b) „Biciul lui Dumnezeu” – hipnotizatorul care vădea public păcatele bieților oameni

Imaginile lămuritoare (în legătură cu acest capitol) le puteți vedea aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-si-viata-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti/

1n) „Biciul lui Dumnezeu” – hipnotizatorul ce vădea public păcatele

Părintele Arsenie Boca „Biciul lui Dumnezeu” sau hipnotizatorul ce vădea la toți păcatele în mod public… Așadar nu numai față de superiorii săi se purta cu dispreț, ci și față de fiii săi duhovnicești, chiar și în scaunul spovedaniei, fără discernământ sau delicatețe

pentru a impresiona pe toți că el știe, fiind deci prooroc, ca prin aceasta să atragă la sine cât mai mult popor, crezând (poate) că așa ar face o misiune eficientă pentru Hristos.

I se spunea, încă de atunci, „biciul lui Dumnezeu”…‎ […]‎

Atunci am înțeles mai bine ca ‎niciodată, de ce i se spunea părintelui «Biciul ‎lui ‎‎‎Dumnezeu»‎[1]

Am putea spune că Părintele Arsenie Boca s-a asemănat, măcar la acest capitol cu Domnul nostru Iisus Hristos:

Ioan 2:14 Și a găsit șezând în templu pe cei ce vindeau boi și oi și porumbei și pe schimbătorii de bani. 15 Și, făcându-Și un bici din ștreanguri, i-a scos pe toți afară din templu, și oile și boii, și schimbătorilor le-a vărsat banii și le-a răsturnat mesele. 16 Și celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luați acestea de aici. Nu faceți casa Tatălui Meu casă de negustorie. 17 Și și-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: „Râvna casei Tale mă mistuie”.

Așa să fie oare, Părintele Arsenie Boca a fost a cel bici din ștreanguri pe care l-a folosit Domnul? Se aseamănă sfinția sa cu Hristos, măcar la acest capitol?

Să vedem cum tâlcuiesc Sfinții Părinți acest moment din viața Mântuitorului:

Și pentru care pricină îi și scoate cu totul afară din „biserică” [„templu”] pe unii ca aceștia? Nu fără de socoteală [socotință] ci, fiindcă avea să tămăduiască sâmbăta și să dezlege Legea, ca să nu se pară că este potrivnic lui Dumnezeu îndreptează aici o părere ca aceasta – căci Cel Care a arătat atâta râvnă pentru „casă”, nu L-ar fi lepădat pe stăpânul „casei”, pe Dumnezeu. Căci nu așa, de rând, [simplu] „i-a scos”, ci și bătând cu „ștreang” împletit25 și „răsturnând mesele” și „banii” schimbătorilor „vărsându-i” și de lucru primejdios apucându-Se. Așadar, Acela Care Se arunca pe sine întru primejdie pentru „casa” lui Dumnezeu, nu ar fi dezlegat Legea lui Dumnezeu, ca un împotrivnic al lui Dumnezeu ci, cu adevărat, pentru că era Fiu și avea stăpânire deopotrivă cu Dumnezeu și Tatăl, Care și Legea cea pentru sâmbătă o a dat (Ieșire 20, 4; 31,13). Drept aceea, nici nu a zis „casa lui Dumnezeu”, ci „casa Tatălui Meu”, arătând că stăpânește, ca un Fiu, pe toate cele ale Tatălui.

25 [1805] Se cuvine a ști că Domnul, făcând ștreang, nu i-a bătut pe oameni, ci numai i-a înfricoșat și i-a izgonit, iar în oi și în boi a dat și i-a scos afară (după Zigaben).

Așadar Mântuitorul nu a folosit biciul de ștreanguri împotriva oamenilor.

Dar față de oameni cum S-a purtat?

Mat 21:19 Și văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, și a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Și smochinul s-a uscat îndată. 20 Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată?

Fiindcă multe minuni a făcut Domnul, care toate spre facerea de bine s-au făcut și nici o facere de minuni muncitoare [căznitoare, pedepsitoare] n-a arătat, ca să nu socotească vreunii că a munci [căzni, pedepsi] nu poate, arata aici și pe această putere a Sa. Și iubitor de oameni fiind Domnul, arată această putere a Sa nu pedepsindu-1 pe om, ci pomul, după cum mai înainte de asta [prăpăstuise] pe porci. Deci, usucă pomul, ca să-i înțelepțească pe oameni.

Așadar, chiar atunci când vrea Să ne treacă de la legea scrisă la cea a darului, aducând schimbări radicale în ritual, și Să ne arate că este Fiul lui Dumnezeu și că poate pedepsi pe om, datorită iubirii de oameni, își arată autoritatea asprimii asupra ființelor necuvântătoare, care nu puteau asculta de poruncă, decât văzând biciul și fugind din Templu sau arătând uscarea ca un simbol al neascultării.

Când, însă, se întâlnește cu omul păcătos, chiar prins public păcătuind, lucrează cu totul altfel, revărsându-și delicatețea Sa vindecătoare:

Ioan 8:3 Și au adus la El fariseii și cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter și, așezând-o în mijloc, 4 Au zis Lui: Învățătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; 5 Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? 6 Și aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. 7 Și stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat și le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. 8 Iarăși plecându-Se, scria pe pământ. 9 Iar ei auzind aceasta și mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni și până la cel din urmă, și a rămas Iisus singur și femeia, stând în mijloc. 10 Și ridicându-Se Iisus și nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te-a osândit nici unul? 11 Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Și Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuiești. 12 Deci iarăși le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.

Nu numai atât, dar când Sfinții Apostoli îi cer să arate asprime, din dorințe misionare, Mântuitorul îi mustră:

Luc 9:52 Și au trimis vestitori înaintea feței sale; și mergând au intrat într’un oraș al Samarinenilor, ca să’i gătească lui. 53 Și nu l-au primit pre dânsul, că fața lui era mergând spre Ierusalim. 54 Și văzând ucenicii lui, Iacov și Ioan, au zis: Doamne, voiești să zicem ca să se pogoare foc din cer și să’i mistuiască pre ei, precum și Ilie a făcut? 55 Iar Iisus întorcându-se i-au certat pre dânșii și au zis: nu știți ai cărui duh sunteți voi; 56 Că Fiul Omului n’a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască. Și au mers într‘ alt sat.

Vedem că Hristos chiar îi ceartă (însă, tot cu delicatețea iubirii Sale neînțelese), pe cei ce rămân la modul de a propovădui al Vechiului Testament (adresat unor oameni trupești și necredincioși ce nu puteau înțelege decât pedepsele corporale și evidența minunilor pentru a alerga la Dumnezeu).

Dar iată cum ceartă Domnul:

Domnul ne iubește și ne primește cu blândețe, fără reproșuri, așa cum în Evanghelie ‎tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproșuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea ‎o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump și încălțăminte în picioare, să junghie ‎vițelul cel gras și să se veselească și nu l-a învinuit [Le 15].‎

Cu câtă blândețe și răbdare trebuie să îndreptăm și noi pe fratele nostru, ca să fie ‎praznic în suflet pentru întoarcerea lui!‎

Duhul Sfânt învață sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.‎ [2]

Părintele Arsenie Boca, însă, procedează tocmai împotrivă, arătându-și, fără discernământ (la toți care nu îi erau adepți fideli), asprimea și vădindu-le public păcatele ascunse, înmulțind astfel păcatul (este cunoscut că răspândirea faptelor rele sau bune se face prin vederea exemplului celorlalți), în același mod în care îl face astăzi mass-media. El se purta cu o asprime ca și cum ar avea o autoritate mai mare decât a Dumnezeiescului Fiu după Fire (ca și cum ar avea nevoie de această dovadă publică pentru a schimba legea darului cu ceva mai înalt). În realitate, însă, gesturile sfinției sale îl vădesc că nu urmează Domnului nostru Iisus Hristos, Lumina lumii, ci că umblă în întunericul silirii spectaculoase prin ghicire, ce îi aduce renumele de mare prooroc, dar îl face să piardă iubirea față de oameni (chiar dacă, spre deosebire de Mântuitorul, pe animale le iubea pătimaș).

Dar să vedem cum descriu acestea chiar ucenicii sfinției sale, fiind entuziasmați (ca de o mare harismă) de acest mod pătimaș de a lucra:

Avea si momente când ‎glumea sau când era afectuos?‎

-‎        Pe cat de aspru era la o prima privire, pe atat de bun era după ce-l cunosteai

[după ce i te încredințai necondiționat impresionat de ghicire, deci erai în posesia lui. Dacă doreai însă adevărul mai presus de proorociile – minunile mincinoase și de faima sa personală și căutai numai adevărul, ca să vezi dacă lucrează sau nu după Sfinții Părinți, te batjocorea pe mai departe:

Într-o seară liniștită de vară, ședeam pe banca de la malul lacului de ‎la ‎mănăstirea Sâmbăta ‎și admiram frumusețile naturii. ‎Părintele Mladin, fostul ‎meu ‎coleg de facultate și actualul Mitropolit, se apropiase încet pe la spate și ‎se ‎așezase lângă mine.‎

-‎        Ce părere ai despre părintele Arsenie? – mă întrebase el, fără ‎să mai facă ‎vreo ‎introducere.‎

-‎        Deocamdată, n-am nici o părere. Cred că sunt prea păcătos și nu-l înțeleg -‎‎ ‎i-am răspuns – gândindu-mă că părintele Arsenie ‎are clarviziune și e socotit un ‎om ‎sfânt…‎

-‎        Ce anume nu înțelegi? – insistase Părintele Mladin.‎

-‎        Iată, de pildă, de atâta vreme mi-a tot spus să-mi iau licența, ca să ‎mă ‎închinoviez la ‎Sâmbăta. Acum, după ce-am ‎luat-o, nici nu vrea să stea de ‎vorbă ‎cu mine. Spunându-i că ‎aș ‎vrea să mă spovedesc la el, a fugit pur și simplu, ‎de ‎nu l-am ‎mai putut ajunge din urmă…‎

Odată stătea la o masă din curte, iar în jurul lui mai multe femei de la țară ‎și ‎câțiva țigani. ‎M-am apropiat să ascult și eu un ‎cuvânt de folos. Atunci, ‎părintele ‎A., ridicând ochii spre mine, ‎a întrerupt conversația și le-a zis celor ‎prezenți:‎

-‎        îl vedeți pe „ăsta”? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-l ‎primesc ‎aici, și eu nu-l ‎primesc – zise el, râzând batjocoritor.‎

Când era la mănăstirea Bistrița, m-am dus de la Govora pe jos, ‎cu același ‎gând ‎de a mă face ‎ucenicul lui. Dar părintele Arsenie m-a ‎întâmpinat cu atâta ostilitate ‎și ‎dispreț, încât m-am retras în ‎bisericuță, am intrat într-o strană în fața ‎icoanei ‎Mântuitorului ‎și am început să rostesc ‎rugăciunea lui Iisus cu inima ‎îndurerată și ‎zdrobită. La un moment dat, mi-a venit o umilință ‎atât de ‎profundă, ‎de nici nu ‎mai știu cum am ajuns în genunchi în fața icoanei Mântuitorului. ‎Mi se ‎părea că ‎Domnul ‎Iisus îmi spunea: „Nu te mâhni, Eu sunt cu tine, nu ‎te ‎voi ‎părăsi ‎niciodată”. Plângeam în hohote de atâta bucurie și mângâiere.‎

Când m-am dus la părintele Arsenie, pentru a-mi lua rămas bun, el a ‎observat ‎pe ‎chipul meu ‎o pace, o liniște, o siguranță și o lumină, ‎cu totul deosebite, ‎fiind ‎destul de respectuos. Acestea ‎sunt nedumeririle mele și, de aceea, zic că nu-‎l ‎cunosc[3]. – n.n.].

La ‎început ți se părea biciul lui Dumnezeu. Aspru la purtare

[deci… aspru cu alții. Sfinții Părinți erau asprii cu ei înșiși și blânzi cu ceilalți, fiindcă semănau cu Hristos Mat 11:29 Luați jugul meu preste voi și vă învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre; ‎– n.n.]‎,

aspru cu sine, aspru cu păcatul. ‎Dar dacă îi urmai sfatul si te pocăiai, atunci il vedeai cat e de bun. Pe noi, călugării mai ‎tineri, ii placea sa ne invete diverse lucruri, de la literatura si pictura, până la munca la ‎grajd. De multe ori glumea si radea cu noi si era foarte blând. Se inasprea doar in fata ‎păcatului. Lucra cu noi si nu cerea nimănui sa faca mai mult decât putea. Că manastirea ‎era atunci o ruina. Peste 200 de ani a fost ruina. Si am lucrat mult s-o refacem. Nu te ‎chema la munca, ci se apuca primul de treaba si toti il urmam. Erau mulți studenți. ‎Uneori, se batea cu zapada cu noi. Spunea ca e bine sa ne comportam cum ne e varsta, ca ‎avem timp sa devenim seriosi si sa uitam de joc.‎

-‎        Va amintiți vreun sfat pe care-l dadea mai des?‎

-‎        Părintele a văzut ca lumea il iubea si se temea ca unii pot cădea in idolatrie

[deci era conștient de ce producea prin metodele sfinției sale. De ce nu înceta atunci de la ele? Vădit este că îi conveneau, poate cu pretextul înșelător al misiunii pentru Hristos, deși aceasta este împotriva modului dumnezeiesc de a lucra 2Ti 2:5 Și de și se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege. desigur după legea cea atotliberă a smereniei ‎– n.n.]‎.

 Si le ‎spunea tuturor: „Voi veniți după cuvânt de folos si apoi asteptati sa va mantuiesc, dar eu ‎nu pot asta. Eu pot doar sa va trezesc din păcatele in care traiti

[mare mândrie. Cum poate vreun om să trezească din păcate pe vreun altul, de nu îi va cerceta harul Sfântului Duh dăruindu-le la amândoi duh de pocăință? ‎– n.n.]‎.

Pentru că viața asta e ‎scurtă, iar cealaltă e veșnica și n-aș vrea sa plângeți la ziua Judecații”. De aceea, ‎Părintele nu prea primea să i se sărute mâna

[mare greșeală. Sărutul mâini preotului este sărutarea mâinii lui Hristos. Preotul nu trebuie să se confunde pe sine cu preoția sau cu Hristos, ci să înțeleagă că nu i se sărută mâna lui ca persoană omenească, ci ca icoană a lui Dumnezeu – omul. Refuzul de a lăsa să-i fie mâna sărutată nu este smerenia preotului ci un semnal că în mintea sa se confundă cu Hristos, primind cinstea preoției spre sine însuși. Refuzând sărutul dreptei îl înjosește, de fapt, pe Mai Marele Preot Iisus Hristos, al cărui preoție o are în dar:

Conducătorul Serbiei după anul 1815, a fost regele Milos. Într-o ‎duminică, acesta a mers cu familia la Sfânta Liturghie, la ‎paraclisul castelului. În acea duminică n-a slujit preotul rânduit al ‎palatului, care era bătrân și bolnav, ci un preot hirotonit de ‎curând, în vârstă de 30 ani. Când a terminat Sfânta Liturghie, ‎preotul a împărțit anafura. Primul s-a apropiat regele, care era ‎înaintat în vârstă. Dându-i anafura, preotul și-a retras mâna ca să ‎nu i-o sărute regele. Atunci acesta l-a privit aspru și i-a zis: „Dă ‎mâna părinte și altădată să n-o mai tragi, pentru că nu sărut mâna, ‎ci preoția ta. Mă închin preoției lui Hristos, care este mai mare și ‎decât mine și decât tine”2.‎

Această întâmplare este adevărată și ne învață multe: în primul ‎rând cât de înaltă este slujirea preoțească, apoi câtă cinste și ‎respect se cuvin preoției, pentru că fără ea și fără preotul slujitor, ‎nu se poate săvârși nici o Taină.‎

Preotul nu are preoția lui personală, în sufletul și ființa lui, ci pe a ‎lui Hristos. Cu harul acesteia învață, slujește, păstorește poporul lui ‎Dumnezeu, tămăduiește și conduce „ca cel ce are stăpânire”[4]. ‎

 ‎– n.n.]‎.

Totuși, unora le permitea

[iată sfinția sa avea o nehotărâre în gesturi. Ba primea sărutarea mâinii, ba nu. Uite mâna – nu e mâna. Aceasta oare provenea de la nelămurirea sfinției sale în credință, sau din cauză că ar fi fost străvăzător? Dacă era străvăzător ar fi putut discerne gândurile celor ce îi sărutau mâna: pe cei ce îl cinsteau pe el ca pe omul Arsenie Boca i-ar fi oprit, iar pe cei ce cinsteau preoția lui Iisus Hristos în el i-ar fi primit. Ne-am fi bucurat cu toții de această gândire, care ar fi fost un mare semn de smerenie autentică și de adevărată lucrare lăuntrică echilibrată, deci de… sfințenie. Din păcate nu a fost așa ci… tocmai invers, căci iată ce zicea el însuși despre aceasta: ‎– n.n.]‎.

Si l-am întrebat ‎de ce pe unii din oamenii care vin la el ii lăsa să-i sărute mana. Mi-a zis: „Aceștia mă ‎vad pentru ultima oara”

[deci era tocmai o manifestare de falsă proorocire prin care dorea să demonstreze că este văzător cu duhul. Manifestându-se așa le inducea (cu o precizie matematică psihologică) nedumeriri ucenicilor obligându-i să-l întrebe. Avea astfel încă un prilej ca să-i uimească prin acest răspuns (ce sugera cu insistență că este prooroc), făcându-i mai dependenți de sfinția sa, ca față de un sfânt înainte-văzător al lui Dumnezeu. Avem de a face, așadar (din păcate și din nou), cu o grosolană manifestare de slavă deșartă ‎– n.n.]‎.

Erau din cei care se opuneau comunismului si care apoi au ‎murit in munți si in închisori

[este evident că nici un ucenic nu a stat să verifice dacă toți cei care i-au sărutat mâna erau condamnați ca de o mână otrăvită la moarte. Dacă moartea lor se petrecea doar în mintea și în credința în propria siguranță proorocească a Părintelui Arsenie Boca sau chiar avea loc în realitate. Dacă i-ar fi notat pe toți și i-ar fi urmărit în timp, precis s-ar fi dezvrăjit fiindcă ar fi observat și supraviețuirea lor, chiar și după ce făceau gestul fatal de a săruta mâna celui ce-i condamna la moarte. Ar fi fost șocați și ar fi înțeles că Părintele Arsenie Boca era purtat de un duh mincinos. Psihologic și nu cu multă inteligență este limpede de dedus logic că nici un ucenic (și așa selecționat după gradul de credulitate și entuziasmul că a fost primit în preajma unui sfânt – a cărui faimă se răspândea indirect și asupra lui ca a unui ucenic de sfânt hrănindu-i din slava deșartă a maestrului propria slavă deșartă, drogul cel mai tare și mai amețitor al minții), nu ar fi stat să memoreze care dintre închinători a sărutat mâna și care a murit. Astfel că lansând un astfel de zvon de înainte-vedere, duhul pitonicesc al Părintelui Arsenie Boca era sigur că va impresiona pe naivi, dar nu va putea fi depistat cu nici un chip ca mincinos ‎– n.n.]‎ .‎

Noi mărturii despre viata si faptele părintelui Arsenie Boca, povestite de-o credincioasa ‎din Sinea Veche, un sat din Tara Fagarasului

La vremea când era doar o copila, Lucia Chima se ghemuia in vârful patului, langa soba ‎încinsă si asculta, cu pisica in brațe, minunatele povești ale mamei, despre

[deja suntem introduși într-o atmosferă de basm, având ca făt-frumos pe… ‎– n.n.]‎

un călugăr ce ‎aparuse prin satele fagarasene, impresionând mulțimile cu vorba sa. Se auzise ca ar fi ‎moț, venit din Munții Apuseni. I se spunea, inca de atunci, „biciul lui Dumnezeu”… ‎Raspandita prin satele de la poalele Fagarasilor, vestea aduna mulțimi de oameni la ‎Manastirea Sambata, acolo unde predica acel tanar monah, ce parea sa deschidă cerurile. ‎Erau anii primejdiosi ai celui de-al doilea război mondial, iar lumea cauta cu înfrigurare ‎semne de sprijin din partea lui Dumnezeu

[deja se descrie foarte sugestiv starea căzută a celor ce mergeau la Părintele Arsenie Boca, căutarea de semne. De ce nu căutau pocăința? Războaiele de aceea sunt îngăduite de Dumnezeu nu ca oamenii să devină superstițioși, ci să se schimbe, căutându-și mântuirea ‎– n.n.]‎ ‎.

 După ce se intorceau de la mănăstire, țăranii ‎ povesteau, de-a dreptul cutremurați, cum le citise gândurile acel monah. Părintele ‎fascina mulțimile cu darul sau de-a sti totul despre fiecare credincios pe care ‎il privea in ‎ochi

[iată cele trei răutăți, prezente în toate descrierile ucenicilor, prin care Părintele Arsenie Boca s-a impus ca sfânt: hipnoza, senzațiile tari de falsă smerenie și ghicitul. Acestea toate sunt prezente și azi la mormântul sfinției sale, arătând că duhurile care l-au înșelat pe el și pe închinători în viață acționează și după moarte. În aceasta constă și marea primejdie de la Prislop: devierea de la schimbarea minții la aburirea minții, sau devierea de la pocăință la senzații tari, sau devierea de la năzuința în Cel minunat la năzuința în minuni, sau de la Calea mântuirii la pista falsă a spectacolului paranormal, sau de la Ortodoxie la New Age ‎– n.n.]‎ ‎.

In scurt timp, el ajunsese sa fie considerat un fel de „oracol divin”! Lucia Chima ‎povestește: „Pe vremea când eu inca nu ma născusem, un unchi al mamei lucra impreuna ‎cu o echipa de meseriași la restaurarea unor pari din asezamantul mănăstiresc. Intr-o ‎buna zi a mai fost adus inca un meșter, chiar de la noi din sat. Când bărbatul a intrat in ‎curtea mănăstirii, unde era dezordine ca intr-un șantier, s-a împiedicat de un capat de ‎buștean pe care l-a injurat napraznic. In aceeași zi, spre sfârșitul amiezii, părintele ‎Arsenie, abia intors de la Sibiu, se grabea sa ajunga la biserica pentru slujba vecerniei. El ‎s-a oprit langa acel străin, in curte, de fata cu unchiul mamei, si l-a apostrofat: «Mă, ‎Gheorghe, ce vină are lemnul ca tu te-ai împiedicat de el? Si sa nu mai înjuri in sfânta ‎mănăstire niciodată, ca sa nu te certe Dumnezeu in locul meu!»

[și noi care credeam că preotul vorbește în locul lui Dumnezeu. Iată că aici Dumnezeu îl înlocuiește pe Părintele Arsenie Boca ‎– n.n.]‎ ‎.

 Unchiul, impreuna cu ‎cei aflați in preajma, au impietrit, iar meșterul vinovat se uita la tânarul călugăr cu gura ‎cascată. Părintele nu avusese de unde sa afle nici intamplarea cu pricina, nici numele ‎bărbatului din Sinea, pe care il vedea pentru prima oara in viata

[ba da, avea cum să afle… de la draci. Observăm cum, pentru a pescui cât mai mulți la faima sa de prooroc, făcea ghicitul de față cu cât mai mulți, nu lua deoparte pe cel cu pricina pentru a nu se jena, cum ar fi făcut un Sfânt autentic dacă ar fi aflat acestea de la Dumnezeu. Ce diferență față de minunata delicatețe a lui Hristos care și când păcatul era cunoscut de toți, aducând vorba de păcătoșenia tuturor îi trezea spre smerenie, îngăduință și milă față de cel vinovat, iar apoi nici măcar nu făcea vreun reproș: Ioan 8:3 Și au adus la dânsul Cărturarii și Fariseii pre o muiere prinsă în preacurvie, și punîndu-o pre dânsa în mijloc, 4 Au zis lui: Învățătorule, pre această muiere o am prins așa de față preacurvind. 5 Iar în lege Moisi ne-a poruncit nouă: unele ca acestea să se ucidă cu pietre, dar tu ce zici? 6 Și aceasta ziceau, ispitindu-L pre el, ca să aibă ce cleveti împotriva lui. Iar Iisus jos plecându-se, scria cu degetul pre pământ. 7 Și neîncetând a’l întreba pre el, s’au ridicat și au zis lor: cela ce este fără de păcat între voi, acela întâiu să arunce piatra asupra ei. 8 Și iarăși plecându-se jos, au scris pre pământ. 9 Iar ei auzind și de știință mustrându-se, ieșeau unul după altul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei mai de jos; și au rămas Iisus singur și muierea în mijloc stând. 10 Și ridicându-se Iisus și nevăzând pre nimeni, fără numai pre muiere, i-au zis ei: muiere, unde îți sunt pârâșii tăi? Au nimeni pre tine nu te-a judecat a fi vinovată? 11 Iar ea a zis: nimeni, Doamne. Și au zis ei Iisus: nici eu nu te judec; du-te și de acum să nu mai păcătuiești.

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu a vrut să semene cu Hristos ci cu pârâșul: Apoc 12:10 Și am auzit glas mare în cer, zicând: acum s’a făcut mântuirea și puterea și împărăția Dumnezeului nostru, și puterea Hristosului lui; că s’a aruncat pârâtorul fraților noștri, cel ce pâra pre ei înaintea Dumnezeului nostru ziua și noaptea.

 ‎– n.n.]‎

De la astfel de fapte ‎modeste

[nu vedem însă în aceste fapte modestia. Oare unde s-a evaporat? ‎– n.n.]‎ ‎,

dar uimitoare, a inceput sa creasca legenda părintelui Boca!

[Doamne ce bine spus. Așa este Părintele Arsenie Boca o legendă de tip apusean numită „Sfântul Ardealului2Ti 4:3 Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, :4 Și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. – n.n.]‎ ‎.

Altadata, imi ‎povestea mama, o familie de creștini din Tohan s-a dus la Sambata pentru un maslu. Cu ‎aceeași ocazie, țăranii s-au plâns ca li se furaseră caii de curând. După ce i-a ascultat, ‎părintele a răspuns scurt: «Duceți-vă pana in Poiana Mărului la alde Ilie Tămădău, sa va ‎luați caii inapoi, dar sa-mi promiteti ca nu va luați la harță! Sa-l iertați pentru fapta rea, ‎ca sa va ierte si vouă Cel de Sus alte pacate.»

 [să vedem acum de unde știa Părintele Arsenie Boca acest mister. Ne gândim că fiind monah Ortodox a primit un dar profetic de la Hristos. Oare așa să fie? Iată un Sfânt autentic ce a trecut prin multe lucruri asemănătoare ca și sfinția sa:

Sfântul Nichita era frate trupesc al lui Nicon cel Mare. ‎Când acesta a devenit stareț în Pecerskaia, Nichita a început ‎să-l roage stăruitor:‎

-‎        ‎ Dă-mi, părinte, binecuvântarea să fac asceză ‎închis în chiliei

-‎        ‎ Fiul meu, i-a răspuns Sfântul Nicon, asta n-o ‎să-ți fie de folos. Nu poți încă, tânăr monah precum ești, să te ‎închizi într-o chilie mică și să te dedai rugăciunii. Această ‎lucrare nu e pe măsura ta. E mai cuminte să rămâi împreună ‎cu toți frații, să faci ascultare, să lucrezi cu grijă la slujirea ‎ta, să înfăptuiești toate cele bune și să fii sigur că n-o să ‎rămâi nerăsplătit. Nu ai văzut ce a pățit fratele nostru ‎Isaachie? A vrut să trăiască închis, a fost greu înșelat de către ‎diavoli și doar harul lui Dumnezeu și rugăciunile cuvioșilor ‎noștri părinți l-au salvat!‎

însă, cu toate străduințele cuviosului Nicon pentru a-1 ‎face să renunțe, Nichita a insistat:‎

-‎        ‎ Nicicând nu voi fi înșelat, părinte! Voi lupta ‎puternic împotriva uneltirilor diavolilor și-L voi ruga pe ‎Dumnezeu Cel iubitor de oameni să-mi dăruiască harul ‎facerii de minuni, precum lui Isaachie, care până acum a ‎făcut multe minuni.‎

Starețul i-a spus din nou:‎

-‎        ‎ Fiule, dorința ta îți depășește puterile și ‎ascunde slavă deșartă. Fii cu luare-aminte, nu cumva să cazi ‎înainte de a urca la înălțimile pe care le voiești. „ Cel căruia i ‎se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă“ (I Corinteni 10, ‎‎12), ne previne Sfântul Apostol Pavel. Eu îți recomand pentru ‎ultima oară să rămâi să te nevoiești împreună cu ceilalți frați, cu umilință și ascultare, ca să primești de la ‎Domnul coroana cea neofilită. Orice altceva faci va fi rodul ‎voii tale și de aceea va fi primejdios pentru sufletul tău. ‎Dumnezeu să te lumineze spre cele bune!‎

Nichita însă nu a vrut să asculte de sfaturile starețului, ‎pentru că nu putea să-și învingă dorința puternică de viață ‎ascetică închisă, care-i ardea sufletul. A dat astfel nefericitul ‎ascultare propriei sale voințe!‎

S-a închis în chilia lui, a încuiat ușa și a rămas singur, ‎rugându-se neîncetat. A cerut să i se aducă doar puțină ‎mâncare în fiecare zi.‎

Sfântul Nicon a văzut cu întristare și neliniște fapta ‎fratelui său. Aștepta cu frică pedeapsa neascultării lui care, ‎din nefericire, nu a întârziat deloc.‎

Doar la câteva zile după ce s-a închis, cuviosul Nichita ‎a auzit o voce lângă el. Ca și când ar fi fost cineva care se ‎ruga împreună cu el. în același timp a simțit cum chilia se ‎umple de o mireasmă dulce. Diavolul își întinsese deja cursa. ‎Și Nichita, ne având experiență, a căzut îndată în ea!‎

„înger trebuie să fie!“ s-a gândit și a simțit pielea cum ‎i se furnică. „Dacă nu ar fi fost înger, nu s-ar fi rugat ‎împreună cu mine. Nu ar fi răspândit mireasmă, căci diavolii ‎sunt urât mirositori. E clar că chilia mea s-a umplut de ‎mireasma Sfântului Duh!“.‎

Așa se gândea sărmanul și a început din nou să se ‎roage cu ardoare și lacrimi în ochi zicând:‎

-‎        ‎ Doamne, arată-Te, Te rog, ca să Te văd cu ochii

mei!‎

A auzit o voce care-i spune:‎

-‎        ‎ Nu trebuie să Mă arăt ție, pentru că ești încă tânăr. ‎Te vei mândri și vei cădea în amăgire!‎

-‎        ‎ Nu, Doamne, a răspuns plângând Nichita. Niciodată ‎nu mă voi amăgi, căci starețul meu m-a sfătuit cum să mă feresc de cursele Diavolului. Voi face orice vei ‎cere de la mine, Doamne!‎

Atunci, Diavolul cel viclean i-a zis:‎

—‎      ‎ Nichita, „ nu vei putea vedea fața Mea; căci nu ‎poate vedea omul fața Mea și să trăiască!“. Dar, iată! Iți trimit un ‎înger al Meu. Va sta împreună cu tine. Să faci orice-ți va ‎spune el!‎

în aceeași clipă a apărut în fața lui un diavol cu chip de ‎înger. Nichita, amăgit acum de-a binelea, a căzut la pământ și ‎i s-a închinat ca unui trimis al lui Dumnezeu! Și acela i-a zis:‎

-‎        ‎ Nichita, de acum înainte nu mai e nevoie ca tu să te ‎rogi! Mă voi ruga eu în locul tău. Tu să studiezi doar în cărți ‎și să le spui cuvinte de folos acelora pe care o să ți-i trimită ‎Dumnezeu. Vei deveni mare îndrumător de suflete și ‎mântuitor al oamenilor!‎

Normal că Nichita s-a supus orbește poruncilor ‎‎„îngerului”1. înrobit de-acum de stăpânul întunericului, a ‎încetat să se mai roage și s-a apucat cu mare râvnă să ‎studieze. îl vedea pe diavol cum stă încontinuu în poziție de ‎rugăciune și se bucura, crezând că-L imploră pe Dumnezeu ‎pentru mântuirea lui. După o vreme, el a ieșit din chilie și a ‎început să discute neîncetat cu oamenii pe care îi întâlnea ‎despre Scriptură, despre credință, despre folosul sufletului și ‎multe și multe alte teme. Nu a întârziat să dobândească faimă ‎de monah înainte-văzător și harismatic. Faima lui s-a ‎răspândit până departe și toți îl admirau pentru împlinirea ‎cuvintelor sale profetice.‎

