pe ‎îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată ‎în mână “ (Numeri 22, 31). Fe când profetul flie era înconjurat ‎de vrăjmași, ca să-l încurajeze pe supusul său, s-a rugat și a ‎spus: „Doamne, deschide-i ochii ca să vadă! Și a deschis Domnul ‎ochii slujitorului și acesta a văzut că tot muntele era plin de cai și ‎care de foc împrejurul lui Elis ei“ (IV Regi 6, 17; vezi, de ‎asemenea, Luca 24, 16-31).‎

Din fragmentele de mai sus ale Sfintei Scripturi, e ‎limpede că organele de simț ale corpului sunt folosite într-un ‎fel ca niște uși și porți care conduc la sălașurile unde locuiește sufletul; aceste porți se deschid și se închid ‎numai la porunca lui Dumnezeu. In chip preaînțelept și ‎multmilostiv, aceste porți rămân mereu închise oamenilor ‎distrugători, ca să nu tabere pe noi vrăjmașii noștri înfuriați, ‎adică duhurile distrugătoare și să ne nimicească. Această ‎măsură este foarte importantă dacă ne gândim că după cădere ‎ne aflăm în spațiul duhurilor distrugătoare și suntem acum ‎înconjurați și înrobiți de ele. Și întrucât aceste duhuri nu au ‎putința să pătrundă în noi, își fac simțită prezența pe afară, ‎provocându-ne diferite gânduri păcătoase și năluciri, înșelând ‎astfel sufletele naive să vină în contact cu ele. Nu este permis ‎omului să sfideze supravegherea lui Dumnezeu și să înainteze ‎cu mijloacele sale (cu îngăduința lui Dumnezeu, dar nu cu ‎voia Lui) pentru a deschide singur simțurile și a intra în ‎comunicare văzută cu duhurile. Aceasta nu se întâmplă, E ‎limpede că prin mijloacele sale omul poate comunica doar cu ‎duhurile cele viclene, pentru că însușirea sfinților îngeri este ‎de a nu participa ia ceva ce se împotrivește voii lui Dumnezeu, la ‎ceva ce li nemulțumește.‎

Dar ce este aceea care îi îndeamnă pe oameni să intre ‎în comunicare deschisă cu duhurile? Acei ce sunt ușuratici și ‎nu au gustat viețuirea creștină sunt îndemnați de curiozitate, ‎neștiință și necredință, fară să priceapă că prin această ‎comunicare își pot aduce vătămare (p. 13- 14).‎

Părerea că în această comunicare sensibilă cu duhurile ‎există ceva de mare importanță este greșită. Acest fel de ‎comunicare, dacă nu este însoțit și de comunicarea ‎duhovnicească, nu ne ajută să înțelegem corect duhurile, ci ne ‎dă doar o imagine de suprafață. Căci ne produce foarte ușor ‎idei cu totul greșite și asta se întâmplă de obicei celor neîncercați și celor care sunt stăpâniți de slava deșartă și de ‎părerea de sine. Vederea duhovnicească a duhurilor este ‎reușită doar de creștinii adevărați, iar oamenii care umblă pe ‎calea păcatului sunt, din contră, înclinați către vederea prin ‎simțuri a acestora. Foarte puține sunt, de asemenea, și ‎persoanele care au din firea lor această însușire și iarăși la ‎foarte puțini li se arată duhuri datorită vreunei întâmplări ‎deosebite din viața lor. în aceste ultime două cazuri, omul nu ‎este responsabil, dar trebuie să-și dea toată străduința ca să ‎scape de această stare care este foarte primejdioasă.‎

în vremea noastră sunt mulți aceia care se lasă târâți în ‎comunicarea cu duhurile distrugătoare prin mijlocirea spiritismului, unde aceste duhuri apar de obicei în chip de ‎îngeri luminoși și înșală și amăgesc prin diferite povestiri ‎interesante, amestecând adevărul cu minciuna, lăsând mereu în suflet și în minte o dezordine nemăsurată (p. 19).‎

Cei ce văd cu ochii lor duhuri, chiar și când văd îngeri ‎sfinți, nu trebuie să se lase înșelați de aceasta, însușirea asta, ‎de una singură, nu este în nici un fel mărturie a vredniciei ‎oamenilor acestora, căci o astfel de însușire o pot avea și cei ‎desfrânați și chiar și dobitoacele necuvântătoare (Numeri 22, ‎‎23) (p.-21).‎

Primejdia născută din intrarea în contact cu duhurile

Vederea duhurilor cu ochii trupești aduce totdeauna ‎vătămare, mai mare sau mai mică, celor care nu au pricepere ‎duhovnicească. Aici, pe pământ, imaginile adevărului se ‎amestecă cu imaginile minciunii (Sfântul Isaac Șirul, ‎Cuvântul 2), ca într-un ținut în care cele bune se amestecă cu ‎cele viclene, un ținut de exil al îngerilor și al oamenilor ‎distrugători (p. 23).‎

Cel ce vede duhuri cu ochii trupești poate fi cu ‎ușurință înșelat, spre vătămare și nimicire. Dacă atunci când ‎vede duhurile se va încrede repede în ele, va ft cu siguranță ‎înșelat și amăgit, se va însemna în mod sigur cu pecetea ‎înșelăciunii pe care cei neîncercați nu o pot vedea, dar care le ‎lasă în suflet o rană groaznică. Și adeseori pierde chiar și ‎putința pocăinței și a mântuirii. Aceasta s-a întâmplat foarte ‎multor oameni. S-a întâmplat nu numai păgânilor, ai căror ‎preoți se găsesc mereu în comunicare deschisă cu diavolii, nu ‎numai multor creștini care nu au cunoscut tainele ‎Creștinismului și prin diferite evenimente au intrat în ‎comunicare cu duhurile, dar și monahilor ce au văzut cu ochii ‎lor duhurile, fară să fi dobândit mai întâi priceperea ‎duhovnicească.‎[5]

Ce este mai înfricoșător: din mulțimea care merge la Prislop, foarte mulți au făcut păcate grave, de care le este rușine. Luând învățătură ucigătoare de suflet din acest episod al vieții Părintelui Arsenie Boca, se spovedesc (în gând) la mormântul sfinției sale și nu își mai zic păcatele lor duhovnicilor. Rămân astfel nespovediți, dar, ce este și mai grav, își sporesc osânda împărtășindu-se așa, fiindcă duhovnicii cred că ceea ce le-a mai rămas de spus acestor amăgiți (doar păcatele ușoare) este tot tabloul păcătoșeniei lor și îi dezleagă, crezându-i chiar evlavioși pentru desele „pelerinaje la Prislop”. Nu vă spunem din presupusuri ci din groaza pătimită de unii duhovnici când au aflat de acest comportament al fiilor duhovnicești ai lor. Cât de greu le-a fost să-i readucă la linia de plutire, iar pe alții i-au pierdut pentru veșnicie, fiindcă au căzut în cea mai de pe urmă rătăcire apărându-le în vedenii și vise un diavol cu chipul Părintelui Arsenie Boca ce le spunea că sunt mântuiți și evoluați duhovnicește, iar duhovnicii lor sunt niște oameni înguști.

CAPITOLUL VII

Despre cele patru muieri cari au fost osândite în iad fiindcă au lăsat cate un păcat nemărturisit.

MUIERE oarecare a făcut un păcat de moarte și nu a îndrăznit niciodată să-l mărturisească, de rușinea și urâciunea faptei. Însă a făcut alte fapte bune: da milostenie, postea, priveghea, se ruga și se mărturisea de toate celelalte păcate și se împărtășea cu sfintele Taine, socotind că va afla milă la Dumnezeu, ca să-i ierte fără-de-legea ascunsă, pentru celelalte fapte bune. In sfârșit a căzut în grea boală și și-a mărturisit toate păcatele; iar pe cel mare nu a îndrăznit, nenorocita, nici măcar la moarte să-l mărturisească, ci plângând s’a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și apoi s’a sfârșit. După multe zile rugându-se una din fiicele sale în odaia ei, a simțit atâta rea putoare, în cât nu mai putea să stea de multa împuțiciune pe care o simțea. Căutând într’o parte și în alta a casei, ca să înțeleagă de unde vine atâta putoare, a văzut deasupra patului o umbră atât de urâtă și înfricoșată, in cât nu a mai putut sta în picioare, ci căzând jos, chema pe Stăpânul Hristos și pre Maica Lui, într’ajutor. Atunci a venit glas de la umbră, zicând: Nu te teme fiică, eu sunt nenorocita ta mamă. Din acest cuvânt, tânăra a luat îndrăzneală și sculându-se i-a zis, ei : Cum este cu putință, o mama mea, să fii atâta de urâtă și cu rea putoare, tu care ai fost atâta de îmbunătățită? Iar ea a răspuns: Adu-ți aminte că ți-am spus odată, că am făcut un păcat de moarte și niciodată nu l-am spus la vreun duhovnic, pentru rușinea faptei. Deci, pentru acest păcat am fost osândită in munca cea veșnică, ca să mă chinuiesc nesfârșit, și nu m’au folosit celelalte bunătăți pe care le-am făcut. Zice către dânsa, fata: Dar acum pot eu ca să-ți ajut, plătind la preoți ca să facă Liturghie și alte multe milostenii să dau săracilor și monastirilor, ca doar vei dobândi iertare! Iar ea a zis: Nu este pocăință in iad. Când am avut vreme, nu m’am îndreptat cu puțină osteneală, nepriceputa, dar acuma orice vei face nu mă folosește. Că îndată ce m’am despărțit de trup, m’au răpit viclenii draci și înfățișându-mă la judecata lui Hristos, Acesta m’a privit cu căutătură înfricoșată și întorcând fața Sa de la mine, a zis cu glas tunător și înfricoșat: ,Du-te de la mine, blestemato, in gheena cea nesfârșită“, și îndată m’am aflat în fundul Iadului. Așa dar numai este pentru mine milă. Numai ca să luați voi cei vii pildă, a slobozit Judecătorul cel drept să mă arăt ție astăzi, ca să propovăduiești la toți, munca mea, și să vă păziți să nu pătimiți ca și mine. Spune fratelui tău să-și îndrepteze petrecerea sa, și lasă și tu spălăturile și împodobirile trupului. Nici odată să nu te împodobești sau să-ți înfrumusețezi fața, că multe si nenumărate muieri numai pentru această pricină s’au osândit. Iar dacă nu mă vei asculta, curând vei veni ca să mă însoțești în acel loc întunecat și plin de întristare. Acestea ți le-am spus, ca să nu crească chinurile mele când vă voi vedea și pe voi chinuindu-vă împreună cu mine în gheena. Acestea auzindu-le tânăra, a întrebat-o și alte multe despre Iad, iar ea i-a răspuns: Numai atâta am putut să-ți spui, și nu întreba mai multe. Acestea zicând, s’a stins ca vântul și a rămas atâta putoare, că numai putea cineva să intre în acea cameră. Fata a făcut, în alt loc patul său, și a zăcut bolnavă multe zile, de frica și groaza acestei vedenii. Chemând pe duhovnicul ei cu numele Serafim din Bolonia, i-a spus cu deamănuntul cea mai sus zisă vedenie, pe care a povestit-o, în tot orașul acesta și a scris-o pe o carte a sa, ca să o citească urmașii și să se păzească cu osârdie, ca să nu se primejduiască.

Într’o altă cetate, era o femeie bogată și de foarte bun neam. Ea a făcut un păcat foarte urâcios și nu l-a spus la duhovnic, pentru rușinea faptei, ca să nu-l afle și alt cineva. Într’una din zile s’a întâmplat un ieromonah strein cu ucenicul său, care mergeau să se închine la sf. Mormânt, și muierea văzându-i în biserică, la un praznic, slujind sfânta Liturghie, a pus în mintea ei să se mărturisească la el, fiindcă era strein și nu o cunoștea. Deci, s-a dus la o parte in biserică și i-a spus lui, păcatele sale. Dar când a vrut să spună și acea mare fărădelege, i-a venit atâta rușine, din lucrarea drăcească, încât a roșit și nu putea ca să-l spună. Iar ucenicul duhovnicului, om simplu și îmbunătățit, stând deoparte, vedea cum iese din muierii un șarpe la fiecare păcat mărturisit, la urmă a văzut un șarpe mare care de trei ori a scos capul ca să iasă din gura ei, dar se trăgea iarăși înapoi și n’a ieșit. Atunci a văzut și șerpii de mai înainte că întorcându-se au intrat iarăși în gura ei, fiindcă nu a spus și celălalt păcat. Și după ce a iertat-o duhovnicul, s’au dus în calea lor. Iar ucenicul i-a spus vedenia de mai sus. Atunci el a înțeles pricina si s’a întors înapoi ca să arate muierii vedenia, și să o îndemne să spună și celălalt păcat. Ducându-se la casa ei, a găsit-o moartă, și plângând a făcut rugăciunea să le descopere Domnul ce s’a făcut sufletul ei. Și iată că o văd pe dânsa șezând pe un înfricoșat balaur, și alți doi șerpi o necăjeau și o chinuiau cumplit. Atunci a zis către dânșii: Eu sunt acea ticăloasă muiere care m’am mărturisit astăzi, și fiindcă nu am spus un păcat pe care l-am făcut, m-a dat Judecătorul să mă omoare acest balaur, și să mă arză în focul cel veșnic, fiindcă m’a așteptat atâta vreme sa-l mărturisesc; iar eu, nepriceputa, de ‘rușine l-am ascuns. Și acum nu am nici o nădejde de mântuire, nenorocita. Acestea zicând, s’a făcut nevăzută.

Alta asemenea.

Era un împărat în Italia, care avea o fiică evlavioasă și îmbunătățită, care da multă milostenie și îngrija minunat de săraci. A rugat pe tatăl ei să o lase să se facă călugăriță, însă el din multă dragoste pe care o avea către dânsa, nu se îndura să se despartă de ea, și a pus pe Arhiepiscopul Romei să o sfătuiască, fiindcă mai multă plată va avea dacă rămânând în casa ei va face fapte bune, decât să fie călugăriță și să se folosească numai ea.

Deci, a rămas tânăra, fără voia ei, ca să nu iasă de sub părinteasca ascultare, și petrecea ca și mai înainte în fapte bune. Iar șarpele cel viclean nu răbda să vadă asemenea fapte bune la o tânăra ca aceea, și i-a dat răsboiu trupesc, și ea a iubit un tânăr frumos care slujea împăratului. Atâta a luptat-o cu această patimă, încât s’a biruit și a căzut cu acel tânăr în păcat. In puțină vreme a cunoscut că este îngreunată, și atâta întristare i-a venit, în cât voia să se omoare de rușine, să nu se auză această faptă între oameni. Atunci, ea a încredințat această pricină unei muieri bătrâne care-i slujea, și aceasta i-a dat o buruiană care a ucis pruncul. Așa dar nu s’a aflat nimic de fapta aceasta, însă ea se mâhnea mult și se întrista pentru aceste două păcate. împăratul văzând-o întristată atâta, a socotit că se chinuia din pricină că nu a lăsat-o să se călugărească, și a întrebat-o dacă voește să se călugărească. Iar ea auzind aceasta, s’a bucurat. Deci, a dus-o la o monastire în care s’a tuns și păzea toate orânduielile vieții monahicești atât de mult, în cât nu a fost văzută de fel râzând sau spunînd cuvinte deșarte. Când veneau femei din palat, rude, sau alte cocoane de neam mare, sau împăratul ca să o cerceteze, le vorbea foarte puține și scurte cuvinte, și închinându-se lor intra in chilia ei plângând păcatele sale, pe care nu le-a spus nici odată duhovnicului, adică: păcatul curviei și uciderii, și plângea în taină cerând iertare. In sfârșit a murit, după ce și-a mărturisit celelalte păcate și s’a împărtășit cu prea curatele Taine. Iar după 30 de zile s’a arătat în vedenie egumenei, căreia i-a zis: M’am osândit in iad. Iar egumena a răspuns: Cum este cu ‘putință, tu care erai atâta de îmbunătățită, și aveai la cele dumnezeești evlavie multă și râvnă nemăsurată? Iar ea a răspuns: Două mari păcate am făcut pe care nu le-a™ mărturisit duhovnicului, socotind că ajungea să le plâng înaintea lui Hristos care acum m’a osândit sa na chinuiesc veșnic pentru această pricină; iar celelalte fapte bune nu m’au folosit de loc.

Vedeți muierilor! Păziți-vă sa nu ascundeți vre-un păcat, că mai bine este să te rușinezi aici puțin, măcar de ai fi și de bun neam și slăvită, decât să ai rușine veșnică și moarte nesfârșită. Că aici spui păcatul numai unui om, care nu-l mărturisește măcar de i-ar tăia și capul. Dar acolo, ți-se vestește rușine nespusă, fiindcă îl află toți oamenii. Nu te pricinui să zici că eu am dragoste să-mi mărturisesc păcatul meu, dar mă tem că mulți din duhovnici și arhierei s’au abătut și au vădit păcatele multora și s’au rușinat cei ce s’au mărturisit la dânșii. Ascultă femeie! In timpurile trecute poate să se fi făcut așa ceva, dar acum de la o vreme încoace, a făcut Patriarhul cu toți Arhiereii o legătură cu afurisenie, ca să nu se mai întâmple așa ceva. Crede-mă dar că s’ar fi plecat fiecare din muierile arătate mai sus, de le-ar fi dat voie Judecătorul să învieze, și ducându-se prin toate orașele și cetățile împărătești, să mărturisească de față tuturor fără-de-legea lor, numai să nu se muncească veșnic. Așa cu adevărat, nu s’ar fi temut atunci de oameni, și cât de puțin nu s’ar fi rușinat, fiindcă durerea cea mare biruiește pe cea mai mică.

Alta asemenea.

La o monastire de femei, era o monahie nepoată a egumenei, care a iubit un tânăr ce venea adesea în acea monastire, ca să vază pe sora sa. Iar pomenita monahie atâta l-a dorit, în cât căuta chip și vreme îndemânatică, să se unească ca să săvârșească cu fapta păcatul, cu dânsul, căci cu mintea și cu gândul de multe ori curvise. Deci, într’această patimă rea a murit, ticăloasa, fără să’și săvârșească pofta ei, că nu i-a ajutat locul. Iar la moarte, a mărturisit celelalte păcate ale ei, și primind sfânta împărtășanie s’a sfârșit fără să spue duhovnicului pofta ei pe care o avea să păcătuiască, dacă ar fi găsit vreme îndemânatică. Egumena care o iubea mult pentru că-i era rudă, după ce i-a făcut pomenirile, se ruga Domnului să descopere în ce loc se află. Așa dar, rugându-se cu post și cu lacrămi, după multe zile a văzut-o în vedenia sa, că era întunecată și urâtă, zicând egumenei: Cunoaște maica mea, că sunt osândită în iad. Iar ea s’a minunat, zicând: Cum este cu putință? Tu erai fecioară. Ai venit de mică in monastire si ai păzit toate rânduielile vieții monahicești. Pentru ce dar te- ai osândit? Iar ea a spus pricina de mai sus. Ii zice egumena: Nu cred ca milostivul Dumnezeu numai pentru o poftă trupească pe care nu ai săvârșit-o să te muncească veșnic. Iar ea a răspuns: Nu te minuna, căci cu dreptul sunt osândită, că ochiul celui Prea înalt nu suferă să vază vre o întinăciune sau prihană de faptă, sau de cuget, care să nu se spele si să se albească prin sfânta Mărturisire. Căci eu de și nu am săvârșit păcatul în faptă, dar cu cugetul de multe ori am curvit, și de a-și fi găsit loc și vreme îndemânatică, l-aș fi săvârșit și cu lucrul. Să știi dar, că mulți nu numai mireni, ci și monahi se osândesc, fiindcă nu se grijesc de Mărturisire, și sfătuește și pe surorile monastirii să se mărturisească cu luare aminte, dacă doresc mântuirea lor. Acestea văzând egumena, se tânguia pentru pierzarea nepoatei sale.

Să nu fie necredincios cineva la aceasta, iubiților, fiindcă am văzut că s’au mântuit mulți cari cugetau numai să facă binele, dar n’au ajuns de a-l săvârși, precum la cap. 7 se vede că s’a mântuit acel tâlhar, și alte asemenea pilde se văd în cărțile Bisericii noastre că s’au mântuit unii prin gândul cel bun, fără a săvârși binele. Deci, precum cel bogat dăruitor Dumnezeu, încununează dreapta socotință, tot așa osândește reaua socotință.

Aveam multe mărturii să vă aduc spre adeverirea acestei pricini, însă aceasta, să știți că este una adeverită de Dumnezeiasca gură care n’a greșit niciodată, ca să împlinească pe toate, fiindcă și dascălii, ca oameni, pot de multe ori să greșească. Adică cel ce se uită la muiere spre a o pofti pe ea, iată că a prea- curvit cu dânsa în inima sa. Poate cineva să se împotrivească unor asemenea evanghelice cuvinte? Să nu fie! Așa dar să ia aminte fiecare, să nu se lenevească de mântuirea sa, că vine vremea să plângă fără folos și să nu găsească nici un ajutor. Să plângem dar aici puțin, ca să ne veselim acolo veșnic în Hristos Iisus Domnul Nostru, a căruia este slava![6] [S-a arătat în chip clar, mai sus, că nu este nevoie pentru a se stricara firea (și deci a se despărți omul de Hristos ajungând din această cauză în iad), să se producă împreunarea trupească. Este suficientă dorința, chiar dacă nu ajută locul. Aceasta ne învață că și dacă nu s-au împreunat trupește Părintele Arsenie Boca cu Maica Zamfira, nu e deajuns ca să-și fi păstrat curăția lăuntrică și să scape de chinurile iadului. Dar aceasta nepătimire trupească este cu mare îndoială, fiindcă ei au avut fost în ispita a 30 de ani în care nu au fost supravegheați de nimeni, ba au mai fost împinși chiar și de locuința comună să cadă trupește. Dar despre cum au încălcat cei doi rânduielile Sfintei Biserici și sfaturile Sfinților Părinți, din acest punct de vedere, vă recomandăm să citiți capitolul Relația Părintelui Arsenie Boca cu Maica Zamfira, unde veți vedea cum descriu Sfinții noștri această relație, cu toate mecanismele ei lăuntrice.

Vă dați seama ce gravitate ar fi ca o astfel de viață să fie chiar model în Ortodoxie, prin canonizarea sărmanului rătăcit și, odată cu el, împreunate și legendele construite în jurul lui? Ce hotărâre a Sfântului Sinod ar putea desființa sau măcar neutraliza toate aceste lucruri necurate, considerate sfinte de evlavia populară și legate nedespărțit de imaginea Părintelui Arsenie Boca? Și nu putem spune că este o rătăcire pe care o au unii, fără a fi Părintele Arsenie Boca vinovat, atâta vreme cât el însuși a lăsat mai multe mărturii că a făcut așa la mai mulți ucenici, în mai multe părți și sunt consemnate în cărțile oficial aprobate și blagoslovite de ierarhi (chiar dacă nu au avut timpul a le citi să-și dea seama ce au semnat. Sau sunt cărți mincinoase care au făcut ierosilia unei semnături false și în realitate nu au primit blagoslovenia ierarhilor? Mai degrabă tindem să credem aceasta, fiindcă noi prețuim din toată inima pe ierarhii noștri și credința lor). Aceste mărturii au devenit, astfel, parte integrantă din imaginea și viața sa atât de popularizate. Câtă vreme este lăudat ca Sfânt i se aduce asta ca laudă, iar dacă se dovedește că aceasta este o rătăcire, se bate în retragere, ca să nu fie sfinția sa compromis. De ce aceleași întîmplări sunt folosite duplicitar? Celor simpli sunt prezentate ca adevărate, pentru a-l considera Sfânt, celor ce cinstesc Sfânta Tradiție le sunt prezentate ca trucaje, pentru a-l compătimi pe Părintele Arsenie Boca ca pe victima unui complot al invențiilor exaltate și superstițioase, și a-l aprecia tot ca Sfânt după ce este dezbrăcat artificial de tot ce nu se potrivește cu Sfânta Predanie. Nu este oare aceasta exact continuarea modului cameleonic al scrierilor, picturilor, predicilor și comportamentului pe care l-a avut Părintele Arsenie Boca în viață? Dar ne-am obișnuit cu o astfel de abordare a ucenicilor sfinției sale.

Este evident că o astfel de lucrare (a avea un duhovnic mort, chiar și Sfânt) este un spiritism mascat ca fiind duhovnicie Ortodoxă. Ea nu a avut-o nici unul din Sfinți. Chiar Sfântul Apostol Pavel, deși învățat de sus, având mintea lui Hristos, darul deplin al Sfântului Duh, se sfătuia cu alții, dintre cei vii, ca să nu apară înșelarea. Nu numai atât, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, deși ar fi putut să îl învețe El Însuși, îl trimite să învețe de la un om viu, ca să ne înțelegem cu toții să ne smerim chiar față de oamenii pământești ca și noi, să nu căutăm duhovnici fără trup, deosebiți, senzaționali, ci să fugim de falsele povățuiri sub forma nălucirilor subiective, pentru a avea ‎și prin concretul simțurilor obiectivitatea adevărului:‎

Fap 9:6 Și tremurând și spăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voești să fac? Și Domnul au zis către el: scoată-le și intră în cetate, și se va spune ție ce trebue tu să faci.

Acest om (viu) este doar confirmat prin vedenie pentru încredințarea începătorului ce nu-l știa. Nu cunoștea la cine să apeleze fiindcă ucenicii se fereau de el:

Fap 9:10 Și era un ucenic în Damasc, anume Anania; și au zis către el Domnul în vedenie: Anania. Iar ei a zis: Iată eu, Doamne. 11 Iar Domnul au zis către el: Sculându-te, mergi pre ulița ce se chiamă Dreaptă, și caută în casa lui Iuda pre Savlu anume, Tarsenean; că iată, se roagă, 12 Și a văzut în vedenie pre un bărbat anume Anania intrând, și puindu’și pre el mâna, ca iarăș să vază. 13 Și a răspuns Anania: Doamne, auzit-am de la mulți pentru bărbatul acesta, câte rele a făcut sfinților tăi în Ierusalim; 14 Încă și aici are putere de la Arhierei să lege pre toți cari chiamă numele tău. 15 Și au zis către el Domnul: mergi; că vas ales îmi este mie acesta, ca să poarte numele meu înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israil; 16 Că eu voiu arăta lui câte i se cade să pătimească el pentru numele meu. 17 Și a mers Anania, și a intrat în casă; și puindu’și pre el mâinile a zis: Savle frate, Domnul Iisus, care s’au arătat ție pre calea în care veniai, m’au trimes ca să vezi și să te umpli de Duh Sfânt. 18 Si îndată a căzut de pre ochii lui ca niște solzi; și a văzut îndată, și sculându-se, s’a botezat. 19 Și luând mâncare, s’a întărit. Și a fost Savlu cu ucenicii cari erau în Damasc câteva zile.

Observăm că și duhovnicul Sfântului Apostol Pavel are o vedenie, pentru a fi ferit ucenicul (pe atunci neexperimentat) de înșelarea numită „încredințarea a fi sfătuit doar prin vedenii”. Apoi Sfântul Apostol Pavel stă și cu ucenicii din Damasc pentru a se învăța tot mai mult calea credinței. Nu numai atât, dar merge și la Sfinții Apostoli spre a i se confirma învățătura. Se supune sinodului Apostolic, iar în misiune pleacă doar trimis de Sfânta Biserică:

Deci, din toate cele zise, cunoastem ca nu se va gasi alta cale mai temeinica de mantuire, ca aceasta, adica a descoperi gandurile sale parintilor celor mai cu dreapta socoteala si, de la dansii, a se indruma spre fapta buna, iar nu a urma gandului si judecatii sale. Si nici nu trebuie, de ar da cineva din intamplare, peste vreun batran neiscusit pentru aceasta, sa fuga si sa nu-si marturiseasca gandurile sale parintilor celor mai iscusiti sau sa defaime invatatura stramosilor. Ca si ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu si de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind miscati, au dat urmasilor randuiala de a intreba pe cei ce mai inainte au calatorit pe acest drum. Si din multe alte locuri, care sunt in Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, este cu putinta a ne invata, dar, mai ales, din istoria Sfantului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa si invrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii si gandurilor sale, ci, o data si de doua ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la batranul Eli si prin invatatura lui a fost asezat in randuiala si indrumat, cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Si asa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit sa fie invatat prin punerea in randuiala si prin porunca batranului, fiindca, prin aceasta, avea sa fie povatuit spre smerenie. Inca si pe Pavel, pe care Hristos lisus l-a chemat si Care putea indata sa-i deschida ochii si a-i face cunoscuta si calea desavarsirii, Domnul l-a trimis, totusi, la Anania si i-a poruncit ca, de la dansul, sa afle calea adevarului, zicand: „Scoala-te si intra in cetate si acolo ti se va spune tie ce trebuie sa faci”, (Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne invata sa urmam povatuirea celor buni, ce mai inainte de noi au calatorit pe acest drum. Fiindca fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, sa fie povatuit spre adevar de Dumnezeu, iar nu prin parinti, lar Apostolul cu insusi fapta sa, a aratat, ca acestea, asa sunt, zicand: „Ca m-am suit la Ierusalim ca sa vad pe Petru si pe Iacov si le-am aratat lor Evanghelia pe care o propovaduiesc, ca nu cumva in desert sa alerg sau sa fi alergat”. (Gal. 1, 18), macar ca umbla impreuna cu el darul Duhului Sfant, prin puterea semnelor ce facea.

 Deci, cine este asa de mandru si de trufas, incat cu socoteala si judecata sa sa umble, cand insusi vasul alegerii marturiseste ca are trebuinta de sfatuirea Apostolilor, celor de mai inainte decat dansul? Prea aratat, dar, si prin aceasta, s-a dovedit ca la nimeni Domnul nu descopera calea, desavarsirii, fara numai celor ce sunt povatuiti, spre aceasta, prin parintii duhovnicesti, precum zice si Proorocul: „Intreaba pe Tatal tau si-ti va grai tie, pe cei batrani ai tai, si-ti vor spune tie” (Deut. 32, 7)[7].

 

Această idee a duhovnicului-mort (de fapt un duh necurat cu apariții fantomatice la grămadă și la comandă), o regăsim în mărturiile majorității ucenicilor sfinției sale, recunoscând, indirect, că de la diavol a căpătat puterea hipnotică și de false minuni. Nu se poate spune, așadar, că este o invenție, fiindcă mărturiile, în această situație, se potrivesc 1Ti 5:19 Pâră împotriva preotului să nu primești, fără numai de la doi sau trei martori.:

‎”Cate știu de părintele le-am aflat exact asa cum vi le spun dvs., mai mult de la ucenicii ‎lui, ca eu eram prea tanar sa le apuc. Dar m-am intrebat in tot timpul: de unde a avut ‎părintele Arsenie harul, forța asta dumnezeiasca sa faca atatea minuni? Si iata ce mi-au ‎spus ucenicii. Prin 1937-l938, mitropolitul Balan al Ardealului l-a sfătuit pe tanarul ‎Zianu Boca, fiu de tarani din Munții Apuseni, care pe-atunci era student de frunte la ‎Cernăuți, la Teologie [superficialitatea ucenicilor se vădește și din aceea că nu-i cunosc autobiografia: facultatea de Teologie a făcut-o la Sibiu, nu a fost student de frunte neînțelegând nici măcar dogmatica Ortodoxă, după cum se va vedea mai jos și necunsocând nici limba greacă, iar călugăria a primit-o după ce s-a întors de la Sfântul Munte – n.n.], sa se faca călugăr. Si l-a călugărit mitropolitul la Manastirea ‎‎„Sambata” si tot el i-a dat numele de Arsenie. Si după scurt timp, in 1939, mitropolitul l-a trimis pe călugărul de doar 29 de ani, monahul cu ochi de foc [este foarte importantă această remarcă, toți ucenicii o prezintă în toate minunile. Este o dovadă universală a înșelării și lucrării prin hipnoză. Nici un Sfânt Ortodox nu a avut astfel de ochi. Sfinții au ochii plânși, care caută cu smerenie în pământ pentru a-și vedea păcatele proprii. Am putea spune că au „ochi de apă” – n.n.], precum ingerii, la ‎Muntele Athos, sa se induhovniceasca. Si părintele Arsenie s-a dus la manastirea ‎romaneasca „Prodromu”, care-i veche mănăstire domneasca, foarte veche si nespus de ‎frumoasa.‎

Staret era pe atunci un părinte cu forța mare [de ce îl laudă că ar avea forță? În Ortodoxie se apreciază discernământul și smerenia ‎– n.n.]‎ , Antipa Dinescu il chema. Ei, si acolo, pe ‎muntele Athos, s-a petrecut cu părintele o minune: o iluminare puternica ce i-a schimbat toata viata. Din umilința si din smerenie, părintele n-a vorbit foarte deslușit niciodată ‎despre ce i s-a intamplat atunci, in 1939, la Sfântul Munte. Decât o data, si chiar si ‎atunci, puțin [deci nu era smerenie că a spus. Mai mult s-a folosit din plin de puterea înrobitoare ce a primit-o atunci la toți ucenicii pentru a-i face să-l urmeze, să devină dependenți de sfinția sa și să-l aprecieze necondiționat, sădindu-le un cult personal negăsit la nici unul din Sfinți, care toți trimit pe oameni la Hristos ‎– n.n.]‎. Tot ucenicii lui povestesc ca mergând el acolo, pe munte, prima data s-a ‎dus intr-o pădure deasa, sa se roage. Si s-a rugat mult la Iisus Hristos Mântuitorul nostru ‎sa-i trimită un duhovnic, un povatuitor bun, sa-l indrume pe calea cea grea si fara de ‎prihana a călugăriei, spre mântuire. Insa Iisus nu l-a ascultat. Si atunci părintele Arsenie ‎a început sa se roage mai cu osârdie, singur, acolo, in pădure, la Maica Domnului [forțarea voii lui Dumnezeu după voia proprie duce la înșelare. De ce nu s-o fi lăsat sărmanul în voia Lui și să fi mers pe calea obișnuită a Sfintei Biserici: smerita povățuire prin sfătuire de către duhovnicii aflați în viață? De ce dorea să fie original cu orice chip? N-ar mai fi suferit o atâta amăgire și poate chiar ar fi ajuns Sfânt la capacitățile cu care fusese înzestrat de Dumnezeu ‎– n.n.]‎. Si ‎dupa un timp, dupa cum a povestit chiar părintele, insasi Maica Fecioara i s-a aratat ‎coborând dintre nouri, si venind la el, l-a luat de mana si l-a urcat pe un munte asa de ‎inalt, ca nici nu puteai sa privești in jos. Si acolo, pe creasta muntelui aceluia amețitor, ‎l-a lasat Maica Domnului pe mana unui Sfânt. Era Sfântul Serafim din Sarov, ce vietuise ‎pe pamant cu vreo doua-trei veacuri in urma [de ce nu știa când viețuise Sfântul Cuvios Serafim ‎– n.n.]‎. Dupa care Sfanta Fecioara s-a topit in ‎văzduh tot asa lin cum se intrupase [cum să se întrupeze, când Maica Domnului este înviată cu trupul Ei? Cum să se topească? Așa ceva este specific vedeniilor demonice ‎– n.n.]‎. Si vreme de 40 de zile, părintele a primit pe acel ‎munte invatatura de la Sfântul Serafim, urcând in fiecare zi, fara teama, creasta dintre ‎abisuri. Si in tot acest răstimp de 40 de zile, părintele a postit incontinuu post negru, ca-l ‎intarea Maica Domnului [și diavolii întăresc pe om pentru asceză fără dreaptă socoteală pentru a le spori mândria. Din acestea postul exagerat este specific pentru astfel de lucrare. De exemplu cazul lui Gautama Siddhartha Buddha, marele rătăcit și rătăcitor al atâtor oameni. Ia aminte să nu-ți închini toată preocuparea ta trupului, ci hotărăște-i lui ‎nevoință, după putere. Și toată mintea ta întoarce-o spre cele dinlăuntru. Căci ‎‎«nevoința trupească la puține folosește, iar evlavia spre toate este de ‎ folos»… și ‎cele următoare.‎ ‎ ‎(259 I Timotei 4, 8.‎) ‎‎64.‎ Cel ce petrece neîncetat întru cele dinlăuntru este ‎cumpătat, rabdă ‎îndelung, se milostivește și cugetă smerit. Dar nu ‎numai atâta, ci și contemplă, ‎teologhisește și se roagă. Aceasta ‎este ceea ce spune Apostolul: «în duh să umblați» ‎și cele ‎următoare.(261‎ Galateni 5, 16‎)‎ ‎65.‎ Cel ce nu știe să umble pe calea duhovnicească nu e cu ‎grijă la gândurile ‎pătimașe, ci toată preocuparea lui se mișcă ‎numai în jurul trupului. Iar urmarea e că ‎sau petrece în lăcomia ‎pântecelui, în neînfrânare, în supărare, în mânie și în ‎pomenirea ‎răului și prin aceasta i se întunecă mintea, sau se dă la o nevoință ‎fără ‎măsură și-și tulbură înțelegerea[8].‎ – n.n.]

Si dupa un an de zile, când s-a intors la Manastirea „Sambata”, ‎era cu totul alt om: capatase darul acela al sau faimos, al proorociei, si puterea lui ceamare, ca daca se uita la tine, te cutremurai si te umileai pe loc [falsa umilință diavolească se manifestă așa. Cea duhovnicească este lină și sădită de dragostea și delicatețea Sfântului stră-văzător. Și din roadele produse în ucenici se vede că puterea de ghicire ce o avea Părintele Arsenie Boca era insuflată de dracii care cunosc toate faptele tale trecute și gândurile pătimașe, dar te urăsc și vor să-ți facă răul și să te înrobească prin frică. Sfântul Duh nu lucrează așa ci îți întărește libertatea și însoțește umilința cu o mare bucurie, liniște și libertate duhovnicească a pocăinței. Teama Sfântă nu este groază, ci mângâiere, încredere și uimire de bunătatea lui Dumnezeu – n.n.] . Si-ti știa pe data toate ‎gândurile si numele, fara sa te cunoască, si faptele toate, pacatoase sau bune, ca nu puteai ‎sa le-ascunzi. Asa s-a schimbat viata părintelui Arsenie [vai de el sărmanul și săraca victimă a puterii înșelătoare diavolești ce mimează smerenia și înșeală cu falsa smerenie sau mândria cea mai vicleană și greu de depistat – n.n.], si mai apoi, viețile noastre [vai de ei, săracii rătăciți – n.n.], pe ‎langa a sa [sărmanii în loc să stea lângă Hristos stau lângă Arsenie! – n.n.].”‎

[…]

După un timp, mitropolitul l-a trimis in Grecia, la Muntele Athonului (Athos – n.r.), ca ‎sa se induhovniceasca. Ajungând la Sfântul Munte si necunoscand pe nimeni, a spus ‎părintele ca s-a dus intr-o pădure si s-a rugat mult Mântuitorului sa-i trimită un bun ‎povatuitor, dar nu a fost ascultat. „Dar de la o vreme – a spus părintele – mi-am dat seama ‎ca Mântuitorul are o Mama buna si m-am rugat ei cu lacrimi in ochi, sa-mi dea un ‎povatuitor, sa ma invete in cele ale călugăriei, spre mântuire.” Si a zis părintele ca insasi ‎Maica Domnului a venit si l-a luat de mana si l-a urcat pe un munte inalt, ce era intre ‎doua prăpăstii, de iti era frica sa privești in jos. Si muntele era ascutit, de numai cat căl‎cai cu talpa piciorului. Si l-a urcat Maica Domnului si l-a dat in grija unui sfânt care ‎trăise pe pamant cu doua sute de ani mai înainte – după unii ar fi fost chiar Serafim de ‎Sarov. Iar Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Si spunea părintele ca se ducea in fiecare ‎zi pe creasta acelui munte si nu ii mai era frica ca va cadea in prăpastie.‎

Cât timp, n-a spus, dar probabil ca 40 de zile a primit invatatura de la acest sfânt. ‎Aceasta a spus-o o singura data, la cativa credincioși (sigur ca pentru smerenie) [Vedeți că însuși Părintele se lăuda de ce mare ales era el și diferit față de toți ceilalți sfinți? Ce vrednic este să aibă vedenii cu Maica Domnului și să aibă ca duhovnic un sfânt din cer? Nimeni din Sfinții pomeniți din veac, nici vreunul din toți ceilalți ortodocși de rând, nu au avut decât duhovnici oameni vii, aflați în trup, dar smeriți. Spunem că se lăuda nu doar la câțiva închinători fideli ai sfinției sale, ci în gura mare, la toată lumea, deși se străduie ucenicii să ne convingă că a zis-o cu smerenie, în ascuns. Aceasta o facem din motive logice omenești și duhovnicești. Omenești, fiindcă orice om – cât ar fi de redus la minte – își dă seama că a dezvălui o vedenie ca pe o taină la admiratorii îndrăgostiți de tine peste măsură, înseamnă că de fapt cu bună știință o trâmbițezi mai tare la toată lumea, decât dacă ai spune-o ca pe un lucru banal. Este cunoscut că tainele se răspândesc mai cu putere dacă se poruncește a fi ținute secret, decât lucrurile spuse public, printre altele, fără a atrage atenția asupra lor. Duhovnicești, fiindcă iată ce ne învață Sfântul Cuvios Ioan Casian:

La fel trebuie să aveți grijă ca, dacă v-a scăpat din gură vreo vorbă pe care ‎o vreți ascunsă, să nu-l sfătuiți pe cel care v-a auzit să n-o spună mai departe. ‎Mai degrabă va rămîne secretă dacă se trece peste ea în chip simplu și cu ‎nepăsare, fiindcă nici unul dintre frați nu se va gândi să răspândească acea ‎vorbă, socotind-o spusă ca ceva neînsemnat în cursul convorbirii, dacă nu s-a ‎atras atenția asupra ei să fie ținută ca o taină. Iar dacă dai și jurământ de ‎încredere în această privință, să fii sigur că totul va fi aflat foarte repede. Căci ‎puterea diavolului se va ridica și mai furioasă să te întristeze și să te trădeze ‎împingând la călcarea jurământului.‎[9]

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu a citit Sfinții Părinți ci s-a condus după vise, vedenii și păreri personale. Iată unde a ajuns și el și ucenicii sfinției sale întunecându-și înțelegerea de admirația necondiționată. Ne întrebăm: unde îi era smerenia? Smerenia ascunde toate ale sale, cu strășnicie, necondiționat, tuturor, mai puțin duhovnicului viu, de care ascultă: Mat_6:4 Ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Mat_6:6 Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care este în ascuns, îți va răsplăti ție. Mat_6:18 Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Mat_10:14 Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Mat_18:15 De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Mat_18:16 Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Mat_18:17 Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș. – n.n.]. Desigur ‎ca Maica Domnului l-a intarit de a postit atunci 40 de zile incontinuu, timp in care l-a ‎povatuit sfântul ce i se aratase. După un an de zile, a venit la Manastirea Sambata intarit ‎cu Duhul Sfânt, cu mare dar proorocesc si cu putere, ca daca te privea, simțeai un curent ‎in suflet si te umileai [ce lină e Ortodoxia că nu te curentează. Ce primejdioasă este înșelarea care ia ca martor al său simțirea trupească – în cazul de față curentarea – ca să forțeze mintea a crede că este o lucrare minunată de la Dumnezeu – n.n.] . Si-ti descoperea gândurile, iti spunea numele, iti descoperea ‎păcatele si faptele ce le-ai făcut, cunoscând si viata.‎ [10]

[…]

Mie mi-a spus moșul Codrea că atunci când s-a dus în munte, l-a întâlnit pe ‎Părintele Arsenie și atunci i-a spus cum a primit el un duhovnic [după cum se va vedea mai jos nu un duhovnic ci un duh ‎– n.n.]‎ ‎

Înainte de a ajunge la mănăstirea Sâmbăta, după ce a terminat teologia, ‎au vrut să îl căsătorească, să fie preot de mir. Și Părintele s-a rugat la ‎Dumnezeu să-i descopere ce să facă: să se călugărească sau să se facă preot ‎de mir. Și a avut un vis și i s-a spus: „Mănăstirea” [deci, de la început a plecat cu vise și vedenii amăgitoare intrând în două cercuri vicioase ce i-au primejduit întreaga existență. Primul cerc vicios este că intrând în Mănăstire a ajuns ieromonah. Ce bine ar fi fost să fi ajuns doar preot de mir, ca să aibă o consoartă legală, care să-l mai și smerească, artându-i neputințele și defectele ascunse, nesesizate de el însuși, într-o familie legală și ocrotit de Sfânta Taină a Cununiei, Care l-ar fi ferit de primejdia conviețuirii necanonice cu Maica Zamfira (unire generată și menținută de interesul comun al măririi popularității personale). Sau măcar, în cel mai rău caz, să fi fost ea preoteasa lui, viețuind smerit într-o familie obișnuită ca să nu încalce voturile monahale smintind astfel pe mulți. E adevărat, însă, că, poate, Julieta Constantinescu, care dorea atâta faimă, nu s-ar fi uitat la el dacă n-ar fi avut mulți admiratori, atrași tocmai de faptul că a ajuns ieromonah. Și atunci cum s-ar fi putut rezolva acest cerc vicios? Cum să se fi căsătorit cu ea ca mirean dacă ea căuta un ieromonah faimos cu care să conviețuiască? Dar poate, cel mai bine, ar fi găsit o alta ce i-ar fi fost preoteasă smerită care să-l fi tras de la râvna aceasta de a fi deosebit și de dragul misiunii să facă minuni căutând vedenii și profeții pentru a controla masele. Zicem că este bine să fi ajuns preot de mir, nu că nu ar fi putut cădea în lucrarea sa înșelătoare și ca preot de mir, dar nu ar mai fi avut în ajutorul pierzaniei (sale și a altora) autoritatea ce însoțește numele atât de sfânt de ieromonah, folosită în cazul de față chiar de vrăjmașul mântuirii pentru amăgirea atât de mincinoasă a preacuvioșiei sale. E adevărat că ajungând preot de mir și-ar fi pierdut fecioria, dar această virtute (ca sfat evanghelic) nu este recomandată de Sfinții Părinți celor ce au înclinări spre slava deșartă, cum au cei ce se conduc de vise, vedenii și părerea de sine:

Din cele spuse de Pavel rezultă că fecioria este un dar al lui Dumnezeu; de ‎aceea, el res‎pinge pe cei necumpătați, care îmbrățișează această stare numai ‎pentru că sînt împinși de ‎slava deșartă, și-i îndeamnă să se căsătorească, de ‎teamă ca nu cumva vigoarea trupului să ‎provoace în ei pasiuni arzătoare și la ‎imboldul acestora să dezonoreze sufletul[11]. ‎

Din această cauză unii trag concluzia că și așa, devenind ieromonah, dar apoi viețuind cu o femeie (Maica Zamfira) în aceeași casă, din nebăgare de seamă, Părintele Arsenie Boca și-a pierdut până la urmă și fecioria, dar noi ne încredem în cuvântul preacuvioșiei sale, urmărind ca un fir roșu în întreaga sa existență (privită cu milă iar nu cu ochi bănuitor că ar fi vreun viclean vicios), tocmai ideea că a fost amăgit și că nu a făcut special lucrarea sa de rătăcire a mulțimii, slujind pe față diavolului, cum o fac sataniștii. Cel înșelat slujește diavolului, crezând că aduce slujbă lui Dumnezeu. Ioan 16:2 Scoate-vă-vor pre voi din sinagoguri; și va veni vremea, ca tot cel ce va ucide pre voi, să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu. Deci și când îi ucide duhovnicește pe creștini însămânțându-le idei și lucrări greșite. Noi știm, însă, de la Sfinții Părinți, că în lucrarea de amăgire demonilor le convine să întărească virtuțile trupești ale celui înșelat, ca să nu-și dea seama de desfrâul cel mai înalt și mai primejdios al plăcerii de sine sufletești, și să creadă că ar fi ajuns pe culmile sfințeniei. Astfel el însuși împinge faima lui la mult mai mulți, fără să-și dea seama că-i duce la pierzare, chiar prin el, căci și el e convins de sfințenia sa personală:

‎•‎        într-o duminică, când la Drăgănescu slujea Părintele Bunescu, iar ‎Părintele Arsenie era în altar (citea pomelnicele și era fără haine preoțești, ‎neavând voie să slujească), a intrat în biserică Maica Zamfira. Atunci, o ‎femeie din acel sat a zis către alta tot din sat: „A venit și nevasta pictorului”. ‎După slujbă, Părintele a zis, pentru cele două femei, dar și pentru mine care ‎auzisem vorba lor: „Măi, eu sunt călugăr și sunt așa cum m-a făcut mama”. ‎‎(Bălan Silvica —Făgăraș)‎[12]

Nu putem să nu remarcăm că citea pomelnicele în altar deși:

se lăsase ‎și de preoție și de călugărie… ‎[13]

Mergem pe această cale a înțelegerii cuvintelor, gesturilor și faptelor sfinției sale nu numai pentru a nu cădea în vulgaritate, ci și pentru a nu păcătui. Dacă am crede că sfinția sa este nevinovat și purtat de harul Sfântului Duh am păcătui prin iubire nerațională, luând învățăturile preacuvioșiei sale drept adevărate și lepădându-ne astfel de Hristos – Adevărul. Dacă am crede că sfinția sa ar fi ajuns la unire trupească cu Maica Zamfira și apoi ar fi mințit că nu este așa, făcând special ritualuri de hipnoză, ca să devină popular și să se descarce de puterea demonică ce îl chinuia, am păcătui prin ură nerațională, acuzându-l de un vicleșug sesizabil și osândindu-l ca pe un dușman declarat al Sfintei Biserici, mâhnindu-L pe Cel ce ne-a poruncit să nu judecăm pe nimeni, să urâm păcatul dar să iubim pe păcătos. Arătând că și sfinția sa este victima propriei amăgiri de sine ne îndemnăm la milă și rugăciune cu lacrimi către Dumnezeu ca să îl ierte, dar să ne și ferească pe noi de amăgirea propovăduită de sfinția sa, aceasta fiind și calea împărătească.

Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, ‎nici împotriva înțelesurilor acestora, ci împotriva patimilor ‎împletite cu înțelesurile. De pildă nu luptă împotriva femeii, nici ‎împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci ‎împotriva patimilor împletite cu ele.‎

‎[…]

‎42.‎    ‎ Altceva este lucrul, altceva înțelesul lui, și altceva patima. ‎Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur și așa mai departe, ‎înțelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. ‎Iar patima este iubirea nerațională sau ura fără judecată a ceva din ‎cele de mai înainte. Deci lupta monahului este împotriva patimei.‎[14]

Al doilea cerc vicios este că a intrat în Mănăstire în urma unei vedenii. Ce bine ar fi fost să caute un duhovnic iscusit pentru a-l întreba ce să facă, nu să aștepte răspunsurile de la vreun vis. Duhovnicul, dacă l-ar fi îndemnat să intre la Mănăstire l-ar fi învățat să se ferească și de vise și vedenii. Așa… cum să mai fie îndreptat în Mănăstire ca să nu caute vise și vedenii, când a ajuns în Mănăstire în urma unui vis? ‎– n.n.]. A plecat la Muntele ‎Athos ca să primească învățături duhovnicești și s-a rugat mult la ‎Mântuitorul și la Maica Domnului să-l îndrume la un duhovnic iscusit, care ‎să-l călăuzească bine în viața călugărească. S-a rugat mai intens la Maica ‎Domnului și a venit Maica Domnului, l-a luat de mână și l-a dus pe un ‎munte înalt – prăpastie mare și în stânga și în dreapta – pe care nu puteai ‎‎merge nicicum cu piciorul liber. L-a dus pe vârful muntelui și l-a încredințat unui sfânt care trăise cu 200 de ani înainte: Sfântul Serafim de ‎Sarov. Acesta l-a învățat viața călugărească. Apoi, de câte ori avea nevoie de ‎duhovnic mergea în locul acela singur, în vârful muntelui [de aici desprindem ceva mai grav: nu a fost inițiat doar timp de 40 de zile. Ci efectiv se spovedea la duh de câte ori avea nevoie. O asemenea înșelare nu am mai găsit până acum în toată literatura patristică. De obicei oamenii înșelați de diavol ascund de duhovnicul lor ce le spune amăgitorul, dar își păstrează (măcar de ochii lumii) un duhovnic. Dar să ai ca duhovnic chiar pe drac?! Este de o gravitate atât de mare comparabilă în mărime doar cu dorința Părintelui Arsenie Boca de a fi original: să te spovedești de toate la un duh, la vrăjmașul mântuirii tale!!! ‎– n.n.]‎‎[15]

Ideea duhovnicului – strigoi este subliniată chiar și în acatistul Părintelui Arsenie Boca, îndemnând prin dulceața stihurilor (chiar în momentul rugăciunii, când cuvintele intră cu putere în inimă, tocmai în cămara credinței) la o catastrofală și pierzătoare evalvie:

Icosul al 2 – lea

Terminând teologia ai fost chemat la mănăstirea Brâncoveanu de mitropolitul Nicolae Bălan, și fiind călugărit la muntele Athos ai fost trimis, unde, într-o pădure, Maicii Domnului te-ai rugat să te dea în seama unui povățuitor înduhovnicit. Cu adevărat ai fost ascultat și după cum numai o dată , pentru smerenie, ai spus acestea, noi iți aducem laude , zicând :

Bucură-te, Părinte, că Maica Domnului te-a ascultat!

Bucură-te, că Maica Domnului la tine a venit ;

Bucură-te, că ea de mână te-a luat ;

Bucură-te, căci pe munte înalt de mână te-a dus ;

Bucură-te, că te-a urcat până sus ;

Bucură-te, că acolo, în grija sfântului, ce trăia pe pământ de 200 de ani te-a dat;

Bucură-te, că apoi Maica Domnului s-a făcut nevăzută ;

Bucură-te, că urcând, frica nu-ți era ;

Bucură-te, că mare dar ai primit ;

Bucură-te, că pe mulți i-ai luminat ;

Bucură-te, Sfinte, Prea Cuvioase Părinte Arsenie !

 

Codacul al 3-lea

Ai spus, Părinte, că Domnului Iisus în pădure mult te-ai rugat să-ți trimită în cale un bun povățuitor, dar n-ai ascultat. Iar după un timp, ți-ai dat seama că El are o mamă bună, care mijlocește pentru noi. Și atunci cu lacrimi te-ai rugat ei, iar ea de mâini te-a luat și sfântului în vârful muntelui în grijă te-a dat, iar noi, minunându-ne de așa mare dar [ce bine ar fi fost să avem discernământ și de aici să ne minunăm de o așa de mare amăgire, cântând lui Dumnezeu: Doamne acoperă, apără, păzește, ferește-ne, Aliluia! ‎– n.n.]‎ ‎, îți cântăm : Aliluia! [16]

Este de înțeles de ce mulți dintre închinătorii Părintelui Arsenie Boca evită să se spovedească la duhovnic și se spovedesc la mormântul său, crezând că prin mijlocirile sfinției sale dobândesc iertare de păcate, deși altora (cel puțin celor „fără voință”[17]) chiar Părintele Arsenie Boca le recomanda să meargă la un preot, socotindu-se pe sine (poate) o excepție:

Obișnuit, oamenii fără voință ajung pradă primejdiilor fanteziei (a ‎părerilor, a nălucirilor, fie despre sine, fie despre alții). Acest domeniu ‎al „gândurilor”, al năzărelilor, e terenul nostru minat. Acesta se curăță ‎numai cu darea tuturor „gândurilor” pe față, duhovnicului sau starețului. ‎Iar ajutor de alt ordin avem Preasfânt Numele lui Iisus, din rugăciunea ‎‎„Doamne Iisuse …”‎[18]

Această amăgire, a lucra după capul tău, fără sfat, o știa (măcar teoretic) și Părintele Arsenie Boca. De aceea recomanda tuturor să se ferească de ea, fiind în același timp și cointeresat, căci era duhovnic, și dorea să atragă lumea la el, ca să îi spovedească sau îndrume duhovnicește:

‎10.‎    Calea pierzării sau unde duce neascultarea:‎

Pe calea mântuirii nu poți merge singur, ci dus de mâna nevăzută ‎a lui Dumnezeu, prin mâna văzută a slujitorilor Săi: preoții Bisericii = ‎ascultarea din dragoste = smerenie.‎

De îndată ce umbli de capul tău, te faci bucurie dracilor, orice ai ‎face. „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească” – că ‎altfel tu nu poți deschilini între cele ce-s: 1) de la Dumnezeu; 2) de la ‎fire și 3) de la diavol. Că diavolul umblă să ți le bage în minte și să te ‎facă să le crezi ca ale tale sau chiar ale lui Dumnezeu, ori ele erau ale ‎lui și tu nu știai și nici pe cine știe nu te lasă să întrebi; că bagă bucurie ‎necurată în tine și mândrie cum că tu ești mai deștept ca alții, și așa să ‎nu întrebi pe cine știe și să prinzi tâlharul.‎‎

Iată cum l-a prins pe Saul, căci cu o neascultare de duhovnicul ‎său Samuel, l-a atras desăvârșit în calea pierzării[19].‎

1Re 15:22 A răspuns Samuel: „Au doară arderile de tot și jertfele sunt tot așa de plăcute Domnului, ca și ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decât jertfa și supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor. 23 Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria și împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, și El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel”.