Slava lui ajunsese la apogeu, când într-o zi i-a trimis ‎prințului Iziaslav următorul mesaj: „Astăzi a fost ucis la ‎Zabolț prințul regiunii Novgorod, Gleb Sviatoslavici. Trimite ‎repede pe fiul tău Sviatopolk să se urce pe tronul din ‎Novgorod11.‎

După câteva zile a sosit, într-adevăr, vestea uciderii ‎prințului Gleb. Sviatopolk, de asemenea, a apucat să se urce pe tronul său. De atunci, Nichita a devenit nemaipomenit ‎și respectat de către conducători, boieri și toată lumea pentru ‎puterea lui „profetică“.‎

Starețul Nicon însă era neîncrezător și aștepta ceva… A ‎constatat îndată că pe când Nichita cunoștea pe deasupra ‎aproape tot Vechiul Testament și îl folosea cu îndemânare ‎surprinzătoare în discuțiile lui, nu cunoștea, în schimb, deloc ‎Noul Testament. Nu îl studiase deloc și nu dorea nici sa intre ‎în vorbă despre el. Din comportamentul lui, părinții nu au ‎întârziat să fie încredințați că a fost amăgit de Diavol. Și nu ‎au vrut să îngăduie batjocorirea diavolească a fratelui lor.‎

Starețul Nicon a luat cu el câțiva frați – pe viitorul ‎stareț Ioan, pe Pimen postitorul, pe Isaia, pe viitorul episcop ‎de Rostov, pe Isaachie cel închis în peșteră, pe Agapie ‎tămăduitorul, pe Grigorie făcătorul de minuni și alții – și au ‎mers la chilia lui Nichita. Au deschis cu forța ușa încuiată. ‎Atunci, Nichita, sub influența vicleanului care stăpânea peste ‎el, a devenit foarte furios, fiară sălbatică și neîmblânzită. A ‎început să răcnească, să lovească, să amenințe, să urle ca o ‎fiară rănită, în timp ce câțiva frați îl țineau, iar starețul îi ‎citea exorcisme ca să scape de demonizare.‎

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu l-a izgonit în cele ‎din urmă pe vrăjmaș. Sărmanul frate și-a revenit și s-a ‎liniștit.‎

După acestea, frații l-au întrebat câteva lucruri din ‎Vechiul Testament. El însă nu-și amintea nimic. Și când i-au ‎spus că doar cu puțin înainte cunoștea pe dinafară Vechiul ‎Testament, mirat, se jura că nu l-a citit niciodată. După cum a ‎constatat peste puțin timp, uitase de tot nu numai ce învățase ‎în vreme ce îl stăpânea Demonul, ci chiar uitase să scrie și să ‎citească. Astfel, părinții au fost nevoiți să-l învețe de la ‎început cititul și scrisul, ca și când ar fi fost copil mic!‎‎

Când Nichita a înțeles ce i s-a întâmplat exact, a căzut ‎cu pocăință la picioarele cuviosului Nicon, rugându-l și pe ‎acesta, și pe Dumnezeu să-l ierte pentru neascultarea și ‎mândria lui, care l-au aruncat în mâinile Satanei. De atunci, ‎fericitul s-a predat cu zdrobire de inimă vieții obștești, ‎ascultării și tăierii voii proprii, plângând zi și noapte pentru ‎căderea lui. Și a arătat atâta râvnă, încât i-a întrecut în virtute ‎pe toți frații.‎

Domnul Cel iubitor de oameni, văzând pocăința adâncă ‎și umilința robului Său, a primit lacrimile sale ca pe sângele ‎martiric și l-a iertat pentru căderea lui, precum l-a iertat pe ‎Apostolul Petru care s-a lepădat de El de trei ori, dar după ‎aceea a plâns amarnic. Și precum Domnul l-a învrednicit pe ‎Petru, cu toate că s-a lepădat de El, să devină apostol și ‎păstor al oilor Sale, astfel Și-a arătat mila Lui și pocăitului ‎cuvios Nichita și 1-a făcut păstor și episcop al Novgorodului, ‎în anul 1096. în plus, l-a înzestrat și cu darul facerii de ‎minuni cu care a ajutat și a miluit turma sa. Multe minuni a ‎făcut ca episcop cuviosul Nichita, cu care a slăvit numele lui ‎Dumnezeu.‎

(Patericul Peșterilor din Kiev, p. 143 – 148)[5]

Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu s-a spovedit la starețul său Părintele Serafim Popescu, un duhovnic tare iscusit și mult folositor. L-ar fi putut scăpa, ca oarecând Sfântul Nicon cel Mare pe fratele său și poate azi, chiar am fi avut un Sfânt Cuvios Arsenie Boca. Ce ne-am fi dorit și noi aceasta ‎– n.n.]‎ ‎ „.‎

Asa a-nceput legenda părintelui Arsenie Boca, iar după mutarea sa la Manastirea ‎‎Prislop, fagarasenii, care il considerau inca de pe atunci ca un „bun” al lor, au mers după el pana in Tara Hațegului. Oamenii plecau in grupuri de cateva căruțe, cu merinde la ei, ‎din cele mai indepartate colturi ale Tarii Fagarasului, si se intorceau acasa peste 3-4 zile.

[Ar fi frumos dacă „poporul meu” ar avea sensul de neamul meu din care m-am născut. Însă Părintele era născut în Vața de Sus Hunedoara, la un județ distanță față de județul de pe atunci, Făgăraș. Nu poate fi vorba de neamul meu cel românesc, fiindcă nu zice „românii mei”. Sensul rămas este de cel al unui popor care îi aparținea. Dar aceasta indică o mândrie vădită tocmai de cei sunt pasionați de dragostea irațională față de Părintele Arsenie Boca. Citiți cu luare aminte: poporul lui Arsenie Boca! Proprietatea lui personală… Numai Dumnezeu numește în Sfânta Scriptură pe oamenii credincioși „poporul Meu”, cu sensul de a fi ai lui, iar nu cu sensul că se trage din ei. Evr 8:10 Că acesta e testamentul pe care îl voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în cugetul lor și în inima lor le voi scrie, și voi fi lor Dumnezeu și ei vor fi poporul Meu. Doar faraon mai îndrăznește să numească pe supușii lui ca fiind poporul lui, fiindcă faraon era considerat dumnezeu de către idolatri. Fac 41:39 Și a zis Faraon lui Iosif: de vreme ce Dumnezeu a arătat ție toate acestea, nu este om mai înțelept și mai priceput decât tine. 40 Tu vei fi mai mare preste casa mea, și de cuvântul tău va asculta tot poporul meu, numai scaunul voi avea eu mai presus decât tine.

Iată, așadar, și scopul proorociilor sfinției sale. Din poporul numit cu numele lui Hristos, adică creștin, să fie popor numit cu numele lui Arsenie. Aceasta înseamnă un neam, nu știm cum să-l numim… de arsenici, chiar din plămada lui dezbinat de neamul nostru românesc care are o alt fel de origine. Poporul Român s-a plămădit în Hristos și și-a închinat toată viața și istoria sa lui Hristos și nici unui altuia: Mat 23:8 Voi însă să nu vă numiți Rabi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați. 9 Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri. 10 Nici învățători să nu vă numiți, că Învățătorul vostru este unul: Hristos. 11 Și care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru..

Dar de aici se mai vede ceva: ideea sugerată de sfinția sa mai înainte: „Părintele a văzut ca lumea îl iubea si se temea ca unii pot cădea in idolatrie” este doar o smerenie arătată, iar nu adevărată, adică este o falsă smerenie sau smerenia lui antihrist, pe care o va arăta și acela când va dori să fie conducătorul popoarelor, dar se va preface că îi respinge, ca să fie rugat mai mult să îi ia în stăpânire. Iar asemănările, din păcate, nu se opresc aici, ci sunt și mai evidente în falsele minuni, de care și antihrist și sărmanul Părintele Arsenie Boca, prin înșelare, sunt plini:

Pentru că înfricoșate lucruri se lucrează în veacul de ‎apoi, că și Antihrist întru acel veac va să vie să-și lucreze ale lui înșelăciuni prin ascultătorii lui cei; înșelați de dânsul, căci atâta se luptă de mult diavolul ca să ducă preoți Creștini întru pierzare, în cât dacă i-ar fi prin putință și pre cei aleși sa îi amăgească, și să-i ducă cu ‎dânsul la muncile cele vecinice ‎). Că și pre Domnul l-au ‎ispitit prea vicleanul în pustie, neștiindu-l că este ‎Dumnezeu, și l-au suit în munte înalt, întru o clipeală de ‎vreme și i-a arătat toată lumea, și i-a zis: „mie îmi sunt ‎date toate acestea și cui voiesc le voi da, numai să te ‎închini, mie și ți le voi da ție“; că știa diavolul de venirea ‎lui Hristos, dar nu știa când; pentru aceasta ispitea pe ‎toți drepții. Că și Antihrist va să vie la sfârșitul veacului acestuia, cu chipul blând, și smerit și milostiv, și va petrece în pustie, în post și în rugăciuni, cu chipul numai, și morți va învia, și leproși va curăți, însă toate le va face cu năluciri. Pentru ca din pustie va veni și de ‎acolo se va umplea de toată puterea satanei, carele va ‎locui într’însul, precum zice sfântul Efrem Sirul ; atunci ‎se va dezlega satana din iad, și va locui într’însul.‎ […]

Să mai zicem acum și pentru picioarele chipului, care ‎l-a văzut Nabucodonosor în vis, și pentru cele zece ‎coarne ale acestei fiare: Acestea însemnează că, după ce ‎vor trece zece împărății ale Romanilor, să va naște ‎Antihrist, că el s’a văzut ca un corn mic în mijlocul ‎celor 10 coarne. Și va dezrădăcina trei împărați: pre a ‎Egiptului pre a Liviei și pre a Etiopiei; și el va împărați ‎la Evrei. Și va fi mare turburare în vremea lui, mari războaie, mari împerecheri și amestecări. Acesta va fi la început smerit, liniștit, iubit de toți, cucernic, pacinic, urător de nedreptate. Va fi defăimător de daruri, necinstitor de idoli, iubitor de scripturile Bisericești, de preoți cinstitor, rușinându-se de bătrâni, îmbrățișând pre tineri, îngretoșându-se de curvie, vrăjmășind celor împotrivitori, nici odată nu va jura, pre străini va iubi, pre săraci va ajuta, pre cei lipsiți va milui, pre văduve va ajuta, pre bolnavi căutând. Pe lângă acestea va face și minuni: pre cei leproși va curăți, pre cei bolnavi va tămădui și draci va scoate, va spune mai înainte cele viitoare, va spune cele ce s’au făcut întru depărtare, va învia morți, va lumina orbi și alte multe minuni va face, toate acestea cu năluciri drăcești. Iar unde va vedea doi oameni certându-se, el îi va face să se împace zicând: că Dumnezeu zice, să nu apună soarele întru mânia voastră, având vrajbă cu fratele tău. Și așa arătându-se întru toate dupre ale Domnului, până la o vreme. Bani nu va aduna, argintul nu-l va iubi, pentru avere nu se va îngriji; și toate acestea le va face ca să-l iubească oamenii, și să-l cinstească…‎

Și așa văzând oamenii, bunătățile cele desăvârșite ale ‎lui și puterea, se vor aduna toți să-l facă împărat; iar ‎mai mult neamul evreilor îl vor cere de împăratul lor; ‎zicând între dânșii; care să mai află altul ca acesta întru ‎aceste vremi? Oare se mai află alt sfânt astăzi ca ‎acesta? Deci să-l facem împărat; și să ne grăbim a-l ‎dobândi… Și așa, toți vor merge la dânsul, rugându-l și ‎zicându-i: „Noi toți pre tine te voim împărat și pre tine ‎te iubim, și ție ne supunem toți; și prin tine nădăjduim a ‎ne mântui, că numai tu ești drept pre pământ; pre tine ‎te-am cunoscut Sfânt în neamul nostru. Pre tine te-am găsit vrednic și bun, pentru aceasta ne rugăm ție, împărătește preste noi!… Iar el nu va voi să-i asculte, fățărnicindu-se, ca să-l roage mai mult… Așa după multă rugăminte, va primi ca să se facă împărat, și îndată se va înălța inima lui — după cum zice Sfântul ‎Ioan Evanghelistul la Apocalipsă: „Și s-au închinat ‎balaurului, care i-au dat stăpânire fiarei”.‎[6]

În textul de mai sus am subliniat asemănările prea evidente cu subiectul studiului nostru. Un om cu adevărat smerit s-ar fi jenat să spună chiar și numai o dată o astfel de frază pompoasă că are avea vreun popor, și în nici un caz nu s-ar fi emoționat de o astfel de fidelitate ci ar fi încercat să o elimine cu desăvârșire, îndreptându-i pe făgărășeni spre duhovnicii lor din țara Făgărașului, pentru a nu se chinui cu atâtea și atâtea drumuri spre un mit. Orice preot duhovnic poate îndemna la pocăință, dacă omul vrea cu sinceritate să se mântuiască, după cum și orice ghicitoare poate să-ți spună ce ai făcut și unde-ți sunt caii furați, dacă omul alege să-și piardă sufletul prin ghiciri. Cauza pentru care făgărășenii s-au făcut poporul lui Arsenie este marea amăgire: că poți beneficia de ghicitul în stil țigănesc, dar cu acoperirea că lucrezi duhovnicește ascultarea de un ieromonah cu faimă de sfânt (mai mare ca toți Sfinții). Cumplită capcană! Oameni care poate niciodată n-ar fi fost la o ghicitoare, crezând că merg la un duhovnic, neavând discernământ, s-au supus lucrării vrăjitorești celei mai rele, numită ghitie:

Ghicirea cu cărțile sfinte

Părintele Cleopa arată că ,,vrăjirea cu lucruri și cu cărți sfinte este al patrulea fel de vrăjitorie și se cheamă „ghitia”. Acești vrăjitori amestecă vrăjile lor cu rugăciuni, cu psalmi și cu alte cuvinte sfinte, adresate către Maica Domnului și către sfinți, ca să poată înșela mai ușor pe cei slabi în credință. Acest fel de vrăji îl obișnuiesc mai ales femeile cele rele, bătrânele și țigăncile, pentru a amăgi pe cei slabi la minte. lată ce zice despre acestea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Tu zici că bătrâna aceea este creștină și omul acela este ghicitor creștin și când descântă sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu și al sfinților; deci ce rău fac ei? La aceasta îți răspund că pentru aceasta se cuvine mai cu seamă să urăști pe femeia cea rea și pe acel rău fermecător și ghicitor (din cărți) 5 fiindcă folosesc spre ocară și necinste numele lui Dumnezeu. Creștini fiind, lucrează ca păgânii. Pentru că și diavolii, cu toate că numesc numele lui Dumnezeu, însă tot diavoli sunt. Unii, voind a se îndrepta, zic că este creștină femeia care a descântat și nimic alta nu zice, fără numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urăsc și mă întorc de la ea, că întrebuințează numele lui Dumnezeu spre ocară. Numindu-se pe dânsa creștină, se arată pe sine că lucrează cele ale păgânilor” (Hristoitia, op. cit p. 305-320). ,,Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii și a altor cărți sfinte, se opresc de împărtășanie până la 7 ani”, avertizează părintele,,,, pentru că Psaltirea este o carte sfântă cu multe proorocii în ea, însuflată de Duhul Sfânt și este pentru rugăciune, iar nu pentru ghicit și câștigat bani spre osândă. Același păcat fac și unii preoți care „deschid cartea cum se spune în popor, și cad sub grea osândă, atât ei, cât și cei care cer să le deschidă Sfânta Evanghelie”, încheie părintele Cleopa.[7]

‎‎ 2063. -Cei ce alcătuiesc descântecele lor, folosindu-se de psalmi, de ‎chemarea sfinților ‎mucenici, de ai Maicii Domnului, de cărți bisericești, de sfintele ‎icoane, de cheia bisericii, ‎iscodind semne prevestitoare ale viitorului, în caz de ‎proces, de căsătorii, de furturi, de pagube, ‎sau câștiguri sînt stăpâniți de duhul cel rău ‎pitonicesc (Fapte X, 16-34; XIX, 13-20), osândit de ‎Dumnezeu alături de toți ‎fermecătorii și exploatatorii de cele sfinte -Trebnic p. 516.‎,[8]

– n.n.]‎ ‎.‎

In 1949, după cea dintâi arestare a părintelui, s-a aratat primul mare semn dumnezeiesc. ‎Lumea vorbea ca intr-o noapte, cucernicul monah fusese scos din celula unde se afla in ‎arestul Securității de la Hațeg, de doi milițieni brutali. Amândoi il apucasera de subsuori, ‎luandu-l pe sus, in timp ce il insultau si il batjocoreau. Satrapii insisi au povestit peste ‎ani cum părintele, inca buimac de somn, le-a iertat nelegiuirea, dar atat mana dreapta a ‎unuia, cat si mana stanga a celuilalt, adica exact cele care l-au atins, s-au uscat in scurt ‎timp…‎

[ce diferență între Părintele Arsenie Boca și dulcele Iisus:

Ioan 18:10 Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o și a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus. 11 Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl? Mat 26:51 Și iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia și, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. 52 Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Luc 22:50 Și unul dintre ei a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea dreaptă.51 Dar Iisus, răspunzând, a zis: Lăsați, până aici. Și atingându-Se de urechea lui l-a vindecat – n.n.]

Cei doi au ramas infirmi pe viata si trăiesc pana in ziua de azi. De atunci, s-a spus ca ‎minunile părintelui Arsenie Boca se savarseau prin foc si cine indraznea sa il atinga cu ‎dușmănie va fi ars de para focului dumnezeiesc

[tot atâta diferență între bocinism și creștinism: Luc 9:52 Și a trimis vestitori înaintea Lui. Și ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni, ca să facă pregătiri pentru El. 53 Dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim. 54 Și văzând aceasta, ucenicii Iacov și Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut și Ilie? 55 Iar El, întorcându-Se, i-a certat și le-a zis: Nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. 56 Și s-au dus în alt sat. ‎– n.n.]‎ ‎!

Portret de sfânt

 […]

„L-am intalnit pe părintele Arsenie pentru prima oara in 1984, când am fost in pelerinaj ‎la biserica din satul Draganescu, in apropierea Bucurestiului, pe care o pictase. In anii ‎aceia, părintele era surghiunit, fusese îndepărtat de la Sambata, dar veștile despre el ‎mergeau din om in om. Acolo unde se afla ca isi face apariția părintele, se ducea si ‎lumea, grabnic. Unii au umblat după el o viata întreaga, fara sa apuce sa-l mai vada. Eu ‎am avut norocul

[ce bine că noi creștinii nu credem în noroc ‎– n.n.]‎ ‎

asta la 24 de ani. Era înainte de Sf. Paste, chiar in Miercurea Mare din ‎Saptamana Patimilor. N-am sa pot uita tot restul vieții mele acea intalnire! Când am ‎pasit in biserica, după un lung si obositor drum, lumea aștepta la rând, așezata pe cateva ‎șiruri. Părintele Arsenie vorbea cu glas tunător, de răsună tot naosul. Era inalt ca un brad ‎sau cel puțin asa mi s-a părut mie. Paloarea chipului parea sa il asemuie cu sfinții pictati ‎de el insusi in fresca

[din păcate s-a pictat pe sine în frescă nu numai cu paloarea, ci și cu asemănarea, în locul sfinților ‎– n.n.]‎ ‎.

Când m-a străfulgerat cu privirea, prima oara, dedeparte, am simtit ‎ca inmarmuresc. Deși albise deja, căci trecuse de 70 de ani, avea ochii fara varsta, ‎albaștri ca un cer senin de vara, incredibil de mari, asa cum mi-i inchipuisem pe sfinții ‎din evanghelii sau pe mucenicii martiri. Privirea aceea suprafireasca [noi zicem că mai corect ar fi numită subfirească, sau în afară de fire ‎– n.n.]‎ ‎iti străpungea ființa, pur si simplu. Te simțeai împietrit si parcă infricosat de păcatele pe care urma sa le mărturisești. [nicăieri în Sfânta Evanghelie sau în Sfânta Tradiție nu se spune că Mântuitorul proceda (cu ucenicii Săi sau oamenii păcătoși ce veneau la El) cu o asemenea lucrare: înmărmurire prin privire. El a restaurat firea și i-a redat valoarea ei delicată, respectând libertatea tuturor și întărind-o. Mântuitorul nu lucra prin impresionarea simțirii, ci prin înțelepțirea gândirii. Mântuitorul dădea curaj și se smerea întotdeauna punând accent pe frumusețea și credința celui ce se pocăiește, redându-i curajul, pacea, și astfel libertatea în Dumnezeu: Mat_9:3 Si văzând Iisus credința lor, au zis slăbănogului: îndrăznește fiule; iartă-ți-se ție păcatele tale. Mar_10:49 Și stând Iisus, au zis să’l cheme pre el. Și au chemat pre orbul, zicându-i lui: îndrăznește; scoală-te că te cheamă. Luc_8:48 Iar el i-au zis ei: îndrăznește fiică; credința ta te-a mântuit, mergi în pace. ‎– n.n.]‎ ‎Părintele vorbea rar si apasat. Dadea in vileag relele oamenilor, de fata cu toata lumea, ca sa se rușineze fiecare, ca la Judecata de Apoi. Unii isi pierdeau curajul, infricosati de ceea ce știau ca făcuseră, si ieșeau din rând, părăsind biserica inainte de a ajunge pana in fața părintelui. Acei «dezertori», cum îi numea el, nu puteau suporta sa fie țintuiți drept în inimă

[deci față de cei cu mintea întreagă, ce erau scârbiți de modul violent și necanonic de vădire a păcatelor se purta cu și mai mult dispreț, numindu-i dezertori. De la ce? De la credința în Părintele Arsenie Boca? Da, dezertori de la arsenism, care tocmai după aceste simptome se manifestă ca o nouă sectă, rigidă în jurul întemeietorului ei și învățăturilor lui, nemaipunând accent pe Domnul Hristos și Sfânta Biserică sobornicească.

4.‎      De vei porunci ceva fratelui tău cu smerenie și cu frica lui Dumnezeu să facă vreo treabă ‎oarecare, el se va supune cuvântului tău izvorât din smerenie și va face ceea ce îi vei zice ‎lui. Iar de-i vei porunci lui cu îndrăzneală, ca și cum l-ai stăpâni pe el, iar nu cu smerenie și ‎cu frica lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu care vede și cunoaște tainele inimilor, nu-i va da ‎îndemnare în inimă să te asculte și să facă cele ce îi poruncești lui cu stăpânire. De vreme ‎ce arătat este lucrul care se face pentru Dumnezeu, așijderea și lucrul care se face cu po‎runcă stăpânitoare. Căci lucrul care este al lui Dumnezeu este cu smerenie, cu rugăminte ‎și cu blândețe. Iar poruncirea cu stăpânire este plină de mânie, de mâhnire și de tulbura‎re, fiind lucrul vicleanului”.[9]22‎

De fapt, acesta este adevăratul motiv pentru care părăseau biserica (revoltați) oamenii cu gândire sănătoasă: ei veneau pentru un ieromonah Ortodox ca să îi îndrume la Hristos spre a se elibera de patimi și dădeau de un om care le forța mintea (prin ghicit și vădire publică paralizantă), ca să îl iubească pătimaș și să devină dependenți de sfinția sa. Dar sfinția sa își arăta, de fapt (prin vădirea altora), în mod vădit patima sa personală:

Nota 10‎         Pe vremea în care părintele Arsenie se afla prin apropiere de ‎București, ‎mai ‎mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, fiindcă ‎ar fi ‎‎“clarvăzător” și-mi ‎poate spune trecutul, prezentul și viitorul. Deja ‎aflasem ‎mai multe lucruri ciudate despre felul ‎de a fi al părintelui, iar insistențele ‎și ‎laudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, fraților, ‎dar ‎nu merg!”.’‎

La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, întrucât ‎știa bine că, ‎pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de ‎folos la ‎vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:‎

-‎        ‎„De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele pe ‎față?”.‎

Zâmbind, binevoitor, i-am zis:‎

-‎        ‎„Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur pe ‎față ‎înaintea lui ‎Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită și ‎sfințitoare. ‎Și oricum, lipsa de tact, ca ‎să nu zic grosolănia, nu are nimic ‎comun cu ‎duhovnicia reală. Apoi, părintele Arsenie nu are ce ‎să-mi spună în plus; ‎trecutul mi-l ‎știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-l vede ‎toată lumea, chiar ‎și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de ‎îndreptare; iar ‎viitorul, ‎nu-l știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul și ‎Milostivul Dumnezeu, Care ‎la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…‎

De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mi-e teamă că îi voi spune, între patru ‎ochi, ‎părintelui Arsenie, ‎cum, cu toate străduințele sale misionare și „vizionare”, ‎a început ‎să greșească de când nu mai ‎ascultă de nimeni; nici măcar de ‎Părintele Stăniloae, ‎pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar ‎cei ce nu se ‎sfătuiesc cad ca frunzele!”.‎[10] – n.n.].

Depun mărturie oricând: lumea se uita la părintele Arsenie ca la un apostol. Unii vorbeau in șoapta, numindu-l chiar așa –«sfântul»

[nu e de mirare că lumea îl numește așa, căci ea iubește pe cine se aseamănă ei și propovăduiește ca sfânt pe cine este pe gustul ei și îi apără poftele Ioan 15:19 Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său;

Un exemplu clasic de astfel de gusturi este și:

Simon Templar, un gentleman englez neînfricat, adorat de femei și temut de dușmani, datorită inițialelor numelui său „ST”, el este supranumit „Sfântul”. […]

Sfântul (titlu original în engleză: The Saint) este un serial TV produs din octombrie 1962 până în februarie 1969 de televiziunea britanică după scenariul lui Leslie Charteris. Rolul principal al detectivului „Simon Templar” este jucat de actorul Roger Moore. Serialul a fost transmis prin anii 1970 și pe posturile de televiziune din România[11].

Vă dați seama ce ar fi fost dacă Roger Moore ar fi practicat hinduismul, căpătând pe lângă impactul ce îl avea în admiratoare și un duh pitonicesc? Pe lângă privirile furnicătoare, dacă ar mai fi ghicit și trecutul, păcatele oamenilor și viitorul. Ce faimă de sfânt ar fi avut! ‎– n.n.]‎ ‎,

«apostolul»… Eu ‎însămi l-am considerat asa, deși ne certa amarnic pentru astfel de vorbe. «Nu ma faceți ‎apostol sau sfânt! Asemenea laude sunt trufie desarta si necuviința in fața lui Dumnezeu. ‎Credinciosul adevarat trebuie sa fie smerit. Nu exista om fără de pacate, în afară de ‎Mântuitorul nostru!

[ce diferență față de cum propovăduia Sfântul Apostol Pavel, îndemnând și pe ucenicul său episcop să gândească și să grăiască așa: 1Ti 1:15 Vrednic de credință și de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. ‎– n.n.]‎ ‎

Ceea ce aștept eu de la voi nu sunt laudele, ci pocăință, despărțirea ‎de năravurile pacatoase, faptele bune si ascultarea sfaturilor duhovnicești», încremeneam ‎cu totii, nevenindu-ne sa credem ca părintele ne «auzise» gândurile

[iată cum se smerea… ca să se mândrească mai deplin, să arate tuturor că le ghicește gândurile! ‎– n.n.]‎ ‎.

N-am cunoscut ‎niciodată in viață pe cineva aidoma lui, cu toate ca am trecut si pe la părintele Cleopa

[e adevărat. Părintele Cleopa nu căuta faima sa, nu vădea păcatele altora, nu ghicea trecutul și viitorul ,ci cu multă delicatețe în tărie, propovăduia pocăința după Sfinții Părinți, neabătându-se nici la dreapta, nici la stânga de la Sfânta Tradiție ‎– n.n.]‎ ‎,

si ‎pe la părintele Argatu, si pe la maica Veronica

[ce gusturi mai avea bietul închinător, pe la cine mergea. Dar e de mirare că nu i-a plăcut, deși maica Veronica avea același fel de lucrare cu a Părintelui Arsenie Boca. Probabil fiindcă era femeie și nu o putea fascina deplin și prin ochi pe biata Lucia Chima ‎– n.n.]‎

…” Dar experiența mistica trăită de Lucia ‎Chima in prezenta marelui duhovnic ortodox abia incepea!

„Biciul lui Dumnezeu „‎

„Stateam cuminte si așteptam sa-mi vina rândul. Părintele tuna si fulgera la creștini, iar ‎eu ma faceam tot mai mica, pe măsură ce ma apropiam de el. Cu epitrahilul tras peste un ‎halat, cu o căciulă pe cap si cu pantofii incaltati in galoși, părintele Arsenie catehiza,‎ predica, mustra si binecuvânta, dezvăluind păcatele fiecăruia, după măsură. Am fost ‎martora unor scene care m-au infricosat… Un barbat de vreo 50 de ani se arsese pe fata ‎cu azot si era desfigurat. Dar nu pentru asta venise la părintele, ci doar pentru a-i inmana ‎un modest pomelnic. Duhovnicul l-a străpuns cu privirea, după care l-am auzit spunând: ‎‎«De ce crezi tu, creștine, ca te-ai ars chiar pe față, ca sa fii respingător pentru toata ‎lumea?» Bărbatul amuțise. «Să-ți spun eu de ce… Ți-ai bătut joc de o fată in tinerețe, dar ‎nu ai luat-o de nevasta. A ramas singura, pana la varsta asta, si este si stearpa, pe ‎deasupra, fiindcă a avortat, ca sa evite rușinea unui copil fara tata, iar de atunci, n-a mai ‎putut ramane insarcinata. Ai păcătuit si tu, dar ai impins-o si pe ea spre pacat! Acum, ‎plătești cu suferința asta…». Omul isi plecase ochii in pamant si plangea înfundat, cu ‎pomelnicul uitat într-o mână

[sărmanul om mutilat și amărât, venise cu un modest pomelnic și s-a întâlnit cu o mândrie crudă publică, în loc de o mângâiere delicată spre pocăință să-i aline deznădejdea. Vai nouă că s-a uitat de către unii delicata Ortodoxie și au alungat de la ei cu ocară harul Sfântului Duh Mângâietorul! ‎– n.n.]‎ .

O femeie trecuta de 60 de ani, din Sambata de Jos, se ‎plangea ca fiul ei s-a apucat de băut si o bate cu lanțul de cate ori se îmbată. Părintele a ascultat-o, privind țintă în ochii săi

[pe toți îi hipnotizează ‎– n.n.]‎ ‎,

apoi l-am auzit cum ridica vocea: «Pe tine te bat de ‎fapt cele 22 de avorturi pe care le-ai făcut! Știi ce inseamna asta? Auzi acum: asta ‎înseamna tot atatea suflete care s-au dus pe lumea cealalta, fara a fi fost botezate, si nu ‎vor putea intra in Imparatia Cerurilor niciodată, din cauza ta! In schimb, tu ai strâns bani ‎si ti-ai făcut ditamai cavoul, de parca după moarte vei ramane acolo»

[unde este nuanțarea predată nouă de Domnul nostru Iisus Hristos: Mat 18:15 Și de’ți va greși ție fratele tău, mergi și’l mustră pre dânsul între tine și între el singur; deci de te va asculta, ai dobândit pre fratele tău.:16 Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă pre unul sau doi, că prin gura a două sau a trei mărturii să stea tot graiul.:17 Iar de nu’i va asculta pre ei, spune-l soborului; și de nu va asculta nici de sobor, să’ți fie ție ca un păgân, și vameș atenție soborului, sinodului iar nu public la tot poporul. Numai când cel ce păcătuiește o face public, fiind preot, smintind pe mulți și aducând pată asupra preoției în general, Sfântul Apostol Pavel sfătuiește a fi mustrat de față cu toți. Aceasta pentru a se vedea că nu preoția este vinovată și părtașă la relele făcute, ci numai preotul căzut și pentru a opri pe ceilalți preoți de frica rușinii de la a păcătui. Dar și aceasta se face numai după o cercetare cu martori, pentru a se vedea dacă păcatul este cunoscut public, pentru a nu se vădi păcatul tainic spre smintirea multora. Este evident că păcatul cunoscut doar prin harul proorocesc (pe care îl aveau apostolii și ucenicii apostolilor), i se descoperea penitentului doar în anumite situații, cu mult discernământ (fiindcă mărturisirea păcatului înseamnă ca tu, de bună voie să îl spui, nu să fii întrebat de el. Este spovedanie și nu interviu) și, evident, doar în cadrul delicat și de taină al sfintei spovedanii, iar nu silit a-l recunoaște ca la demascările din închisorile comuniste: 1Ti 5:19 Pâră împotriva preotului să nu primești, fără numai de la doi sau trei martori.:20 Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de față cu toți, ca și ceilalți să aibă teamă. Este vorba de obiceiul păstrat în Sfintele Canoane de a se caterisi public un preot numindu-l nevrednic este, iar nu a-i arăta cu degetul păcatele în fața norodului:

  1. Caterisirea definitivă se oficiază de episcop în chipul următor: “După ce s-a citit ‎în public sentința dată de tribunalul spiritual, arhiereul care o execută, dezbracă ‎pe cel condamnat, de felonul și epitrahilul, cu care era îmbrăcat zicînd: Tu, care ‎astăzi pentru ultima oară, te numești preot al Dumnezeului ceresc, de aici înainte ‎vei fi despoiat de darul preoției, pe care l-ai avut pînă acum și pierzi darul preoțesc, cu care te-ai împodobit și bucurat pînă acum în societatea omenească…”. ‎După aceea strigă: “Nevrednic este!” apoi îi tunde cu foarfecă barba în partea ‎dreaptă și’ stingă, precum și părul din cap în trei locuri zicînd: “Nevrednic este!”. ‎‎-(Milaș, Canoanele Voi. I, part. II, p. 377)[12].‎

– n.n.]