Atunci de ce oare nu a aplicat această învățătură și pentru el însuși? Este sfinția sa, oare, singura excepție ce confirmă regula sau e mult mai greu să te lepezi de sine decât să-i lepezi pe alții de sinele lor? Sau, mai probabil că sfinția sa numea printre duhovnici și duhurile, având nume asemănătoare? Adevărul este că interesul personal este ca un paravan ce ne desparte de lumină, astfel că atunci când privim spre noi înșine, din egoism, ne vedem mai buni decât suntem și chiar credem că suntem scăpați de înșelare, iar când privim spre alții îi disprețuim, considerându-i mai răi și mai nevoiași ca noi. De aceea avem cu toții nevoie de un altul să ne dez-subiectivizeze și dez-amăgească, în sensul bun. Altfel o pățim rău, cu un rău nemăsurat și veșnic.

Să vedem ce ne învăța despre aceasta Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, de care ar fi fost atât de bine să fi ascultat până la capăt și Părintele Arsenie Boca:

i.‎       Preoția slujitoare și caracterul văzut al Bisericii. Preoția cu cele trei trepte ale ei este atât de ‎necesară Bisericii, căci fără ea „nu se numește Biserică” 282 (‎282 Sfântul Ignatie, Smirn. 9, Trai. 3, P.G., 5, 855.‎‎ ‎)De fapt, fără întreita slujire a lui Hristos continuată prin ‎organe vizibile nu este Biserică. Iar această slujire continuă hrănește Biserica și o ține unitară și vie prin faptul că însuși ‎Hristos rămâne în Biserică și Se impune conștiinței ei ca Mijlocitor, deci ca Cel ce trebuie să aibă în slujitorul Bisericii ‎chipul Său văzut de Mijlocitor. Am văzut că prin membrii ierarhiei ca mijlocitori obiectivi ai noștri către Dumnezeu se ‎activează în mod vizibil mijlocirea obiectivă a lui Hristos.‎

Fiul lui Dumnezeu a luat trupul nostru și S-a făcut ca unul din noi, arătând că mântuirea nu ne-o putem ‎dobândi noi înșine, prin stări subiective care ne pot înșela. Această mijlocire obiectivă neamăgitoare o activează Hristos ‎prin mijlocirea obiectivă vizibilă a unor persoane, ca să nu facem dependentă mântuirea noastră de sentimente subiective nesigure. Preoția e astfel o confirmare a întrupării reale a Cuvântului lui Dumnezeu ca Mijlocitor obiectiv al ‎nostru la Dumnezeu. Dacă Hristos S-a făcut om vizibil ca să arate că este și de partea noastră și de partea lui ‎Dumnezeu, de ce nu S-ar folosi de organe vizibile dintre noi,‎ ‎‎care însă mijlocesc de la Hristos puterea care nu este de la oameni, cum Hristos ca om ne-a mijlocit puterea ‎dumnezeiască, care nu era de la umanitatea Sa? Dacă preoția este confirmarea întrupării reale a Fiului lui Dumnezeu ca ‎om, negarea ei pune la îndoială însemnătatea întrupării Domnului. Nu degeaba în unele școli protestante s-a ajuns ‎foarte frecvent la negarea lui Hristos ca Dumnezeu întrupat.‎

în strânsă legătură cu aceasta, negarea preoției mai pune la îndoială faptul că mântuirea cuprinde în raza ei și ‎trupurile noastre, fapt care iarăși stă în legătură cu slăbirea credinței în întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Prin ‎întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și prin preoție, Dumnezeu ține seama că noi suntem și trupuri și nu putem fi ‎mântuiți ca oameni adevărați dacă Fiul lui Dumnezeu nu a lucrat și asupra trupului Său și nu lucrează și asupra ‎trupului nostru. Dar lucrările pornite din trupul Său nu se pot exercita asupra trupului nostru decât prin mijlocirea actelor sensibile săvârșite de persoane văzute sau de preoți, ca chipuri ale Mijlocitorului Hristos, îmbrăcați în trup, ‎odată ce trupul lui Hristos prin pnevmatizarea lui283 nu se mai află în planul vizibil.‎

‎283 Sfântul Ioan Gura de Aur: „Nimic sensibil nu ne-a dat Hristos, ci toate inteligibile în lucrări sensibile. Așa și în Botez, printr-‎un lucru sensibil al apei vine darul inteligibil, nașterea și înnoirea. Dacă ai fi fără trup, ți-ar fi dat aceste daruri netrupești ‎dezvăluite, dar pentru că sufletul e împletit cu trupul, ți le-a dat inteligibile” (Cuv. 82, 4 la Matei, P.G., 58, 743).‎[20]

Faptul că nu putem avea duhovnic un duh, fie el înger, fie el om repausat, deci fără trup (chiar Sfânt de ar fi), este confirmat de Sfânta Experiență Dogmatică a Sfintei Bisericii:

Intru această zi, cuvant despre un preot, care slujea cu ingerii.

 Spunea un oarecare staret, ca a fost un preot sfant si curat, iar, cand slujea Liturghia, vedea ingeri de-a dreapta si de-a stanga sa. Dar, el deprinsese slujba Liturghiei de la eretici, pentru ca era neinvatat si neiscusit la dumnezeiestile Taine si la cuvinte. Deci, cand slujea Liturghia, in neiscusinta si nerautate zicea si ceea ce era gresit si nu stia aceasta. Iar, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, a venit la dansul un oarecare diacon, care stia dumnezeiestile Scripturi. Deci, s-a intamplat preotului acestuia, fiind diaconul de fata, de a facut Sfanta Liturghie. Si a zis diaconul catre preot: „Acestea pe care le zici, nu sunt ale credintei celei drepte, ci eretice sunt, adica ale potrivnicului lui Hristos.” Insa preotul nadajduindu-se ca vedea pe Sfintii ingeri cand slujea, nu lua aminte la cele zise de diacon. Iar diaconul nu-l slabea pe el, zicandu-i: „Parinte, te ratacesti, pentru ca Biserica ortodoxa a lui Dumnezeu nu primeste pe cei ce zic cuvintele acestea.”

 Deci, dupa ca a vazut preotul ca in acest chip este ocarat si mustrat de diacon, pe cand slujea chiar Liturghia, si a vazut, dupa obicei, pe Sfintii ingeri in preajma sa, atunci i-a intrebat pe ei, zicand: „De vreme ce diaconul acesta ma ocaraste pe mine, ce trebuie sa fac?” Si i-au zis ingerii: „Sa te lasi, ca bine te sfatuieste.” Iar preotul a zis: „Dar voi, de ce nu mi-ati spus mie?” Zis-au lui ingerii: „Dumnezeu a randuit ca oamenii, pe oameni sa-i indrepteze.”[21]

Vedeți? Chiar dacă Părintele Arsenie Boca ar fi văzut îngeri adevărați, iar nu căzuți, tot de om ar fi trebuit să se învețe. Dacă acel preot s-a învățat de un diacon, mai mic ca el, n-ar fi putut găsi și preacuvioșia sa pe cineva să-l povățuiască la smerenie, scăpându-l de viziunile ieftine și găunoase? Și-ar fi mântuit sufletul și cunoscând din experiența sa proprie cât de ușor se poate cădea în astfel de curse, cu lacrimi i-ar fi povățuit și pe alții. Poate n-ar mai fi avut atâția admiratori (atrași tocmai de proorociile mincinoase dobândite de vedenii), dar cei ce ar fi venit la sfinția sa ar fi luat apa curată a smereniei, pocăinței și adevărului și ar fi dobândit cel mai mare dar: nu cunoașterea viitorului sau trecutului, ci veșnicia cea fericită în Hristos cel smerit.

Iar faptul că omul nu este om dacă nu este în trup (deci nu e rânduit să ne îndrepteze după repausare), ne învață Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul:

‎33.‎    ‎ Precum sufletul și trupul fac prin împreunare pe om, la fel ‎activitatea și contemplația dau prin unire o singură înțelepciune ‎cunoscătoare, iar Vechiul și Noul Testament realizează o singură taină.‎[22]

Comparația aceasta ne arată o mare taină: după cum despărțind activitatea de contemplație nu obținem înțelepciune cunoscătoare, ci idol sau nălucire, tot așa pătimește și cel ce are ca duhovnic un duh, capătă în loc de cunoștință lămurită nălucire și devine prin activitate un idol, lucruri care se observă din păcate și în învățăturile Părintelui Arsenie Boca, și în roadele lor.

‎32.‎    ‎ Cel ce arată cunoștința întrupată în activitate și activitatea ‎însuflețită de cunoștință, a descoperit modul exact al adevăratei lucrări ‎îndumnezeitoare. Iar cel ce are numai pe una din acestea, despărțită de ‎cealaltă, sau a făcut din cunoștință o nălucire (fantezie) inconsistentă (fără ‎suport), sau din activitate un idol (o formă) fără suflet. Căci cunoștința fără ‎faptă nu se deosebește întru nimic de nălucire, neavând fapta ca temelie; iar ‎activitatea irațională e tot una cu un idol (cu o formă) fără suflet, neavând ‎cunoștința care să o însuflețească.‎[23]

Deci, numai un preot aflat în trup ne poate fi duhovnic, dacă vrem să ne mântuim și să nu fim înșelați de duhuri, care vor să ne ducă prin năluciri la (auto)idolatrie.

Probabil, însă, că

  1. e) Nu știa să se roage. De aici, i s-au tras toate

 

Biruieste-l pe diavol repetand cat mai des numele lui Iisus

Sfântul Macarie spune: „Să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu adevărat este lucrarea Sfântului Duh”. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ți se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruiește-l pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetându-l des, cât mai des. O armă mai puternică și mai plină de izbândă nu vei găsi, nici în Cer, nici pe Pământ”. Mijlocul principal, unic și mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce țin de mântuire și de desăvârșirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă. Roagă-te și gândește-te la tot ce vrei, și gândurile tale se vor curăți prin rugăciune; „roagă-te și fă ce vrei” și faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare și mântuitoare. Roagă-te și nu te teme de nimic, nu te înfricoșa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, numai să te rogi mereu, și nu te neliniști de nimic; fii vesel și liniștit cu duhul, căci rugăciunea te va înțelepți.[1]

Vedem, așadar, că nu a înțeles esențialul rugăciunii lui Iisus: „miluiește-mă pe mine păcătosul” și de aici a uitat că se ruga Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, deci… Celui smerit. Nu a înțeles că nu este suficientă rugăciunea, cu mintea împrăștiată prin gândirea la tot ceea ce vrem adică la ce este mai primejdios pentru noi. „roagă-te și gândește-te la tot ce vrei” e deviza înșelării. Fiindcă voia noastră, când nu este dăruită lui Dumnezeu prin voia aproapelui, este cel mai mare dușman al nostru, singurul care ne și poate omorî, dacă ne desparte de Hristos (după cum mărturisește chiar Părintele Arsenie Boca: „Căci nimic nu folosește pe oameni așa de mult, ca tăierea acestei voi a ‎lor”; iar „voia e propriu-zis, mișcarea unei patimi spre satisfacerea ‎ei”[2]). Mintea nu trebuie lăsată în orice gânduri. Rugăciunea trebuie însoțită neapărat de gânduri smerite, de stăruirea în vederea păcătoșeniei proprii, de vederea de sine în mijlocul iadului, de tristețea cea fericită prin nădejde, dar totuși tristețe iar nu veselie (cum recomanda păgubos Părintele Arsenie Boca), datorită neputinței și răutății noastre neînțelese de noi, poate chiar nesimțită de noi, dar totuși cumplit de prezente și reale:

Domnul iubește atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar ‎până când sufletul se învață să păstreze harul, se chinuie mult.‎

In primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gândeam: „Domnul mi-a ‎iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie ‎să gândim așa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viața trebuie să ne ‎aducem aminte de ele și să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut ‎așa și am încetat zdrobirea și mult am fost hărțuit de demoni. Eram nedumerit de ce ‎se făcea cu mine și-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaște pe Domnul și iubirea Lui. ‎Cum de-mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine și m-a învățat ‎El însuși cum trebuie să mă smeresc: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjduit” Și ‎prin aceasta vrăjmașii sunt biruiți. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, ‎gândurile rele câștigă din nou putere.‎

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. ‎Cunoaște că tu însuți ești vinovat: ai căzut în mândrie și slavă deșartă, și Domnul îți ‎dă să cunoști cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt și ce înseamnă să fi în ‎luptă cu demonii. Astfel sufletul învață prin experiență vătămările mândriei și fuge ‎de slava deșartă, de laudele oamenilor și de gânduri. Atunci sufletul începe să se ‎vindece și să învețe să păstreze harul. Cum să înțelegem dacă sufletul e sănătos sau ‎bolnav? Sufletul bolnav se mândrește, dar sufletul sănătos iubește smerenia, așa ‎cum l-a învățat Duhul Sfânt, și dacă nu o cunoaște încă, se socotește pe sine mai rău ‎decât toți.‎

Chiar dacă Domnul l-ar înălța la cer în fiecare zi și i-ar arăta toată slava ‎cerească în care se află El, și iubirea serafimilor, a heruvimilor și a tuturor sfinților, ‎chiar și atunci, învățat de experiență, sufletul smerit va spune: „Tu,‎ Doamne, îmi arăți slava Ta pentru că iubești zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă ‎plâns și puterea de a-Ți mulțumi. Ție Ți se cuvine slavă în cer și pe pământ, mie însă ‎mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt ‎pe care ți-l dă Domnul după mila Sa.‎

Domnului i s-a făcut mare milă de mine și mi-a dat să înțeleg că trebuie să ‎plâng toată viața. Aceasta este calea Domnului. Și iată, acum scriu din milă față de ‎oamenii care, asemenea mie, sunt mândri și din această pricină se chinuie. Scriu ca ‎ei să învețe smerenia și să-și găsească odihna în Dumnezeu.‎

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au ‎învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem ‎răi și astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu ‎pentru că am merita aceasta, ci pentru că El este milostiv și ne iubește.‎

Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaște pe Domnul.‎[3]

Așadar, nu trebuie să ne rugăm oricum. Aceasta este calea cea mai sigură spre înșelare, fiindcă gustând dulceața rugăciunii, dar fără să știe de amarul gustului propriu, sufletului i se pare că este el însuși dulce și piere în credința că este Sfânt. Chiar dacă Părintele Arsenie Boca ar fi văzut nu înșelările diavolești ce le-a propovăduit, ci chiar arătări dumnezeiești, tot ar fi trebuit să se întristeze și să se socotească mai păcătos decât toți, așa să se roage și așa să sfătuiască și pe ceilalți să o facă.

Cine iubește pe Domnul, acela își aduce aminte întotdeauna de El, iar ‎aducerea-aminte de Dumnezeu naște rugăciunea. Dar, dacă nu-ți vei aduce aminte, ‎atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui ‎Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se ‎păzește omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu și cu ‎duh smerit stă înaintea Feței Domnului, pe Care-L cunoaște sufletul ce se roagă.‎

Firește, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului ‎Duh, sufletul are mare luptă cu vrăjmașii și nu-și poate da seama dacă vrăjmașul îi ‎aduce dulceața sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuși din ‎experiență harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaște apoi harul ‎după gust.‎

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză și își închipuie ‎în mândria lui că poate să o învețe singur după cărți și nu se va duce la un „stareț” ‎‎[„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înșelare. Dar pe cel smerit ‎Domnul îl va ajuta și, chiar dacă nu găsește un povățuitor experimentat, dar va ‎merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.‎

Gândește-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, și el îți va spune ce trebuie să ‎faci. Dar dacă îți spui: „Duhovnicul viețuiește în nepăsare, cum poate via în el ‎Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic și Domnul te va smeri și, ‎negreșit, vei cădea în înșelare.‎

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar ‎rugăciunea pe care o săvârșim numai din obișnuință, fără zdrobire de inimă pentru ‎păcate, nu este plăcută Domnului.‎[4]

Deci, pentru că nu a știut cum să se roage, a socotit dulceața vedeniilor ca fiind dumnezeiască și nemai sfătuindu-se cu duhovnicii ce îi găsea, nemulțumindu-se din părerea că nu sunt experimentați, și căutând unul desăvârșit, a căzut în înșelarea cea mai cumplită a avea ca povățuitor un duh necurat.

După cum vedem, nu orice rugăciune este plăcută lui Dumnezeu, ci numai cea smerită. Altminteri se cade în înșelare. Verificarea smereniei și progresul adevărat în rugăciune pentru dobândirea harului autentic al Sfântului Duh se face, neapărat, prin sfătuirea cu alții:

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos și înțelept și în toate să ‎întrebe pe părintele său duhovnicesc. întreabă-l chiar dacă el însuși n-a trecut prin ‎experiența rugăciunii și pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine și te va ‎păzi de orice nedreptate; dar dacă gândești: „Duhovnicul este neexperimentat și ‎prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărți”, ești pe o cale primejdioasă ‎și nu departe de înșelăciune. Cunosc pe mulți care s-au amăgit așa în gândurile lor ‎și, din pricina disprețului față de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat ‎duhovnicește. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului ‎Duh, care ne și mântuiește. Așa amăgește vrăjmașul pe nevoitori [asceți], ca să nu ‎mai fie rugători, dar Duhul Sfânt înțelepțește sufletele atunci când ascultăm sfaturile ‎păstorilor noștri[5].‎

 

Sărmanul Părintele Arsenie Boca, neștiind să se roage, a crezut că își este suficient el însuși pentru a se mântui, și a început să nu mai asculte de nimeni. Ba, mai mult, să disprețuiască oamenii, considerând că îl invidiază, dacă nu sunt de acord în toate cu sfinția sa.

Mai întâi s-a văzut pe sine cu un pas mai înainte ca alții, dacă înțelegem tâlcul cuvântului despre sine pe care el însuși ni l-a transmis:

‎chiar vorba Părintelui, oamenii îți iartă orice, dar nu și să ‎le-o iei cu un pas înainte[6].‎

Iar mai apoi i-a văzut pe alții ca pe niște proști, care nu pot fi iertați:

‎„In vremea prin care trecem și pentru vremea și mai grea ce se ‎arată să vie peste toată lumea, a mai despărți pe oameni și a-i învăjbi – și ‎lucru de mirare în numele lui Dumnezeu – a-i mai învrăjbi zic, a-i sminti ‎de la lucrarea mântuirii, a-i mai ține în întunerec, e mai mult decât un ‎păcat, mai mult ca o greșală, e o prostie, căci un păcat ți-l iartă ‎Dumnezeu dacă te pocăiești de el; o greșelă ți-o iartă, că n-ai știut. – ‎Prostia însă nu știm dacă o iartă, căci aceea dovedește rea credință și stă ‎împotriva adevărului.‎[7] [ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu știa puțină etimologie: Прости – citit prosti – înseamnă tocmai a ierta. dar aici sărmanul Părinte contrazice chiar și Sfânta Scriptură: Ier 5:4 Și mi-am zis: „Poate că aceștia sunt niște bieți nenorociți! Sunt niște proști, pentru că nu cunosc calea Domnului, legea Dumnezeului lor. Luc 12:47 Iar sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.48 Și cea care n-a știut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puțin. Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere. – n.n.]

Ce păcat că sfinția sa nu făcea ca oamenii lui Dumnezeu, să se acuze pe sine însuși de prostie:

Pil 30:2 Căci sunt tare prost, ca să mă pot socoti ca om și nu am pricepere (care ar putea să fie vrednică) de un om.:3 Nici n-am învățat înțelepciunea și nici știința celor sfinți nu o cunosc.

ci îi acuza pe alții:

Oarecine avea multă dreptate când spunea: ca să-ți faci ideea ‎infinitului gândește-te la prostia omenească: nu mai are margini.‎[8]

Dar cum cugetă mai sus Părintele Arsenie Boca cugetă doar cei ce nu cunosc legea duhovnicească, după cum ne învață Sfântul Cuvios Marcu Ascetul:

  1. Cel ce nu cunoaste judecătile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părtile de prăpăstii si usor e răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se otăreste; când îi merge bine, îsi pierde cuviinta; când ajunge în suferinte, se tânguieste; întelege ceva caută numaidecât să arate; când nu întelege, face că întelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteste, se umple de slavă desartă; cu cei ce-l mustră, se ia la ceartă; iar cei ce-l iartă, îi socoteste proști
  2. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunostinta adevărului si frica de Dumnezeu, se răneste cumplit nu numai de patimi, ci si de alte întâmplări..[9]

 

Astfel că a ajuns, fără să vrea, să fie nu văzător, ci crezător (și mai apoi căzător) cu duhul în propriile acuzații aduse altora, căci oamenii care judecă cu asprime de alții că au un păcat, cad în același păcat, după cum ne învață tot Sfântul Cuvios Marcu Ascetul:

183; Cel ce sfătuieste sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieste, îsi câstigă sie-si virtutea opusă greselii. Iar cel ce tine minte răul si osândeste cu răutate cade în aceeasi patimă, după legea duhovnicească.[10]

Iată că și Părintele Arsenie Boca a căzut în patima pe care chiar sfinția sa o numea prostie, fiind contaminat de duhuri și de oamenii ce îl lăudau:

Actuala scrisoare.‎

Oamenii au, mai toți, părerea că ei știu cum să-și ducă viața și ‎nimeni nu are dreptul să se amestece în viața lor. Asta-i Himalaia ‎prostiei omenești, părerea că ei știu.‎

Ciuma omului e părerea că știe.‎

Și dacă înțeleptul învață din pățania altuia, iar prostul nici dintr-a ‎lui, e clar că pentru a găsi un înțelept trebuie să fii tu însuți un înțelept.‎

Oamenii însă se contaminează unii pe alții de această ciumă.‎[11]

Iată, însă, cum se priveau pe ei înșiși, diametral opus față de Părintele Arsenie Boca, adevărații Sfinți:

Domnul m-a învățat să țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc și așa ‎sufletul meu se smerește, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de ‎nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoșează, dar când vede pe Domnul, ‎atunci se bucură nespus de frumusețea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu și ‎dulceața Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârșire pământul. Așa este raiul ‎Domnului. Toți vor fi în iubire și de la smerenia lui Hristos toți vor fi bucuroși să-i ‎vadă pe ceilalți mai presus decât ei înșiși. Smerenia lui Hristos sălășluiește în cei ‎mici: ei sunt bucuroși că sunt mici. Așa mi-a dat să înțeleg Domnul.‎[12]

Acest duh, de încredere în sine și de a privi pe alții de sus, care se vede în toate scrierile, minunile și replicile sfinției sale, a pus stăpânire cu putere pe sfinția sa și… ce dureros… iată, că s-a pus pe sine mai presus chiar și față de ierarhii săi:

  1. f) Cum a evoluat. Neascultarea de ierarhie. Primirea necondiționată a vedeniilor

A venit odată la Drăgănescu un ierarh de la Patriarhie, care i-a poruncit Părintelui Arsenie. să șteargă imaginile neortodoxe pictate in biserică. Părintele Arsenie i-a dat scule să șteargă ce nu-i convine, căci, zicea Părintele: „n-am pictat nimic, decât cu poruncă de Sus, pentru catehizarea poporului, care zace in intuneric”. De aceea, nu l-a putut ințelege intru totul nici Sorin Dumitrescu, un pictor, de altfel, talentat. Dar, pe lângă talent, mai trebuia ceva de Sus, pe care nu-l are oricine. Părintele Arsenie nu a pictat la metru pătrat, după tipare, ci cu descoperire de Sus, nu numai cu documentatie; ci mai ales cu rugăciune si post si, uneori, vorbind cu sfinții pe, care ii picta.[1]

Iată cum ar fi procedat Părintele Arsenie Boca, dacă vedeniile erau chiar de sus:

Așa viețuind sfîntul, auziră de el părinții din pustie și s-au minunat de străina lui nevoință, că pînă atunci nimeni nu-și aflase o viață ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicînd: „Pentru ce nu mergi pe calea Părinților, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stîlp și urmează viața Părinților pustnici de demult!” Au mai învățat Părinții pustnici pe trimiși că, de s-ar arăta nesupus, și de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stîlp. Iar de ar asculta și de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea așa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaște că viața cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a și făcut.

Deci, ajungînd trimișii și spunîndu-i cele hotărîte de soborul sfinților părinți pustnici, cuviosul îndată a pășit cu piciorul pe scară, vrînd să se pogoare. Atunci trimișii îi strigară: „Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoiește precum ai început. Acum știm că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ți fie ajutător pînă la sfîrșit”.[2]

Așadar, de nu s-ar fi împotrivit, ci imediat s-ar fi urcat pe schele și ar fi început să șteargă, ce bine ar fi fost. Acest gest avea în el o mare sfințenie a pocăinței. S-ar fi lepădat de toate erorile scrise, acum imortalizate și prin picturi și, poate, i s-ar fi socotit ca o pocăință publică pentru ereziile pictate, ceea ce i-ar fi adus mântuirea și, dacă ar fi adormit în lacrimi, poate și canonizarea autentică, vădindu-i-se toată amăgirea de către Sfântul Duh care atunci l-ar fi mângâiat cu adevărul. Dar episcopul i-ar fi dat și sfat să picteze nu după vedenii, ci după canoane și ar fi ieșit, în sfârșit, după atâtea tentative nereușite, din mâinile sfinției sale și o biserică frumos pictată, nemaipictându-se pe sine ci pe Atotsmeritul Hristos. Ascultarea, semnul smereniei, ar fi vădit că era în duhul Sfinților Părinți și episcopul l-ar fi lăsat să continue lucrarea. Dar nu numai duhul Părintelui a reacționat neortodox, ci și mesajul picturilor este eretic, după cum vom vedea mai jos.

Ideea de a picta biserica după vedenii este ne primită de Sfânta Biserică:

CANONUL 91, 87

 A plăcut, ca pretutindenea, prin țarini, și prin vii, altare ca cum spre pomenire de mucenici făcute, întru care nici un trup, ori Moaște (rămășițe) de mucenici, se arată a fi învistierite, de este cu putință, de episcopii cei de loc să se răstoarne. Iar de nu se iartă aceasta pentru gâlcevile publicului, gloatele să se sfătuiască, să nu se adune la locurile acelea. Și acei ce cugetă drept, cu nici o superstiție (credință deșartă) să se lege de acest fel de locuri. Și cu totul nici pomenire de mucenici să se săvârșească, de nu cumva ori vreun trup, ori oarecare rămășițe vor fi, ori din vechime se predanisesc. Iar câte prin visuri, și prin zadarnice descoperiri ale unor oameni, oriunde se află altare așezate, cu tot chipul unele ca acestea se vor netrebnici.

 [Sinod 7, can. 9]

 TÂLCUIRE

 Oarecare ca cum pentru evlavie, ori pentru oarecare vedenii, și zadarnice descoperiri ce le-au văzut în vis zideau case de rugă în nume de mucenici, prin țarini, și prin vii, pentru aceasta canonul acesta rânduiește, că, dacă în acest fel de jertfelnice, nici trup întreg, nici bucăți de trupuri, și rămășițe (Moaște) de mucenici se află învistierite, sau să fie veche predanie, că s-au aflat cândva. Adică, dacă nici cu sfinte mucenicești Moaște s-au sfințit, nici prin obișnuita rugăciune a arhiereului, sau a iereului s-au zidit. Atunci să se risipească, de se va putea. Ori de o popresc aceasta gloatele; atunci pe ele trebuie a le înțelepți și a le sfătui arhiereii, ca să nu se adune într-însele cu evlavie, nici să se amăgească cu disedimonie (credință deșartă) și înșelăciune, că s-ar fi zidit din dumnezeiasca descoperire; [„că diavolul întuneric fiind, de multe ori se închipuiește în îngerul luminii, după dumnezeiescul Pavel, ca să ‎amăgească sufletele oamenilor” (II Corinteni: 11,14)], ci nici pomeniri de ‎mucenici să săvârșească într-însele. Ci dimpotrivă, cu tot chipul să se ‎netrebnicească, și de la evlavie să se scoată.‎[3]

‎160. -“Așijderea, s-a hotărît, ca pretutindenea, altarele, (bisericile) cînd sînt ridicate prin țarini ‎sau vii, ca și cum ar fi întru pomenirea mucenicilor, însă, în ele nu se dovedește a fi așezat ‎vreun tnip și nici moaște ale mucenicilor, de este cu putință, să se distingă de episcopii locului; ‎iar, dacă aceasta nu se poate face din cauza tulburării poporului, totuși oamenii să fie sfătuiți să ‎nu se mai adune acolo și pentru ca cei drept credincioși să nu se lege de aceste”locuri, înșeleți ‎fiind de vreo superstiție, acolo să nu se săvîrșească nicidecum pomenirea mucenicilor, decît ‎numai dacă ar fi vreun tntp sau rămășițe (de ale mucenicilor), sau dacă s-au prcdanisit din ‎vechime, în chip sigur, cum că acolo a fost locuința, moșia, sau locul patimilor vreunui ‎mucenic. Toate altarele (bisericile) care se ridică undeva în urma visurilor și ale falselor ‎descoperiri ale unor oameni de rînd, în tot chipul trebuiesc distruse” -Cart. 83.‎[4]

Ca să înțelegem cum aveau loc vedeniile și cu ce „sfinți” vorbea,

  1. g) Făuritor de arătări în cuplu cu maica Zamfira

Iată cum, după mărturia ucenicilor sfinției sale:

Ai putea depune mărturie pentru lumea noastră?

‎[Trebuie să știm că orice lucrare de înșelare, fie că este vorba de ‎hipnotizator, fie de spiritist, fie de ghicitor, fie de alba-neagra, fie de ‎manipularea mass-media, are trei etape: 1. nedumerirea minții – de pildă ‎la alba-neagra mișcarea cu rapiditate a capacelor ca să nu poată mintea să ‎observe realitatea, la TV mișcarea rapidă a imaginilor, la ghicitori ‎ciudățenii în exprimare sau arătare – 2. câștigarea încrederii – la alba-‎neagra un prieten al prestidigitatorului câștigă bani, La TV se spun ‎adevăruri cunoscute, la ghicitori duhurile necurate arată lucruri de taină ‎ale victimei – și 3. sugestia ‎- la alba-neagra să joci și tu, la TV să primești ‎informația comandată de cei ce plătesc emisiunile, la ghicitori să devi ‎dependent de ei pentru diferite interese personale, fie bani fie reclamă, ‎depinde de ce dorește hipnotizatorul, ca să faci voia lui– n.n.]‎

Se întâmpla la sfârșitul clasei a VIII-a… Anul 1974. Era puțin după prânz, de sărbătoarea Sf. Ilie. Dorina Arnioni, care terminase școala cu diplomă de merit [se sugerează capacitatea ei intelectuală, pentru a se spori credibilitatea povestirii. Diploma de merit totuși poate fi și un indiciu pentru o înălțare ce face propice primirea duhurilor prin această slăbiciune, considerându-se vrednică a fi aleasă de Dumnezeu pentru vederi cerești. Totuși exprimările și descrierea ispitei de mai jos arată că pregătirile sărmanei victime nu au fost în domeniul învățăturii Ortodoxe, nu numai atunci, când nu se putea, dar nici până la data relatării. De unde se vede că roadele lucrării de mai jos a Părintelui Arsenie Boca nu era spre pocăință, spre schimbarea minții în adevăr, spre întoarcerea la Ortodoxie, ci doar spre propriul cult. De altfel, în general, datorită acestui mod fascinant de a lucra în ucenici, următorii sfinției sale nu au darul discernământului Ortodox, ci iau lucrurile de bune fără a le cerceta, din admirația fără măsură față de persoana celui atât de venerat, încât anulează orice îndrăzneală de a verifica după Sfânta Tradiție dacă sunt adevărate și bune sau nu învățăturile sfinției sale. De aceea putem vedea în cărțile preacuvioșiei sale, și cele despre el, necenzurate, atâtea evidențe despre amăgitoarea lucrare pe care a intreprins-o – n.n.], se întorcea de la cumpărături [deja vedem unul din motivele ispitei. În loc să meargă la Sfânta Biserică, măcar pentru binecuvântarea de la sfârșitul Sfintei Liturghii, care, după cum vedem mai jos, era tocmai spre final, copila era la cumpărături ‎– n.n.],

de la singurul magazin din sat. Avusese cu ea 100 de lei. Aceștia erau banii pe care îi lua mereu, când mergea la cumpărături, o dată pe săptămână. După estimările de acasă, suma aceasta ajungea pentru necesarul prevăzut și mai rămânea și rest…

Lumea se întorcea de la biserică. Se umpluse de credincioși poteca dinspre biserică spre sat. Dintr-odată, copilei îi atrag atenția două siluete negre, îmbrăcate foarte ciudat. Nu îți puteai da seama ce sunt, de fapt: bărbați, femei, oameni normali sau nu foarte normali… [conștiința și bunul simț erau alarmate din realitatea ce i se prezenta ‎– n.n.]

De aici, totul ține de minune, de pronia lui Dumnezeu…

„Eu locuiam lângă biserică, la numărul 64. Nu era pod atunci, în dreptul nostru, peste pârâu. Intram în sat trecând peste apă. Când am dat să cobor spre albie, am rămas surprinsă de două siluete negre. Erau îmbrăcați tare ciudat [iată nedumerirea minții– n.n.]. în haine mai mult femeiești. însă în zona capului emanau lumină! Te simțeai iradiat de lumină! Dar iradiat la modul benefic.

Când am dat să cobor, simțeam că mă ard privirile lor. Am dat Bună ziua. Și întrebarea a venit: „Locuiești acolo sau aici?”„Aici!” Și atunci o lumină așa, neobișnuită, m-a străfulgerat! Ochii persoanei din fața mea, inițial negri, apoi verzi, s-au făcut albaștri! [din nestatornicia culorii ochilor se vede ce lumină subfirească, nălucitoare, emana și lucra prin ei. Este cunoscut că arătările demonice sunt caracterizate prin această ardere a privirii ‎– n.n.],Și mi-a zis atât: Pentru tine am venit! [atac prin laudă, arătându-i interesul deosebit pentru persoana ei, spre a se deschide poarta mândriei ‎– n.n.]

Pe atunci, ni se spunea la școală: 0 să mergeți prin oraș, o să. vedeți tot soiul de oameni deghizați! Să n-aveți încredere în ei! L-am mai fixat o dată cu privirea, întrebându-mă: Cum pentru mine? Ce importanță am eu? Sunt un individ oarecare… Sunt așa de neînsemnată/ Cum să vină pentru mine?

Și la început m-am gândit că vor bani. Dumnezeu e deasupra și știe ce-am simțit și ce gândesc… Aveam cumpărăturile în plasă, în mâna stângă și, în rochița cu care eram îmbrăcată, în buzunarul drept, țineam restul de bani ce îl primisem de la cumpărături: o hârtie de zece lei, mov. Surpriza a venit îndată. Pentru tine am venit, a spus Părintele. Era Părintele Arsenie, cu măicuța Zamfira. Una dintre persoane era mai tânără și mai feminină. Iar cealaltă era în haină neagră, dar pe deasupra avea o haină ca de țigancă [sărmana fată. Tensionată între surprinderea unui aspect foarte sugestiv al realității și fascinație. Dacă ar fi știut că lucrarea de hipnoză este comună și magiei negre și celei albe lucrate de țigănci, dar și celor înșelați… ar fi fost scutită de cele ce urmau ‎– n.n.]. Eu cu țiganca asta, cu ghilimelele de rigoare, m-am mai întâlnit ulterior și în Deva. Și era fără ciorap în pantof bărbătesc. [din nou ciudățenii spre nedumerirea minții, ca toate amănuntele de până acum. Ce diferență față de arătarea cea smerită a Sfinților… ‎– n.n.]. Părintele, deci, m-a întrebat unde locuiesc și a zis că pentru tine am venit, după care a continuat spunând: Am venit să-ți spun prin ce-ai să treci.

Știu că mi-a mai zis: Spune-mi data nașterii. Și am impresia că parcă deschidea o carte cerească, din care, uitându-se prin mine, undeva, îmi spunea… Te cheamă cu A, cu D și cu C. Adică Arnioni Dorina Constanța. [iată câștigarea încrederii– n.n.].

Chiar atunci treceau două femei în drum. Erau niște vecine, care mi-au strigat: Ce stai de vorbă cu străinii ăia! Ce să-ți spună ție? Nu te lăsa influențată! Ce a fost am văzut, ce-o fi om vedea… [ Dumnezeu îi trimitea prin oamenii ce veneau de la Sfânta Biserică sfatul bun spre a se feri de primejdie. Ce bine ar fi fost ca din smerenie copila să asculte de ei și nu de ucigașa curiozitate ‎– n.n.]. Dar Părintele zice: Hotărâște-te dacă vrei sau nu să îți spun prin ce ai să treci! Eu am venit pentru tine! Voi da socoteală… în momentul în care a zis voi da socoteală! Eu am venit, e treaba ta dacă vrei, am înțeles că nu mă forțează [iară și iară câștigarea încrederii. Dar nu numai atât. Diavolul are nevoie de consimțământul tău ca să intre în tine și harul să se îndepărteze. El vrea să forțeze, dar, Dumnezeu nu-l lasă și nici el nu are vreun avantaj dacă nu ți-a cucerit voința‎ – n.n.]. Și atunci am zis: Sunt de acord să-mi spuneți, dar bani n-am să vă dau… Părintele mi-a răspuns: Nu ți-a cerut nimeni bani! Ți-am cerut doar să mă asculți și să iei aminte [interesul Părintelui nu era pentru bani, ci doar pentru minte, ca să fie ascultat și urmat de cât mai mulți ‎– n.n.]! Și am zis: Dar nu pot asculta aici, pentru că mă spun doamnele acelea și se poate afla la școală și am probleme [deja conștiința îi spunea că face lucruri de rușine și că trebuie să se ascundă ‎– n.n.]. îmi era teamă nu de școala din sat, ci că m-ar fi putut reclama la liceu. Se făceau multe lucruri de genul acesta pe atunci… Și atunci zice: No, hai unde crezi că nu ne aude nimeni. Și am luat-o pe drum încet. Maica Zamfira s-a despărțit de noi și s-a dus la cineva în sat, să îl aștepte. Pe drum în jos am ajuns la numărul 1. Acolo, era un singur corp de clădire – cel dinspre sat, nu cele două care sunt acum. Corpul de clădire dinspre sat era doar în roșu, construit de un om care avea doi copii și care locuia în Pâran. Pe o holdă a mamei lui, a construit casa pentru al doilea copil. Acolo, erau mărăcinișuri pe dunga apei, și în fața casei aceleia, omul curățase. Erau trei sălcii plantate și Părintele a intrat și s-a așezat pe iarbă, între sălcii. Pe drum, Părintele a dus ușor mâna în buzunarul drept și a scos o iconiță cu Maica Domnului, cu Fiul în brațe [câștigarea încrederii. Este cunoscut că foarte mulți vrăjitori recurg al Sfintele Icoane, la Sfânta Scriptură și la rugăciuni pentru a cuceri pe cei naivi ‎– n.n.]. Văzusem una identică, atunci când eram în clasa a Vl-a, în vacanța de Paști, la mănăstirea Neamțului. I-am iubit enorm pe dascălii mei, pentru că ne-au dus în țară două săptămâni și am văzut multe locuri minunate, între care și mănăstirea Neamțului. Și m-a întrebat: «Știi ce am aici?» «Da», am spus. Crezi că există Maica și Fiul? La biserică mergi? S-a așezat sub salcie și a ținut iconița și a zis: Fă cruce cu bani de hârtie [iată un gest ce ar fi trebuit să-i dea de gândit. Este specific ghicitorilor: Părintele Paisie spunea că magia este o împletire între înșelăciune si lucrare demonică. Diavolul se străduiește ‎întotdeauna să se disimuleze pentru a-i amăgi pe oameni, însă Dumnezeu nu-i îngăduie să se camufleze deplin, căci ‎altfel nimeni nu s-ar mai putea elibera din mrejele lui. întotdeauna vor rămâne expuse vreun „corn” sau vreo ‎‎„codită”, asa încât oamenii să prindă de veste si să se păzească[1].‎ – n.n.]! Am înmărmurit! înainte, zisese că nu vrea bani. Nu știam atunci că-i Părintele… Numai atâta mi-a spus, că a venit pentru mine și că voi da socoteală. Dar acel voi da socoteală m-a hotărât. Fă cruce cu bani de hârtie! Parcă înainte zisese că nu vrea bani! Și am întrebat: «Dar ați zis că nu vreți bani!» «Eu nu vreau. Dar ți-am spus că știu că ai. Ai în buzunarul drept o hârtie de zece lei!» Când am dat să-i scot, o zis: Nu-i nevoie! Acolo unde te duci, tu să ai bine grijă de ei, că vei avea mare nevoie! Ai grijă unde-i pui! O să vină vremuri când o să ai mare nevoie de ei [iar câștigarea încrederii prin ghicirea prin duh pitonicesc, a unor lucruri deșarte și un adevăr general valabil, numit truism ‎– n.n.]! Și Părintele a continuat: Acolo unde mă duc eu, nu am ce face cu ei! Iar de la iconiță, m-a întrebat: Mergi la biserică? N-aveți necaz la școală? Cu cine mergi? Și i-am explicat, ca dumneavoastră, că mai veneam la curățenie cu părinții. Și ce icoană te-a impresionat în biserică?, m-a întrebat. Și i-am spus că Botezul din apa Iordanului. Doamne, eram uluită cum Domnul Vieții S-a plecat în fața unui pământean și a acceptat o purtare obișnuită, chit că era Dumnezeu! Niciodată nu am reușit să înțeleg aceasta, până mai acum câțiva ani, când s-a împlinit cuvântul și mi-a fost trimisă copila, care o mers la olimpiadă la religie

[iată la ce se rezumau cercetările în domeniul Ortodoxiei a bietei femei: impresii emotive și informații de la copilul ei cu care se mândrea. Unde este cercetarea pe viață și moarte a adevărului care trebuie să caracterizeze orice creștin serios, ce dorește mai presus de orice să știe ce să facă pentru a se mântui? Unde este citirea din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți? Unde este lucrarea de vedere a păcatului propriu și al neputințelor ce avariază firea! ‎– n.n.]‎,

ca să mă facă să înțeleg cum atâta Slavă S-a putut smeri atât de mult, încât să Se poarte ca cel mai simplu om! Și Duhul în chip de Porumbel… Deci toată Trinitatea, tot Absolutul adunat într-o imagine! Și-atunci m-a întrebat Părintele ce rugăciuni știu. Știam din rugăciunile de seară; le ziceam cu mama. Am zis Tatăl nostru, am zis Născătoare, am zis Preasfântă Treime și, când am zis împărate Ceresc – urma să zic și îngerașul, atâta știam —, Părintele mi-a luat mâinile și a zis: Nu așa! Mâinile se pun așa, în semnul Crucii. Repet, nu știam că-i preot, nu știam cine este, dar simțeam că este special și deosebit. Ei, în momentul în care s-a rugat smerit și simplu împărate Ceresc, ceva m-a cutremurat! Cine l-a auzit pe Părintele rugându-se nu mai poate să se roage oricum! Vistierul Bunătății…, ziceam eu. Erau, de fapt, niște cuvinte pe care nu le înțelegeam. însă Părintele spunea: Vistier al Bunătăților

[iată de ce era așa de special și deosebit: îndrăznea să schimbe conținutul sfintelor rugăciuni insuflate de Sfântul Duh. Noi credem că singurul adevărat Vistier al Bunătăților este Dumnezeu, de aceea spunem VISTIERUL pe când Părintele Arsenie Boca îl devalorizează numindu-L doar un vistier printre alții ‎– n.n.]‎!

Părintele mi-a arătat cum să țin mâinile când mă rog, și în momentul în care Părintele a ridicat mâna, aveam senzația că e mâna Iui Iisus! Aveam senzația că văd urmele cuielor în palme [iată și celebrele stigmate! Lucrarea înșelătoare a diavolului atât de mult avansează în fire că până la urmă pecetluiește chiar și trupul. Ea nu este prezentă, cu mila lui Dumnezeu, la nici un Ortodox, în schimb apare din abundență la falșii sfinți ai romano-catolicismului de după despărțirea de Sfânta Biserică a Apusului, și este evidentă atât în trup dar mai ales în mentalitatea celui atât de mult iubit de Părintele Arsenie Boca încât l-a trecut în ceata Sfinților din Biserica Drăgănescu: Francisc de Assisi. Vom vedea mai jos că, de fapt, stigmatele sunt o lucrare amăgitoare cu care străpunge diavolul trupul celor care vor să îl înlocuiască pe Hristos, numiți de Sfânta Scriptură antihriști: 1Io 2:18 Fiilor, ceasul cel de apoi este; și precum ați auzit că antihrist vine, și acum antihriști mulți s’au făcut; dintru aceasta cunoaștem că ceasul cel de apoi este.– n.n.]! Și-mi ziceam: Nu poate fi un om obișnuit! Nu poate fi o țigancă! Are o mână fină ca de pictor! Și semn că Părintele știa ce gândeam, zice: Nu mă mai tulbura [cum s-ar putea tulbura un Sfânt? ‎– n.n.]! Timpul meu e limitat [iată graba care presează mintea, nelăsându-o să analizeze și să primească în deplină libertate ce i se oferă. Este unul din cei trei de 6 diavolești ce formează pecetea lui antihrist: mintea pripită. După Sfântul Vasile cel Mare, tot lucrul făcut în grabă nu este lucru bun ‎– n.n.]! Și-așa mă așteaptă de mult… Lasă-mă să-ți spun de ce am venit!

In momentul în care Părintele a zis împărate Ceresc, repet, am simțit o învăluire [învăluirea nu este dată de Sfinții lui Dumnezeu care aduc o reală pace și o întărire a libertății. Iac 1:6 Iar să ceară cu credință, nimic îndoindu-se. Pentru că cel ce se îndoește, asemenea este cu valul mărei care de vânturi se aruncă și se învăluește.– n.n.] și o liniștire [aceasta este mimată de duhul acediei când vrea să cucerească încrederea prin false simțiri duhovnicești ‎– n.n.] . Apoi, m-a învățat ca, de câte ori voi da de greutăți, să rostesc rugăciunea inimii și inclusiv să am grijă la felul în care respir, la dozarea respirației. Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, până aici te înalți, inspirând, iar la păcătosul ajung la condiția mea de căzut [unde este accentul pe smerenie în rugăciunea lăuntrică? Rugăciunea lui Iisus este prezentată ca tehnică a trupului iar nu ca esență a pocăinței. De ce nu o învață că trebuie a se considera cea mai păcătoasă, dar să păstreze nădejdea în mila lui Dumnezeu, cum ne învață Filocalia? ‎– n.n.].

întrebarea a venit apoi: Ce dorești să faci în viață? Am zis: «Să-L slujesc pe Dumnezeu!» «Cum? Că pe Dumnezeu Îl poți sluji în mai multe forme. Ce crezi tu că vrei să faci?» «Păi, să am grijă de familie. Să am grijă de bătrâni…» [preocupările ei nu erau pentru lucrarea lăuntrică sau pentru slujirea autentică a lui Dumnezeu ci pentru faptele sociale lăudate atât de comuniști și de romano-catolici și atât de apreciate azi. Ele sunt o bună slugă dar un rău stăpân, ca tot ce este nevoință trupească ‎– n.n.] Și zice: Ei bine, dar dacă vei lua această hotărâre, slujirea lui Dumnezeu se face numai în adevăr și în curățenie [ce cuvânt frumos. Mai frumos ar fi fost curăție. Dar de ce o descurajează mai apoi? ‎– n.n.] . Ești sigură că într-o zi n-o să-ți pară rău? Nu ai vrea bani în bănci, mașini luxoase, un soț care să te iubească, o familie încărcată cu tot felul de bunătăți? Luxul mi se părea un apanaj – așa se spunea în școală pe atunci – al burgheziei. Mașini luxoase… Venea Părintele din sat uneori și nu avea o mașină foarte luxoasă. In rest, două-trei mai treceau din când în când. Dorința mea era să fiu de folos, să nu cad din ascultare. Așa fusesem crescută: că suntem trimiși pe pământ să împlinim anumite misiuni, și Dumnezeu n-o să ne lase la greu [iar observăm că nu era lămurită cu scopul vieții, doar era o biată copilă îndoctrinată greșit. Dorința ei era să slujească lui Dumnezeu ca să-i fie bine pe pământ, fără a avea perspectiva universului nevăzut lăuntric și al dezmărginirii ‎– n.n.] . Și am spus, am cerut să facă ce vrea Domnul cu viața mea [iar un cuvânt foarte frumos ‎– n.n.] . Și mereu zicea Părintele: Dar crezi în Cer? Până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții [ce cuvânt diavolesc, specific ateilor! De altfel și copila a reacționat corect – n.n.] ! Și-atunci îmi amintesc că am avut o reacție foarte dură. L-am prins de mâna dreaptă și i-am zis: «Sfinții nu mănâncă pe nimeni! Sfinții sunt vii!» «Dar crezi asta?», mă întreba, și Părintele atunci se lumina și zicea: «Dacă dorești să slujești Cerul [de ce așa de impersonal? De ce nu-i spune să slujească pe Hristos, pe dulcele Iisus? ‎de ce se ferește de numele care leagă atât de tainic pe chemător de Cel chemat? – n.n.] ‎ , vei fi sprijinită! Se cheamă că faci parte din Biserica luptătoare. Te va sprijini oriunde Biserica triumfătoare, dar condiția este să nu abandonezi! Vei putea să faci foarte mult, dar vei apuca și vei spune adevărul și dușmanii te vor împiedica!» «Care?» Aproape zeflemitor întrebam. «Turcii, rușii?» «Mult mai aproape! Să te ferești de persoanele cu nume de Sfânt!» [ce gând hulitor! Mult mai bine ar fi fost să-i spună adevărul: să te ferești de persoanele cu renume de Sfântul ce vor să te stăpânească prin false proorocii și minuni în simțire și imaginație, ca să te abată de la singura lucrare mântuitoare: pocăința ‎– n.n.]

Sunt fericită și astăzi când aflu că li se dau pruncilor nume de Sfinți. Părintele propovăduia asta și lumea creștină spune să încredințăm copiii unui patron spiritual. Dar atunci Părintele mi-a spus: Vei avea mari necazuri cu o persoană cu nume de Sfânt! Apoi, a zis: Conducătorul de acum va cădea [asta o propovăduia și Grig Bivolaru, numit prooroc și Sfânt de adepții lui ‎– n.n.] ! Vei avea salcie la poartă: casa asta va fi a ta! Și mi-a arătat casa… [Iată acum prima parte a sugestiei hipnotice: să cumpere acea casă, când va putea, ca să aibă dovada certă că hipnotizatorul este și prooroc ‎– n.n.] Era casa unde m-am întâlnit cu dumneavoastră. Nu puteam să cred – nu că n-aș fi crezut ce-mi spune, dar pe calcul nu mergea nicicum! Omul acela avea doi copii; cum să ajungă casa aceea a mea? Băieții lui erau mici amândoi. Nu puteam, prin căsătorie cu unul dintre ei, să dobândesc casa. Iar noi, de aici, aveam casă cumpărată în Șura Mică, o casă cu etaj. Dăduserăm 50.000 de lei, în banii aceia. Poate cât acum mai bine de 500 de milioane. Și n-aveam cum să mai cumpărăm o casă și nici de ce. Și zice: Dacă vei alege să-L slujești pe Domnul casa asta va fi a ta! Dar să nu te bagi în bănci, mi-a spus, și să te ferești de lipitori!

Credeți-mă că, într-o vară, trecând la holdă, pe aici, pe pârâuașul ăsta, erau lipitori – animăluțe mici, niște viermuleți de apă. Săream peste pârâu, să nu mă atingă. Am înțeles abia după ce — nici nu mai știu cum să formulez – toată vlaga au supt-o din mine unii și alții, care fac lipeala, numai să câștige ei, la ce s-a referit Părintele. Dar îndrăznesc să sper că toate sunt îngăduite de Dumnezeu și de toate a știut Dumnezeu, pentru a ne trece prin probele de foc. [ce ușor este, vorbind în dodii general valabile, ca oamenii creduli să-și lipească mintea de vreo interpretare prin care potrivește vreo întâmplare cu acel cuvânt, dându-i sens de proorocie. Cu adevărat o astfel de lucrare este o lipitoare ce suge de vlagă rațiunea lăsându-o fără discernământ ‎– n.n.]

Deci a spus: Să nu te bagi în bănci! Și eu am zis: Dar eu am fost în bănci, Părinte! [săracul copil naiv. Credea că este vorba de băncuțe ‎– n.n.] Și nu mi s-a întâmplat niciun rău. Acolo, la mesteacăni, ne-au dus dascălii să vedem o școală — la noi erau doi copii într-o bancă — în care băncile erau atât de mari, de lemn, încât încăpeau trei copii într-o bancă! Și zice: Nu mă mai întrerupe! Timpul meu e limitat! De două ori mi-a spus asta. Și-așa m-așteaptă de mult…

 

[un Sfânt ar fi surâs inocenței și ar fi lămurit copila. Ba mai mult, vorbind în Sfântul Duh i-ar fi spus exact acele cuvinte pe înțelesul ei, surprinzându-i atât nedumerirea, cât și starea sufletului cu precizie dându-i și răspunsul exact care să o construiască, fiindcă Dumnezeu –Cuvântul se pogoară la mintea fiecăruia, cunoscându-o și ducându-o la a Îl cunoaște, nu în ai spori neștiința, deci păcatul. 1Co 2:16 Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l învețe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos.‎ Această patinare în înțelesuri, ghiciturile cum le numește chiar femeia mai jos, sunt specifice lucrării diavolilor care nu ne cunosc ci ne ghicesc, vrând să pună stăpânire pe noi prin informație. Este curiozitatea morbidă demonică ce vrea să afle gândurile și stările noastre lăuntrice ca să ne poată manipula și robi lor – n.n.] ‎

Și dintr-o dată mi-a spus: Acum nu mă atinge!Așteaptă puțin! S-a lăsat ușor pe spate, a dobândit o paloare ca de mort, a vibrat puțin și am crezut că a leșinat. Vibrația respectivă m-a dus cu gândul la faptul că sunt bolnavi pe care trebuie să-i zgâlțâi ca să își revină.

[Bună comparație. Este tipică pentru bolnavii de epilepsie și cei posedați: Mar 9:20 Și l-au adus pre el la dânsul. Și văzându’l pre dânsul, îndată duhul l-a scuturat pre el, și căzând la pământ, se tăvălia aspumând.. Așa proorocea și Mahomed: Pentru minciuno-Prorocul Moamet, și pentru eresul lui[2][3]

  • 1 Când împărățea Iraclie, s-a arătat la Răsărit Moamet cel în toată lumea prihănit, care s-a născut în anul 560 în cetatea Mekke a Arabiei Pustie, nu departe de Marea Roșie, și păscător de cămile fiind a Doamnei sale Kadige[4], s-a făcut și bărbat al ei, cu farmece înduplecându-o pe ea. Iar venind el oare când în Palestina, se întâlnea în adunări cu Iudeii și cu Creștinii, și lua de la dânșii oare care Scripturelnice cuvinte, în sfârșit din feluri de eresuri plăsmuind un noian ciudat l-a întărit.
  • 2 Și având el drac, cădea la pământ, și aspuma[5], de care să mâhnea Doamna și muierea lui. Și văzând el pe muierea sa că se amărăște așa, învățat fiind de un monah Serghie, zicea ei, că Arhanghelul Gavriil din cer vine către el și îl învață oare care taine Dumnezeiești și ascunse, și ca cum nesuferind privirea Îngerului face acest fel de chipuri, căzând la pământ ca un îndrăcit. Și cum că așa era lucrul, mărturisea și pomenitul monah Serghie, care întru răutate îl covârșea, care pentru credința sa cea rea a fost gonit din Vizantia, și acolo era surghiunit. Acesta vrând să încredințeze pe muierea lui Moamet, îi zicea că cu adevărat la toți Prorocii același Gavriil se trimite. Iar ea, crezând cuvintele minciunii prietenului, și lepădând rușinea, și mai ales fălindu-se că împreună locuiește cu prorocul, cuvântul acesta l-a scos către celelalte muieri și a spus celor de o seminție cu dânsa și de la dânsele a ieșit cuvântul către bărbați și așa nume de proroc spurcatul acela a câștigat lângă cei de o seminție cu dânsul, precum scrie Chedrino, Zonara, Pavel Diaconul, Sigivertus Gemblachinsiul, Avva Oursper în cronicile lor din anii lui Iraclie, și mulți alții.‎ De aici mai vedem că avem și o altă asemănare cu Mahomed. Și Părintelui Arsenie Boca i s-a răspândit faima de Sfânt tot de la femei, începând cu Maica Zamfira.

De asemenea, putem întâlni delirul mistic în tulburarea afectiva bipolara cunoscuta și ca psihoza maniaco-depresiva, fie în faza depresiva – în episodul depresiv major, cu elemente psihotice, melancoliforme, fie în episodul maniacal, expansiv, unde este trăit ca o stare de exaltare. În depresia majora cu elemente psihotice, ideile delirante se pot însoți de idei de ruina și de idei de inutilitate, nedemnitate și umilință, bolnavul considerându-se nevrednic de dragostea lui Dumnezeu sau a semenilor săi, refuzând sa primească orice fel de ajutor, atenție sau compasiune. Pe de alta parte, în episodul maniacal, alături de delirul mistic, apare de cele mai multe ori un delir de grandoare și omnipotență. Bolnavul are convingerea ca este o persoana însemnată care poruncește celorlați, îi păstorește. Delirul mistic se poate manifesta și în psihozele din epilepsie (în special din epilepsia temporala), în care pot apărea viziuni, senzații sublime însoțite de o lumina strălucitoare (denumita de William James fotism sau ceea ce neurologii de azi considera a fi aura vizuala). […]

Autori: dr. Letiția Dobranici și dr. Eugen Ștefănuț [6]

 – n.n.]

 A stat așa, o vreme, nemișcat, vibrând, după care a surâs, dintr-o dată, și a zis: Nu e cazul! Am avut puțină treabă! Ce treabă a avut am înțeles după ce ne-am întors cu Părintele, când am ajuns la femeia care cântă la strană aici și care are casa pe colțul spre Prislop, unde, de fapt, o lăsase pe Măicuța Zamfira. Vibrația respectivă sunt absolut convinsă că a fost dorința Măicuței, care trecuse de limita așteptării și probabil se îngrijora de Părintele, că întârziase să ajungă. Sunt absolut convinsă că Părintele stăpânea tehnica tele-portării [iată cum de la mistica mahomedană ajungem la cea din science fiction sau lucrări demonice cu măști științifice ‎– n.n.] . Nu pot s-o demonstrez, dar sunt absolut convinsă, pentru că femeia asta, când ne-am întors, a zis: Dorinuța, unde l-ai dus pe Părintele? Că tot așteptă ălălalt [după Mahomed și Maica Zamfira, poate Arhanghelul Gavriil, dar s-ar fi adresat cu sfială Sfântul acela, spunând însă ălălalt nu se arată doar vorbirea vulgară ci înțelegem că era vorba de celălalt, din echipa adversă: 2Co 11:13 Că unii ca aceia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, închipuindu-se întru apostolii lui Hristos,:14 Și nu este de minunat; că însuș satana se preface în înger de lumină.:15 Nu este dar lucru mare de se prefac și slujitorii lui ca slujitorii dreptăței; cărora va fi sfarșitul după faptele lor.– n.n.] aci și de la o vreme se duse după voi. Deci, după ce Părintele și-a revenit din mini-leșinul acela, în care plecase să o liniștească pe maică, mi-a surâs, și ochii i s-au făcut din nou de Cer. A revenit din paloarea aceea ca de mort, vă spun! Deci eu țineam de mână un trup, în timp ce, îndrăznesc să cred că astralul

[săraca femeie, și acum credea în ocultism și învățăturile preluate de la demoni prin spiritism, astrologie și hinduismul mascat în știință cu o supramască de creștinism apusean, numit antroposofie. Iată roadele lucrării înșelătoare pe care a făcut-o Părintele Arsenie Boca asupra ucenicilor sfinției sale, fiindcă, după cum vom vedea mai jos,‎ era un ucenic și mare admirator al lui Rudolf Steiner, fondatorul antroposofiei– n.n.]

se dusese și se întorsese

[aici ajungem de la mistica science fiction la cea romano-catolică Faimosul sfânt al Italiei, Părintele Pio, și-a falsificat ‎stigmatele de pe mâini care aduceau aminte de rănile lui Iisus, ‎susține o carte a unui istoric din Peninsulă, citată de Daily Mail.‎ Biserica a fost convinsă că rănile de pe mâinile Părintelui ‎Pio, care au sângerat timp de 50 de ani, erau autentice. La fel ‎au crezut și milioanele de adepți ale fostului călugăr capucin, ‎adepți care mai credeau că Pio are puteri tămăduitoare și ‎abilitatea de a fi în două locuri în același timp[7].‎ ‎– n.n.] ‎‎.

Atunci Părintele mi-a pus o întrebare de genul:

«Crezi în lumea Cerului?»

[dar de ce să nu creadă în Hristos ci în astral? ‎– n.n.]

  «Da!» «Dar ce te face să crezi că există Rai?»

[dar de ce să nu creadă. Ce rost au aceste întrebări care subminează credința introducând șovăiala? ‎– n.n.]

 -am spus că, atunci când adorm, visez că mă duc în sus și văd Raiul așa cum îl știu descris la biserică, și când mă zgâlțâie părinții să mă trezesc, plâng. Dar visezi urât?, m-a întrebat Părintele.

[dacă avea Sfântul Duh ar fi știut ce visează[8]. De ce tot acest interogatoriu ca să pună stăpânire pe mintea ei? ‎– n.n.]

 «Nu! Visez grădini frumoase, Raiul..,» «Păi și atunci de ce plângi?» «Pentru că mă rupe de vis trezirea…» Și Părintele a râs.

 [Mar 5:40 Și-L luau în râs. Iar El, scoțându-i pe toți afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei și pe cei ce îl însoțeau și a intrat unde era copila. Luc 6:25 Vai vouă celor ce sunteți sătui acum, că veți flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui.:26 Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot așa făceau proorocilor mincinoși părinții lor. ‎– n.n.] ‎

 Atunci, a venit întrebarea: «Ai putea depune mărturie pentru lumea noastră?»

[iată acum pentru ce a venit Părintele Arsenie Boca. Care era interesul lui personal și principala sugestie hipnotică care vedem că a funcționat după atâția ani. De ce era nevoie să vorbească așa cifrat. De ce să nu depună copila mărturie pentru Hristos ci pentru Cer? De ce să nu împlinească porunca Evangheliei: Mat 10:32 Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu cere Mântuitorul să mărturisim cerurile ce pe El. Explicația o găsim tot în Sfânta Scriptură: Efe 6:11 Îmbrăcați-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împrotiva meșteșugirilor diavolului.12 Căci nu ne este nouă lupta împrotiva trupului și a sângelui; ci împrotiva începătoriilor și a domniilor, și a stăpânitorilor întunerecului veacului acestuia, împrotiva duhurilor răutăței întru cele cerești. Copila nu era chemată să mărturisească împărăția Cerurilor ci să depună mărturie ca pentru sfințenie despre stăpânitorii întunericului veacului acestuia, despre duhurile răutății întru cele cerești, sau din văzduh, sau din cer – fiindcă cerul în Sfânta Scriptură are sensul și de aer, și de tărie, și de văzduh, și de împărăția Cerurilor – despre vameșii care vor închinare ca unor zei, la păgâni, ca unor extratereștri de la atei, ca unor sfinți de la creștinii înșelați, de a cărui parte Părintele Arsenie Boca a căutat prin felul lucrării sale amăgite să fie părtaș, suferind o mare rătăcire ‎– n.n.]

«Lumea noastră însemnând ce?»

[sărmana copilă. Conștiința îi vădea ciudățenia exprimării, doar ea știa de RAI, dar neavând discernământ nu a lucrat până la capăt această alarmă care îi tot suna în minte: nu primi amăgirea, nu este Ortodoxie ce ți se predă ‎– n.n.]

«Lumea slujitorilor Cerului»

[după cum este prezentată aici seamnă foarte mult cu lumea astralului, de la ocultiști. De altfel, după cum am văzut mai sus, la aceasta duce credința sugerată hipnotic de preacuvioșia sa ‎– n.n.] ,

a precizat Părintele. «Deci pentru ce să depun mărturie?» «Pentru lucrarea Cerului în lume.» «Asta poate să depună oricine, orice element din creație, de la mugur și până la poarta Cerului, toate vorbesc! Absolut toată rânduiala din Univers vorbește despre Creație, despre Cer…»

«Și atunci poți depune sau nu poți depune mărturie?» «Păi toți spun!» «Care toți?» «Toți oamenii din lume pot depune mărturie despre esența lor divină

[vai ce necunoaștere. Nu avem esență divină, ci chip dumnezeiesc. Esența divină este credința panteistă a păgînilor! ‎Iar Părintele necunoscând aceasta sau, mai grav, crezînd aceasta, nu o corectează, cum ar fi făcut orice învățător creștin, mai ales dacă ar fi fost trimis să o ajute pentru mântuire – n.n.],

pentru că atâta vreme cât are suflarea lui Dumnezeu în el…» Și atunci, Părintele a spus: Toți pot, dar nu toți vor!

Iar în momentul în care m-a întrebat dacă vreau să aleg să slujesc Cerul și să fac parte din Biserica Luptătoare, a zis: Dar pentru asta trebuie să mănânci ce trimite duhul Bisericii din Efes

[Aici Părintele vorbește apocaliptic. Probabil era obișnuit cu astfel de vedenii, fiindcă răstălmăcirea apocalipsei este cea mai frecventă lucrare de înșelare. Dar noi spunem, nu să mînânce biata femeie ce-i trimite duhul înșelător Bisericii din Efes, ci să urmeze ce-I trimite Mântuitorul: Apo 1:10 Fost-am în Duh într’o zi de Duminică, și am auzit după mine glas mare ca de trâmbiță,:11 Zicând: eu sunt Alfa și Omega, cel dintâiu și cel de pre urmă, și ce vezi, scrie în carte, și o trimite celor șapte biserici ce sunt în Asia: la Efes si la Smirna și la Pergam și la Tiatira și la Sardes și la Filadelfia și la Laodichia. […]Apo 2:1 Îngerului bisericei Efesului scrie: acestea zice cel ce ține cele șapte stele în dreapta sa, cel ce umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur; 2 Știu faptele tale, și osteneala ta, și răbdarea ta, și cum că nu poți suferi pre cei răi; și ai ispitit pre cei ce se zic pre sine apostoli, și nu sunt, și i-ai aflat pre ei mincinoși; 3 Și ai purtat, și ai răbdare, și pentru numele meu te-ai ostenit și nu ai încetat. 4 Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. 5 Drept aceea adu’ți aminte de unde ai căzut, și te pocăește, și fă faptele cele dintâi; iar de nu, vin la tine curând, și voiu mișca sfeșnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi. 6 Ci aceasta ai, că urăști faptele Nicolaitenilor, care și eu le urăsc.. Dacă ar fi făcut așa, ar fi respins lucrarea plină de îndulcire de sine sugestionată de preacuvioșia sa, după cum Biserica din Efes a ispitit mult pe cei ce se numesc apostoli, dar nu sunt ci se află mincinoși, cât și faptele rușinoase ale primilor eretici numiți nicolaiți, ce propovăduiau îndulcirea trupească prin împreunare ca fiind mântuitoare, după cum și Părintele o sugerează în învățăturile sale care folosesc o genetică și fiziologie neînțeleasă și răstălmăcită, că femeia ar avea nevoie de împreunarea cu bărbatul ca să fie sănătoasă – n.n.]

Și întrebarea mea a mai fost, acolo, la poartă: «Bine, dar dacă eu aleg calea asta, se cheamă că voi rămâne singură… De mine cine va avea grijă la bătrânețe?» «îți va fi trimisă o fetiță.» N-a spus: ai să naști o fetiță. N-a spus: vei avea. Ci: îți va fi trimisă o fetiță.

[Specific pentru vorbirea falșilor prooroci este ambiguitatea. Nu a spus se va naște, nici vei avea, ci va fi trimisă ca și de o va naște, și de o va avea, și de o va cunoaște să poată interpreta că i-a fost trimisă. Să poată în orice fată din viața ei a vedea o împlinire a proorociei ‎– n.n.]

 «Și din ce vom trăi? Voi scrie cărți?…» Că noi făceam compuneri deosebite și mă tot lăudau dascălii că voi ajunge departe cu scrisul. «Vei scrie o singură carte, și asta profesională, pe care ți-o va scrie fetița care îți va fi trimisă…» Mi-a spus inclusiv făptui că fetița va trece două cumpene grele.

[Dar ce om nu trece prin cumpene, căreia i se par cele mai grele? ‎– n.n.]

  Am vrut iar să spun ceva. Și zice: Nu mă mai întrerupe!

[Sfinții Părinți spun că una din formele mândriei este a nu suporta să fi întrerupt când vorbești ‎– n.n.]

 Mereu îmi spunea: Nu mă mai întrerupe!

[este foarte interesantă și prezența acestor repetiții ca de tonomat. Sfântul Duh nu face așa, el nu dă șovăială și bâlbâială ci transmite un mesaj lin, plin de stăpânire dumnezeiască, deci smerit. De altfel, din astfel de lucruri secundare, se vede clar că toată pățania nu este inventată. La ce pregătire precară spirituală și analfabetism duhovnicesc are sărmana victimă, nu ar fi putut inventa atâta lux de amănunte, autentice pentru o vedenie diavolească ‎– n.n.]

 Și eu am întrebat: Și de ea cine va avea grijă? Atunci, a venit răspunsul: O va ajuta copilul născut din… (și aici Părintele a pronunțat un nume, propriu, al unei persoane, omonim cu al unui fruct, n. n.)

[măr, păr, banană, cocos, struguraș, pepenel, Florin Piersic sau fructul pomului oprit? ‎– n.n.]

Eu îi tot studiam trăsăturile, mi se părea că are o mână de pictor. Avea niște degete fine, lungi, așa, cum ne învățau la școală sau ne arătau în portrete că le au pictorii.

[Această observație, specific feminină, arată că biata copilă era ca un magnet atrasă de Părintele Arsenie Boca prin simțuri. De altfel mai toate femeile îl iubesc și admiră fiindcă avea ochi albaștri. Se și întreba cineva: dacă Părintele Arsenie Boca ar fi avut ochi căprui, ar mai fi fost socotit Sfânt de atîtea evlavioase? În orice caz, se vede că biata copilă nu era în stare de umilință, cum ar fi fost dacă era în harul Sfântului Duh. Să comparăm cu vedenia lui Motovilov a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov. Ce libertate, ce înțelesuri Ortodoxe autentice, conforme cu toți Sfinții Părinți, ce vedere liniștită, ce schimbare a minții ucenicului atât în timpul cercetării harului dar și prin vederea mai apoi a păcatului și neputinței proprii datorită ispitei venite din bunătatea lui Dumnezeu, deci ce pocăință! ‎– n.n.] ‎

Și mi-a spus: Vei afla răspunsul la toate întrebările pe care ți le pui acum. Cine e omul acesta? De ce are mâna atât de fină, ca de pictor… Și mi-a spus de Arsenie Boca, născut în Vața de Sus. M-a întrebat: Știi unde-i Vața? Eu am spus: Știu Vața de Jos, că e cu băile unde merg bătrânele noastre!

Și a fost foarte clar când mi-a ghicit – poate e impropriu spus

[ba de loc. cu adevărat un bun diagnostic. Păcat că nu a luat fata și tratamentul necesar, printr-o spovedanie autentică, în duhul Sfinților Părinți ‎– n.n.]

—, mi-a intuit și mi-a tradus gândul cu mâinile de pictor, spunându-mi: Da, pictez biserica din Drâgănescu în momentul în care a rostit Drăgănescu, m-a întrebat: «La școală v-a spus ceva? Ai auzit de Arsenie?» «Da, am auzit că a fost un preot la mănăstire și le pare rău la oameni de el… Bunica mea îmi vorbește de Părintele…»

[iată interesul personal al Părintelui Arsenie Boca: nu să știe biata copiliță despre Hristos ci despre… Părintele Arsenie Boca și biserica pictată de el și închinată lui de la Drăgănescu. Iată esența sugestiei hipnotice din această mare cursă întinsă unui biet suflet aflat la începutul formării sale duhovnicești și care l-a marcat ireversibil pentru toată viața, ducându-l la despărțirea de Ortodoxie, atât cu mintea cât și cu lucrarea. ‎Din păcate aceasta o vedem, fără excepție, la toți ucenicii sfinției sale: un cult în jurul lui, fiind apreciat mai mult decât toți ceilalți Sfinți[9] chiar prin sintagma eretică „Sfântul Ardealului” știut fiind că este numai Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, numai Una Preasfântă Născătoare De Dumnezeu restul, cu toții, sunt sfinți printre și împreună cu alți sfinții. Ce frumos ar fi ca și Părintele Arsenie Boca să fi fost unul din Sfinții Ardealului și nu Sfântul Ardealului ce vrea să îl înlocuiască pe singurul ce poate fi numit SFÂNTUL ARDEALULUI, ca și al întregii lumi IISUS HRISTOS. – n.n.] ‎

Și, când a zis Drăgănescu, a trecut un om pe drum. Era inginerul agronom de la CAP-ul de pe vremea aceea și îl chema neîntâmplător sau întâmplător Drăgănescu, Era numele de familie al omului, ca un document al puterii de pătrundere a Părintelui! Sunt convinsă că avea acces la ce nu putem pătrunde încă sau nu ne facem timp să cercetăm tărâmul acela. Inginerul a spus ceva, s-a legat de Părintele. Eu, când l-am văzut pe inginer, am zis: Nu îmi mai spuneți nimic, că mă vede și mă poate spune la cineva! Părintele era cu spatele la drum și și-a întors țintă, fulgerător, ochii spre stânga, l-a focalizat și a zis: De omul acesta nu are de ce să îți fie frică! Că nu mai are mult de stat pe aici!

Era iulie. Toamna, am auzit că inginerul are cancer, și primăvara următoare a murit. Inginerul a rostit, fără să știe, probabil, o blasfemie când mi-a zis să nu mă las vrăjită de omul acela

[ ce sfat bun i-a dat. Dar oare duhul pitonicesc care îi știa desigur și numele, i-a văzut și boala sau i-a și provocat-o ca să-l și omoare cum a făcut chiar și cu unii Sfinții[10], ca să se arate drept prooroc și să atace cuvântul cel adevărat al bietului inginer? Dacă este așa, și domnul inginer s-a mai și spovedit are cunună de mucenic, murind pentru adevăr. Dar acestea sunt taine pe care noi nu le putem ști, fără descoperire dumnezeiască. Le vom afla la judecata înfricoșată, dacă ne va învrednici Dumnezeu. ‎– n.n.]

: și m-ar durea să aud că mai îndrăznește cineva să spună la fel despre Părintele Arsenie. Una este vrăjitoria și alta este transparența

[dar aceasta nu este transparență ci o amestecătură foarte opacă ‎– n.n.]

 cu care Părintele a circulat prin lumea aceasta, ca să poată capta de la Cer absolut tot ce a putut să dea mai benefic celor pe care i-a întâlnit.

Știu că l-am întrebat tot atunci dacă vine de la biserică.

[ vedeți dragii noștri? Era sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie și Părintele Arsenie Boca nu mergea la Sfânta Biserică să-și mântuiască sufletul ‎– n.n.]

 Nu!, a zis. Vin de la Hațeg! Unde e Hațegul, și unde e biserica… Răsăritul și apusul! [cu adevărat venea cu duh apusean, iar nu de la Răsăritul cel de sus, închinat în Sfânta Biserică ‎– n.n.]

 … Dar de la Hațeg trebuia să veniți pe aici, pe unde duce drumul…, i-am spus. Nu, vin de la Densuș, prin Ștei. Era chiar mai încâlcită treaba! [tipic pentru toate lucrările ce vor să nedumerească mintea. Lucru obișnuit în toate vedeniile și visele diavolești ‎– n.n.] Densușul mergea ocolit, pe acolo, și Steiul era și mai sus.

Atunci l-am întrebat iar: Dar cu ce ați venit? Mi-a spus: Cu o căruță cu doi cai. Și râdea de i-am văzut dantura [Ce atitudine diferită de a Sfinților Părinți: Nu te feri a face tot lucrul cu smerită cugetare, nici iarăși de dezbate. Și de vei fi silit a râde să nu ‎ți se vadă dinții tăi. Și de vei fi silit a vorbi cu femei, întoarce-ți fața ta despre vederea lor și așa ‎vorbește cu dânsele[11] – n.n.]. ‎. Cu o căruță cu doi cai! Iar apoi, când o plecat de acolo, de la noi, de la poartă, ne-am întâlnit cu tanti Dorica, vecina la care rămăsese maica Zamfira (ea între timp se dusese), l-am însoțit pe Părintele și am zis: Lăsați-mă să vă conduc! Dacă vreți să ajungeți la Prislop, lăsați-mă să vă conduc, că eu știu drumul! Că ducă ieșiți în dreapta, iar ajungeți în Hațeg… Și atunci Părintele a zâmbit și mi-a zis: Nu te teme! Să mă apuc numai de ieșit din sat și găsesc eu cărarea! Deci a lăsat să se întrevadă că pe oricare parte, dacă mă apuc de ieșit din sat, eu găsesc cărarea!

Sunt absolut convinsă că Părintele e undeva acolo, unde se spune că: atunci drepții vor străluci ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Sunt absolut convinsă ca numai un cristal foarte puternic, purificat, de talia Părintelui, putea să facă toate aceste lucruri! [într-adevăr, sunt ghiciri cu ghiocul și ghiciri cu cristalul ‎– n.n.] Pentru că el însuși mărturisea: Eu voi da socoteală, pentru că voi fi întrebat: i-ai spus, Arsenie, sau nu i-ai spus?

[Cei ce lucrează cu duhurile demonice sunt foarte tare chinuiți dacă nu-și împlinesc misiunea la care sunt obligați prin legământ. Dacă nu-i trimit la lucru la alții, ca să se extindă răul, stau pe capul bietului slujitor al lor și îl chinuiesc. Aceasta o vedem și la Mahomed. El(Mohamed) obișnuia să meargă în peștera Hira unde obișnuia să se închine lui Allah multe zile și nopți continuu. El obișnuia să ia cu sine mâncare pentru călătorie și apoi se întorcea la soția sa Khadija ca să mai ia mâncare pentru o altă perioadă, până ce deodată adevărul s-a coborât asupra lui în timp ce se afla în peștera Hira. Îngerul a venit la el și i-a spus să citească. Profetul a răspuns: “Eu nu știu să citesc.”(Profetul a adăugat) “Îngerul m-a înșfăcat atât de tare încât nu mai puteam suporta. Atunci el m-a lăsat și mi-a zis din nou să citesc, și eu am răspuns: “ Eu nu știu să citesc,” el m-a înșfăcat cu putere a doua oară, până când eu nu mai puteam suporta. El atunci mi-a dat dat drumul și mi-a spus din nou să citesc, dar eu am răspuns, “Eu nu știu să citesc(sau, ce să citesc?)”. Atunci el m-a înșfăcat pentru a treia oară și mă sufoca cu putere, apoi mi-a dat drumul și a zis, “Citește în Numele Domnului tău, Care a creat(tot ce există). A creat pe om din sânge închegat.

După aceea apostolul lui Allah s-a întors cu inspirația, mușchii de la gâtul său se încordau de frică până ce a ajuns la Khadija și a zis, “Învelește-mă! Învelește-mă!” Ei l-au acoperit până ce frica la lăsat și a zis, “O Khadija, ce este greșit cu mine?”. Apoi el a povestit tot ce i se întâmplase și a zis, “Mii frică că ceva se va întâmpla cu mine.” Khadija a spus, “Niciodată![…][12]

Duhul lui Dumnezeu, însă, lucrează cu multă libertate, neforțând ci luând împreună compătimitor pe Sfânt pentru slujirea altora. Foarte rar Sfinții caută pe unii sau pe alții să-i mântuiască, gândindu-se la neputința și păcătoșenie proprie. De obicei sunt ei căutați pentru ca și ucenicul să-și pună voia din libertate în slujba pocăinței proprii ‎– n.n.]

 Deci el mărturisea despre întâlnirea cea mare.

Și înainte cu treizeci de ani, deci în 74, Părintele vorbea despre niște oameni nenăscuți atunci sau despre oameni care nu s-au întâlnit si care vor intra hotărâtor în viata mea! Mi s-a descoperit apoi și cine e copilul născut din*..” In continuare, pe acest subiect, Părintele Arsenie a dat amănunte foarte expresive, concrete, care pe atunci erau doar în ghicituri, pentru că se referea inclusiv la persoane care vor intra în viața Dorinei Arnioni mult mai târziu. Multe din acele persoane sunt între noi, iar evenimentele ne sunt contemporane…

[ Iată ce ne spune Sfânta Scriptură de proorociile mincinoase (ca învățătură) dar care se împlinesc ca fapte, și ce atitudine să avem față de proorocii care ne aduc învățătură străină de credința dogmele și poruncile Sfintei Bisericie Ortodoxe, deci ale lui Dumnezeu: Deu 13:1 „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, 2 Și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: Să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora, 3 Să nu asculți cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispitește Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră și din tot sufletul vostru. 4 Domnului Dumnezeului vostru să-I urmați și de El să vă temeți; să păziți poruncile Lui și glasul Lui să-l ascultați; Lui să-I slujiți și de El să vă lipiți. 5 Iar pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-a scos din pământul Egiptului și v-a izbăvit din casa robiei, dorind să te abată de la calea pe care ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să mergi; pierde dar răul din mijlocul tău. Nu se pune problema a îl omorî, cum era în Vechiul Testament – pentru că evreii erau trupești – dar a-l scoate din inimă ca pe un mort, pentru a pierde răul din mijlocul nostru, când ne dă învățături sau pilde de viață greșite, suntem datori să o facem. Să îi primim doar învățăturile Ortodoxe și pildele evlavioase și cu bucurie să le aplicăm. ‎– n.n.]

De altfel, cuvintele Părintelui .Arsenie atunci au fost: Toate acestea le vei trăi, dar numai după ce vei trece prin ele ți le vei aduce aminte![13]

Iată ce ne învățau pe noi, despre această pățanie, Sfinții Apostoli:

‎1.‎      Dacă vine cineva la voi să vă învețe acestea toate, pe care le-am ‎spus mai înainte, primiți-l. 2. Dar dacă învățătorul însuși se schimbă și ‎învață altă învățătură, ca să o distrugă pe aceasta, să nu-l ascultați,- iar ‎dacă învață pentru sporirea dreptății și cunoștinței Domnului, primiți-l ca ‎pe Domnul. […]

  1. Nu ispitiți și nici nu criticați pe orice profet, care vorbește în duh, că ‎‎«orice păcat se va ierta, dar păcatul acesta nu se va ierta». 8. Dar nu ‎oricine grăiește în duh este profet, ei numai dacă are purtările Domnului. ‎Deci după purtări se va cunoaște profetul fals și profetul.[14]

Faptul că a râs de i s-a văzut dantura, ar părea unora un amănunt lipsit de importanță, dar arată neasămănarea sfinției sale cu Hristos, chiar când avea acea stare de descoperire și aceasta este o lămurire clară că nu era în Sfântul Duh:

‎11.‎    Despre râs

Tot acest organ al simțurilor provoacă râsul pe care se cuvine ‎să-l gonești departe de la sfințita ta persoană – mai ales cel cu ‎hohot, fără rânduială și răsunător, care de multe ori scoate și ‎lacrimi6 din multa pornire a umezelilor precum și din marea ‎dezlegare a inimii, [făcându-se] cu mult sunet al gurii și al ‎obrajilor. El face ca cei ce râd să-și arate gingiile și dinții precum ‎le arată caii când cască. Sfântul Vasile cel. Mare îl ocărăște pe cel ‎care râde [cu lacrimi], zicând: „a se deda cineva unui râs ‎neînfrânat și fără măsură, este un semn al lipsei de stăpânire de ‎șine, al neputinței de a ține în frâu emoțiile”. Și iarăși: „a hohoti ‎cu vocea și a-și scutura involuntar tot corpul nu este propriu aceluia care este liniștit cu ‎sufletul, nici celui binecrescut și nici celui care este stăpân pe ‎sine. Acest fel de râs îl dezaprobă și Ecclesiastul, ca fiind, în ‎măsură foarte mare, dărâmător al statorniciei sufletului: ‎Râsului i-am zis nebunie! (Ecc 2,.2).”‎

De aceea, bine a comparat Solomon râsul celor fără de minte ‎cu sunetul spinilor ce ard: Precum este trosnetul spinilor sub ‎căldare așa este râsul nebunilor (Ecc 7, 7). Iar Grigorie ‎Cuvântătorul de Dumnezeu zice în Stihurile iambice: „Râsul ‎la cei^ înțelepți de râs este vrednic, [râsul] în totalitate și mai ‎ales cel cúrvese. Râsul cel fără de rânduială. scoate și ‎lacrimi.” Deci, să-ți lași inima slobodă numai până la zâmbet, ‎iar aceasta [numai] câteodată, după cum o hotărăște și pe ‎aceasta Marele Vasile: „Căci a-și arăta revărsarea sufletului ‎printr-un zâmbet senin nu este necuviincios, adică numai spre ‎a arăta ceea ce s-a scris: Inima veselindu-se fața înflorește (Pr ‎‎15, 14)” (P.S.B 18, Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, ‎întrebarea 17, p. 249 – vezi și citatul de mai sus al Sfântului ‎Vasile). încă și înțeleptul Sirah zice: Nebunul când râde își ‎înalță glasul său; iar omul cuminte [adică înțelept] «Ăia încet ‎va zâmbi (Sir 21, 22). însă, [fiindcă] te afli ca într-o vale a ‎plângerii și-ți trăiești această viață vinovată și preapăcătoasă, ‎însuși râsul Prea Sfinției tale să ți se prefacă în plâns și însuși ‎zâmbetul și bucuria ta să se schimbe în mâhnire, așa cum ‎poruncește fratele Domnului: Pătimiți și lăcrimați și plângeți, ‎râsul vostru spre plâns să se întoarcă, și bucuria întru tânguire (Iac 4, 9).‎

De aceea și dumnezeiescul Isidor Pelusiotul scria preotului ‎Dorotei: „Dacă preotul s-a numit chip al turmei și lumina ‎Bisericii, este nevoie ca supușii să-și însușească obiceiurile Iui, așa cum pecetea se poate pune pe ceară. Deci, ‎de. vrei a fi lumină, urăște gluma și. cele ce ies din ea, ca să ‎nu-i înveți pe mulți a fi fără vreo rânduială. Căci preotul este ‎înger al Domnului Atotțiitorul, iar îngerul nu cunoaște râsul . ‎‎[căci] cu frică slujește.” (Epistola 319)‎

‎12.‎    Domnul nu a râs, ci a plâns de patru ori

Mă gândesc de multe ori la un lucru, referitor la râs, și nu ‎înțeleg. Văd și pe filosofi că fac o legătură între partea ‎rațională și râs. Căci [ei] spun-că tot omul care este rațional ‎trebuie, neapărat să și râdă. Și -invers: tot cel ce râde trebuie ‎să fie și rațional, de vreme ce însușirea râsului este, după cum ‎zic, o caracteristică ființială a părții raționale. Pe de altă parte ‎însă, văd că Domnul nostru, cu toate că a luat asupră-Și toate ‎însușirile naturale ale firii umane, nu a arătat că ar fi lucrat-o ‎cândva, după Marele Vasile ce zice: „[…] Domnul a luat ‎asupra Sa afectele necesare ale cărnii și toate cele care poartă ‎mărturia virtuții ca osteneala și compătimirea pentru cei ‎strâmtarăți; dar de râs, n-a râs niciodată, după cât se știe din ‎istoria Evangheliilor […]” (Sfântul Vasile cel Mare, ibidem).‎

Așadar, care este concluzia acestei nedumeriri? [Este] că ‎nu acest râs pătimaș, ci mai ales plânsul este deosebitorul ‎omului. De aceasta Domnul nostru nu a lucrat în El însuși ‎‎[râsul], ci l-a oprit și de la ceilalți cu vaiul!, zicând: Vai vouă ‎celor ce rădeți acum, că veți plânge și vă, veți tângui. (Lc 6, ‎‎25). Iar plânsul l-a lucrat de patru ori în viață. Prima dată la ‎Lazăr, a doua oară în timpul patimii, după Apostolul Pavel care zice așa: Carele în zilele trupului Său, cereri și ‎rugăciuni către cela ce putea să-L mântuiască pe dânsul din ‎moarte, cu strigare tare și cu lacrămi aducând și fiind auzit ‎pentru buna sa cucernicie (Evr 5, 7). A urmat aceasta – după ‎Sfințitul Teofilact al Bulgariei, care tâîcuiește textul apostolic ‎de mai sus – când au venit elinii și voiau să-L vadă, iar El a ‎zis: Acum sufletul meu s-a tulburat, și ce voiu zice? Părinte, ‎mântuiește-mă pe mine de ceasul acesta, ci pentru aceasta cim ‎venit la ceasul acesta. Părinte, proslăvește numele Tău (In ‎‎12,/27-28). Așa și David, proorocind aceasta ca din partea lui ‎Hristos, a zis: Cuprinsu-m-au durerile morții, primejdiile ‎iadului m-att aflat. Necaz și durere am aflat și numele ‎Domnului am chemat. O, Doamne, izbăvește sufletul meu (Ps ‎‎114, 3-4), căci tulburarea aceasta a Domnului înseamnă ‎plângere.‎

A treia oară [a plâns] când a văzut cetatea Ierusalimului de ‎departe, după Sfântul Evanghelist Luca.‎

A patra oară a plâns când stătea cu ucenicii, întristându-se ‎de pierzarea Iudei, după Ioan care zice: Acestea zicând lisus, ‎s-au tulburat cu duhul, și au mărturisit, și au zis: amin, amin ‎grăiesc vouă, că unul din voi mă va vinde (In 13, 21). Sfântul ‎Ioan Gură de Aur spune că această tulburare înseamnă ‎plângere.‎

Hristos fericește cu cuvântul pe cei care plâng: Fericiți, ‎sunteți cari. plângeți acum, că veți râde (Lc 6, 21).‎

Urmărind pilda Domnului, se cuvine a îndepărta de la noi ‎înșine râsul, ca fiind pricinuitor de plâns veșnic, iar plânsul ‎să-l îmbrățișăm ca un pricinuitor al râsului fericit și veșnic.‎[15]

Faptul că a căzut pe spate ar putea spune unii, că este o dovadă simțită că a fost uimit de vederea lui Dumnezeu. Dar aceasta, în realitate, se petrece altfel, iar căderea pe spate este o dovadă că asupra sfinției sale au acționat alte duhuri:

Sufletul smerit care poartă în sine din belșug harul Sfântului Duh și-l păzește ‎pe el, are la o vedenie dumnezeiască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are ‎puțin har, o vedenie îl face să cadă cu fața la pământ, pentru că în el e puțină puterea ‎harului.‎

Așa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la față, Moise ‎și Ilie stăteau în picioare și vorbeau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, ‎‎6]; mai apoi, însă, când s-a înmulțit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas și ei în ‎picioare la arătările Domnului și au putut vorbi și ei cu El.‎[16]

Dacă sufletul Părintelui Arsenie Boca ar fi fost smerit și ar fi purtat din belșug harul Sfântului Duh și l-ar fi păzit, cum cred ucenicii, la vedenia dumnezeiască ar fi avut multă putere să o suporte și ar fi rămas în picioare. Dacă ar fi avut măcar puțin har ar fi căzut cu fața la pământ, ca să se smerească, amintindu-și că este pământ și cenușă, cum făceau toți sfinții, uimit de descoperire. Dar fiindcă vedenia era diavolească s-a așezat cu fața în sus, ca la căderea în transă, adică exact în poziția de unde se începe, cu mândrie, respirația pentru tehnicile Hatha-Yoga, cu care era obișnuit. Această tehnică se face așa, tocmai ca practicantul, așezat cu fața spre cer, să se umple de sentimentul umflat de sine că este slujitor al cerului și să se umple de cugetare trupească, nimicindu-și orice gând, ca în final să-și aneantizeze persoana, capodopera creației.

Nici nu știm de ce să ne mirăm mai mult. De faptul că biata fată, deși avertizată de vecini și de bunul simț ce striga din răsputeri prin conștiință, totuși se lasă în mâna unor hipnotizatori? De asemănarea tehnicilor Părintelui Arsenie Boca cu a țigăncilor ce ghicesc cu crucea și Icoana Maicii Domnului? De răzbunarea diavolească asupra inginerului care a îndrăznit să o avertizeze pe biata copilă? De persuasiunea cu care își urmăresc diavolii proorociile lor ca să se împlinească? De forțarea pe care i-o induce preacuvioșia sa prin grăbire, prin falsele rugăciuni denaturate prin părerea proprie, și de vederea schimbătoare a ochilor, ca la orice hipnotizator? De mentalitatea deficitară și ignoranța catastrofală a Ortodoxiei în expresii și conținut, de care suferă biata femeie și acum, după atâția ani, arătând că nu este o mărturisitoare a dreptei credințe, ci a cultului personal al Părintelui Arsenie Boca, ridicat la rang de Hristos?

Și nu este singura ce pătimește aceasta. Iată ce spune o altă victimă:

Părintele Arsenie, când m-a văzut, după ‎ce am intrat, s-a dat jos de pe schelă și mi-a ‎zis: „Bine ai venit, Petre”. Mi-a zis pe nume! ‎Părintele purta ochelari fumurii. Atunci s-a ‎întâmplat minunea cea mai mare. Am văzut venind, de la ochii Sfinției Sale, spre ochii ‎mei, două funii de foc! Eu m-am minunat tare, însă el mi-a reprodus gândul și mi-a ‎zis: „De ce zici așa, Petre: Doamne, ce ochi ‎minunați are Părintele Arsenie?! Uite, sunt ochi ‎ca și ochii tăi”. Apoi, și-a luat ochelarii de la ‎ochi. Luminile cerești au dispărut, însă eu ‎nu le voi uita niciodată! în ochii Părintelui Arsenie am văzut lumina cea adevărată, pe care au văzut-o Sfinții Apostoli pe Tabor, la ‎Schimbarea la Față, și care se arată Ia ‎Ierusalim, aprinzând Sfântul Mormânt al lui Hristos, la Sfânta înviere, în fiecare an. De aceea, după mai mulți ani, Părintele Arsenie ‎îmi zicea că nu e cazul să merg la Ierusalim, ‎ci să-L rog pe Dumnezeu, pe Maica ‎Domnului, să-Și facă Ierusalim ceresc în ‎inima mea.‎

Prin darul lui Dumnezeu și prin ‎milostenia oamenilor, am fost de mai multe ‎ori la Ierusalim. Am fost și de înviere, la ‎pogorârea Sfintei Lumini, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. însă nu am văzut ‎mai mult Lumina cea adevărată, decât cum am văzut-o venind din ochii Părintelui Arsenie![ semnul de exclamare aparține victimei, dar și noi subscriem la el – n.n.] [17]

Să ne mai minunăm de spectacolul dat simțurilor bietei amăgite? De îndrăgostirea ei evidentă de Părintele Arsenie Boca, sub forma mascată a admirației sfinte? De felul în care primește Părintele „revelația”, comun hindușilor, mahomedanilor și îndrăciților[18]? De lipsa mesajului de pocăință și ieftinătatea specific spiritistă a conținutului transmis prin „ghicituri”? De lumea imaginativă, ireală, nălucitoare, sugerată a „slujitorilor Cerului” diferită de realitatea Sfinților și învățăturilor Bisericii? De stigmatele care îl declară fățiș romano-catolic sau cel puțin greco-catolic? De insuflările demonice asemănătoare cu ale lui Mahomed, Iosif Copertinul și ale lui Babaji?

Dar și ucenicii sfinției sale, alte victime ale hipnozei, recunosc aceasta:

„Ajuns la mănăstire, am văzut, în cele din urmă, grupul mare ‎de tineri, băieți și fete, toți studenți, care formau un cerc de sute ‎de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon. Pe ‎acela stătea, ca pe un scaun, un bărbat tânăr, extrem de frumos, ‎îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel și încins cu o curea ‎lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea. ‎Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o ‎figură frumoasă, din care țâșneau două jeturi ca de laser, din ‎ochii de un albastru ce nu-l puteai privi. Personal, nu aveam ‎intenția de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi ‎în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, care farmecă sutele de studente din jurul lui [nedumerirea minții – n.n.] . M-am plasat la o ‎distanță de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în ‎extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din ‎pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios, ce putea ‎spune acest călugăr cu studii universitare, unui grup mare de ‎tineri, studenți la rândul lor, apreciați în mediul lor ca elite. Am ‎fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, ‎recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze ‎Selma Lagerlof, pe care o citisem mai de mult, tradusă în ‎franceză sub denumirea „La flame” (Flacăra). […]

Grupul de sute de studenți urmărise cu emoție acea nuvelă, ‎așteptând cu nerăbdare discuțiile cu Părintele Arsenie. Spre ‎mirarea acestora, el le spuse că vor discuta cu prima ocazie, ‎având ceva de făcut.‎

Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon și în loc să ‎se ducă pe aleea ce ducea la stăreție, se îndrepta în direcția în ‎care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar Părintele Arsenie mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă: Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?” [câștigarea încrederii, prin vădirea numelui și gândului de care știa și diavolul, fiind în duh păcătos. Nu numai diavolul poate cunoaște numele dar orice om care îți citește buletinul, deci e ceva simplu pentru el să-l reproducă. Diavolul nu poate ști gândurile smerite, dar cele insuflate de el, sau gândurile proprii pătimașe, deci însoțite de el, le cunoaște fiindu-le părtaș. Dan era în îndoială, deci păcat Rom 14:23 Iar cel ce se îndoiește, dacă va mânca, se osândește, fiindcă n-a fost din credință. Și tot ce nu este din credință este păcat.– n.n.] Știam sigur că ‎nimeni de acolo nu mă cunoaște, fiind pentru prima dată la ‎Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă și retrasă, ‎nici nu mai era prin preajmă. M-am întors spre Părintele, ‎privindu-l emoționat, dar și jenat, rugându-l să mă ierte, că ‎într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte ‎pe Dumnezeu să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. Părintele a ‎continuat să mă ție cu mâna de umăr, spunându-mi că ar vrea să ‎stăm puțin de vorbă, mergând prin livada mănăstirii, către ‎biserică [pentru a-l sugestiona hipnotic, ca la vremea potrivită să-i scrie și o carte în interesul faimei sale ‎– n.n.] . Vreau să menționez că între mine și părintele Arsenie ‎Boca erau diferențe mari, atât de vârstă și de studii, cât și în ceea ‎ce privește comuniunea ce-o avea cu spiritualitatea în Iisus. Afirm cu modestie că de atunci s-a ‎creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deși conștient de ‎marea superioritate a Părintelui Arsenie, care l-a făcut iubit de o ‎țară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiți ‎de soartă aveau atât de multă nevoie.‎ […]

Părintele Arsenie ajunsese încă de tânăr la stadiul de mare ‎evoluție spirituală, specifică marilor eremiți, existenți în lamaseriile tibetane, înainte de ocuparea Tibetului de către ‎comuniștii chinezi ai lui Mao Zedong. Există un număr de ‎martori de mare credibilitate, creștini cu frică de Dumnezeu, ‎care afirmau că, încă din perioada șederii Părintelui Arsenie la ‎Muntele Athos, acesta avea puteri spirituale deosebite, care-i ‎uluiau pe cei care-l cunoșteau de aproape. Printre aceste puteri ‎era și învingerea gravitației, fiind văzut stând în picioare la altar ‎în timpul liturghiei, cu picioarele la 30-40 cm deasupra podelei.‎”[19]‎.

Sfantul zburator al Euharistiei

 Iosif s-a nascut la Copertino in anul 1603; era fiul unui tamplar sarac.Dupa multe dificultati pe carte le puteti citi aici, el a fost primit in ordinul Sfantului Francisc. Harurile mistice pe care le primea de la Dumnezeu si darul de a face miracole erau atat de neobisnuite incat autotitatile ecleziale l-au luat drept un iluminat periculos. El accepta toate reprosurile, toate acuzatiile, toate batjocurile si chiar izolarea totala la care a fost condamnat cu o rabdare si umilinta iesita din comun. A plecat in casa Tatalui la 18 septembrie 1663, zi in care este sarbatorit ca sfant.Intrand intr-o zi intr-o biserica neglijata,in care nu era aprinsa nici macar lampa de langa Sfantul Sacrament, el spuse insotitorului sau:

 -Crezi ca Sfantul Sfintilor Se afla aici?

-Cine stie?-raspunse fratele.

Dar discernamantul supranatural al lui Iosif nu-l putea insela. El scoate un strigat, se ridica in aer si zbura pana la tabernacolul pe care il imbratisa adorandu-l pe Domnul si Mantuitorul sau. Alta data ,in aceeasi biserica, in noaptea de Craciun, auzind fluierele ciobanilor pe care ii invitase sa vina la celebrarea Nasterii Pruncului Isus, fu inundat de o asemenea bucurie incat incepu sa danseze.Apoi, suspinand profund,scoase un strigat puternic si zbura din mijlogul bisericii, la peste 50 de picioare distanta, pana la altar;si, in incantarea lui, tinu imbratisat tabernacolul mai bine de un sfert de ora fara a face sa cada nici una din nenumaratele lumanari ce ardeau pe altar si fara ca vesmantul sau sa ia foc.

Intr-o Joie Sfanta, seara, in timp ce se ruga cu ceilalti calugari in fata mormantului pregatit in fata altarului impodobit cu numeroase lumanari si ornamente stralucitoare, Iosif zbura dintr-o data pentru a merge sa sarute potirul in care era inchisa Ostia Consacrata, fara sa deranjeze nimic din ornamentele altarului. Apoi , dupa catva timp, chemat de superiori, cobori in locul unde statuse mai inainte.

Intr-o zi din anul 1650,printul german Frederic de Bruncwich, in varsta de 25 de ni, care calatorea pentru a vizita principalele Curti regale ale Europei, se duse din curiozitate la Assisi pentru a-l vedea pe Iosif din Copertino al carui renume ajunsese pana in Germania. Ajuns la manastire,isi manifesta dorinta de a vorbi cu sfantul calugar si de a pleca imediat.Fu sfatuit sa ramana pentru a-l vedea la altar.

A doua zi dimineata, fu condus la biserica de doi conti din suita sa, unul catolic si celalalt luteran.Iosif celebra Sfanta Liturghie. Deodata, in momentul in care trebuia sa rupa Ostia,el scoase un strigat patrunzator, si zbura prin aer inapoi, la o distanta de cinci pasi de altar. Apoi scotand un al doilea strigat, reveni la altar si reusi sa rupa Ostia fara mare efort. Cand la cererea printului superiorul voi sa afle motivul strigatelor scoase de Iosif,acesta ii raspunse superiorului: „Cei pe care i-ati trimis la Liturghia mea in aceasta dimineata au inima dura, ei nu cred tot ceea ce crede Sfanta Biserica , mama noastra. De aceea Mielul lui Dumnezeu S-a intarit astazi in mainile mele incat eu nu-L puteam rupe”.

 Mirat de cele vazute si de raspuns, printul nu se mai gandi la plecare si dori sa stea de vorba cu Iosif.Convorbirea dura mult timp. Printul dori sa asiste le inca o Liturghie. In momentul in care Iosif ridica Sfanta Ostie consacrata, el scoase un strigat si fu ridicat in aer unde ramase vreo zece minute. Pe ostie se vedea o cruce neagra. Printul fu foarte emotionat de acest nou miracol. Dupa Liturghie el primi mai multe sfaturi de la Iosif si le urma.

In anul urmator, printul reveni la Assisi cu totul transformat in credinta sa. Il intalni pe Iosif in fata caruia abjura de la luteranism in prezenta mai multor cardinali si deveni catolic in inima si comportare[20].

Pentru a înțelege diferența între manifestările falșilor și adevăraților Sfinți, ca singuri să înțelegem cu ce duh lucra Părintele Arsenie Boca în întâmplările de mai sus, să punem față în față:

1.h) Două manifestări opuse: Babaji și Sfântului Serafim de Sarov

pe care unii, din amăgire, din obrăznicie sau din inconștiență, îl numesc duhovnicul Părintelui Arsenie Boca:

Cu ani în urmă, în 28 noiembrie, la ‎mormântul Părintelui Arsenie, Părintele ‎Profesor Ilie Moldovan, trecut de curând la ‎Domnul, spunea: „Sfinți au fost mulți și ‎vor mai fi, dar Părintele Arsenie este un ‎Sfânt providențial, cu o mare misiune în ‎lume, asemenea Sfântului Serafim de ‎Sarov, de la ruși, pe care Maica Domnului i ‎l-a dat ca duhovnic, prin minune, în Sfântul ‎Munte Athos”[1].‎

Iată cum era și ce făcea Babaji, având parte chiar de mai multă popularitate și venerație decât Părintele Arsenie Boca, fără ajutorul mass-mediei:

La vârsta de 19 ani citisem o carte intitulată „Autobiografia unui yoghin” de Paramahamsa Yogananda, care, printre ‎multele lucruri ciudate pe care le spunea, se referea si la un oarecare Babaji. Acesta era un yoghin atât de sporit încât ‎devenise zeu nemuritor. El îi învățase pe oameni yoga. El era dascălul dascălilor, „gurul gurusilor”. Lua chipul unui ‎om tânăr si li se arăta din timp în timp, peste secole, unor ucenici marcanți. Zbura prin aer, trecea prin ziduri, se ‎făcea invizibil, vindeca bolnavi, învia morți. într-un cuvânt, era una dintre zeitățile hinduismului.‎ […]

Acum, în zilele noastre, se află pe pământ, mi-a explicat Pavis, si a început să-mi vorbească despre cartea ,,Autobiografia unui yoghin”.

Am citit-o, l-am întrerupt eu. în Occident toti am aflat despre Babaji din această carte.

Afirmațiile lui Pavis erau absolut uimitoare, asa încât am hotărât imediat să merg spre a mă convinge cu ochii mei si a trage concluziile de rigoare, căci pentru aceasta venisem în India, consumându-mă în nesfârșite căutări. îmi era imperios necesar să limpezesc lucrurile.

Cum pot să-l găsesc?

Mi-a indicat drumul, autobuzul, hotelurile, satul, popasurile, si tot ceea ce mai era util de știut Ashramul lui Babaji se numea Heracan si se afla sus în Himalaya, departe de orice tinut locuit. Ultimele îndrumări au fost acestea:

Urmează râul, si după aproximativ 7 kilometri o să-l întâlnești. însă mulți pornesc si nu reusesc să ajungă. Deși cunosc drumul, se rătăcesc.

De ce, e dificil?