 ‎… O alta femeie, din ‎Gura-Hont, venise pentru o slujba de pomenire, fiindcă îi murise băiatul in armata, cu ‎numai două săptămâni in urmă. Părintele a dojenit-o parca mai blând: «Amintește-ți ‎păcatele tinereții tale si sa-I mulțumești lui Dumnezeu ca ti-au mai ramas inca patru ‎copii in viata, alaturi de tine, cu care te vei ajuta la batranete. Nimic nu se petrece la ‎întâmplare, cum crede omul. Răul se abate asupra noastra după măsură faptelor ‎savarsite. Ce ramane neplatit pe lumea asta, plătim pe lumea cealalta . ». Apoi s-a ‎adresat tuturor celorlalți, care așteptau in biserica, ridicând vocea: «Rugati-va la ‎Dumnezeu sa va pedepsească in aceasta viata pentru faptele nespovedite de voi sau ‎nedezlegate de duhovnicii voștri, căci in viata de apoi amarnice sunt pedepsele Celui de ‎Sus!». Parca ne-a trecut un fior pe șira spinării si s-a auzit, asa ca un murmur, printre ‎oamenii ce se aflau in biserica… Ne înfricoșaserăm toti. Atunci am inteles mai bine ca niciodată, de ce i se spunea părintelui «Biciul lui Dumnezeu»

[cediferență față de Domnul nostru Iisus Hristos: Luc 12:32 Nu te teme turmă mică; că bine au voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăția. ‎– n.n.]‎ ‎,

cum imi povestise mama ‎in copilărie.

„Turma fiilor duhovnicești

Când a ajuns inaintea părintelui Arsenie, Lucia Chima a înmărmurit, cuprinsa de ‎muțenie. Isi amintește si acum, de parca s-ar fi intamplat ieri. Tânăra, pe atunci, femeie, ‎venise la părinte sa-i mărturisească dorința de a avea un copil, deși medicii ii spuseseră ‎sa isi ia gândul de la asa ceva, fiindcă suferea de o boala. Abia se căsătorise si ținea ‎foarte mult să devină mamă. înainte de-a apuca sa deschidă gura, părintele Arsenie a ‎intrebat-o: «De ce te-ai dus la doi doctori?». „Deși fusesem martora la scenele petrecute ‎inaintea mea cu alți creștini, parca tot nu-mi venea să cred!”, spune Lucia Chima. ‎‎”Făcusem exact asa cum spunea.” Părintele a continuat blând: «Tine-te de un singur ‎doctor, primul, ăsta e mai bun, și nu mai lua atâtea medicamente. Mergi doar la băi ‎termale. Tu ai avut o raceală la șapte ani, dar o să treacă totul. De-abia te-ai cununat, asa ‎că fii încrezatoare. Peste patru sau cinci ani ai să naști o fetiță blondă, de toată ‎frumusețea, care iti va aduce multe bucurii in viata. Acum, da-mi plicul din geanta. ‎Numai banii astia ii primesc pe ziua de azi, pentru pomelnicul pe care mi l-ai adus de la ‎consăteanca ta, fiindcă sunt trimiși cu mare credința si nefericire». „In acea clipa am ‎inceput sa plâng. Tremuram din tot trupul.

[este o reacție vizibilă, deci convingătoare, prezentă și azi la unii din cei ce merg la mormântul de la Prislop, prin care ei se conving că este vorba de sfințenie. Din păcate nu toate lacrimile sunt sfinte. Acolo fiind foarte puternic duhul slavei deșarte (ce se maschează în Ortodoxie și mimează pocăința), lacrimile provin din această sursă, ca să convingă pe închinători că au de a face cu un loc ce iradiază umilința. Vedem că nu au fost generate de vreun gând smerit de umilință în care omul își descoperă cu durere propria păcătoșenie, ci de dovada ghicitorească a falsei sfințenii prorocești mincinoase, pe care biata fată o căuta cu atâta aviditate și de care era impresionată la toți cei dinaintea ei. Din slava deșartă a falsului prooroc ce se poate naște altceva decât slavă deșartă a ucenicului, dusă până la lacrimi? De la Sfinții Părinți înțelegem că numai lacrimile din dragostea lui Dumnezeu, din frica lui ‎Dumnezeu, din frica de moarte sau de muncile iadului il curata, il ‎lumineaza, il apropie de Dumnezeu. Celelalte sunt sau firesti sau ‎lacrimi rele si osanditoare.‎

DESPRE FELUL LACRIMILOR

Diavolul se amesteca in toata fapta buna. Ai vazut buruiana aceea numita hamei? Ea se prinde de orice gaseste in cale : de gard, de stalp, de poarta, de copac, de par. Numai vezi ca se ridica. Asa face si diavolul cu toata fapta buna. Se incolaceste in jurul ei pentru a o face zadarnica, sa nu mai fie buna.

Cat de mare este darul lacrimilor ! Dar si aici diavolul aduce ispita. Si in felurile lacrimilor se baga vrajmasul, ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, sa nu fie primita la Dumnezeu.

Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au – spune Sfantul Grigorie de Nazianz – incat,izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul. El zice : ” Stiu si al cincilea botez, care se naste din lacrimi, din pocainta cu lacrimi, si atata putere are botezul acela, incat este mai mare decat cel dintai. Pentru ca Botezul cel dintai ne sterge pacatele, dar nu ne da putere de a nu mai pacatui.

Daca am vrea noi se poate, dar vointa omului este lasata libera dupa Botez sa aleaga : sa pacatuiasca sau nu. Iar lacrimile de dupa Botez sterg si pacatele pe care le facem. Lacrimile de umilinta sunt mai bune decat Botezul, pentru ca sterg toate pacatele care s-au facut de la Botez pana atunci si te lasa curat.

Sunt mai multe feluri de lacrimi. Daca ai lacrimi. sa iei aminte care sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.

Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului – ori de mananca, ori de nu mananca -, daca plange, el este satul. Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu.

Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel : Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !

Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, dar acestea usuca pe om,. Lacrimile care se nasc din frica lui Dumnezeu nu ingrasa, ci usuca pe om. Deci lacrimile cele mai bune sunt lacrimile care vin din dragostea de Dumnezeu.

Omul plange si tot slabeste pentru ca lacrimile de acest fel se nasc din frica. El se teme de muncile iadului, se teme de Dumnezeu si din aceasta cauza plange mereu, si se usuca trupul lui chiar daca ar manca sau n-ar manca, de ar dormi sau de n-ar dormi. Aceste lacrimi au putere sa usuce firea omeneasca, din cauza scarbei pentru pacat, cum se usuca lemnul la foc.

Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica mortii si din frica judecatii. Cugetand omul cum va fi la moarte, cum are sa se chinuiasca, cat de greu are sa se desparta de trup, cat de greu va fi in ziua judecatii, cand va sta in fata a milioane de ingeri sa primeasca raspunsul hotararii, unde sa mearga, la bine ori la rau si, Doamne fereste, sa primeasca osanda vesnica. Deci si aceste lacrimi sunt bune.

Mai sunt lacrimi mijlocii, adica firesti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi ca mama plange dupa copil, copilul plange dupa mama, tata plange dupa baieti; sau plange unul dupa prietenul lui, ori plange sotia dupa sot. Lacrimi firesti sunt si cele din boala, din suferinta si din tristete.

Sunt si lacrimi care se nasc din slava desarta. Acestea sunt lacrimi rele.

Unul are darul umilintei, dar plange pentru ca-i place sa-l vada altul. Mai bine n-ar mai plange, ca satana i-a furat aceste lacrimi.

Este bine ca omul sa ascunda darul umilintei, daca-l are de la Dumnezeu. Dar si diavolul pune pe om sa planga, cand il vad altii. Daca nu poti opri aceste lacrimi, nu esti vinovat.

Daca omul plange cu scop sa-l vada cineva sau ii place sa stie cineva ca-i plangaret, aceste lacrimi sunt din slava desarta si sunt rele si chiar pagubitoare.

Mai sunt lacrimi venite din manie. Ai vazut om, cand nu se poate razbuna pe altul, plange de ciuda. Atata ii este de necaz, ca nu poate sa se razbune pe celalalt, si plange de amaraciune. Acestea sunt si mai rele ca cele din slava desarta. Acestea sunt lacrimi ucigase si rele,pentru ca el plange si inima-i stoarsa de satana, incat izvoraste lacrimi de ura. Acestea sunt lacrimi foarte grele, foarte pacatoase, satanicesti.

Altul plange din dezmierdare. A avut prietenie cu o femeie sau cu altcineva si, cand isi aduce aminte de dansa, plange. Acestea sunt aduse de dracul desfranarii.

Mai sunt lacrimi rele, care se nasc din pagube. A pierdut omul bani sau casa; i-a luat pamantul si plange dupa avere. Aceste lacrimi sunt tot de la vrajmasul, pentru ca omul crede ca Dumnezeu nu are sa aiba grija de el.

Deci, iata de cate feluri sunt lacrimile si nu toate sunt bune. Numai lacrimile din dragostea lui Dumnezeu, din frica lui Dumnezeu, din frica de moarte sau de muncile iadului il curata, il lumineaza, il apropie de Dumnezeu. Celelalte sunt sau firesti sau lacrimi rele si osanditoare.

Sfantul Dionisie Areopagitul spune ca raul adus de satana in aceasta consta : in pofta fara de minte, manie fara judecata si inchipuire sau nalucire pripita. Ai vazut care-i raul din satana si din toate slugile lui ? Pofta fara de minte, ca au poftit sa fie asemenea lui Dumnezeu; manie fara de judecata, caci se pornesc fara ratiune sa omoare pe oricine, sa se razbune, sa faca rau oricarei zidiri a lui Dumnezeu si nalucire pripita ca isi inchipuiesc sa fie intocmai cu Dumnezeu, uitand ca sunt facuti de Dumnezeu.

Daca ai lua de la diavoli aceste trei patimi, ei s-ar face inapoi ingeri. dar aceste rtei rautati ii fac pe ei draci. iar, daca ai scoate din firea lor acestea, ei ar ramane curati ca ingerii, cum au fost intai[13].

– n.n.]‎ ‎

Intr-adevar, aveam la mine un plic cu o hârtie ‎de 100 de lei si un pomelnic,‎ de la Nastuca Mușina, o fata foarte amarata de la noi din sat. Era handicapata, vorbea ‎gangav, se cocoșase si parea imbatranita inainte de vreme, de aceea noi ii si spuneam ‎‎«Tuca Babii». Traia de pe o zi pe alta, mai mult din mila celorlalți. Când a auzit ca plec ‎in pelerinaj sa-l intalnesc pe părintele Arsenie Boca, mi-a dat ultimii bani pe care ii mai ‎avea in casa si mi-a dictat un pomelnic cu toti morții ei dragi, pe care si-i mai amintea. ‎Eu am insistat sa-si păstreze banii, spunandu-i ca îi voi plăti eu pomelnicul, însă ea nu a ‎vrut in ruptul capului. După ce am ajuns la părintele Arsenie si m-am așezat la rând în ‎biserică, am observat ca el îi mustra pe cei ce încercau sa il plateasca, fie si sub forma de ‎danii. Le spunea: «Dați la sărăci, nu mie!». Atunci m-am simtit rușinată si am ascuns ‎plicul in geanta. Ma hotarasem sa il rog pe părintele sa primească pomelnicul fara să mai ‎pomenesc ceva de bani. Când am auzit că-mi cere plicul, am înghetat

[să nu credeți cumva că a înghețat fiindcă s-a gândit că Părintele este iubitor de avuții, faptul că cei dinainte au fost refuzați erau o dovadă puternică pentru ea că nu este așa, ci tot din paralizie la o falsă proorocie ‎– n.n.]‎

îmi dădeam ‎seama ca el știa, pur si simplu, totul

[vedeți cum îl priveau ucenicii, ca pe un atotștiutor. În Sfânta Biserică Ortodoxă noi credem că numai Dumnezeu este atotștiutor, și Maica Domnului prin El, restul știu ceea ce și doar când Dumnezeu le descoperă ‎– n.n.]‎ ‎!

Dar părintele a adaugat: «Ăștia sunt banii văduvei ‎sarace din Scriptură! Suta asta de lei este mai prețioasa decât un munte de aur. Așa se ‎dovedește credința

[vom vedea puțin mai jos ce credință laudă Părintele Arsenie Boca. Nu credința văduvei care o lăuda Hristos în Sfânta Evanghelie Mar 12:44 Că toți din prisosința lor au aruncat, iar aceasta din lipsa sa, toate câte a avut a aruncat, toată avuția sa. Am fi fost și noi încântați de un cuvânt smerit al Părintelui Arsenie Boca, asemănător cu al lui Hristos, și am fi avut nădejde de pocăința sfinției sale. Din păcate vom vedea puțin mai jos rostul acestei laude a credinței dovedite a sărmanei handicapate ‎– n.n.]‎‎!

Du-te si spune-i că pe lumea asta este cea mai amărâtă ființă, fiindcă ‎o mai așteaptă si alte nenorociri [în loc să o mângâie în starea deznădăjduită în care era o îngrozește, scăzându-i credința în Dumnezeu și punând-o într-o tensiune lăuntrică ce atrage ispita. Practic îi transmite o sugestie puternică de la distanță prin cuvântul însămânțat pe o credință superstițioasă, care, după cum vom vedea, îl idolatriza pe Părintele Arsenie Boca ‎– n.n.]‎ ‎, dar pe lumea cealalta îi promit ca va fi desfatata de ‎fericire. [iată că se pune pe sine ca un drept și infailibil judecător, când Însuși Dreptul Judecător, Cel ce toate le știe, mai înainte de a se gândi, abordează cu smerenie această problemă: Mat 20:23 Și au grăit lor: paharul meu cu adevărat veți bea, și cu botezul cu care eu mă botez, vă veți boteza; dar a ședea de-a dreapta mea și de-a stânga mea, nu este al meu a da, ci celor ce s’au gătit de la Tatăl meu. Așadar Mântuitorul spune că nu este al Lui a da, iar Părintele Arsenie Boca promite că va fi desfătată de fericire. Dar nu numai atât. Fericirea cea uimitoare și desfătată a handicapatei nu este că va fi cu Hristos ci că… ‎– n.n.]‎ ‎. Acolo se va intalni cu mine, după cum tânjește astazi! [iată ce credință laudă Părintele Arsenie Boca, cea care tânjește nu după Hristos ci după sfinția sa. Așadar pomelnicul cu banii nu l-a primit din iubire de avuții ci din… iubire de laudă de sine ‎– n.n.]‎ ‎»”.‎

Lucia Chima s-a intors la Sinea Noua copleșita de aceasta prima intalnire cu părintele ‎Arsenie Boca. „Parca eram fermecata. Timpul trecea, dar eu nu ma puteam desface de ‎amintirea lui.”

[ce autentic descriu stările lui ucenicii și mai ales ucenițele: fermecate, nedesprinse de amintirea lui. Dar cugetarea la moarte și la dulcele Iisus unde este? Acestea sunt roadele lucrării Părintelui Arsenie Boca, vizibile la toți și mai ales la toate. Unde este pocăința ca să dobândească Împărăția Cerurilor? Mat 4:17 De atunci au început Iisus a propovădui și a zice: pocăiți-vă, că s’a apropiat împărăția cerurilor. ‎– n.n.]‎ ‎

Peste trei ani, avea sa faca un nou pelerinaj, reintalnindu-se cu marele ‎duhovnic. Semnele prorocirilor sale se implinisera. „Tuca Babii” fusese omorata de un ‎hot, intr-o noapte, iar Lucia Chima născuse o fetita blonda, frumoasa ca un inger.

[În această dovadă adusă de ucenici în favoarea credibilității proorociilor Părintelui Arsenie Boca remarcăm tocmai o demonstrație că sunt demonice și nu se împlinesc, neavând caracterul deplin al celor dumnezeiești. Din proorocirile sfinției sale au fost duse la capăt, dar nu deplin, doar cele pe care le pot influența dracii:

  1. Diavolii știu numele tuturor celor ce merg la ghicitori și vrăjitori, știu trecutul tuturor, deci le pot spune și Părintelui Arsenie Boca, pentru a-l încredința că lucrează cu Sfântul Duh și a forța mintea celor ce-l urmează să creadă că este Sfânt.
  2. Ei pot trimite hoți să omoare ca să se împlinească proorociile lor, la cei care îngăduie Dumnezeu din cauza credinței lor greșite (care fac dintr-un om idol). Cu toate acestea observăm că biata femeie ce relatează aceste fapte este atât de pătrunsă de ideea că este uceniță de prooroc, încât în favoarea ei răstălmăcește faptele, pentru a se potrivi. Fiindcă deși Părintele a spus „nenorociri” s-a petrecut numai una. Nenorocirile pot fi orice – ocări, sărăcie, boală, incendii, cutremur, inundații – de nenorociri nimeni nu este scutit pe pământ, așadar cu acest nume generic se poate prooroci la oricine, ba chiar i se și pot induce psihologic, scăzându-i nădejdea în Dumnezeu: Pil 10:24 De ceea ce se teme cel nelegiuit nu scapă, iar cererea celor drepți (Dumnezeu) o împlinește.. Dacă Părintele ar fi avut măcar o înainte-vedere nu ar fi spus nenorociri, la modul general, ci ar fi zis va muri ucisă, sau măcar că o așteaptă o nenorocire, insistând să se pregătească pentru plecarea la Dumnezeu, fiindcă proorocirile dumnezeiești nu au caracter spectaculos, nu sunt demonstrative, ci preîntâmpină o situație ca să învețe pe om ceva duhovnicesc și/sau să îl îndemne la pocăință. Că dracii, pentru a ispiti un om, pot omorî pe alții, ne învață chiar Sfânta Scriptură, cu atât mai mult caută să omoare oameni pentru a amăgi o țară întreagă: Iov 1:6 Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfățișat înaintea Domnului și Satan a venit și el printre ei. 7 Atunci Domnul a zis către Satan: „De unde vii?” Iar Satan a răspuns Domnului și a zis: „Am dat târcoale pe pământ și m-am plimbat în sus și în jos”. 8 Și Domnul a zis către Satan: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană și drept și temător de Dumnezeu și care să se ferească de ce este rău?” 9 Dar Satan a răspuns Domnului și a zis: „Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu? 10 N-ai făcut Tu gard în jurul lui și în jurul casei lui și în jurul a tot ce este al lui, în toate părțile și ai binecuvântat lucrul mâinilor lui și turmele lui au umplut pământul? 11 Dar ia întinde mâna Ta și atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față!” 12 Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. Și Satan a pierit din fața lui Dumnezeu. 13 Și într-o zi, când feciorii și fetele lui Iov mâncau și beau vin în casa fratelui lor mai mare, 14 A sosit un vestitor la Iov și i-a spus: „Boii erau la arătură și pășteau pe lângă ei; 15 Atunci Sabeenii au năvălit asupra lor, au pus mâna pe vite, și pe robi i-au trecut prin ascuțișul sabiei. Și am scăpat numai eu singur și am venit să-ți dau de veste!” 16 Nu a sfârșit vorba bine și altul a sosit și a spus: „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer și a ars oile tale și pe robii tăi și i-a mistuit. Și am scăpat numai eu singur și am venit să-ți dau de veste!” 17 Nu a sfârșit vorba bine și altul a sosit și a spus: „Caldeii, împărțiți în trei cete, au dat năvală peste cămilele tale și le-au ridicat și pe robi i-au trecut prin ascuțișul sabiei. Și am scăpat numai eu singur și am venit să-ți dau de veste!” 18 Nu sfârșise vorba bine și altul a sosit și a spus: „Feciorii tăi și fetele tale mâncau și beau vin în casa fratelui lor mai mare, 19 Și iată că un vânt puternic s-a stârnit dinspre pustiu și a izbit în cele patru colțuri ale casei și casa s-a prăbușit peste tineri și ei au murit. Și am scăpat numai eu singur și am venit să-ți dau de veste”. 20 Atunci Iov s-a sculat și-a sfâșiat veșmântul, s-a ras pe cap și, căzând la pământ, s-a închinat, 21 Și a rostit: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”.
  3. Diavolii cunosc genetică și o propovăduiesc și prin cărți ca să răsucească mintea omului de la nădejdea în Dumnezeu la îngâmfarea cunoașterii științifice, amestecând cunoașterea trupească și în căutarea mântuirii sufletului, arătându-o ca pe o cunoaștere antropologică strict necesară pentru veșnicie. Ei doresc ca omul să fie derutat și să caute pe alte piste ce să facă pentru a se mântui și măcar așa să devină dependent de ideile lumești, nescăpând de cursa confuziei panteismului, esența păgânismului, în care materia este privită ca un alt dumnezeu. Ei pot modifica și analizele genetice (ca să convingă pe om să avorteze, cum este în cazul amniocentezei), având acces și asupra electronicii când necredința celui ce se supune acestei cunoașteri le face cale liberă la a-l ispiti, îndreptățindu-i să pună stăpânire pe mintea lui și să-i conducă viața (fiindcă omul superstițios se lasă condus). Și oamenii cu mici cunoștințe genetice care studiază cariotipurile[14] pot ști cum vor fi urmașii, cu atât mai mult dracii (acești doctori otrăvitori de mare performanță și iscusiți în vicleșug, care stau la granița psihofizică a omului pentru a-l studia, pentru a-i afla slăbiciunile și gândurile, și pentru a pune stăpânire pe el) pot cunoaște din părinți că un copil va fi blond și pot dirija semințele ca să iasă o fetiță, dacă Dumnezeu îngăduie aceasta (deoarece credința superstițioasă a părinților le face calea liberă – le dă dreptul asupra lor să-i ispitească pentru că diavolul pentru a lucra rațional în inimă, în trup și în întreaga fire, atunci când mintea făcută stăpână a acestora, pentru a semăna cu Dumnezeu, se învoiește cu el primind o minciună sau o mentalitate mincinoasă însămânțată de el drept adevăr – necrezând lămurit în Ortodoxie). Și oamenii pot face aceasta prin însămânțarea in-vitro și prin bio-inginerie, cu cât mai mult dracii, duhuri nevăzute și străbătătoare prin materie care păstrează în ei rămășițele puterilor îngerești. Spunând aceasta: Deut 13:1 Pedeapsa proorocilor mincinoși. „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, 2 Și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: Să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora, 3 Să nu asculți cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispitește Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră și din tot sufletul vostru. 4 Domnului Dumnezeului vostru să-I urmați și de El să vă temeți; să păziți poruncile Lui și glasul Lui să-l ascultați; Lui să-I slujiți și de El să vă lipiți. Dumnezeu – Cuvântul ne învață că proorocii mincinoși pot face orice semn sau minune, discernământul nostru constând nu în aflarea mărimii semnului sau a minunii, ci în cercetarea învățăturilor ce le însoțesc. Dacă sunt Ortodoxe, sunt de la Dumnezeu, atunci noi putem crede că cel care le face este proorocul Lui. Dacă ne îndeamnă să mergem după alți dumnezei, adică să avem credințe greșite în Dumnezeu, sau să ne abatem de la poruncile Lui, deci de la Sfintele Canoane, cum face Părintele Arsenie Boca, să ne dăm seama că ele sunt proorocii/semne/minuni mincinoase. De aceea, vă rugăm, studiați învățăturile lui în paralel cu ale Sfinților Părinți, pentru ca văzând îngrozitoarele diferențe să vă distanțați de duhul lucrării de la Prislop și să-l ajutați pe Părintele Arsenie Boca, rugându-vă pentru iertarea marii lui amăgiri și încetarea amăgirii atâtor oameni necăjiți. Dar totuși, deși Dumnezeu putea să îngăduie să se împlinească până la capăt proorocia (pentru a ne cerceta dacă iubim cu adevărat Ortodoxia și pe Hristos, mai mult decât orice și pe oricine, indiferent de semne și proorocii), nu a făcut așa, pentru că Îi este milă de neputințele voinței noastre, de întunericul rațiunii noastre și de nelămurirea credinței noastre. El a lăsat să fie evidentă și rațiunii naturale, chiar așa cum este împuținată și întunecată de cădere, duhul mincinos care a insuflat-o, într-un loc foarte important: fetița s-a născut în 3 ani, iar nu în 4 sau 5 ani, cum a zis Părintele Arsenie Boca: Peste patru sau cinci ani ai să naști o fetiță blondă, de toată frumusețea, care iti va aduce multe bucurii in viata […] Peste trei ani, avea sa faca un nou pelerinaj, reintalnindu-se cu marele duhovnic. Semnele prorocirilor sale se implinisera. […]Lucia Chima născuse o fetita blonda, frumoasa ca un inger. Dacă tatăl blond și mama blondă, orice om poate gândi că și fetița va fi blondă, fără a fi Gregor Mendel. Dacă tatăl e brunet și mama brunetă, și atunci există chiar și o vorbă în popor că seamănă fata blondă cu bunicii, nu este neapărat necesar să cunoști că este nevoie să se întâlnească cele două gene recesive de la părinți, mascate de dominanta brunetă. Dracii au știut cum e tatăl, din punct de vedere genetic, și i-au spus Părintelui (ca să pară prooroc). Mai mult, au avut îngăduința să facă selecția seminței tatălui și mamei ca să iasă blondă, primind acest drept prin închinarea pătimașă a mamei (fără discernământ, mai mult ca față de Hristos) față de Părintele Arsenie Boca. Și ce copil nu e frumos ca un înger, cel puțin în ochii mamei lui? Iată cum proorocirile Părintelui Arsenie Boca sunt trase de păr și fabricate în mințile entuziaștilor săi admiratori.

Despre aceasta ne învață chiar Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul:

În ashram, prietena mea avea hemoragii atât de puternice încât nu se putea ridica din pat, iar ei susțineau că prin ‎puterea gurului i se oferise această binecuvântare, pentru a se curăța de karma ei! Este demn de remarcat faptul că, ‎în primă instanță, am fost la un pas de a accepta o asemenea explicație. Aveam, din fericire, să ne edificăm destul de ‎curând asupra perfidiei acestor oameni…‎

Bătrânul spunea: „Diavolul nu se poate ascunde pentru mult timp; tot va ieși vreo corniță din sac… Dar el ce face? ‎Dacă îl întrebi ce se vede ieșind din sac, o să-ti spună că nu e o corniță, ci o vânătă”. Folosea acest exemplu ‎anecdotic pentru a atrage atenția asupra înșelătoriilor la care obișnuiesc să recurgă tatăl minciunii, insuflatorul ‎rătăcirii, si nefericiții săi slujitori[15].‎

Tot așa, în loc ca Părintele Arsenie Boca să o ocrotească cu rugăciunile sfinției sale de nenorociri pe biata handicapată care atât de mult îl iubea, cum ar fi făcut un om al lui Dumnezeu, dându-i înțelesul suferinței izvorât din crucea lui Hristos, o îngrozește de viitorul pe care îl va avea pe pământ și îi făgăduiește, în schimb, nu mângâierea statornică și atotputernică a lui Hristos, ci propria neputincioasă mângâiere, pentru a deveni și mai dependentă cu mintea de el… și ucenicii răstălmăcesc aceasta că ar fi vreo proorocie. Din fericire, din sac, a ieșit o evidență a minciunii că nu în 4 sau 5 ani s-a născut fetița, ci în 3. Precis însă că ucenicii, pentru a ne scoate ochii discernământului, vor putea spune că rugăciunile sfinției sale au fost mai puternice biruind timpul de un an și fiind smerit a vrut să se ascundă că e prooroc, zicând cu dinadinsul că se va naște în 4-5 ani. Dar dacă ar fi vrut să se ascundă n-ar fi spus-o de fel. Iar dacă a spus-o de la Duhul Adevărului, de ce a mințit ca lumea să acuze de minciună pe Dumnezeu. Dar noi să lăsăm vicleșugurile răstălmăcirii diavolești și a perversiunilor minții bolnave de idolatrie cu mască de evlavie la un ieromonah. Nu este vorba de o vânătă, ci de o corniță.

Nu înseamnă că diavolii n-ar fi putut opri pe mai departe semințele de la împreunare încă un an, nefiind nimic greu în aceasta, deoarece și omul o poate face prin anticoncepționale, dar nu le-a îngăduit Dumnezeu, ca să luăm noi aminte că este vorba de un duh mincinos în proorociile mincinoase ale Părintelui Arsenie Boca și nu de Duhul Sfânt al Adevărului. Acesta este și scopul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie chiar o fetiță blondă, ca ucenița crezând că îl laudă public pe Părintele Arsenie Boca, de fapt să îi descopere public minciunile. Dacă nu s-ar fi întâmplat acestea așa, biata femeie atât de îndrăgostită de legendarul Arsenie (căci poate și ea să se laude ca mulți alții, la toți, ca să fie admirată, invidiată și apreciată de vecini și cititori, că l-a cunoscut și face parte din turma atât de mediatizată a fiilor săi duhovnicești), ar fi trecut cu vederea evenimentul, fiindcă nu se potrivea cu ideea obsedantă a ei, și ne-ar fi scăpat și nouă, fiind în primejdia de a crede că Părintele Arsenie Boca ar putea fi un prooroc al lui Hristos. Dar să vedeți mai departe comportamentul său obedient, care o face foarte asemănătoare cu ucenițele lui Babaji.

– n.n.]‎ ‎Am ‎plâns in fata părintelui când l-am revăzut, căci el imi cunoscuse indoiala! Abia la a doua ‎intalnire am simtit ca ma primise cu adevarat in turma fiilor sai duhovnicești. Chiar si ‎astazi circula vorba printre oameni ca părintele ținea minte absolut toate numele ‎creștinilor carora le-a dat binecuvântarea. La Judecata de Apoi ii va lua sub aripa sa ‎ocrotitoare pe toti aceia care au crezut cu adevarat in puterea ‎lui

[Ce credință strâmbă să ai impresia că vreun om are vreo putere a lui! Să nu știe biata Lucia Chima că tot darul de sus este de la Părintele luminilor?

16.‎    ‎ Definiția virtuții este unirea prin cunoștință a neputinței omenești ‎cu puterea dumnezeiască. Deci cel ce se închide pe sine în neputința firii, ‎încă nu a ajuns la hotarul virtuții. Din această pricină el păcătuiește, ca unul ‎ce n-a primit încă puterea ce întărește neputința. Iar cel ce prezintă cu ‎îndrăzneală în loc de puterea dumnezeiască neputința proprie ca putere, a ‎sărit pe hotarul virtuții. El păcătuiește prin aceea că nu recunoaște ceea ce s-a ‎făcut mai pe urmă prin el în chip suprafiresc. El socotește păcatul drept ‎virtute. E mai de iertat deci cel ce s-a închis în neputința sa naturală, ‎pătimind mai bine căderea de la virtute din trândăvie, decât cel ce prezintă în ‎loc de puterea dumnezeiască neputința proprie ca putere în stare să ‎împlinească datoriile. Căci mai degrabă își pricinuiește căderea prin ‎îndrăzneala sa.‎[16]

Să ne ferească Dumnezeu să fim la Judecata de Apoi între cei ce au crezut în puterea Părintelui Arsenie Boca. Am fi atunci mânați în faptele noastre de aripile întunecate și căldicele ale ghicitoriei și slavei deșarte. Să ne dea Bunul Dumnezeu duh de pocăință în adevăr și încredere nestrămutată și nemărginită doar în Domnul nostru Iisus Hristos 1Co 1:24 Iar celor chemați, Iudeilor și Elinilor, pre Hristos puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu. 1Co 2:5 Ca credința voastră să nu fie întru înțelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu. pentru a fi sub acoperământul mântuitor al Maicii Domnului ‎– n.n.]‎ ‎…[17]

Să vedem, însă, că biata Lucia Chima, nu este singurul caz de hipnoză pentru credința necondiționată în Părintele Arsenie Boca. Toți ucenicii descriu același tip de fermecări și proorocii. Din ele vom mai spicui doar câteva, ca să le cuprindeți pe toate.