Nu, dar pur si simplu nu-i dorește gurul. îsi iau călăuze dintre localnici, si totuși se încurcă din nou. Nu sunt capabili să ajungă acolo. Pe alții, îndată ce ajung, îi alungă înapoi. Pe unii îi tine o zi, pe alții o săptămână, pe alții luni de zile… în general, pe fiecare după valoarea sa… Trebuie să fie pur cel care vrea să meargă acolo, să aibă o karmă bună, mi-a mai spus. […]

În ziua următoare, N-a venit cu interesul stârnit la maximum. în același hotel cu noi (dacă se poate numi „hotel” acea ‎mizerabilă incintă!), întâlnise pe cineva care trecuse prin ashramul lui Babaji. Avea chiar o fotografie de-a sa, care s-a ‎dovedit capabilă să o facă si pe N. dornică să-l întâlnească. îmi vorbea deja despre el cu uimire.‎

Când l-am cunoscut pe individul pe care îl întâlnise N., acesta m-a dus în camera sa, unde, în fata fotografiei lui ‎Babaji, ardea o candelă. I se închina ca unui zeu în viată! M-am mirat. Era o haimana, un anarhist, un apusean ‎crescut într-o societate pseudo-crestină si… devenise deja religios? Mă întrebam ce se putuse întâmpla. Ce văzuseră ‎oare acești oameni? Pavis voia să se întoarcă în Germania si să întemeieze o comunitate în cinstea lui Babaji, iar ‎celălalt i se închina!‎ […]

Cu toate acestea, călătoria pe care am întreprins-o ca să-l întâlnesc pe Babaji în Himalaya s-a dovedit una foarte ‎lesnicioasă. în ciuda dificultăților întâmpinate de-a lungul celor 800 de kilometri, se găsea întotdeauna un om care ‎să ne facă viata „ușoară”. De obicei era câte un discipol de-al lui Babaji.‎ […]

‎„Să fie oare chiar Babaji?”. Nu excludeam deloc această posibilitate. Minunile pe care le văzusem în Sfântul Munte ‎prin bătrânul Paisie, dar si diversele fenomene inexplicabile care mi se întâmplaseră la Mind Control, precum si cele ‎de la cursurile de yoga sau de hipnotiza, instituiseră înlăuntrul meu certitudinea existentei lumii spirituale. Nu mă ‎îndoiam câtuși de puțin în această privință. Totuși, prezenta unui zeu întrupat, asa cum pretindeau adepții lui ‎Babaji, nu era un lucru tocmai ușor de acceptat! Pe de o parte, părintele Paisie spunea că în cosmos există două ‎puteri, Dumnezeu si Diavolul; depinde cu cine lucrează fiecare. Pe de altă parte, concepția hinduismului postula că ‎toate puterile au aceeași sorginte, numai forma diferă, sursa fiind unică si comună. Si, bineînțeles, hinduismul si în ‎special yoga ar fi expresia cea mai adecvată, cea mai pură a adevărului. Cum rămânea atunci cu Hristos?‎ […]

Tot de la el am aflat că gurul apăruse de nicăieri în regiune, ca un tânăr în jur de 20 de ani; nimeni nu știa de unde ‎venise, nimeni nu-l mai văzuse înainte. II descoperiseră niște ciobani. De 40 de zile si nopți medita. Când a deschis ‎ochii, o întreagă mulțime se adunase deja în jurul său. L-au întrebat cine este, iar el a răspuns: „Babaji”. Au râs cu ‎totii, fără să-l creadă. S-a retras în munți, în vechiul templu, si peste puțin timp au început să vină yoghini din ‎diferite zone, gurusi de prestigiu care l-au recunoscut după câteva semne pe care le avea la picioare ca fiind ‎încarnarea lui Babaji, si i s-au închinat.‎

Apoi au început să se strângă primii discipoli, iar astăzi se impusese în toată regiunea, primind mulți străini care ‎veneau să-l vadă. Mai târziu am stat de vorbă si cu tatăl tânărului, care era un fanatic susținător al principiilor ‎hinduismului.‎

Mi-a atras atentia faptul că aveau atârnată într-un loc foarte expus privirilor o icoană reprezentând Bunavestire a ‎Maicii Domnului[2]. Era în stil renascentist si îl înfățișa pe înger oferind crinul Maicii Domnului.‎

Părea straniu! Să fi fost vorba de o simplă politețe fată de vizitatorii apuseni? Nu cumva încercau să insinueze că, ‎asa precum s-a întrupat Hristos, tot astfel si Babaji este Dumnezeu încarnat? în spatele gestului de a expune această ‎icoană am recunoscut din nou concepția potrivit căreia toți suntem una. Babaji, Hristos, sunt de fapt același lucru! ‎Eu însă nu eram convins în privința aceasta. Căutam cu asiduitate…‎ […]Datorită acestui om am găsit camioneta; si el ne-a ajutat tot de dragul gurului.‎

în felul acesta a fost depășit si ultimul obstacol. Pe toată durata călătoriei, ori de câte ori am întâlnit vreo problemă ‎pe care n-o puteam rezolva si care punea serios în pericol însăsi continuarea călătoriei, s-a găsit mereu câte un ‎discipol al gurului care să ne ajute cu succes. Acest lucru ne impresionase cu adevărat si ne crease o atracție pozitivă ‎fată de Babaji; se năștea deja un sâmbure de entuziasm si de credință în capacitățile „neobișnuite” ale acestui guru.‎ […]

Lângă vale erau zidite o piramidă de 5 metri înălțime, un locaș unde ardea continuu focul, si alte simboluri din ‎piatră. Tot ceea ce citisem în diversele cărți de ocultism si de magie albă si, în general, toate informațiile pe care le ‎acumulasem din acest domeniu vast, toate câte le auzisem… aici erau realitate! Am putut recunoaște diferite ‎simboluri magice si felurite obiecte al căror uz îl cunoșteam din auzite. Mă străbătea un sentiment ciudat. încă de ‎mic copil aveam o înclinație către aceste lucruri. La 13 ani, găsisem în biblioteca tatălui meu o carte cu paginile ‎netăiate, pe care citind-o, am rămas foarte impresionat Cuprindea si descrierile unor exerciții de yoga, pe care le- am ‎practicat frecvent în acea perioadă. Manifestam o atracție încă neconstientizată către însingurare, către ascetism, si ‎socoteam că mi-ar fi potrivit să devin yoghin. îmi amintesc că pe vremea gimnaziului le spuneam prietenilor mei: ‎‎„Stiti ce vreau eu? 0 cămăruță în pădure, un blid de mâncare si timp liber să mă ocup de mine însumi”. Ei bine, iată ‎că acum toate acestea așteptau la picioarele mele. Lucrurile care îmi captaseră dintotdeauna interesul, care mă ‎preocupaseră zi de zi si pe care le considerasem a fi singurele cu adevărat importante în viată, se aflau deodată chiar în fata mea, nu într-un mod fragmentar sau limitat, ci integral si chiar cu supramăsură. ‎Ajunsesem la sursă, găsisem esența! Nu cărți cu caracter descriptiv, ci faptă. Nu teorii, ci trăire!‎

Toate cărțile care circulă în Occident, pornind de Ia Karl Jung, întemeietorul psihiatriei si autorul teoriei ‎subconștientului, continuând apoi cu ideile pe care Ie-a exprimat Herman Hesse, scrierile diverșilor yoghini, precum ‎Vivekananda si alții mai noi, Yi Jing si textele confucianiste, teoriile diferiților „oameni de stiintă”, precum cea a lui ‎Lyall Watson despre „supranatural”, cartea Iui Fritjof Capra „Tao-flzica”, Aldoux Huxley cu „Porțile percepției” – ‎‎„Biblia” hipiotilor anilor ’60, textele de magie albă ale Iui Omraam Aivanhov, bizarele lucrări ale Iui Gurdjieffsau ‎ale vrăjitoarei Alice Bailey, cărțile Helenei Blavatsky, întemeietoarea Societății Teozofice, toate aceste opere de aici ‎îsi trăgeau seva. Toți erau influențați de India. India este un centru care emite o anumită frecventă, un anumit ‎sistem de concepții, iar centrul Indiei este „ashramul”. Dintre toate ashramurile pe care Ie văzusem si de care ‎auzisem, acesta de aici părea diferit. Concentrat, integral! De altfel, Babaji era „gurul gurusilor”, dascălul ‎dascălilor. îl recunoșteau ca atare si alți yoghini pe care aveam să-i întreb mai târziu, si care îsi mărturisiseră chiar ‎dorința de a fi primiți cândva în ashramul său.‎

Afirm cu absolută certitudine că dacă n-as fi plecat mai întâi în Sfântul Munte si dacă n-as fi avut acele copleșitoare ‎experiențe datorate bătrânului Paisie, as fi rămas definitiv în ashramul lui Babaji si i-as fi devenit discipol.‎

însă acum exista în sufletul meu o oarecare îndoială. Auzisem deja un punct de vedere diferit. Un punct de vedere ‎care avea autoritate si putere duhovnicească, însotit fiind de un mare număr de minuni si de experiențe spirituale ‎distincte de toate cele pe care le traversasem până atunci prin yoga si prin cele asemănătoare ei. Acest punct de ‎vedere era exprimat de părintele Paisie, de întreg Sfântul Munte, de întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos de pe ‎tot cuprinsul pământului.‎

Nu-l puteam subaprecia pe bătrân socotindu-l exponentul unui mod de religiozitate inferior, asa cum încercau să ‎prezinte creștinismul toate cercurile influențate de concepții orientale, căci niciodată în viata mea nu întâlnisem pe ‎cineva care să se asemene părintelui Paisie, indiferent cu ce alt etalon l-as fi comparat.‎

Trăirile la care am putut accede prin rugăciunea lui erau cu mult mai pătrunzătoare, mai intense, mai adânci, mai ‎curate decât orice altceva experimentasem cu ceilalți diverși gurusi. Si cunoscusem destui. însă nu-i puteam ignora ‎nici pe ei. Ba, mai mult chiar, eram înclinat să mă alătur lor. Am hotărât așadar să caut moduri de expresie mai ‎apropiate de original. Să vin în India, să trăiesc lucrurile efectiv. Mai mult, pentru a fi cu totul imparțial si ‎neinfluentabil, înainte de a veni mi-am scos cruciulița pe care mi-o dăruise bătrânul si i-am dat-o unei bune prietene ‎de-a mea care crezuse de curând în Hristos. A fost un gest simbolic, ca si când as fi spus: „Acum să auzim, să trăim, să ‎ne deschidem glasurilor mamei India”.‎

Ne apropiaserăm de poalele dealului unde se afla ashramul si ne mai despărțea de trepte doar râul, când mulțimea ‎ce căra pietrele a început să se agite. S-au întors cu totii către vârful dealului, izbucnind în strigăte puternice: „Bole ‎baba ke tzei!”, care însemna, precum am aflat mai târziu, „Sfinte părinte, biruitorule!”, strigăt de slavă si de cinstire. ‎Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Babaji. A stat puțin pe vârful dealului. Avea în jur de 30 de ani, păr negru si ‎lung până la umeri, cântărea cam 140 kg si era înalt de aproximativ 1, 70 m. Nu păstra nici o asemănare cu băiatul slăbuț pe care îl văzusem în vechea fotografie. Intre timp câștigase foarte multe kilograme. Era îmbrăcat în stofe ‎scumpe si purta ghete moi de piele aduse din Occident

Cobora treptele în grabă, cu pași mari si vioi, primind cu satisfacție si naturalețe ovațiile mulțimii. Ca si când ar fi ‎mărturisit: „Da, sunt exact ceea ce spuneți! Da, sunt biruitor! Da, sunt sfântl”. Doar nu putea ascunde faptul că era ‎stăpânul absolut.. Nu numai că-l ascultau necondiționat în orice, dar îl si venerau.‎

Atunci mi s-a întâmplat ceva ciudat, o experiență ce-mi amintea de ședințele în care eram hipnotizat Brusc, în timp ce-I priveam ‎coborând treptele, mi-am pierdut pentru câteva minute conștiința. Era ca si cum propria mea minte ar fi fost pur si simplu ‎azvârlită departe de mine. Pentru un oarecare interval de timp, îmi pierdusem simțirea sinelui. Nu mai aveam conștiința trupului ‎meu, nici a facultății mele raționale. Părea că nici n-as fi existat Un mare gol domnea în memoria mea. în acel scurt răstimp eram ‎efectiv inapt să-mi dau seama ce mi se întâmplă, în ce stare mă aflu, dacă măcar mai exist Primul gând pe care l-am avut după ce mi-am redobândit conștiința de sine a fost: „Ce ai, de tot zâmbesti ca un cretin?“, realizând că un zâmbet larg mi se întipărise pe ‎fată.

M-am simtit.. siluit. Ca si când cineva m-ar fi constrâns să zâmbesc, fără ca eu să am o asemenea dispoziție. Simțeam ‎că zâmbetul larg de pe chipul meu era fortat, venea în contradicție cu sentimentele mele. Eram stânjenit de acest ‎eveniment, dar pe de altă parte mi se stârnise curiozitatea.

Intre timp Babaji coborâse dealul, în nesfârșite ovații, împărțind porunci si binecuvântări, si se apropiase de ‎vizitatori. Ceilalți i se închinaseră deja, si primiseră consimțământul său de a rămâne în ashram. Rămăsesem eu si ‎cele două prietene ale mele, însă nu schițam nici o mișcare. încremenisem de uimire. Nu știam ce să fac. Babaji se ‎apropiase la cinci metri de mine, si mă simțeam cuprins de un tremur. Nădușisem de neliniște. Eram acum uluit de ‎fizionomia sa cu totul neomenească. Dacă cineva mi-ar fi spus că ceea ce aveam în fata mea era o iluzie sau un extraterestru, mi-ar fi părut mai credibil si m-ar fi uimit mai puțin.‎

întreaga sa prezentă părea un eveniment supranatural. Privirea lui avea o asemenea intensitate, o asemenea putere, ‎o asemenea energie, încât eram mai degrabă terifiat Dacă mi s-ar fi spus că o entitate supranaturală locuiește în acel ‎trup, as fi subscris fără rezerve. Mă stăpânea un amestec de spaimă, încordare si confuzie.‎

Atunci, unul din cei patru-cinci yoghini care îl înconjurau îmbrăcați în vesminte negre si ținând câte o lance cu un ‎trident în vârf (simbol al zeului Shiva)[3], s-a apropiat de mine, m-a privit drept în ochi si, dilatându-si pupilele la ‎maximum, mi-a spus pe un ton aspru si poruncitor: „Scoate-ti încălțările si închină-te lui\”. Cunoșteam aceste ‎șiretlicuri de duzină, asa încât, cu toată frica mea, l-am ignorat cu desăvârșire. M-am apropiat de Babaji, însă nu la ‎mai puțin de trei metri… Mi se părea că există un teribil câmp energetic împrejurul lui. „Namaste… i-am șoptit, ‎adresându-i politicosul salut zilnic al indienilor. Mi-a arătat drumul către ashram. Așadar ne primise. Puteam ‎rămâne.‎

M-am îndepărtat ușurat si am simtit imediat diminuându-se acea tensiune pe care o percepeam în apropierea lui.‎

Mă copleșise uimirea. Acest Babaji cu siguranță că nu era om. Ce putere colosală! Era Dumnezeu sau demon? Mag sau sfânt? ‎Om sau extraterestru? Aceste întrebări constituiau o uriașă problemă de conștiință pentru mine.‎ […]

S-a împărțit mâncarea, pe care am servit-o împărțiți pe grupuri, iar apoi am început să ne adunăm într-o construcție ‎veche cu aspect de hală: avea acoperișul sprijinit pe coIoane groase si era deschisă pe trei laturi.‎

Am fost printre primii care au intrat în acest edificiu. M-au atras sunetele a două mici tobe la care cineva cânta ‎kirtan, imnuri religioase hinduse. în scurt timp ne-am adunat cu totii si am umplut întreg spațiul, stând în picioare ‎unul lângă altul. A venit si Babaji cu grupul său, care părea să fie format întotdeauna din aceiași cinci-sase yoghini: ‎un fel de nucleu al celor mai apropiați discipoli ai săi. M-a frapat faptul că toti erau occidentali, albi.‎

S-a așezat la tribună, iar mulțimile au început să treacă prin fata lui, să i se închine si să-i aducă ofrande. Era atât de ‎ieșit din comun încât nu-mi puteam lua ochii de la el. Mă cotropiseră iarăși aceleași sentimente ca si prima dată, ‎numai că acum mă aflam la 15 metri distantă de el. ÎI priveam încercând să înțeleg ce era el în realitate, să-mi ‎conturez o părere clară despre această făptură neobișnuită. Sorbeam fiecare amănunt din mișcările lui si fiecare ‎cuvânt pe care îl rostea. Am recunoscut multe din elementele despre care citisem în cărțile de magie ca fiind utilizate ‎consecvent de către el. De altfel, chiar în spatele lui era atârnat de perete un covor care înfățișa un munte cu trei ‎creste si un soare de o formă aparte. Mi-am amintit imediat că întâlnisem această reprezentare într-o carte grecească ‎de ocultism. Era simbolul magiei înalte.‎

Adorarea pe care i-o aducea fiecare îmbrăca si forme particulare. Oricum, toti erau complet absorbiți de persoana sa. ‎Cei din proximitatea lui s-au apropiat în trei rânduri de mine îndemnându-mă să merg si eu să mă închin. N-am ‎făcut-o. Mă străduiam doar să-l privesc drept în ochi.

La un moment dat privirile noastre s-au încrucișat Babaji nu mă privea pe mine în mod special. Scrutând insistent ‎sala, ochii săi i-au întâlnit pur si simplu pe ai mei pentru o clipă. Ei bine, în acea clipă am pierdut contactul cu ‎mediul înconjurător, am căzut în „extaz”! Ca si când pieptul mi-ar fi devenit transparent, am văzut prin el propria mea inimă în culori vii, în flăcări.‎

Tot la fel de brusc mi-am si revenit, păstrând însă foarte limpede conștiința a ceea ce mi se întâmplase. Am continuat ‎să-l urmăresc, cu atât mai impresionat. A venit apoi iarăși cineva care mi-a spus să merg si eu înaintea lui.‎

Bine, si ce să fac exact?‎

Păi, tot ceea ce-au făcut si ceilalți.‎

Cu alte cuvinte, să mă închin lui. Nu m-am dus. Nu știam cine este. Mă temeam… De ce trebuia, adică, neapărat să ‎mă închin?‎

în timp ce ședea acolo relaxat, Babaji s-a ridicat deodată si a luat poziția lotusului concentrându-se cu maximă ‎intensitate, iar ochii săi au devenit pregnant scânteietori, asemenea unui cărbune negru strălucitor. în fata sa se afla ‎un individ care îl venera cu infinită devoțiune, precum o dovedeau mișcările sale, întregul său aspect exterior si ‎închinăciunile repetate pe care i le făcea până la pământ, fără nici o șovăire. îi oferea si nenumărate daruri de mare ‎valoare.‎

Atunci Babaji si-a atintit ochii asupra lui cu putere. Omul si-a strâns mâinile Ia piept si si-a lipit picioarele, devenind ca un stâlp. ‎în același timp a început să tremure si să țopăie pe loc intr-un mod cu totul suprafiresc, lăsând impresia că ar avea arcuri sub ‎picioarele imobile. Mai mult, începuse să scoată niște mugete năprasnice, asurzitoare, de vacă rănită si înfuriată. Babaji l-a tinut ‎cam un minut în această stare. Apoi l-a lăsat pentru un scurt răstimp, după care, înainte ca omul să-si revină, l-a dezlănțuit din ‎nou, mai tare de această dată. Se mișca în fata mea ca un compresor si mugea înfiorător. Toti rămăseseră fără glas si priveau ‎uluiți. Mie însumi îmi era greu să-mi cred ochilor în fata acestui spectacol. Apoi individul s-a potolit cu desăvârșire, iar lumea a ‎continuat să treacă prin fata Iui Babaji, care si-a reluat obișnuita poziție de relaxare, pe jumătate întins. 0 tânără de lângă mine ‎s-a adresat mulțimii explicând că Babaji tocmai îi dăruise „iluminare” acelui om! Eu însă mă confruntam cu o dilemă. Potrivit ‎concepției hinduse, pentru ajungerea la „iluminare” – samadhi, cum mai e numită – sunt necesare eforturi îndelungate, precum si ‎parcurgerea mai multor vieți ca yoghin. Babaji i-o „dăruise” acestui om în câteva minute. îi scurtase evoluția spirituală cu multe ‎cicluri de reîncarnări. Nu constituia aceasta încă o dovadă că Babaji era… Dumnezeu? Nu aceasta reieșea din faptele lui? Astfel se ‎clădea raționamentul tuturor celor prezenți în sală.‎

Conform punctului de vedere creștin, gurul poseda într-adevăr însușiri supranaturale, întrucât era demonizat. Altfel ‎spus, le îngăduise spiritelor demonice să locuiască în sufletul său. Puterea care se manifesta prin el era puterea ‎spirituală a demonilor.

Omul care îl venera deci pe Babaji, îi venera practic pe demonii ce locuiau înlăuntrul lui, si astfel le dădea dreptul de ‎a intra si în sufletul său. Așadar, evenimentul căruia îi fusesem martor era fenomenul cotropirii sufletului său de ‎către demoni. Ceilalți care i se închinau primeau doar o anumită influentă demonică, a cărei intensitate varia în ‎funcție de fiecare individ în parte, însă nu erau supusi demonizării, posedării propriu zise a sufletului de către ‎diavoli.

Care din aceste două poziții era cea adevărată? Opoziția dintre ele se dovedea absolut flagrantă. Ce era în realitate ‎‎„dascălul dascălilor”? Mag sau sfânt? Dumnezeu sau diavol? Trebuia să găsesc un reper pe seama căruia să mă ‎orientez, un criteriu în baza căruia să pot distinge.

Peste puțin timp ne-am ridicat cu totii să plecăm. Atunci Babaji a trecut prin fata mea fără ca măcar să-mi dau ‎seama, deși mă străduisem din răsputeri să ajung în situația de a-l privi de aproape. Când m-am dezmeticit, i-am ‎mai putut vedea doar spatele. îmi înlăntuise efectiv mintea, neîngăduindu-mi să-l privesc în momentul în care a trecut pe lângă mine.

Plimbându-mă prin ashram, m-am întâlnit cu prietena mea N. Era surprinsă si neliniștită. Mi-a spus că H., cealaltă ‎prietenă a noastră, căzuse la pat bolnavă; deși se afla în perioada ciclului menstrual, totuși pierdea o cantitate ‎nefiresc de mare de sânge si nu se putea mișca. N. a adăugat că toate femeile dormeau sub camera Iui Babaji, si a ‎făcut chiar câteva comentarii indecente legate de acest fapt Ne-am despărțit apoi pentru scurtă vreme.‎

Camera în care locuia Babaji era izolată de restul clădirii, avea intrare separată si era ornată pe fațada exterioară cu ‎tot felul de plăcute multicolore strălucitoare. Pentru gusturile mele, avea un aer foarte țigănesc. La intrare m-a oprit ‎un european: „Aici nu poți intra”, mi-a spus el, furnizându-mi nesfârșite explicații. Omul se simțea extrem de ‎stânjenit, si pe deasupra mai si amorțise. Oferea într-adevăr o priveliște ilară. Ținea în mână o trestie, purta o scufie ‎caraghioasă si avea drept scut o împletitură de papură. I se încredințase sarcina de a păzi intrarea lui Babaji. Se ‎simțea prost si căuta să se justifice.‎

Mi-a fost milă de el. Am zăbovit puțin alături de el si mi-a spus povestea lui. îl cunoștea de câțiva ani pe guru. Voia ‎să promoveze în cadrul firmei la care lucra, astfel încât venise să-l roage pe Babaji să-si folosească puterile sale în ‎acest scop. „Bineînțeles; i-as fi putut trimite o simplă scrisoare, dar am preferat să vin eu însumi”, spunea el. Oare de aceea i ‎se distribuise acest rol rizibil? înadins îl batjocoreau? Sau îl obișnuiau astfel cu supunerea totală si îsi impuneau în ‎acest mod stăpânirea asupra lui?…‎

Am dormit peste noapte într-o cameră mare, împreună cu alte zece persoane. Eram de vârste apropiate si păream a ‎avea cu totii cam același mod de viată si de gândire.‎

Unul dintre ei mi-a spus că îsi câștiga pâinea învătându-i în America pe oameni să respire. Le preda adică ‎exerciții yoghine de respirație. Iată că putea fi si aceasta o meserie! „Încet-încet au să ne învețe si cum să pășim”, ‎m-am gândit.‎

Dimineața m-am trezit la răsăritul soarelui si am urcat pe un deal în afara ashramului, unde am întâlnit-o si pe N., ‎care mi-a spus că ne aflam deja în întârziere si că trebuia să ajungem la slujba de dimineață înaintea lui Babaji. Când ‎am sosit, ne-au făcut într-adevăr observație pentru întârziere; nu era un lucru permis: dovedea o lipsă de respect ‎fată de persoana gurului.‎

De data aceasta Babaji îsi primea discipolii chiar în antreul său. Am intrat si noi acolo. Era destul de strâmt M-am ‎așezat mai în spate si urmăream totul cu interes si nedumerire. Cineva mi-a făcut observație cu voce tare, căci exact ‎în locul unde ședeam exista un mic templu cu fotografii si picturi de animale antropomorfe si oameni zoomorfi, de ‎fapt zei. Fără intenție, îi jignisem asezându-mă în interiorul templului.‎

Am avut apoi același sentiment privindu-l pe Babaji, această creatură atât de stranie. Pe de o parte, constituia o ‎priveliște cu adevărat înspăimântătoare. Pe de alta, era doar un tânăr grăsan. Nu-l slăbeam din ochi, încercând să ‎deslusesc vreun element mai edificator asupra lui. Si acest element a survenit… Cred că în general copiii mici, având ‎sufletul mai curat, dovedesc un instinct mai bun decât cei mari. Detectează cu ușurință sentimentele ascunse, tocmai ‎pentru că percep lumea în special prin intermediul inimii. Creierul nu-i deturnează prin diverse raționamente care ‎pot să nu aibă nici un fel de fundament real.‎

Așadar, cam pe la jumătatea rândului se afla o pereche de australieni. Aveau un copilaș de patru ani. Brusc, Babaji a cerut să-i fie ‎adus copilul. îndată ce l-au apropiat de guru, micuțul a început să plângă, să zbiere si să se agite, încercând să fugă cât mai ‎departe de ei. Plânsetele lui îmi sfâsiau inima. Părinții săi ședeau fără să schițeze vreun gest de împotrivire. Gurul l-a luat în brațe, ‎si-a introdus degetul mare în gura copilului iar degetul arătător i l-a pus între sprâncene, si micuțul a adormit instantaneu. Nu-mi ‎puteam da seama dacă era vorba de somn sau de hipnoză, dar cert este că micuțul a rămas în această stare pe aproape tot ‎parcursul slujbei.

Frica si refuzul copilului m-au impresionat Mi-am amintit din Evanghelie cu câtă bucurie si încredere îl îmbrățișau copiii pe ‎Hristos.‎

Câțiva discipoli s-au apropiat iarăși de noi, adresându-ne același insistent îndemn de a merge să ne închinăm lui ‎Babaji… Ne-am eschivat din nou, atât eu cât si prietena mea. Cealaltă prietenă a noastră era imobilizată la pat. ‎Hemoragia sa abundentă era o „purificare”, o veritabilă „binecuvântare” a gurului! Aceasta fusese explicația dată de ‎yoghinii ashramului…‎

S-au perindat cu totii prin fata lui Babaji, excepție făcând doar noi, după care ne-am împrăștiat în scurt timp ne-au ‎reperat prin mulțime si ne-au pus în vedere să părăsim ashramul. Nu agreaseră comportamentul nostru, întrucât ‎refuzasem de fiecare dată să ne închinăm lui Babaji! Ușurată si chiar fericită, prietena mea a plecat imediat să-si ‎pregătească bagajele.‎

Eu am căzut pe gânduri. Era oare bine să plec înainte de a trage o concluzie fermă si definitivă? Doar pentru aceasta ‎venisem în India. Merita să mă întorc cu aceleași dileme si frământări?‎

Am cerut să-l văd pe guru. S-au dus să-l întrebe, si peste câteva minute s-au întors să mă conducă la el. în timp ce ‎pășeam în antreul său, mi-am făcut cruce si am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Nu știu ce-mi făcuse Babaji de la ‎distantă, însă creierul meu deja nu mai funcționa normal. Parcă mintea mă părăsea într-un anume fel… M-am ‎pomenit înaintând spre el. Când am ajuns la doi metri în fata lui, m-am uitat după vreun scaun, socotind că urma să ‎stăm de vorbă.‎

M-a privit cu o aversiune sălbatică. Si-a unit picioarele si si-a întors capul într-altă parte, ca si când n-ar fi vrut să mă ‎vadă, ca si când se temea de mine, ca si când îi era totodată scârbă de mine, si a zbierat cu putere:‎

Get out (Ieși afară]!‎

Mă pierdusem complet. L-am privit cu uimire.‎

Get out (Ieși afară]! a urlat încă si mai tare.‎

Only one question (O singură întrebare]…, i-am spus.‎

No questions here (Nici un fel de întrebări, aici]! Get out (Ieși afară]!‎

M-am întors si am plecat debusolat. Eram plin de nedumerire. Ce comportament era acesta?‎

Ieșind afară, m-am întâlnit cu prietenele mele.‎

Noi plecăm oricum, tu ce faci, vii?‎

‎„Hai să plec si, dacă voi simți nevoia, am să revin”, m-am gândit si am pornit cu ele la drum.‎

Prietenele mele erau feministe. Cu creștinismul aveau mai degrabă relații inamicale, manifestând însă o oarecare ‎atitudine pozitivă fată de yoga si magie. De aceea mi-a atras cu atât mai mult atentia constatarea si mărturisirea ‎uneia dintre ele:‎

‎- Frate, ce era cu omul ăsta?„Cazi si închină-te mie!“… în timp ce religia noastră este delicată, plină de blândețe… Omul ăsta are ‎ceva sălbatic în el.‎

Am privit-o uimit îsi depășise prejudecățile ideologice.‎[4]

Să vedem acum ce diferită de manifestările forțate și înrobitoare ale lucrărilor Părintelui Arsenie Boca, ale lui Mahomed, ale lui Babaji, ale lui Iosif Carpetinul și ale celorlalți sărmani amăgiți și amăgiori, este răpirea și dăruirea delicată către ucenici a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov. Să observăm ‎lucrarea plină de libertate și înțelesuri lămuritoare, de îndreptarea evlaviei către ‎Sfânta Treime, iar nu de încâlceli ale minții și robie către faima proprie ca ‎în primul caz. ‎Se vede, după roade, că Părintele Arsenie Boca nu are cum să fie ucenicul Sfântului Cuvios, neavând același fel de lucrare.

Mat 7:15 Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. 16 După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? 17 Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. 18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. 19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. 20 De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște. 21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. 22 Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? 23 Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.

Iată cum este răpirea Sfinților:

Iar odată, în timpul Sfintei Liturghii i s-a dăruit o ‎asemenea descoperire dumnezeiască […] “O ‎dată s-a întâmplat să slujesc ca diacon în Sfânta și Marea Joi. ‎Dumnezeiasca Liturghie a început la ora două după amiaza și, ‎ca de obicei, a fost precedată de Vecernie. După vohodul cel ‎mic și ecteniile respective eu, biet păcătos ce sunt, am ‎exclamat în cadrul ușilor împărătești: «O, Doamne, ‎mântuiește-i pe cei credincioși și ne auzi pe noi» și intrând pe ‎ușile împărătești și ridicând orarul către oameni am încheiat: ‎‎«Și în vecii vecilor», când deodată am fost izbit de o rază ca ‎lumina soarelui. Uitân- du-mă la această strălucire, L-am văzut ‎pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Ilrisios, sub înfățișarea ‎Fiului Omului, strălucind în slavă și lumină de nedescris, ‎înconjurat de Puterile cerești, îngeri și arhangheli, heruvimi și ‎serafimi, ca de un roi de albine și zburând prin aer prin ușile dinspre apus ale ‎bisericii. Ajungând la amvon, Domnul a ridicat preacuratele ‎Sale mâini și i-a binecuvântat pe clerici și întreaga adunare; iar ‎apoi, intrând în icoana Sa care se află în dreapta porților ‎împărătești, Se schimbă la față, înconjurat de cetele îngerești, ‎care străluceau într-o lumină de nedescris în toată biserica. Iar ‎eu, care sunt praf și cenușă, întâlnindu-L pe Domnul Iisus ‎atunci în aer, am primit o binecuvântare specială din partea Sa; ‎imi simțeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceața ‎dragostei față de Domnul!”‎

Chipul Sfântului Serafim se schimbă și, izbit de acea ‎dumnezeiască descoperire, nu se putea nici măcar mișca din ‎locul său de lângă porțile împărătești. Când părintele Pahomie ‎observă acest lucru, trimise doi alți ipodiaconi, care îl luară de ‎braț și îl duseră în altar. Dar el continuă să stea acolo nemișcat, ‎timp de trei ore în extaz. Și doar chipul i se schimba ‎permanent; acum era alb ca zăpada, apoi ca un fulger îi lumina ‎întreaga înfățișare. După slujbă, bătrânii îl întrebară ce s-a ‎întâmplat. Iar părintele Serafim, care nu ascundea nimic față ‎de părinții săi duhovnicești, le spuse totul. Ei îi porunciră să nu ‎mai vorbească nimic despre aceasta și să se cufunde într-o și ‎mai adâncă smerenie, păzindu-se de boldul trufiei după o astfel ‎de descoperire neobișnuită. Sfântul primi povețele cu toată ‎umilința inimii și păstră tăcerea pentru moment.‎[5]

Vedeți, ce lină, ce plină de umilință, spre slava lui Dumnezeu. Sfântul nu cade pe jos, descoperă duhovnicului său ce a primit și face ascultare, pentru a nu se trufi.

În timp, datorită lucrării smeritei ascultări, Sfântul poate deveni, după mulți ani, povățuitor al altora și dăruitor al adevăratelor vedenii. Dar și atunci își păstrează blândețea, smerenia, vorbind despre Hristos iar nu despre sine, întărind libertatea și înțelegerea ucenicilor, iar nu ducându-i la robia dependentă față de sine și la nedumerirea minții. Nu încearcă să le câștige încrederea, nici să-i sugestioneze în vreun fel. Doar le arată cu simplitate și iubire frumusețea adevărului. Aceasta fiindcă Sfântul este Sfânt tocmai pentru că a ucis interesul personal și toate le face spre și de dragostea lui Hristos. Iar descoperirea nu se face din duh de reclamă ci pentru a ajuta întreaga omenire aflată în impas îndemnându-o spre pocăință. Mesajul conține ceva de spus, nu este gratuit ca mesajele înșelaților, colcăind în acel „nimic nou” lumesc: Ecc 1:9 Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.

O minunată descoperire făcută lumii

Dar cea mai minunată, mai uimitoare, suprafirească revelație ‎dumnezeiască ne-a fost oferită de părintele Serafim în convorbirea sa ‎avută cu N. A. Motovilov (a).‎

Această descoperire, această dumnezeiască revelație are ‎neîndoios o semnificație cu caracter universal. Cu adevărat nu este ‎nimic nou, fundamental în ea, căci întreaga revelație a fost oferită ‎Sfinților Apostoli chiar în ziua Cincizecimii. Dar acum când oamenii ‎au uitat adevărurile esențiale ale religiei creștine și sunt cufundați în ‎întunericul materialismului sau în lucrarea rutinieră și exterioară a ‎‎“nevoințelor ascetice”, revelația părintelui Serafim este într-adevăr ‎extraordinară, așa cum a considerat-o și el cu adevărat. “Nu-ți este dat ‎numai ție să înțelegi acest lucru”, spuse părintele Serafim la sfârșitul ‎revelației, “ci prin tine ea este dăruită întregii lumi!”‎

Ca strălucirea fulgerului, această minunată conversație a ‎iluminat întreaga lume care se afla deja cufundată în letargie și moarte ‎duhovnicească, cu mai puțin de un secol înaintea luptei împotriva creștinismului din Rusia și într-o vreme când credința ‎creștină se afla într-un pronunțat declin în Occident.

  1. a) Chiar descoperirea manuscrisului lui Motovilov reprezintă o ‎mare ‎minune. Timp de aproape 70 de ani, acest manuscris extrem de ‎valoros a fost ‎înmormântat intr-o tăcere totală și a fost în pericol de a se ‎distruge, căci ‎fusese deja aruncat și zăcea intr-un maldăr de lucruri de ‎nimic, sub un strai de ‎praf Aici a fost descoperit în chip minunat de S. A. ‎Nilus, celebrul autor al ‎cărții „Multum in Parva”. Cu venerație căutând ‎frânturi din viața marelui ‎părinte Serafim, Nilus scotocea printre ‎resturile aflate în pod și tocmai era pe ‎punctul de a și pierde nădejdea de ‎a afla ceva, când, deodată un caiet cu o ‎scriere foarte ștearsă îi atrase ‎atenția. Acesta s-a dovedit a cuprinde ‎memoriile lui Motovilov și în felul ‎acesta ele au ajuns să poată fi oferite ‎omenirii. Memoriile au fost găsite ‎în anul 1902 și au fost tipărite în “Știri ‎moscovite” în anul 1903; aproape ‎in mod simultan a avut loc și expunerea ‎moaștelor Sfântului Serafim.‎ […]

Conversația Sfântului Serafim cu N. A. Motovilov

Era joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se așternuse cam de 20 de ‎centimetri pe pământ și fulgi mari de zăpadă cădeau din abundență din ‎cer când părintele Serafim a început conversația sa cu mine pe un câmp ‎de lângă sihăstria lui din apropiere, în partea opusă râului Sarovka, la ‎poalele dealului care coboară în pantă spre malul râului. îmi spuse să ‎mă așez pe trunchiul unui copac pe care tocmai îl doborâse, și el însuși ‎se așeză pe vine în fața mea.‎

“Domnul mi-a descoperit”, spuse marele bătrân, “faptul că în copilăria ta ai avut marea dorință de a afla scopul vieții noastre creștine ‎și că tu mereu ai întrebat numeroase persoane de mare ținută ‎duhovnicească despre acest lucru” [iată aici o descoperire de la Dumnezeu, pentru nevoia de adevăr a ucenicului. Ucenicul căuta să afle, nu era el căutat, iar Părintele nu șovăia și ghicea ca să-i câștige încrederea, ci dorea să-l ajute, fiindcă nimeni nu a putut, ci era prigonit în pocăința lui. Dacă ar fi putut altcineva l-ar fi trimis la el, din smerenie – n.n.] . Trebuie să spun aici că de la vârsta ‎de 12 ani acest gând mă preocupase mereu. De fapt, cercetasem o ‎mulțime de clerici cu privire la aceasta, dar răspunsurile lor nu-mi ‎dăduseră nici o satisfacție. Acest lucru nu-i era necunoscut bătrânului. ‎‎“Dar nimeni”, continuă părintele Serafim”, nu ți-a dat un răspuns ‎exact. Ei ți-au spus: «Mergi la Biserică, roagă-te la Dumnezeu, ‎păstrează poruncile lui Dumnezeu, fă binele – acesta este scopul vieții ‎creștine». Unii au fost chiar indignați de faptul că ești preocupat de ‎curiozități profane și îți spuneau: «Nu căuta lucruri care te depășesc». ‎Dar aceștia nu vorbeau după cum se cuvenea. Iar acum, bietul Serafim [Când este vorba de sine, cât de micșorat se vede. Atât de mult se sfiește încât nu numai că se numește biet, dar îi și este rușine să zică că îi va spune. Vorbește ca despre un altul. În nici un caz nu se prezintă ca un slujitor al Cerului ‎– n.n.] îți va explica în ce constă cu adevărat acest scop. “Rugăciunea, postul, ‎privegherea și toate celelalte fapte creștinești, indiferent cât de bune pot fi ele în ‎sine, nu constituie scopul vieții noastre creștine, deși ele servesc drept ‎mijloace indispensabile de a atinge acest țel. Adevăratul scop al vieții ‎noastre creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. ‎Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii și orice faptă bună ‎făcută în numele lui Ilristos, ele reprezintă doar mijloace pentru ‎dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în ‎numele lui Hristos [deci nu în numele binelui social, al filantropiei, al moralei lumii, al cerului impersonal, al unor slujitori cerești sau al lui Părintelui Arsenie Boca ‎– n.n.] ne oferă darurile Sfântului Duh.‎

Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ‎poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viața cealaltă și nici harul lui ‎Dumnezeu în aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: ‎‎“Cel ce nu adună cu Mine, risipește” (Luca ii: 23). O faptă bună nu ‎poate fi numită altfel, deoarece, chiar dacă nu este făcută în numele ‎Domnului, totuși ea este bună. Sfânta Scriptură spune: “In orice neam, ‎cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El” (Fapte 10: 35). ‎‎“După cum vedem din sfânta istorisire, omul care lucrează dreptatea ‎este atât de plăcut lui Dumnezeu încât, de exemplu, îngerul Domnului ‎i-a apărut la ceasul rugăciunii lui Corneliu, sutașul drept și temător de ‎Dumnezeu și a spus: «Trimite bărbați la Iope, la Simon tăbăcarul; ‎acolo îl vei afla pe Petru, iar el îți va spune cuvintele vieții celei ‎veșnice, prin care tu și toată casa ta vă veți mântui» [vedeți, îngerul îl trimite la duhovnicul viu, nu îl învață el, ca duhurile din vedeniile Părintelui Arsenie Boca și a altor înșelați ‎– n.n.] (a). Astfel, ‎Domnul face uz de toate mijloacele Sale dumnezeiești ca răsplată ‎pentru faptele tale bune, ocazia de a nu-ți pierde răsplata în viața ce va ‎să fie. Dar îngăduința din partea lui Dumnezeu a faptelor bune ce nu ‎sunt făcute în numele lui Hristos se limitează la aceasta: Creatorul ‎oferă mijloacele de a le face vii (cp. Evr. 6:1). Stă în puterea omului să ‎le facă vii sau nu.

De aceea Dumnezeu le-a spus iudeilor: “Dacă ați fi orbi n-ați ‎avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne ‎asupra voastră” (ioan 9: 41). Dacă un om precum Corneliu se bucură ‎de atenția lui Dumnezeu pentru faptele sale, deși acestea nu sunt făcute ‎în numele lui Hristos, și apoi crede în EI, astfel de fapte îi vor fi ‎socotite ca fiind făcute din dragoste pentru Hristos, doar prin credința ‎în El. Dar în situația opusă omul nu are dreptul să se plângă că binele ‎său nu are nici un folos.

Nu are într-adevăr niciodată vreun folos, doar cu excepția când ‎el este făcut în numele Său, întrucât binele făcut pentru El nu numai că merită o cunună a credincioșiei în veacul ce va să ‎fie, dar și în această viață ne umple de harul Duhului Sfânt. în plus, așa ‎cum se spune: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe ‎Fiul și toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3: 34-35). Asta este, excelență.‎

în dobândirea acestui Duh a lui Dumnezeu constă adevăratul țel ‎al vieții noastre creștine, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, ‎milostenia și alte virtuți creștinești lucrate în numele lui Hristos sunt ‎doar mijloacele pentru dobândirea Duhului lui Dumnezeu”. “Ce ‎înțelegi dumneata prin dobândire?” l-am întrebat eu pe părintele ‎Serafim. “Nu înțeleg întru totul aceasta”. “Dobândirea este același ‎lucru cu a obține ceva”, răspunse el. “înțelegi, desigur, ce înseamnă să ‎dobândești bani. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este exact același ‎lucru. Știi destul de bine ce înseamnă în sens lumesc, excelență, a ‎dobândi. Scopul vieții oamenilor lumești obișnuiți este de a dobândi ‎sau de a face bani, iar pentru nobilime înseamnă în plus de a primi ‎onoruri, distincții și alte răsplătiri pentru serviciile aduse de ei ‎guvernului. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este de asemenea un ‎lucru de o importanță capitală, dar e dătător de har și veșnic și este ‎dobândit aproape în aceleași moduri ca și capitalul monetar social și ‎politic.‎

‎“Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru lisus ‎Hristos compară viața noastră cu o piață, iar lucrarea vieții noastre pe ‎pământ El o numește neguțătorie și ne spune nouă tuturor: ‎‎“Neguțătoriți până ce voi veni” (Lc. 19: 13) “răscumpărând vremea, ‎căci zilele rele sunt” (Efes. 5:16). Adică, fă în așa fel încât să capeți ‎binecuvântări cerești în aproape tot timpul vieții tale prin bunuri ‎pământești. Bunurile pământești sunt virtuțile lucrate în numele lui ‎Hristos și revărsarea asupra noastră a harului Atotsfântului Duh. “în ‎parabola fecioarelor celor înțelepte și a celor neînțelepte, atunci când ‎celor neînțelepte le lipsea ulei, s-a spus: «Mergeți și vă cumpărați în piață». Dar, pe când ele erau duse să cumpere, ușa cămării de ‎nuntă era deja închisă, iar ele nu au mai putut intra”. Unii spun că lipsa ‎untdelemnului din candelele fecioarelor celor neînțelepte semnifică ‎lipsa faptelor bune în viața lor. O astfel de interpretare nu este prea ‎bună. De ce să le fi lipsit faptele bune dacă ele sunt numite fecioare, ‎chiar dacă neînțelepte? Fecioară reprezintă suprema virtute, o stare ‎îngerească și ar putea înlocui toate celelalte virtuți. Eu cred că ceea ce ‎le lipsea era harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu.‎

Aceste fecioare practicau virtuțile, dar în ignoranța lor ‎duhovnicească ele presupuneau că viața creștină constă doar în lucrarea ‎virtuților. Lucrând o faptă bună ele credeau că împlineau voia lui ‎Dumnezeu, dar lor le păsa prea puțin dacă dobândeau prin aceasta harul ‎Duhului Sfânt. Aceste moduri de viețuire bazate doar pe facerea binelui ‎fără o atentă cercetare dacă ele aduc harul Duhului Sfânt sunt pomenite în cărțile patristice: «Există un alt mod de viață care este socotit bun la ‎început, dar el sfârșește în fundul iadului».‎ [de aceea o viață centrată pe altcineva, care capătă accente concrete mai prezente decât Adevărul Hristos, chiar plină de fapte bune, duce tot la Iad. Nu se poate spune că venirea mulțimii la Părintele Arsenie Boca este de vreun folos oamenilor sau Bisericii, dacă aceștia nu înțeleg că pentru dobândirea harului Sfântului Duh tot eul lor trebuie (prin adevăr și vederea păcatului propriu) să graviteze mai presus de orice în jurul Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta ne trebuie ca atenția minții și a voinței să nu fie îndeptată mai accentuat spre vreun alt om, cât de bun și Sfânt, ca nu cumva să-L estompeze pe Mire. În El să-i iubim pe toți. Iar prin iubire nu vedem o efuziune sentimentală ci înțelegerea, îndrăgostirea străbătută de rațiune și împreună lucrarea cu voia Lui particulară pentru fiecare din noi – n.n.]

Sfântul Antonie cel Mare în scrisorile sale către monahi spune ‎despre astfel de fecioare: «Mulți monahi și fecioare nu au nici o idee ‎despre diferitele tipuri de voință care acționează în om, și nu știu faptul ‎că noi suntem influențați de trei voințe: cea dintâi este desăvârșita și ‎mântuitoarea voință a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră ‎voință umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici ‎mântuitoare». Iar această a treia voință a vrăjmașului îl învață pe om fie ‎să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de ‎dragul virtuții în sine și nu de dragul lui Hristos. Cea de-a doua, ‎propria noastră voință, ne învață să facem totul spre a ne flata patimile, ‎sau ne învață, ca și vrăjmașul, să facem bine de dragul binelui și să nu ‎ne îngrijim de harul care este dobândit prin lucrarea binelui. Dar cea ‎dintâi, voința mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui ‎doar pentru dobândirea Sfântului Duh, ca pe o comoară nesecată, veșnică ce ‎nu poate fi corect evaluată. Dobândirea Sfântului Duh este, ca să ‎spunem așa, untdelemnul care le lipsea fecioarelor neînțelepte. Ele au ‎fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul necesar al virtuții, harul ‎Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este și nici nu poate fi mântuit, ‎căci: «Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate și ‎iluminat mistic de către Unitatea Treimică».‎

Acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înțelepte ‎care putea să ardă mult timp și strălucitor, iar aceste fecioare cu ‎candelele lor aprinse puteau să-L întâmpine pe Mirele Care a venit la ‎miezul nopții și puteau intra în cămara de nuntă a bucuriei împreună cu ‎El. Dar cele neînțelepte, deși s-au dus la piață să cumpere untdelemn ‎atunci când au văzut că li se stingeau candelele, nu s-au putut întoarce ‎la timp, căci ușa era deja încuiată.‎

Piața este viața noastră; ușa cămării de nuntă care a fost închisă ‎și care a împiedicat drumul Mirelui este moartea omenească; fecioarele ‎cele înțelepte și cele neînțelepte sunt sufletele creștine; untdelemnul nu ‎reprezintă faptele cele bune ci harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu ‎care este dobândit prin intermediul lor și care schimbă sufletele de la o ‎stare la alta – adică de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea ‎duhovnicească la viața duhovnicească, de la întuneric la lumină, din ‎grajdul vieții noastre (acolo unde patimile sunt legate precum animalele ‎mute și fiarele sălbatice) intr-un Templu al Dumnezeirii, în cămara de ‎nuntă strălucitoare a veșnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul ‎nostru, Creatorul, Mântuitorul și veșnicul Mire al sufletelor noastre.‎

Cât de mare este compasiunea lui Dumnezeu față de mizeria ‎noastră, adică neatenția noastră față de purtarea Sa de grijă pentru noi, ‎atunci când Dumnezeu spune: „Iată, stau la ușă și bat” (Apoc. 3: 20). ‎înțelegând prin “ușă” cursul vieții noastre, ușă care nu a fost încă închisă de către moarte! O, cât de mult aș ‎dori, excelență, ca în această viață să te poți afla mereu în Duhul lui ‎Dumnezeu «în ceea ce vă voi afla, într-aceea vă voi judeca» zice ‎Domnul. Vai nouă dacă El ne va afla plini de necazurile și grijile ‎acestui veac! Căci cine-I va putea suporta necazul, cine va rezista ‎mâniei de pe chipul Său? De aceea s-a spus: “Privegheați și vă rugați, ‎ca să nu intrați în ispită” (Marcu 14:38), adică să nu cumva să vă lipsiți ‎de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea și rugăciunea ne aduc harul ‎Său.‎

Desigur, orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă ‎harul Sfântului Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice, căci ‎ea ne este întotdeauna la îndemână, ca sa spunem așa, ca un instrument ‎de dobândire a harului Duhului. De exemplu, ai vrea să mergi la ‎Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape sau slujba s-a terminat; ai ‎vrea să faci milostenii unui cerșetor, dar nu găsești nici unul, sau nu ai ‎nimic de dat; ai vrea să-ți păstrezi fecioria, adică să rămâi necăsătorit, ‎dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului, sau din pricina ‎violenței vicleșugurilor vrășmașului cărora nu le poți face față din ‎pricina slăbiciunilor tale omenești; ai vrea să faci orice altă faptă bună ‎în numele Domnului, dar fie că îți lipsește puterea, fie ocazia de a o ‎face. Acest lucru nu se potrivește în cazul rugăciunii.‎

Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau ‎sărac, nobili sau oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoși sau ‎bolnavi, drepți sau păcătoși. Puteți judeca cât de mare este puterea ‎rugăciunii chiar și în cazul unui om păcătos, atunci când este făcută din ‎toată inima după următorul exemplu din Sfânta Tradiție. Atunci când la ‎rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul ei fiu, o prostituată pe care ea a avut șansa s-o întâlnească, încă necurată după ‎săvârșirea ultimului ei păcat, fiind adânc mișcată de profunda întristare ‎a mamei, a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului: «Nu pentru o biată păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate ‎după fiul ei și ai tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire ‎și în puterea Ta cea nemărginită, Hristoase Dumnezeule, înviază-i ‎fiul, o, Doamne!». Iar Domnul l-a înviat. Vezi, excelență! Mare este ‎puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales Duhul lui Dumnezeu ‎și poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine. Noi vom fi ‎binecuvântați dacă Domnul Dumnezeu ne află treji și plini de darurile ‎Sfântului Său Duh. Atunci noi putem nădăjdui plini de îndrăzneală “că ‎vom fi răpiți… în nori, ca să întâmpinăm pe Donmul în văzduh” ‎‎(iTesal. 4: 17). “Care vine pe nori, cu putere multă și cu slavă” (Mc. ‎‎13:26) “pentru a judeca viii și morții” (1 PCL 4: 5) și “va răsplăti ‎fiecăruia după faptele sale” (Matei 16: 27).‎

Excelența voastră binevoiește să creadă că e o mare fericire de a ‎discuta cu bietul Serafim, crezând că el nu e lipsit de harul Domnului. Ce să spunem noi atunci de Domnul însuși, izvorul nesecat al tuturor ‎binecuvântărilor, atât cerești cât și pământești? Cu adevărat, în ‎rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de iubire și de viață dătătorul ‎Dumnezeu și Mântuitor însuși. Dar chiar și aici noi trebuie să ne rugăm ‎doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra noastră cu harul Său în măsura pe care numai El o știe. Și atunci când El ‎binevoiește să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ‎ne mai rugăm atunci către El: «Vino și te sălășluiește întru noi și ne ‎curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele ‎noastre», atunci când El deja a venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ‎ne am încredințat Lui și cu adevărat chemăm Numele Său cel Sfânt, ca ‎plini de smerenie și dragoste să-L putem primi pe El, Mângâietorul, în ‎casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm și însetăm după ‎venirea Lui. îți voi explica aceasta, excelenței tale, printr-un exemplu. ‎închipuiește-ți că m-ai invitat să-ți fac o vizită și că la invitația ta eu vin ‎ca să discut cu tine. Dar tu continui să mă inviți, spunând: «Intră, te ‎rog. Te rog să intri!».‎

Atunci, eu as fi obligat să gândesc: «Ce se întâmplă cu el? Și-a ‎ieșit din minți?» La fel se întâmplă și în cazul Domnului Dumnezeului ‎nostru. Sfântul Duh. De aceea se spune: “Opriți-vă și cunoașteți că Eu ‎sunt Dumnezeu, înălța-Mă-voi pe pământ” (Ps. 45: 10).‎

Adică, mă voi arăta și voi continua să fac aceasta oricui crede în ‎Mine și Mă cheamă, și voi vorbi cu el așa precum cândva am vorbit cu ‎Adam în rai, cu Avraam și Iacov și cu alți slujitori și robi ai Mei, cu ‎Moise și Iov și cu cei asemenea lor. Mulți explică faptul că această ‎tăcere se referă numai la cele lumești. Dar eu îți voi spune în numele ‎lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morți față de acestea la ‎rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinței și rugăciunii, ‎Duhul Sfânt binevoiește să ne viziteze și vine la noi în plinătatea ‎bunătății Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morți și față de ‎rugăciune. Sufletul vorbește și conversează în timpul rugăciunii, dar la ‎coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, ‎pentru a auzi limpede și inteligibil toate cuvintele vieții celei veșnice ‎pe care El va binevoi atunci să ni le comunice.‎

Absoluta sobrietate atât a sufletului, cât și a trupului și absoluta ‎curăție trupească este necesară în același timp. Aceleași cerințe au fost ‎relevate și pe muntele Horeb, atunci când li s-a spus istraeliților ca nici ‎măcar să nu se atingă de soțiile lor timp de trei zile înainte ca ‎Dumnezeu să-și facă apariția pe Muntele Sinai. “Căci Dumnezeul ‎nostru este un foc care arde tot ceea ce este necurat și nimeni dintre cei ‎pângăriți trupește sau sufletește nu pot intra în comuniune cu El”. “Da, ‎părinte, dar ce ne poți spune despre alte fapte bune săvârșite în numele ‎lui Hristos pentru a dobândi Harul Sfântului Duh? Nu ai vorbit decât ‎despre rugăciune!” Să dobândești harul Sfântului Duh și prin ‎practicarea tuturor celorlalte virtuți în numele lui Hristos: ‎Neguțătorește duhovnicește cu ele și mai ales cu cele de la care capeți cel mai mare câștig. Acumulează capital ‎din îmbelșugarea harului dumnezeiesc, depune-l în veșnica bancă a lui ‎Dumnezeu care va aduce profit nematerialnic, nu patru sau șase la ‎sută, ci 100% pentru o rublă duhovnicească și chiar infinit mai mult ‎decât atât. De exemplu, dacă rugăciunea și privegherea îți oferă mai ‎mult har dumnezeiesc, priveghează și te roagă; dacă postul îți oferă mai ‎mult har al Duhului, postește; dacă milostenia îți oferă mai mult fă ‎milostenii. Cântărește fiecare virtute lucrată în numele lui Hristos în ‎acest fel. Acum îți voi vorbi despre mine, bietul Serafim.‎

Provin dintr-o familie de negustori din Kursk. Deci, pe când eu ‎nu mă aflam încă în mănăstire obișnuiam să facem negoț cu bunurile ‎care ne aduceau cel mai mare profit. Procedează în felul acesta, fiul ‎meu. [și când vorbește de sărmanul Serafim nu o face pentru a se lăuda cu performanțele ci pentru a fi de folos printr-un exemplu smerit al său – n.n.] Și așa precum în afaceri lucrul de bază nu este doar să faci negoț, ‎ci să dobândești un profit cât mai mare, la fel și-n afacerea vieții ‎creștine, lucrul de bază nu este doar să te rogi sau să săvârșești orice ‎altă faptă bună. Deși Apostolul spune: “Rugați-vă neîncetat” (iTes. 5: ‎‎17), totuși, după cum îți amintești, el adaugă: ‘ Dar în Biserică vreau să ‎grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de ‎mii de cuvinte cu limba” (iCor. 14: 19). Iar Domnul spune: “Nu tot cel ‎ce-Mi spune: Doamne, Doamne se va mântui, ci acela care împlinește ‎voia Tatălui Meu din ceruri”, adică cel ce împlinește lucrarea lui ‎Dumnezeu și, în plus, o face cu venerație, căci “blestemat este cel ce ‎face lucrarea lui Dumnezeu superficial” (Ier. 48: 10). Iar lucrarea lui ‎Dumnezeu aceasta este: “Credeți în Dumnezeu și în Acela pe Care El ‎L-a trimis Iisus Hristos”(in. 6: 29) [deci să cunoaște Ortodoxia iar nu tot felul de idei colecționate din toate religiile, științele și mentalitățile aceste lumi distractive sau distructive prin distracție (în sensul de împrăștiere) ‎– n.n.]. Dacă noi înțelegem poruncile lui ‎Hristos și ale Apostolilor corect, treaba noastră de creștin constă nu în ‎înmulțirea faptelor bune care sunt doar mijloace de sprijinire a scopului ‎vieții noastre creștine, ci a scoate din ele maximum de profit, adică în ‎dobândirea celor mai îmbelșugate daruri ale Duhului Sfânt.

Cât aș dori, excelență, ca tu însuți să poți dobândi izvorul nesecat ‎al harului divin, și să te poți întreba întotdeauna: Sunt eu în Duhul lui ‎Dumnezeu sau nu? Iar dacă ești în Duh, binecuvântat să fie Dumnezeu! ‎Nu ai de ce să te mai întristezi. Ești gata să te prezinți dinaintea ‎înfricoșatei Judecăți a Iui Hristos de îndată. Căci «în ceea ce vă voi ‎afla, în aceea vă voi judeca». Dar dacă noi nu ne aflăm în Duhul, noi ‎trebuie să aflăm de ce și pentru care motiv Domnul nostru Dumnezeu, ‎Duhul Sfânt a voit să ne părăsească; iar noi trebuie să-L căutăm din nou, și trebuie să continuăm cercetarea până ce Sfântul nostru Duh va fi ‎aflat din nou și va fi din nou cu noi prin bunătatea Sa. [lucrarea de pocăință este o permanentă cercetare a noastră în fața poruncilor lui Hristos, iar nu o mulțumire de sine că ne merge bine. Cercetarea aceasta se numește pocăință și la ea ne îndreaptă toți Sfinții și exemplele lor ‎– n.n.] Iar noi trebuie ‎să-i atacăm pe vrăjmașii care ne îndepărtează de El până când praful se ‎va alege de ei, așa cum a spus proorocul David: “Urmări-voi pe ‎vrăjmașii mei și-i voi prinde pe dânșii și nu mă voi întoarce până ce se ‎vor sfârși. Zdrobi-i-voi pe ei și nu vor putea să stea, cădea-vor sub ‎picioarele mele” (Ps. 17:41: 42). Asta e, fiul meu. Iată cum trebuie să ‎neguțătorești duhovnicește în virtute.‎

împarte darurile Duhului Sfânt ale harului celor ce au nevoie de ‎ele, așa precum o candelă aprinsă ce arde cu foc pământesc strălucește ‎și aprinde alte candele pentru iluminarea tuturor în alte locuri, fără să i ‎se micșoreze propria sa lumină. Și dacă astfel se întâmplă cu focul cel ‎pământesc, ce vom spune noi despre focul harului Atotsfântului Duh al ‎lui Dumnezeu? Căci bogățiile pământești scad o dată cu împărțirea lor, ‎dar cu cât comorile cerești ale harului lui Dumnezeu sunt mai mult ‎împărțite, cu atât mai mult ele se înmulțesc în cel ce le împarte. Astfel, ‎Domnul însuși s-a bucurat să-i spună femeii samarinence: “Oricine bea ‎din apa aceasta va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o ‎voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va ‎face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (In. 4, 13-l4). ‎‎“Părinte”, spusei eu, “vorbești tot timpul despre dobândirea‎ harului Sfântului Duh drept scop al vieții creștine. Dar cum și unde îl ‎pot vedea Eu? Lucrările lui Dumnezeu sunt vizibile, dar poate fi văzut ‎Duhul Sfânt? Cum pot ști eu dacă El se află în mine sau nu?” “în ‎momentul de față”, răspunse bătrânul, “din pricina răcelii noastre ‎aproape universale de sfânta noastră credință în Domnul nostru Iisus ‎Hristos și din pricina indiferenței noastre față de lucrarea ‎Dumnezeieștii Sale Providențe în noi și a comuniunii omului cu ‎Dumnezeu, noi am mers până acolo încât, se poate spune că aproape că ‎am părăsit adevărata viață creștină.‎

Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de ‎exemplu, prin buzele lui Moise Duhul Sfânt grăiește: «Și Adam L-a ‎văzut pe Domnul umblând în rai” (Cap. Gen. 3:10), sau atunci când ‎citim cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Ne-am dus în Ahaia și Duhul lui ‎Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors în Macedonia și Duhul lui ‎Dumnezeu ne-a însoțit». De mai multe ori în alte pasaje ale Sfintei ‎Scripturi este zugrăvită înfățișarea lui Dumnezeu oamenilor. De aceea ‎unii oameni spun: «Aceste pasaje sunt de neînțeles. Este oare cu ‎putință oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede?» Dar nu-i ‎nimic de neînțeles aici. Această lipsă de înțelegere există cu adevărat ‎din pricină că noi ne-am îndepărtat de simplitatea cunoașterii creștine ‎originare. Sub pretextul educației, noi am ajuns la un întuneric atât de ‎mare al ignoranței încât ceea ce înțelegeau atât de limpede cei de ‎odinioară, nouă ni se pare aproape de neconceput. Chiar și în dialogul ‎obișnuit, ideea apariției lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea un ‎lucru ciudat. Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă ‎lui Dumnezeu, Iov le răspunse: “Cum poate oare să fie așa când eu ‎simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?” (Cap. iov 27,3). Cu alte ‎cuvinte: «Cum pot eu să-L hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt ‎sălășluiește în mine? Dacă L-aș fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi ‎plecat de la mine; dar priviți, îi simt răsuflarea în nările mele”.‎

În exact același fel se spune despre Avraam și Iacov că L-au ‎văzut pe Domnul și că au discutat cu El, și că Iacov chiar s-a luptat cu ‎El. Moise și toți cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci ‎când i s-a îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe ‎muntele Sinai. Un stâlp de nori și unul de foc, sau, cu alte cuvinte, ‎harul evident al Sfântului Duh au servit drept călăuze oamenilor lui ‎Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe Dumnezeu și Harul ‎Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din pricina unei imaginații tulburate, ci în adevăr și în mod deschis. Noi am devenit atât ‎de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi interpretăm greșit ‎și multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina faptului că ‎noi nu căutăm harul lui Dumnezeu și din pricina mândriei minților ‎noastre nu-i îngăduim să se sălășluiască în sufletele noastre. De aceea ‎noi suntem lipsiți de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o ‎trimite în inimile celor care înfometează și însetează din toată inima ‎după dreptatea lui Dumnezeu. […]. ‎Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam și Eva înșiși, precum și toți urmașii lor ‎ar fi putut mereu mânca din roadele pomului vieții și în felul acesta și-ar ‎fi păstrat veșnic puterea nelimitată a harului divin. Ei și-ar fi putut, de ‎asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale trupului, sufletului ‎și duhului lor într-o stare de nemurire și de veșnică tinerețe, putând ‎astfel continua în această stare binecuvântată și nemuritoare a lor ‎pentru totdeauna. în momentul de față, totuși, ne este greu ca măcar să ‎ne imaginăm un astfel de har. Dar atunci când prin gustarea din pomul ‎cunoașterii binelui și a răului – lucru prematur și împotriva poruncii lui ‎Dumnezeu – ei au aflat diferența dintre bine și rău și au fost încercați ‎prin tot felul de necazuri și dureri care au urmat după încălcarea ‎poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul acesta de ‎neprețuit al Duhului lui Dumnezeu așa încât, până la venirea în lume a ‎Dumnezeu-Omului Iisus Hristos “Duhul încă nu era dat în lume, pentru ‎că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit” (in. 7: 39). Oricum, aceasta ‎nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar ‎prezența Sa nu era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al ‎creștinilor ortodocși. Se manifesta doar în afară; totuși, semnele ‎prezenței Sale în lume erau cunoscute în omenire. Astfel, de exemplu, ‎numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane au fost ‎revelate atât lui Adam, cât și Evei după cădere. Și în cazul lui Cain, în ‎ciuda impietății și a păcatului său, a fost ușor de înțeles glasul care s-a păstrat milostiv și ‎dumnezeiesc, deși într-o discuție de osândire a sa. Noe a vorbit cu ‎Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu și ziua Lui și s-a bucurat ‎‎(in. 8: 56). Harul Sfântului Duh acționând înafară s-a reflectat în cazul ‎tuturor profeților Vechiului Testament și al Sfinților lui Israel.‎

Mai apoi, iudeii au înființat școli de profeții speciale unde fiii ‎proorocilor erau învățați să recunoască semnele manifestării lui ‎Dumnezeu sau ale îngerilor și să facă diferențierea între lucrările ‎Sfântului Duh și fenomenele naturale obișnuite ale vieții noastre ‎pământești lipsite de har. Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în ‎brațele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim și Ana și nenumărați alți ‎slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de diferite apariții ‎dumnezeiești, voci și revelații care au fost adeverite prin evidente ‎evenimente minunate. Deși nu cu aceeași forță ca în cazul oamenilor ‎lui Dumnezeu, totuși, Duhul Sfânt și-a făcut simțită prezența și în cazul ‎păgânilor care nu-L cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar ‎printre ei Dumnezeu Și-a aflat oameni aleși. Astfel, de exemplu, era ‎cazul proorocițelor – fecioare numite Sibile care au jurat să-și păstreze ‎fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuși Dumnezeu – ‎Creatorul universului, Atotputernicul Stăpân al lumii, așa cum era el ‎imaginat de păgâni. Deși filosofii păgâni umblau și ei în negura ‎necunoașterii lui Dumnezeu, totuși ei căutau adevărul care este iubit de ‎Dumnezeu, și datorită acestei căutări bineplăcute lui Dumnezeu, ei se ‎puteau împărtăși de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele ‎păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu “și care nu au lege, din fire fac ‎ale legii și fac cele bineplăcute lui Dumnezeu” (Romani 2: 14).‎

Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbește El însuși prin ‎Duhul Sfânt: “Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a ‎privit” (Ps. 84: 12). Așadar, vezi, excelență că atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât ‎și în cazul păgânilor care nu îl cunoșteau pe Dumnezeu, se păstra o ‎cunoaștere a lui Dumnezeu – adică, fiul meu, o înțelegere limpede și ‎rațională a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acționează ‎în om și prin mijlocirea căror simțăminte lăuntrice și exterioare putem fi ‎siguri că aceasta este intr-adevăr acțiunea Domnului Dumnezeului ‎nostru Duhul Sfânt și nu o înșelare a vrăjmașului. Așa a fost de la ‎căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în lume. Fără această înțelegere perceptibilă a acțiunilor Sfântului Duh care a ‎fost mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut ști cu ‎siguranță dacă rodul seminței femeii care fusese promisă lui Adam și ‎Evei venise pe lume pentru a sfărâma capul șarpelui (Gen. 3: 15). în ‎cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe ‎atunci vârsta de 65 de ani, taina conceperii și nașterii feciorelnice a lui ‎Hristos din Preacurata și Pururea Fecioara Maria. Mai apoi, trăind prin ‎harul Atotsfântului Duh a lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al ‎‎365-lea an al vieții sale el a afirmat deschis în Templul Domnului faptul ‎că el știa cu siguranță, prin darul Sfântului Duh, că Acesta era cu ‎adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui concepere și naștere ‎suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un înger cu ‎‎300 de ani mai înainte. […] Dar atunci când ‎Domnul nostru lisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a ‎mântuirii, după învierea Sa, El a suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de viață pierdută de către ‎Adam și le-a dăruit același har al Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu de ‎care se bucurase Adam mai înainte.‎

Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ‎ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu ‎nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, ‎atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei și pe ‎toți cei ce le-au urmat învățăturile spre tot adevărul și le va aminti de tot ‎ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume.‎

Ceea ce li s-a promis atunci a fost “har peste har” (Ioan 1:16). ‎Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt ‎puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra ‎fiecăruia și a intrat în ei și i-a umplut de tăria grozavă a harului divin ‎care suflă acolo unde voiește și lucrează cu bucurie în sufletele care se ‎împărtășesc de puterea și de lucrările Sale (Cap. Fapte 2:1-4).‎

Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit ‎nouă tuturor celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este pecetluit prin taina Mirungerii pe principalele părți ale trupului nostru ‎așa cum s-a hotărât de către Sfânta Biserică, veșnica păstrătoare a ‎acestui har. Se spune: «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Pe ce anume ‎ne punem pecețile noastre, excelență, dacă nu pe niște vase ce conțin ‎o prea prețioasă comoară? Dar ce poate fi superior și mai de preț decât ‎darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina Sfântului ‎Botez?‎

[…] Și dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul ‎nostru, am fi rămas sfinți ai lui Dumnezeu, curați, nevinovați și ‎fără vreo necurăție a trupului sau a duhului.‎

Dar necazul este că noi creștem în statură, dar nu creștem și în ‎har și în cunoașterea lui Dumnezeu așa cum Domnul nostru Iisus ‎Hristos a crescut; ci, dimpotrivă, noi devenim treptat din ce în ce mai ticăloși și pierdem harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind ‎păcătoși în felurite măsuri și uneori chiar cu totul păcătoși. Dar dacă ‎omul este mișcat de înțelepciunea lui Dumnezeu care caută să ne ‎mântuiască și care cuprinde totul și este hotărât de dragul ei să-și ‎închine ceasurile dintâi ale vieții lui Dumnezeu și să vegheze spre a-și ‎afla veșnica mântuire, atunci, ascultând de glasul acesteia, el trebuie să ‎se grăbească spre a oferi o adevărată pocăință pentru păcatele sale și ‎trebuie să practice virtuțile ce sunt opuse păcatelor comise. Atunci, prin ‎practicarea virtuților în numele lui Hristos, el va dobândi Sfântul Duh ‎Care lucrează înlăuntrul nostru și aduce în noi împărăția lui ‎Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este rostit în deșert: “împărăția ‎lui Dumnezeii se află înlăuntrul vostru” (Luca 17: 21) și “se ia prin ‎stăruință și cei ce se silesc pun mână pe ea” (Matei li: 12). [deci promisiunea unei vieți cu succese rapide și vindecări instantanee, fără pocăință, doar printr-un pelerinaj pe la vreun mormânt, minuni instantanee, spectaculoase sau slujbe și împărtășanie fără pocăință este o mare, foarte mare înșelătorie, dar nu așa de mare ca ideea că cineva poate ajunge la desăvârșire și să nu mai aibă nevoie de duhovnic pentru a deosebi duhurile și vedeniile doar în 66 de zile de stat în Sfântul Munte, cum spun ucenicii Părintelui Arsenie Boca. Să înțelegem dar, că dacă însuși Sfântul Serafim de Sarov se numără pe sine printre cei ce ce au pierdut harul Sfântului Botez prin păcate și a avut nevoie de a oferi o adevărată pocăință în atâția ani, până să devină îndrumător duhovnicesc, cu atât mai mult cel pe care unii îl numesc ucenic al lui a pătimit aceleași și ar fi avut nevoie de mult mai mult timp să se dumirească ce este cu el, cu cât mai mult și educația sființiei sale a fost vicioasă, neavând o mamă ca a Sfântului Serafim. Pentru aceasta ar fi fost necesar să nu se încreadă în propria părere, în vedenii și în scrierile rătăcite ale celorlalte religii păgâne, antroposofice și romano-catolice, pe care le-a citit și experimentat, ci să urmeze duhovniceștilor părinți. Ideea că a ajuns la desăvârșire și vederea duhovnicească rapid și fără sfătuitori nu este în duhul „bietului Serafim” cum se numea Sfântul pe sine, care de abia la sfârșitul unei vieți plină de suferință, toată în ascultarea de duhovnic și frați, a fost chemat la misiunea stăreției duhovnicești, ca să îndrume fără greșeală și păreri proprii sufletele. Dacă ar fi Părintele Arsenie Boca cu adevărat ucenicul Sfântului Cuvios Serafim ar urma și lucrării lui și pocăinței lui și ascultării lui și felului lui de a cugeta smerit Ioan 15:20 Aduceti-vă aminte de cuvântul care am grăit vouă; nu este sluga mai mare decât domnul său. De m’au gonit pre mine și pre voi vă vor goni; de au păzit cuvântul meu, și al vostru vor păzi.n.n.] ‎Aceasta ‎înseamnă că cei care, în ciuda lanțurilor păcatului care-i încătușează și ‎care prin tăria lor îi îndeamnă la noi păcate sunt împiedicați să ajungă la ‎El, Mântuitorul nostru, totuși se silesc să rupă lanțurile și cătușele ‎păcatului, disprețuind întreaga forță a acestor legături – astfel de ‎oameni, în cele din urmă, vor apărea într-adevăr dinaintea feței lui ‎Dumnezeu înălbiți mai ceva decât zăpada prin harul Său. “Veniți, ‎spune Domnul: de vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, le voi face ‎albe ca zăpada” (Is. 1*. 18).‎

Asemenea oameni au fost odată văzuți de către Sfântul ‎văzător cu duhul, dumnezeiescul Ioan Teologul îmbrăcați în veșminte albe (adică în veșmintele îndreptării) și cu ramuri de finic în ‎mâini (ca semn al biruinței), cântându-i lui Dumnezeu un cântec ‎minunat: Aliluia. Și nimeni nu putea să imite frumusețea cântecului lor. ‎Despre ei un înger al Domnului zicea: “Aceștia sunt cei ce vin din ‎strâmtorarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe ‎în Sângele Mielului” (Apoc. 7: 9-l4). Ele au fost spălate prin ‎suferințele lor și albite prin cuminecarea cu preacuratele și de viață ‎dătătoarele Taine ale Trupului și Sângelui preacuratului și nepătatului ‎Miel – Hristos – care a fost jertfit mai înainte de toți vecii din propria Sa ‎voie pentru mântuirea lumii și Care este mereu jertfit și împărtășit până ‎acum, dar niciodată nu se sfârșește.‎ [Sfânta Împărtășanie pentru a nu fi osândă ci vindecare și curățire trebuie însoțită de propriile suferințe: înfrânarea de la plăceri, inclusiv plăcerea sufletească de sine, și răbdarea durerilor, ostenelilor și necazurilor pentru Hristos și o judecată hrănită în poruncile, dogmele și credința adevărată ‎– n.n.].

Prin Sfintele Taine ni se oferă mântuirea noastră veșnică ca o ‎asigurare spre viața de veci drept un răspuns acceptabil la ‎înfricoșătoarea Sa judecată și drept un prețios înlocuitor dincolo de ‎înțelegerea noastră pentru rodul copacului vieții de care vrăjmașul ‎omenirii, Lucifer, care a căzut din cer ar fi dorit să ne lipsească pe noi ‎toți, întrega omenire. Deși vrăjmașul și diavolul a ispitit-o pe Eva, și ‎Adam a căzut împreună cu ea, totuși Dumnezeu nu numai că le-a dăruit ‎un Răscumpărător prin Cel care a călcat cu moartea pe moarte dar ne-a ‎și dăruit-o nouă tuturor pe Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, ‎care strivește capul șarpelui spre mântuirea întregii omeniri, o ‎permanentă mijlocitoare către Fiul Său și Dumnezeul nostru, precum și ‎o rugătoare neîncetată și de nebiruit chiar și în cazul păcătoșilor celor ‎mai deznădăjduiți. De aceea, Maica Domnului este numită și ‎‎“izgonitoarea demonilor, căci nu se poate ca vreun demon să-l distrugă ‎pe om atâta timp cât omul însuși recurge la ajutorul Maicii Domnului.‎

Trebuie să explic în continuare, excelență, diferența dintre ‎lucrările Sfântului Duh care sălășluiește în chip mistic în inimile celor ‎care cred în Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru lisus Hristos și ‎lucrările întunericului păcatului care, la șoapta și ispitirea celui rău, acționează distrugător în noi. Duhul lui ‎Dumnezeu ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos și pururea acționează biruitor dimpreună cu el, veselindu-ne inimile și ‎îndreptându-ne pașii pe cărările păcii, în timp ce rațiunile cele greșite ‎ale duhului celui râu sunt pline de răzvrătire și de încăpățânare, precum ‎și de dorințe trupești, pofta ochilor și de trufia vieții.‎

‎“Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan ii: ‎‎26). Cel ce are harul Duhului Sfânt drept răsplată pentru dreapta ‎credință în Hristos, chiar dacă din pricina slăbiciunii omenești sufletul ‎său ar fi amenințat cu moartea din pricina păcatelor, totuși el nu va muri ‎în veac, și el va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel ‎Care “ridică păcatul lumii” (ioanl: 29) și în mod gratuit ne dă har peste ‎har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi prin Dumnezeu – ‎Omul Iisus Hristos, se spune în Evanghelii: “întru El era viață și viața ‎era lumina oamenilor” (Ioan l: 4) și mai departe: “Și lumina luminează ‎în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1: 5).‎

Aceasta înseamnă că harul Duhului Sfânt care este dăruit la ‎Botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în ciuda ‎căderilor în păcat ale oamenilor sau a întumecimii care înconjoară ‎sufletul nostru, strălucește totuși în inimă prin dumnezeiască lumină ‎‎(care a existat de la începuturile vremurilor) a lui Hristos. în cazul în ‎care un păcătos nu se pocăiește, această lumina a lui Hristos strigă ‎către Tatăl: «Avva, Părinte! Să nu te mâhnești din pricina acestei lipse ‎de pocăință până la sfârșit (al vieții păcătosului)». însă, în cazul în care ‎păcătosul se convertește pe calea pocăinței, aceasta îi șterge cu totul ‎toată urma vechilor păcate și îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai ‎întâi atât de păcătos în veșmântul nestricăciunii țesut din harul ‎Sfântului Duh, despre a cărui dobândire ca fiind țelul vieții creștine, ‎ți-am vorbit atât de mult,‎ excelență. îți voi spune altceva, așa încât să poți înțelege și mai ‎limpede ce se înțelege prin harul lui Dumnezeu, cum să-l recunoști și ‎cum se manifestă acțiunea sa, mai ales în cazul celor ce sunt iluminați ‎de către el. Harul Sfântului Duh este lumina care-l luminează pe om. ‎Sfânta Scriptură în întregime vorbește despre acest lucru. Astfel, ‎sfântul nostru părinte David spunea: “Făclie picioarelor mele este legea ‎Ta și lumina cărărilor mele” (Ps. 118: 105), și liDe n-ar fi fost legea Ta ‎gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu” (Ps. 118: 92).‎

Cu alte cuvinte, harul Sfântului Duh care este exprimat în Lege ‎prin cuvintele poruncilor Domnului este făclie și lumină. Și dacă acest ‎har al Sfântului Duh (pe care eu încerc să-l dobândesc cu atâta grijă și ‎râvnă încât meditez la judecățile Tale de șapte ori pe zi) nu m-ar lumina ‎în mijlocul întunecimii grijilor de care nu mă pot libera din pricina ‎înaltei chemări a rangului meu împărătesc, de unde să dobândesc o ‎scânteie de lumină care să-mi lumineze calea pe cărarea vieții care este ‎întunecată de reaua voință a vrăjmașilor mei? Și, de fapt, Domnul a ‎arătat adesea înaintea, multor martori felul în care harul Sfântului Duh ‎lucrează asupra celor pe care EI i-a sfințit și iluminat prin marea Sa ‎bunăvoință. Amintește-ți de Moise după discuția sa cu Dumnezeu de ‎pe muntele Sinai. El strălucea într-o lumină atât de grozavă încât ‎oamenii nu îl puteau privi. El a fost chiar obligat să poarte un văl atunci ‎când a apărut în public.‎

Amintiți-va de Schimbarea la Față a Domnului pe muntele ‎Tabor. O lumină mare L-a înconjurat: “și veșmintele Lui s-au făcut ‎strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9; 3) I-au apărut în acea ‎lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului ‎dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor. Astfel, harul Atotsfântului ‎Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora ‎Dumnezeu le descoperă lucrarea sa”. “Dar cum”, îl întrebai eu pe ‎părintele Serafim “pot ști eu că mă aflu umbrit de harul Sfântului Duh?” “Este ‎foarte simplu, excelență”, răspunse el. “De aceea Domnul spune: ‎‎«Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află cunoștința)». Necazul ‎este că noi nu căutăm această cunoaștere divină care este smerită, căci ‎nu aparține acestei lumi. Această cunoaștere care este plină de dragoste ‎față de Dumnezeu și de aproapele nostru zidește orice om spre ‎mântuirea sa. [Ce simplă și smerită este cunoașterea lui Dumnezeu pe care ne-o dăruiește și Sfântul Cuvios Serafim aici și ce complicate erau învățăturile Părintelui Arsenie Boca din acea vedenie. Cum construiau pe Motovilov și pe tot cititorul Cuvintele Sfântului Duh spuse prin Cuvios și cum bâlbâielile Părintelui Arsenie Boca nu numai că nu o zideau pe biata fată ci îi dărâmau bunul simț, o tulburau și o încâlceau cu totul, lucru care se vede și din roadele gândirii ei de peste ani. De altfel și învățăturile sfinției sale scrise, după cum vom vedea, sunt spuse de sus, par savante prin complicații și atotștiutoare, dar sunt contradictorii, pline de neclarități, înțesate cu erezii neînțelese de autor și nu duc la o pocăință limpede și clară ca acest cuvânt al Sfântului Serafim. Ucenicii care le învață și le practică suferă o înnourare a conștiinței și nu-și dau seama de lucrurile atât de evidente care nu sunt Ortodoxe, prefăcânt cu entuziasm ridicolul în sublim. Iar despre învățăturile pictate… ce putem spune? Dacă lăsăm prejudecățile izvorâte din faima mincinoasă că ar fi proorocii date de Dumnezeu și din analizele pompoase ce le periază și vor să le dea o strălucire academică, dacă ne simplificăm mintea să le privească cu ochii credinciosului ce-L iubește pe Domnul, întreaga ființă se revoltă și se cutremură de urâciunea lor vizuală ce ucide evlavia și nu ne putem abține a nu gândi câtă îngăduință arată Dumnezeu și ierarhia noastră lăsând să rămâie neștearsă această pictură, doar pentru a ne lămuri de gradul avansat de înșelare a celui înmormântat la Prislop – n.n.] Despre această cunoaștere Domnul spunea că Dumnezeu ‎‎“voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să ‎vină” (îTim. 2: 4). Iar despre lipsa acestei cunoașteri El le spunea ‎Apostolilor Săi: “Acum și voi sunteți nepricepuți” (Matei 15; 16)? Cu ‎privire la această înțelegere se spune în Evanghelie despre Apostoli: ‎‎“Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24: 45), ‎iar Apostolii își dădeau întotdeauna seama dacă Duhul lui Dumnezeu ‎sălășluia în ei sau nu; și fiind plini de înțelegere, ei observau prezența ‎Sfântului Duh și afirmau că lucrarea lor era sfântă și întru totul ‎bineplăcută Domnului Dumnezeu.‎

Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în Epistolele ‎lor: “Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte, 15: 28). Doar pe ‎aceste temeiuri și-au oferit ei epistolele ca un adevăr de ‎nestrămutat spre folosința tuturor credincioșilor. Astfel, Sfinții ‎Apostoli erau pe deplin conștienți de prezența în ei înșiși a ‎Duhului lui Dumnezeu! Așadar, înțelegi, excelență cât de ‎simplu este!” “Oricum”, spusei eu, “nu înțeleg cum oare pot fi ‎eu sigur că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu. Cum oare pot eu observa în mine însumi adevărata Sa manifestare?”‎ [de acum începe minunea la care participă și simțurile, dar nu pentru a-l impresiona pe ucenic ci pentru a-l lămuri prin experiență cele de neînțeles prin cuvinte, pentru a elibera mintea din cușca neștiinței. Așadar, ca toate minunile lui Dumnezeu, nu sunt spre reclamă ci spre folos duhovnicesc. În vedeniile înșelătoare totul este pe dos. Minunile se dau pentru a cuceri mintea spre slava personală, spre a o robi nedumeririlor și pentru ca rațiunea să capituleze din respingerea sănătoasă a anormalul, reacția ei firească, din cauza silirii ce se face de către minunea mincinoasă. Numai și din aceasta (prezența limpezimii eliberatoare a Adevărului sau a încâlcelii înrobitoare a minciunii) se poate observa că vedenia Părintelui Arsenie Boca era diavolească, iar cea de mai jos dumnezeiască. – n.n.]

Părintele Serafim răspunse: “Ți-am spus deja, excelență, că este ‎foarte simplu și am povestit în amănunt cum se pot afla oamenii în ‎Duhul lui Dumnezeu și cum putem noi recunoaște prezența sa în noi. ‎Așadar, ce dorești, fiul meu?”. “Vreau s-o înțeleg bine”, spusei eu. ‎[ucenicul o cere, nu dascălul i-o dă ca să îl atragă la voința lui – n.n.] Atunci părintele Serafim mă apucă bine de umeri și zise: “Noi ne aflăm ‎amândoi acum în Duhul lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiți la mine?”. Răspunsei: “Nu te pot ‎privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul [ce diferență între fulgerele hipnotice ale ochilor schimbători spre albastru Luc 10:18 Și le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. și această lumină ca la Schimbarea la Față Luc 17:23 Și vor zice vouă: Iată este acolo; iată, aici; nu vă duceți și nu vă luați după ei.:24 Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, așa va fi și Fiul Omului în ziua Sa. – n.n.]. Chipul tău e acum ‎mai strălucitor decât soarele și mă dor ochii privindu-te”. Părintele ‎Serafim zise: “Să nu te alarmezi, excelență! Acum tu însuți ai devenit ‎la fel de strălucitor ca mine [vedeți smerenia lucrării dumnezeiști? Nu numai dascălul dar și ucenicul era la fel de luminos, fiindcă slava era a lui Hristos. În vedeniile amăgitoare înșelătorul pare luminos ca un zeu pentru a-l complexa și robi pe ucenic, ca unul mai inferior – n.n.]

Acum te afli în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, altminteri n-ai putea ‎să mă vezi așa cum sunt”. Apoi, aplecându-și capul spre mine, îmi ‎șopti în ureche: “Să-I mulțumim Domnului pentru mila Sa de negrăit ‎față de noi [pecetea creștinului, mulțumirea lui Dumnezeu. Nu se consideră pe sine merituos – n.n.] ! Ai observat că nici măcar nu m-am închinat, ci doar cu ‎mintea m-am rugat în inimă lui Dumnezeu și am spus așa lui ‎Dumnezeu: «Doamne, fă-l să vadă limpede cu ochii săi trupești ‎pogorârea Duhului Tău pe care Tu îl dai slujitorilor Tăi atunci când Tu ‎binevoiești să Te arăți în lumina slavei Tale mărețe». Și, iată, fiul meu, ‎că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a bietului Serafim. ‎Cum oare să nu-I mulțumim pentru acest dar de negrăit ce ni l-a făcut ‎amândurora? Chiar și celor mai mari pustnici, fiule, Domnul ‎Dumnezeu nu-Si arată întotdeauna mila Sa în acest fel. Acest har al lui Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat ‎să-ți mângâie inima ta întristată la înseși rugăciunile Maicii Domnului. ‎Dar de ce, fiule, nu mă privești în ochi? Privește-mă doar și nu te ‎teme! Domnul este cu noi [spre deosebire de vedeniile diavolești ce vor să te robească și să-ți sporească spaima pentru a te domina, cele dumnezeiești alungă frica spre a spori libertatea dragostei ‎– n.n.] !”‎

După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul și am simțit și o ‎mai mare evlavie față de el. închipuiți-vă că vedeți în centrul soarelui, ‎în lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbește. îi vezi ‎mișcarea buzelor și schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simți ‎că cineva te ține de umeri; totuși nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici ‎măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se ‎răspândește pe o suprafață de câțiva metri și care strălucește atât peste ‎stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât și peste fulgii de ‎zăpadă ce cădeau peste mine și marele bătrân. Vă puteți închipui ‎starea în care mă aflam! “Cum te simți acum?” mă întrebă părintele ‎Serafim. “Extraordinar de bine”, spusei. “Dar în ce fel? Ce anume ‎simți?” Am răspuns: “Simt o pace și un sentiment de liniște în sufletul ‎meu încât nici un cuvânt nu Ie poate exprima”. “Aceasta, excelență”, ‎spuse părintele Serafim, “este pacea despre care Domnul le vorbea ‎ucenicilor Săi: «Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu» (ioan 14: 27). «Dacă ați fi ‎din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din ‎lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște» (ioan ‎‎15:19). «Dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea» (ioan 16: 33). Iar acelora ‎pe care lumea îi urăște, dar care sunt aleși de Domnul, aceștia primesc ‎de la Domnul această pace pe care tu o simți acum înlăuntrul tău, ‎pacea care, după cuvintele Apostolului “întrece orice înțelegere” [așadar nu la cei pe care lumea îi iubește, făcându-le reclamă prin mass-media fiindcă învățăturile lor acceptă și întăresc goana nebună a ei după plăcere și slava deșartă ‎– n.n.] (Filip ‎‎4:7). Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi ‎în cuvinte bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în ‎inimile cărora Domnul Dumnezeu a insuflat-o. Mântuitorul Hristos o ‎numește pace care vine din propria Sa bunătate și generozitate și nu ‎aparține acestei lumi, căci nici un fel de bunăstare pământească ‎trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este dăruită de Sus de ‎însuși Domnul Dumnezeu și de aceea ca se numește pacea lui ‎Dumnezeu. Ce altceva mai simți?”, mă întrebă părintele Serafim.‎

‎“O extraordinară desfătare”, răspunsei. Iar el continuă: “Aceasta ‎este dulceața și desfătarea de care se vorbește în Sfânta Scriptură: ‎‎“Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, și din izvorul desfătării Tale îi ‎vei adăpa pe ei” (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceață, această ‎desfătare ne copleșește inimile și curge prin vinele noastre cu o ‎bucurie de negrăit.‎

Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare și pline de o ‎asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce. Ce altceva mai ‎simți?” “O bucurie extraordinară în toată inima mea”. Iar părintele ‎Serafim continuă: “Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară peste ‎om și îl umbrește cu plinătatea bunătății Sale, atunci sufletul omenesc ‎este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple ‎de bucurie tot ceea ce atinge. Aceasta este bucuria de care Domnul ‎vorbește în Evanghelia Sa: “Femeia, când e să nască, se întristează, ‎fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. ‎Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura ‎inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16: ‎‎21-22). Totuși, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care ‎o simți acum în inima ta, ea nu înseamnă nimic în comparație cu cea ‎de care vorbește Domnul însuși prin gura Apostolului Său: “Cele ce ‎ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, ‎pe acestea lc-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (icor. 2:9) [îndemn spre smerenia că toate ce le avem de la Dumnezeu sunt deabia începutul și nu suntem cineva că le-am dobândit ‎– n.n.] .‎

O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum și dacă ‎ea ne umple sufletele cu atâta desfătare, bunăstare și fericire, ce să ‎spunem despre bucuria care le-a fost pregătită în ceruri celor care ‎plâng aici pe pământ? Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viața ta; și ‎vezi cu câtă bucurie te mângâie Domnul chiar în această viață! Acum, ‎e de datoria noastră, fiule, să adăugăm nevoințe peste nevoințe pentru ‎a merge “din putere în putere” (Ps. 83: 7) [ îndeamnă la mai multă umilință, pocăință și osteneală echilibrată, iar nu la moleșală și mulțumire de sine sau extenuare de sine cum o fac vedeniile diavolești ‎– n.n.] și să ajungem “la starea ‎bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. ‎‎4:13), așa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului: “Dar ‎cei ce-L așteaptă pe Domnul își vor înnoi puterile; lor le vor crește ‎aripi ca ale vulturului; și vor alerga și nu vor obosi” (îs. 40: 31); ‎‎“Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor ‎în Sion” (Ps. 83: 8) care este Sionul înțelegerii și al descoperirilor ‎cerești. Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru ‎puțin timp și arareori) va fi resimțită în plinătatea ei, și nimeni n-o va ‎lua de la noi, căci vom fi plini de nemaipomenite desfătări cerești. Ce ‎altceva mai simți, excelență?”‎

Am răspuns: “O extraordinară căldură”. “Cum poți tu să simți ‎căldură, fiule? Privește, stăm în pădure. E iarnă, zăpada scârțâie sub ‎picioare și uite cum cad fulgii de zăpadă peste noi. Ce fel de căldură ‎poate fi aceasta?”. Răspunsei: “Așa cum e la baie atunci când se ‎toarnă apa și aburii se ridică în aer precum norii”. “Dar mirosul?” mă întrebă el. “Este același ca la baie?” ‎‎“Nu”, răspunsei. “Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu acea ‎mireasmă. Atunci când trăia draga mea mamă îmi plăcea să dansez și ‎obișnuiam să mă duc la baluri și petreceri, mama mă stropea cu ‎parfumul pe care ea îl cumpăra de la cele mai bune parfumerii din ‎Kazan. Dar parfumurile acelea nu răspândeau o asemenea mireasmă”. ‎Iar părintele Serafim, zâmbind frumos, zise: “Știu și eu aceleași ‎lucruri la fel de bine ca tine, fiule, dar te întreb să văd dacă și tu simți ‎ceea ce simt eu. Este absolut adevărat, excelență!‎

Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu se poate compara cu ‎mireasma pe care o simțim acum, căci acum noi suntem învăluiți în ‎mireasma Sfântului Duh. Ce poate fi oare pe pământ asemănător cu ‎această mireasmă? Ai observat excelență, după cum ai spus, că în ‎jurul nostru e la fel de cald ca într-o baie; dar, privește, nici pe tine și ‎nici pe mine nu s-a topit zăpada și nici sub picioarele noastre; prin ‎urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi. [de unde se vede că topirea zăpezii[6] pe mormântul Părintelui Arsenie Boca este tot un semn de înșelare, iar nu de la Sfântul Duh – n.n.] Este chiar căldura ‎aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele rugăciunii ne face să ‎strigăm către Domnul: «încălzește-mă cu căldura Duhului Tău Celui ‎Sfânt!”. în această căldură pustnicii se desfătau și nu se temeau de ‎gerul iernii, fiind îmbrăcați, precum în haine de blană, în veșmintele ‎harului țesute de Duhul Sfânt. Și la fel se întâmplă și acum, căci harul ‎lui Dumnezeu sălășluiește înlăuntrul nostru, în inima noastră, ‎precum a spus Domnul: “împărăția lui Dumnezeu se află înlăuntrul ‎vostru” (Luca 17: 21). Prin împărăția lui Dumnezeu, Domnul înțelege ‎harul Sfântului Duh.

Această împărăție a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar ‎harul Sfântului Duh strălucește asupra noastră și ne încălzește și din ‎afară. El umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ‎ne îndulcește simțurile cu o cerească desfătare și ne inundă inimile de ‎o negrăită bucurie. Starea noastră actuală este aceea de care ne vorbește Apostolul: ‎‎“Căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci ‎dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17). ‎Credința noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale ‎înțelepciunii omenești [deci nu lucrează cu trunchieri de genetică ca și cum ar fi susținute de Sfântul Prooroc Moise, ci prin înțelesurile duhovnicești ale omului lăuntric – n.n.] , ci în adeverirea Duhului și a puterii (I ‎Cor. 2:4). Aceasta este exact starea în care ne aflăm noi acum [o putere lină și smerită ce lărgește înțelesurile, nu spectaculoasă și populară ‎ce atrage masele – n.n.] . ‎Despre această stare Domnul a spus: “Adevărat grăiesc vouă că ‎sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, ‎până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru ‎putere” (Marcu 9: 1).‎

Vezi, fiule, ce bucurie de negrăit ne-a dăruit nouă Domnul ‎Dumnezeu acum! Aceasta înseamnă să te afli în plinătatea ‎Sfântului Duh despre care Sfântul Macarie al Egiptului scrie: ‎‎«Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh». Cu ‎această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi, niște biete creaturi [omul cu adevărat smerit mulțumește în toate lui Dumnezeu, Lui dându-i lauda și siești recunoscându-și neputința și micimea. Omul diavolului, chiar dacă folosește cuvinte smerite are în vocabular subliniat pe eu, văzându-se centrul acțiunii, sau măcar al meritului lucrării lui Dumnezeu. Aici este locul de răscruce între cele două lucrări ‎– n.n.] . Așadar, nu mai e nevoie de acum, să întrebi ‎cum ajung oamenii să se afle în plinătatea harului Sfântului ‎Duh. îți vei aminti tu oare mereu de această manifestare a ‎negrăitei mile dumnezeiești care a venit asupra noastră?” “Nu ‎știu părinte”, spusei, “dacă Domnul îmi va dărui mereu ‎aducerea aminte de această milă a Sa la fel de viu și de ‎limpede așa cum o simt acum” [smerenia și liniștea neforțată a ucenicului ‎– n.n.] . “Cred”, îmi răspunse părintele ‎Serafim, “că Domnul te va ajuta s-o păstrezi în minte pentru ‎totdeauna, altminteri bunătatea Sa n-ar fi fost înduplecată ‎imediat în acest mod la smerita mea rugăciune, anticipând atât ‎de iute cererea bietului Serafim; cu atât mai mult cu cât ea nu ‎îți este dată ție spre a o înțelege, ci prin tine ea este dăruită ‎întregii lumi și pentru ca tu însuți să poți fi întărit în lucrarea ‎lui Dumnezeu și să poți fi de folos și altora.‎

Faptul că eu sunt monah, iar tu ești mirean este cu totul ‎lipsit de importanță. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o ‎adevărată credință în El și în Unul născut Fiul Său. Drept ‎răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belșug de sus harul ‎Sfântului Duh. Domnul caută o inimă plină de dragoste față de ‎Dumnezeu și de aproapele nostru; acesta este tronul pe care ‎Lui îi place să stea și pe care El apare în plinătatea slavei Sale ‎cerești. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «și toate celelalte se ‎vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăția lui Dumnezeu ‎poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ‎ucenicilor Săi: “Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și ‎toate acestea se vor adăuga vouă; căci știe doar Tatăl vostru ‎Cel ceresc că aveți nevoie de ele” (Matei 6: 32, 33).‎

Domnul nu ne dojenește pentru folosirea bunurilor ‎pământești, căci El însuși spune că, datorită condițiilor vieții ‎noastre pământești noi avem nevoie de toate aceste lucruri; ‎adică toate lucrurile care ne fac viața mai liniștită și drumul ‎nostru către locuința noastră cea cerească mai luminos și mai ‎ușor. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa ‎nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia și îndestularea în ‎toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Cor. 9: 8; I Tim. 6: 6). ‎Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de ‎Domnul Dumnezeu, și deși necazurile, strâmtorările și ‎feluritele nevoi sunt nelipsite din viața noastră de pe pământ, ‎totuși Domnul Dumnezeu nici nu a dorit și nici nu dorește ca ‎noi să avem parte doar de necazuri și împotriviri. De aceea, El ‎ne poruncește prin Apostolii Săi: “Purtați-vă sarcinile unii ‎altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Cal. 6: 2).‎

Domnul lisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe ‎alții, așa încât, prin a ne mângâia unii pe alții cu dragoste ‎frățească, să ne putem ușura calea cea strâmtă și plină de ‎necazuri către patria cerească. De ce a pogorât El din cer la ‎noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră și de a ‎ne îmbogăți pe noi cu bogățiile bunătății Sale și cu negrăita Sa ‎generozitate? El nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i ‎sluji El însuși și pentru a-Și da viața pentru mântuirea multora. ‎Fă același lucru, excelență și după ce ai văzut mila lui Dumnezeu în chip evident dăruită ție, vorbește despre ea ‎tuturor celor ce doresc mântuirea. “Secerișul este mult – zice ‎Domnul – dar lucrătorii sunt puțini” (Luca IO: 2).‎

Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru și ne-a umplut de ‎darurile harului Său astfel încât, culegând spicele mântuirii ‎semenilor noștri și aducându-i pe cât mai mulți cu putință în ‎împărăția lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă – unii 30, alții ‎‎60 și unii însutit. Să fim veghetori, fiule, spre a nu fi osândiți ‎dimpreună cu sluga cea leneșă și vicleană care și-a ascuns ‎talantul în pământ, ci să imităm pe toți acei slujitori buni și ‎credincioși ai Domnului care au adus Stăpânului lor patru ‎talanți în loc de doi și zece în loc de cinci (Matei 25:14-30). ‎Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de ‎îndoială. Te-ai convins singur, excelență, că toate cuvintele ‎Domnului rostite prin gura profetului s-au împlinit în noi ‎înșine: “Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu ‎apropiat vouă, la îndemâna voastră” (leremia 23:33), iar ‎‎“mântuirea ta se află pe limba ta” (Deut. 30:12-l4; Rom. ‎‎10:8-l3). Nu am avut timp nici măcar să mă închin, ci doar ‎mi-am dorit în inimă ca Domnul să-ți dăruiască să-I vezi ‎bunătatea în toată plinătatea ei și El S-a bucurat să Se ‎grăbească spre a-mi împlini dorința. Nu mă laud spunând ‎acestea, nici nu le spun spre a-mi da importanță și a deveni ‎invidios pe mine sau să te fac să crezi că eu sunt monah, iar tu doar un mirean. Nu, nu, excelență!‎ [lăudând harul lui Dumnezeu se smerește pe sine și arată adevărul: toți suntem miluiți de Domnul și curajul de a cere nu trebuie să lipsească nimănui, dar nu pentru a ajunge la vreo performanță, ci pentru a avea iubire și cinste față de toți, indiferent pe ce treaptă a urcușului s-ar afla. Ideea unui om de performanță duhovnicească mai mare ca ceilalți, neobișnuit și senzațional, care să le absoarbă preocupările nu este plăcută Domnului. Sfântul este un om ce se vede și se arată mic, dacă nu poate să se ascundă cu totul, dar face orice ca ceilalți să-L iubească cu totul pe Hristos – n.n.]

“Aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El, de ‎toți cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144: 18), “și că la ‎El nu încape părtinire” (Efes. 6: 9). Fiindcă “Tatăl iubește pe ‎Fiul și toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3: 35). Dacă măcar noi ‎înșine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca niște ‎adevărați fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal și pe ‎călugăr, și pe simplul mirean creștin cu condiția ca amândoi să ‎fie credincioși Ortodocși, să-L iubească pe Dumnezeu din ‎adâncul inimilor și să aibă credință în El, măcar cât un grăunte ‎de muștar; și atunci amândoi vor muta munții din loc. [vedeți că minunile sfinților încurajează întărind și nu fascinează complexând – n.n.] «Unul va muta ‎mii și douăzeci de mii» (Deut. 32: 30). Domnul însuși spune: ‎‎“De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9: ‎‎23).‎

Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: “Toate le ‎pot întru IHristos Cel care mă întărește” (Fii. 4:13). Dar nu ‎vorbește oare Domnul nostru Iisus Hristos încă și mai frumos ‎decât aici despre cei care cred în El: “Cel ce crede în Mine va ‎face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea ‎va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Și Eu Mă voi ruga ‎pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-ați ‎cerut nimic în numele Meu. Dar acum cereți și veți primi…” ‎‎(Ioan 14: 12, 16; 16: 24).‎

Așadar, fiul meu, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei ‎primi, dacă ceea ce ai este spre slava lui Dumnezeu sau spre ‎binele aproapelui nostru, căci tot ceea ce facem spre binele aproapelui nostru El îl primește întru slava Sa. [deci, atenție! Nu spre slava și binele nostru personal! ‎– n.n.] Și, prin urmare, ‎El spune: “întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea ‎mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25: 40). Așadar, să nu vă îndoiți ‎că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai dacă ele ‎sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele și zidirea ‎aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre ‎folosul sau în avantajul vostru, la fel de iute și cu dragoste se ‎va bucura Domnul să vă trimită chiar și acel lucru, cu condiția ‎ca să fie de extremă nevoie sau necesitate. [nu este necesar ca să fim admirați de oameni, nici să vedem vise sau vedenii, nici să fim originali impresionând prin tot felul de minuni ‎– n.n.] Căci Domnul îi ‎iubește pe cei ce-L iubesc. Domnul este bun cu toți oamenii; El ‎oferă din belșug tuturor celor ce-L cheamă întru ajutor și ‎mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va împlini ‎dorința celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile și le ‎va împlini toate dorințele: “Voia celor ce se tem de El o va ‎face și rugăciunea lor o va auzi și-i va mântui pe dânșii” (Ps. ‎‎144:19). Numai să iei aminte, excelență, să nu-i ceri Domnului ‎ceva pentru care nu există o nevoie urgentă. Dumnezeu nu te ‎va refuza nici în acest caz ca recompensă pentru credința ta Ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Că nu va lăsa ‎Domnul toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, ca să nu-și ‎întindă drepții întru fărădelege mâinile lor” (Ps. 124: 3), iar El ‎va împlini imediat voia robului Său David; dar El îl va chema ‎spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără ca acesta să ‎aibă vreo nevoie anume și de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar ‎fi putut descurca foarte bine. în felul acesta, excelență, ți-am ‎spus acum și ți-am oferit o demonstrație practică cu privire la ‎tot ceea ce Domnul și Maica Domnului au dorit să-ți spună și ‎să-ți arate prin mine, bietul Serafim.‎

Acum, mergi în pace. Domnul și Maica Domnului să fie ‎cu tine întotdeauna, acum și pururea și în veci vecilor. Amin. ‎Acum, mergi în pace”. Iar în tot acest timp, din momentul în ‎care chipul părintelui Serafim s-a luminat, această iluminare ‎s-a continuat și tot ceea ce mi-a spus el de la începutul ‎povestirii până acum, mi le-a spus rămânând într una și aceeași ‎poziție [cât de lucid a fost în această lucrare a harului. Nu a căzut pe spate, tremurând, ca Părintele Arsenie Boca, cum fac și bieții bolnavi de epilepsie. Mintea Sfântului era liberă și într-o uriașă dragoste împreună-lucrătoare cu harul Sfântului Duh. Răpirea pe care a avut-o Sfântul Serafim când era diacon, a fost și ea liniștită, fără tremur demonic, dar nu când trebuia să vorbească altuia, ce rațiune ar fi avut ca să pornească un cuvânt și apoi să-l blocheze, ci când avea el nevoie spre a înțelege tainele cele neajunse prin simțuri. Căderea în transă a Părintelui Arsenie Boca a fost un puternic semnal de alarmă pentru biata copilă să se trezească și să se smulgă din gura celui ce voia să-i înghită pe amândoi. Din păcate rațiunea și a lui și a ei a ales să rămână în această lucrare amăgitoare care hrănește un sentiment bolnăvicios: că sunt mai speciali. Mila lui Dumnezeu să îndepărteze de la toată făptura această dorință pentru a ajunge la fericita micșorătate ce-L cuprinde pe El. ‎– n.n.] . Strălucirea inefabilă a luminii care emana din el am ‎văzut-o cu proprii mei ochi. Și sunt gata oricând să depun ‎jurământ pentru aceasta.‎[7]

După ce am citit cu ochii noștri cum se manifestă harul Sfântului Duh și cum agresează robirea înșelării diavolești să redăm și:

1.i)          Un studiu comparativ între cele două feluri de lucrări

 făcut de Arhimandritul Mihail Stanciu, starețul Sfintei Mănăstiri Antim Ivireanul. Vom îngroșa, ca de obicei, cele evident prezente în lucrarea Părintelui Arenie Boca.

‎3.‎      Înșelăciunea demonică

Ca o cauză și ca o consecință clară a decăderii morale și spirituale a ‎‎„omului modern”, închis în propria suficiență ce nu mai lasă loc lui Dumnezeu, ‎boala aproape molipsitoare a societății secularizate de astăzi este, precum bine ‎se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist poate ajunge treptat să fie posedat de duhul diavolului și, uneori, chiar fără să-și dea ‎seama. Ucenicii (și proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmează pe ‎diavol în viața lor, copiind de la începătorul răutății și al hulei mândria și ‎închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufletește tot mai mult și îmbolnăvindu-i ‎și pe alții. Or, neopăgânismul și autolatría omului contemporan sunt plăgi ‎nevindecabile fără smerenia creștină și fără harul lui Dumnezeu. Iată cum ‎descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor ‎noastre: ,În zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de ‎sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, ‎ne mulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, ‎neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, ‎iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea ‎adevăratei credințe, dar făgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceștia. ” (2 ‎Timotei 3, 1-5).‎

Supus la un flux divers de informații, omul contemporan nu mai știe să ‎aleagă binele de rău, adevărul de minciună, esențialul de neesențial, deseori ‎realitățile și valorile fiindu-i prezentate răsturnat. Astfel, în această confuzie ‎informațională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimându-i ‎omului în suflet o pecete pătimașă care îi afectează serios viața întreagă. Așa că ‎omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu și-și face dumnezei după chipul ‎lui. Azi, religia și morala creștină sunt tot mai mult exilate într-o periferie a ‎existenței și sunt chiar înlocuite cu noi „căi spirituale” de tip demonic. Asta ‎este, de fapt, strategia diavolului: să strice și să răstoarne ierarhia valorilor în ‎mintea omului, așa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de ‎diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea- Hristos) în labirintul de „spiritisme” ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ‎ascetică, dogmatică și mistică, pe linia Sfinților Părinți, pentru a scăpa din plasa ‎‎„religiei viitorului”7. „Duhul grăiește lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii ‎se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile ‎demonilor, prin fățărnicia unor mincinoși, care sunt înfierați în cugetul lor. ‎Aceștia opresc de la căsătorie și de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a ‎făcut, spre gustare cu mulțumire, pentru cei credincioși și pentru cei care au ‎cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic ‎nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire; căci se sfințește prin cuvântul lui ‎Dumnezeu și prin rugăciune.” (1 Timotei 4.1-‎

Aproape toate formele de „medicină complementară” aduc în doctrina ‎lor erezii contrare Adevărului creștin trăit și mărturisit de Biserică, precum: ‎antropocentrismul, preexistența sufletului, reîncarnarea și predestinația lui ‎astrală, energetismul reducționist dualist (yin – yang) necunoscut și ‎nerecunoscut de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun onest om de ‎știință, alienarea conștiinței morale a omului, relativizarea valorilor infinite a ‎omului și a libertății lui, impersonalizarea harului divin și chiar a lui Dumnezeu, ‎promovarea „iluminaților” păgâni ș.a.‎

Sunt unii „terapeuți” care apelează și la remedii naturale (acceptate de ‎Biserică) și la întortocheate explicații științifice; dar, ce este foarte grav, ‎introduc și răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din ‎Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice și magice de vindecare ‎duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii creștine, apoi ‎la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea „sacroterapii” sunt certați cu învățătura și legea ‎bisericească, nefiind sub ascultarea nici a unui episcop al Bisericii și prezentând, ‎în multe puncte esențiale ale doctrinei, grave confuzii dogmatice, iar în viața lor ‎duhovnicească având serioase rătăciri morale8 și mistice (unele chiar ‎psihopatologice) . în general, acești impostori se declară profund religioși, ‎întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiți de la care fură câte o ‎binecuvântare „ca să poată face oamenilor cât mai mult bine” (zic ei), dar nu le ‎spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari creștini, tipărind cărți ‎ortodoxe (cu note și interpretări personale clar eterodoxe) și instalându-se fie în ‎biserici, fie pe lângă sfinte moaște, arătând celorlalți că sunt preocupați de ‎rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr- un cuptor …‎

Foarte mulți vindecători au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (atenție!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de ‎‎„îngeri”, de păsări, de lumini colorate sau de flăcări, etc. Aceștia ascultă numai ‎de ce le zice „duhul” prin vedenie, manifestând neascultare și ostilitate (chiar ‎declarată) față de Ierarhia sacramentală a Bisericii. Chiar și unii monahi și ‎clerici pot cădea în această înșelare demonică, inventând teorii și practici noi, ‎neortodoxe, promovându-le printre adepți și creând dezbinare între creștini9. ‎Faptul că ies din Tradiția și cumințenia Ortodoxiei, din buna rânduială și ‎ascultare ierahică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv cape niște falși prooroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al ‎unității și al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile ‎întunericului care nu suportă pocăința (smerenia) și ascultarea în Hristos.‎

‎„Dracii slavei deșarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca niște ‎vicleni cele viitoare și ni le vestesc mai dinainte. Implinindu-se vedeniile ne ‎minunăm și ne înălțăm cu gândul ca și cum am avea darul preștiinței. In cei ce ‎ascultă de dracul acesta, el s-a făcut adeseori prooroc. Iar față de cei ce-l ‎disprețuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele din lăuntrul aerului ‎acesta și cunoscând pe cineva că moare, proorocește prin visuri celor mai ușurei ‎la minte.‎

Dracii nu știu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoștință de mai înainte. ‎Ei se prefac adeseori în îngeri de lumină și în chipuri de mucenici și ne arată pe ‎aceia venind la noi, în visuri. Iar când ne deșteptăm, ne scufundă în mândrie și ‎în bucurie. Dar acesta să-ți fie semnul înșelăciunii, căci îngerii ne artă osânde, ‎judecăți și despărțiri. Iar odată treziți ne fac să tremurăm și să ne întristăm.‎

Când începem să credem în vis dracilor, ei își bat joc de noi și când ‎suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e înțelept.”10‎

Vrăjmașul diavol, în Rai întâi a amețit-o pe Eva, apoi a sugestionat-o ‎‎(negându-i cuvântul lui Dumnezeu) stimulându-i imaginația (că va fi ca ‎Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut și ‎face victime printre oameni mereu. Insă, și toți proorocii diavolului, adică ‎oamenii ce-i slujesc lui cu același scop ca și el (înșelarea și pierzarea oamenilor), ‎folosesc aceleași metode ca și el.‎

Hipnotizarea clientului rezidă într-un „joc de scenă” și are ca scop ‎adormirea (sau amețirea) mintii folosind anumite mișcări,‎ gesturi, cuvinte și muzică impresionante11 (unele sunt invocări satanice clare) ‎care îi fură atenția omului din realitate și i-o mută intr-o lume virtuală falsă și îi ‎induc omului o stare de somn al rațiunii, stare receptivă influențelor demonice ‎‎(de exemplu: unele vrăjitoare, îmbrăcate într-un anumit fel, folosesc cărțile de ‎joc ca să-l atragă pe om cu mintea într-un spațiu de gânduri ireal; ocultiștii cu iz ‎asiatic te amețesc cu termeni în sanscrită ca să-ți devieze atenția și să-ți ‎inoculeze ideea că ei sunt niște „superiori” de care trebuie să asculți). Cu alte ‎cuvinte, hipnoza este una din metodele de „spălare și întunecare a minții” și de ‎pregătire a ei pentru implantul sugestiilor și duhurilor demonice. „Toți dracii se ‎luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă ‎mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui.”12‎

Așadar, nedespărțită de hipnoză este sugestionarea victimei, care ‎înseamnă inducerea de idei prin cuvinte și gesturi „atrăgătoare”, idei care se ‎înfig în mintea omului și pot rămâne foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul ‎‎(hipnotizat, cu conștiința adormită, dar cu mintea aflată într-o stare de mare ‎receptivitate la nivelul subconștientului) preia ușor aceste sugestii din afară, le ‎păstrează în sine auto-alimentându-le; acum, ele îi devin autosugestii, apoi treptat îi ajung obsesii, generându-i angoase interioare și chiar psihoze. Diavolul ‎își dă tot concursul ca omul să-și amintească ce i-a zis „proorocul mincinos”, ‎aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat acela. Din această pricină „de ce ți-e frică, nu scapi”.‎

Astfel, în imaginația (pe care Sfinții Părinți au numit-o puntea dracilor) ‎mult decăzută sub povara patimilor și a educației imorale a omului de astăzi, ‎sub amețeala hipnozei și a sugestiei repetate, diavolul sau „vindecătorul” ‎inoculează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realități și-l ispitește pe om să o ‎accepte ca adevărată13. Imaginația pervertită prin păcate păstrează și amplifică ‎astfel sugestiile și inducțiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută ‎a adevărului creștin și amestecând valorile autentice ale dreptei credințe creștine ‎cu alte „valori” anticreștine. In gândirea omului pătimaș apare ideea că „toate ‎sunt relative și subiective”, deci n-ar mai fi nimic absolut și obiectiv; astfel, ‎percepția Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre ‎nălucirile minciunilor (sugestiilor) demonice, iar bine și răul își pierd consistența ‎lor absolută și ontologic-personală, sunt răsturnate și amestecate între ele. Cea ‎mai mare viclenie a diavolului -s», este să-i facă ne oameni să nu se angajeze în lupta contra lui, crezând că „cel rău” este ceva impersonal, chiar ‎ceva necesar. Mulți oameni, chiar printre creștinii ortodocși, au această idee și, ‎datorită acestei viclenii demonice strecurate în concepția lor, cad foarte ușor în ‎mrejele satanei.‎

Performanțele impostorilor stau, deci, nu atât în măiestria lor, cât în ‎ignoranța și în credulitatea victimelor lor. După „reușita” unei ședințe de terapie ‎‎(de fapt, de orice „consiliere”) ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte, impostorul rămâne în înșelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o ‎dată), pe de altă parte victima cade și ea în înșelare, și, pe de alta, mulți alții ‎care văd „reușita” sunt atrași să încerce și ei metoda ocultistă. Aceasta este și ‎voia diavolului, ca să fie înșelați cât mai mulți oameni [deplângem așadar și pe Părintele Arsenie Boca și pe propovăduitorii sfinției sale și pe bieții oameni adunați cu mintea în jurul mormântului lui, plângându-ne și pe noi înșine că nu am pus început bun de pocăință ca să vie Dumnezeu și să vindece tot – n.n.] . „Iar oamenii răi și ‎amăgitori vor merge spre rău tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei ‎înșiși.” (2 Timotei 3, 3)‎

De aceea, pe acești prooroci mincinoși diavolul îi ajută din plin, mimând ‎deseori vindecări și intervenind chiar la nivel fizic cu „semne și minuni”, cu ‎senzații și năluciri, forțând libertatea omului să-i accepte și să-i recunoască că ar ‎fi de la Dumnezeu. In „terapiile complementare”, unii pot proba o reală îmbunătățire a stării de boală datorită remediilor naturale amestecate printre ‎practicile oculte (și nicidecum paselor demono- energetice), deși diavolul, care ‎le-a inspirat, intervine nevăzut și el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci ‎camuflând senzațiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat ‎boala) în imaginația omului. Diavolul știe să nălucească arătări și senzații, dar ‎nu poate restaura firea bolnavă a omului păcătos [însă poate vindeca bolile care el însuși le-a făcut, având posibilitatea de a mima orice modificare anatomică și fiziologică, clinică și paraclinică, iar mai apoi retrăgându-se și renormalizând analizele omul crede, cu dovezi, că a fost vindecat. În realitate nălucirile bolilor sunt înlocuite cu boala cea mai gravă: afectarea mentalității care este tunelul întortocheat ce duce la iad ‎– n.n.] . Căci cum l-ar vindeca el pe ‎om, pe care-l urăște de moarte? Dacă diavolul l-a scos pe om din Rai dorindu-i ‎moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau doar mimează binele ca să îl înșele ‎încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin chiar și fizic în trupul omului, ‎pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat și ‎sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire și în mândrie (tot mai ‎mare), neglijându-și pe mai departe datoriile sale de creștin, iar diavolul îl duce ‎pe om pe toate „căile”, numai pe calea pocăinței nu.‎

După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se ‎retrage din imaginația omului, boala și durerea revenindu-i acestuia în toată ‎amploarea. [ce ne facem însă cu cei care, prin mândrie, resping harul, par sănătoși dar mor bolnavi crezându-se vindecați? Amarul acestora, când dau de realitatea cruntă, după moarte, nu poate fi descris, de aceea nici Părintele Arhimandrit nu îi pomenește, ca să nu provoace prea multă durere conștiinței. Însă, mai jos, amintește în treacăt de ei ‎– n.n.] Abia ajunși aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferință spre pocăință și spre Biserică); însă, alții cad în necredință și deznădejde (spre ‎bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin ‎Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenție!) și rămânând chiar cu sechele ‎psiho-patologice, uneori toată viața. Alteori, când boala este cauzată de ‎prezența unui duh necurat, în timpul ședinței paramedicale, cu a sa viclenie ‎caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, iarăși înșelându-i și pe ‎vindecător și pe pacient. Căci „dracii se depărtează și ne părăsesc pe noi de ‎bunăvoie, făcând să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine ‎a noastră.”14 In locul unor patimi minore, diavolii fac să se instaleze, așadar, o ‎patimă dominantă mult mai păguboasă, mândria și închipuirea de sine. ‎Dumnezeu totuși îngăduie aceste ispitiri omului întrucât îi protejează libertatea ‎și respectă voia acestuia. „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul și ‎pământul: viață și moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare și ‎blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi(Deuteronom 30, 19)‎.