Abia prin anul 1986, asa, deodata, am prins a ma gândi la Dumnezeu. Nu voiam insa ‎facultatea si preoția de mir, voiam calugaria, singurătatea, lepadarea de lume. Aveam ‎ispite si indoieli mari. Intr-o vara, am urcat in Munții Neamțului, la Părintele Cleopa.‎

Când l-am văzut acolo, sezand in tinda casei, cu brațele desfăcute, batranul acela slăbit ‎mi s-a părut un uriaș. M-am așezat la picioarele lui si i-am spus: «Părinte, suntem acasa ‎numai doi frați, sora mea e plecata la mănăstire si m-as duce si eu. Nu știu ce sa fac, ma ‎gândesc la părinți, ca imbatranesc, raman singuri…». Si deodata, Părintele Cleopa si-a ‎ridicat bata sa de la pamant si a izbit cu ea in masa, tunând din glas: «Cine iubește pe ‎tata sau pe mama mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine!». Cuvintele lui Hristos, ‎răcnite prin pieptul duhovnicului moldovean, mi-au dat de inteles ca asta este calea. ‎Acesta a fost felul lui de a-mi răspunde tuturor frământărilor, de a-mi spune ca, mai ‎devreme sau mai târziu, va trebui sa fac pasul cel mare…‎ [Felul cu tărie de a răspunde a Părintelui Cleopa îl cunoaștem cu toții. Cu toate acestea cuvântul a răcni ni se pare foarte nepotrivit. Fiind spus de un ucenic al Părintelui Arsenie Boca, îl înțelegem însă, fiindcă lucrarea de la Prislop este fără finețe duhovnicească și se imprimă așa și în ucenici. Remarcăm însă, că și bietul îndoielnic, a observat că Părintele Cleopa nu își arăta darul proorocesc (de care era plin, având deja stăreția duhovnicească și vederea înainte, după cum se observă în viața sfinției sale în care minunile și proorociile sunt asociate cu neabaterea sfinției sale de la hotarul Sfintei Tradiții), ci i-a vorbit din Sfânta Evanghelie, fiindcă adevărații Sfinți nu se propovăduiesc pe ei, ci pe Hristos. Părintele Cleopa a evitat proorocia nu numai ca să se ascundă, din smerenie, ci și ca să îl lecuiască pe îndoielnic de astfel de căutări deșarte. Din păcate, după ce a băut apa cea vie de la Sihăstria Neamțului, îndoiala îl duce la o decizie pierzătoare de suflet: a bea apa cea stătută și veche de la Drăgănescu. – n.n.] .

Tot in acea zi, plecând de la Manastirea Sihăstria, m-am hotarat sa fac un ocol pe la ‎Draganescu, ca sa-l cunosc, in sfarsit, pe Părintele Arsenie Boca. Iar intalnirea aceasta ‎avea cu adevarat sa-mi schimbe viata [săracul… ce bine ar fi fost să rămâie cum a plecat. Ucenic al Părintelui Cleopa. Sfinția sa știa cu adevărat să formeze călugări… dacă și ei ar fi vrut aceasta ‎– n.n.] ‎. Stateam față în față la o masă lungă din curtea ‎casei parohiale, sub un nuc mare, batrân, noduros, in stanga si-n dreapta noastra se ‎așezau din când in când pe scaune oameni care-si povesteau necazurile, cereau sfat, unii ‎veneau doar să-l vada, să-l asculte, căci pe atunci părintele apărea rar si nu avea voie sa ‎spovedească. Avea niște ochi mari, umezi, albaștri – cel puțin asa i-am văzut eu – si se ‎uita fix la mine. [ iată hipnoza… ‎– n.n.] ‎Omul din dreapta ii spunea: «Părinte, am un baiat care s-o căsătorit si m-o ‎lasat singur si ma batjocorește…», mie, in mintea mea, imi venea sa-i răspund: «Asa-ti ‎trebuie, dac-ai făcut numai un copil» [iată sugestia. Nu erau gândurile sale, căci „îi venea să răspundă” de la cel care îl privea, prin duhurile cu care lucra ‎– n.n.] ‎. Părintele zicea imediat, fara sa se intoarca spre ‎omul acela, privindu-ma tot pe mine: [victima cea mare, ca să aibă ucenici și printre ieromonahi, cu posibilitatea de a deveni ierarhi, ca să se agite pentru canonizarea sfinției sale ‎– n.n.] ‎. «Asa-ti trebuie dac-ai făcut numai un copil». Apoi ‎vorbea altul si altul si altul… si va jur pe Dumnezeul meu [iată starea căzută duhovnicește a povestitorului: Mat 5:34 Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, 35 Nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, 36 Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru, 37 Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este. Această stare antievanghelică este indusă în ucenicii Părintelui Arsenie Boca de proorociile sfinției sale. Cum să juri pe Dumnezeu când nici pe tronul Lui nu poți jura? – n.n.], toate sfaturile si gândurile ‎care îmi treceau prin minte erau rostite de Părintele Arsenie Boca, cuvânt cu cuvânt, fără ‎a mă scăpa din privire [ ca să nu-i scape prada ‎– n.n.] ‎M-am cutremurat! Cred ca am inceput sa tremur la propriu, uite ‎asa mi s-o ridicat parul pe mana [iată duhul penticostalilor numiți și tremurici. Dar și noi ne cutremurăm cu mintea că a putut să cadă așa de ușor în cursa vicleanului. Sărmanul om… de la o viață lumească stăpânită de duhurile poftelor a căzut într-o viață înșelată, mult mai primejdioasă, fiindcă pare sfințenie ce nu are nevoie de pocăință, stăpânită de duhurile îngâmfării. Sfântul Macarie Egipteanul […] zicea că sunt două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare și alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduiește ceata din urmă la fermecători și la eretici[18].– n.n.] si mi-am zis: «Vai de mine, sa vezi ca părintele asta imi ‎citește gândurile…». Pur si simplu le spunea oamenilor ce gandeam eu [Dar să zicem că acelea nu erau gânduri sugerate de draci, ci chiar ‎gândurile ucenicului, care, după cum citim mai sus erau pline de reproș și ‎publice, fiind așadar dublu străine de Sfântul Duh Mângâietorul. Dacă Părintele ‎Arsenie Boca avea Sfântul Duh cum de reproducea astfel de gânduri pătimașe, ‎ca să își murdărească gura sa și să murdărească și urechile omului necăjit? Și ‎care duhovnic autentic dă altuia sfaturi pe care le gândește un novice? ‎– n.n.]‎. ‎! Si, tot ‎privindu-ma in ochi, deodata pe chipul lui a aparut asa, un zâmbet straniu, abia schitat, ‎care ascundea cele mai adanci subînțelesuri. Un zâmbet ce voia parca sa-mi spună: «Ei, ‎vezi ca știi?!…»‎ [un zâmbet cu cel mai evident subînțeles: „Ei vezi că știi? Sunt Sfânt. Ce mai aștepți, preacinstește-mă și dă-mi inima ta, să fiu stăpân peste ea, și nu uita, spune la toată lumea că sunt așa, că mă cheamă Sfântul Ardealului… ca să îmi urmeze cu toții mie”‎– n.n.] ‎[19]

Haideți să vedem acum o altă carte, ca nu cumva autorul care a făcut sinteza de mai sus (a cărților Părintelui Arsenie Boca), să fie vinovat pentru o astfel de selecție păguboasă, generată de lipsa lui de discernământ. Oare numai în această carte se comportă Părintele Arsenie Boca așa, sau peste tot vedem același lucru, ceea ce înseamnă că de fapt este foarte bine surprinsă realitatea sfinției sale, în floarea de mac amăgitor a căderii ei?

Odată, m-am dus la Părintele cu o femeie. Ea credea că are tenie, dar ‎medicii nu i-au spus ce are. Părintele i-a spus: „Dacă nu ți-au spus doctori îți ‎spun eu. Tu ai cancer. Du-te și pregătește-te de plecare căci Dumnezeu ți-a ‎scurtat viața. Trebuia să ai 7 copii și nu ai decât unul”, Ea a recunoscut că are ‎numai unul, dar a spus că și acela-i face necazuri. „Nu-ți face destul” i-a zis ‎Părintele. „Pentru că în tribunalul pământesc, dacă omori pe cineva, trebuie ‎să plătești cu viața, Dar tu nu poți plăti pentru Cele 7 vieți căci ai o singură ‎viață.

[numai că mântuirea nu se poate plăti nici cu una nici cu 7 nici cu toate viețile creaturilor, ci se primește în dar, prin viața lui Hristos Dumnezeu – omul, cea neprețuită și jertfită pentru noi toți, care răscumpără toate păcatele lumii Psa 48:7 Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preț de răscumpărare, 8 Că răscumpărarea sufletului e prea scumpă și niciodată nu se va putea face, 9 Ca să rămână cineva pe totdeauna viu și să nu vadă niciodată moartea. […] Psa 48:16 Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca. Isa 45:13 Eu l-am ridicat întru dreptatea Mea și toate căile lui le voi netezi. El va zidi cetatea Mea și va libera pe robii Mei, fără răscumpărare și fără daruri”, zice Domnul Savaot. Mat 20:28 După cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți. Vedeți că Dumnezeu nu vrea plată din partea noastră, căci ne iubește. Doctrina meritelor și a plății pentru răscumpărare și mântuire este izvorâtă din catolicism și cine o propovăduiește mărturisește că aparține acestei credințe crude – n.n.]

Ai să plătești dincolo în veșnicie, la nesfârșit.

[ce hidos. Învățătura eretică apuseană a dumnezeului mânios și răzbunător, cu onoarea știrbită, care vrea pedepsirea nesfârșită a păcătosului, fără șanse de scăpare. Dar acesta este păcat împotriva Sfântului Duh, practicat tocmai de… Părintele Arsenie Boca: ‎2. Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, ‎păcat care depărtează de mântuire. Deci, să ne ferim ca de unul din cele mai mari rele ce ne ‎pot bântui; să nu pierdem niciodată credința că Dumnezeu iartă păcatele și ne ocrotește de ‎necazuri. Cuvintele lui Cain: „Și a zis Cain către Domnul Dumnezeu: „Pedeapsa mea este ‎mai mare decât as putea-o purta” (Fac. 4, 13), suna întocmai ca tânguirea unui deznădăjduit ‎și neîncrezător în milostivirea lui Dumnezeu. În deznădejde căzuse și împăratul Saul atunci ‎când, împresurat de filisteni în război, și-a făcut singur seamă aruncându-se în sabie (I Regi ‎‎31, 3-4).‎

Creștinul adevărat nu deznădăjduiește. El știe că îndurarea lui Dumnezeu este nesfârșită ‎și ajutorul dumnezeiesc este cu atât mai aproape cu cât primejdia este mai năvalnică. Înainte ‎de păcat, teme-te de dreptate; după păcat, nădăjduiește în milostivire, zice Sfântul Grigorie ‎Dialogul. Că Părintele ceresc primește cu multă bucurie pe păcătosul ce se pocăiește, ne-a ‎arătat Însuși Mântuitorul Hristos în pilda fiului risipitor (Luca 15, 11) și în cea a drahmei ‎pierdute (Luca 15, 8).‎

Deznădejdea împinge pe om de multe ori să-și ia singur viața; deci, la moartea veșnică. ‎Iuda, vânzătorul Mântuitorului, s-a spânzurat din deznădejde. Deznădejdea e păcat împotriva ‎Duhului Sfânt și fără iertare, pentru că nu mai ai timp de pocăință și de fapte bune. «Cine ‎deznădăjduiește de mila lui Dumnezeu, Îl necinstește, la fel cu cel ce se îndoiește de ‎existența Lui», zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spune că Iuda a jignit pe ‎Domnul mai puțin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din ‎pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale.‎[20] Mar 3:29 Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veșnică. Ce bine că Domnul nostru Iisus Hristos nu este la fel ca cel înmormântat la Prislop, ci mult milostiv și îndelung răbdător: Iez 33:11 Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea. păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriți voi, casa lui Israel? ‎– n.n.]

Du-te și pregătește-te de ‎plecare!’’ A început a plânge și a spune că soțul e vinovat, că el a ‎îndemnat-o

[iată roadele duhului insuflat de crudul judecător al altora cu sentințe ca la un tribunal pământesc, public: nu lacrimi de pocăință, ci de cumplită deznădejde cu învinovățirea altora – n.n.] .

„Nu, tu ești vinovată. Tu nu trebuia să faci avort, chiar dacă te ‎omora. Tu nu trebuia să faci asta. ” în timp ce-i vorbea, Părintele era cu ‎spatele la ea

[ce desconsiderație față de bieții oameni necăjiți. Și în catolicism li se dă mai multă cinste, tot greșită, dar mai multă. Acolo se încuie bietul credincios într-un dulap numit confesional[21], nevăzând fața preotului, cum și aici Părintele Arsenie Boca le vorbea cu ceafa. Dar măcar acolo, încuiați în dulap, au asigurat secretul mărturisirii lor, nu ca la preacuvioșia sa, care le vădea public. – n.n.]

și picta în fața altarului. în gândul meu întrebam: „Părinte,‎ de ce nu veniți jos să stăm de vorbă?”. Mi-a știut gândul, s-a întors și mi-a ‎răspuns: „Nu pot să vin să stăm de vorbă căci trebuie să dau lucrarea asta ‎gata. Vă spun de aici. ” După un timp iar am avut gândul acela și iar Părintele ‎mi-a răspuns: „Măi, ți-am spus că nu pot să vin, n-am timp.

[iar dialog demonic cu gândurile, sau gânduri vehiculate de draci între două minți. Gândurile nemulțumite de necinstea ce i se făcea ale domnului Morar Gheorghe nu erau smerite prin răbdare, ca să nu aibă diavolii acces la ele, ci erau cu pretenție și credule în falsa străvedere a Părintelui Arsenie Boca, ceea ce le dădea dracilor drept de acces și scurgerea informațiilor. De fapt aceste gânduri fiind pătimașe erau însoțite chiar de demonii ce se lipesc și vlăguiesc pe bietul om tocmai prin patimi și gânduri compuse – n.n.] ’’ (Morar ‎Gheorghe, Ucea de Sus)‎

[…]

•‎        O femeie foarte frumoasă din Sibiu, numită Olimpia, din familie ‎mare, a venit la mănăstire și a zis că nu mai pleacă de acolo, că în lume a ‎făcut prea multe păcate. Era ca Maria Magdalena. Nu-i scăpa nici un băiat ‎frumos

[dar cum știe autoarea acestor rânduri cum era Sfânta Maria Magdalena înainte de a se pocăi, ca să o hulească așa? Dacă veți studia scrierile Părintelui Arsenie Boca, veți observa că această concepție a căpătat-o de la evangheliile apocrife pe care le propovăduia Părintele Arsenie Boca – n.n.] .

De mai multe ori a vrut să se spovedească, dar Părintele i-a zis să ‎mai stea că încă nu este timpul

[iată cum preacuvioșia sa nu-și făcea datoria de a primi pe oricine la Sfânta Spovedanie, ba chiar îi oprea să se spovedească și la alții. Să vedem ce spune un alt Părinte Arsenie, cu adevărat duhovnicesc, propovăduitor al Ortodoxiei, care oricând poate fi model de sfințenie în Sfânta Biserică Ortodoxă, Arhim. Arsenie Papacioc: Se sfideaza jertfa de pe Golgota cand preotii duhovnici refuza sa dezlege pe cei cu pacate grele si care se caiesc. Este o enorm de mare greseala. Poti sa-l opresti de la impartasit dar nu ca sa nu-l dezlegi de pacate. De cate ori sa iertam? a intrebat Sfantul Petru. De saptezeci de ori cate sapte. Ceea ce inseamna: permanent. Dar numai daca se caieste permanent, ca n-are voie nimeni sa desfiinteze iadul ca-i milostiv Dumnezeu.

– Exista vreo categorie de oameni care nu se pot mantui, de exemplu actorii?

– Draga, numai dracul nu se poate mantui. Acesta-i raspunsul. Deci, nu mai puneti nici o intrebare de felul acesta. Conditia este sa se pocaiasca. Daca a omorat o mie de oameni, se spovedeste, se caieste, plange, Dumnezeu il iarta. Jertfa de pe Golgota s-a facut pentru mantuirea lumii, nu numai a unora, pentru toti. Daca nu vor, nu vor ei, dar pot sa se mantuiasca. Mantuitorul nu S-a rastignit numai pentru o categorie de greseli, ci pentru tot ce este greseala pe pamant. Mai mare pacat decat a facut Iuda nu exista, ca sa-L tradezi chiar pe Dumnezeu constient. Si totusi il ierta si pe el daca nu se spanzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este sa-i iubeasca pe fiii lor asa cum sunt. Ce păcat că Părintele Arsenie Boca nu a vrut să asculte de sfaturile sfinției sale și a celorlalți duhovnici care au încercat să îl ajute de-a lungul vieții cu sfaturi de suflet mântuitoare ci s-a luat după învățăturile înșelătoare ale propriilor vedenii…[22]– n.n.] .

Odată însă, ea n-a mai rezistat, de încărcătura ‎păcatelor, și s-a dus la spovedanie. Șapte șerpi au ieșit din ea, zbiera Olimpia ‎în mănăstire, iar Părintele îi spunea: „De ce ai venit? Eu ți-am spus să mai ‎stai.” Și așa a fost curățită și mântuită.

[ce circ ieftin. Cum să iasă dracii fără spovedanie, doar prin venirea la spovedanie? Dar chiar de ar fi ieșit, de ce să se supere Părintele Arsenie și să o mustre că nu a mai stat cu ei, înăuntru? Oare îi plăcea să-și aibă ucenițele îndrăcite? – n.n.]

Apoi a trimis-o la o mănăstire de ‎maici, aici fiind de călugări. (Paraschiva Anghel, Dejani)‎ 107 […]Părintele Arsenie știa ‎gândurile oamenilor, îi citea ca pe o carte. [(Pr. Ciprian Negreați)‎ ‎108[23]

Să vedem, însă, cum procedează Sfinții autentici, ca să folosească duhovnicește pe oameni:

Omul smerit este cel care, deși înnobilat cu multe harisme, se consideră pe sine mai prejos decât toți oamenii si nu ‎socotește nimic ca fiind al său, ci al lui Dumnezeu: Toată darea cea bună si tot darul desăvârșit de sus este, ‎pogorându-se de la Părintele Luminilor (Iac. 1,17).‎

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (Iac. 4, 6). Dumnezeu îngăduie ca viața ‎omului mândru să fie pusă la un moment dat la încercare, așa încât prin înfruntarea unor necazuri sau pătimiri să- si ‎revină, să se tămăduiască duhovnicește. Când însă mândria ajunge să depășească un anumit grad, lucrurile devin ‎complicate si primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvânt: risipiți au fost si nu s-au căit (Ps. 34,‎ ‎15], Altfel spus, omul nu vrea să învețe din încercările vieții, nu vrea să-si accepte greșelile, nu vrea să pună capăt ‎orbirii si să se smerească. îl împiedică măsura devastatoare a orgoliului, care îl face să prefere autodistrugerea în ‎locul transfigurării prin căință. El își periclitează astfel existenta în veșnicie, exilându-se de bună voie în tărâmul ‎întunericului ființial, în sălașul demonilor, în iad. Este consecința trufiei luciferice.‎

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obișnuit, ci de unul asemenea îngerilor, ‎înzestrat cu mult discernământ, cu infinită iubire, cu nespusă smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente ‎obișnuitele „medicamente” duhovnicești, ci îi este necesar un chirurg experimentat, care să-i efectueze o veritabilă ‎‎„operație” duhovnicească.‎

Părintele Paisie avea atâta smerenie, încât scufunda în ea întreaga mea mândrie, neutralizând-o. Mă lua în mâinile ‎sale cu multă atenție si delicatețe, ca pe o frunză uscată, foarte fragilă. Mă îngrijea cu nemărginită iubire, ca pe un ‎prunc în pragul morții. Si cu adevărat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufletească.‎

Într-o zi, în chilia sa, bătrânul părea că se pornise pe glume. Luase un cuțitaș si se făcea că vrea să-mi taie gâtul. Am ‎stat liniștit: din mâna lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gâtul cu partea neascuțită a lamei si a început ‎să mă „taie”.‎

Vrei să-ti facem operație? mă întrebă.‎

Orice spuneți, părinte.‎

Ti-e frică?‎

Nu, părinte, nu-mi este.‎

[A devenit deodată serios.]‎

Bine, nu acum, la Paști… Si mi-a dat drumul.‎

Așteptam liniștit, bucuros si plin de curiozitate Pastele, care a venit după câteva săptămâni. în ajunul Paștelui nu s- ‎a întâmplat nimic. Am așteptat si în noaptea de înviere, dar… tot nimic.‎

Duminică seara, în prima zi de Paști, eram singur în casă. Ai mei ieșiseră, iar eu urmăream la televizor un film ‎despre Hristos. La sfârșitul filmului am închis emoționat televizorul, m-am mutat în camera alăturată, unde aveam ‎o cruce împodobită, am îngenuncheat si am început să mă rog.‎

Nespus de lin, si din ce în ce mai intens, simțeam binecuvântarea bătrânului acoperindu-mă. îl simțeam în spatele ‎meu, în picioare, binecuvântându-mă. 0 putere, o energie purtătoare de viată se revărsa asupra mea din belșug, ‎adăpându-mi întreg sufletul si trupul. Toată ființa mea absorbea ca un burete această energie plină de căldură, de ‎vitalitate, de dulceață. Eram pătruns de o minunată uimire si recunoștință văzând cum Cineva infinit de bun si de ‎puternic, atât de puternic încât biruia moartea, îmi dăruia viată, bucurie, pace. „Slavă Ție, Dumnezeule!”, repetam la ‎nesfârșit.‎

în chip tainic, mi-a fost dat să mă contemplu pe mine însumi dinaintea lui Dumnezeu si să-mi văd propria stare ‎duhovnicească. Am fost cu totul mișcat, descoperind înlăuntrul meu o profundă tendință de respingere, de refuz al ‎lui Dumnezeu. Exista o întreagă pervertire mentală a realității, o teribilă orbire spirituală. Mintea mea se cufunda ‎într-o beție perpetuă, alimentată de plăcerile pătimașe care mă cotropiseră extrem de adânc.‎

Mi-am simțit sufletul aproape mort, cvasiinexistent. Vedeam mormântul sufletului meu, zidit din blocuri de piatră si acoperit ‎de o stâncă uriașă. Aflat înăuntrul mormântului’, eram insuportabil de nefericit, neavând Ioc să mă mise nici măcar câțiva ‎centimetri. Nu exista chip să încerc măcar să împing gigantica piatră de pe mormânt. Aerul îmi lipsea, de asemenea, cu ‎desăvârșire. Sufletul îmi zăcea neputincios, întemnițat, gata de moarte. Mă cuprinsese un înfricoșător sentiment de groază si de ‎deznădejde. îmi era cu neputință să mă mântuiesc singur. Până si gândul despre mântuire se mistuise deplin. Conștiința îmi era ‎sfâșiată de o singură întrebare: Cum am ajuns în această stare? Cum m-am putut lăsa întemnițat de Diavol în această cumplită ‎închisoare spirituală?‎

Iată însă că energia Iui Hristos se revarsă dintr-o dată asupra stâncii. Piatra se topește pe dată. Puterea Diavolului, păcatul cei ‎nimicitor, nu poate sta împotriva milei si iubirii dumnezeiești. Piatra mormântului se deschide, sufletul meu este eliberat… încep ‎să mă mise, foarte încet, amorțit, șovăielnic, uluit… încep să mă simt, să simt… Binecuvântarea Iui Hristos mă încălzește, ‎dăruindu-mi viată.‎

Ochii înăspriți, uscați, ferecați în sloiurile de gheată ale sufletului meu, nu putuseră să plângă până acum. Acum însă au fost ‎eliberați si ei: izvorau necontenit șiroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de ușurare, de recunoștință. Cineva mă înviase, ‎adăpându-mă cu viată din Viața Sa. Luase asupra Sa moartea si păcatul meu [vedeți? Hristos ia păcatul asupra Sa, nu vreun monah și nici măcar vreun Sfânt cum a fost Părintele Paisie Aghioritul – n.n.] . Dăruindu-mi viată, primise moarte de bună voie. ‎Se împovărase cu moartea păcatului meu si mă eliberase, aducându-mă iarăși la viată.‎

Limba omenească este neputincioasă în a descrie învierea duhovnicească pe care am trăit-o. Nu folosesc metafore, ci am în ‎vedere sensul exact si cei mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort si a înviat!‎

Primind atunci puterea de a mă cerceta pe sine în profunzime, m-am scârbit cu adevărat de mine însumi. îmi spuneam: „Cum ‎pot pretinde să exist, când o fac în acest chip mizerabil, întunecat, aducător de moarte? Este într- adevăr de neînțeles îndelunga ‎răbdare a Iui Dumnezeu”. Inima mea a izbucnit atunci năvalnic într-o rugăciune revărsată ca un râu din străfundurile întregii ‎mele ființe.‎

„Dumnezeul meu, cum oare mă mai rabzi? Ia-mă, Dumnezeul meu, ia-mă… Nu vreau să mai exist eu, cel atât de ‎ticălos si de murdar… Fă să dispară această răutate, această ură, această mocirlă în care zac. Nimicește-mi toată ‎urâțenia… Dumnezeul meu, cum poți să mă mai rabzi? Mă minunez de abisul iubirii, smereniei, bunătății, ‎delicateței, îngăduinței Tale!”‎

Aveam să obosesc destul de curând din pricina plânsului dezlănțuit. Epuizat, m-am întins pe pat Bătrânul, pe care ‎îl simțisem prezent în tot acest răstimp, tăiase într-adevăr o bucată mare din orgoliul meu. „Operația” sa, spre ‎deosebire de cele obișnuite, n-a lăsat în urmă nici o durere, ci doar bucurie, pace, si un dor nesfârșit de a se repeta cât ‎mai grabnic. „Bisturiul” chirurgului nu rănise, ci vindecase adânc.‎

Celor ce ședeau în latura si în umbra morții, lumină le-a răsărit (Matei 4,16).‎

Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu – viața veșnică, în Iisus Hristos,‎

Domnul nostru (Rom. 6, 23).‎

Iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5,20).‎[24]

Ce profundă schimbare, ce lucrare lăuntrică nespectaculoasă, dar străină acestei lumi, ce delicatețe care nu siluiește și ce libertate în pocăință. Vedeți, când Sfinții adevărați fac minuni, acestea nu pun accent pe spectacolul și demonstrația care silesc libertatea, ci pe înțelegerea realității, ca să putem fi apți a lucra cu mintea noastră, împreună cu Dumnezeu la mântuirea sufletului. Ce diferit față de lucrarea Părintelui Arsenie Boca, atât de străină de duhul Ortodox, care pune accentul pe minuni oarbe ce țintesc doar să impresioneze:

Un fost cântăreț de la Mănăstirea Sâmbăta își amintește că, atunci când ‎Părintele Arsenie era starețul mănăstirii, într-o dimineață, ieșind cu Părintele ‎Arsenie din vechea mănăstire spre Altarul din pădure pentru a săvârși Sf. ‎Liturghie, el uitându-se în urmă ca să vadă dacă vine Părintele, s-a ‎cutremurat și a zis: „ Vai Părinte, sunteți tot foc! ”, „Am simțit eu că mă arde ‎ceva” [numai că harul Sfântului Duh nu arde în simțire, ci în minte. Și nu este ceva ca la focul senzual, ci prezența cea iubitoare și uimitoare a Celui Iubit. Căldura Sfântului Duh este altfel, nesenzuală și personală, inconfundabilă, dăruită în toată cunoștința, nu ca ceva vag pe care nu ști să-l definești și atunci zici „Am simțit eu că mă arde ceva”: Luc 24:32 Și a zis unul către altul: au nu era inima noastră arzând întru noi, când grăia nouă pre cale și când ne tâlcuia scripturile? Nu ceva indefinibil îi ardea, ci inima lor ardea în ei, și nu la prezența unei lucrări simțite impersonale, ci la grăirea lui Iisus Dumnezeu – Cuvântul înviat.

Sau la experierea harului Sfântului Duh de către Motovilov: Ai observat excelență, după cum ai spus, că în ‎jurul nostru e la fel de cald ca într-o ‎baie; dar, privește, nici pe tine și ‎nici pe mine nu s-a topit zăpada și nici sub picioarele ‎noastre; prin ‎urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi. ‎Este chiar căldura ‎aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele ‎rugăciunii ne face să ‎strigăm către Domnul: «încălzește-mă cu căldura Duhului Tău ‎Celui ‎Sfânt!”[25].‎– n.n.]

și atât; s-a ferit să comenteze sau să comunice și altora stările de har a ‎milei lui Dumnezeu, care nu l-a părăsit niciodată.