Omul este zidit de Dumnezeul Cel personal și iubitor de oameni. Bolile ‎ne vin cu voia și cu știrea lui Dumnezeu Care ni le îngăduie spre mântuirea ‎noastră și, deci, și vindecarea noastră se face tot cu voia și cu știrea Lui. Orice ‎tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu în Hristos este o iluzie, o ‎minciună, o falsă vindecare. De aceea, trebuie conștientizată în primul rând ‎relația de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul și Unicul Doctor și ‎Tămăduitor, și de unire cu Biserica Lui Dreptmăritoare.‎

Este clar că hipnoza este un procedeu ocult, satanic, neacceptat de ‎Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a ‎efectuat o ședință de hipnoză, a intrat în transă și a început să vorbească în ‎engleză (el neînvățând-o la școală) zicând că: „într-o viață anterioară am trăit în ‎Anglia, în satul X; mă numeam Y, părinții mei erau Z, frații mei erau T, locuiam ‎într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare …” și alte detalii de ‎viață adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. întrucât ‎Ortodoxia mărturisește că reîncarnarea este o erezie total neacceptabilă, reiese ‎de aici că duhurile care intervin în experiențele de hipnoză nu sunt de partea ‎Mântuitorului Hristos. Apoi, diavolul (sau chiar mai mulți diavoli), care l-a(u) ‎ispitit pe Y în viața lui, în ședința de hipnoză l-a(u) luat în posesie pe A și a(u) ‎grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y, ca să înșele pe oameni, ‎‎„mărturisind”,despre reîncarnare.‎

O femeie vrăjitoare a fost arestată de poliție pe motivul înșelăciunii ‎‎(cazul a fost dat și la TVR 1). Întrebată cum a reușit să păcălească atâția oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: „Păi dacă e ‎proști și crede ce le zic!” Fără alte comentarii.‎

Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atât de ușor de păcălit? Și ‎ne răspundem singuri: pentru că mulți nu-L mai caută pe Dumnezeu – Dătătorul ‎înțelepciunii și se complac în superficialitatea păcatelor. Aceștia au pierdut ‎simțul și educația comuniunii creștine și nu mai trăiesc deplin Adevărul și Viața ‎Bisericii, nu mai percep corect înțelesurile dreptei credințe și, deci, îi tăgăduiesc ‎puterea. Mulți creștini ortodocși înșiși nu mai trăiesc creștinește, nu mai cunosc ‎adevărurile credinței sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau păgânii ‎închinători la idoli? Pe bună dreptate, ne întrebăm și noi: „Dar Fiul Omului, ‎când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca 18, 8).‎

‎4.‎      Sfințenie sau șarlatanie?‎

Între sfințenia adevărată sau căutarea sinceră a sfințeniei și falsa ‎sfințenie, simulată de toți impostorii, apar limpede, așadar, trei deosebiri ‎radicale15:

a)‎      Sfințenia încoronează strădaniile îndelungate și statornice ale unei vieți ‎întregi, pe când faima falsei sfințenii și-o câștigă cineva după un timp scurt de ‎exhibiții bine puse în scenă.‎ [vârsta de 31 de ani, cât avea Părintele Arsenie Boca, când s-a apucat să facă duhovnicie fără a fi preot[1], nu este suficientă pentru a dobândi starea de stăreție duhovnicească – n.n.]

b)‎      Sfințenia adevărată înseamnă o stare de curăție de toate patimile ‎sufletești și trupești, mai ales de mândrie și slavă deșartă. Falsa sfințenie, însă, ‎caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia și iubirea pentru a-și ‎atrage admirația. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, ‎pentru că are alte bucurii și nu are nevoie de hrana laudelor omenești. Peste tot ‎el caută să treacă un om neînsemnat. Pe sfinții adevărați îi descoperă Dumnezeu ‎fără voia lor, și, de cele mai multe ori, numai după moartea lor.‎

c)‎      Sfințenia adevărată este semnul prezenței și lucrării mântuitoare a ‎Domnului Iisus Hristos în om și prin om, de aceea întreaga viață și gândire a ‎unui sfânt este o iradiere senină a Evangheliei și a învierii lui Hristos. în schimb, ‎șarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de tot felul de întortocheli atât în ‎învățătura cât și în viața lor morală.‎

‎5.‎      Concluzie

In Occident, procesul galopant de dizolvare a valorilor Creștinismului în ‎sincretismul masonic „New Age” este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în țară ‎de aproape 10 ani. Dacă vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului românesc nu ni se arată deloc mai bun sau mai luminos, întrucât va fi iminent pericolul degradării și al dezbinării noastre religioase și morale. Căci prin ‎‎„religia viitorului”, prin practicile orientale și prin „terapiile complementare” ‎ancorate bine în New Age, diavolul încearcă să fure Adevărul creștin din ‎mințile oamenilor și chiar să facă accesibile omului modern inițieri satanice ‎chiar fără ca omul să vrea sau să știe (manipularea se face insistent prin ‎mass-media) și, prin ele, să-i impună un mod de viață antihristic. Trăim ‎vremuri foarte tulburi astăzi, căci diavolul știe că mai are puțină vreme și caută ‎să înșele cât mai mulți oameni prin tot mai subtile vicleșuguri.‎

Noi, creștinii ortodocși, care am primit harul dumnezeiesc și-l primim ‎neîncetat în Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, așa cum ‎l-au primit toți Sfinții, nu trebuie să căutăm „semne și minuni” exterioare, care ‎pot fi ușor simulate de duhurile rele, „ci ținând adevărul, în iubire, să creștem ‎întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni 4,15). Să nu ieșim din ‎hotarele Părinților noștri, din cumințenia Ortodoxiei, în care milioane de Sfinți ‎au primit făgăduințele mântuirii lui Dumnezeu, ci „având deci aceste ‎făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a ‎duhului, desăvârșind sfințenia în frica lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1).‎

Pentru o mai bună documentare și lămurire puteți citi:‎

‎1.‎      Sfântul Ignatie Briancianino v, Despre înșelare, Schitul românesc Lacu, ‎Sfântul Munte Athos, 1999‎

‎2.‎      Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Editura Cartea ‎Moldovei, Chișinău, 1995‎

‎3.‎      Mitropolitul Hristodulos Paraskevaidis, Războiul contra satanei, Editura ‎Anastasia, București, 1998‎

‎4.‎      Părintele Rodion, Oameni și demoni, Editura Schimbarea la Față, 1999‎

‎5.‎      Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura învierea, ‎Timișoara, 1999‎

‎6.‎      Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997‎

‎7.‎      Diacon Petre I. David, Invazia -> „T J sectelor, Editura Crist, București, 1997‎ […]

‎‎7‎       ‎„Spiritualitatea” NewAge, cu totul opusă față de cea ortodoxă.‎

‎8‎       Ca de exemplu: marele „învățător isihast” Vasile Andru se plângea în paginile ‎revistei Interval (nr. 3/1995) că prietena sa „mistică” nu vrea să întrețină relații sexuale ‎cu el, considerând că este păcat.‎

‎9‎       Vezi cazurile Vladimirești, Noul Ierusalim – Pucioasa, Visarioniștii [acum… arseniștii, propagați de mass-media cu fonduri masive și cei mai periculoși ‎– n.n.] .‎

‎10‎     Sfântul Ioan Scărarul, Capetele 39-44 din Cuvântul III, Despre înstrăinare, din Scara, ‎traducere, introducere și note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului ‎Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 76.‎

‎11‎     Chiar și droguri uneori.‎

‎12‎     Sfântul Ioan Scărarul, Capul 77 din Cuvântul XV Despre curăția și neprihănirea ‎nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioși prin osteneli și dureri, în Op. cit., p. 246.‎

‎13‎     Vezi și paragraful 2.2. din prima parte a lucrării (partea despre spiritism).‎

‎14‎     Sfântul Ioan Scărarul, Capul 62 din Op. cit., p. 238.‎

‎15‎     Vezi și la Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 269[2].‎

  1. j) Din ispitit, ispititor

Părintele Arsenie Boca devine din victimă în autor al înșelării. Dar ce l-a schimbat atât de mult oare ca să înceapă să facă atâta rău și la alții?

După cum dacă omul având descoperire dumnezeiască se smerește și ascultă (asemenea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov), nădăjduind în Dumnezeu iar nu în sine și înțelegerea sa, prin lucrarea duhovnicului și a celorlalți din Sfânta Biserică, devine purtător de descoperiri duhovnicești și Sfânt, tot așa, dar invers, cel care primește o apariție demonică, dacă nu se smerește și nu se spovedește, părându-i-se că este Sfânt, bizuindu-se pe sine și izolându-se de învățăturile, duhovnicii și ceilalți din Sfânta Biserică, se amăgește ireversibil și devine un maestru al amăgirilor.

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză și își închipuie ‎în mândria lui că poate să o învețe singur după cărți și nu se va duce la un „stareț” ‎‎[„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înșelare. Dar pe cel smerit ‎Domnul îl va ajuta și, chiar dacă nu găsește un povățuitor experimentat, dar va ‎merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.‎

Gândește-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, și el îți va spune ce trebuie să ‎faci. Dar dacă îți spui: „Duhovnicul viețuiește în nepăsare, cum poate via în el ‎Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic și Domnul te va smeri și, ‎negreșit, vei cădea în înșelare.‎[1]

Că aceasta s-a petrecut și cu bietul Părinte Arsenie Boca o recunosc, fără să vrea, chiar ucenicii sfinției sale:

Astăzi sunt în posesia copiilor după documente ‎originale privind plecarea Părintelui la Muntele ‎Athos, aflate în arhiva Mitropoliei Ardealului, și pot ‎spune că Părintele Arsenie Boca a fost la Sfântul ‎Munte în anul 1939, după 12 martie și până în 8 ‎Iunie, când era ziua națională a Regatului României.‎

Din notițele Părintelui pe care le-am citit, ‎putem spune că Părintele a vizitat toate mănăstirile ‎mari, și Prodromul – schitul românesc de pe moșia mănăstirii Marea Lavră. Apoi, după ce a ‎făcut acest tur al mănăstirilor, făcându-și ‎însemnări, și copiind prin desenare multe modele ‎de icoane, mai ales ale Maicii Domnului, pe care le ‎va folosi în arta sa picturală. Părintele a viețuit la ‎chilia cu hramul Sfântul Ipatie, unde locuiau vreo ‎patru călugări români, în frunte cu Părintele ‎schimonah, Antipa Dinescu.‎

După cum relatează în cartea sa Ioan Gînscă, ‎citându-l pe Părintele Teofil Pârâian, Părintele ‎Antipa Dinescu l-ar fi pus la încercare pe Părintele ‎Arsenie, dându-i să împlinească niște munci ‎minore, pe care Părintele, pe atunci tânăr pictor și diacon, nu le-ar fi împlinit.‎

Atunci Părintele Antipa Dinescu ar fi exclamat: ‎‎„Măi, tu nu ești în stare de nimic! Nici la mătură nu ‎ești bun!.‎

Episodul este și melodramatic și serios și ‎hazliu. Desigur că poate fi adevărat, dacă ținem cont ‎că stareții sau bătrânii puneau la încercare dură, dar ‎nu de neîndeplinit, pe tinerii novici care voiau să ‎intre în călugărie. Aducem prin analogie exemplul ‎Părintelui Cleopa, pe care bătrânul stareț l-a pus să ‎bată cu bățul un buștean, la poarta mănăstirii ‎Sihăstria, timp de trei zile.

Dacă s-ar fi plictisit, tânărul nu ar mai fi ajuns ‎marele Părinte Cleopa. ‎[…]

Trebuie să precizam că marele duhovnic ‎Arhimandritul Antipa Dinescu, era un sfânt în‎ viață, un „gheronta” Român, recunoscut de toți grecii și românii de pe Sfântul Munte. El a fost stareț al schitului Prodromu, între 9 mai 1900 și 4 septembrie 1914[…] Din chemare Sfântă, la vârsta de 21 de ani, în 1880 s-a dus la Sfântul Munte. […] Când în 1939 diaconul Zian Boca merge la Athos, Părintele Antipa era de 80 de ani.[2]

Din câte citim mai sus, Părintele Arsenie Boca a stat doar 87 de zile în Sfântul Munte. Din ele, cel puțin 21 de zile (cele 20 de Sfinte Mănăstiri mari și Sfântul Schit Prodromu) le-a petrecut pe drum, fiindcă pe atunci nu erau microbuze. Au mai rămas doar 66 de zile pentru formarea duhovnicească, și nici în acelea nu a putut împlini nici măcar ascultările minore. Experimentatul stareț și-a dat seama cu cine are de a face și l-a avertizat, cu dragoste, să se schimbe. Din păcate, s-a simțit jignit și s-a izolat în idioritmie:

Am fost și la Lacu, și la Colciu. Dar mai ales am petrecut singur în preajma peșterii Sfântului Athanasie[3]

La scurt timp, fiind amăgit de o vedenie înșelătoare, a plecat în țară ca să poată conduce pe alții și să nu fie, cumva, condus, pentru a scăpa de amăgitorul ce i se arăta ca Sfânt, duhovnic sârb, mort de 200 de ani, ba chiar și ca Maica Domnului, îmbrăcată în negru, după cum e venerată fals de romano-catolici[4]:

Părintele Arsenie i-a spus cândva Maicii ‎Pahomia — care acum are vreo optzeci și ‎șapte de ani – că, atunci când era în chilia lui ‎din Sfântul Munte, i s-a arătat Preacurata, ‎îmbrăcată în negru, strălucind de har, ‎asigurându-l că îl va urma în Grădina ei din ‎România, arătându-i munții Făgărașului[5].‎

Observăm sugestia insistentă de a pleca în România, ca din smerita așezare de ‎ucenic și posibilitatea dezînșelării, să devină misionar și conducător de suflete, cu ‎imposibilitatea de a mai fi corectat.‎.. cine ar îndrăzni să facă vreo observație vreunui duhovnic, mai ales dacă este liderul unei mari mulțimi de oameni încântați de vedenii și false minuni, de fraze iscusit alcătuite și părut științifice, de fulgere țâșnite din ochi albaștri care devin, cu timpul, o sursă de mari venituri? Nu pare acesta un mare succes incontestabil, ce pare a aduce mase largi la Sfânta Biserică? Cum să crezi că ar trebui schimbat, darămite să mai și încerci să o faci?

Cine, iubind bârfelile, poate câștiga minte curată? Sau agonisind slava cea de la oameni, poate să ‎câștige gânduri smerite. Smeritei cugetări îi urmează înfrânarea și sfiala, iar slava deșartă este ‎slujitoarea curviei și lucru al mândriei. Smerita cugetare, pentru sfiala ei cea de pururea, întru ‎vedenie ajunge și împodobește sufletul cu întreaga înțelepciune. Iar slava deșartă, pentru ‎tulburarea cea de-a pururea și amestecarea gândurilor din întâmplările lucrurilor, adună visterii ‎pângărite și spurcă inima. Să nu asemeni pe cei ce fac semne și minuni și puteri în lume cu cei ce ‎se liniștesc cu înțelegere. Iubește nelucrarea liniștii mai mult decât a sătura pe cei flămânzi în ‎lume și a întoarce multe neamuri la închinăciunea lui Dumnezeu. Că mai bine-ți este a te dezlega ‎de legătura păcatului, decât a slobozi robi din robie. Mai bine-ți este a te împăca cu sufletul tău ‎întru unirea treimei întru tine (a trupului, a sufletului și a duhului), decât a împăca cu învățătura ta ‎pe cei dezbinați. Că Sf. Grigore zice: „Bine este a slobozi pentru Dumnezeu, dar mai bine este a te ‎curăți pe sineți lui Dumnezeu[6]„.

Nu a fost, așadar, în Sfântul Munte nici vreme îndestulată, nici în duhul potrivit formării duhovnicești, în duhul Sfânt al locului:

‎21.‎    Zis-a un bătrân: „Dacă va petrece cineva într-un loc și nu se va asemăna locului, însuși ‎locul îl gonește pe acesta, căci nu face fapta locului”.‎[7]

Dar, ceea ce este mai grav, s-a ales și cu o scârbă care l-a însoțit, mai apoi, toată viața: cu marea vătămare a amăgirii, care nu l-a lăsat să-și conducă cu adevărat sufletul, ci să fie condus, înlănțuit de părerea de sine, însoțită de duhurile lipite de ea.

Vedeniile sfinției sale la Sfântul Munte, după primirea primei ispite ca fiind cerească, s-au înmulțit cu o mare frecvență, cum nu se petrece în cazul adevăratelor descoperiri, ca să fie din ce în ce mai încrezător în ele și mai puțin ascultător de duhovnic:

Și monahul cărturar Alexandru – care a ‎peregrinat prin Sfântul Munte și în multe ‎alte locuri, iar acum este la Mănăstirea ‎Sâmbăta — a spus că sunt unele locuri ‎cunoscute și marcate cu pietre unde i s-a arătat Maica Domnului însăsi Părintelui Arsenie, în momentele grele, îmbărbătându-l și luminându-l[8].‎

Bietul Părinte Arsenie Boca… dacă nu a ales libertatea smereniei lui Hristos, s-a ales cu falsa smerenie sau cu robia.

Să ne ferească mila Domnului ca o asemnea înșelare să fie ridicată la rang de canon și model în Sfânta Biserică Ortodoxă!

  1. k) Cine poate fi model în Biserica Ortodoxă?

În Sfânta Biserică Ortodoxă poate fi model numai cine urmează această cale:

Mare putere au rugăciunile unui duhovnic. Am suferit mult din partea ‎demonilor din pricina mândriei mele, dar Domnul m-a smerit și m-a miluit pentru ‎rugăciunile părintelui meu duhovnicesc, și acum Domnul mi-a descoperit că peste ei ‎odihnește Duhul Sfânt și de aceea îi cinstesc mult pe duhovnici.‎

Pentru rugăciunile lor primim harul Sfântului Duh și bucurie de la Domnul Care ne ‎iubește și ne-a dat tot ce ne e de trebuință pentru mântuirea sufletelor.‎

Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa e întortocheată și nu duce la ‎mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în împărăția cerurilor.‎

Un monah m-a întrebat: „Spune-mi, ce să fac să-mi îndrept viața mea?” îi ‎plăcea să mănânce mult și în afara soroacelor rânduite. I-am spus: „Scrie în fiecare ‎zi cât ai mâncat și ce ai gândit, iar seara citește ce ai scris duhovnicului”. El însă ‎mi-a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Și așa el n-a putut trece peste mica rușine de a-și ‎mărturisi neputința și de aceea nu s-a îndreptat și a murit de dambla. Domnul să-i ‎dea iertare fratelui nostru și să ne păzească de asemenea moarte.‎

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos și înțelept și în toate să ‎întrebe pe părintele său duhovnicesc. întreabă-l chiar dacă el însuși n-a trecut prin ‎experiența rugăciunii și pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine și te va ‎păzi de orice nedreptate; dar dacă gândești: „Duhovnicul este neexperimentat și ‎prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărți”, ești pe o cale primejdioasă ‎și nu departe de înșelăciune. Cunosc pe mulți care s-au amăgit așa în gândurile lor ‎și, din pricina disprețului față de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat ‎duhovnicește. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului ‎Duh, care ne și mântuiește.[1]

Haideți să redăm, progresiv, evoluția spirituală a sfinției sale plecând de la amăgirea vedeniilor primite, la neascultare, la disprețuirea ierarhilor și sfârșind cu disprețuirea tuturor, mai ales dacă nu îi aduc închinare robită. Este exact ceea ce redă primul tablou și al doilea din capitolul Cu barbă mare și ochii albaștri, amestecate: visare ca un stăpân feudal al ținutului Făgărașului, dispreț, hipnoză și… sălbăticie.

  1. l) Răzvrătire avansată – tron imaginar deasupra celui ce l-a hirotonit

La ce mare amăgire a ajuns din cauza neascultării de ierarhia sa, începând cu duhovnicul: Boala răzvrătirii va avansa ca, în final, să se instaleze el însuși, pe un tron imaginar, deasupra celui ce l-a hirotonit.

față de care ar fi trebuit să aibă cea mai mare recunoștință și supunere fiască. Dar nu numai atât, se va face în cugetul său un substituent al Bisericii și chiar al Dreptului Judecător:

Slujbă specială de făcut

Tot din perioada aceea, a lucrării Părintelui Arsenie la ‎Sâmbăta de Sus, din ceea ce Rudi le povestea copiilor săi, ‎doamna Marioara ne istorisește:‎

„într-o duminică a zis Părintele Arsenie:‎

-‎        Mă, Rudi, bine că ai venit. Că azi avem o slujbă ‎specială de făcut.‎

-‎        Părinte, ce slujbă specială, că azi nu e sărbătoare, nu e ‎nimic?!‎

-‎        Da, mă, Rudi, azi trebuie să fac o slujbă specială, că îl ‎scot pe mitropolitul Nicolae Bălan din iad, că îi ajung ‎25 de ani, cât o stat acolo. Că l-o dezbrăcat de hainele ‎preoțești pe Părintele Iosif Trifa, de la Sibiu, cel cu Oastea ‎Domnului, chiar înainte de a-l duce la mormânt.‎

Și a făcut slujba, atunci…”‎[1]

  1. m) Îmbolnăvit grav de răzvrătire. Se pune deasupra multor ierarhi

Dar nu numai față de mitropolitul său avea această gândire, ci și față de mulți din ierarhia bisericească:

Pe Părintele Arsenie n-au putut să-l ‎înfrângă nici plăcerile tinereții, nici bogăția ‎și banii lumii acesteia și nici slava cea ‎deșartă a funcțiilor bisericești și lumești.‎

Mi-a spus odată, când eram numai eu cu ‎el, că a venit unul mare cu propunerea de ‎a-l pune chiar mitropolit al Bisericii. Asta, ‎pentru că, desigur, „voiau să joace după ‎cum îi cântau ei”. Așa L-a ispitit și pe Iisus, ‎în Carantania, când postea, zicându-I ‎satana: „Toate Ți Ie voi da Ție, dacă Te vei ‎închina mie” [dar oare a fi mitropolit e totuna cu a te închina satanei, după Părintele Arsenie Boca și ucenicii sfinției sale? ‎– n.n.], cum scrie în Sfânta ‎Evanghelie. Astăzi, ispitele pentru plăceri, ‎pentru averi și pentru funcțiile și ‎conducerile deșarte ale lumii sunt din ce în ‎ce mai puternice și mai viclene, și cei ce ne ‎conduc, cum zice Hristos, „se cred a fi mari ‎binefăcători ai noștri”, cu toate că mulți ‎sunt vicleni. Zicea Părintele Arsenie că, mai ‎la urmă, așa se vor strica oamenii, că nu ‎vom avea ce alege din ei!‎ [ce dispreț față de oameni și față de ierarhi! Dacă va fi canonizat ca Sfânt nu vor face și adepții sfinției sale la fel? ‎– n.n.] [2]

Să vedem cum privea un Sfânt adevărat ierarhia bisericească:

Domnul a dat Sfintei Biserici păstori și ei slujesc în chipul lui Hristos și lor ‎le-a fost dată puterea de a ierta păcatele prin Duhul Sfânt.‎

Dar poate că vei gândi: cum poate cutare episcop sau duhovnic sau preot să ‎aibă Duhul Sfânt, când îi place să mănânce și are atâtea slăbiciuni? Dar eu îți spun: e ‎cu putință, dacă nu primește gânduri rele; așa încât, chiar dacă are unele defecte, ‎acestea nu împiedică harul să vieze în sufletul lui, așa cum un pom verde poate avea ‎și ramuri uscate fără ca acestea să-l vatăme, și el aduce roadă; sau, într-o holdă de ‎grâu, chiar dacă grâul este amestecat cu neghină, aceasta nu-1 împiedică să crească.‎ […]

Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujește preotul, atunci la această vedere ‎ar cădea la pământ; și dacă preotul însuși s-ar vedea în ce slavă cerească stă [își ‎săvârșește slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu ‎nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.‎

Scriu aceste rânduri și duhul meu se bucură că păstorii noștri sunt asemenea ‎Domnului Iisus Hristos. Dar și noi, oile, chiar dacă nu avem decât puțin har, suntem ‎însă toți asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a ‎spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], și aceasta nu numai după moarte, ‎ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt și ‎Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniți, viază în ‎inima credincioșilor și învață sufletul nevoința [asceza], dă puterea de a împlini ‎poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul și îl face pe om atât de frumos, încât ‎omul se face asemenea Domnului.‎

Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul își săvârșește slujirea ‎sa în Duhul Sfânt și de aceea trebuie să avem evlavie față de el. Credeți, fraților, că ‎dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de față cu un duhovnic și cel ce moare spune: ‎‎„Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăția           cerurilor”,‎ iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, și vezi pe Domnul”, va fi după bine cuvântarea duhovnicului, ‎pentru că Duhul Sfânt în cer și pe pământ Același este‎[3]

Canonul Sinodului al 4-lea ecumenic, luat din Molitfelnic:‎

„Al soborului al 4-lea “Omului mirean nu se cade a ocărî, a bate sau a defaimă pre preot, sau a-l cleveti, sau a-l mustra în față, de ar fi și adevărate cele zise ‎asupra lui. Iar de va îndrăzni mireanul a face aceasta, să se dea anatemei și să se ‎lepede de la biserică, că unul ca acela este despărțit de Sfânta Treime și se va trimite la un loc cu Iuda, că scris este: pre mai marele norodului tău să nu-l grăiești ‎de rău, așijderea și cel ce necinstește pre mai marele său.”[4].‎ [cu cât mai grav este ca un preot și călugăr să vorbească de rău pe arhierei? – n.n.]

1n) „Biciul lui Dumnezeu” – hipnotizatorul ce vădea public păcatele

(Acest subcapitol îl puteți citi aici, apoi reveniți cu lectura la subcapitolul 1.o):

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/b-proslavirea-lui-de-catre-domnul-cel-putin-printr-unul-din-urmatoarele-daruri-sau-%e2%80%8eputeri/biciul-lui-dumnezeu-hipnotizatorul-care-vadea-public-pacatele-bietilor-oameni/)

1o) Calea scurtă a harului

Există o cale mai scurtă de a obține harul Sfântului Duh, astfel ca Părintele Arsenie Boca să nu mai aibă nevoie de calea împărătească a ascultării, ci să devină rapid (fără a avea nevoie de experiența unei vieți și înțelepciunea bătrâneții) un infailibil vizionar?

Cei cu adevărat experimentați în venirea harului Sfântului Duh (nu doar cu renumele de clar-vizionari) ne arată că și pe calea cea scurtă este nevoie de ascultare, altfel negreșit este vorba de înșelare. Degeaba vor să ne amăgească ucenicii sfinției sale că ar fi vreo excepție calea Părintelui Arsenie Boca. Excepție de la smerenie nu există, fiind asemănarea cu Hristos. Nu poți să fi Sfânt, adică asemenea cu Hristos, fără să fi smerit, adică să semeni cu El. Chiar dacă Părintele Arsenie Boca ar fi putut căpăta repede harul, nu însă în 66 de zile, ci după multe părăsiri și dureri până la marginea desăvârșitei deznădejdi. Iar venirea statornică a harului s-ar fi făcut prin ascultarea de un duhovnic aflat în trup, ca și el, pentru smerenie.

Vom vedea în descrierea acestei căi scurte o mulțime de intersecții prin care se poate cădea în rătăciri. Nu știm ce fel de rătăcire a agonisit Părintele Arsenie Boca, nefiind (cu mila lui Dumnezeu) străvăzători (fiindcă străvederea se dobândește în urma unor cumplite suferințe și trebuie însoțită de o uriașă smerenie pentru a nu cădea în adâncul cel pierzător al iadului). Semnele raționale desprinse din viața și învățătura sfinției sale arată că poate face parte din:

  • categoria celor ce se cred mântuitori ai lumii și că pot dobândi harul prin ostenelile proprii, devenind foarte duri cu alții care sunt neputincioși;
  • dacă însă a căzut și trupește cu Maica Zamfira (ceea ce ne dorim să nu fi fost), avem de a face cu rătăcirea care se sfârșește în patimile de-a stânga;
  • dacă, însă, a și dogmatisit păcatul împreunării trupești ca și cum ar putea păstra concomitent cu săvârșirea lui și desăvârșirea sfințeniei, fiindcă ei ar fi niște excepții alese de Dumnezeu… atunci nici nu mai putem grăi nimic, amuțindu-ne durerea inimii, fiindcă avem de a face cu păcatul împotriva Sfântului Duh. De ce atotcovârșitoare milă este nevoie atunci…

‎5.‎      Despre cum vine dumnezeiescul har si cum se cunoaște, si despre calea cea scurta

Asculta, fiul meu, cum vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaște. Nu spunem noi ca cel ‎care a gustat o data vinul, atunci când i se da sa bea otet ¡1 cunoaște ?‎

Asa se intampla si cu cel care a cunoscut harul dumnezeiesc. Cel care a gustat intai harul ‎cunoaște inselaciunea. Demonul se preface oferindu-se ca har, dar cel care a mancat o data ‎din fructul adevărului, cum am spus, acela cunoaște fructul înșelăciunii. Numai putina atentie ‎daca da mintea rătăcirii, atunci se umple inima omului de tulburare. Mintea se întuneca si ‎chiar perii capului se ridica. Dar si il umfla ca lucrul umflat de vânt. In timp ce harul ‎dumnezeiesc este dulce, pașnic, smerit, liniștit, curatitor, luminator, aducător de bucurie si nu ‎lașa nici cea mai mica îndoiala ca este, cu adevarat, har dumnezeiesc.‎

Fii tare atent sa afli in ce fel vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaște calea adevărului de cea a inselaciunii.

Spunem, mai intai, ca viata monahala este după cum ‎urmeaza:‎

După ce harul lui Dumnezeu il luminează pe om si acesta pleaca din lume si vine la obște ‎sau unde sunt mai mulți frați, face ascultare fata de toti frații si se liniștește păzind toate ‎poruncile dumnezeiești împlinind apoi toate indatoririle duhovnicești rânduite si asteapta cu ‎multa nădejde mila iubitorului de oameni Dumnezeu. Aceasta este calea comuna pe care ‎pasesc cei mai mulți parinii.

Exista insa si o cale mai scurta, despre care vom vorbi aici. ‎Aceasta cale scurta nu este descoperire a cunoașterii omenești, ci a Stăpânului Insusi, care ‎indruma pe fiecare, asa cum este voia Sa cea sfanta.‎

Si daca iubitorul de oameni si bunul Dumnezeu trimite raza harului Sau dumnezeiesc in ‎inima păcătosului, de indata acesta se ridica si începe sa caute duhovnici pentru mărturisirea ‎relelor pe care le-a savarsit.

Cauta apoi si pustiuri si peșteri pentru a se păzi de patimi si ‎pentru îndreptarea, relelor de mai inainte prin foame, sete, frig, cald si celelalte nevointe. Iar ‎Domnul ii trimite mai multa căldură – care ca un cămin aprins aprinde inima sa spre iubirea ‎înfocata de Dumnezeu – zel nemăsurat spre împlinirea poruncilor dumnezeiești si ura ‎nețărmurită împotriva patimilor si a păcatului.‎

Si incepe atunci sa-si imparta cu multa bunăvoință tot ceea ce are, fie puține, fie multe. Si ‎daca ajunge intru totul sarac si păzește in parte poruncile dumnezeiești, nemaiputand sa ‎stăvilească dragostea si dorul pentru pustiu, alearga precum un cerb insetat, cautand ‎îndrumător pentru urcarea in viețuirea duhovniceasca.‎

Dar, din nefericire, pentru ca astazi lipsesc astfel de îndrumători si pentru ca sunt foarte ‎putini cei care urmeaza calea aceasta, de aceea plânge si se tanguieste negasind ca in ‎timpurile vechi ceea ce dorește. Ce poate sa faca, totuși, daca are multa ravna pentru liniștire ‎‎(isihie ) ? Cauta si cercetează pe cel cu mai multa experiența si face ascultare de acesta. Cu ‎rugăciunea si cu binecuvântarea lui poate incepe luptele cele duhovnicești.‎

Asculta acum acestea : mulți dintre cei care au avut ravna au imbracat schima cea mare si ‎au plecat in isihie cu rugăciunea si binecuvântarea starețului, si din timp in timp vin sa ceara ‎sfat. Alții au ramas si au primit binecuvântarea pentru anumite ore sa se retraga in isihie si sa incerce orice nevointa si virtute : sa planga, sa privegheze, sa ‎postească, sa se roage, sa citească si sa faca metanii după putere; in general, sa se ‎îngrijească de curăție si sa lupte împotriva patimilor. Si daca ajunge la liniștire, printr-o cale ‎sau alta, atunci continua mai departe nevointa.‎

Aici insa este nevoie de multa atentie. Mulți s-au despărțit si au plecat nu pentru ca ardeau ‎de dragoste pentru Hristos si doreau luptele si necazurile, sau pentru ca doreau liniștirea ‎pentru vindecarea patimilor, ci pentru ca nu au putut rabda ascultarea si batjocoririle, pentru ‎ca iubeau mai mult voia lor proprie si, devenind robi ai patimilor, slujeau acestora, adica ‎maniei si poftei. Aceștia se inseala intru totul.

Iar cel care se retrage in liniștire pentru Hristos, ‎acesta are lacrimi tot timpul, plangandu-si păcatele sale si ingrijindu-se neîncetat de toata ‎virtutea. Acesta se arunca in lupta pana la moarte Cu multa căldură si credința si ducandu-si ‎mintea in inima, se sileste, prin inspirație si expirație, sa spună rugăciunea : ” Doamne, lisuse ‎Hristoase… miluieste-ma ” si sa-si adune mintea după îndrumările sfinților Părinți niptici.‎

Toate acestea savarsindu-le si cerând cu multa staruinta voia lui Dumnezeu, ajunge, puțin ‎cate puțin, sa simtă tainic ajutorul dumnezeiesc, care ca o baie, puțin cate puțin, il curateste. ‎îi inmoaie inima spre rugăciune, spre jelire, spre ascultare si spre zel si mai multa ravna. Si ca ‎o mama il tine si il invata ca pe un prunc. Când pleaca harul, acesta, necunoscand ‎înțelepciunea lui Dumnezeu, plânge si se tanguieste cautandu-l. Si isi impune posturi peste ‎posturi, privegheri peste privegheri, rugăciuni si cereri, crezând ca de către el poate fi atras ‎harul lui Dumnezeu. Iar ispitele il apasa mai mult si cu mai multe lacrimi cere ajutorul ‎dumnezeiesc. Aceasta este iconomia Proniei dumnezeiești, ca sa dobandeasca experiența.‎

Si când iarasi vine cercetarea dumnezeiasca, acesta ca un copil începe sa strige :” Ah! Ah ! ‎Cum ai putut sa ma parasesti ? Fara puțin erau sa ma inabuse demonii. Nu mai pleca de ‎acum ! Ah ! Ce sa fac sa te pot păstra ? ” El crede ca luptele si nevointele lui aduc harul, de ‎aceea se intreaba ce sa faca pentru a-l păstră. Dar, nici nu apuca sa-l guste bine, ca iarasi ‎pleaca. Dar, incetul cu incetul, incepe sa vina mai des si sa ramana mai mult. Iar copilul ‎incepe sa se obișnuiască, cu gândul si cu cunoștința, sa prindă curaj, crezând de acum ca i-a ‎fost dat ca plata pentru ostenelile lui.‎

Timp de trei sau patru ani, el vede harul lui Dumnezeu intarindu-l si inteleptindu-l continuu, ‎patimile imputinandu-se si pe demoni neputand sa mai lupte mult împotriva lui din cauza ‎pazei pe care i-o asigura harul lui Dumnezeu. Daca este treaz, are mangaierea lacrimilor, fie ‎ca merge, fie ca lucrează. Daca se roaga in taina, are simțirea tainica a norului luminos, care ‎ii cercetează uneori. Iar daca doarme, fie si numai puțin, vede lucruri frumoase, raiuri cu flori ‎aurii si palate împărătești de nedescris si mai strălucitoare decât soarele, si multe altele, pe ‎care, după ce se trezește, mintea si le aduce aminte si ii indeamna spre ravna si căldură, ‎minunandu-se de frumusețea bunătăților celor veșnice si gandindu-se sa se învrednicească ‎sa devină moștenitor al acestora.‎

Dar, fiule, si aici este nevoie de multa atentie si vedere clara, sa nu creada cineva in ceea ce ‎vede in timpul somnului, daca nu cunoaște, mai intai, daca sunt de la Dumnezeu sau de la ‎diavoli, si pentru ca foarte mulți nu au puterea de a distinge, atunci este mai bine sa nu le dea ‎nici un fel de crezare. Cele ale lui Dumnezeu se cunosc, totuși. Când le vede in timpul unui ‎somn profund, când in somn ușor, nestiind daca este in somn sau in trezvie, si pentru puțin ‎timp. Iar după ce se scoală este plin de bucurie si mintea le revede si ii produc vederea cea ‎duhovniceasca. Ani de-a rândul si le amintește, pentru ca sunt de neuitat.‎

Cele care sunt de la diavoli umplu sufletul de tulburare. Iar când se trezesc si mintea vrea sa ‎le aduca la suprafața, se umple de teama si inima nu le primește. Dar si in timpul somnului ‎când vede astfel de lucruri, ele nu au stare, ci își schimba forma, locurile, felurile faptele si ‎mișcările. Si din aceste schimbări, din tulburarea si neplăcerea care le însoțesc, poți sa ‎cunoști de unde sunt [parcă ar fi aici descrierea limpede a vedeniei treptelor – n.n.]. Mai sunt si altele, din imaginația mintii si din prea multa mancare, dar ‎nu este nevoie sa le aratam.

Dar, cum am spus in alta parte, si rugăciuni neîntrerupte face in ‎timpul somnului inima celui ce se nevoieste.‎

Deci, vazand toate aceste bunatati, pruncul, adica cel care nu are cunoștința necesara ‎pentru ca sa recunoască si sa distingă Pronia lui Dumnezeu – pentru ca pana acum este ‎hrănit cu lapte si pentru ca nu a dobândit inca ochi curați, ci pana aici este plin deopotrivă de ‎lumina si de intuneric si faptele lui sunt amestecate cu patimile, incepe sa gandeasca despre sine ca, prin luptele si necazurile sale, iata ce i-a dăruit Dumnezeu. Iar ‎demonul cel rau seamana in taina otrava ca oarecand Evei, si pruncul deschide urechile. ‎Aceasta se intampla si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa invete smerenia.‎

Si vine, deci, demonul inselator sa-i spună : „Vezi, ca astazi zic ca nu mai da Dumnezeu ‎har”. Vezi ? Pentru ca nu vor sa se nevoiasca, il împiedica si pe cel care se nevoieste ‎spunandu-i: te vei rătăci, vei cadea, vei slabi.‎

Si multe altele il invata cel vechi in rele. Iar el, necunoscand plasa care i se țese, deoarece ‎este fara experiența, este inselat si primește minciuna ca adevar.‎

Aceasta se intampla, cum spuneam, si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa-l ‎intelepleasca si sa nu ramana pentru totdeauna prunc.‎

Slava intelepciunii si cunoștinței lui Dumnezeu, care rânduiește in feluri diferite vindecarea ‎sufletului nostru; slava si lauda totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.‎

‎6.‎      Despre cum cad in rătăcire astfel de nevoitori, când nu au indrumator; si care este ‎medicamentul pentru vindecarea lor

Ai auzit pana acum cum vine harul. Asculta si cum se inseala mulți. Se cere multa atentie de ‎la cei care se nevoiesc. Mulți dintre ei au căzut in zilele de demult si mulți cad si astazi in ‎fiecare zi. Pentru ca, daca primesc minciuna drept adevar, firesc este sa inceapa sa spună si ‎sa invete ca omul vrea, dar nu face. Ca, daca vrea si se sileste, el poate deveni salas al ‎harului. Si luptandu-se cu manie împotriva celor care nu sunt de acord cu ei, puțin cate puțin ‎cad in rătăcire si devin robi ai demonului, spunând ca toti se vor duce in iad, pentru ca nimeni ‎nu are cunoștința ,in afara de ei. [parcă am găsi descrisă aici înșelarea din Cărarea Împărăției, din predicile și amintirile despre Părintele Arsenie Boca – n.n.] încetează sa se mai increada in cei care il povățuiesc spre ‎binele lui. Si se închide in sine, facand voia demonului care salasluieste in el. Si daca ramane ‎inchis, ori il va sufoca, ori il va spânzura, convingandu-l ca, astfel, va deveni martir. [vedeți cum așa-zisa moarte mucenicească a Părintelui Arsenie Boca poate fi de fapt execuție demonică? – n.n.] Iar daca ‎nu face aceasta, il va arunca in indiferenta si nepăsare, sa se lase de toate si sa bea si sa ‎manance, fara sa înteleaga ca a căzut si ca trebuie sa ceara vindecare, ci sa creada ca merge bine, ca aceea ‎este calea cea dreapta si adevarata. Iar Domnul nostru, Iubitorul de oameni, il asteapta sa ‎inteleaga când a căzut. Daca va înțelege caderea, atunci are vindecare.‎

Aceasta, deci, fiule, este o rătăcire. Si medicamentul ei este sa cunoști ca ai căzut si cu ‎lacrimi multe sa cauți doctor cu multa experiența, in măsură sa te izbaveasca, sa-ti dea ‎medicamentele potrivite pentru sanatatea sufletului. Iar noi sa ne intoarcem acolo unde am ‎ramas si sa spunem :‎

Daca omul nu pleaca in afara, ca acesta despre care am vorbit, dar are necunostinta si ‎gândește ca prin sine a dobândit harul, sau are pretenția in plus ca omul, daca se sileste pe ‎sine, poate sa primească har, dar are si frica si spune cu vederea naturala a lucrurilor:” Cum ‎sa judec eu pe ceilalți, ca ei nu au cunoștința si numai eu dintre toti m-am aflat luminat?” si ‎luptandu-se cu gândurile, lovește si este lovit. Iar harul lui Dumnezeu, puțin cate puțin, se ‎indeparteaza si il lașa sa cada in ispite pentru a invata smerenia. Si acesta, nesuportand ‎lupta crâncena a gândurilor si temandu-se sa nu rataceasca, alearga sa caute un duhovnic ‎cu experiența care sa-i vindece rana.‎

Dar, deși toti Părinții sunt buni si sfințiți si fiecare isi spune parerea sa, acesta insa nu se ‎vindeca, pentru ca nu a sosit ceasul ca Dumnezeu sa descopere doctorul si medicamentul ‎potrivit. De aceea nu primește știre, pentru ca ii este lui mai de folos cuvânt mai presus de ‎acesta pentru a-l smeri si pentru a-l determina sa se lepede de mândrie. Si neafland ceea ce ‎cauta – deoarece nu are rabdare ca aceasta sa vina atunci când vrea Domnul – mai mult se ‎mândrește. Atunci este părăsit si lasat in slăbiciunea firii. Harul pleaca. Trupul slabeste. Nu ‎mai poate sa-si faca cele îndatorate după randuiala, cum le facea altadata. Îl strivesc ‎nepasarea, neglijenta, greutatea trupului, somnul fara măsură, paralizia mădularelor, ‎întunecimea mintii, tristetea fara mângâiere, gânduri de necredința, frica de rătăcire. Si ‎neputand sa suporte toate acestea, alearga după ajutor. Dar, asa cum am spus de multe ori, ‎astazi este greu sa gasesti îndrumător practic. De aceea, unul ii spune sa manance lapte, ‎oua, branza sau carne ca sa se intareasca; si acesta, neputand altceva sa faca, se lașa ‎convins, Pentru ca si-a pierdut rabdarea si s-au răcit zelul si căldură credinței, si din cuvintele ‎tuturor a ajuns ca un nebun. Alții ii spun : ” Ești pierdut!” Alții : ” Ești rătăcit, asa s-au pierdut si ‎alții !” si fiecare după puterea sa, din dragoste, ii spune ceea ce știe. Acesta incepe sa manance, sa bea, sa sape si celelalte, si astfel, pustnicul niptic de mai inainte devine ‎comerciant, grădinar, cultivator de vie sau altceva asemenea, si nu se mai mulțumește nici ‎macar sa ramana in calea comuna a Părinților, ci sau va lepădă definitiv Schima si se va ‎casatori, sau va deveni, cum am spus, rob al trupului si dușman al celorlalți asceți. Si când va ‎auzi pe cineva ca postește sau privegheaza, ca plânge sau se roaga, acesta se va mania, se ‎va tulbura si va spune : ” Toate sunt niște rătăciri, vei rătăci. Astăzi nu mai vrea Dumnezeu ‎astfel de lucruri. Eu am făcut aceste lucruri si erau gata sa ma lege in lanțuri. Un astfel de om ‎disprețuiește complet indatoririle lui duhovnicești, trăind in mare nesimțire, aflandu-se in ‎pragul iadului din cauza păcatelor pe care le savarseste clipa de clipa. Mai mult, el devine si ‎obstacol in calea mântuirii celorlalți. El vrea ca toti sa fie ca el, care la inceput a fost un ‎luptător fierbinte, iar acum este rob al demonilor.‎

Aceasta, fiule, este deci o alta rătăcire in care pot aluneca nevoitorii. Medicamentul ei este ‎smerenia inimii; sa revină acolo unde era la inceput si, cu multa rabdare, sa aștepte mila lui ‎Dumnezeu. Si, daca vine ajutorul dumnezeiesc, bine; daca nu, sa ramana in ascultare pentru ‎a se smeri, pășind pe calea comuna a Părinților. Noi sa venim iarasi la ale noastre si sa ‎spunem :‎

Daca acesta despre care am spus suporta lupta cu multa rabdare, așteptând milostivirea lui ‎Dumnezeu, smerindu-se; si după ce, mai intai va incerca puțin din indrumarile Părinților si va ‎vedea ca nu se intampla nici o vindecare – : pentru ca nu sunt medicamentele potrivite cele pe ‎care i le dau, ci este ceva diferit, ceea ce au, desigur, ceilalți – incepe cu multe lacrimi sa ‎ceara de la Dumnezeu si de la oameni.‎

Dar Bunul Dumnezeu ascunde si mai mult harul Sau si il lasă prada ispitelor pana se va ‎smeri cu desavarsire si se va invata bine cum sa gandeasca, deoarece are inca mândrie. Aici ‎este cea mai mare lupta. Aici voința luptătorului se incearca precum aurul in foc. Si pentru ca ‎este plin de patimi, mai presus de toate de mândrie, este lasat in mâinile fricii, ale tristetii, ‎maniei, hulei si ale oricărei rautati a vrăjmașului. Si gusta in fiecare clipa din inabusirea ‎sufleteasca si bea din apele iadului; patimile sale sunt lucrate zi si noapte de demoni. Iar ‎Domnul sta departe, neintarindu-l ca la inceput.‎

Cel care se lupta cu adevarat, in ciuda tuturor acestor pericole, nu paraseste câmpul de lupta, ci se lupta, adunand neincetat părțile corăbiei sale, desprinse in lupta cu demonii. Isi ‎plânge si isi jelește rănile si incearca sa si le vindece. Asteapta cu mare agonie sau sa ia ‎sfarsit ispitele, sau desființarea sa definitiva. Având insa putina nădejde, mai spune : ” Mai ‎bine sa mor in lupta, decât sa părăsesc lupta si sa las si-i fie hulita calea Domnului, din ‎moment ce am atatea mărturii ca pe aceasta cale au mers toti Sfinții noștri. Mai mult decât toti ‎ceilalți Părinți, despre acestea ne asigura Awa Isaac Sirul, lauda isihiei si mangaierea ‎asceților.” Cu astfel de mângâieri, el isi vindeca puțin frica si castiga in rabdare. Trupul sau ‎si-l vindeca cu putina hrana, pentru a putea suporta necazurile si luptele trupești si toate ‎puterile mintii le pune in slujba atenției, ca nu cumva in tulburarea pe care o provoacă ‎demonii si patimile sa ajunga sa hulească numele lui Dumnezeu.‎

Aceasta lupta grea tine mult timp, in funcție si de rabdarea fiecăruia si de voia lui ‎Dumnezeu. Dumnezeu o îngăduie pana când acesta se va curați deplin de diferitele patimi si ‎va fi adus la cunoașterea desavarsita pentru a vedea bine care sunt de la sine si care de la ‎Dumnezeu. Si, după ce va fi ispitit atat cat trebuie, incepe sa gandeasca spunând in sine: ” O, ‎umilule si netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cum ca ceilalți nu se nevoiesc si de ‎aceea nu inainteaza? Vai tie, ca daca Domnul nu va zidi casa sufletului tau, in zadar te ‎ostenești.‎

Acestea si altele ca acestea gândind, se lupta neincetat cu demonii, dând el una si primind ‎zece in loc. Iar aceasta una pe care o da el este rabdarea, pe care nu i-o ia in întregime ‎Dumnezeu, ci ii mai lasă putina, cat sa poata sa reziste cu multa silința. Si, in taina, ii spune o ‎voce: ” Ai grija, nu te clinti din locul tau pentru ca vei cadea si te vei pierde definitiv. Si se va ‎șterge amintirea ta din cartea vieții. Vei deveni mai rau decât cei din lume Pentru toate ‎acestea rabda. Iar demonii cei rai ii lupta neincetat, numai ca nu-l inabusa. In somn ii vede pe ‎demoni, legiuni intregi, care ii chinuie in nenumărate feluri. Iar treaz fiind, vede toate ‎tulburările patimilor. Preabunul Dumnezeu sa ne dea noua curaj si rabdare pentru a putea ‎trece in siguranța acest mare pericol sufletesc.‎

 

‎7.‎      Despre cum revine harul dumnezeiesc, după ce, mai intai, am fost bine încercați

Este bine acum sa auzi cum rânduiește inteleptul Carmuitor sfârșitul ispitelor si revenirea ‎harului Sau dumnezeiesc. In cele din urma, după ce ajunge sa se cunoască bine, sa vada ‎slăbiciunea firii omenești si realizează smerenia in adâncime, atunci Domnul ii spune: ‎‎”Ajunge lupta înăbușirii sufletului, sa-l ajutam pe cel rănit.” Nu trimite un inger ca sa-l ajute, ‎deoarece nu este in stare sa poarte firea veacului următor, nici nu-i da har lui personal, ca la ‎inceput, pentru ca sa nu spună ca i s-a dat pentru rabdarea si pentru lupta sa. De aceea ‎Preainteleptul Dumnezeu, care toate le rânduiește pentru binele nostru, care ne ridica la cer ‎si ne coboara in iad, care omoara si iarasi aduce la viata, Acesta ingaduie ispitele pentru ‎curăție si vindecare, dar atunci când soseste timpul potrivit, iarasi intr-un mod potrivit le pune ‎capat cu multa intelepciune.‎

Ridica un Părinte duhovnicesc (Gheron), si el supus patimilor, dar practic si cu multa ‎experiența, bun indrumator, care sa poata salva suflete, sau mai curând Dumnezeu insusi Se ‎salasluieste in el si vorbește prin el si ii aduce la intalnire. Si, in timp ce are loc dialogul, iata si ‎revenirea harului dumnezeiesc. Părintele ii vorbește si cuvintele lui strabat ca fulgerele ‎adancul inimii acestuia, si lumina dumnezeiasca impresoara sufletul lui, si demonii fug ‎departe, neputand sta împotriva duhovnicului. Deoarece, in clipa aceea, părintele este in ‎întregime foc dumnezeiesc si cuvintele lui umplu pe celalalt de luminare dumnezeiasca, iar ‎sfaturile lui sunt foarte subțiri, de mare intelepciune si cunoaștere, pline de vedere ‎duhovniceasca, deoarece sunt insotite de har dumnezeiesc. Si de indata ce pătrund in inima, ‎mintea se mișca spre mirare si admirație, deoarece invatatura aceea este mai presus de ‎minte si conține toate cele necesare pentru a putea ridica sarcina rautatii demonilor. După ce ‎ii intareste suficient si ii da atatea îndrumări cate sa-i salveze sufletul, se despart. Si întreaga ‎noapte a iernii a trecut ca o clipa, ca prin minune, fara sa inteleaga când a trecut.‎

După despărțire, intorcandu-se la ale sale, cel care era mai inainte prunc, acum, încercat ‎prin lupta cu demonii, striga, curgandu-i șiroaie lacrimile dulci ale iubirii: ” Cu rabdare am ‎așteptat pe Domnul si m-a cercetat” si” daca nu ma ajuta Domnul, sufletul meu ar fi locuit in iad „, si multe asemenea. După ce a venit in chilia sa si a pus in lucrare ‎indrumarile, de indata a fost eliberat de toate cel care mai inainte ii stapaneau.‎

Si după puțin timp, cu rugăciunile părintelui duhovnic, pe care îl vedea si in timpul somnului ‎si care îl întărea, se vindecă deplin. Umplandu-se de dragostea lui Hristos, patimile sale se ‎liniștesc si vine pacea gândurilor. Primește si putere in credința, care vine din contemplație, si ‎nu ca la inceput, din citiri si din speranța tainica pe care o avem de la Sfântul Botez si din ‎invataturile cele drepte, ci credința care vine din vederea cea duhovniceasca; vede si crede, ‎deci. La fel si celelalte daruri ale lui Dumnezeu, vin ca un lanț, har si mila, fara ca acesta sa le ‎ceara. Nici chiar când sta la rugăciune nu poate sa spună: ” Da-mi cutare sau cutare „, pentru ‎ca Domnul ii da mai mult decât ar cere el. Iar rugăciunea lui este numai sa se faca voia lui ‎Dumnezeu. Si, din când in când, in timpul rugăciunii, este răpit de dragostea lui Iisus. Si ‎mulțumind Domnului fara incetare pentru atatea binefaceri, mintea lui este răpită in multa ‎mirare si admirație. Si suflarea harului dumnezeiesc pătrunde in gura lui. Si Hristos domnește ‎intru el. Si, după ce trece puțin de la aceasta vedere dumnezeiasca, acesta devine ca si când ‎nu ar mai avea trup. Si minunandu-se de toate, striga: ” O, adancul bogăției si al intelepciunii ‎si al cunoașterii lui Dumnezeu ! O, cat de necercetate sunt tainele Tale, Doamne ! Cine poate ‎intelege bogatia nemăsurata a harului Tau ? Si ce limba poate explica tainele Tale cele mai ‎presus de înțelegere ? O, Doamne, de nu ai tine apele harului Tau, omul s-ar topi ca ceara la ‎fata focului !” Zicând acestea, el se vede pe sine mai rau si decât târâtoarele pământului, si ‎vrea, daca ar fi posibil, sa aiba in inima pe toti oamenii, pentru ca si aceștia, vazand, sa se ‎mantuiasca, chiar daca el ar fi mult vatamat de harul lui Dumnezeu. Dar pentru ca si acest ‎lucru l-a aflat – cum ca nu este posibil ca cineva dintre oameni sa mantuiasca pe ceilalți ‎oameni – de aceea se mulțumește sa ramana in liniștire si sa se roage pentru toti ca sa-i ‎mantuiasca Dumnezeu.‎ [vedeți din manifestările celui cu har, dar și din recunoașterea neputinței omului de a mântui pe altul, gravitatea rătăcirii Părintelui Arsenie Boca, care se manifesta și credea diametral opus? Cine ar putea huli că Sfântul Duh este șovăielnic și nehotărât, învățând pe fiii Săi în două feluri nu complementare, ci contradictorii? Dar însăși conștiința celor ce s-au hrănit din învățăturile Sfinților Părinți mărturisește că în cuvintele de mai sus se află adevărul și în cele ale pictorului de la Drăgănescu minciuna– n.n.]