[atât de mult s-a ferit, încât le-a dezvăluit public, prin cântăreț, ca să fie scrise în cărți, ba s-a mai și fălit că harul Sfântului Duh nu l-a părăsit niciodată. Căci de unde ar fi tras această concluzie ucenicii, dacă nu le-ar fi fost sugestionată? Doar nu erau și ei văzători cu duhurile. Iar această nepărăsire ar însemna că ori nu a fost harul Sfântului Duh, ori avem de a face cu cineva ca Maica Domnului, care nu a păcătuit niciodată. Dar cum poate fi altcineva ca Maica Domnului, singura fără de păcate personale în afară de Domnul nostru Iisus Hristos și îngeri? Ce diferit vorbesc despre venirea și părăsirea harului Sfinții Părinți, care au avut experiența adevăratului har și nu au trăit în amăgirea că au har, ca protagonistul de la Prislop:

Înainte de a fi atins de har, omul trăiește gândind că totul e bine și înbună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează și locuiește în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăsește din nou, numai atunci își dă seama în ce mare nenorocire se găsește.‎ [vedeți cui i se pare că are tot timpul harul? Cine nu l-a cunoscut și trăiește gândind că totul e bine…]Iar cine nu simte, e bine ca acela să se pocăiască și să trăiască după voia lui ‎Dumnezeu și atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar ‎dacă vezi un om care păcătuiește și nu ți-e milă de el, harul te părăsește.‎

Ni s-a poruncit să iubim, dar iubirii lui Hristos îi este milă de toți oamenii, și Duhul Sfânt învață sufletul să împlinească poruncile lui Dumnezeu și-i dă puterea să facă ‎binele.‎ ‎ [cum poate, așadar, avea harul Sfântului Duh cineva care atât de aspru, disprețuitor și fără milă se purta cu cei ce veneau la el pentru povățuire? Cum poate avea harul Sfântului Duh „biciul lui Dumnezeu”?…]‎

Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alții; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu și de aproapele. în aceasta e și libertatea și egalitatea. în rangurile pământești nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pentru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie împărat sau prinț; nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau întâi-stătător; dar în oricare rang e cu putință să iubești pe Dumnezeu și să fii bineplăcut Lui și numai aceasta contează. Și cine iubește mai mult pe Dumnezeu pe pământ, acela va avea mai multă slavă în împărăție [nu cine este ieromonah vestit, nu cine mustră cu duritate și vădește public păcatele, ci doar cine iubește pe Dumnezeu și aproapele… ]. Cine iubește mai ‎mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va ‎fi preamărit pe măsura iubirii lui. Și am înțeles că iubirea este felurită după tăria ei.‎

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva – aceasta e întâia iubire. ‎Cineva are mintea curată de gânduri – aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare ‎decât prima. Cineva are în chip simțit harul în sufletul său – aceasta e a treia iubire, ‎încă mai mare. Cea de-a patra și desăvârșita iubire de Dumnezeu e atunci când ‎cineva are harul Duhului Sfânt în suflet și în trup. Trupul unuia ca acesta se sfințește ‎și după moarte se va preface în sfinte moaște. Așa a fost la marii sfinți mucenici, la ‎proroci și la cuvioși. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea ‎trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca față de ea nici un fel de ‎dorință. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este ‎atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că ‎dulceața Duhului Sfânt renaște omul întreg și-l învață să iubească pe Dumnezeu în ‎deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeiești, sufletul rămâne neatins de ‎lume; chiar dacă omul trăiește pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru ‎Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minții noastre, nu stăruim în acest har și el părăsește sufletul, și sufletul îl caută plângând și suspinând, și zice: „Sufletul meu tânjește după ‎Domnul”.‎ […]

Tu vezi, Doamne, cât de neputincios și păcătos e sufletul omului, dar Tu, Cel ‎milostiv, dai sufletului puterea să Te iubească, și sufletul se teme să nu piardă ‎smerenia pe care vrăjmașii încearcă să o ia de la el, fiindcă atunci harul Tău părăsește ‎sufletul.‎ [așadar, un suflet smerit este temător, nu are siguranță de sine că nu ar pierde niciodată harul…]

Cât de norocoși și de fericiți suntem noi, creștinii ortodocși, că Domnul ne-a dat ‎viața în Duhul Sfânt; și El veselește sufletele noastre. Dar El trebuie păstrat cu ‎înțelegere, fiindcă și numai pentru un singur gând rău El părăsește sufletul [dar oare gândul cel rău despre arhierei pe care îl avea Părintele Arsenie Boca, dus până la cuvânt, nu duce la pierderea dramatică a harului… dacă l-a avut vreodată?…] și atunci ‎iubirea lui Dumnezeu nu mai e cu noi, și nu mai avem îndrăzneală în rugăciune, nici ‎nădejde tare că vom dobândi ceea ce cerem.‎ […]

Când sufletul e smerit și Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu ‎duhul în iubirea lui Dumnezeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme ‎de nimic, de nici o nenorocire pe pământ, ci dorește să fie pururea smerit înaintea lui ‎Dumnezeu și să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deșartă, ‎sărbătoarea lui ia sfârșit, pentru că harul părăsește sufletul, și de acum el nu se mai ‎poate ruga curat, ci gânduri rele vin și frământă sufletul.‎ […]

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să învețe ‎să lupte cu gândurile și din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet ‎experimentat.‎

Vei întreba, poate: Cum se face aceasta?‎

In chipul următor: Așa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, așa și cel ce a ‎cunoscut din experiență pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul și când ‎se apropie duhurile rele.‎

Domnul dă sufletului înțelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească și să facă ‎voia Lui. Tot așa, sufletul cunoaște și gândurile care vin de la vrăjmașul nu după ‎înfățișarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului.‎

Aceasta se cunoaște prin experiență; dar pe cel ce n-are experiență vrăjmașii îl ‎amăgesc ușor.‎ Vrăjmașii au căzut din mândrie și, ca să ne atragă și pe noi, ne aduc gânduri de ‎laudă. Și dacă sufletul primește laudele, harul îl părăsește până când sufletul se va ‎smeri. Și așa, toată viața sa învață omul smerenia lui Hristos și, până când nu o va fi ‎învățat, sufletul nu cunoaște odihna de la gânduri și nu se poate ruga cu mintea ‎curată.‎ […]

Cine vrea rugăciunea curată nu trebuie nicicum să cunoască știrile din gazete, nu ‎trebuie să citească cărți rele nici, împins de curiozitate, să caute să știe ceva despre ‎viața altora. Toate acestea aduc în minte gânduri necurate, și atunci când omul vrea ‎să le descurce și lămurească, ele se încurcă din ce în ce mai mult și chinuie sufletul.‎ [și atunci.. cum să aibă harul Sfântului Duh cineva ce nu numai că se interesa de păcatele altora, dar le și vădea public?…]

Când sufletul învață iubirea de la Domnul, atunci îi este milă de întreaga lume, de ‎fiecare făptură a lui Dumnezeu și se roagă ca toți oamenii să se pocăiască și să ‎primească harul Duhului Sfânt. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci iubirea îl ‎părăsește, fiindcă fără har e cu neputință a iubi pe vrăjmași și atunci se ivesc ‎gândurile rele din inimă, după cum zice Domnul [Mt 15,19; Mc 7,21-22].‎ [așadar, și alungarea Olimpiei de la spovedanie este un semn vădit al lipsei de har…]

La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul ‎Său și o râvnă puternică pentru bine, și totul pentru el este atunci ușor și plăcut; iar ‎când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experiență, își spune: „Voi avea toată viața această râvnă”. Și prin aceasta se ‎înalță mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare și începe să-i judece; și așa pierde ‎harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Și sufletul nu înțelege ‎cum s-a întâmplat aceasta — totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de ‎chinuitor și nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoșeze: este Domnul ‎Care povățuiește cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalță mai presus de fratele ‎său, chiar în acel minut sufletului îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu, ‎și dacă sufletul se smerește, harul nu-l părăsește, dar dacă nu se smerește, se ivește ‎o mică ispită, ca sufletul să se smerească. Dacă iarăși nu se smerește, atunci începe ‎lupta curviei. Dacă tot nu se smerește, atunci cade într-un păcat oarecare. Și dacă ‎nici atunci nu se smerește, atunci vine o mare ispită și el va săvârși un păcat mare [ce păcat că deși plin de râvnă la început, din neatenție s-a înălțat deasupra altora și prin nebăgare de seamă a pierdut tot mai accentuat harul. Ce frumos ar fi fost să se smerească și să-l dobândească măcar la sfârșit, prin pocăința pentru viața și lucrarea sfinției sale toată…]. Și ‎așa ispita se va face tot mai puternică, până ce sufletul se va smeri; atunci ispita se ‎duce și, dacă se smerește mult, vine străpungerea inimii și pacea și tot răul piere.‎

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mândria a pricinuit căderea ‎vrăjmașilor și ei ne-au tras în adânc și pe noi. Vrăjmașii ne laudă, și dacă sufletul ‎primește lauda, harul se retrage de la el până ce se pocăiește. Astfel, toată viața ‎învață sufletul smerenia lui Hristos și, până ce nu va avea smerenia, va fi ‎întotdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găsește odihna și pacea de ‎care vorbește Domnul [In 14, 27].‎

Postul și înfrânarea, privegherea și liniștirea [isihia] și celelalte nevoințe [ascetice] ‎ne ajută, dar puterea de căpetenie stă în smerenie. Maria Egipteanca și-a uscat ‎trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mâncare, dar cu ‎gândurile a trebuit să lupte timp de șaptesprezece ani.‎

Smerenia nu se învață dintr-o dată. De aceea a zis Domnul: „învățați de la Mine ‎smerenia și blândețea” [Mt 11,29]. Ca să înveți ai nevoie de timp. Unii au îmbătrânit ‎în nevoințe și totuși n-au învățat smerenia și nu pot înțelege de ce nu le merge bine, ‎de ce n-au pace și sufletul lor e mâhnit și abătut.‎[26]

Ne întrebăm și noi: dacă așa de greu se învață smerenia – 17 ani!- cum ar fi putut Părintele Arsenie Boca să o deprindă ca diaconul Zian, în 87 de zile la Sfântul Munte (din care doar 66 de zile nu fost în călătorie), viețuind de sine după ce a fost neascultător față de starețul sfinției sale, de la Schitul Sfântul Ipatie? – n.n.] [27]

 […]

O fată de 13 ani, oloagă, dintr-un sat din Ardeal, a stat o săptămână la ‎mănăstire. Părintele Arsenie a făcut rugăciuni asupra fetei, ea fiind pusă pe ‎un scaun în fața altarului. Părintele a întrebat – o: Crezi în Iisus Hristos, în ‎Dumnezeu-Tatăl, în Maica Domnului? Ea a răspuns: Cred din toată inima. La ‎fel i-a întrebat și pe părinții fetei care au răspuns că și ei cred. Părintele i-a ‎zis fetei: Dacă crezi, scoală-te și mergi! Ea a răspuns că nu poate. Atunci ‎Părintele i-a zis iarăși: Dacă crezi în Iisus Hristos, scoală-te și vino la mine! ‎Atunci fetița s-a sculat pe picioarele ei, ajutată, și a mers spre Părintele ‎Arsenie. Părintele i-a spus că atât cât va trăi să nu se ducă în lume la ‎distracții, baluri, dansuri și să se încredințeze în mâinile lui Dumnezeu. Dar ‎după 2 ani, la 15 ani, fiind frumoasă, a mers la un bal și astfel la scurt timp ‎fata a murit.‎[28]

Sinistru… pentru un bal… Dacă ar fi fost minune dumnezeiască și nu un dans al demonilor ce au paralizat-o și apoi s-au răzbunat asupra ei, ucigând-o, ca să demonstreze că Părintele Arsenie Boca este Sfânt, Hristos ar fi mustrat-o cu blândețe că nu s-a ținut de cuvânt, și ar fi îndemnat-o să meargă la un duhovnic să se spovedească.

Iez 33:11 Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea. păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu.

Dar dacă ea și părinții ei s-au încredințat unui om înșelător, ce lucrează cu duhuri răzbunătoare, cu tatăl minciunii cel de la început ucigaș de oameni, cum să treacă Dumnezeul cel delicat peste libertatea lor? Duhurile cu care au intrat în părtășie și-au făcut jocul până la capăt. Astfel că noi putem înțelege că mersul la Părintele Arsenie Boca este o adevărată sinucidere, de fiecare dată duhovnicească, dar uneori și trupească.

Ioan 8:44 Voi din însuși diavolul sunteți, și poftele tatălui vostru voiți sa faceți. Acela ucigător de oameni a fost din început, și întru adevăr n’a sfătuit, că nu este adevăr întru dânsul când grăiește minciună dintru ale sale grăiește; că mincinos este, și tatăl ei.:45 Iar eu căci adevărul grăiesc, nu credeți mie.

Dar să vedem ce sinistru se purta Părintele Arsenie Boca tocmai… în scaunul spovedaniei!!!

  • Știai de el că-i băutor înainte de-a-l lua ?
  • Greșit-ai cu el înainte de a-l lua ?
  • Copii lepădați ? Câți ?
  • 5-6.‎
  • De ce nu te-ai împotrivit ? Trebuia să alegi atunci: mai bine ‎mori decât să omori.‎‎ Mori acum, de mâna lui. Canon.‎ Ai curaj ? Credință că-ți ispășești uciderile ?‎‎    Ar trebui să nu mai plângi din ceasul acesta, dacă zici că ai curaj.‎ Vorbești cu cineva dintre ai tăi să aibă grija copiilor, că tu nu ‎mai ești sigură pe viață.‎ Dar de aci pleci drept la un duhovnic și te spovedești – ca înainte ‎de moarte – pentru că, iată, faptele tale, ale mele, mă îngrămădesc cu ‎plata: moarte pentru moarte, ca să aibă Dumnezeu milă de sufletul meu.‎ Cu el, în continuare, numai mai multe ucideri vei îngrămădi.‎ El te cheamă mereu, după ce te alungă mereu. Dar după ‎împlinirea poftelor umblă să te căsăpească.‎ Toți te sfătuiesc să-l lași și să divorțezi. Adică să-ți cruți viața. Eu ‎îți spun că mai bine să-ți jertfești viața aceasta, ca să-ți dobândești ‎Viața cealaltă.‎ Tu acum ești mai slabă cu credința – că așa fac păcatele, o slăbesc, ‎o sting, dar când te hotărăști, pe viață și pe moarte, să-ți mântuiești ‎sufletul, credința vine, cu toată puterea ei, în ceasul acela.‎ Să zicem că pentru moment ar fi mai bună pentru tine soluția ‎divorțului. Ce ar urma. El își aduce alta și altele. Se face de râs și de ‎plâns. Poate că nu-l dă Administrația afară din preoție, pentru că ceilalți ‎stăpâni încurajează și susțin preoții slabi. Urmarea e că se smintesc oamenii – parohienii – și cei ce-l susțin, asta și urmăresc: să scadă ‎credința în popor. Deci tu, cruțându-ți viața prin divorț, cu asta adaugi la ‎păcatele tale. Pe când jertfindu-te, situația se precipită – se grăbește și, ‎pentru crimă, va fi pedepsit și scos din slujbă și sminteala cu scăderea ‎credinței în popor va fi mai mică, sau nu va fi deloc și mulți oameni vor ‎zice: Este Dumnezeu și nu rabdă fărădelegile nimănui.‎ Te-am ajutat la o soluție îndrăzneață, dar creștină, ca a primilor ‎creștini.‎ Dacă însă te hotărăști pentru jertfirea vieții – în vederea mântuirii ‎‎- treaba asta, de mare curaj creștin – să o faci cam așa, ca Domnul ‎Hristos, când L-au răstignit iudeii: S-a rugat pentru ei să fie iertați, că ‎nu știu ce fac.‎ Deci revino-ți sufletește la acest creștinism, cu care au mărturisit ‎toți mucenicii, nescăpând nici o împotrivire sau vorbă rea față de cei ‎ce-i ucideau.‎

„Dușmanii omului sunt cei din casă cu el, casnicii lui” (Matei ‎‎10,36) – a zis chiar Domnul Hristos acestea. Deci tu ai în casă cu tine pe ‎cei ce te pot mântui. Rabdă totul, chiar moartea din mâna sau cuțitul lor, ‎dar cu iubire, nu cu vrajbă. Și te mântuiești.‎[29]

Nici nu știm de ce să ne mirăm mai mult… de cinismul cu care o trata Părintele, având un duh de torționar? De râvna rătăcită la care o îndemna, prezentă nu la primii creștini, ci doar de la primii sectari, chiar din primele veacuri? De duhul de răzbunare asupra preotului-soț (mascat de o iertare anapoda)? De falsa asemănare cu mucenicii (care arată că Părintele Arsenie Boca nu a înțeles smerenia adevăratei mărturisiri, care vine din voia lui Dumnezeu, iar nu din voia proprie prin aruncarea îndrăzneață în primejdii)? De cuvintele din Sfânta Evanghelie, citate în context nepotrivit, întocmai ca sectarii? De dorința de a provoca vădirea publică a unui biet păcătos pătimaș, în loc de a-i dori pocăința (de ce nu a gândit preacuvioșia sa că în urma sfaturilor sale soțul văzându-și crima se va căi și se va întoarce la Hristos? Deși negreșit și aceasta este o perversiune: să pună pe biata preoteasă să-i dea ocazia ca să ucidă, deci să-l facă să își mai agonisească un păcat, ca apoi să se căiască. Aceasta ne aduce aminte de turma lui Ilie și de Rasputin. Cu cât mai rău e gândul ca să stea biata femeie lângă el, pentru a-l întărâta la crimă, făcându-o pe preoteasă, prin aceasta, cauza premeditată a păcatului soțului ei, dar fără posibilitatea de a se mai spovedi, fiind moartă, deci practic trimițând-o cu siguranță în iad. Ce gândire demonică răzbunătoare – și de ce iertare sau iubire de vrăjmași mai poate fi vorba când te răzbuni – să furnizezi cuiva ocazia de a se face ucigaș ca apoi să fie pedepsit de stat, în oprobiul și sminteala publică a mulțimii. Că este evident, oricât s-ar da peste cap Părintele Arsenie Boca să ne convingă, oamenii, văzând preotul ucigându-și soția, nu ar fi dat slavă lui Dumnezeu pentru dreptatea Lui, ci s-ar fi smintit, cârtind împotriva Sfintei Biserici și a lui Hristos, că slujitorii lui sunt ucigași. Și ce bârfă publică la adresa ierarhiei care l-a hirotonit pe bietul preot întunecat de patimă, dar împins de luciditatea diabolică a mentorului de la Prislop la crimă)?

Soluția năucitoare (rigidă, de tip inchizitorial și legalistă, ce aduce aminte de doctrina răzbunării și onoarei jignite a unui dumnezeu mânios, de tip apusean: să moară femeia ca să-și plătească crimele, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, ca și cum Dumnezeu nu iartă necondiționat, pentru orice și oricâte păcate, dacă te pocăiești cu sinceritate), dată de Părintele Arsenie Boca vădește un mod de a gândi impregnat puternic de o poftă demonică

Ioan 8:44 Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii..

Astfel de soluții nu am găsit în Ortodoxie, cât am căutat, însă am găsit în protestantism:

Am acasă o broșură încântătoare, tradusă din limba franceză, în care se ‎povestește o întâmplare destul de recentă petrecută acum vreo cinci ani, ‎când a fost executat la Geneva un criminal, un anume Richard, un tâlhar ‎pare-mi-se, de vreo douăzeci și trei de ani, care, înainte de a se urca pe ‎eșafod, s-a pocăit, întorcându-se în sânul bisericii creștine. Numitul ‎Richard era un copil din flori, pe care părinții îl dăduseră de suflet, cam pe ‎la vârsta de șase ani, unor țărani de la munte, niște ciobani elvețieni, ‎care-1 luaseră să-l crească numai ca să-l pună la muncă. Băiatul crescuse, ‎așadar, ca un pui de fiară, fără să fi învățat nimic; ba, mai mult chiar, încă ‎de când împlinise șapte anișori, ciobanii îl trimiseseră cu turma la păscut, ‎pe ploaie și pe frig, aproape golaș și mai mult flămând decât mâncat. Nu ‎mai e nevoie să-ți spun că nici unuia dintre ei nu-i păsa de bietul copil și ‎nu simțea nici un fel de mustrare de cuget, dimpotrivă, fiecare se socotea ‎îndreptățit să nu-i poarte de grijă, de vreme ce Richard le fusese dat pe ‎veresie, așa, ca un lucru oarecare, și, deci, nu vedeau pentru ce ar fi ‎obligați să-i dea de mâncare. Richard spune în mărturisirea lui că în anii aceia, aidoma fiului ‎risipitor din Evanghelie, jinduia după lăturile pe care ciobanii le dădeau ‎porcilor puși la îngrășat pentru vânzare; băiatul n-avea însă parte nici ‎măcar de atât, și-l băteau de câte ori șterpelea din hrana pentru porci. Așa ‎își petrecuse el copilăria și adolescența, până când, crescând și prinzând ‎puteri, se apucase de furat. Sălbaticul își agonisea pâinea muncind cu ziua ‎la Geneva, ca să cheltuiască tot câștigul pe băutură, trăia în rând cu ‎drojdia societății, și până la sfârșit a ajuns să asasineze un bătrân ca să-l ‎jefuiască. A fost prins bineînțeles, judecat și condamnat la moarte. Prin ‎partea locului sentimentalismul nu prea are căutare. In pușcărie, Richard ‎a fost luat în primire de preoți și de membrii diverselor asociații creștine, ‎de tot felul de cuconițe însuflețite de simțăminte filantropice și așa mai ‎departe. L-au învățat să citească și să scrie, i-au tălmăcit cuvântul ‎Evangheliei și atâta l-au catehizat și l-au dăscălit, l-au tocat la cap și i-au ‎împuiat urechile, că până la urmă l-au făcut să-și mărturisească solemn ‎crima. Ba, mai mult chiar, s-a apucat să scrie cu mâna lui o declarație ‎adresată tribunalului, prin care recunoștea că este cu drept cuvânt un ‎ticălos, dar că, între timp, s-a învrednicit să descopere adevărul și că ‎Dumnezeu l-a luminat, împărtășindu-i harul cunoașterii. Lucrul acesta a ‎făcut vâlvă mare în rândurile populației bigote și filantropice a Genevei. ‎Toată elita orașului, tot ce era mai de soi, persoanele cu cea mai aleasă ‎educație au luat cu asalt închisoarea. Care mai de care vrea să-l strângă în ‎brațe și să-l sărute pe Richard. „Ești fratele nostru, harul Domnului a ‎pogorât asupra ta!” strigau toți într-un glas. Richard lăcrăma de ‎înduioșare: „Da, harul Domnului a pogorât asupra mea. în copilărie eram ‎fericit să mă pot înfrupta din hrana porcilor; abia acum însă am cunoscut ‎fericirea cea adevărată și mor întru Domnul!” „… Da, da, Richard, mori ‎întru Domnul, ai vărsat sânge omenesc și trebuie să mori întru Cel-de- ‎Sus. Chiar dacă n-ai nici o vină – fiindcă nu cunoșteai cuvântul lui ‎Dumnezeu pe vremea când jinduiai la belșugul porcilor și când te ‎snopeau în bătăi pentru că le șterpeleai din mâncare (ceea ce, de ‎altminteri, este foarte urât, căci furtul e un lucru oprit) – ai vărsat totuși ‎sânge omenesc și trebuie să-ți ispășești păcatul prin moarte.” Sosește, în ‎sfârșit, și ultima zi hărăzită osânditului. Richard, cu obrazul scăldat în ‎lacrimi, repetă întruna înduioșat: „E ziua cea mai frumoasă din viața mea, ‎dat fiind că mă înfățișez stăpânului ceresc!” „Dă, îi țin isonul într-un glas ‎preoții, judecătorii și cuconițele cu sentimente filantropice, este cea mai ‎fericită zi din viața ta, căci vei intra în împărăția cerurilor!” și-l petrec toți ‎cu alai la eșafod, căruța infamiei în care l-au suit pe Richard fiind urmată ‎de echipaje și de mulțimea celor care merg pe jos. Ajung la locul osândei.‎

„Mori, frate”, îl îmbărbătează cu toții pe Richard. „Mori întru Domnul, ‎căci ai avut parte să cunoști fericirea!” și fratele Richard, sub o ploaie de ‎sărutări frățești, este împins spre eșafod, urcat pe trepte, așezat sub cuțitul ‎ghilotinei, după care i se taie capul – tot așa frățește – pentru că s-a ‎împărtășit din harul ceresc! Cazul este, cred, reprezentativ. Broșurica a ‎fost tradusă de nu știu care filantrop rus cu concepții luterane, din înalta ‎societate, și distribuită ca supliment gratuit o dată cu diferite ziare și ‎publicații. Figura cu Richard este interesantă prin faptul că e națională. La ‎noi ar părea absurd să decapitezi pe cineva numai pentru că s-a ‎învrednicit să fie frate cu tine și pentru că harul Domnului a pogorât ‎asupra lui, dar, repet, avem și noi asemenea fenomene interesante. Bunăoară, la noi nu există o desfătare mai mare, mai intimă decât tortura consacrată prin tradiție, ca să zic așa națională, a bătăii cu biciul. Nekrasov pomenește într-o poezie[1] despre un mujic care-și lovește calul cu pleasna biciului peste ochi, peste „ochii lui blânzi”. Cine n-a avut parte să vadă astfel de scene? Este ceva specific rusesc.[30]. ‎

Când am citit acest pasaj ne-am zis: „Slavă Ție, Doamne, că numai la ruși și apuseni pot fi astfel de fenomene perverse!”. Nu știam, însă, pe atunci, că taina fărădelegii se lucra și la noi în ascuns:

2Te 2:2 Să nu vă clintiți degrabă cu mintea, nici să vă spăimântați – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a și sosit. 3 Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării, 4 Potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. 5 Nu vă aduceți aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? 6 Și acum știți ce-l oprește, ca să nu se arate decât la vremea lui. 7 Pentru că taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. 8 Și atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale și-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. 9 Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase, 10 Și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. 11 Și de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, 12 Ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea. 13 Iar noi, fraților, iubiți de Domnul, datori suntem totdeauna să mulțumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire, întru sfințirea duhului și întru credința adevărului, 14 La care v-a chemat prin Evanghelia noastră, spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos. 15 Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.

‎Iată că Părintele Arsenie Boca îmbina în sine falsa pocăință prin satisfacția morții celui vinovat (împrumutată de la dumnezeul cel mânios apusean), cu biciuirea rusească, fiind numit, de aceea, „Biciul lui Dumnezeu”. Dar să nu credeți că le biciuia pe animale ca sărmanul mujic rus. El biciuia pe oameni, ducându-i la deznădejde și fapte necugetate. Pe animale le iubea pătimaș, nepermis pentru un bun creștin, darămite pentru un ieromonah:

Părintele Arsenie avea însă un cățel mic, flocos, negru. Unde era ‎părintele, acolo era si cățelul. ‎Când am văzut cățelul, mi-am dat seama ca este acolo.‎[31]

3.‎      Arhiereul, preotul și tot clerul nu se cade a ‎hrăni păsări și câini mici

Alături de glasurile dezmierdătoare ale oamenilor și ale ‎cântecelor de joc se numără și glasurile păsărilor, adică ale ‎papagalilor, privighetorilor, porumbeilor, canarilor și ale altor cântătoare de acest fel, precum și lătratul câinilor mititei, ‎vietăți pe care le hrănesc cu oarecare grele cheltuieli în ‎casele lor nu numai [dintre] mireni, ci și clerici și sfințiți. ‎Pentru aceea, având în vedere vătămarea produsă de acestea, ‎precum și deșertăciunea lor, te rog fierbinte pe Prea Sfinția ta ‎să te lipsești [de ele]. Și dacă poate ai în casă unele ca ‎acestea, leapădă-le, căci, într-adevăr,. 1) este un lucru cu ‎totul necuviincios ca un arhiereu să hrănească [vietăți] ca ‎acestea în Mitropolie, întrucât se; face pricină de multă ocară ‎și sminteală creștinilor – adică să vadă în casa arhiereului sau ‎a preotului păsări și câini mici și să audă necuvântătoarele lor ‎glasuri acolo unde se cădea să se vadă tot lucrul de cinste și ‎cucernic.‎

4.‎      Pilde ale celor ce au împătimire spre oarecare vietăți

Și 2) pentru că aceste viețuitoare pricinuiesc în inimile ‎oamenilor împătimire și dragoste nerațională, încât cei ce le ‎au le iubesc mai mult pe ele decât pe oamenii cei raționali, ‎asemenea lor. Aceasta o adeverește pe de o parte împăratul ‎Onorie, care nu s-ar fi întristat atât de mult chiar dacă s-ar fi ‎pierdut cetatea Romei cât dacă ar fi pierit papagalul său care ‎se numea tot la fel [Roma],, după cum zic istoricii, sau, după ‎alții, cățeaua lui care se numea astfel.‎

Pe de altă parte, robii unor popoare care se aflau la Roma și ‎țineau în mâinile lor câini mici pe care îi mângâiau ca și cum ar fi ‎fost copiii lor l-au făcut pe cezarul să îi înfrunte cu această ‎nostimă întrebare: „în locurile acestor oameni femeile nasc copii ‎sau nu?” Aceasta povestește Plutarh. Și ce să spun despre niște ‎vietăți ca acestea? Atât de nepriceput și de împătimit este ‎ticălosul om, încât își revarsă patima și dragostea până și către ‎târâtoarele cele purtătoare de moarte și otrăvitoare.‎

Să-ți spun una și mai mare: [alții și-au revărsat dragostea] până și ‎către copacii și sadurile cele nesimțitoare. Istoricii spun că un. ‎împărat al Romei a luat împătimire către o smirnă, îndulcindu-se ‎de multitudinea ei de culori. Pe aceasta, după ce a răsărit și a făcut ‎rădăcini, a luat-o într-o cămară aflată la malul mării și o hrănea ‎atârnându-i mărgăritare la gât.‎

Se povestește încă și despre Xerxes că a iubit un platan și că îl ‎împodobea ca pe o mireasă, spânzurându-i în ramuri coliere, ‎cercei, inele, și alte [podoabe], că rădăcinile i le împodobea cu ‎brățări, iar vârful i-1 încununa cu coroane împărătești, adăpându-1 ‎cu apă binemirositoare și de mult preț, încât cineva putea spune că ‎împodobitorul unui copac ca acesta era mai nesimțitor decât ‎însuși copacul pe care-l împodobea.[32]

Iată încă un motiv care poate că îi schimba (în taină, fără să-și dea seama) sufletul Părintelui Arsenie Boca spre o abordare așa de disprețuitoare față de oameni. Dar adevărata îmbolnăvire a sfinției sale venea din altă parte, dintr-o lucrare mult mai profundă, pe care o să o analizăm mai jos– n.n.]

Lucrarea duhovniciei Părintelui Arsenie Boca era sinistră și cu totul deplasată de la Calea Împărătească și lină a lui Hristos. Să vedem cum este aceasta cercetând Sfânta Biserică Ortodoxă, insuflată de Sfântul Duh, Care judecă cu totul altfel decât Părintele Arsenie Boca, astfel de cazuri:

Curați se zic navatianii (așa pe sineși numindu-se după mândria cugetului, precum scrie Eusebiu ‎cartea 6, cap 43). Iar Navat [(c. 200–258) – n.n.]a fost prezbiter al Bisericii romanilor, carele nu primea pe aceea, ce ‎în vremea goanei s-a fost lepădat (de credința lui Hristos) iar apoi s-au căit. Ci nici cu cei însoțiți ‎prin a doua nuntă se împărtășea. Și după Botez zicea, că nu se mai poate milui cel ce a păcătuit, ‎după Epifanie la eres 59, și după Augustin eres 38. Deci acesta măcar că în dogmele credinței nu ‎a greșit, nici era eretic, ci numai schismatic, după 1 canon al marelui Vasile. Pentru ura de frați a ‎sa însă și nemilostivirea socotelii, și mândria sa, s-a anatematisit, de sinodul cel ce s-a făcut în ‎Roma în vremea lui papa Cornelie, după Eusebiu, și de sinoadele ce s-au făcut în Cartagina, în ‎vremea lui Ciprian, și în Antiohia și în Italia împotriva lui. De la acesta s-au numit navatiani și ‎cei ce au urmat relei socotelii lui.‎ […]

CANONUL 9 al Sfântului sfințit mucenic Petru

 Și pentru cei ce ca din somn sar de sineși la nevoință, care chinuiești, și voiește a trage, și trag asupra loruși ispite de a se lupta cu marea, și cu multa învăluire, iar mai ales și împotriva fraților aprind jeraticul păcătoșilor, și cu aceștia trebuie a ne împărtăși. Fiindcă în numele lui Hristos vin la aceasta, deși nu iau aminte la cuvintele Lui, ce învață: „Rugați-vă ca să nu intrați în ispită” (Matei: 26,41). Și iarăși a zice Tatălui în rugăciune: „Și să nu ne duci în ispită. Ci scapă-ne de vicleanul” (Luca: 11,4). Ci poate nu știu ei fugile cele ce de multe ori s-au făcut, ale însuși Stăpânului și Învățătorului nostru, de către cei ce voiau a-L vrăjmășui, și că uneori nici nu umbla de față printre ei (Ioan: 11,51; Marcu: 14,48). Că și când s-a apropiat vremea patimilor Lui, nu S-a dat pe

 Sineși, ci a așteptat până ei au venit asupra Lui, cu săbii și cu lemne. Deci zice către ei: „ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și cu fuști să mă prindeți”? „? Care și l-au dat pe El, zice, lui Pilat”. Însă cei ce după însemnarea Lui, și cei ce după scopul Lui umblând, au pătimit, aducându-și aminte de dumnezeieștile Lui cuvinte, prin care sprijinindu-ne pe noi pentru goane, zice: „Luați aminte pentru sine-vă. Că vă vor da pe voi la adunări, și în sinagogile lor vă vor bate pe voi”. Și vă vor da, a zis, dar nu pe sine-vă dați-vă. „Și vă veți duce la igemoni, și la împărați pentru numele Meu” (Luca: 21,12), dar nu pe sine-vă să vă aduceți. Fiindcă și voiește ca noi goniți fiind, a trece din loc în loc, pentru numele Lui, precum iarăși Îl auzim pe El zicând: „și de vă gonesc pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă” (Matei: 10,23), că nu voiește de sine a ne duce noi către sateliții (gvardioți), și lăncierii diavolului. Ca să nu ne facem pricinuitori lor și de mai multe morți, ca cum silindu-i pe ei mai mult a se sălbătici, și a săvârși în faptă lucrurile cele aducătoare de moarte, ci a aștepta și a lua aminte de sine-ne: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei: 26,41). Așa Ștefan cel întâi următorul Lui, mucenicie luând asuprăși în Ierusalim. Răpindu-se de cei fără de lege și aducându-se în adunare, cu pietre împroșcându-se în numele Domnului Iisus Hristos, s-a slăvit, rugându-se și zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte: 7,60). Așa Iacov al doilea, prinzându-se de Irod, cu sabia i s-a tăiat capul (Fapte: 12,2). Așa Petru cel mai întâi dintre Apostoli, de multe ori prinzându-se și închizându-se, și necinstindu-se la urmă în Roma s-a răstignit. Și prea vestitul Pavel de multe ori fiind dat și până la moarte primejduindu-se, și mult nevoindu-se, și întru multele goane lăudându-se, și în necazuri, întru aceeași cetate, și lui i s-a tăiat capul cu sabia. Care întru cele ce s-a lăudat, a isprăvit. Și că, „În Damasc s-a slobozit cu coșnița noaptea peste zid” (II Corinteni: 11,32). Și a scăpat din mâinile celui ce căuta a-l prinde. Că ceea ce le stătea lor înainte era mai întâi, să binevestească și să învețe cuvântul lui Dumnezeu. Întru care mai întărind pe frați ca să rămână întru credință, ziceau ei și aceasta că: „Prin multe necazuri se cuvine noi a intra întru împărăția lui Dumnezeu” (Fapte: 14,21). Căci „căutau nu pe folosul loruși, ci pe cel al multora ca să se mântuiască” (I Corinteni: 10,33). Și de a zice lor multe la acestea spre a arăta cu deamăruntul, de nu, precum zice Apostolul: „Că nu îmi ajunge vremea a spune” (Evrei: 11,32).

 TÂLCUIRE

 Cei ce scoală din somn și mai ales după puțin somn, nu-și au cugetul lor statornic, ci tulburat și nestatornic. Cu aceștia dar a asemănat sfântul pe aceia, ce sar întru nevoința muceniciei, și nu umblă cu rânduială, ci sumețește și fără chibzuire se aruncă întru dânsa, nearătată fiind și negândită de gonaci. Nici de față și în lucrare pusă, ci zăbovită de a trage pe creștinii cei ce se nevoiesc. Și își trag loruși adică ispită, iară celorlalți creștini le aprind mai mult pe muncile gonacilor, cu necuviincioasa lor pornire. Însă deși aceștia sunt vrednici de prihană, cu toate acestea, fiindcă pentru numele lui Hristos sar așa la mucenicie, poruncește Sfântul prin canonul acesta, ca să se împărtășească cu ceilalți creștini, măcar că nu urmează pilda lui Hristos.[33] [34]

11.‎    Zis-a un părinte oarecare: „Când vei vedea întărâtarea, tulburarea și venirea păgânilor ‎asupra creștinilor, atunci fugi și tu și te ascunde, pe cât vei putea, dar să nu te dai pe tine ‎în mâinile păgânilor prigonitori, părându-ți-se că mare lucru vei face de te vei da singur în ‎mâinile lor. Că Dumnezeu nu voiește cele ce sunt mai presus de putință, deși sfinții mucenici singuri, de bună voia lor s-au dus și s-au dat în mâinile prigonitorilor, dar prin oare‎care descoperire dumnezeiască făceau aceasta. Iar tu, când ți se va întâmpla fără de voia ‎ta să cazi cumva în mâinile păgânilor prigonitori, cu bună nădejdea lui Hristos să rabzi vitejește toate ispitele și muncile ce ți se vor întâmpla, până la moarte. Iar cel ce nu fuge de ‎ispite, ci se dă singur de bună voia sa într-însele, acela să piară într-însele, că noi avem ‎poruncă să ne păzim de ispite pe cât vom putea și să ne rugăm pururea lui Dumnezeu, zi‎când: «Doamne, nu ne duce pe noi întru ispite!»”‎[35]

Iar pricină binecuvântată de despărțire‎ între bărbat și între muiere alta vreuna nu este, decât curvia, sau preacurvia bărbatului și a ‎muierii. ‎[…] Pentru că și Domnul n-a iertat a se despărți așa prost pentru singură preacurvia, ci chiar și după ‎întâiul cuvânt pentru râvna, care urmează din o preacurvie ca aceasta, și pentru uciderea ce poate ‎urma din râvna aceasta.‎ […] Deci fiindcă din toate acestea ce am zis se înțelege că, nu se cuvine a se ‎despărți bărbatul de ‎femeie, sau femeia de bărbat, pentru aceasta este de nevoie a ‎suferi o parte pe alta, după ‎Teologul Grigorie. Și atât femeia se cade a suferi pe ‎bărbat, măcar de o ocărește, măcar de o ‎bate, măcar de cheltuiește zestrea ei, sau ‎altceva de-i face, cât și bărbatul pe femeie, măcar deși ‎se îndrăcește, după canonul ‎‎4 al lui Timotei, măcar alte metehne de ar pătimi, și neputință de ar ‎avea, după ‎Hrisostom (în cuvântul la zicerea: muierea s-a legat cu lege și celelalte) măcar ‎deși ‎legile împărătești și cele dinafară, pentru multe pricini iartă a se despărți bărbatul ‎de muiere ‎și muierea de bărbat, dar Hrisostom (în același) împotrivindu-se lor zice, ‎că nu are a ne judeca ‎Dumnezeu după legile acestea, ci după legile cele ce însuși le-‎a legiuit despre nuntă. „O singură ‎pricină binecuvântată despărțire este cea ‎rânduită de legi, după împărații Leon și Constantin, ‎când o parte vrăjmășuiește ‎viața celeilalte (titlul 13 din alegerea legilor), se despart încă după ‎dreptul cuvânt, ‎când o față este drept slăvitoare, iar cealaltă ereticească, după canonul 72 ‎al ‎soborului 6”. […]

CANONICEASCĂ FORMĂ A CĂRȚII DE DESPĂRȚIREA NUNȚII.‎

Preseduind (șezând pe scaunul judecății) smerenia noastră, fiind împreună și preacinstiții ‎clerici, preacucernicii preoți, și preacinstiții boieri (și proestoși) s-au înfățișat înaintea tuturor, ‎‎(cutarele din cutare loc) pârându-și pe femeia sa (sau cutare femeie pe bărbatul său) în vinovăție ‎de preacurvie. Și zicând că o au aflat pe ea cu adevărat spurcând patul bărbatului ei, și vederat ‎preacurvind cu altul. Dar cerându-se‎ pentru aceasta și martori vrednici de credință, a adus de față pe (cutare și cutare și cutare) care ‎în frica lui Dumnezeu, și în curată conștiința lor, au mărturisit înaintea tuturor pentru femeia lui, ‎că cu adevărat nu au păzit cuviincioasa credința bărbatului său, și vrăjmășuindu-și întreaga sa ‎înțelepciune, s-a făcut preacurvă. Deci smerenia noastră acestea auzindu-le, și deplin ‎încredințându-ne, am mai născut pricina aceasta. Și dar întrebuințând apoi feluri de cuvinte și de ‎chipuri, spre a îndupleca pe numitul (cutare) să ia iarăși și primească pe femeia sa, (că și aceasta ‎se poate după dumnezeieștile legi) trecând cu vederea acest fel de greșeală a ei, fiindcă amar se ‎căiește de aceasta, și juruiește că niciodată o va mai face. Și toate acestea lucrându-le într-o ‎lungime de timp destul, nu am putut a-l pleca pe el. Drept aceea urmând noi hotărârii Domnului ‎nostru celei din Evanghelie, care zice că: „Oricare va lăsa pe muierea sa, afară de cuvânt de ‎curvie, o face pe ea de preacurvește” (Matei: 5,32; 19,7). Și socotind noi, că singură aceasta este ‎leginică și binecuvântată pricină de a se despărți bărbatul de muiere. Adică cuvântul preacurviei, ‎precum Domnul a hotărât. Dar încă și îngrijindu-ne mai înainte ca nu cumva să se întâmple ceva ‎mai rău din împreună locuirea acestora cea de aici înainte, fiindcă preacurvia mai de multe ori ‎naște pe pizmuire, și pizmuirea pe ucidere. Deci pentru aceasta, dezlegăm pe numitul (cutare) de ‎muierea sa (cutare) după hotărârea Domnului, și după sfintele canoane apostolești și sinodicești. ‎Dar și dăm lui voie a-și lua altă muiere (adică părții celei nevinovată). Iar mai sus numitei ‎‎(cutare), nici odinioară (adică părții vinovate) îi dăm voie a-și lua alt bărbat, ca uneia ce s-a făcut ‎pricină acestei despărțiri și dezlegări de nuntă. Căci ei se cade în locul nunții și a însoțirii a ‎doua, să rămână așa, plângându-și și tânguindu-și în toată viața păcatul său, căci: Ceea ce ‎Dumnezeu a împreunat, ea a despărțit (Matei: 19,6). De vreme ce și întru alt chip, trăind ‎bărbatul ei pe care ea prin a sa desfrânare l-a lăsat, urmează frica ca nu cumva să se facă ‎preacurvă, de se va împreuna cu alt bărbat, după Apostolul Pavel (Romani: 7,3). Care și întru alt ‎loc zice că: „De se va despărți muierea de bărbatul ei, să rămână nemăritată” (I Corinteni: 7,11). ‎Pentru aceea spre încredințare s-a făcut această carte de despărțire, și s-a dat mai sus numitului ‎‎(cutare)501 în anul (cutare), și luna.‎[36]

  1. In ce conditii Biserica Ortodoxa aproba divortul ?

 Dupa invatatura data noua de Dumnezeu, casatoria este indisolubila, adica una singura pe toata viata : ” Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta ” ( Matei 19, 6 ) . Numai moartea desparte in chip firesc pe cei doi soti. Totusi, sunt cateva exceptii ingaduite de Biserica, care duc la despartirea sotilor intre ei prin divort. Iar divortul este desfacerea casatoriei pe care o provoaca sotii intre ei, pentru care Biserica nu le poate da nici o binecuvantare sau hotarare juridica oficiala. De aceea, nici nu se prevede vreo slujba bisericeasca la divort. Adevarata legiuitate a nuntii consta numai in casatoria intaia. Desfacerea ei legala o face numai moartea unuia dintre soti, sau pe plan mai inalt, moartea ambilor soti, caci dupa moarte ” sunt ca ingerii, necasatoriti ” ( Matei 22, 30 ) .

 Cu toate acestea, conducerea bisericeasca, tinand seama de scopul moral al casatoriei, inca din vremea apostolilor a dat ingaduinta vaduvei ramasa prin deces de a se recasatori. Deci ca o iconomisire dintre cele doua altemative : a vaduvei prea superioare, in deplina stapanire de sine ( Luca 2, 36-37 ) si a desfraului prea pacatos, i s-a indicat calea de mijloc a casatoriei celei de a doua ( I Corinteni 7, 8-9; I Timotei 5, 3, 6, 14 ) , cum spune asa de clar Arhimandritul Nicodim Sachelarie, in lucrarea sa monumentala Prsvila Bisericeasca.

  1. Care sunt cauzele canonice ale divortului ?

 Motivele canonice de divort sunt :

 I.a. Adulterul ( preacurvia ) , adica violarea credintei conjugale de catre sot sau sotie. Acest motiv de divort se bazeaza pe Sfanta Evanghelie, adica pe dreptul divin ( Matei 19, 9 ) .

  1. Pe langa adulter, sotul poate sa divorteze cand i se pun curse care pericliteaza viata, indreptate contra existentei casatoriei, de catre un sot impotriva celuilalt, cum ar fi refuzul sotului sau sotiei de a naste copii. In acest caz partea nevinovata are drept sa solicite divortul.
  2. Iarasi, sotul poate divorta cand sotia se face vinovata de avort intentionat si prin aceasta impiedica scopul casatoriei.
  3. Cand femeia sau barbatul participa fara voia celuilalt la ospete si petreceri necuviincioase.
  4. Pentru sotie exista motiv de a cere divort cand barbatul sau o acuza public pe nedrept de adulter cand sotul ei greseste in public sau in ascuns, in casa sau in alta parte cu o alta femeie.
  5. Al doilea motiv principal de divort, dupa adulter, este caderea unui sot din dreapta credinta – apostazie, necredinta, secta etc. ( I Corinteni 7, 15 ) .

 III. Cand unul din soti sau amandoi intra in monahism, ” ca o moarte superioara, fata de lumea pusa in slujba pacatului ” ( Sinodul VI Ecumcnic, canonul 12 si 48 ) . Insa ” cel ce-si lasa ( prin divort neingaduit ) sotia sa legitima si ia pe alta, trebuie sa fie canonisit ca un preacurvar, dupa porunca Domnului ( Matei 19, 9 ) , adica sa fie oprit pana la 15 ani de la Sfanta Impartasanie ” , dupa Sfantul Vasile cel Mare.[37]

Lăsând la o parte cruzimea sfatului arsenic dinainte, care cerea bietei femei necăjite să-l provoace pe soțul ei să o ucidă ca să fie vădit public, să revenim la acest stil hipnotico-ghicitoresc prezent în toate falsele minuni ale Părintelui și descris de toți ucenicii, fără deosebire de pregătire.

Acest stil nu este Ortodox deoarece pe lângă faptul că vădește o spiritualitate spectaculoasă de un prost gust evident, mai are și o pecete apăsătoare care ne mâhnește: marea asprime îndreptată împotriva sărmanilor oameni necăjiți (și așa luptați cu deznădejdea tocmai de cel ce i-a îndemnat la păcat, din ură, ca să nu se mai poată pocăi și să-i dobândească definitiv – și ce crud: tocmai la un ieromonah Ortodox, care ar fi trebuit să-i încurajeze, aline și să îi îndemne la pocăință cu nădejde, să găsească surparea definitivă!). Nădăjduim însă noi, și ne rugăm lui Hristos Cel mult milostiv și îndelung răbdător, ca Să nu aplice cu sfinția sa aceeași măsură la judecată, aceeași acrivie, aceeași asprime, după cuvântul Sfintei Evanghelii:

Mar 4:24 Și le zicea: Luați seama la ce auziți: Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura;

deși cei uciși sufletește prin sfaturile sfinției sale, credem că strigă la cer:

Fac 4:10 Și a zis Domnul: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ.

Acest stil navatian este evidențiat și de acatistul Părintelui Arsenie Boca, îndemnând la robia minții de minuni, neluarea în seamă a adevărului de dragul fenomenelor paranormale și pierderea pocăinței autentice:

Icos 3‎

După un an, ai venit de la muntele Athos la Manastirea Brancoveanu si ‎începând munca de ‎duhovnic, înfricoșat te-ai aratat noua multora care veneam la mărturisit, căci mai dinainte numele ni le știai si faptele le ‎descopereai, iar noi de darul ce-l aveai, iti cantam:‎

Bucura-te, ucenicul Maicii Sfinte.‎

Bucura-te, ca dar de prooroc ai primit.‎

Bucura-te, ca multora pe nume le spuneai.‎

Bucura-te, ca faptele si păcatele le descopereai.‎

[…]‎

Condac 10‎

Venit-a Părinte, in timpul unei Sfinte Liturghii, o femeie sa-ti spună ‎necazul ce-l avea si te ‎tulbura cu nerăbdarea ei, iar tu Părinte simțind din Sfântul Altar, ai oprit slujba si ai strigat la ea sa înceteze cu nerăbdarea si ai spus la toti de ce a venit, ca sa cantam: Aliluia!‎

Icos 10‎

Ai spus Părinte ca femeia a venit deoarece a pierdut 20.000 de lei si ca acei bani cu care cele doua fete ale ei trebuiau sa-si creasca copiii pe care n-au voit sa-I nasca si i-au avortat. De aceea spor in casa nu vor mai avea, când sufletele copiilor striga răzbunare asupra părinților, iar ‎noi ne minunam ‎de darul tau‎

[…]‎

Icosul al 9-lea

Facandu-se utrenie in Biserica, ai iesit, Parinte, cu cantaretii si cu toti ‎credinciosii, ca sa savarsesti Sfanta Liturghie pe altarul din fata manastirii si, fiind ‎linga tine cantaretul care indoit cu credinta era, te-a vazut inconjurat de flacari de ‎foc, care erau darul Sfantului Duh. Atunci el s-a inspaimantat si a strigat, iar tu l-ai oprit sa nu spuna, doar ca simteai ca te arde ceva.‎[38]

Ce acatist potrivnic evlaviei, ca și cel căruia i s-a dedicat. Cât de diferit este Părintele Arsenie Boca față de adevărații Sfinți:

  1. Spuneau părinții despre avva Macarie cel Mare că s-a făcut, precum este scris, dumnezeu pământesc. Că precum este Dumnezeu acoperind lumea, așa s-a făcut și avva Macarie acoperind greșelile ce le vedea, ca și cum nu le-ar fi văzut și pe care le auzea, ca și cum nu le-ar fi auzit.23[39]

 

***

Iată, însă, diametral opus de cum o practica Părintele Arsenie Boca, cum sfătuiește Sfânta Biserică Ortodoxă să se facă duhovnicia (spre vindecarea, iar nu zdrobirea celui păcătos), după cum a învățat-O Însuși Mirele Ei, Domnul nostru Iisus Hristos:

Mat 12:18 „Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El și judecată neamurilor va vesti. 19 Nu se va certa, nici nu va striga, nu va auzi nimeni, pe ulițe, glasul Lui. 20 Trestie strivită nu va frânge și feștilă fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruință, judecata. 21 Și în numele Lui vor nădăjdui neamurile.

Așadar, judecata este limpezirea rațiunii prin blândețe, care biruie prin lămurirea înțelesurilor, dând nădejde, iar nu judecata privită ca un proces între oameni și Dumnezeu, al cărui procuror este Părintele Arsenie Boca, reprezentant în țara noastră al ideologiei dumnezeului senior mânios și răzbunător de tip apusean, cuprinsă atât de sugestiv în sintagma „biciul lui Dumnezeu”.

Ioan 8:3 Și au adus la El fariseii și cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter și, așezând-o în mijloc, 4 Au zis Lui: Învățătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; 5 Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? 6 Și aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. 7 Și stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat și le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. 8 Iarăși plecându-Se, scria pe pământ. 9 Iar ei auzind aceasta și mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni și până la cel din urmă, și a rămas Iisus singur și femeia, stând în mijloc. 10 Și ridicându-Se Iisus și nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te-a osândit nici unul? 11 Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Și Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuiești.

Noi, Ortodocșii, credem că Singurul om fără nici un păcat este Hristos, iar Maica Domnului este Singura care nu are păcate personale și a fost curățată de păcatul strămoșesc la Buna-Vestire. Dar iată, nici Ei, nu aruncă cu pietre și nici nu osândesc, ci doar îndeamnă, fără reproș și fără biciuire la pocăință, adevărata mângâiere. Oare Părintele Arsenie Boca nu avea păcate și/sau era mai autoritar ca Domnul și Măicuța Lui, ca să arunce cu pietre sau să dea cu biciul, osândind? Să nu fie în veac, între oameni o asemenea hulă, Amin!

Fraților, scriu înaintea feței Dumnezeului meu: smeri-ți-vă inimile voastre și veți ‎vedea mila Domnului, și încă de pe pământ veți cunoaște pe Ziditorul ceresc și ‎sufletul vostru nu va cunoaște saturare în iubire.‎

Nimeni nu poate cunoaște de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-L ‎învață Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută ‎prin Duhul Sfânt și de aceea vorbim despre ea.‎

Sufletul păcătos care nu cunoaște pe Domnul se teme de moarte, gândind că ‎Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaște pe ‎Domnul și cât de mult ne iubește. Dacă oamenii ar ști aceasta, nici un singur om n-ar ‎mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se și bucură de ‎întoarcerea păcătosului. Chiar și atunci când moartea îți bate la ușă, crede cu tărie ‎că, de îndată ce vei cere iertare, o vei și dobândi.‎

Domnul nu e ca noi. El este blând și milostiv și bun, și atunci când sufletul îl ‎cunoaște, el se minunează fără sfârșit și zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”‎

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui ‎Dumnezeu.‎

Domnul ne iubește și ne primește cu blândețe, fără reproșuri, așa cum în ‎Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproșuri, ci a dat poruncă ‎slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump și încălțăminte în ‎picioare, să junghie vițelul cel gras și să se veselească și nu l-a învinuit [Le 15].‎

Cu câtă blândețe și răbdare trebuie să îndreptăm și noi pe fratele nostru, ca să fie ‎praznic în suflet pentru întoarcerea lui!‎

Duhul Sfânt învață sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.‎[40]

De ce Părintele nostru drag Arsenie nu te-ai lăsat învățat de Sfântul Duh smerenia lui Hristos, ca să semeni cu El și să iubești pe oameni? Acum ai fi fost Sfânt și ai fi putut ajuta oamenii necăjiți și cu toții am fi venit la tine să ne înveți smerenia lui Hristos!!! N-ar fi fost nevoie de presiuni îngrozitoare să fi canonizat, ca să devină lucrarea sfinției tale o altă ispită împotriva iubirii! Și nu te-ar fi chinuit acum toate cuvintele tale spuse cu asprime, și toate privirile înrobitoare, și toate gesturile care nu au fost Ortodoxe, și mai ales toate minunile care ne abat de la adevăr!

Să vedem cu câtă delicatețe, răbdare, smerenie, înțelepciune, tăierea voii proprii și cunoaștere a sufletului omenesc, lucrează un adevărat văzător cu duhul (nu văzător cu duhurile cele ucigașe și mincinoase):

Din Pateric

1.‎      Mers-am odinioară la oarecine din ‎Părinți și l-am întrebat pe el, zicând: „De va ‎avea cineva vreun gând, și se vede pe sineși ‎‎[deja] biruit, și, de multe ori citind cele ce au ‎zis Părinții despre un gând ca aceasta, se ‎ispitește a-l îndrepta pe acesta, dar nu poate ‎cu niciun chip, ce este mai bine: a vesti gândul ‎oarecăruia din Părinți sau a se sârgui a face ‎cele ce a citit, îndestulându-se cu a sa ‎conștiință?” Răspuns-a bătrânul:‎

„Dator este a vesti la un om ce-l ‎poate folosi pe el, și a nu îndrăzni de sine, că ‎nu poate cineva să-și ajute luiși, mai vârtos ‎atunci când de patimi este împilat. Că mie, ‎zice, tânăr fiind, una ca aceasta mi s-a ‎întâmplat:‎

Aveam patimă sufletească și mă ‎biruiam întru dânsa; dar, auzind de Avva ‎Zinon că pe mulți, așa având, i-a tămăduit, ‎am voit să mă duc și să-i vestesc lui, iar Satana ‎mă împiedica, punându-mi în gând: «Că de ‎vreme ce știi ce ești dator a face, fă precum ‎citești. Și dar ce mergi să ostenești pe ‎bătrânul?» Deci, când mă sârguiam a merge și ‎a vesti lui, războiul se ușura de la mine prin ‎meșteșugul vicleanului care-l ușura tocmai ca ‎să nu mă duc, iar dacă mă supuneam a nu ‎merge, iarăși de patimi mă stăpâneam, și ‎aceasta multă vreme mi-a meșteșugit-o mie ‎vrăjmașul, nelăsându-mă a mă mărturisi ‎bătrânului. încă de multe ori am și mers la ‎bătrânul vrând a-i spune lui cugetul, și ‎vrăjmașul nu mă lăsa, aducând rușine în ‎inima mea și zicând: «Că de vreme ce știi cum ‎trebuie să te tămăduiești pe sineți, ce trebuință ‎este să mai spui și altcuiva? Că doar nu te ‎lenevești pe sineți, știind doar ce au zis Părinții».‎

Acestea îmi punea deci în gând ‎potrivnicul, ca să nu arăt patima la doftor și să ‎mă tămăduiesc; iar bătrânul cunoștea cum că ‎am gânduri, dar nu mă vădea, așteptând ca eu ‎să le mărturisesc pe ele; și mă învăța despre ‎dreapta viețuire, iar apoi mă slobozea. Iar mai ‎pe urmă, plângând eu, am zis întru sinemi: ‎‎«Până când, ticăloase suflete, nu voiești a te ‎tămădui? Alții de departe vin la starețul și se ‎tămăduiesc, iar tu nu te rușinezi, aflându-te ‎aproape de doftor și ne- mărturisindu-te?» ‎

Deci, înfierbântându-mă cu inima, m-am ‎sculat și am zis întru sinemi că, ducându-mă ‎la bătrânul, de nu voi afla acolo pe cineva, voi ‎cunoaște că este voia lui Dumnezeu ca să-i ‎vestesc lui gândul. Și, ducându-mă eu, n-am ‎aflat pe nimeni. Iar starețul, după obicei ‎învățându-mă despre mântuirea sufletului și ‎cum se curăță cineva de gândurile cele ‎spurcate, eu, de vreme ce m-am rușinat și nu ‎i-am descoperit lui nimic, vrând eu a mă duce, ‎sculându-se el, a făcut rugăciune și mă ‎petrecea, mergând înaintea mea până la ușa ‎cea din afară. Iar eu, muncindu-mă de gânduri ‎‎- a spune sau a nu spune bătrânului -, ‎mergând încetișor- încetișor înapoi, iar acela ‎întorcându-se și văzându-mă muncit de ‎gânduri, mă bate în piept și-mi zice: «Ce ai? Și ‎eu sunt om». Iar aceasta zicând, mi s-a părut ‎că mi s-a deschis inima și am căzut pe față la ‎picioarele lui, zicând: «Miluiește-mă!» Iar ‎starețul mi-a zis: «Ce ai?» Răspuns-am eu: ‎‎«Nu știi ce am?» Răspuns-a acela: «Se cuvine ‎ca tu să spui aceasta».‎

Iar atunci am spus lui cu rușine cu ‎de-amănuntul patima mea. Și el mi-a zis: ‎‎«Pentru ce mai demult te-ai rușinat a-mi ‎spune? Nu sunt și eu om? Vrei însă să-ți spun ‎totuși ceea ce știu? Nu ai oare trei ani de când ‎vii aici având aceste gânduri și ne‎mărturisindu-le pe ele?» [deși era străvăzător, adică văzător cu duhul al faptelor și inimilor omenești, a așteptat cu delicatețe trei ani, nevădindu-l nici măcar când era în intimitate, ca să fie mărturisirea din voia lui și să fie împreună-lucrător al mântuirii proprii ca să se poată vindeca. Ce diferit și grosolan lucra bietul Părinte Arsenie Boca – n.n.] Iar eu mărturisind și ‎căzând iarăși și rugându-mă și zicând lui: ‎‎«Miluiește-mă pentru Domnul», mi-a zis: ‎‎«Du-te și nu te lenevi de rugăciunea ta și să nu ‎clevetești pe nimeni. [și ce grav este să clevetești pe alții public. Noi ne străduim să nu facem aceasta, ci să arătăm că cele cunoscute deja și crezute public ca fiind model de sfințenie sunt o cădere și o amăgire. Nu știm dacă reușim, dar ne rugăm ca împreună cu harul lui Dumnezeu să pornim de la adevărul lămurit pentru a ne îndemna pe noi și pe toți să nu-l judecăm pe sfinția sa, ci chiar atunci când este clevetit de alții mai râvnitori (dar și înlăuntrul nostru, când ne aducem aminte sau suntem presați să-l credem mincinos drept Sfânt) să-l plângem cu milă și luare aminte pentru izbăvirea noastră și a Părintelui Arsenie Boca de această capcană și consecințele ei veșnice – n.n.] Deci ducându-mă în ‎chilia mea și nelenevindu-mă de rugăciunea ‎mea, cu darul lui Hristos și rugăciunea ‎bătrânului, nu m-am mai supărat de patima aceea. Iar după un an mi-a venit un gând ca ‎acesta: «Oare nu pentru mine Dumnezeu a ‎făcut mila Sa, și nu pentru starețul?» Și, ‎cugetând aceasta, m-am dus să-l ispitesc pe el; ‎și, luându-l pe el deosebi, i-am făcut metanie ‎și i-am zis: rog pe iubirea ta de Dumnezeu, ‎părinte, roagă-te pentru mine pentru gândul acela de care ti-am vestit odinioară. Iar el m-a lăsat să zac lângă picioarele lui; și, tăcând ‎puțin, mi-a zis: «Scoală, ai credință!» [vedeți, nu l-a numit dezertor, ci pentru a-i întări credința în smerita ascultare i-a arătat taina, cu multă delicatețe, fără reproș, dându-i curaj – n.n.] Iar eu, ‎auzind, de rușine voiam să mă înghită ‎pământul. Și, sculându-mă, nu puteam să ‎privesc și să-l văd pe bătrânul; și m-am întors ‎la chilie, minunându-mă și înspăimântându-mă”.‎[41]

Să vedem ce ne învață despre aceasta Gura lui Hristos cea fără de greșeală, Sfintele Sinoade Ecumenice și Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit:

Canonul 102 al Sinodului al 6-lea ecumenic:

CANONUL 102‎

Trebuie dar cei ce au luat de la Dumnezeu stăpânire a dezlega, și a lega, să ia aminte felurimea ‎păcatului, și gătirea către întoarcerea celui ce a păcătuit, și așa potrivită boalei pe vindecare să o ‎aducă. Ca nu pe ne măsurarea întru amândouă întrebuințând-o să greșească către mântuirea ‎celui ce bolește. Că nu simplă (proastă) este boala păcatului, ci de multe feluri, și multe odrasle ‎de vătămare odrăslește, din care răul mult se revarsă, și înainte sporește, până să stea împotriva ‎puterii celui ce vindecă. Drept aceea cel ce se arată știutor de doftoria cea întru duhul, mai întâi ‎se cade a cerceta dispoziția (așezarea sufletească) celui ce a păcătuit, și de se înduplecă spre ‎sănătate, sau dimpotrivă prin chipurile sale cheamă asuprăși pe boală, să privească în ce chip ‎poartă grijă de întoarcerea sa în vremea pocăinței; și de nu stă împotriva doftorului, și de nu ‎crește rana sufletului prin aducerea leacurilor celor ce se pun asupra ei, și așa milostivirea să o ‎măsoare după vrednicie. Că tot cuvântul lui Dumnezeu și celui ce i s-a încredințat păstoreasca ‎ighemonie, este, a întoarce pe oaia cea rătăcită, și de șarpe rănită a o tămădui. Și nici către ‎prăpastia deznădăjduirii a o împinge, nici frâiele a le slăbi spre abaterea și defăimarea vieții. Ci ‎cu un chip numaidecât, ori prin doftoriile cele mai aspre și mai pietroase, ori prin cele mai moi ‎și mai blânde, să stea împotriva patimii, și să se nevoiască spre închiderea rănii, ispitind rodurile ‎pocăinței, și înțelepțește iconomisind pe omul cel chemat către strălucirea cea de sus. Deci amândouă se cuvine a le ști noi, și cele ale scumpătății, și cele ale obiceiului. ‎Și a urma, la cei ce nu primesc mărginirea, cu chipul cel predat, precum ne învață pe noi ‎Sfințitul Vasilie.‎

TÂLCUIRE

După ce sinodul acesta a rânduit despre multe, și osebite certări, în sfârșit prin canonul acesta ‎lasă totul la judecata episcopilor, și a duhovniceștilor Părinți, stăpânirea de a lega și a deslega. ‎Zicând, că ei se cuvine a socoti și felurimea păcatului, adică de este de iertare, sau de este de ‎moarte, și plecarea ce are păcătosul spre pocăință, și așa să aducă potrivită lecuirea cu boala lui. ‎Nu cumva dând ei celor mari de suflet, și osârdnici spre pocăință, certări compogorâtoare, și ‎ușoare, iar celor mai leneși, și mici de suflet, dimpotrivă să le dea canoane aspre, că nici pe unul ‎vor îndrepta, nici pe altul, ci mai vârtos îi vor pierde. Pentru că atât de mult în felurit este ‎păcatul, și atât de tare crește, încât stă împotrivă, adică biruiește și puterea, și meșteșugul ‎duhovnicescului doftor (ori și așa mult în felurit este păcatul, și foarte crește, până ce ajunge a ‎veșteji și pe meșteșugul duhovnicescului doftor). Deci pentru aceasta doftorul sufletelor mai ‎întâi de toate trebuie să socotească așezarea (dispoziția) și plecarea păcătosului, deși iubește ‎sănătatea sufletului său cu fierbinte pocăință, sau dimpotrivă, deși își crește păcatul său asuprăși. ‎Și cu ce chip se poartă cu păcatul. De nu se împotrivește mântuitoarelor doftorii ce-i dă (precum ‎o fac aceasta cei stricați de minte, împotrivindu-se doftoriilor ce le dau doftorii cei trupești). Și ‎de nu crește mai mult cu acestea rana păcatului. Acestea toate, zic, trebuie mai întâi duhovnicul ‎a le socoti, și așa după analoghie (proporție) să măsoare milostivirea. Ușurând certările la cel ‎leneș, și mic de suflet, îngreunându-le la cel osârdnic și mare de suflet. Și amândouă făcându-le ‎pentru milostivire. Ca pe cel mare de suflet să-l curățească de păcat, iar la cel mic de suflet să nu ‎facă rana mai rea. Și în scurt a zice, tot scopul, și lui Dumnezeu, și duhovnicului aceasta este, a ‎întoarce oaia cea rătăcită, adică pe păcătosul (la pocăință), să-l vindece rănit fiind de șarpele cel ‎gândit, și nici să-l împingă în prăpastia deznădăjduirii cu grelele canonisiri, nici iarăși să ‎slăbească frâul lui, cu ușoarele canoane, și cu aceasta să-l arunce în defăimare, și în lenevire. Ci ‎cu tot chipul, ori cu cele aspre și iuți leacuri, ori cu cele ușoare și blânde, să se silească a-l face ‎sănătos; cercând rodurile pocăinței lui, și cu înțelepciune iconomisindu-l către strălucirea cea de ‎sus a Sfintei Treimi (care este Împărăția Cerurilor, după Teologul Grigorie). Deci duhovnicul, ‎pe amândouă trebuie a le ști (precum în canonul al 3-lea al marelui Vasilie anume se zice ‎aceasta) adică și scumpătatea a o ști, și obiceiul. Și dacă păcătoșii nu vor a păzi scumpătate, ‎pentru care se face compogorământ, și de ani, și de canonisirea păcatelor lor, măcar să le ‎poruncească să păzească obiceiul. Adică întregi anii cei rânduiți de canoane, și certările.‎[42]