Acesta, fiul meu, este, in cateva cuvinte, modul lucrării harului dumnezeiesc, si cel care a ‎ajuns pana aici poate sa ne spună ce altceva mai vede, daca nu s-a intamplat sa aiba alte ‎obstacole. Deoarece acesta mananca iubire dumnezeiasca si bea vinul pe care l-au băut toti ‎Cuviosii Părinți care au mers pe calea aceasta si au fost izbăviți de necazuri. Dar harul nu ‎mai pleaca asa cum pleca la inceput. In afara de faptul ca ar interveni vreo instrainare. O, sa ‎nu fie, Doamne !‎

Așadar, daca si tu, fiul meu, faci ascultare, vei ajunge sa vezi toate acestea. Iar eu las pana ‎aici cuvântul meu, pentru ca sa-ti vorbesc si despre o alta rătăcire. Acum iti spun numai ca ‎toate aceste ispite prin care a trecut, toate furtunile si naufragiile, toate spaimele si greutățile ‎s-au intamplat pentru ca nu a avut îndrumător sa-l sprijine si sa-l sfatuiasca. Pentru ca este ‎aceasta lipsa de astfel de îndrumători practici, de aceea este minune daca se gaseste unul la ‎mie, care sa paseasca pe aceasta cale foarte riscanta. Aceasta, cum am spus mai înainte, ‎este calea scurta a lui Dumnezeu, care conduce pe om la viata veșnica, si pentru ca exista ‎aceasta lipsa se intampla si atatea rătăciri.‎ [vedeți că și pe calea lungă, dar mai ales pe calea scurtă este nevoie în toate etapele de ascultare, chiar dacă lipsesc azi povățuitori? – n.n.]

Harul lui Dumnezeu, după ce a fost gustat de nevoitorul începător la inceput, trebuie sa ‎plece, pentru a-l antrena pe acesta sa devină ostas lucrator ai lui Hristos. Fara astfel de ‎încercări nimeni nu a ajuns la desavarsire. Punctul acesta in care mulți au căzut in rătăcire, ‎cum am spus, este punctul in care harul lui Dumnezeu se retrage pentru a ne întări prin ‎incercari, ca sa nu mai fim prunci, ci soldați încercați in războaie. ” Domnul dorește ca noi sa ‎devenim barbati vrednici, luptători curajoși, in măsură sa păzim bogatia Sa. De aceea ne lasă să fim ispitiți.‎

Iar Sfinții Părinți, care ne invata sa fim la inaltimea virtuților cum ar fi ascultarea – devenind ‎astfel următori ai lui Hristos – urmăresc același scop. Adică acela de a ne curați de diferitele ‎patimi ale gândului si ale plăcerii de sine a propriei voințe, pentru ca sa primim har ‎dumnezeiesc. Si iarasi, când pleaca harul pentru a ne caii, părintele îndrumător este ca un alt ‎har, care ne sprijină si ne îndruma cu cuvintele faptelor pe care acesta le-a făptuit si ne ‎încălzește zelul pana când, cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu rugăciunile părintelui, ne ‎vom izbăvi de lupte. Si iarasi ,ne va cuprinde harul si dulcele lisus ne va încredința cu ‎desavarsire comorile Sale.‎

Nu exista nici un alt scop pentru care omul sa faca ascultare. Astăzi insa, fiecare crede ca isi ‎ia ucenic pentru ca sa-l invete cum sa scoata bani, sau sa sape gradina, sau sa devină ‎negustor, sau sa-l lase moștenitor pentru casa sau chilia sau magazinul sau, sau pentru ca ‎sa-i slujească.‎

Noi, insa, spunem ca astfel de lucruri nu este nevoie sa se intample si ca singurul scop ‎pentru care merge ucenicul la părintele sau si face ascultare deplina este următorul: pe de o parte, Părintele, arzand de dragostea lui Hristos, sa transmită talantul bogăției virtuții ‎sale, iar pe de alta parte ucenicul, daca are, lepădare de sine desavarsita si taiere a voii, ‎facand ascultare deplina si bucurandu-se de har din partea Părintelui sau, atunci isi va implini ‎toate treburile necesare pentru întreținerea casei.‎

Pentru ca s-a pierdut acest scop adevarat al monahilor si, intre mii de călugări, numai de se ‎vad cativa ca niște scântei, si aceștia sunt vazuți de miile de călugări ca niște rataciti. Iar ‎aceștia, neavand cui sa transmită aceasta bogăție duhovniceasca, arata tuturor ca sunt ‎rataciti si neînțelepți.‎

De aceea, cei ce se nevoiesc, atunci când ajung la punctul in care harul ii paraseste, ‎neafland medicamentul potrivit pentru vindecarea neputințelor, cad, se rătăcesc si astfel se ‎pierd nenumărate suflete, care au aratat la început multa voința si zel pentru Dumnezeu. Cei ‎care nu cunosc, din ignoranta, au numit calea Domnului pe care au mers picioarele ‎îndurerate ale sfinților, cale rătăcitoare. Si, din nestiinia, păcătuiesc si hulesc calea lui ‎Dumnezeu si împiedica pe cei care vor sa mearga pe ea. Cel puțin sa spunem, atunci când ‎ne intreaba cineva. ” Eu, fiul meu, ca slab ce sunt, nu pot sa urmez calea aceasta. Tu insa, ‎daca ai ravna, ingrijeste-te sa afli o astfel de cale. Si daca o gasesti, urmeaz-o cu multa ‎credinciosie, iar daca nu o gasesti, urmeaza calea comuna a Părinților, pe care vei avea mulți ‎împreuna mergători si indrumatori si nu vei avea teama ca te rătăcești.”‎

Acesta este adevărul curat si nepatimas al lui Dumnezeu. Cine va spune asa va scapa de ‎multe capcane. Iar daca ești întrebat, spune ca acea cale este rătăcită si toti cei care merg pe ‎ea sunt rataciti, că acesta să afle că a căzut in cursa diavolului. Sa știe acest lucru si sa ceara ‎mila lui Dumnezeu, înainte de a veni moartea si de a fi astfel inchisi pentru totdeauna in iad. ‎Atunci nimeni nu ne va putea izbăvi pe noi din osanda cea veșnica, pe care am dobandit-o ‎din pricina lipsei de educație a gurii noastre. Si, in timp ce Tatal Luminilor a dat toata ‎Judecata Fiului, noi, necugetații, ne grăbim sa judecam pe aproapele nostru fara nici o ‎reținere, ignorând lucrarea acestuia si Pronia lui Dumnezeu. A Lui este slava si puterea in ‎veci. Amin.‎

 

‎8.‎      Despre o alta rătăcire

Fiul meu, ai sa auzi acum despre o alta rătăcire, ca sa știi sa te păzești. Mulți monahi se ‎îngrijesc de o singura virtute si depun toata silința lor pentru realizarea ei. De exemplu, sa ‎spunem postul, adica sa nu consume ulei sau mancare gătită sau altele asemenea. Isi ‎îngrădesc astfel libertatea, crezând gândului lor ca totul este sa postești. Si practicând ‎aceasta virtute sfătuiesc si pe alții s-o faca, spunandu-le ca aceasta este singura cale si ‎plinătatea tuturor virtuților si asigurarea mântuirii sufletului, socotind ca are atatia ani de când ‎nu a mancat ulei sau mancare gătită sau altceva asemenea.‎

Noi credem ca acesta a devenit rob postului tinut din propria lui voință si crede ca cine nu ‎face la fel nu se va mântui sau este pe un drum rătăcit. Pe un astfel de călugăr noi il întrebam ‎‎: ” Omule al lui Dumnezeu, spune-mi, in atatia ani de post, ce ai castigat ? Arata-mi rodul ‎postului tau îndelungat si ma voi convinge. O, omule, tu, pentru stapanul tau, postul, ai ‎depărtat pe alții de mila lui Dumnezeu. Unde ai pus nemărginită mila a bunatatii Domnului? ‎Oare toti oamenii sunt de aceeași constituție si au aceeași putere a trupului ca tine, de ceri ‎tuturor sa fie ca tine? Deoarece nu te conduci cum trebuie pe tine insuti, de aceea bați in ‎nicovala postului atatia ani obolul fierului, pentru ca nu ai duhul deosebirii ‎lucrurilor. Vindecarea acestuia este de a parași asa-zisa postire a sa si de a cauta îndrumar la ‎duhovnic, cum sa petreacă in continuare.‎

Un altul se baza pe privegherea sa de noapte si numai despre aceasta vorbea. Si numără ‎anii de când privegheaza noaptea. Iar pe cel care nu facea ca el il socotea ca mergând intru ‎întuneric. Si acesta trebuie sa paraseasca privegherea sa de noapte si sa urmeze ‎îndrumărilor duhovnicului.‎

Un altul, convins de lacrimile sale, ii invata pe ceilalți aceasta descoperire a sa omeneasca, ‎spunandu-le ca este vai de cel care nu plânge ! Iar despre sine crede ca daca plânge a ajuns ‎la desavarsire. Si pentru acesta medicamentul este sa cunoască faptul ca lacrimile trebuie sa ‎fie insotite de smerenie si sa nu considere ca face vreo lucrare a lui Dumnezeu si ca Domnul ‎ii este dator cu har. Ci, chiar daca plânge asa cum se cuvine, sa afle ca lucrează o singura ‎virtute si-i mai lipsesc celelalte nouăzeci si noua.‎

Altul, iarasi, convins de rugăciunea sa, indruma si pe alți sa faca asa, pentru ca astfel vor ‎reuși sa-si țină mintea neimprastiata. La fel si acesta: socotește aceasta ca pe o descoperire ‎a cunostinjelor sale.‎

Altul, convins de liniștirea (isihia ) sa, crede ca in aceasta consta toata desavarsirea si ‎socotește ca, daca vrea, cineva poate sa ajunga la isihie.‎

Dar ce spun eu ? Sunt oameni care nădăjduiesc numai in anii in care au purtat haina ‎monahala si chiar se lauda cu aceștia.‎

Noi despre toate aceste virtuti avem de spus următoarele: nu ne indoim ca acestea sunt ‎instrumentele fara de care nu putem ajunge la desavarsire, dar trebuie ca sa ne silim pana la ‎sânge pentru a le implini pe acestea toate si multe altele la care nu ne-am referit.‎

Liniștirea ( isihia ) este, intr-adevar, singurul ajutor care contribuie la realizarea tuturor ‎celorlalte virtuti. Dar spunem : nimeni nu poate duce greutatea acesteia in deplina cunoștința ‎si cu discernământ, daca nu-i va trimite Domnul ca dar si mila harul liniștirii. Asa incat cel ce ‎se liniștește trebuie sa știe ca liniștirea este dar al lui Dumnezeu si Acestuia trebuie sa-l ‎mulțumească.‎

La fel spunem si despre cel care se roaga. Apostolul insusi spune: ” Nimeni nu poate spune ‎Domnul lisus, decât numai in Duhul Sfânt”. Așadar, cum poți tu sa spui ca te rogi curat si tii ‎mintea ta greu de tinut in neimprastiere si inveti ca, daca se va sili, omul poate sa-si ‎stapaneasca mintea sa si sa se roage cu rugăciune curata?

[vă dați seam ce lipsă de cunoștință are Părintele Arsenie Boca când spune că se poate omul dezrobi de patimi și armonia lăuntrică fără harul Sfântului Duh?

„În vremea ‎aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului ‎Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoințele cele de bună voie, ‎au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. ‎Odată dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și ‎lucrarea cea mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului ‎Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.”[1]

– n.n.]

Noi spunem ca rugăciunea este ‎singurul ajutor care contribuie la curățirea cugetului, si fara aceasta nu putem sa trăim ‎duhovniceste. Dar nimeni nu-si poate tine mintea si nu poate sa se roage cu rugăciune curata ‎daca nu va primi harul dumnezeiesc al cunoasterii duhovnicesti, sau un gând bun si ‎dumnezeiesc mai presus de fire, sau alta lucrare a harului dumnezeiesc.‎

Asa incat trebuie sa cunoască faptul ca nu el isi tine mintea, ci harul dumnezeiesc si se ‎roaga curat pe măsură harului dumnezeiesc, care i se da. Sa cunoasea deci ca nu de la sine, ci de la Dumnezeu este rugăciunea curata si Acestuia sa-l mulțumească. Si sa-i ‎invete pe ceilalți ca noi suntem datori sa facem tot ceea ce putem pentru a arata lui ‎Dumnezeu voința noastra de bine, ca vrem sa ne rugam curat, dar a ajunge la aceasta este al ‎lui Dumnezeu.‎

Tot asa spunem si celui care are lacrimi. Lacrimile sunt singura arma împotriva demonilor si ‎baie de curățire a păcatelor, daca se intampla cu cunoștința. Dar nu este de la cel care le are. ‎Acela, silindu-se, arata dorința de a plânge, dar a avea lacrimi tine de Cel care cheama norii ‎pământului si face sa ploua. Sa invete din propria lui experiența ca nu plânge atunci când ‎vrea el, ci atunci când vrea Dumnezeu. Si sa-l mulțumească lui Dumnezeu, Datatorul a toate. ‎Iar pe cei care nu au lacrimi sa nu-i judece, pentru ca Dumnezeu nu da tuturor la fel.‎

Același lucru spunem si despre privegherea de noapte, ca aceasta contribuie la curățirea ‎minții, daca se face in cunoștința si cu discernământ. Dar daca nu ajuta Dumnezeu, aceasta ‎nu rodește de nici un fel. Cel care poate priveghea peste noapte sa ceara de la Dumnezeu ‎cunoștința si sa se conducă cu mult discernamat, pentru ca fara ajutorul dumnezeiesc ‎privegherea de noapte ramane neroditoare.‎

La fel cel care postește si toti ceilalți, daca se conduc bine. Sunt virtuti pe care noi le lucram ‎cu multa silința pe de o parte, aratand voința noastra lui Dumnezeu si, de cealalta parte, ‎luptând împotriva dorinței patimilor. Pentru ca, daca nu ne vom sili spre aceste virtuti, vom ‎savarsi mereu păcatul. Acesta este adevărul pur, al nostru, al oamenilor. Ca si cel al ‎agricultorului: el ara pamantul, il curateste, seamana si apoi asteapta mila lui Dumnezeu. Si ‎daca nu trimite Dumnezeu ploi la timpul potrivit si vânturi bune, agricultorul va pierde si ‎ostenelile sale, deoarece locul se va umple de mărăcini si nu va ajunge sa secere nimic, totul ‎ramanand spre mancare animalelor necuvântătoare. La fel si noi. Daca Domnul nu trimite ‎apele curatitoare ale harului Sau dumnezeiesc, noi ramanem goi de orice rod si faptele ‎noastre ajung hrana pentru demoni. Deoarece le inabusa patimile noastre si nu ajungem sa ‎seceram nimic. Virtuțile care nu sunt lucrate cum trebuie se transforma in rautati.‎

Așadar, dincolo de toate avem nevoie de discernământ duhovnicesc, de deosebirea duhurilor, pe care trebuie cu multa ravna sa-l cerem de la Dumnezeu. A caruia este slava si ‎puterea in vecii vecilor. Amin.‎

‎9.‎      Despre felurile aceleiași rătăciri

Asculta si despre alta rătăcire, fiul meu: sunt iarasi unii monahi care lucrează toate aceste ‎virtuti la un loc si nădăjduiesc in faptele lor. Si când se roaga si cer ceva de la Dumnezeu nu ‎o fac cu smerenie, ci cu obrăznicie, si îndreptățire, ca si când ar obliga pe Dumnezeu prin, ‎eforturile lor si L-ar îndatora. Si când nu sunt ascultați si Domnul nu le implineste voia lor se ‎tulbura si se întristează foarte tare. Iar demonul cel vrajmas, când ii vede in aceasta stare de ‎necunostinta, ii ataca si cu gânduri spurcate ii invata spunandu-le :” Vezi ? Tu te silesti atata ‎sa lucrezi pentru El si El nici nu te aude ! De ce mai lucrezi atunci ?” Si il forteaza sa hulească ‎numele lui Dumnezeu pentru ca, după aceea, sa intre intr-insul demonul, sa-l stapaneasca si ‎sa-l lege cu lanțuri.‎

Iar daca nu reușește sa faca aceasta, încearcă altfel. Se preface in inger de lumina si ii ‎spune ca este Arhanghelul Gavriil sau alt inger si ca l-a trimis Dumnezeu sa fie alaturi de el, ‎pentru ca a bineplacut lui Dumnezeu prin faptele sale. Sau, se preface chiar in forma ‎Domnului Iisus Hristos iar altul in forma de inger merge mai devreme si ii spune:” Deoarece ai ‎plăcut lui Dumnezeu cu sudorile tale, a venit Domnul sa te cerceteze. Ieși in întâmpinare si ‎inchina-te Lui, pentru ca sa primești har.” Sau, iarasi, ii spune ca a venit sa-l ia la cer ca pe ‎Proorocul Ilie. In fine, ca sa nu lungesc vorba, in felul acesta a rătăcit pe mulți in timpurile mai ‎vechi si astazi. Pe unii i-a lovit de stânci, pe alții i-a aruncat in fântâni, pe alții i-a junghiat si i-a ‎pierdut pentru totdeauna. Toate acestea se intampla deoarece, dintru inceput, aceștia nu au ‎avut discernământ si s-au supus voinței proprii, fara sa faca ascultare.‎

Tu, iubitul meu fiu intru Domnul, deoarece faci ascultare si te spovedești de toate cu ‎umilința, nu te teme. Deoarece ai un duhovnic care te indrumeaza si se roaga pentru tine zi si ‎noapte, Dumnezeu nu te va lașa sa rătăcești. Iar daca iti va aparea o astfel de aratare de ‎inger, nu te teme, ci cu curaj, chiar daca va lua chipul Domnului, sau al vreunui sfânt sau ‎inger, spune-i : „Eu am duhovnic care ma indruma. Nu vreau invataturi de la ingeri ! Eu, pe ‎Domnul, pe Sfinți si pe îngeri vreau sa-i vad in cealalta viata. Aici nu vreau sa-i vad. ” Si intoarce-ti fata in alta parte. Nu te uita la el. Acela, ‎neputand sa indure curajul tau, se va face nevăzut. Chiar si adevarata sa fie vedenia, Domnul ‎nu se va mania, ci frica se va transforma de indata in bucurie.‎

Noi insa nu trebuie sa avem niciodată astfel de cereri si dorințe de la Dumnezeu, adica de a ‎vedea ingeri si sfinți, deoarece sunt rătăciri. Noi sa cerem – asa cum am scris de atatea ori – ‎mila pentru iertarea păcatelor noastre si sa ne îngrijim pentru curățirea sufletului, si cele ale ‎lui Dumnezeu vin de la sine, fara cererea noastra.‎

Chiar daca vom fi ridicați pana la ceruri prin vederea cea dumnezeiasca, nimic nu este de la ‎noi. Si daca, numai puțin dupa aceea, ne schimbam fara voia noastra si ne vine o întristare ‎mare si o supărare de nesuportat ca si când am fi in iad, si ni se pare ca nu mai putem ieși din ‎aceasta, ci pana la moarte ne va chinui, nici atunci sa nu fim tulburați. Ci, asa cum ne ‎bucuram atunci când suntem ridicați la cer, asa si atunci când ni se intampla schimbarea si ‎ne vine întristarea sa avem rabdare, fara sa ne tulburam si fara sa cârtim. Ci cu pace sa ‎spunem gândurilor: Dumnezeu Tatal are doua locașuri: unul in ceruri, cel al bucuriei si al ‎desfătării, si unul jos in iad, cel al necazurilor. Si ori de cate ori vrea ma ridica la bucuria cea ‎de sus, iar când vrea ma coboara la cele de jos. Aceasta, pentru a cunoaște ca, din moment ‎ce port acest trup de lut, de la sine vine si schimbarea. Asa incat eu nu am nimic de spus. ‎Numai: faca-se voia Domnului in toate, in toate si pentru toate. Chiar daca pentru totdeauna ‎ma va lasa in cele de jos, eu spun: ” Dulcele meu Mântuitor si Dumnezeu. Eu nu am făcut ‎nimic bun si bineplacut înaintea felei Tale, ci ca un lucrator sarguincios al păcatului sunt ‎vrednic fiu al iadului. Deci, chiar daca voi fi dat iadului, asa mi se cuvine. Numai Tu sa nu fii ‎suparat pe mine, ci sa ma privești cu fata bucuroasa; atunci, pentru mine, iadul se va preface ‎in rai luminos !”

Daca vei spune acestea, întristarea te va parași si va veni din nou bucuria. Tu nu le spui ‎pentru a veni bucuria, ci le spui din inima. Si, intrucat – asa cum am mai spus – suntem in ‎viata, niciodată sa nu te increzi in tine insuti, chiar daca vei fi ridicat pana la al șaptelea cer, ‎chiar daca vei vedea toate tainele. Atata timp cat porți trup exista teama si închisoarea ne ‎este de folos. Numai când parasesti trupul mort, atunci bucura-te ca nu te vei mai schimba, ci ‎ceea ce iti da Domnul este al tau si nimeni nu poate sa ti-l rapeasca. A Lui fie slava si puterea ‎in vecii vecilor. Amin.‎

 

10.‎    Despre lupta cea indoita a demonilor si cum aceștia se împotrivesc cu meșteșug celor ce ‎se nevoiesc

Așadar, fiule, afla si despre lupta cea indoita a demonilor. Iată ce spunem despre aceasta: ‎demonul se împotrivește cu meșteșug celor ce se nevoiesc. Si când vede ca monahul ‎nevoitor alearga cu mult elan si căldură si ca este fara îndrumător, atunci demonul cel rau, ‎insotindu-l de aproape pe ascuns, uneltește împotriva lui. Ascunzandu-si capcanele sale, il ‎împinge mereu inainte. Iar nevoitorul, fara sa inteleaga ca este si vrăjmașul împreuna cu el, ‎alearga fara discernământ, postind, priveghind si rugandu-se. Demonul ii taie de tot pofta de ‎mancare si nu mai poftește nimic chiar daca are in fata cea mai buna mancare.‎ [înțelegeți de unde pot proveni performanțele ascetice și trupești ale Părintelui Arsenie Boca? – n.n.]

Tot asa, il lasă sa privegheze liber, incat monahul sa creada ca a ajuns deja la nepatimire si ‎poate trai fara mancare. Si daca demonul vede ca monahul este gata sa ajunga la capat, ‎atunci îl lasă să cada. Deoarece, neavand aripile inalte ale vederii duhovnicești pentru a se ‎inalta si a-si ridica trupul, se taraste ca un șarpe. Si. când crede ca s-a ridicat de la pamant la ‎ceruri, fara sa inleteaga macar, se afla deodata dezarmat in mijlocul marii. Pentru ca trupul, ‎care are armele si lupta, printr-o exagerata lipsire de mancare, a ajuns la epuizare si a căzut. ‎Atunci, dracul cel iubitor de sânge, bucurandu-se nespus, se repede asupra sărmanului ‎monah tragand după el si alte nenumărate duhuri rele. Si il inabusa complet, daca nu cauta ‎de indata un îndrumător cu multa experiența practica. De aici, diavolul a aruncat mulți ‎nevoitori in cele mai rușinoase patimi ale păcatului. Deoarece aceasta patima este mișcata ‎de demonii altor patimi, atunci când trupul este extenuat si căzut.‎[așadar, dacă, Doamne ferește, Părintele Arsenie Boca a căzut și trupește cu Maica Zamfira, să înțelegem de unde i-a venit căderea și să-l plângem, rugându-ne pentru sfințiile lor – n.n.]

Iar daca, acest nevoitor este ascutit la minte si se nevoieste cu discernământ, fiind atent sa ‎nu cada in fata, atunci demonul il paraseste. Dar când vede ca inceteaza căldură si zelul cel ‎mult si scade puțin elanul si incepe delasarea, atunci demonul din nou se apropie de el pe la ‎spate pentru a-l impinge la indiferenta, sa lase totul deoparte pentru a deveni iarasi rob al ‎demonilor.‎

De aceea este indoita lupta. Iar monahul trebuie, fie sa aiba un îndrumător pentru aceasta ‎lucrare si sa faca ascultare desavarsita, taindu-si complet voia proprie, fie,‎ daca este singur, sa se pazeasca de exagerări si sa paseasca pe calea de mijloc. Sa nu se ‎aplece nici spre dreapta, nici spre stanga. Si sa știe bine ca, numai când va primi aripile inalte ‎ale vederii duhovnicești, atunci, in funcție de acest har dumnezeiesc, poate sa tina si ‎slăbiciunile trupului. Pentru ca trupul, fiind stricacios, adeseori se schimba, slabeste si cade. ‎Iar mintea, deoarece are alte aripi, pe cele cerești si mai presus de fire, zboara la inaltime si ‎nu-i pasa de greutatea trupului, ci ii poarta oricât ar fi de bolnav si de slăbit. De aceea mulți ‎sfinți, avand acest har, au petrecut mulți ani fara pâine si mancare, multumindu-se numai cu ‎Sfanta Impartasanie a preacuratului Trup si Sânge ale Domnului. [din păcate, însă, minciunile din propovăduirea Părintelui Arsenie Boca, arată că nu dobândise adevărta vedere duhovnicească, fiind în contradicție cu întreaga Sfântă Predanie – n.n. ]

Noi insa, deoarece Sfinții Parinli nu ne invata sa nu mancam deloc, de aceea, chiar daca ‎primim acest har si cunoaștem ca putem trai si fara mancare, in realitate nu in închipuire, ‎trebuie totuși sa mancam si branza si ou si lapte, daca avem, si peste. Cate puțin din toate ‎cele care ne sunt îngăduite de randuiala monahala, pentru următoarele scopuri : intai, pentru ‎ca astfel zdrobim rădăcină mândriei si a suficientei de sine, calcand peste orice gând ridicat ‎împotriva lui Dumnezeu, si apoi, aratand ca toti ceilalți oameni, fara ca cineva sa cunoască ‎lucrarea noastra cea de la Dumnezeu, fugim de slava omeneasca si de laude. Cu toate ‎acestea, sa nu credem ca aceasta putina mancare, luata in deplina cunoștința si cu ‎discernământ, ne lipsește de harul dumnezeiesc, si ca daca am fi postit am fi avut mai mult ‎har. Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uita la cantitatea nevointelor noastre, ci cauta la scopul ‎si înțelegerea cu care lucram si, in funcție de acestea, Își revărsă bunatatea Sa, mila Sa cea ‎multa si imbelsugata.‎ [de aici înțelegem că o parte din înșelare i se trage Părintelui Arsenie Boca și din epoca când se nevoia exagerat pe o scândurică, nădăjduindu-se în sine. – n.n.]

Lui se cuvine toata slava, cinstea si închinăciunea, acum si totdeauna si in vecii vecilor. ‎Amin !‎[2]

Vedeți cât de subtilă este calea lăuntrică? Pe ce căi opuse poate intra înșelarea? Cum să te descurci în hățișurile războiului nevăzut fără experiență de mulți ani și fără ascultare. Peste tot, ca un refren, se spune de duhovnic și ascultare. Vedeți că modelul prezentat de Părintele Arsenie Boca, modelul succesului rapid, eficient și răsunător, liniar, fără căderi, fără părăsiri ale harului și fără (re)cunoașterea propriei neputințe din gustul amar al căderii, nu poate fi real, ci este un basm de adormit copiii credinței, ca să poată fi omorâți în timpul somnului rațiunii, de către monștri? Vedeți ce cursă amarnică a întins fiilor Bisericii Satana prin propunerea la canonizare a pictorului de arătări de la Drăgănescu? Să ne trezim fraților și să ne plângem rătăcirea… cât mai este vreme.

În realitate, din păcate, Părintele Arsenie Boca, nu numai că nu a mers pe calea scurtă a dobândirii harului Sfântului Duh. Sfinția sa nu a mers nici pe calea comună a Sfinților Părinți fiindcă nu a urmat ascultarea, neiubind stăpânirea rânduită de Dumnezeu și nesupunându-se ei cu bucurie.

Noi credem că nu a pierdut harul Sfântului Duh doar de când a locuit cu Maica Zamfira, deși acela a fost o părăsire evidentă tuturor a harului ca să se trezească și să ne trezim și noi din influența preacuvioșiei sale. Dar credem că nici dacă ar fi stat o sută de ani în Sfânta Mănăstire, alături de cel mai iscusit duhovnic, nu l-ar fi dobândit, dacă nu și-ar fi schimbat așezarea neînțelegătoare, nepotrivită cu harul, a sufletului său sărman și amăgit, după cum ne învață Sfântul Cuvios Siluan Athonitul:

Sfinții Părinți pun ascultarea mai presus decât postul și rugăciunea, pentru că fără ‎ascultare omul poate crede despre sine însuși că e un nevoitor [ascet] și un rugător, ‎dar cine și-a tăiat voia sa întru toate înaintea „bătrânului” [„starețului”] și a ‎duhovnicului său, acela are mintea curată.‎

Monahul neascultător nu va ști niciodată ce este rugăciunea curată. Omul mândru ‎și căruia îi place să-și facă voia proprie, chiar dacă a trăit o sută de ani în mănăstire, ‎nu va cunoaște nimic duhovnicesc, pentru că prin neascultarea sa întristează pe ‎‎„bătrâni” [„stareți”] și, în ei, pe Dumnezeu.‎

Vai monahului care n-ascultă de „bătrâni” [„stareți]. Mai bine ar fi fost să rămână ‎în lume. Dar, chiar și în lume, oamenii ascultă de părinții lor și îi cinstesc pe cei ‎bătrâni, se supun stăpânilor și ascultă de mai-marii lor.‎

Vai nouă! Domnul, împăratul cerului și al pământului și a toată lumea, S-a smerit ‎pe Sine însuși și S-a supus Maicii Sale și Sfântului Iosif, dar noi nu vrem să ascultăm ‎de „bătrânul” [„starețul”] nostru pe care-l iubește Domnul și căruia El ne-a ‎încredințat. Dacă „bătrânul” are un caracter rău, măcar că aceasta este o mare ‎pacoste pentru ascultător, acesta trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru el întru ‎smerenia duhului, și atunci Domnul va milui și pe ascultător și pe „bătrân”.‎

Unii monahi nu au pace și invocă drept pretext felurite pricini: sau că ascultarea ‎‎[slujirea] nu este bună, sau chilia este rea, sau că „bătrânul” lor are un caracter ‎ursuz. Dar ei nu înțeleg că de vină nu e nici chilia, nici „bătrânul”, ci sufletul ‎bolnav. Nimic nu e pe plac sufletului mândru, dar toate vor fi bune pentru cel smerit.‎

Dacă întâi-stătătorul este rău, roagă-te pentru el și vei avea pace în sufletul tău. ‎Dacă chilia e rea sau dacă ascultarea nu-ți e pe plac sau dacă ești istovit de boală, ‎gândește în tine însuți: „Domnul mă vede și cunoaște starea mea; să fie cum îi place ‎lui Dumnezeu”, și vei avea pace. Dacă sufletul nu se predă voii lui Dumnezeu, nu-și ‎va găsi nicăieri pacea, chiar dacă ar păzi posturi mari și ar stărui în rugăciune. Cine ‎învinuiește pe oameni pentru faptul că îi fac reproșuri, acela nu înțelege că sufletul ‎lui e bolnav și că nu reproșurile sunt vinovate pentru suferința lui. Cel căruia îi place ‎să-și împlinească voia sa proprie, acela nu e deloc înțelept, dar cel ascultător ‎degrabă va înainta [du- hovnicește], pentru că Domnul îl iubește.‎

Cel în care este, chiar și numai puțin, harul Duhului Sfânt, acela iubește orice ‎stăpânire rânduită de Dumnezeu și i se supune cu bucurie spre slava lui Dumnezeu. ‎În Biserica noastră acest lucru e cunoscut prin Duhul Sfânt, și Sfinții Părinți au scris ‎despre acest lucru.‎[3]

Avem chiar un exemplu recent de acest fel:

Ierodiaconul amăgit

în urmă cu 40 de ani [pe ia 1878] trăiam în Mănăstirea ‎Rusă. Exista atunci un ierodiacon cu numele Ierotheos, ‎cunoscut de mulți, care acum câțiva ani s-a stins din viață în ‎Schitul Cutlumuș. Acesta, cum pe atunci era tânăr, a început ‎cu voia sa (și fară binecuvântarea duhovnicului său) să ‎privegheze mult, stând toată noaptea în picioare, făcând ‎metanii și ținând post. Diavolul, văzând că are minte slabă, a ‎început să-i arate mulțime de vedenii toată ziua, pe Iisus ‎Hristos, pe Maica Domnului, vederi de îngeri. Și ca să-l ‎convingă cel viclean că așa-zisele arătări (vedenii) erau de la ‎Dumnezeu, i-a zis: „Iată, Eu, Hristos, am de gând să te ‎învrednicesc de haruri mari; numai să fii cu luare-aminte, să ‎nu fii înșelat de diavolul mândriei și să-ți faci mereu semnul ‎crucii, să se alunge ispita vrăjmașului“.‎

De multe ori îi apărea „Hristos răstignit“ și își lucea ‎semnul Crucii și canonul în fața lui, cu băgare de seamă; ‎Diavolul însă îi arăta și nenumărate vederi și descoperiri, ‎însă și slăbiciunile părinților (care se nevoiau împreună cu ‎el).‎

Lucru bun însă era că mărturisea încontinuu toate ‎acestea. Și duhovnicii (cei ce spovedeau), văzând cruci și ‎umilință și că acesta evita orice vorbă deșartă, îl socoteau ‎sfântul secolului. Și cine erau duhovnicii care au fost de ‎acord cu acestea? Erau Bartolomeu de la Vatoped, părintele ‎Nifon din Schitul Vatoped, Ieronim Rusul din Mănăstirea ‎Rusă și părintele Sava. Dar mai târziu, părintele Sava s-a ‎gândit că dacă este însuși Hristos care Se va arăta, voi pune ‎în mintea mea, zice, un gând, fară să-l cunoască nimeni ‎altcineva, și dacă îl va descoperi, atunci toate aceste ‎fenomene sunt din harul dumnezeiesc, dacă nu, sunt cu toate ‎înșelăciunea diavolilor.‎

Părintele Sava i-a spus ierodiaconului să-l întrebe pe ‎Hristosul ce va apărea despre gândul acesta (pe care și-l ‎pusese în minte), dar blestematul nu a putut să îl descopere. ‎Atunci, foarte înfuriat, cel amăgit a zis: „Tu ești cel ce-mi ‎apari ca Hristos? Nu, ești Diavolul!“. Și atunci, imediat, ‎Satana i s-a înfățișat în chipul adevărat: „Eu, zice, sunt ‎Diavolul pe care l-ai slujit atâția ani și am ca garanție ‎semnătura ta (pentru că de multe ori, în mod închipuit, îl ‎punea să semneze)“; și îndată s-a aruncat asupra lui. Atunci, ‎părinții 1-au prins pe ierodiaconul cel amăgit și l-au liniștit ‎cu greu, căci tremura și își plângea pierzania. Și așa, cu ‎exorcisme repetate, nălucirile au dispărut.‎

Dar să știți că, chiar dacă s-a lăsat de acele amăgiri, ‎totuși, de atunci și-a părăsit toate îndatoririle monahale; și ‎cercetați să vedeți ce sfârșit jalnic a avut.‎[4]

Așadar, mântuirea nu depinde atât de mult de împrejurări (fiindcă de ele are grijă Hristos, dacă Îi cauți voia), ci de cum alege sufletul tău: a fi sau a nu fi… cu Dumnezeu.

Aceasta este adevărata și minunata întrebare a existenței noastre veșnice. A fi sau a nu fi duhovnicesc, deci mântuit. Prin smerenie cu dragoste = a fi, sau prin mândrie în singurătate = a nu fi… fericit.

2. Dezvăluiri spre apărarea, nu spre atacul Părintelui Arsenie Boca

Am făcut aceste mici dezvăluiri despre amăgirea din lucrare și viață a Părintelui Arsenie Boca nedorind a-l acuza ci, dimpotrivă, cu scopul de a-l apăra atât de atacul celor ce îl văd ca un răufăcător intenționat, dar și de cei care îl cinstesc ca pe un Sfânt. Acest studiu dorim să îndemne și pe unii și pe alții la multă milă și rugăciune pentru mântuirea sufletului sfinției sale (care este posibilă numai dacă s-a căit din totă inima, măcar pe patul morții – lucru de care noi nu am aflat nimic – de toate aceste abateri), dar și la a nu-i urma rătăcirile (lucru care i-ar îngreuna situația din veșnicie, mai ales dacă ar fi canonizat ca Sfânt, deci model Ortodox). De dragul preacuvioșiei sale, această lucrare am vrea să fie o căință publică a sfinției sale și a ucenicilor ce nu-și dau seama ce propovăduiesc atât de aprins, ce l-ar degaja (poate) de vina de a nu-și fi lepădat toate rătăcirile în mod solemn și a nu-și fi ras imaginile hulitoare.

Îndemnăm la compasiune fiindcă vina nu-i aparține în totalitate, deoarece nici primii săi sfătuitori nu au fost cu lucrare Ortodoxă și a moștenit de la aceștia rătăcirea. Datorită lor, nefiind format sănătos gustul său duhovnicesc, nu a ales bine. De aceea nu a rămas în duhul (ce ferește de amăgire) linei ascultări de duhovnicii și profesori noștri încercați (prin experierea și însușirea Predaniei Ortodoxe), ci a preferat să asculte de propriile vedenii și puncte de vedere.

Ce l-a făcut oare să primească această pregătire sufletească păgubitoare și lucrare a spectaculosului duhovnicesc?

3. Misiunea ca înșelare

Ce l-a făcut să primească înșelarea? Poate că dorința de a face misiune pentru Hristos, care să atragă pe mulți prin și din preocupările lor.

Însă aceasta nu este Calea – Hristos.

Iată cum lucra Însuși Stăpânul și Învățătorul nostru:

CAZANIA DUMINICII A ȘAPTEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

‎(Să nu căutăm lauda oamenilor)‎

Frați creștini,‎

Mă gîndesc la tăcerea lui Iisus Hristos, din povestirea Evangheliei de astăzi, cînd cei doi orbi, în mijlocul drumului, prin mulțimea oamenilor, strigau cu glas mare: „Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David!“‎ Aud și porunca pe care le-a dat-o lor, după ce le-a deschis și le-a luminat ochii lor, zicînd: „Vedeți, nimeni să nu știe!“1 (1) Ev. Matei IX, 30.‎)și, socotind eu că și tăcerea și porunca lui Iisus voiau să ascundă minunile, mă minunez și sînt nedumerit. Dacă Domnul s-ar fi arătat așa numai fată de acești doi orbi, nedumerirea mea ar fi lămurită. Dar,‎ deoarece am văzut că ori de cîte ori Domnul a făcut minuni, întotdeauna a procedat la fel, pentru aceasta,‎ nedumerirea mea nu se lămurește, ci crește și mai mult.‎

Iisus curățește de lepră pe leprosul care L-a întîmpinat și îndată îi ‎poruncește, zicînd: ia aminte, închide gura ta și nimănui să nu arăți ‎minunea; vezi, nimănui să nu spui!1. Oprește femeii curgerea cea de ‎mulți ani a sîngelui, după aceea socotește minunea făcută, nu prin ‎puterea Lui, ci prin credința bolnavei, zicînd: „Fiică, credința ta te-a ‎mîntuit!“2. Cînd a tămăduit mădularele slăbănogite ale slugii sutașului, ‎la fel a zis: „Mergi și așa precum ai crezut, fie ție!“3. De asemenea, cînd ‎a izbăvit de tirania diavolului pe fiica hananeencii, i-a zis: „O, ‎femeie,mare este credința ta, facă-se ție precum voiești!“4. Venind în ‎casa lui Petru, a potolit frigurile soacrei lui Petru, a gonit demonii din ‎cei îndrăciți care au fost aduși acolo, a vindecat pe toți bolnavii, care ‎erau acolo, apoi, văzînd că popor mult L-a împresurat, a plecat îndată, ‎așa precum ne spune Evanghelistul Matei, zicînd: „Că văzînd Iisus ‎mulțime multă de oameni împrejurul Său, a poruncit ucenicilor să ‎meargă de cealaltă parte“ 5. Cînd a ridicat pe cel slăbănog din pat, ‎îndată s-a dat în lături, amestecîndu-se cu poporul, ca să nu fie ‎cunoscut6. Cînd a săturat cu cinci pîini și doi pești, cinci mii de ‎oameni, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să se ducă de acolo7, ‎iar cînd a hrănit, în muntele de lîngă Marea Galileii, cu șapte pîini și ‎puțini peștișori pe cei patru mii de oameni, a plecat îndată și a venit în ‎hotarele Magdalei8. Cînd a venit în casa mai marelui sinagogii, ca să ‎învieze pe fiica lui, căutînd să ascundă minunea, întîi a zis către cei ce ‎stăteau împrejur, să se dea în lături, căci copila n-a murit, ci doarme; ‎după aceea a scos tot poporul afară și a înviat pe copila moartă9. Cînd, ‎pe muntele Taborului, a strălucit fața Lui ca soarele și hainele Lui s-au ‎făcut albe ca lumina și s-a auzit glas din nor, zicînd: „Acesta este Fiul ‎Meu cel iubit, întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați“, atunci ‎a dat porunca tăcerii ucenicilor Săi, zicîndu-le: „Nimănui să nu spuneți ‎vederea aceasta, pînă ce Fiul Omului nu se va scula din morți!“10[1].‎

Credința în Hristos este cu totul necesară pentru mîntuire. ‎Propovăduirea minunilor este făclia care luminează și ‎magnetul care atrage inima omului la credința în Hristos. ‎Însă Iisus Hristos, Care a venit în lume să propovăduiască ‎credința, se străduiește să oprească propovăduirea ‎minunilor; aprinde făclia și apoi o ascunde sub obroc. In ‎adevăr, acest lucru este cu totul de mirare! Oare, pentru ce a ‎făcut Iisus aceasta? Pentru ca să fugă de lauda oamenilor? În ‎adevăr, pentru ca să fugă de laudele cele deșarte ale ‎oamenilor. „Credința fără fapte este moartă“ spune ‎Apostolul Iacov. Lauda deșartă strică puterea tuturor ‎faptelor bune și face moartă credința, și fără folos. Pentru ‎aceasta Domnul a fugit de laudele cele deșarte ale oamenilor, ‎ca să arate prin aceasta stricăciunea pe care o aduc ‎mîntuirii laudele și slăvirile oamenilor. Și, cu adevărat, mare ‎și înfricoșat păcat este slăvirea cea deșartă, căci de 1a ‎începutul pînă la sfîrșitul vieții omului ea este vrăjmașa ‎mîntuirii lui.‎

Cea dintîi dintre patimile care prind pe om, este patima ‎slavei deșarte. La copilul mic, cea dintîi patimă este slava ‎deșartă. Cînd îl cinstești, dă semne de bucurie, iar cînd îl ‎lauzi se veselește. De-l vei certa, se mîhnește îndată și ‎plînge. Patima dorinței de slavă îl urmărește pînă la moarte, ‎pentru că și copiii și tinerii și cei ce sînt în vîrstă, și cei mai ‎bătrîni doresc și caută cinstiri și laude. Slava deșartă ‎urmează de multe ori și după moarte. Ce sînt podoabele de ‎îmbrăcare cele atît de costisitoare, mormintele cele scumpe, ‎statuile, inscripțiile de laudă de pe morminte, cum și altele ‎pe care, fie noi, cît sîntem în viată, fie rudele sau prietenii, după moarte, le pregătesc? Sînt fum amăgitor după slava și ‎lauda oamenilor. Pentru acest fel de oameni, psalmistul a ‎zis: „Oamenii socot că locuințele lor sînt veșnice și casele lor ‎vor dăinui din neam în neam. Pînă și țarinelor lor le dau ‎numele lor“2.‎[2]

Frați creștini,‎

Atît de lămurit a grăit Dumnezeu împotriva acestei patimi, ‎zicînd: „Luați aminte, ca faptele dreptății voastre, să nu le ‎faceți înaintea oamenilor, spre a fi văzuți de dînșii, altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru, C‎are este în ceruri“La fel a poruncit despre milostenie, ‎despre rugăciune și despre postire, zicînd că cei ce se roagă ‎sau postesc, arătîndu-și aceste fapte bune înaintea ‎oamenilor, aceia nici o plată nu dobîndesc, afară de lauda ‎oamenilor. Cînd folosim fie frumusețea, fie bogăția, fie ‎învățătura, fie faptele bune, ca să fim slăviți și lăudați de ‎oameni, atunci Dumnezeu risipește și ia de la noi bunurile ‎acestea și rămînem goi și rușinași, după cuvîntul ‎psalmistului, care zice: „Rușinatu-s-au, că Dumnezeu i-a ‎urgisit pe ei“2.‎

Cel slăvit în deșert se pedepsește pe sine, nedreptățește pe ‎aproapele său și îndrăznește să nedreptățească pe însuși ‎Dumnezeu. Se nedreptățește pe sine, fiindcă pierde ‎împărăția veșnică, pentru ca să cîștige fum și amăgire ‎vremelnică; nedreptățește pe aproapele său, fiindcă îl ‎înșeală, fătărnicindu-se că face fapte bune pentru slava lui ‎Dumnezeu și fură în felul acesta cinstea și laudele celor din ‎jurul său. Încearcă să nedreptățească și pe Dumnezeu, ‎fiindcă prețuiește mai mult slava și laudele oamenilor, decît ‎slava și răsplătirea lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu I se ‎cuvine slavă și mulțumire pentru faptele noastre bune, „de ‎vreme ce Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi“3.‎

Faptele celui slăvit și lăudat în deșert sînt asemenea ‎mormintelor celor văruite, care pe dinafară se arată ‎frumoase, iar pe dinăuntru sînt pline de oasele morților și ‎de toată necurătia4.[3]

Dacă Însuși Mântuitorul Care este cu adevărat Singurul care ne poate mântui, fuge de oameni, ca să nu-I aducă laude, neprimind niciodată ca vreun pretext nevoia oamenilor, deși El este mai presus de toată patima și îndulcirea de Sine, cine se poate considera mai milostiv, mai nepătimaș la slava deșartă, mai înțelept în cuvinte și în meșteșugul de a aduce pe oameni la Hristos, decât Hristos? Mai poate avea ca pretext cineva misiunea ca să rabde atacul laudelor de la oameni ca să-i mântuiască, când deja aceasta este o abatere și un furt de la Singurul care îi poate mântui (Hristos) și este, în același timp, o capitulare definitivă în fața slavei deșarte de a accepta lingușirea.

Este drept că Apostolii au făcut misiune, ca și ierarhii și alți Sfinți, dar numai după ce au stat la școala lui Hristos, îndelungată vreme (Sfinții Apostoli au stat 3 ani și ½ lângă Cel mai eficient Învățător) și au învățat chiar de la El ce înseamnă adevărul și măreția lui Dumnezeu, iar apoi, ca să nu fie misiunea lor spre pierzarea sufletelor proprii, au fost trecuți prin nenumărate suferințe ca să învețe neputința proprie și subțirimile minții, pentru a putea deveni vase ale smereniei și harului Sfântului Duh vădit prin putere și înțelepciune.

2Co 12:2 Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu știu; fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. 3 Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe 4 Că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. 5 Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele. 6 Căci chiar dacă aș vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. 7 Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. 8 Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; 9 Și mi-a zis: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. 10 De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.

„Mai cunoaște și aceasta, tu cel care ai darul deosebirii, că nu ne sălășluim cu sufletul în singurătate și în liniște și nu ne zăvorim, pentru faptele care întrec pe cele rînduite de canoane. Căci se știe că mai mult le înlesnește pe acestea viața de obște cu mulți, pentru rîvna ce o prilejuiește trupului. Dacă ar fi fost nevoie de acestea, n-ar fi fost unii dintre părinți, care, părăsind viața de întîlniri și comunicarea cu oamenii, să locuiască unii în morminte, iar alții să-și aleagă zăvorîrea într-o chilie singuratică. Prin aceasta și-au slăbit în chip deosebit trupul și l-au făcut să nu poată împlini canoanele lor, din pricina slăbiciunii și a trudei trupești; ba au răbdat cu plăcere și bolile grele ce le-au venit în toată viața lor. Din pricina aceasta nu puteau nici să stea pe picioarele lor, nici să-și facă rugăciunea obișnuită, sau să-și facă doxologia cu gura; ba nu rosteau nici psalmii, nici altceva din cele ce se săvîrșesc cu trupul. Le era de ajuns doar neputința trupului și liniștea în locul tuturor canoanelor. Acesta le era chipul petrecerii în toate zilele vieții lor. Și în toată această părută nelucrare, nici unul dintre ei nu dorea să-și părăsească chilia sa și, din pricina neîmplinirii vreunei lucrări a pravilei, să umble pe afară, sau să se veselească de glasurile din biserici și de slujirea altora.

Cel ce-și simte păcatele lui e mai bun decît cel ce scoală morții prin rugăciunea lui, cînd locuiește în mijlocul multora. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decît cel ce folosește lumii întregi prin gîndirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decît cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupești, dar cel dintîi prin cei ai sufletului. Cel ce urmează lui Hristos în tînguirea de unul singur e mai bun decît cel ce se laudă pe sine în adunări. Și nimeni să nu amintească de cuvîntul apostolului: «M-am rugat să fiu anatema de la Hristos» (Rom., 9, 3). Căci celui ce a primit puterea lui Pavel, i s-a poruncit să facă și aceea. Iar Pavel a primit din Duhul cel sălășluit în el puterea spre folosirea lumii, precum a mărturisit el însuși, că nu făcea aceasta cu voia lui: «Că de nevoie îmi este, și vai mie de nu voi binevesti» (I Cor., 9, 16). Și alegerea lui Pavel nu avea în vedere pocăința lui, ci binevestirea către oameni. În scopul acesta a primit putere prisositoare. […]

CUVÎNTUL XLVIII

Din ce pricină a îngăduit Dumnezeu încercările pentru cei ce-L iubesc pe El

Din dragostea pe care sfinții o arată lui Dumnezeu, ei pătimesc pentru numele Lui încercările care-i strîmtorează, căci El nu Se depărtează de cei ce-L iubesc și inima lor dobîndește îndrăznire ca să-L vadă în chip neacoperit și să ceară de la El cele de folos cu încredere. Căci mare este puterea rugăciunii făcute cu îndrăzneală. De aceea a lăsat Dumnezeu pe sfinții Lui să fie încercați de toate încercările, ca ei să primească iarăși cercarea și proba ajutorului Lui și să vadă cită purtare de grijă are de ei; dar și ca să dobîndească din încercări înțelepciune și să nu rămînă neînvățați, lipsindu-se de cîștigul ambelor părți ale deprinderii. Căci ei cîștigă astfel prin cercare cunoștința tuturor și nu ajung de batjocura dracilor. Pentru că dacă s-ar deprinde numai în cele bune, dar ar fi lipsiți de cealaltă deprindere 274, ar fi lipsiți de cercare (de experiența) în războaie.

Și de am zice că prin aceasta Dumnezeu îi deprinde pe ei fără să le dea vreo cunoștință, am spune că Dumnezeu voiește ca ei să fie ca boii și ca asinii și ca cei ce nu au libertatea în unele lucruri 275[4]. Dar nu gustă omul binele, dacă nu e probat mai întîi prin cercarea celor rele. Aceasta, pentru ca, atunci cînd se întîlnește în ele cu binele, să se folosească de ele prin cunoștință și libertate, ca prin cele ce-i sînt proprii276[5]. Cît de dulce e cunoștința cîștigată prin deprinderea din cercarea lucrurilor și cîtă putere dăruiește celui ce a aflat-o pe ea prin multa lui cercare (experiență), e un lucru cunoscut celor ce s-au încredințat despre aceasta și au simțit ajutorul ei, cum le e cunoscută și slăbiciunea firii și sprijinirea ei din partea puterii dumnezeiești. Căci atunci ei cunosc că Dumnezeu, oprind mai întîi ajutorul Său de la ei, îi face să simtă slăbiciunile firii și greutatea încercărilor și viclenia vrăjmașului; și cu cine au de luptat și în ce fire sînt îmbrăcați și cum sînt păziți de puterea dumnezeiască; și cît drum au făcut și cît au urcat pe el; și cum slăbesc în fața oricărei patimi cînd se depărtează puterea dumnezeiască de la ei. Aceasta, pentru ca din toate acestea să cîștige smerenie și să călătorească spre Dumnezeu și să aștepte ajutorul Lui și să stăruie în rugăciune.

Și toate acestea de unde le-au învățat, dacă n-au cîștigat cercarea din răbdarea multor rele, în care au ajuns din îngăduința lui Dumnezeu ? Căci zice Apostolul : «Ca să nu mă înalț din mărimea covîrșitoare a descoperirilor, datu-mi-s-a bold în trup, îngerul satanei» (II Cor., 12, 7). Dar și credință neclintită cîștigă cineva din încercări prin cercarea (experiența) ajutorului dumnezeiesc, pe care l-a primit de multe ori. Prin aceasta se face neînfricat și dobîndește curaj din încercări și din deprinderea cea dobîndită.

Încercarea este de folos oricărui om. Căci dacă încercarea este de folos lui Pavel, toată gura se va astupa și lumea se va simți îndatorată înaintea lui Dumnezeu să primească încercările. Cei ce se nevoiesc sînt încercați, ca să sporească în bogăția lor; cei leneși, ca să se păzească de cele ce-i vatămă; cei somnoroși, ca să se îndemne la trezire; cei ce se află departe, ca să se apropie de Dumnezeu; casnicii, ca să intre în casă cu îndrăzneală. Nici un fiu nedeprins nu primește bogăția casei tatălui său înainte de a se putea folosi de ea. De aceea îi și încearcă mai întîi Dumnezeu și-i supune la greutăți, apoi le arată darul. Slavă Stăpînului, Celui ce prin doftorii amare ne duce la desfătarea în sănătate!