Așadar, un duhovnic iscusit nu se portă cu toții la fel, cum spun ucenicii că se purta Părintele Arsenie Boca, pe toți vădindu-i public cu asprime. Un duhovnic iscusit cercetează în taină pe fiecare. Și nici un duhovnic cât de experimentat, sau începător, sau neiscusit, sau grosolan, nu are voie să spună păcatele cuiva public. Asprimea față de cei îndărătnici se manifestă prin asprirea canoanelor personale date penitentului sau prin păstrarea întregului număr de ani obișnuiți (adică după Sfântul Vasile cel Mare). În nici un caz, dacă păcatul nu este public și notoriu, nu se ceartă prin strigăte publice disprețuitoare (ajungând până la oprirea Sfintei Liturghii – care nu trebuie în veac oprită!) și darea pe față la alții. Acest lucru este un mare păcat care se cheamă „vădirea păcatului”, iar cel ce îl face este numit „vadnic”, știut fiind că păcatul contaminează pe oameni tocmai prin faptul că se află că și unul și altul au păcătuit și așa că „nu este atât de grav, îl putem face și noi, nu mai este o așa de mare rușine, ba chiar nu este poate nici păcat”. De aceea nu numai că nu a fost un duhovnic iscusit, dar păcatul vădirii prin care trata pe toți ucenicii sfinției sale este pedepsit atât pe pământ, cât și în veșnicie (dacă nu s-a pocăit, măcar pe patul de moarte de el, cu o pocăință adâncă și fierbinte, fiindcă pe mulți i-a vătămat):

CANONUL 28 Nichifor Mărturisitorul (PĂCATELE NU SE DESCOPERĂ. SECRETUL ‎SPOVEDANIEI)‎

Duhovnicul, care primește mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse, trebuie să-i ‎oprească pe aceștia de la împărtășire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să ‎nu dea în vileag cele ce le știe despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândețe ca să stăruiască ei ‎întru pocăință și rugăciune, și să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit ‎dispoziției sufletești a fiecăruia.‎

(132 Cartag.; 34 Vasile cel Mare)‎ […]

Sfântul Vasile cel Mare CANONUL 34‎

Pe muierile cele ce au preacurvit, și pentru evlavie s-au spovedit (mărturisit), sau de s-au ‎vădit cât de puțin, Părinții noștri au oprit de a le publica, ca nu vădindu-se să le dăm cauză ‎‎(pricină) de moarte. Însă au poruncit a sta ele fără de împărtășire până se va împlini timpul ‎pocăinței.‎

TÂLCUIRE

Dacă vreo muiere măritată va preacurvi cu altul, și își va spovedi păcatul, sau din parte s-ar ‎vădi, poate pentru că s-a îngrecat, sau că a născut în lipsa bărbatului ei, zice sfântul, că au ‎poruncit Părinții cei mai vechi, ca aceasta să nu se facă cunoscută de obște; adică să nu se ‎scoată la locurile celor ce se pocăiesc afară de Biserică precum cei vinovați de asemenea ‎păcate, ca să nu i se pricinuiască ucidere; ci au socotit Părinții a sta împreună în Biserică cu ‎cei credincioși, fără a se împărtăși cu dumnezeieștile Taine, până i se va plini rânduita vreme a ‎pocăinței.‎ […]

CANONUL 50, 46‎

Celor ce se pocăiesc, după osebirea păcatelor, cu a episcopilor judecată, pocăințele în timp ‎să li se hotărască. Iar prezbiterul fără de știrea episcopului să nu împace (dezlege) pe cel ce se ‎pocăiește. Fără numai dacă nevoia silind, în lipsa episcopului. Iar dacă cândva a vreunuia ce ‎se pocăiește, îi este vina publica și vestită, care pe toată Biserica o clătește, înaintea narticei ‎‎(tinda Bisericii) se va pune mâna pe acesta.‎

[Apostolic, can. 39; Cartagina, can. 6, 7]‎

TÂLCUIRE

Fiindcă de a lega și a dezlega Domnul Apostolilor a dat putere, iar arhiereii sunt închipuire a ‎Apostolilor. Pentru aceasta și canonul acesta poruncește, că arhiereul după osebirea păcatelor, ‎să rânduiască celor ce se pocăiesc timpul pocăinței lor, adică cât timp să fie în certarea ‎legăturii. Iar prezbiterul să nu dezlege din legătură pe nici unul ce se pocăiește, fără știrea și ‎voia arhiereului, fără numai, dacă cel ce se pocăiește se află în primejdia morții, și arhiereul ‎nu este de față, ci lipsește departe. Iar dacă cineva aflându-se în vreun păcat publicarisit și ‎pretutindeni vorbit, încât pentru covârșirea răului să pornească pe toți clericii, ori spre a ‎urma, ori spre a povesti; apoi s-ar căi unul ca acesta, peste acesta să se puie mâna arhiereului, ‎sau prin știrea lui, mâna prezbiterului, nu în lăuntru Bisericii, ca peste ceilalți ce se pocăiesc, ‎ci afară de boltă, adică afară și de pridvor (precum se punea și peste cei ce se întorceau din ‎eresuri; canonul 7 al sinodului al 2-lea). Ca să stea să se tânguiască afară de ușa Bisericii. ‎Fiindcă unii ca aceștia, în public și arătat păcătuind, nu se socotesc că se mărturisesc. Că ‎mărturisire se numește, arătarea păcatului celui ascuns. Iar aceștia cum se vor socoti că se ‎mărturisesc, fiind păcatul lor tuturor arătat și mai înainte de mărturisire.‎

‎ ‎ 706. – Secretul spovedaniei. “Duhovnicul de va spune păcatele celora ce i se spovedesc, acela ‎să aibă canon cu oprirea de la preoția lui, trei ani. Iar învățătorii zic și poruncesc să-i fie luat ‎darul de tot și darul preoției și darul duhovniciei; numai aceasta să aibă voie să se cuminice ‎dumnezeieștii pricestanii. Iar cetățeneasca lege, zice: să i se scoală limba pe ceafă și să i-o tragă ‎pînă ce va muri”. -ILT, 319‎[43]

Iar această pedeapsă, care pare crudă, de fapt este un canon de pocăință care arată tuturor gravitatea păcatului și ferește, poate, de canonul cel veșnic dat duhovnicului văditor al păcatelor, pedepsit în același mod, dar veșnic, în întunericul cel mai de afară:

Vai! Și cine o să-i izbăvească din întunericul cel mai din afară, precum este scris? Cum ‎și în ce fel este acel întuneric? Și câtă înălțime și adâncime și lărgime are?‎

Iată, vă spun din parte pentru adâncimea acelui întuneric cel mai din afară: acel întuneric este neînțeles, și se zice cel mai din afară fiindcă este afară de lumea aceasta, și-l des-‎parte prăpastie mare. Și să zic spre pildă: câtă înălțime este de la pământ până la cer, pe ‎puțin de două ori mai mult este mai adâncă acea adâncime a întunericului celui mai din ‎afara; este adâncime neînțeleasă, și după adâncime are și întunericul. Acolo este întunericul cel pipăit, acolo viermii cei neadormiți, care mănâncă pe cei ce grăiesc minciuni. ‎Acolo înfricoșata muncă a sodomitenilor și cumplita osânda a celor ce lucrează trupeștile ‎păcate.‎

Acolo stau tiranii muncitori cei nemilostivi, care muncesc pe cei ce spurcă schima cea ‎îngerească; acolo foame cumplită și legături nedezlegate; acolo cei ce nedreptățesc pe ‎aproapele și dreptatea o calcă; acolo se prăjesc limbile clevetitorilor și ale celor ce judecă ‎și osândesc pe alții. Acolo sunt tirani care despică din ceafă limbile duhovnicilor acelora, ‎care vădesc păcatele celor ce se mărturisesc la dânșii. Acolo sunt muncitorii care sfărâmă ‎dinții monahilor celor ce mănâncă milostenia far a să o lucreze, ci numai o învistieresc și ‎nu au nici o grijă de dânsa. Acolo sunt viermii cei neadormiți, care mănâncă mâinile și ‎limbile acelora care dau făgăduința când primesc Sfânta Schimă înaintea Sfântului Altar, ‎și pe urmă calcă făgăduințele și își petrec viața cu lenevire. Acolo este scoaterea ochilor ‎acelora ce privesc lucrurile cele rele și spurcate, și poftesc sa le lucreze simțitor și gânditor. Acolo sunt care spinteca gâtlejul acelora care se împărtășesc cu nevrednicie cu Dumnezeieștile Taine și se fac vinovați Trupului și Sângelui Domnului, precum și iudeii.‎

Acolo se află multe feluri de munci, cumplite și înfricoșate, care muncesc și răsplătesc ‎acelora care lucrează aici pe pământ cele 44 de păcate ale fărădelegilor, acolo le este răsplătirea. Fiindcă sufletele celor morți, suindu-se la înălțimea cerului și trecând prin vămi-‎le văzduhului, și cercetându-se de vameșii de acolo, de se va afla la dânsele vasele celui ‎viclean, și fapte bune nu au, și le stau împotrivă păcatele lor, atunci se surpă cu sunet ca ‎de trăznet întru acea prăpastie, și se duc cu mare și înfricoșată frică și sunet. Precum și ‎luceafărul a căzut cu toată ceata lui curgător întru aceasta. Cum zice Domnul la Sfânta ‎Evanghelie: Legându-i mâinile și picioarele, aruncați-l întru întunericul cel mai din afară: acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, întuneric se zice pentru că este neluminos, cel din afară: pentru că este deosebită osândă, rânduită pentru cei păcătoși și pentru ‎draci. Pentru aceea zice Avraam: Prăpastie mare s-a întărit între voi și între noi. Adică ‎între drepți și între păcătoși. Această zicere are trei înțelegeri: una se zice întuneric, că este afară de Edenul cel luminos. A doua întunericul cel din afară se zice, că este afară de ‎iad. Iar a treia se zice întunericul cel din afară, că este iadul afară de Eden.‎

Vă întreb: dacă se va goni din Eden și din iad, unde are să se ducă? Arătat este că o să ‎cadă întru această înfricoșată prăpastie a întunericului celui mai din afară, care este și mai ‎cumplită decât iadul. Și precum oarecând s-a deschis această neînțeleasă adâncime și a înghițit pe Dathan și pe Aviron cu ceata lui, de vii, împreună cu corturile lor, așa se scufundă întru aceasta și cei ce spurcă botezul cel dintâi cu necurățiile lumii. Asemenea și cei ce ‎calcă făgăduințele Sfintei Schime, cu desfrânarea lumeștii îndulciri[44].‎

***

Să vedem acum ce a făcut ca dintr-un om ce căuta desăvârșirea „cum îl știam, cel care ‎în tinerețe, îngenunchea ‎în zăpadă, pe o scândură ‎îngustă, ‎rugându-se”.‎[45] să ajungă la cel ce propovăduia rătăcirea și să se prefacă într-un „bici al lui Dumnezeu”?

Iată cum, ne învață Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

Se cade a câștiga faptele cele bune după [o anumită] ‎rânduială nu numai pentru [că așa se câștigă] mai ușor, ci și ‎pentru folos și nevătămare din partea lor. Că zice același ‎dumnezeiesc Isaac: „Fiecare virtute este cauza celei de-a ‎doua. Deci, dacă vei lua pe maica care naște faptele bune și te ‎vei duce să le cauți pe fiice – mai înainte de a câștiga pe maica ‎lor – acelea vor fi ca niște vipere pentru suflet. Iar de nu le vei ‎izgoni de la tine, degrab vei muri” [referință neidentificată]. ‎De pildă, dacă cineva caută să ajungă la dragostea lui ‎Dumnezeu [care este] cea mai înaltă faptă bună – mai înainte ‎de a câștiga frica lui Dumnezeu – care este fapta bună de mai ‎jos care naște dragostea Iui Dumnezeu mult se vatămă. La fel ‎‎[de mult vatămă] dacă el caută [contemplația] mai înainte de ‎făptuire sau dumnezeieștile daruri mai înainte de lucrarea ‎poruncilor. De aceea a zis Grigorie Cuvântătorul de ‎Dumnezeu: „Nu se cuvine să încetăm frica și să începem ‎direct de la privire [contemplație], deoarece privirea este ‎neînfrântă și poate să împingă și în prăpastie. Ci [se cuvine] să ‎ne învățăm întâi cu frica și, curățindu-ne și. subțiindu-ne – să ‎spun așa – la înălțime să ne ridicăm!”‎[46]

După cum dacă omul având descoperire dumnezeiască se smerește și ascultă (asemenea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov), nădăjduind în Dumnezeu iar nu în sine și înțelegerea sa, prin lucrarea duhovnicului și a celorlalți din Sfânta Biserică, devine purtător de descoperiri duhovnicești și Sfânt, tot așa, dar invers, cel care primește o apariție demonică, dacă nu se smerește și nu se spovedește, părându-i-se că este Sfânt, bizuindu-se pe sine și izolându-se de învățăturile, duhovnicii și ceilalți din Sfânta Biserică, se amăgește ireversibil și devine un maestru al amăgirilor.

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză și își închipuie ‎în mândria lui că poate să o învețe singur după cărți și nu se va duce la un „stareț” ‎‎[„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înșelare. Dar pe cel smerit ‎Domnul îl va ajuta și, chiar dacă nu găsește un povățuitor experimentat, dar va ‎merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.‎

Gândește-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, și el îți va spune ce trebuie să ‎faci. Dar dacă îți spui: „Duhovnicul viețuiește în nepăsare, cum poate via în el ‎Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic și Domnul te va smeri și, ‎negreșit, vei cădea în înșelare.‎[47]

Că aceasta s-a petrecut și cu bietul Părinte Arsenie Boca o recunosc, fără să vrea, chiar ucenicii sfinției sale:

Astăzi sunt în posesia copiilor după documente ‎originale privind plecarea Părintelui la Muntele ‎Athos, aflate în arhiva Mitropoliei Ardealului, și pot ‎spune că Părintele Arsenie Boca a fost la Sfântul ‎Munte în anul 1939, după 12 martie și până în 8 ‎Iunie, când era ziua națională a Regatului României.‎

Din notițele Părintelui pe care le-am citit, ‎putem spune că Părintele a vizitat toate mănăstirile ‎mari, și Prodromul – schitul românesc de pe moșia mănăstirii Marea Lavră. Apoi, după ce a ‎făcut acest tur al mănăstirilor, făcându-și ‎însemnări, și copiind prin desenare multe modele ‎de icoane, mai ales ale Maicii Domnului, pe care le ‎va folosi în arta sa picturală. Părintele a viețuit la ‎chilia cu hramul Sfântul Ipatie, unde locuiau vreo ‎patru călugări români, în frunte cu Părintele ‎schimonah, Antipa Dinescu.‎

După cum relatează în cartea sa Ioan Gînscă, ‎citându-l pe Părintele Teofil Pârâian, Părintele ‎Antipa Dinescu l-ar fi pus la încercare pe Părintele ‎Arsenie, dându-i să împlinească niște munci ‎minore, pe care Părintele, pe atunci tânăr pictor și diacon, nu le-ar fi împlinit.‎

Atunci Părintele Antipa Dinescu ar fi exclamat: ‎‎„Măi, tu nu ești în stare de nimic! Nici la mătură nu ‎ești bun!.‎

Episodul este și melodramatic și serios și ‎hazliu. Desigur că poate fi adevărat, dacă ținem cont ‎că stareții sau bătrânii puneau la încercare dură, dar ‎nu de neîndeplinit, pe tinerii novici care voiau să ‎intre în călugărie. Aducem prin analogie exemplul ‎Părintelui Cleopa, pe care bătrânul stareț l-a pus să ‎bată cu bățul un buștean, la poarta mănăstirii ‎Sihăstria, timp de trei zile.

Dacă s-ar fi plictisit, tânărul nu ar mai fi ajuns ‎marele Părinte Cleopa. ‎[…]

Trebuie să precizam că marele duhovnic ‎Arhimandritul Antipa Dinescu, era un sfânt în‎ viață, un „gheronda” Român, recunoscut de toți grecii și românii de pe Sfântul Munte. El a fost stareț al schitului Prodromu, între 9 mai 1900 și 4 septembrie 1914[…] Din chemare Sfântă, la vârsta de 21 de ani, în 1880 s-a dus la Sfântul Munte. […] Când în 1939 diaconul Zian Boca merge la Athos, Părintele Antipa era de 80 de ani.[48]

Din câte citim mai sus, Părintele Arsenie Boca a stat doar 87 de zile în Sfântul Munte. Din ele, cel puțin 21 de zile (cele 20 de Sfinte Mănăstiri mari și Sfântul Schit Prodromu) le-a petrecut pe drum, fiindcă pe atunci nu erau microbuze. Au mai rămas doar 66 de zile pentru formarea duhovnicească, și nici în acelea nu a putut împlini nici măcar ascultările minore. Experimentatul stareț și-a dat seama cu cine are de a face și l-a avertizat, cu dragoste, să se schimbe. Din păcate, s-a simțit jignit și s-a izolat în idioritmie:

Am fost și la Lacu, și la Colciu. Dar mai ales am petrecut singur în preajma peșterii Sfântului Athanasie[49]

La scurt timp, fiind amăgit de o vedenie înșelătoare, a plecat în țară ca să poată conduce pe alții și să nu fie, cumva, condus, pentru a scăpa de amăgitorul ce i se arăta ca Sfânt, duhovnic sârb, mort de 200 de ani, ba chiar și ca Maica Domnului, îmbrăcată în negru, după cum e venerată fals de romano-catolici[50]:

Părintele Arsenie i-a spus cândva Maicii ‎Pahomia — care acum are vreo optzeci și ‎șapte de ani – că, atunci când era în chilia lui ‎din Sfântul Munte, i s-a arătat Preacurata, ‎îmbrăcată în negru, strălucind de har, ‎asigurându-l că îl va urma în Grădina ei din ‎România, arătându-i munții Făgărașului[51].‎

Observăm sugestia insistentă de a pleca în România, ca din smerita așezare de ‎ucenic și posibilitatea dezînșelării, să devină misionar și conducător de suflete, cu ‎imposibilitatea de a mai fi corectat.‎.. cine ar îndrăzni să facă vreo observație vreunui duhovnic, mai ales dacă este liderul unei mari mulțimi de oameni încântați de vedenii și false minuni, de fraze iscusit alcătuite și părut științifice, de fulgere țâșnite din ochi albaștri care devin, cu timpul, o sursă de mari venituri? Nu pare acesta un mare succes incontestabil, ce pare a aduce mase largi la Sfânta Biserică? Cum să crezi că ar trebui schimbat, darămite să mai și încerci să o faci?

Cine, iubind bârfelile, poate câștiga minte curată? Sau agonisind slava cea de la oameni, poate să ‎câștige gânduri smerite. Smeritei cugetări îi urmează înfrânarea și sfiala, iar slava deșartă este ‎slujitoarea curviei și lucru al mândriei. Smerita cugetare, pentru sfiala ei cea de pururea, întru ‎vedenie ajunge și împodobește sufletul cu întreaga înțelepciune. Iar slava deșartă, pentru ‎tulburarea cea de-a pururea și amestecarea gândurilor din întâmplările lucrurilor, adună visterii ‎pângărite și spurcă inima. Să nu asemeni pe cei ce fac semne și minuni și puteri în lume cu cei ce ‎se liniștesc cu înțelegere. Iubește nelucrarea liniștii mai mult decât a sătura pe cei flămânzi în ‎lume și a întoarce multe neamuri la închinăciunea lui Dumnezeu. Că mai bine-ți este a te dezlega ‎de legătura păcatului, decât a slobozi robi din robie. Mai bine-ți este a te împăca cu sufletul tău ‎întru unirea treimii întru tine (a trupului, a sufletului și a duhului), decât a împăca cu învățătura ta ‎pe cei dezbinați. Că Sf. Grigore zice: „Bine este a slobozi pentru Dumnezeu, dar mai bine este a te ‎curăți pe sineți lui Dumnezeu[52]„.

Nu a fost, așadar, în Sfântul Munte nici vreme îndestulată, nici în duhul potrivit formării duhovnicești, în duhul Sfânt al locului:

21.‎    Zis-a un bătrân: „Dacă va petrece cineva într-un loc și nu se va asemăna locului, însuși ‎locul îl gonește pe acesta, căci nu face fapta locului”.‎[53]

Dar, ceea ce este mai grav, s-a ales și cu o scârbă care l-a însoțit, mai apoi, toată viața: cu marea vătămare a amăgirii, care nu l-a lăsat să-și conducă cu adevărat sufletul, ci să fie condus, înlănțuit de părerea de sine, însoțită de duhurile lipite de ea.

Vedeniile sfinției sale la Sfântul Munte, după primirea primei ispite ca fiind cerească, s-au înmulțit cu o mare frecvență, cum nu se petrece în cazul adevăratelor descoperiri, ca să fie din ce în ce mai încrezător în ele și mai puțin ascultător de duhovnic:

Și monahul cărturar Alexandru – care a ‎peregrinat prin Sfântul Munte și în multe ‎alte locuri, iar acum este la Mănăstirea ‎Sâmbăta — a spus că sunt unele locuri ‎cunoscute și marcate cu pietre unde i s-a arătat Maica Domnului însăși Părintelui Arsenie, în momentele grele, îmbărbătându-l și luminându-l[54].‎

Bietul Părinte Arsenie Boca… dacă nu a ales smerenia lui Hristos, s-a ales cu falsa smerenie sau cu robia.

Să ne ferească mila Domnului ca o asemenea înșelare să fie ridicată la rang de canon și model în Sfânta Biserică Ortodoxă!

***

Căci lucrurile nu s-au oprit aici: de la falsa smerenie (mândria ascunsă[55] a evoluat, mai apoi, la mândria fățișă și agresivă a „biciului lui Dumnezeu”.

Iată cum:

Părintele Arsenie Boca a mers la Sfântul munte ca să se desăvârșească:

Cât am petrecut la Sfântul Munte, mi-am îndeplinit un plan bine stabilit de la început, pe trei palete:‎

1 – lupta duhovnicească pentru desăvârșire, prin căutarea unui duhovnic și dialogul cu mai mulți călugări îmbunătățiți. Am cunoscut pe Părintele Nicodim, pe Părintele Porfirie, pe Părintele Arsenie Mandrea, starețul de la Prodromul, schitul nostru românesc, care stă pe teritoriul Marii Lavre și este sub ascultarea ei, pe Dometie Trihenia și Spiridon de la chilia Sfântului Ipatie. Am fost și la Lacu, și la Colciu. Dar mai ales am petrecut singur în preajma peșterii Sfântului Athanasie;

2 – cercetarea picturilor și a icoanelor cu ochiul de profesionist, nu doar ca un creștin închinător la icoane; nu mai sunt meșteri cum au fost odată, și nu am avut de la cine învăța ceva în plus față de ce știam din țară.‎

3 – cercetarea manuscriselor românești din depozitul bibliotecii de la Prodromul și copierea unor Sfinți Părinți, pe care le-am și adus, și eu și Părintele Serafim, și i le-am dat Părintelui Dumitru Stăniloae”[56]

Din păcate, Părintele Arsenie Boca a eșuat în toate cele trei palete ale planului său: 1. căutând desăvârșirea nu a ajuns-o pentru că nu a ascultat de nici un duhovnic (ba pe cel care l-a smerit arătându-i amăgirea, pe Arhimandritul Antipa Dinescu, care era un sfânt în‎ viață‎[57] nici nu l-a pomenit între părinții îmbunătățiți pe care i-a cunoscut), ci a petrecut singur în Sfântul Munte; 2. nu a luat binecuvântare de la Sfintele Icoane, privindu-le cu ochi de profesionist, iar nu sărutându-le cu evlavie, și datorită felului său disprețuitor de a-i privi pe ceilalți, nu a ascultat nici de minunații iconarii de acolo ce scriau Sfintele Icoane după Sfintele Canoane (ca să-și poată corecta felul apusean și fără gust artistic de a picta); și 3. datorită instabilității și grabei cu care a plecat din Sfântul Munte (alungat de regizorii vedeniilor sfinției sale, ca nu cumva să se întâlnească cu vreun părinte îmbunătățit să-l scape de amăgire), nu a putut să copieze nici prea multe manuscrise, pentru a-i fi Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae în vreun altfel de ajutor decât financiar și de dactilograf (necunoscând greaca ci mai mult franceza).

Noi credem că începutul amăgirii Părintelui Arsenie Boca provine tocmai de la căutarea desăvârșirii. Căutarea desăvârșirii este o înșelare și omul smerit se consideră începător, în faza de curățire de patimi și din toată inima se străduiește doar ca să pună un mic și umil început bun de pocăință, cu ajutorul lui Hristos, ca să scape din robia patimilor și să poată începe să înțeleagă creația în lumina rațiunilor dumnezeiești. Cei mijlocii, aflați în iluminare se roagă să pună un început bun de pocăință, ca să scape din robia înțelegerii parțiale a sensurilor dumnezeiești ale firii și să se elibereze de vederea creației pentru a se odihni în Cel neajuns. Iar cei desăvârșiți cu adevărat, fiind în contemplație, se roagă… să pună început bun de pocăință, ca să se smulgă din robia întreruperilor odihnei în Dumnezeu și să se predea cu totul, fără întoarcere, prin răstignirea minții, învierii în Hristos, ca între ei și Mirele dorit să nu mai fie nici un interval. Abia atunci își pot vedea adâncul păcătoșeniei și nimicniciei personale, când stau față în față cu Cel ce izovrăște desăvârșirea:

Se spunea despre avva Sisoe că s-a bolnăvit. Și șezând bătrânii lângă dânsul, a început acesta ‎grăit unora. Iar ei l-au întrebat: „Ce vezi, avvo?” Și le-a zis: „Văd pe unii că vin la mine și-i rog să ‎mă lase puțin să mă pocăiesc”. I-a zis lui o unul din bătrâni: „Și de te vor lăsa, de acum poți să te ‎folosești spre pocăință?” I-a zis lui bătrânul: „Deși nu pot face, dar suspin în sufletul meu puțin ‎și îmi este de ajuns”.‎[58]

Cuviosul Sisoe, petrecând șaizeci de ani, s-a apropiat de sfârșitul său. Deci, cînd era să moară, monahii șezând lîngă dânsul, s-a luminat fața lui ca o lumină și a zis către ei: „Iată, a venit Părintele Antonie”. Și tăcând puțin iarăși a zis: „Iată a venit ceata proorocilor”. Și iarăși fața lui mai mult a strălucit. Și a zis: „Iată a venit ceata apostolilor”. Fața lui s-a luminat îndoit, și vorbea cu fețele cele nevăzute. Frații l-au rugat, zicînd: „Spune nouă, părinte, cu cine vorbești?” El le-a zis: „Iată, au venit îngerii să mă ia, și mă rog lor, ca să mă lase puțin să mă pocăiesc”. Frații i-au zis: „Părinte, nu-ți este de trebuință ție pocăința”. Starețul a răspuns: „Cu adevărat nu mă știu pe mine să fi pus început pocăinței mele”. Atunci toți au cunoscut că este desăvârșit.

Deci, el s-a luminat și mai mult, și fața lui se făcuse ca soarele, încît toți s-au temut. Starețul le-a zis: „Iată, vedeți toți că vine Domnul, și zice: „Aduceți-Mi vasul alegerii din pustie”. Cuviosul zicînd acestea, îndată și-a dat duhul său Domnului; și s-au făcut niște fulgere, încît chilia s-a umplut de bună mireasmă.[59]

Părinții pustiei și-au dat seama că Sfântul Cuvios Sisoe este desăvârșit, deoarece credea din toată inima că nu a pus încă început al pocăinței sale. Tot așa și noi ne putem da seama că cine caută să fie desăvârșit nu a pus încă început bun pocăinței sale.

Dar dacă tot a vrut să fie desăvârșit, de ce Părintele Arsenie Boca nu a urmat singura cale de a se desăvârși, a urma bătrânilor și Sfinților Părinți?

Că nimănui nu ‎descoperă Dumnezeu calea desăvârșirii, decât ‎celor ce ‎se vor povățui spre ‎dânsa prin Părinții cei ‎duhovnicești, precum poruncește și prin ‎proorocul, zicând: întreabă ‎pe tatăl tău, și-ți va ‎vesti ție, pe cei mai bătrâni ai tăi, și-ți vor spune ție ‎‎(Deut. 32: 7).‎

Dar nu numai desăvârșirea, ci nici chiar mântuirea nu este posibilă fără sfatul cel smerit după Sfinții Părinți:

Ne învățăm dar din cele zise că nu este altă cale de mântuire fără decât a vesti ‎gândurile la ‎Părinți și a ‎nu defăima predania ‎strămoșilor

După cum vom vedea mai jos:

Celui ce voiește a ridica crucea și a ‎urma lui Hristos i se cuvine ca, înaintea ‎îndeletnicirii cu vreo cunoștință sau ‎învățătură, să se sârguiască prin cea ‎necurmată întru dânsul cercare a gândurilor, ‎și prin multa grijire cea pentru mântuire, și ‎prin întrebarea robilor lui Dumnezeu, a celor ‎ce sunt de o minte și de un suflet, a celor ce se ‎nevoiesc într-aceeași nevoință; ca nu cumva, ‎necunoscând unde și cum umblă, întru ‎întuneric, fără lumina făcliei să călătorească. ‎Căci, călătorind cu rânduială de sine, fără ‎cunoștința evanghelicească și fără ‎dreapta-socoteală și fără povățuirea cuiva, ‎mult se poticnește și în multe gropi și curse ale ‎vicleanului cade, mult se rătăcește, mult se ‎ostenește și în multe primejdii cade, și nu știe ‎ce sfârșit va dobândi.‎

Că mulți, deși prin multe osteneli și ‎nevoințe au trecut, și rea-pătimire și multe ‎trude au răbdat pentru Dumnezeu, însă prin ‎rânduiala de sine [idioritmia] și nedreapta ‎socoteală și neîndeletnicirea cu folosul de la ‎aproapele, mulțimea ostenelilor lor netrebnice ‎și deșarte le-au făcut. Pentru aceasta, de este ‎cu putință, se cuvine să fii împreună și ‎adeseori a te sârgui și a te nevoi să vorbești cu ‎bărbați cunoscători. Căci, dacă nu ai făclia ‎adevăratei cunoștințe, călătorind împreună cu ‎cel ce o are, nu vei umbla întru întuneric, nu te ‎vei primejdui în curse și în lațuri și nu vei ‎cădea în fiarele cele înțelegătoare ce se pasc ‎întru întuneric, care pe cei ce umblă întru ‎dânsul fără gânditoarea făclie a ‎dumnezeiescului cuvânt, îi hrăpesc și îi strică.‎

 […] ‎

V.‎ A lui Avva Isaac

Frate, de vei greși în vreun lucru, să ‎nu minți din pricina rușinii, ci fă metanie, ‎zicând: „Iartă-mă”, și greșeala trece. Să nu fie ‎una în gura ta și alta în inima ta, că Dumnezeu ‎nu se lasă batjocorit, ci pe toate le vede – și pe ‎cele ascunse, și pe cele arătate. Deci tot gândul, ‎și tot necazul, și toată voia ta, și toată bănuiala ‎să nu le ascunzi, ci vestește cu slobozenie ‎starețului tău; și ce vei auzi de la dânsul, ‎sârguiește-te să faci cu credință, și așa se va ‎ușura războiul de la tine; că duhurile cele rele ‎nu au bucurie fără numai în omul ce face ‎gândurile sale, fie ele bune sau rele.‎

Dă inima ta spre ascultarea ‎Părinților, și harul lui Dumnezeu va locui ‎întru tine. Nu fi lângă sineți înțelept, ca să nu ‎cazi în mâna vrăjmașilor tăi. A tăcea întru a nu ‎spune gândurile te face pe tine cum că cauți ‎cinstea lumii și slava ei cea urâtă; iar cel ce ‎îndrăznește a mărturisi gândurile sale înaintea ‎Părinților săi le gonește pe ele de la sineși. ‎

Împărtășește-te de-a pururea din sfatul ‎Părinților tăi, și vei face toată vremea ta întru ‎odihnă.‎

VI.‎ A lui Avva Cassian

1.‎      Semn al adevăratei smerenii este a ‎descoperi Părinților nu numai ce facem, ci și ‎ceea ce gândim. Că această lucrare gătește pe ‎călugăr a merge fără poticneală pe calea cea ‎dreaptă. Că cu neputință este ca cel ce își ‎rânduiește viața sa prin judecata și socoteala ‎celor mai bătrâni să cadă în amăgirea dracilor. ‎

Încă și într-alt chip: că însăși aceasta, a arăta ‎adică și a descoperi Părinților pomenirile cele ‎rele, le veștejește pe acestea și mai slabe le face. ‎Că precum șarpele, din gaură întunecoasă ‎ieșind la lumină, se sârguiește a unelti fugă și a ‎se ascunde, tot așa și gândurile cele rele se ‎arată prin curata mărturisire și spovedanie.‎