Nu este cineva care să nu se întristeze în timpurile de deprindere (de exercitare). Și nu este cineva căruia să nu i se pară amară vremea în care bea fierea încercărilor. Căci fără acestea nu poate ajunge cineva la băutura cea tare. Dar a răbda nu stă în puterea noastră. Căci cum ar putea vasul de lut să țină apa curgătoare, dacă nu l-ar fi întărit focul dumnezeiesc ? Toate le vom lua în Hristos Iisus, Domnul nostru, de I ne vom supune, cerîndu-le întru smerenie, cu o dorință neîncetată. Amin. […]

Deci cereți și voi și nu vă leneviți. O, cutezanță negrăită ! Dătătorul ne stîrnește pe noi să cerem de la El, ca să ne dea darurile Sale cele dumnezeiești. Și precum ni le dăruiește toate cîte ne sînt spre bine, precum singur știe, așa sînt pline cuvintele Lui de îndemnul de a îndrăzni și de a ne încrede în El. Și pentru că Domnul știe că nu încetează niciodată pornirea noastră de abatere înainte de moarte și că această schimbare este aproape de noi, înțeleg cea de la virtute la păcat, și că omul și firea lui sînt mereu în stare de a se abate la cele protivnice, ne-a îndemnat să ne sîrguim să cerem și să ne nevoim neîncetat 283. Că dacă lumea aceasta ar fi locul încrederii și omul ar ajunge la ea, firea lui s-ar înălța de sub apăsarea nevoii și lucrarea lui, de sub apăsarea fricii, și n-am mai fi îndemnați să ne rugăm, împlinind ceea ce ne trebuie prin însăși purtarea Lui de grijă284. Pentru că nici în veacul viitor nu se aduc lui Dumnezeu rugăciuni de cerere a unor lucruri. Căci în acea patrie a libertății firea noastră nu va fi supusă schimbării, nici nu se va abate de frica celor protivnice ei. Pentru că va fi desăvîrșită în toate. De aceea nu numai pentru rugăciune și pază trebuie să ne nevoim, ci și ca să înțelegem mișcările subțiri și nepricepute ce ni se întîmplă, care sînt mai presus de cunoașterea minții noastre și în care ne aflăm de multe ori fără de voie. Căci chiar dacă cugetarea noastră este foarte sigură și plină de bunăvoire în cele bune, de multe ori ne părăsește la hotarul încercărilor și purtarea Lui de grijă ne aruncă, cum a zis fericitul Pavel: «Ca să nu mă înalț, pentru mărimea covîrșitoare a descoperirilor, datu-mi-s-a îmbolditor trupului îngerul satanei, ca să mă lovească. Și de trei ori L-am rugat pe Domnul ca să-l ia de la mine. Și mi-a zis : îți ajunge ție harul Meu. Căci puterea Mea întru neputință se desăvîrșește» (II Cor., 12 , 7) 284 a.

Drept aceea, Doamne, aceasta este voia Ta și de toate acestea are nevoie pruncia mea, ca să fie povățuită și trezită de Tine, mai ales cînd omul nu e beat de dorul Tău, cum nu sînt nici eu, și nu e atras de bunătăți, ca să nu mai vadă nicidecum lumea din pricina beției pe care o are față de Tine 285. Căci m-ai făcut să mă ridic pînă la această stare și mai presus de ea, spre descoperiri și vederi care nu pot fi tîlcuite de limba trupească și se văd și se aude glasul liturghiei duhurilor și să mă învrednicesc de vederea plină de sfințenie a Ta 286[6]. Dar deocamdată eu, cel desăvîrșit în Hristos, nu sînt în stare să mă păzesc pe mine, tocmai pentru că sînt ceva și pentru că am o subțirime; căci nu sînt în stare să mă înțeleg prin puterea mea pe mine, cel ce am dobîndit mintea lui Hristos 287. [dacă Sfântul Apostol Pavel, ce dobândise mintea lui Hristos, avea nevoie de încercări și era prunc, mai ales când 2Co 12:4 a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască, atunci cum am putea spune că Părintele Arsenie Boca la începutul nevoinței sale, când era lipsit de experiența duhovnicească, nu avea nevoie de sfat și de ghimpe, indiferent ce fel de vedenii ar fi avut? – n.n.]

Drept aceea, Doamne, pentru aceasta mă bucur de slăbiciuni, de necazuri, de închisori, de legături, de nevoi, fie de cele din partea firii, fie de cele de la fiii firii, fie de cele de la dușmanii ei. Rabd, bucurîndu-mă, neputințele mele, adică încercările mele, ca să se sălășluiască puterea lui Dumnezeu în lăuntrul meu [vedeți că fără slăbiciuni și necazuri nu se sălășluiește puterea lui Dumnezeu înăuntrul omului? – n.n.] (II Cor., 12, 9). Dacă după toate acestea am nevoie de toiagul ispitelor, ca și mai mult să sporească prin el întru mine sălășluirea Ta și să fiu păzit în apropierea Ta, cunosc din aceasta că nu ai pe cineva mai iubit decît pe mine, că prin aceasta m-ai mărit pe mine mai mult decît pe mulți; și mi-ai dat să cunosc puterile Tale minunate și slăvite ca oarecărui dintre apostoli 288, cum nu ai dat altora din soții mei, și m-ai numit pe mine «vas al alegerii», ca să păzesc cu credință treapta dragostei Tale. Pentru toate acestea știu că pentru a spori și a înainta în lucrarea propovăduirii, aș fi fost dezlegat de lanțul încercărilor și deci mi-ai fi dăruit libertatea dacă mi-ar fi fost de folos. Dar nu ai binevoit să fiu fără necaz, nici fără grijă în lumea aceasta. Căci nu voiai să se înmulțească mai degrabă lucrarea propovăduirii Evangheliei Tale în lume, decît să mă folosesc de încercările mele și ca sufletul meu să fie păzit sănătos lângă Tine 289. [vedeți că toiagul încercărilor este semn de dragoste și misiunea nu o iubește Hristos, deci nu este de la El, atunci când sufletul încă nu este însănătoșit prin pocăință? Propovăduirea adevărată a Sfintei Evanghelii se face de cei înlănțuiți în încercări. Mai mult vrea Dumnezeu să fie un suflet păzit sănătos lângă Sine, decât să se înmulțească în lume lucrarea Sfintei Evanghelii! Deci misiune după pocăință și prin suferință, nu misiune înainte sau în loc de pocăință, fără suferință… – n.n.]

Deci, poți vedea, tu, cel ce ai dobîndit dreaptă socoteală (discernămînt), că mare e darul încercărilor. Căci cu cît se înalță omul mai mult și intră în treapta duhovnicească, după asemănarea lui Pavel, cu atît are nevoie mai mult de frică și de pază și culege folos din întîlnirea cu încercările. Cine a ajuns în țara încredințării cea plină de jefuitori și a primit puterea să nu se abată ? [nu putem spune, dacă nu cumva nu ne-am lepădat de Ortodoxie, că Părintele Arsenie Boca ar fi mai avansat ca Sfântul Apostol Pavel. Chiar dacă ar fi înălțat pe treapta duhovnicească la măsura lui, tot ar fi avut nevoie de frică, pază și de folosul din încercărilor. Dar sfinția sa, după ce s-a lepădat de preoție și călugărie, și-a întemeiat o familie de tip comunist cu Maica Zamfira, nu a mai fost stingherit de nimeni, în afară de supravegherea securității și de dialogurile cu ea, după cum vom vedea, văzându-și de interesul personal, care consta și din misiunea (îngăduită de securitate) de la Drăgănescu, în scopul său de a-și aduna prozeliți care să îl laude mai presus de toți și de toate, în locul lui Hristos pictându-se pe sine, atât pe pereți, cât și în inimile oamenilor. Astfel că misiunea și prin mijloace, și prin scop, și prin comoditate, nu a fost a lui Hristos – n.n.] (E un lucru care nu s-a dat îngerilor, ca să nu se desăvîrșească fără noi) 290. Cine ajungînd acolo a primit acest dar, contra tuturor darurilor duhovnicești și trupești, încît să poată să rămînă cu totul neschimbat și să nu se apropie de el vreo ispită în gînduri? Rînduiala lumii acesteia are acest înțeles, arătat în toate Scripturile: de ni s-ar întîmplă în fiecare zi mii de căderi și de răni, să nu ne descurajăm și să nu părăsim cursa în stadion. Căci e cu putință ca printr-o mică luptă să cîștigăm biruința și să primim cununa.

Lumea aceasta e un loc de luptă și un stadion de curse. Și timpul acesta e un timp de luptă. Și în locul de luptă nu e lege 290 a[7]. Adică împăratul nu pune un hotar ostașilor pînă nu se va isprăvi lupta și nu va ajunge fiecare om la ușa împăratului împăraților și nu se va proba acolo cine a răbdat în luptă și nu s-a lăsat să fie înfrînt și n-a dat bir cu fugiții. Căci de cîte ori nu se află cîte un om care pare să nu fie de nici un folos cuiva și e dat mereu la o parte din lipsa de deprindere și aruncat, și totuși, aflîndu-se întru neputință, răpește steagul din mîna oștirii fiilor uriașilor și înalță numele lui și e lăudat mai mult decît toți cei ce se luptă și sînt cunoscuți prin biruințele lor și primește cununa și darul de preț mai mult decît toți soții lui ? De aceea să nu rămînă nici un om în deznădejde. Să nu ne lenevim în rugăciune și să nu pregetăm în a cere ajutor de la El.

Și aceasta să o punem în cugetul nostru, ca atîta timp cît sîntem în lume și lăsați în trup, chiar de ne vom înălța pînă la crugul (absida) cerurilor, nu trebuie să fim fără fapte și trudă și grijă. Prin aceasta vine desăvîrșirea. Iartă-mă ! Iar ce este mai mult decît aceasta este îndeletnicire fără judecată. [așadar, misiunea fără pocăință, fără faptele, truda și grija smereniei ce vine din ascultarea de duhovnic și de Sfinții Părinți, este o îndeletnicire fără judecată – n.n.] Iar Dumnezeului nostru fie slava și stăpânirea și mărirea în veci! Amin.”[8]

Deci, nu există misiune mântuitoare fără pocăință, zdrobirea firii prin necazuri, și înțelegerea că totul e Hristos. Iar aceasta are ca rod că propovăduirea ei este centrată pe El, iar nu pe sine, și ucenicii se îndrăgostesc de Dumnezeu-Omul, necăzând în cumplitul blestem al nădejdii în om. Orice altă misiune este o campanie diavolească pentru ca misionarul să uite de pocăință, să se încânte de sine, să ajungă cursă de vânat sufletele pentru iad, care începe de aici prin centrarea minții pe orcine altul decât Hristos.

Ier 17:5 Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om, și va rezema de dânsul trupul brațului său, și de la Domnul se va depărta inima lui.

2Ti 3:1 Și aceasta să știi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; 2 Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, 3 Lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, 4 Trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, 5 Având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te și de aceștia. 6 Căci dintre aceștia sunt cei ce se vâră prin case și robesc femeiuști împovărate de păcate și purtate de multe feluri de pofte, 7 Mereu învățând și neputând niciodată să ajungă la cunoașterea adevărului. 8 După cum Iannes și Iambres s-au împotrivit lui Moise, așa și aceștia stau împotriva adevărului, oameni stricați la minte și netrebnici pentru credință. 9 Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost și a acelora.

Col 2:18 Nimeni să nu vă smulgă biruința printr-o prefăcută smerenie și printr-o fățarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, și îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească, 19 În loc să se țină strâns de capul de la care trupul tot, – prin încheieturi și legături, îndestulându-se și întocmindu-se, sporește în creșterea lui Dumnezeu.

Vă întrebăm ce fel de misiune a avut Părintele Arsenie Boca? Misiune mântuitoare sau pierzătoare? Cum a putut Părintele Arsenie Boca face misiune fără a se slăvi în deșert, când a stat la Sfântul Munte doar 66 de zile, fiind de capul lui într-o chilie ne având alt dascăl decât un strigoi? Cum a putut căpăta experiență reală de cunoaștere duhovnicească neavând suferințe, ci doar succese provenite din ispita demonică a năvălirii oamenilor, neformându-se prin studiul asiduu al Sfinților Părinți, ci doar prin lectura superficială a filozofiei, matematicii, fizicii, medicinei, prin practicarea învățăturilor drăcești din „religiile superioare” și prin pregătirea în tot velul de tehnici de pictură, în cea mai mare parte luate luate din Apus?

Răspunsul ne vine firesc din felul sfinției sale de a scrie, predica și picta: era grav afectat tocmai prin plăcerea și părerea de sine. A înghițit momeala falsei misiuni întinsă de cel ce urăște mai mult decât toate pocăința și, astfel, s-a vătămat.

Dar nici de necazuri nu s-a folosit duhovnicește: atunci când Dumnezeu i-a dat ocazia de a suferi, pentru a se vindeca de slava deșartă, sfinția sa a fugit de temniță prin hipnoză, denunțuri, lepădarea de preoție și călugărie, alegând traiul comod cu Maica Zamfira, făcând compromisuri cu regimul pentru a-și asigura un nivel comfortabil de viață, peste nivelul omului obișnuit de atunci.

Dar ce este cel mai grav: niciodată nu a mai luat asupra sa crucea pocăinței prin călugărie, până la moarte. Despre aceasta, însă, vedeți mai pe larg în capitolul Având această concepție despre eretici, nu este de mirare că atunci când a fost caterisit (sau oprit de la slujire) și-a format o parasinagogă și mai ales subcapitolul Arsenie vs. Arsenie.

Sub toate aspectele modelul propus de Fenomenul Prislop este diametral opus Sfintelor Evanghelii, în schimb este foarte asemănător tuturor mișcărilor amăgitoare. De aceea Părintele Arsenie Boca nu poate fi un model de Sfânt. În schimb, știind că a fost rătăcit sub pretextul unui scop bun,

4. Îndrăgit ca un frate căzut în înșelare, nu judecat

Nu-l judecăm nicidecum pe autorul mișcării de la Prislop, încercând a-l îndrăgi ca pe un frate de-al nostru căzut în înșelare și pomenindu-l la rugăciunile pentru morții noștri, ca pe un ieromonah răposat al Bisericii noastre (nădăjduind că s-a mărturisit public de toate învățăturile rătăcite de mai sus, pentru a putea fi pomenit fără primejdie), dar analizăm învățăturile preacuvioșiei sale pentru a primi sfatul cel bun de acolo (dacă există, și suntem învățați în dogmatica Ortodoxă pentru a nu ne contamina cu ce este diavolesc, pe nebăgatelea de seamă) și a ne feri în același timp, cu tărie, de ceea ce este vătămător și neconform cu Sfinții Părinți.

Dar, ce este mai grav, este ceea ce s-a întâmplat și cu mulți alți amăgiți:

5. Viețuind greșit a stricat și dogmele

I s-a întunecat mintea și rațiunea (nu numai simțirea) atât în viețuire (călcând poruncile Ortodoxe), dar și în dogme (susținând multe învățături eretice).

Să comparăm o altă întâmplare din Pateric, cu cele din viața Părintelui Arsenie Boca:

‎3. Era un sihastru iscusit ce trăia în pustie și care se închisese într-o peșteră petrecând în înfrânare, post, priveghere, întru rugăciuni, nevoințe și osteneli, întrecând și covârșind pe ‎alții. Dar nepăzindu-se și nesocotind înșelăciunea vicleanului diavol, fu batjocorit de ‎vrăjmașul și a căzut în cumplită ispită căci amăgindu-l vrăjmașul, îi arăta lui în vis feluri și ‎feluri de vedenii și cele ce vedea el în vis se petreceau apoi aievea, până s-a încredințat ‎visurilor. După ce s-a încrezut bine visurilor, într-o noapte i-a arătat lui diavolul neamul ‎și soborul creștinesc cu apostolii și cu mucenicii, fiind la un loc întunecat, ponegrit și pe‎depsit, de tot binele lipsit, plin de toată rușinea și necurăția și erau toți mâhniți și scârbiți. Iar în într-o parte era neamul jidovesc, cu Moise și cu toți proorocii, într-un loc luminat, liniștit, plin de lumină, de toată mângâierea, bucuria și veselia. Și îl sfătuia înșelă‎torul, zicând: „Iată, acum vezi neamul vostru creștinesc în ce loc și în ce chip este și ‎neamul jidovesc cum se află. Deci, de vei vrea să fii însoțit și împărtășit fericirii și bucuriei neamului jidovesc, te sfătuiesc să mergi și să primești tăierea împrejur, legea și credin‎ța jidovească. Iar el, după cum am zis, fiind foarte încredințat visurilor, a făcut așa pre‎cum l-a sfătuit vrăjmașul. Ieșind din peștera lui și lăsând pustia și viața pustnicească, a ‎venit în lume deși erau șaizeci de ani de când nu ieșise din pustie și mergând la școala și ‎soborul jidovilor le-a spus cum a văzut în vis neamul creștinesc în loc întunecat și pedep‎sit, iar neamul jidovesc la loc luminat, plin de bucurie și de veselie. Jidovii auzind aceas‎ta, s-au bucurat și l-au îndemnat să primească legea lor. Iar el cu mare bucuria a primit ‎tăierea împrejur pe trupul său și toată legea lor și așa a pierit. Aceasta i s-a întâmplat ‎pentru că n-a câștigat dreapta socoteală și s-a deprins din tinerețile sale numai voii și ‎sfaturilor gândurilor sale a se supune, iar sfatul cel bun și folositor al părinților și al frați‎lor, niciodată nu l-a încercat.16-31[9]

Tot așa, prin încrederea sfinției sale în arătările demonice, și-a pierdut discernământul, ajungând la încălcarea sfintelor canoane și răstălmăcirea învățăturilor de credință, biruindu-se de păreri eretice, atât în scris cât și în pictură.

Aceasta pe de o parte i se trage de la faptul că nu a lucrat virtutea adevărată, adică smerenia, întunecându-i-se mintea, iar pe de alta sunt cea mai mare dovadă că lucrarea lăuntrică a sfinției sale a fost amăgită și amăgitoare:

‎8.‎      ‎ Nu tot omul care vine în această lume e luminat numaidecât de ‎Cuvântul, căci mulți rămân neluminați și nepărtași de lumina cunoștinței. Ci ‎e vădit că numai omul care vine prin voia sa proprie în lumea cea adevărată, ‎adică a virtuților. Deci tot omul care vine cu adevărat, prin nașterea de ‎bunăvoie, în lumea aceasta a virtuților, e luminat în mod sigur de Cuvântul, ‎dobândind o deprindere neclintită în virtute și o cunoștință adevărată și fără ‎greșeală.‎ ‎‎[…]

‎32.‎    ‎ Cel ce arată cunoștința întrupată în activitate și activitatea ‎însuflețită de cunoștință, a descoperit modul exact al adevăratei lucrări ‎îndumnezeitoare. Iar cel ce are numai pe una din acestea, despărțită de ‎cealaltă, sau a făcut din cunoștință o nălucire (fantezie) inconsistentă (fără ‎suport), sau din activitate un idol (o formă) fără suflet. Căci cunoștința fără ‎faptă nu se deosebește întru nimic de nălucire, neavând fapta ca temelie; iar ‎activitatea irațională e tot una cu un idol (cu o formă) fără suflet, neavând ‎cunoștința care să o însuflețească.‎ ‎[…]‎

‎16.‎    ‎ Definiția virtuții este unirea prin cunoștință a neputinței omenești ‎cu puterea dumnezeiească. Deci cel ce se închide pe sine în neputința firii, ‎încă nu a ajuns la hotarul virtuții. Din această pricină el păcătuiește, ca unul ‎ce n-a primit încă puterea ce întărește neputința. Iar cel ce prezintă cu ‎îndrăzneală în loc de puterea dumnezeiească neputința proprie ca putere, a ‎sărit pe hotarul virtuții. El păcătuiește prin aceea că nu recunoaște ceea ce s-a ‎făcut mai pe urmă prin el în chip suprafiresc. El socotește păcatul drept ‎virtute. E mai de iertat deci cel ce s-a închis în neputința sa naturală, ‎pătimind mai bine căderea de la virtute din trândăvie, decât cel ce prezintă în ‎loc de puterea dumnezeiească neputința proprie ca putere în stare să ‎împlinească datoriile. Căci mai degrabă își pricinuiește căderea prin ‎îndrăzneala sa. ‎‎[10]

Este evident că în prima fază a sărit peste hotarul virtuții, iar apoi a căzut de la ea, îngăduind chiar Dumnezeu aceasta, pentru a se trezi, după cum vom vedea mai jos. Dar oare se va pocăi până la sfârșit?

Pentru a afla aceasta este nevoie să vedem ce s-a întâmplat cu Părintele Arsenie Boca după ce s-a întors în țară și a început, fără dreaptă socoteală, o misiune care l-a făcut să se lepede și de preoție, și de călugărie, pentru a viețui restul vieții cu o femeie ce-l șantaja cu sinuciderea, dacă nu îi făcea întocmai voia ei.

 

***

Note 1.a)

[1] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi ‎îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 9.

[2] Parintele Dumitru Staniloae despre Parintele Arsenie Boca si Corneliu Zelea Codreanu:

<http://www.apologeticum.ro/2010/11/parintele-dumitru-staniloae-despre-parintele-arsenie-boca-si-corneliu-zelea-codreanu/>, sâmbătă, 16 mai 2015.

[3] Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 22010, pp. 44-46, 140-l42, 146-l47, 198-201, 231-236, 291-292.‎

Note 1.b)

[1] Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. cit., pp. 44-46, 140-l42, 146-l47, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[2] ‎Aici Părintele Arsenie, gândind bisericește, arată că nu a fost opinia lui, ci a multora, inclusiv a celor de ‎la Sfânta Mănăstire Antim, care învățau din minunata lucrare a Rugului Aprins, ‎reînvierea lucrării lăuntrice a Filocaliei, pe care Părintele Arsenie Boca – de dragul ‎Maicii Zamfira și a propriei lucrări spectaculoase – a refuzat să o practice, deși ‎Părintele Profesor Dumitru Stăniloae și alții l-au îndemnat să o facă. Vezi și ‎informațiile valoroase din cartea Arhimandritului Paulin Lecca și a doamnei Lidia ‎Stăniloae.

[3] Convorbirea duhovnicească de mai sus a avut loc cu ocazia vizitei la Sfânta Mănăstire ‎Sihăstria, a Părintelui Arsenie Papacioc, din 1996.‎ Ea s-a ținut în chilia Părintelui Varsanufie Lipan, duhovnicul Părintelui Cleopa Ilie, unde ‎acum este locul de închinare în memoria Părintelui Paisie Olaru.‎ La ea au participat (mai cunoscuți):‎

Arhimandriții:‎

Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Arsenie Popa (actualul stareț al ‎Sihăstriei).‎

Monahul Iachint, ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa.‎

Și… mulți alții, din obștea Sfintei Mănăstiri Sihăstria.‎

<https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[4] Vezi: Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca 2002, p. 32, 218.

[5] Ibidem, p. 221.

[6] Din DVD-ul dat nouă, de către Părintele Iachint, la Sfânta Mănăstire Pavel, din Sfântul Munte, în Joia Mare, 2015‎

Note 1.c)

[1] Asta se întâmplă atunci când sunt refuzați, sau după ce pun stăpânire pe bietul suflet, nu când încearcă să fie primiți prin înșelare, să fie atractivi.

[2] Era o batjocorire printr-o ironie fină, de care bieții încântați nu și-au dat seama. Ce cuviință să fie în a pomeni de cadavrele disecate și a da canon de a face bețe? Ce batjocorire grosolană să te numească afierosit de la aducerea pe lume lui Dumnezeu și Bisericii!

[3] Din păcate nici unul din cei trei oameni protagoniști ai spectacolului demonic nu a refuzat sau încercat să vadă dacă este vorba de un drac sau de un Sfânt. Dimpotrivă, toți trei s-au bucurat fiindcă le confirma preocupările superficiale de minuni fără pocăință și dorința de a primi botezul cu foc si cu proorocie.

[4] Felul disprețuitor de a vorbi al duhului, siguranța trufașă de sine, și mândria ce o sădea, însoțeau caracterul năucitor al apariției falsului Sfânt.

[5] Ei… cine poate discerne Lumina lină de lumina mințiiproprii și de lumina demonică ca de arc electric? Cea dumnezeiască din roadele cele de pace, aducătoare de lacrimi de umilință, se cunoaște, iar cea demonică din agitație, emoții „sfinte” și gândul că ai primit botezul cu foc si cu proorocie, caci ti s-a vorbit tie de sus

[6] Din păcate nici unul nu și-a făcut cruce sau măcar să se fi rugat cu luare aminte la inimă și paza în smerenie ca să scape de apariție. Cântau tropare, fiind încântați de frumusețea glasului, având mintea împrăștiată prin simțuri și îndulcindu-se de propriile calități vocale, adică bălteau într-un cuget plin de slavă deșartă și mândrie, propice atragerii duhurilor necurate.

[7] La creștini doresc să fie numiți Sfinți.

[8] Părintele Rodion, Oameni Și Demoni, Ed. Cartea Ortodoxă și Ed. Egumenița, s.l., s.a., <ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Parintele_Rodion_Oameni_si_demoni.pdf>, marți, 30 iulie 2013, pp. 58-60.

[9] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, Ed. Egumenița, s.l., s.a., pp. 269-271.

[10] După cum cred eu, după cum mărturisesc lucrurile și ‎după cum va fi dovedit mai jos, toate acestea sunt roade ale amăgirii; și-mi pare rău îndeosebi, că aceste ‎amăgiri dăunează oamenilor virtuoși, ca să nu zic însăși Bisericii Ortodoxe a lui Hristos.

Din cele spuse mai sus, se înfățișează foarte limpede ‎uneltirea și amăgirea groaznică a Diavolului care ni 1-a arătat pe Sfântul Evdochim ca fiind din Epir, ‎rudă cu nefericitul Eftimie. Și cel mai grav e că a făcut eforturi ca să-i picteze icoană în numele Sfântului Petru.

Căci, dacă Biserica noastră permite nepăsătoare ca prin ‎vederile și amăgirile unuia și altuia să făurim sfinți și să schimbăm numele lor și să le facem și icoane, ‎atunci ce 338 amăgire vrednică de plâns! Dar nu, Biserica noastră Ortodoxă nu numai că nu permite acestea, ci le dă și pedepse (canoane) acestora.

însă, cineva poate să mă întrebe cum e posibil să fie ‎din amăgire toate acestea, o ‎dată ce Sfântul Constantin și ceilalți care apar le zic să-și facă semnul Crucii, precum fac și ei? Și cum de multe ori văzând cruci foarte mari ce strălucesc mai puternic decât soarele și chiar Eftimie facându-și de nenumărate ori semnul Crucii, ‎nălucirile la care ne referim nu dispar?

Răspunsul, grăbindu-mă să vă anunț că exact din acest ‎motiv, se numește amăgire; pentru că îngerul întunericului apare ca înger de lumină. Și când îl află pe om pregătit să primească aceste năluciri, îi apare ca Hristos răstignit și ca ‎Maica Domnului și în diferite chipuri de sfinți. Când vede, așadar, că creștinul le consideră pe toate acestea adevărate și le prețuiește ca fiind trimise de la Dumnezeu, atunci îl îndeamnă să facă cruci câte vrea și să alerge la biserici și ‎privegheri. Dacă cel amăgit este preot, îl silește să facă liturghii în fiecare zi. Și atunci, nu că puterea Crucii nu mai este valabilă, dar nu mai lucrează, prin însăși îngăduința Crucii.

însă, când cel amăgit înțelege amăgirea în care a căzut ‎și duhovnicii îl conving că toate acestea sunt neadevărate, atunci harul Crucii lucrează și vedeniile satanice sunt izgonite.

Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, Ed. Egumenița, s.l., s.a., pp. 329-333.

[11] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, Ed. Egumenița, s.l., s.a., pp. 108-l14

[12] De la aceasta i se trage și insuficienta cunoaștere a limbii grecești și contribuția minoră (doar financiară) la Filocalie, v. mai jos.

[13] Atunci eu – zice Paladie – cu totul m-am încredinţat despre dînsul că este bărbat duhovnicesc şi l-am rugat să se roage pentru mine. Iar el, cu dragoste şi cu bucurie vorbind către mine şi cu dreapta sa atingîndu-se încetişor de obrazul meu cel stîng, mi-a zis: „Multe nevoi te aşteaptă pe tine şi războaiele cele grele acum le-ai suferit, luptîndu-te cu gîndul cel ce te silea ca să laşi pustia, pentru că diavolul îţi punea înainte pricini binecuvîntate, aducîndu-ţi aminte de dragostea tatălui şi a fratelui tău, iar tu nu te-ai învoit cu gîndul acela. Iată, bună vestire îţi vestesc, că amîndoi sînt sănătoşi şi de lume s-au lepădat şi va trăi tatăl tău încă şapte ani. Deci, să petreci cu bărbăţie în pustie şi să nu pofteşti pentru aceea a te duce la patria ta căci este scris: Nimeni, punîndu-şi mîna sa pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat întru Împărăţia lui Dumnezeu Luca 9,62”.

Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), 27 Martie. p.388.

Note la 1.d)

[1] Pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. „Credinţa strămoşească”, 2009, p. 423-424..

[2] Călugări care fac parte din conducerea mănăstirilor athonite, aleși din rândul celor ‎cunoscuți prin dreaptă viețuire și experiență duhovnicească.

[3] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, p. 20.

[4] Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare…, pp. 11-l4.

[5] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, pp. 274-278.

[6] Agapie Cretanul, pustnic din Sfântul Munte, Mântuirea păcătoșilor, Ed. s.n., s.l., 31939, pp. 347-353.

[7] Proloage, feb. 29‎.

[8] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., p. 149-l50.

[9] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Așezămintele…, p. ‎615‎.

[10] <https://www.scribd.com/doc/47733410/Pe-urmele-unui-sfant-Parintele-Arsenie-Boca>, luni, 6 iulie 2015, pp. 10-l1, 53-54.

[11] Sfântul Grigorie ‎Taumaturgul Și Sfântul Metodiu De Olimp (Al Patarelor), ‎Părinți Și Scriitori Bisericești 10‎, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al ‎Bisericii ‎Ortodoxe Române, București, 1984‎, p. 67.‎

[12] Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004‎, p. 101.

[13] Arhimandriții Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan, Cleopa ilie, – Convorbirea Duhovnicească din chilia Protosinghelului Varsanufie Lipan – 1996.

<https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM>, duminică, 17 mai 2015.

[14] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. II, Ed. cit., pp. 122-l23.

[15] Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Colecţia “Ortopraxia”, Ed. Agaton, Făgăraş, 2008‎, pp. 20-21.

[16] Acatistul preacuviosului Părinte Arsenie Boca,

 <http://www.crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view.php?group_id=857&grouptopic_id=7921>, luni, 6 iulie 2015.

[17] Nici o persoană nu este fără voință. De fapt, în voință, este tocmai miezul inconfundabil al persoanei, chipul lui Dumnezeu. Doar în cazul posedaților voința nu se poate manifesta. Așadar recomandarea Părintelui Arsenie Boca de mai sus nu pare o obligație pentru toată lumea, ci doar pentru cei posedați.

În acest chip înțelegem acestea. Iar de vrea cineva să refere sensul celor ‎spuse și la fiecare om, va găsi de asemenea înțelesuri frumoase și evlavioase. De pildă va putea să înțeleagă prin candelabru sufletul fiecăruia. Acesta e ‎întreg de aur, ca unul ce după firea sa mintală și rațională, e nestricăcios și nemuritor și e cinstit cu cea mai împărătească putere a voii libere. ‎

Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., pp. 406-407.

[18] †PS Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. ‎488‎.

[19] †PS Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. ‎179‎.

[20] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 2, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21997, pp. 118-l19

[21] Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, 13.03.

[22] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., p. ‎416‎.

[23] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., p. ‎416‎.

Note 1.e)

[1] <https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2015/06/23/biruieste-l-pe-diavol-repetand-cat-mai-des-numele-lui-iisus/>, joi, 25 iunie 2015.

[2] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi ‎îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 431.

[3] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 26-27.

[4] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 21-22.

[5] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎111‎.

[6] Florin Duţu, „Şi cărţile…, Ed. cit., p. ‎268.‎

[7] ‎†PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi ‎îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. 148‎.

[8] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi ‎îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. ‎482‎.

[9]
<http://www.filocalia.ro/sfintii-despre/7/Despre_legea_duhovniceasc%C4%83,_%C3%AEn_200_de_capete_,/MARCU_ASCETUL>, luni, 13 iulie 2015.

[10]
<http://www.filocalia.ro/sfintii-despre/7/Despre_legea_duhovniceasc%C4%83,_%C3%AEn_200_de_capete_,/MARCU_ASCETUL>, luni, 13 iulie 2015.

[11] †PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in şi ‎îngerul cu cădelniţa de aur, E. Charisma, Deva, 22009, p. ‎481-482‎.

[12] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎27‎.

Note 1.f)

[1] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012‎, pp. 35-36.

[2] <http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-01-cv_simeon_stilpnicul.html>, miercuri, 17 iunie 2015.

[3] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 383.

[4] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

Note 1.g)

[1] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați ai Indiei și Cuviosul Paisie [Ed. s.n., s.l., ?s.a.],<http://www.scribd.com/doc/29017415/Marii-Initiati-Ai-Indiei-Si-Cuviosul-Paisie>, joi, 6 septembrie 2012, p. 231

[2] †ÎPS Meletie, Mitropolitul Atenelor, Bisericeasca Istorie, Tipografia Sfintei Mitropoli a Moldaviei, Iași, 1841, Tomul II, Partea I, Capul III, pp. 145-l49.

[3] Khadijah sau Khadija bint Khuwaylid ( arabă : خديجة بنت خويلد ) sau Khadija al-Kubra (Khadija cel Mare) [ 1 ] (circa 555-620 CE), a fost prima soție a islamice profetul Mahomed . Ea este de obicei considerat de musulmani ca fiind ” mama a Islamului ” [Pentru noi mama înșelăciunii – n.n.]. Ea a fost prima persoana care să se convertească la Islam. <http://en.wikipedia.org/wiki/Khadija_bint_Khuwaylid>, marți, 4 martie 2014.

[4] Mar 9:17 Și I-a răspuns Lui unul din mulțime: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. 18 Și oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. 19 Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. 20 Și l-au adus la El. Și văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, și, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. 21 Și l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. 22 Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. 23 Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. 24 Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. 25 Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! 26 Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. 27 Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, și el s-a sculat în picioare.

[5] Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., și reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina). <http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam>, marți, 4 martie 2014.

[6] <https://www.facebook.com/notes/misticism-%C8%99i-delir-mistic/761313213883034/>, miercuri, 30 decembrie 2015

[7] http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/17/padre-pio-avea-stigmate-false-iar-vaticanul-stia/

[8] Dan 2:3 Şi le-a zis lor regele: „Am visat un vis; duhul îmi este tulburat şi vreau să ştiu visul”. 4 Atunci caldeii au grăit către rege în grai arameian: „O, rege, să trăieşti în veac! Spune servilor tăi visul şi noi îţi vom descoperi tâlcuirea”. 5 Răspuns-a regele şi a zis către caldei: „Să ştiţi că hotărârea am luat-o! Dacă nu-mi veţi face cunoscut visul şi tâlcuirea lui, veţi fi tăiaţi în bucăţi, iar casele voastre prefăcute în grămezi de ruine. 6 Dar dacă îmi faceţi cunoscut visul şi tâlcuirea lui veţi primi de la mine daruri bogate şi cinstire multă; deci arătaţi-mi visul şi tâlcuirea lui!” 7 Ei au răspuns pentru a doua oară şi au zis: „0, rege, spune servilor tăi visul, iar noi îţi vom face cunoscută tâlcuirea lui!” 8 Răspuns-a şi a zis regele: „Fără îndoială, eu ştiu că voi căutaţi să câştigaţi vreme, fiindcă vedeţi că eu hotărârea am luat-o; 9 Că dacă nu-mi faceţi cunoscut visul, este că aveţi de gând să vă sfătuiţi unul cu altul şi să spuneţi înaintea mea vorbe mincinoase şi înşelătoare, până când vremurile se vor schimba. De aceea spuneţi-mi acum visul şi eu voi şti dacă voi puteţi să-mi descoperiţi şi tâlcuirea lui!” 10 Răspuns-au caldeii în faţa regelui şi au zis: „Nu se află om pe pământ care să poată face cunoscut ceea ce cere regele, fiindcă nici un rege, oricât de mare şi de puternic ar fi, nu ar cere aşa ceva de la nici un tâlcuitor de semne, vrăjitor, sau caldeu. 11 Şi lucrul pe care îl cere regele este greu şi nimeni altul nu poate să-l descopere înaintea lui, decât zeii al căror locaş nu este printre cei muritori”. 12 Din această pricină regele s-a mâniat şi, în marea lui furie, a poruncit să fie ucişi toţi înţelepţii din Babilon. […]16 Daniel a plecat şi a rugat pe rege să-i lase vreme ca să-i descopere tâlcul. 17 După aceasta Daniel s-a dus în casa lui şi a dat de ştire lui Anania, Misael şi Azaria, prietenii lui, care este pricina, 18 Cerându-le să roage fierbinte milostivirea lui Dumnezeu din ceruri pentru această taină, ca să nu lase să piară Daniel şi prietenii lui împreună cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului. 19 Atunci i s-a descoperit lui Daniel taina aceasta într-o vedenie de noapte. Şi a preaslăvit Daniel pe Dumnezeul cerului. 20 Şi a început Daniel a grăi: „Să fie numele lui Dumnezeu binecuvântat din veac şi până în veac, că a Lui este înţelepciunea şi puterea. 21 Şi El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi. 22 El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El. 23 Pe Tine, Dumnezeule al părinţilor mei, Te preaslăvesc şi Îţi mulţumesc ţie, că mi-ai dat mie înţelepciune şi pricepere şi m-ai făcut să cunosc acum ceea ce noi Ţi-am cerut rugându-Te, căci Tu ne-ai descoperit taina regelui”. 24 Apoi Daniel s-a dus la Arioh, pe care regele îl însărcinase să omoare pe înţelepţii Babilonului şi i-a grăit aşa: „Nu da morţii pe înţelepţii Babilonului! Du-mă înaintea regelui şi eu îi voi descoperi regelui tâlcuirea”. 25 Atunci Arioh a dus grabnic înăuntru pe Daniel în faţa regelui şi i-a vorbit astfel: „Am găsit un iudeu dintre cei aduşi în robie care poate să tâlcuiască visul”. 26 Răspuns-a regele şi a zis către Daniel, care se cheamă Beltşaţar: „Oare eşti tu în stare să-mi spui visul pe care l-am avut precum şi tâlcuirea lui?” 27 Daniel a răspuns înaintea regelui zicând: „Taina pe care vrea să o afle regele nu pot s-o facă cunoscută lui nici înţelepţii, nici prezicătorii, nici vrăjitorii, nici cititorii în stele. 28 Dar este un Dumnezeu în ceruri, Care descoperă tainele şi Care a făcut cunoscut regelui Nabucodonosor ce se va întâmpla în vremurile ce vor veni. Iată care este visul şi vedenia pe care le-ai avut când erai culcat în patul tău:

Se vede că sărmanul Nabucodonosor era mai înțelept decât biata copilă înșelată.

[9] Aşa după cum vârful Omu îşi are propria altitudine, personalitate şi ‎frumuseţe carpatică, tot aşa am putea spune şi despre Părintele nostru ‎Arsenie „omul lui Dumnezeu” că îşi are propria „statură a bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4,13) şi propria altitudine spirituală prin harul şi darul Duhului Sfânt şi prin nevoinţele şi ostenelile personale, numai de ‎Dumnezeu ştiute, altitudine şi înălţime spirituală în spaţiul ortodox românesc, care nu-şi are asemănare şi egal de la sfântul apostol Andrei ‎‎„cel întâi chemat” să fie apostolul tuturor românilor, până la sfinţia Sa.

†PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. 23.

Remarcați Sfântul Apostol Andrei este scris cu litere mici, iar sfinția Sa cu majusculă, care se pune, la Ortodocși, doar la Dumnezeu și Maica Domnului.

[10] Deci, duşmanul binelui, iarăşi văzînd pe Sinclitichia întărindu-se împotriva lui, se necăjea, şi, înţelegînd că tirania sa va fi surpată, începu un alt fel de răutate: i-a rănit organele glăsuitoare, ca să taie cuvîntul ei, părîndu-i-se că prin aceasta va lăsa flămînde de dumnezeiescul cuvînt pe cele ce se apropiau de dînsa; dar, deşi n-o mai puteau asculta, ele priveau la chinurile ei şi se întăreau cu duhul, căci rănile cele trupeşti vindecă sufletele cele rănite, văzînd răbdarea şi mărimea de suflet a fericitei.

 Atunci altă ispită i-a dat vrăjmaşul: o durere de măsea, care în 40 de zile i-a pricinuit stricăciune groaznică a gurii, încît nimeni nu putea să se apropie de ea. Cînd era trebuinţă să fie îngrijită, o mulţime de tămîie se ardea, pentru a intra la dînsa, şi iarăşi se depărta, din pricina mirosului celui greu şi nesuferit. Fericita vedea pe împotrivă luptătorul şi nicidecum nu cerea ajutor omenesc, arătînd prin aceasta bărbăţia sa. Apoi, fiindcă cele adunate o rugau ca să ungă cu leacuri locul cel dureros, ea nu se îndupleca; căci socotea că prin aceasta se surpă preaslăvita sa nevoinţă.

 De aceea cele adunate au trimis să cheme pe un oarecare doctor, ca doar ar putea s-o înduplece să dobîndească vindecarea. Iar ea nu voia, zicînd: „De ce mă atrageţi pe mine de la această luptă? De ce căutaţi cele ascunse? De ce iscodiţi ceea ce se face, nevăzînd pe cel ce o face?” Doctorul care era de faţă, zicea către dînsa: „Nu pentru vindecare ori mîngîiere întrebuinţăm doctoria, ci pentru ca partea cea moartă, după obicei s-o îngropăm, ca să nu strice împreună şi pe cele sănătoase; căci ceea ce se aduce celor morţi, aceasta facem şi noi, pentru că dăm aloe, smirnă şi mirsină amestecată cu vin”.

 Ea a primit sfatul, mai vîrtos fiindu-i milă de cele adunate, care doreau ca ea să se vindece. Căci cine nu s-ar fi înspăimîntat văzînd nevindecarea rănii? Cine nu s-a folosit, înţelegînd răbdarea fericitei? Cine nu s-a întărit, văzînd căderea vrăjmaşului? Pentru că acolo el pusese rana, de unde ieşea izvorul cel de mîntuire şi prea dulce al cuvintelor şi ca o fiară mîncătoare de sînge izgonea toată sîrguinţa celor ce veneau la ea ca să audă cuvîntul. Vrăjmaşul ca pe o femeie o defăima, căci nu ştia cugetul ei cel cu bărbăţie. Dar ea s-a nevoit trei luni şi mai mult în acest fel şi prin putere dumnezeiască îşi ţinea tot trupul; deci nu primea cele folositoare spre întărirea lui, căci nu lua nici hrană. Şi cum putea primi hrana, avînd atîta durere în trup? Apoi se depărtase de dînsa şi somnul, tăindu-se de chinuri. Cînd era aproape de marginea biruinţei şi încununării ei, a văzut mulţime de îngeri, în strălucirea unei lumini negrăite, aproape de uşile raiului.

 După vederea acestora a spus celorlalte ceea ce i se arătase, şi le sfătuia a suferi cu vitejie şi fără împuţinare toate durerile; dar le-a mai spus că după trei zile se va despărţi de trup. Dar nu numai atît, ci şi ceasul ducerii ei le-a arătat. Deci, sfîrşindu-se vremea, fericita Sinclitichia s-a dus către Domnul, primind răsplata nevoinţelor de la El, adică împărăţia cerurilor, pe care facă-se a o dobîndi noi toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților…, 5 ianuarie.

[11] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408.

[12] (Spusă de Aisha: Sahih Bukhari, volumul 9, cartea 87, nr.111- /mai mult aici)

[13] Romeo Petraşciuc, Lăsaţi-vă în grija Lui Dumnezeu, Editura ‎ Agnos, Sibiu, 2014, pp. 132-l42.‎

[14] Învăţătură a celor Doisprezece Apostoli, Scrierile Părinţilor Apostolici, Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti, vol. 1, Ed. ‎Institutului Biblic Şi De Misiune Al ‎Bisericii Ortodoxe ‎Romane, Bucureşti, 1979‎, p. 30.

[15] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri, diortosită după ediția de la Sfânta Mănăstire Neamț, ‎1826‎ Ed. Egumenița, s.a., s.l., pp. 167-l71.

[16] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 135.

[17] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, pp.18-l9.

[18] Despre acest aspect se va discuta mai jos, în capitolul dedicat vedeniilor Părintelui Arsenie Boca și în povestirea vieții sale de către Arhimadritul Paulin Lecca.

[19] Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj, s.l., 2009, p. ‎‎16.

[20] http://mmarysplendoareaiubirii.blogspot.ro/2009/08/sfantul-zburator-al-euharistiei.html, duminică, 7 iunie 2015.

Note 1.h)

[1] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. ‎11‎.

Iar Părintele Arsenie Boca pus deasupra celorlalți sfinți…

[2] Iată și aici vrăjitorii în fața icoanei Maicii Domnului, pentru a-i înșela pe cei simpli.

[3] Pictat și de Părintele Arenie Boca în nimbul Sfântului Duh din icoana Sfintei Treimi de la Biserica Drăgănescu, deasupra numelui lui Dumnezeu Ὁ ὤν.

[4] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați…, pp. ‎ 87 -98.

[5] Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov O Biografie Spirituală, Ed. Agapis, Bucureşti, ‎2002‎.

[6]Pe urmă nu m-am mai dus la Părintele. Ne-am dus însă la mormânt, ‎ne-am dus iama şi nu era zăpadă pe mormânt, erau flori. Ne-am dus şi vara, aşa era. (Miloşan Vionela. Recea, 71 ani)‎

Ioan Cişmileanu, Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004‎, p. 39.

[7] Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov O Biografie Spirituală, Ed. Agapis, Bucureşti, ‎2002‎, pp. 135-l68.

Note 1.i)

[1] într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi ‎treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac ‎duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot.

†PS Daniil Stoenescu, episcop locţiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei româneşti „O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”, Deva, 2005, p. 13.

Am auzit că și călugărilor celor ce nu au preoție, li s- a dat de arhierei a lucra cele ‎ce sunt ale pocăinței și a primi cugetele spovedaniei, însă cred că acestea nu sunt de trebuință, de vreme ce cel ce spovedește trebuie să binecuvinteze, să citească ‎rugăciune și să cuminece cu Sfintele Taine pe cei ce au trebuință, și cu un cuvânt, să fie preot, ca să facă Liturghie și să se roage pentru cei ce se pocăiesc. […] Eu însă mă sfiesc de aceasta și socotesc că nu este bine să lucreze cineva lucrurile ‎pocăinței neavând preoție.

Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, Volumul I, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, s.l., 2002, p. ‎214‎.

[2] Porunca Iubirii, 5-6/2002‎, pp. 142-l48.

Porunca Iubirii apare cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului.

Note 1.j)

[1] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei,

<https://www.scribd.com/document_downloads/direct/124818895?extension=pdf&ft=1433881099&lt=1433884709&user_id=10373037&uahk=bnFeSyKvgPsW9Z7uOmOFFgimqtQ>, miercuri, 10 iunie 2015, p. ‎22‎.

[2] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credinţa strămoşească”, s.l., 2008, pp‎. 16-21.

[3] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credinţa strămoşească”, s.l., 2008, pp‎. 181.

Unii zic că de la rugăciune vine înşelarea. E o greşeală însă. Înşelarea vine ‎de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune.

Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei,

<https://www.scribd.com/document_downloads/direct/124818895?extension=pdf&ft=1433881099&lt=1433884709&user_id=10373037&uahk=bnFeSyKvgPsW9Z7uOmOFFgimqtQ>, miercuri, 10 iunie 2015, p. ‎25‎.

[4] Maica Domnului Neagra

Intre reprezentarile iconografice si statuare ale Maicii Domnului, a aparut in ‎perioada medievala – sau chiar mai devreme – in sanul romano-catolicismului, o serie de exemple in care aceasta este infatisata avand piele de culoare inchisa, uneori neagra. Reprezentarile de acest tip sunt cunoscute sub numele „Madone Negre”. […]

In legatura cu aceste reprezentari cercetatorii au incercat sa ofere diverse ‎explicatii. Citind cea mai importanta lucrare de istorie a artei pe aceasta tema Marvin Pope prezinta mai multe ipoteze pentru explicarea Madonelor Negre. El trage concluzia ca e „foarte probabil” sa-si aiba originea in Asia Mica si face ‎paralele semnificative cu Demetra Neagra, Isis si alte zeitati pagane negre. […]

Raspandirea acestui tip iconografic in lumea romano-catolica se explica si prin ‎incurajarea in sanul acestei Biserici, in ultimele secole, a fenomenului ‎‎„aculturatiei”, in special aculturatiei liturgice si artistice.

In Biserica Ortodoxa iconografia Maicii Domnului Negre nu este nici macar ‎amintita in erminiile sau manualele de pictura bisericeasca.

<http://www.crestinortodox.ro/religie/maica-domnului-neagra-l22280.html>, miercuri, 10 iunie 2015. ‎

[5] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

[6] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon catre Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408.

[7] Patericul…, Pentru socotință, 21.

[8] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

Note 1.k)

[1] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 110-111.

Note 1.l,m)

[1] Romeo Petrașciuc, Lăsați-vă în grija Lui Dumnezeu, Editura ‎ Agnos, Sibiu, 2014, pp. 68-69.

[2] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, pp. 15-16.

[3] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 109-110.

[4] Molitfelnic (Transliterare, diortosire, alcătuire după edițiile de la 1834 și 1896 de Monahul Teodosie Neghiniță), <http://www.scribd.com/doc/56447225/Molitfelnic>, miercuri, 27 februarie 2013, p. 564.

Note 1.o)

[1] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. cit., pp. 201-202.

[2] Gheron Iosif, Mărturii Din Viata Monahala, Ed. Bizantină, București, 22003, <https://ro.scribd.com/doc/202983254/Gheron-Iosif-Marturii-Din-Viata-Monahala-Vol-l-2>, joi, 30 iulie 2015, pp. 200-218.

[3] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi ‎iadul smereniei, Ed. cit., pp. ‎115‎-l16.

[4] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, pp. 339-‎340‎.

Note 2-5

[1] 1) Ev. Matei VIII, 4.‎ ‎2) Ev. Matei IX, 22.‎ ‎3) Ev. Matei VHI, ‎‎13.‎ ‎4) Ev.‎ Matei V, 28.‎ ‎5) Ev. Matei VIII, 18.‎ ‎6) Ev. Ioan V, 13.‎ ‎7) Ev. ‎Matei XIV, 22.‎ ‎8) Ev. Matei XV, 39.‎ ‎9) Ev. Matei IX, 24.‎ ‎10) Ev. Matei XVII, 9.‎

[2] 1) Iacov II, 20.‎ ‎2) Psalm XLVIII, 11-l2.‎

[3] Tâlcuirea Evangheliilor (Cazanii) La Toate Duminicile, CAZANIA DUMINICII A ȘAPTEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH, Ed. Bisericii Ortodoxe Din Moldova, Orhei, ?1998.‎

[4] 274. Deprinderea în răbdarea necazurilor.

  1. Deci oamenii, avînd înțelegere și nefiind ca animalele, văd un sens și în necazurile ce le vin. Nu se deprind să le suporte în chip simplu, fără să cîștige prin aceasta o experiență, o cunoștință, să tragă o concluzie. Acesta e încă un motiv pentru care le primesc în chip liber, nu ca animalele ce le suportă fără libertate, pentru a cîștiga o simplă deprindere în a împlini din frică voia stăpînului lor.

[5] 276. Chiar in necazuri, omul se întîlnește cu binele dacă se folosește de ele prin libertate și cunoștință, spre bine. Ele i se dau, de aceea, pentru că se poate folosi de ele prin cunoștință și libertate. Ele îi lărgesc cunoștința, dar îl și fac să crească duhovnicește, să evite răul, în chip liber.

[6] 283. Neîncetat firea noastră schimbătoare ne îndeamnă spre abateri de la calea cea bună. Cunoscînd această slăbiciune a ei, Dumnezeu ne iartă neîncetat, dar ne și îndeamnă să-I cerem iertarea și ajutorul. Fixismul firii în bine, susținut de unele erezii vechi și de denominațiuni creștine de azi, nu corespunde realității.

  1. Chiar de se află cugetul nostru plin de bunăvoire spre cele bune, cîteodată nu mai înțelegem rostul unor încercări, sau ea ne părăsește la hotarul lor (cînd începe lucrarea acestor încercări) și într-un fel purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne lasă în seama lor (ne aruncă), deși pînă la urmă ne va ajuta să ieșim din ele. Sau lucrarea lui Dumnezeu cu noi își produce rodul prin neputința noastră, arătată în greutatea cu care suferim încercările, întrucît sînt foarte mari. Atunci strigăm mai tare către Dumnezeu și deschidem poarta sufletului spre primirea ajutorului Lui.

284 a. Dacă am trăi în certitudinea vederii lui Dumnezeu, în experiența vădită a Lui, n-am mai avea nevoie să ne întărim în această certitudine prin cereri. Am fi convinși despre bunătatea darnică a lui Dumnezeu prin «vederea» Lui. De aceea, în veacul viitor vom lăuda numai pe Dumnezeu și-I vom mulțumi, dar nu-I vom cere ceva.

  1. E de remarcat această însușire a beției de Dumnezeu : ea e și o nevedere a lumii înconjurătoare.
  2. Liturghia duhurilor e liturghia îngerească, slavoslovia lor neîncetată. Iar vederea lui Dumnezeu e plină de sfințenie, sau de curăție, cum și Dumnezeu e atotcurat sau sfînt. Numai cel curat vede pe Dumnezeu, sau Dumnezeu iradiază curăția Lui în cel ce-L vede.

[7] 287. Cu cît sînt ridicat prin Hristos mai sus, cu atît mă înțeleg mai puțin. Obiectiv am dobîndit mintea lui Hristos și sînt om desăvîrșit în Hristos, dar ceea ce îmi este dat obiectiv, nu sînt în stare să înțeleg încă, tocmai pentru că e o stare așa de înaltă. Deci nu sînt în stare să înțeleg încă nici rostul unor încercări, care tocmai pentru consolidarea mea în această înălțime vin asupra mea. Acesta poate fi sensul textului […]

  1. Lui Pavel. […], in textul grec sună ·. «Și precum mi-ai dat mie să cunosc puterile Tale minunate și slăvite, nu i-ai dat oarecărui dintre apostoli, prietenii mei» etc.
  2. […] înțelesul cred că e acesta : Dumnezeu nu socotește că e mai de folos o propovăduire a Lui în lume, făcută de oameni neprobați și necurățiți prin încercări, decît o desăvîrșire prealabilă prin încercări. De-abia atunci propovăduirea credincioșilor ar avea un efect adevărat. De aceea se spune : «Pentru ca prin aceste încercări să fiu păzit sănătos lângă Tine și astfel să se facă mai cu rod propovăduirea Ta în lume».
  3. Cu cît se întărește cineva mai mult în încredințarea că a sporit în apropierea de Dumnezeu, cu atît asalturile duhurilor rele sînt mai stăruitoare. Dar și în respingerea acestora ne bucurăm mai mult de ajutorul îngerilor. In felul acesta îngerii înșiși sporesc împreună cu noi în desăvîrșire, luptînd și ei împreună cu noi împotriva atacurilor rele. Dacă îngerii înșiși ar fi supuși unor asemenea încercări și ar trebui să lupte pentru respingerea lor de la ei înșiși, ei ar face fără noi suișul lor spre Dumnezeu. Dar nu li s-a dat să urce fără noi, fără să ne ajute pe noi. De altfel s-ar putea spune că aceasta e o rînduială generală. Nici un om nu poate urca spre Dumnezeu (spre bine), dacă nu ajută și pe alții să urce, și dacă nu e ajutat și el de alții.

290 a. în război nu e lege care să rînduiască la care atacuri să răspund și la care să nu răspund. Trebuie să lupt în tot felul, ca să mă apăr și să cîștig biruința.

[8] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Isaac Sirul, Filocalia Sau Culegere Din Scrierile Sfinților Părinți Care Arată Cum Se Poate Omul Curăți, Lumina Și Desăvârși, Volumul X (Cuvinte Despre Sfintele Nevoințe), Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 21981, pp. 193-194, 251, 261-264.

[9] Sfinții Bătrâni et alii, Patericul, Ed. cit., Pentru multe feluri de năluciri și înșelăciuni diavolești, cu care amăgește ‎și înșeală vrăjmașul pe mulți, vrând ca să-i smintească din calea mântuirii, ‎să-i depărteze de Dumnezeu și să le fie în zadar osteneala lor, 3.

[10] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., p. 414, 416, 329.

Anunțuri