2.‎      Una ca aceasta mi-a povestit și Avva Serapion despre sineși, zicând: „Când ‎eram mai tânăr și petreceam cu starețul meu, ‎după ce mâneam, sculându-mă de la masă, ‎furam, prin lucrarea Diavolului, câte un ‎posmag, pe care îl mâneam pe ascuns de ‎starețul meu. Deci, dacă am stăruit întru ‎aceasta, făcând-o multă vreme, stăpânit fiind, ‎nu mă puteam opri pe sine: conștiința nu mă ‎mai odihnea, iar bătrânului mă rușinam a-i ‎spune.‎

Și s-a întâmplat după iconomia ‎Iubitorului de oameni Dumnezeu ca să vină la ‎stareț oarecari frați pentru folos, care l-au ‎întrebat despre gândurile lor. Și a răspuns ‎starețul: «Nimic nu vatămă mai mult pe ‎călugăr și veselește pe draci precum ‎ascunderea gândurilor de Părinții ‎duhovnicești». Apoi le-a grăit lor și despre ‎înfrânare. Iar eu, cele grăite auzindu-le și întru ‎sinemi venind, am gândit că Dumnezeu a ‎descoperit starețului greșealele mele; și, ‎umilindu-mă, am început să plâng. Și am scos ‎posmagul din sânul meu, pe care eram ‎obișnuit a-l fura, și, aruncându-mă pe sinemi ‎la pământ, ceream iertare pentru greșealele cele ‎ce s-au făcut de mine și rugăciune de întărire ‎pentru cele ce vor veni de aici înainte. Și a zis ‎starețul: «O fiule, mărturisirea ta, chiar și ‎tăcând eu, te-a izbăvit pe tine; și pe dracul cel ‎ce te rănea până acum prin tăcere, mărturisind ‎tu cele despre tine, l-ai junghiat; de acum nu va ‎mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ‎ta la arătare». Și încă nu sfârșise starețul ‎grăind, și iată, lucrarea Diavolului s-a arătat ca ‎o făclie ieșind din sânul meu și umplând casa ‎de putoare, încât cei de față au socotit că acolo ‎arde multă pucioasă. Atunci și a izbăvirii tale, pe care Domnul o a făcut ‎cunoscută în chip simțit prin semnul ce s-a ‎făcut». Deci, de atunci, așa s-a depărtat de la ‎mine patima îndrăcirii pântecelui și acea poftă ‎diavolească, încât nici în minte nu-mi mai ‎venea”.‎‎

3.‎      Ne învățăm dar din cele zise că nu este altă cale de mântuire fără decât a vesti ‎gândurile la Părinți și a ‎nu defăima predania ‎strămoșilor: că și ei, nu pornind de la sineși, ci ‎de la Dumnezeu și din Scripturile cele de ‎Dumnezeu insuflate au lăsat celor mai de pe urmă a întreba pe cei ce au călătorit mai-nainte. Și este cu putință adică și din multe altele ‎ce se găsesc în Scripturile cele de Dumnezeu ‎insuflate a ne învăța, și mai vârtos din istoria ‎cea despre Samuil Proorocul (cf. I Samuil 3: ‎‎1-14), care, din pruncie fiind dăruit lui ‎Dumnezeu de maica sa și învrednicindu-se de ‎Dumnezeiești vorbiri, n-a crezut gândului său, ‎ci, odată, și de două ori fiind chemat de ‎Dumnezeu, a alergat către bătrânul Eli și, cu ‎învățătura acestuia îndreptându-se149, s-a ‎canonisit despre cum trebuie a răspunde lui ‎Dumnezeu; Care Dumnezeu, pe cel ce l-a ‎hotărât vrednic de Sine prin chemarea Sa, pe ‎acela voiește să-l povățuiască prin îndreptarea ‎și învățătura bătrânului, încât prin aceasta să ‎fie călăuzit spre smerenie.‎

4.‎      Încă și pe Pavel, chemându-l ‎Hristos prin Sine și mai multe vorbindu-i, deși ‎de îndată putea să-i deschidă ochii lui și calea ‎desăvârșirii să i-o facă cunoscută, l-a trimis ‎către Anania, poruncindu-i să învețe de la ‎dânsul calea adevărului, zicând: Mergi în ‎cetate, și acolo ți se va spune ce se cade să faci ‎‎(Fapte 9: 6), printr-acestea învățându-ne pe noi ‎să urmăm povățuirii celor ce au călătorit ‎mai-nainte pe cale. Iar aceasta și însuși ‎Apostolul învățându-se, a plinit-o apoi cu ‎lucrurile lui, precum despre sineși, scriind, ‎zicea: Că m-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru ‎și pe Iacov, cărora le-am spus Evanghelia pe care o ‎propovăduiesc, ca nu cumva să fi alergat în deșert și ‎încă alerg (Gal. 2: 2). O, minune, vasul alegerii, ‎cel ce s-a ridicat până la cerul al treilea și a ‎auzit de la Dumnezeu graiuri negrăite, cel ce ‎darul Duhului îl avea împreună cu sine călător ‎și cuvântul învățăturii îl adeverea prin ‎semnele ce urmau, acesta mărturisește că are ‎trebuință de sfătuirea Apostolilor celor ‎mai-nainte decât dânsul!‎

Cine, dar, va fi așa de fudul și ‎mândru, care, auzind acestea, să nu se ‎îngrozească, și așa să se teamă ca de gheena ‎focului și de veșnica muncă, și să mai umble ‎vreodată în a sa socoteală? Că nimănui nu ‎descoperă Dumnezeu calea desăvârșirii, decât ‎celor ce ‎se vor povățui spre dânsa prin Părinții cei ‎duhovnicești, precum poruncește și prin ‎proorocul, zicând: întreabă pe tatăl tău, și-ți va ‎vesti ție, pe cei mai bătrâni ai tăi, și-ți vor spune ție ‎‎(Deut. 32: 7).‎

[…]‎3.‎ întrebat-a un frate pe oarecare din ‎stareți: „Cum de nu sunt lăsat a fi slobod cu ‎bătrânii despre gândurile mele?” Și a răspuns ‎bătrânul: „Pentru nimic nu se bucură ‎vrăjmașul așa de mult precum pentru cei ce ‎nu-și arată gândurile lor”.‎

4.      Zis-a Avva Antonie: „Am văzut călugări căzând după multe osteneli, și venind întru ieșirea din minți pentru nădejdea cea spre lucrul lor, și pentru a amăgi pe cel ce a zis: întreabă pe tatăl tău, și-ți va vesti ție; pe cei bătrâni ai tăi, și-ți vor spune ție (Deut. 32: 7)”.[60]

Ne-am frământat multă vreme ce a declanșat această stare mânioasă de bici (specifică omului amăgit prin mândrie), în Părintele Arsenie Boca. Despre ea, iată ce zice Sfântul Cuvios Marcu Ascetul:

8.‎      Să vorbim acum puțin și despre patima nerațională a ‎mâniei, care pustiește, zăpăcește și întunecă tot sufletul, și-l ‎arată pe om asemenea fiarelor în vremea mișcării și lucrării ei, ‎mai ales pe cel ce alunecă lesne și repede spre ea. Patima ‎aceasta se sprijină mai ales pe mândrie; prin ea se întărește și ‎se face nebiruită. Căci până ce e udat copacul diavolesc al ‎amărăciunii, al supărării și al mâniei, cu apa puturoasă a ‎mândriei, înflorește și înfrunzește îmbelșugat și aduce mult ‎rod al fărădelegii. Iar clădirea celui rău în suflet nu poate fi ‎doborâtă, până ce are ca sprijin și întărire, temelia mândriei. ‎Dacă vrei, așa dar, să se uște în tine arborele fărădelegii ‎‎(adecă patima amărăciunii, a mâniei și a supărării) și să se ‎facă neroditor, ca venind securea Duhului să-l taie și să-l ‎arunce în toc cum zice Evanghelia, și să-l scoată afară ‎împreună cu toată răutatea; și dacă vrei să se dărâme și să se ‎surpe casa fărădelegii, pe care cel rău o zidește cu vicleșug în ‎suflet (și o face aceasta adunând de fiecare dată în gând ca ‎pietre felurite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate ‎de lucruri și de cuvinte referitoare la cele materiale și ridicând ‎în suflet o clădire a răutății, căreia îi pune ca sprijin și întărire gânduri de mândrie), să ai smerenia ‎Domnului neîncetat în inimă. Să te gândești cine a fost El și ‎ce s’a făcut pentru noi, și din ce înălțime de lumină a ‎dumnezeirii, — descoperită după putință ființelor de sus și ‎slăvită în ceruri de toată firea rațională a îngerilor, ‎Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începătoriilor, ‎Stăpâniilor, Heruvimilor și Serafimilor și a nenumitelor Puteri ‎spirituale, ale căror nume n-au ajuns până la noi, după ‎cuvântul tainic al Apostolului,) — în ce adânc de smerenie ‎omenească s’a coborât, prin negrăita Sa bunătate, ‎asemănându-se întru toate nouă, celor ce ședeam în ‎întunerecul și în umbra morții” și ajunsesem robi prin călcarea ‎lui Adam, fiind stăpâniți de vrăjmaș prin lucrarea patimilor.‎[61]

Oare Părintele Arsenie Boca nu a citit Sfinții Părinți, deși ucenicii sfinției sale vor să arate că a fost un mare cunoscător și trăitor al lor? Dacă ucenicii îl numesc tâlcuitor și autor intelectual al Filocaliei, chiar dacă noi ne dăm seama că aceasta nu este real, dar oare nu a citit-o măcar? Sau oare a dorit atât de mult să se afirme încât nu a mai ținut cont de cuvintele insuflate de Sfântul Duh din scrierile patristice?

De ce a primit vedeniile demonice și le-a urmat sfatul ajungând într-o asemenea adâncă și ireversibilă rătăcire?

Cu durerea inimii am căutat un motiv care să nu îl acuze în vreun fel, deoarece scopul acestui studiu nu este a-l incrimina, ci de a ne feri pe noi înșine de rătăcire, din experiența sfinției sale. Iar pentru aceasta este nevoie să nu fim judecători și aspri, ci în toate să vedem cu milă firea omenească cea neputincioasă și cu greu de scăpat din propria plăcere de sine (marea cursă ce a făcut pe toți cei din iad ca în veșnicie să nu mai vrea să fie cu Dumnezeu ci numai cu propria părere nălucitoare despre sine, despre creație și despre Dumnezeu).

Cu mila lui Hristos credem că am găsit un astfel de mecanism de amăgire, pentru a ne spori și mai mult mila față de sfinția sa. Desigur că realitatea lăuntrică a sfinției sale o știe Bunul Dumnezeu, însă roadele ei, pe care le putem cunoaște, nu sunt Ortodoxe. Este posibil să fie și multe alte cauze, unele din ele găsite în acest studiu, altele poate necunoscute decât Marii și înfricoșător de frumoasei judecăți a lui Dumnezeu. Dar să încercăm a-l acoperi cu această logică, ca nimeni să nu-i fie osânditor, pentru a nu se osândi.

În legătură cu rațiunea amăgirii Părintelui Arsenie Boca, cel mai mult ne-a impresionat scrisoarea sfinției sale de îndrumare a unei surori ce avea vedenii. Aproape am crezut că este scrisă de vreunul din Sfinții Părinți. Apoi ne-am întrebat de ce sfinția sa nu și-a urmat propriile îndrumări pe care tocmai preacuvioșia sa le-a scris altora. Am recitit-o cu mai multă luare aminte și… ne-am îngrozit. Am înțeles prin ce fisură a rațiunii, subțire și greu de depistat, a intrat înșelarea în Părintele Arsenie Boca și cât de subtil poate lucra diavolul spre a amăgi un biet suflet, mai ales când are capacitate de influență asupra multora.

Sora noastră Frăsina

Am citit cele comunicate de dincolo. Ți le trimit îndreptate după gramatică și pe unde era ‎nevoie și după conținut.‎ Îți prețuiesc darul ce ți-a dat Dumnezeu, însă grijă trebuie să avem amândoi

[din start o încurajează că înșelările demonice care o îndemnau să încalce Sfintele canoane ar fi dar de la Dumnezeu, îndreptând cele comunicate doar gramatical, dar din păcate nu și duhovnicește, fiindcă și sfinția sa era prins de aceeași patimă și nu putea Mat 15:14 Lăsații pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; și dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă. – n.n.]

. Din învățătura Părinților reiese că trebuie să ne ferim de fapte neobișnuite, precum sunt vedeniile, comunicările și altele. De ce? Pentru că în ele se pot strecura și înșelăciuni. Diavolul ia un chip și zice că-i Hristos și așa mai departe. Părinții știu slăbiciunea firii omenești ușor de amăgit.‎

Preoții au datoria de a cerceta duhurile. Și pe ce vom cunoaște? Pe roade. Deci, dacă în sufletul tău sporește smerenia, dragostea de Biserică, iubirea de oameni, ascultarea de preoți, nu ești în înșelare, ci în adevăr.‎

[numai că toate cele enumerate mai sus, pot fi mimate în simțire, unealta cea veche a înșelării, chiar de diavol – n.n.]

Dacă însă încolțește în sufletul tău o părere de sine, precum că ești sfântă, ești aleasă, de tine trebuie să asculte oamenii, darul tău a alunecat în înșelăciune.‎

[nu este un criteriu bun, deoarece sufletul căzut în nesimțirea lăuntrică (datorită dorinței și obișnuinței cu aparițiile demonice din falsele vedenii) nu își mai dă seama pe ce lume e și poate avea o simțire de dulce smerenie fabricată tocmai de draci. De fapt nu poate fi vreun criteriu rațional în deosebirea duhurilor, ci numai paza poruncilor în smerita ascultare duhovnicească trebuie să ne fie călăuză, și doar Sfântul Duh poate descoperi diferența între adevăr și înșelare. Despre aceasta ne învață chiar și mult experimentatul (atât în vedenii autentice cât și în înșelări) Sfânt Cuvios Siluan Athonitul, că cel ce dorește vedenii nu simte mândria sa:

Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu ‎lumina nu simți în tine zdrobire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru ‎aproapele; dar nici nu te teme, ci smerește-te și lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie ‎sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, ‎Domnul te va face să înțelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfânt, ‎sufletul nu poate înțelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmașul dă sufletului o ‎anumită dulceață amestecată cu slavă deșartă și după aceasta se recunoaște înșelarea.‎

Părinții zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmașul, sufletul simte tulburare. Dar ‎numai sufletul smerit și care nu se socotește pe sine vrednic de vedenii simte tulburare ‎sau frică la lucrarea vrăjmașilor; iar omul mândru și căzut în slava deșartă nu poate ‎încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii și se socotește pe sine ‎vrednic de aceasta și de aceea vrăjmașul îl înșeală ușor.‎

Lucrurile cerești se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământești prin minte: dar cine ‎vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din știință, acela e în înșelare, pentru că ‎Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.‎

De aici vedem că sfaturile în legătură cu modul de a deosebi vedeniile, date de Părintele Arsenie Boca, sunt ele însele provenite din amăgirea proprie prin care a fost înșelat toată viața. A crezut că se poate feri (și își poate feri ucenițele) de încrederea în aparițiile celui prea viclean doar folosind știința minții sale, după bietele criterii omenești ale rațiunii căzute, nedobândind încă Sfântul Duh, fiindcă nu era în ascultare.

Cu ce înșelare vorbea despre înșelare și cât de apropiată de adevăr poate fi minciuna cu mască de adevăr!– n.n.]

Așa mi se pare din câte mi-au spus chiar preoții, că ar fi alunecat și Petrache (Lupu n.n.) ‎de la smerenie. Deci sora noastră, vezi să fii cu grijă asupra cugetului inimii tale, că mulți cu ‎dar s-au pierdut ieșind de sub povața cea după dreptate. Nu te bănuiesc de astea, dar faptul că Maica Domnului te laudă și te numește că vei fi sfântă și sfânta sfintelor – chiar dacă acolo vei ajunge, cum a ajuns și Maria Egipteanca totuși mă pune pe gânduri.

[din start Părintele Arsenie Boca cade în capcană, fiindcă primește arătările Maicii Domnului, repetate, ale uceniței sfinției sale ca autentice, din care, dacă nu este atentă, însă, poate cădea. Dar este atât de evident, și pentru un duhovnic începător, că după cum se desfășurau vedeniile (des), după cuvintele pompoase, dar fără profunzime și după îndemnurile de încălcare a Sfintelor Canoane, că erau cu toate de la draci. De unde mândria acestei siguranțe că erau vedenii autentice, din care, însă, se poate cădea? Nu cumva tocmai din cauza faptului că și sfinția sa se afla în aceeași patimă a primi vedeniile, care (după cum se vede și în acest studiu) îl îndemnau la nenunărate încălcări ale Sfintei Predanii? Și ce interesant: o laudă că se va mântui, ca să o „smerească”, răsplătindu-i astfel darul ei de a-l lăuda ca să se „smerească”– n.n.]

Lauda pe mulți i-a făcut să se afume la minte cu mândrie

[după cum vom vedea mai jos, Părintele Arsenie Boca se socotea o excepție, fiind printre puținii pe care laudele îl înmiresmează cu smerenie – n.n.].

Deci ori de câte ori vei mai auzi cuvântul acesta de laudă, adă-ți aminte de păcatele tale și te apără de primejdia părerii de sine.‎

[tehnica smereniei intelectuale false a lui Francisc de Assisi. În realitate demonii nu atacă numai prin laude ca să ridice la cer, ci și prin mustrări ca să trântească în iad. Iată ce ne învață un experimentat trăitor al acestor realități:

Fratele Semion era bland, rabdator si ascultator. In manastire era iubit si apreciat pentru munca sa constiincioasa si caracterul sau bun; iar acest lucru ii facea placere. Au inceput sa vina asupra lui ganduri desarte care-i spuneau: Duci o viata sfanta: te-ai cait, pacatele tale ti-au fost iertate, te rogi neincetat, iti implinesti bine ascultarea“.

Rugandu-se mult si din toata inima, gusta uneori o anume pace. Dar atunci gandurile ii spuneau: „Te rogi si poate te vei mantui; dar daca ajungand in rai, si nu gasesti aici nici tata, nici mama, nici pe cei pe care-i iubesti, nu vei avea parte de nici o bucurie acolo”.Aceste ganduri zdruncinau mintea fratelui, si spaima i se furisa in inima; fiind insa lipsit de experienta, nu intelegea ce se intampla cu ei de fapt.

Intr-o noapte, chilia sa a fost napadita de o ciudata lumina ce-i strabatea pana si trupul sau intr-atat, incat isi putea vedea maruntaiele. Gandul ii spunea: „Primeste-o, e harul!” Sufletul sau insa era tulburat si foarte nedumerit. Rugaciunea continua sa lucreze in el, dar duhul zdrobirii se departase de el pana intr-atat, incat in timp ce se ruga a inceput sa rada. Si-a lovit cu putere fruntea cu pumnul, rasul a incetat, dar duhul caintei nu s-a intors, si rugaciunea continua fara zdrobire. A inteles atunci ca era prada unei inselaciuni.

Dupa vederea acestei ciudate lumini, demonii au inceput sa i se arate, iar el, naiv cum era, vorbea cu ei ca si cu niste oameni. Putin cate putin asalturile lor s-au intensificat. Uneori ii spuneau: „De acum esti un sfant”. Alteori insa ii ziceau: „Nu te vei mantui”. Intr-o zi, fratele Semion a intrebat un demon: „De ce va contraziceti asa: intr-o zi spuneti ca sunt un sfant, alta data ca nu ma voi mantui?” Pe un ton batjocoritor, demonul i-a raspuns: „Noi niciodata nu spunem adevarul”.

Schimbarea mereu a sugestiilor demonice, care uneori il inaltau trufas pana la „cer”, iar alteori il pravaleau in adancul osandei vesnice intrista sufletul fratelui Simeon,impingandu-l spre deznadejde. [62]

– n.n.]

Văd că și eu mă pomenesc lăudat. Îmi roșește obrazul de rușine știindu-mi căderile și dând din căderi în căderi. Dacă nu fac slujbă, după cum vedeți – e și de pe urma faptului că mi-am pierdut omenia înaintea lui Dumnezeu și a Maicii Domnului. Și cel puțin în fața conștiinței să nu mă fățărnicesc.‎ [să fie asta o recunoaștere publică a faptului că în fața altora se fățărnicea? – n.n.]

Cuvintele pe care mi le-ai trimis sunt o aspră dojană și pentru mine și de tare mult folos, tocmai prin faptul că mă laudă pe nedrept.

[și care poate fi folosul laudelor? Cum să se folosească cineva de ele? Cum să fie recunoscător pentru laude? Fără numai dacă vrea să o stimuleze să facă și altă dată la fel. De aceea îi și dogmatisește greșit că laudele sunt chiar folositoare pentru smerenie, deci să continue tot așa… ca să-l folosească, ca să se poată și el smeri, săracul, măcar prin laude, dacă nu poate altfel. Și în aceasta Părintele Arsenie Boca își arată rătăcirea și unul din mecanismele falsei sale smerenii construite din vârful buzelor minții. După Sfinții Părinți smerenia nu vine prin laude, ci prin ocări, lucru gustat de toți și din experiență:

30.‎    ‎ Când vei suferi pentru vreo ocară sau necinste, să știi că ‎te alegi cu un folos. Căci prin ocară e alungată de la tine slava ‎deșartă.‎[63]

  1. Dracii, cari urăsc sufletele noastre, dă unora în gând să ne aducă oarecari laude reci, apoi ne îndeamnă să le îmbrățișăm plini de bucurie. Dacă prin aceasta ne vom umfla prin înalta părere de noi înșine și vom face loc în noi slavei deșarte, nu vor pregeta vrăjmașii să ne robească.
  2. Primește mai bine pe cel ce te batjocorește decât pe cel ce te laudă, de care s’a scris că nu se deosebește întru nimic de cel ce blestemă.[64]

Laudele sunt niște ispite, uneori provenite din politețe, alteori din dorința lăudătorului de a-și vindeca pizma față de noi, alteori din vicleșug pentru a ne câștiga spre interesul personal, puține laude fiind curate, provenind din simplitate și dragoste:

27.‎    ‎ Pe fratele ce-l lăudai ieri ca bun și-l vesteai ca virtuos, ‎nu-l bârfi astăzi ca rău și viclean, făcând din defăimarea fratelui ‎motiv de apărare a urii viclene din tine, în urma mutării tale de la ‎dragoste la ură. Ci stăruie în aceleași laude chiar dacă ești încă ‎stăpânit de supărare și ușor te vei întoarce la dragostea ‎mântuitoare.‎[65]

Pe toate, însă, sub orice chip ar veni, trebuie să le respingem cu tărie, măcar în ascuns. În nici un caz nu trebuie să încurajăm pe ceilalți să ne laude, cu nici un pretext. Despre ele Părintele Profesor Dumitru Stăniloae ne învăța că trebuie să le considerăm scuipat al dracilor. – n.n.]

Apără-te și tu așa.‎

[adică să se apere pe sine lăudându-se pe nedrept ca să se smerească, sau să stea de vorbă cu regizorii vedeniei demonice care o amăgeau, contrazicându-i sau aprobându-i? Amândouă sunt sfaturi amăgitoare, nu după Sfinții Părinți –n.n.]

Nu dau sfaturi și porunci Stăpânei, dar strig neputința noastră, a mea și a ta, și mărturisim ‎că primejdia dă târcoale și sfinților, de cum nouă păcătoșilor.‎

Fugi chiar de lauda Maicii Domnului.‎

[dar prin aceasta chiar credea și îi confirma bietei ucenițe amăgite că este vorba de Maica Domnului!!! –n.n.]

(Dacă îndreptarea asta, din părintească purtare de grijă, te bucură, e semn bun, dacă te ‎înțeapă puțin, e părerea de sine – mândria – care se dă de gol.)‎

[ce ne facem însă dacă, dimpotrivă, fiind împrilostită, simțea o „umilință” și o „pocăință” uriașe, cu multe lacrimi (izvorâte din această adâncă, aleasă și profundă „părintească purtare de grijă”, căci vedem aceste simțiri și trăiri, trucuri vechi ale celui vechi în răutăți, la mulți ucenici ai sfinției sale), toate mimate cu iscusință de cel ce o înșela și o omora în ascuns, cum făcea și la bietul Francisc de Assisi? Atunci bucuroasă că este „cu adevărat smerită”, „desigur doar așa i-a spus Părintele Arsenie Boca!”, alerga să spună la toți vedeniile sale, după ce manipula ierarhia ca să vorbească în public, la Oastea Domnului, în Sfânta Biserică, după cum vedem mai jos că o îndemna pictorul de la Drăgănescu– n.n.]

Dorul și ținta noastră e mântuirea și nu vedenia. Sufletul e așa de înclinat după bucurii, încât se lipește de bucuria vedeniei – chiar bună ‎‎– și nu învață că liberarea e a nu dori nimic, ‎decât mila sau iertarea lui Dumnezeu.

[și din acest sfat se vede că Părintele Arsenie Boca nu avea adevărate vedenii, fiindcă simțea bucurii, de care chiar se lipea, după cum descrie experiența lor. Cu totul altfel descriu Sfinții Părinți simțirea în cazul vedeniilor de autentice:

10.‎    ‎ Când mintea pornește în focul dragostei spre Dumnezeu, ‎nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci ‎luminată fiind de lumina dumnezeiască cea nemărginită, ‎părăsește simțirea față de toate cele făcute de Dumnezeu, precum ‎și ochiul sensibil nu mai simte stelele, când răsare soarele.‎[66]

Așadar, în adevăratele răpiri, sufletul nu mai simte nimic, nici măcar bucurii:

1Co 2:9 Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. :10 Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu.

– n.n.]

Cu îndreptări de felul acesta – după povețele Părinților – darul tău se va desăvârși încât ‎să-ți placă tot ceea ce vine din părintească purtare de grijă.‎

Saul L-a văzut pe Domnul pe drumul Damascului, totuși l-a trimis la o slugă smerită a Sa din Damasc, acoperind darul cu smerenie. După 14 ani de osteneală, după răpirea în Rai, ‎același Pavel a simțit trebuința să arate propovăduirea sa celorlalți Apostoli, nu cumva „să fi ‎alergat în deșert”. Aceasta nu era o îndoială a sa, ci era o ocrotire a lui Dumnezeu, era ‎dulama smereniei, care păzește de cădere.‎

De cădere s-au temut toți sfinții. Prin urmare, vezi și tu să nu iei sus lauda și să te trezești ‎pe jos. Asta ți-o spune un slujitor mai păcătos al Maicii Domnului.‎

Suntem înjugați cu neputința tocmai ca să nu cădem. Deci cu cât te vei vedea și mai ‎nevrednică în cugetul și-n viața ta, cu atât ești mai aproape de adevăr și mai ferită de ‎primejdii. Întru cunoștința neputinței se săvârșește darul lui Dumnezeu.‎

Cu toate acestea, vorbind cu oamenii, să nu faci caz cu neputințele tale. Nici cu neputințele nu e bine să ne prea lăudăm. Și asta e o plăcere păcătoasă, dovedind iubire de sine.

[dar de ce oare vorbea atunci de neputințele altora și de ale sale, mai sus? ‎În realitate Sfinții Apostoli se lăudau la toată lumea cu neputințele lor: 2Co 12:9 Şi mi-au zis mie: destul este ţie darul’ meu; că puterea mea întru neputinţă se săvarşeşte, deci cu dulceaţă mă voiu lăuda mai mult întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos. –n.n.]

N-am răgazul să-i scriu mai pe larg și Părintelui Grovu, de aceea du-i scrisoarea asta și ‎vezi ce părere are. L-aș ruga să lucreze pe față și sub știrea Mitropolitului. El nu se prea învoiește la lucrul lui Petrache, nici la cel de aici, deși nu se opune, însă când e vorba de a vorbi pe la adunările Oastei, cred că s-ar învoi. Deci să-ți cearăPărintele Grovu încuviințarea de la Vlădica de a vorbi la Oaste. în Biserică scrie că femeia să tacă. Deci nu stricăm cele scrise. V-a motiva cererea cum va ști și, pe căile rânduite, îți va aduce încuviințarea.‎

[deci iată că și aflăm ce fel de vedenii amăgitoare avea biata soră: să fie misionară, să vorbească și să învețe pe creștini, să încalce Sfânta Scriptură, și, deși le știa, Părintele Arsenie Boca le încuviința și le găsea soluții viclene, ca să poată fi duse la împlinire. Deci, amăgire de dragul misiunii, iar și iar, ca și în cazul sfinției sale 1Co 14:34 Ca în toate Bisericile sfinților, femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice și Legea. 35 Iar dacă voiesc să învețe ceva, să întrebe acasă pe bărbații lor, căci este rușinos ca femeile să vorbească în biserică. 36 Oare de la voi a ieșit cuvântul lui Dumnezeu sau a ajuns numai la voi? 37 Dacă i se pare cuiva că este prooroc sau om duhovnicesc, să cunoască că cele ce vă scriu sunt porunci ale Domnului. Și iată cum Părintele Arsenie Boca se vrea manipulator prin scrisoare și al Părintelui Grovu și al Mitropolitului, spre încălcarea Sfintelor Canoane, deși le cunoștea și își dădea seama că le încalcă, de dragul vedeniilor ‎–n.n.] ‎

Am vrut să te cruț de îngrămădirea oamenilor, fiindcă ei doresc să afle viitorul ăsta ‎pământesc, ce-o mai fi, ce-o mai veni, și cu asta tot samă de nimica e. Să-i îndrumi la ‎Biserică, la căile curăției de păcate. Să nu li se pară destul că au vorbit cu tine sau cu ‎mine.‎

[iar avem de a face cu același fel de vedenii la uceniță ca la dascălul ei: ghicirea viitorului, cu pretextul că de fapt se slujesc de aceasta pentru a îndruma spre Biserică. Dar diavolul este oprit de Sfinții Apostoli chiar când propovăduiește adevărul, nicidecum nu este reprodus de Ortodocși: Fap 16:16 Dar odată, pe când ne duceam la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc și care aducea mult câștig stăpânilor ei, ghicind. 17 Aceasta, ținându-se după Pavel și după noi, striga, zicând: Acești oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. 18 Și aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel mâniindu-se și întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc să ieși din ea. Și în acel ceas a ieșit. ‎–n.n.] ‎

Transformarea omului e ceea ce trebuie, din rău – bun, din păcătos – mai curat, din ‎slab la minte – mai cuminte, din om vechi – om nou, – omul lui Dumnezeu, smerit, ‎iubind pe toți oamenii și iubind pe Dumnezeu și toată lumea sfinților mai mult decât ‎viața sa.‎

Cu părintească iubire și purtare de grijă,‎

Arsenie.‎

Roagă-te pentru toată lumea.‎

18.‎     II. ’46‎[67]

Cât de apropiată este falsa smerenie de smerenia autentică, nu o poți discerne decât cu mult sfat!

Dar să vedem ce spun despre aceasta Sfinții Părinți.

Să începem, mai întâi, cu ce ne spune un autentic model de Sfânt, chiar dacă încă nu este canonizat: Arsenie… Papacioc, care și-a dobândit discernământul prin multele experiențe duhovnicești ce le-a avut, dar la lumina ascultării de duhovnicii sfinției sale:

In sfarsit, sunt multe de spus despre pustie si o compar cu puscaria. Puscaria are alt „profesor”, alta tema: viclenia oamenilor in fata carora trebuie sa rezisti. Plecarea in pustie nu este o plecare socotita, comparata insa n-am rezistat numai cu oarecare dorinta de pustie. Din contra, astea mi-au fost niste piedici foarte mari. Aici [in pustie] lupta se da exclusiv numai cu diavolul. Aceste probleme cu hrana sunt neinsemnate, dar care ar putea conta si ele. Problemele erau acestea: sa-l poti tine la distanta pe diavol. Se atinge de tine daca te are la mana cu ceva. Nu se poate rezista decat daca te stapaneste o autentica smerenie. O smerita smerenie. Niciodata nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tau. Si as putea sa spun cu indrazneala ca: „n-am fost in pustie!” Atat numai ca suportam rigoarea iernii care era grozava, nu vedeai lumea, erai in padure, dar nu asta insemna pustia. Pustia inseamna cu orice chip o stare de dincolo de fiinta omeneasca, dincolo de socoteli omenesti inalte pentru ca viata duhovniceasca nu este o viata calculata, este o viata traita fara cuvinte. Sigur ca eu daca ma spionam – greseala pe care o fac multi – sa vad ce stare am in momentele respective, n-as mai fi fost un traitor in pustie! Deci nu-mi scriam in jurnal starile… Doar dorinta de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, dar pentru asta trebuie sa lupti foarte serios.

Adormeam pe o scandura in bordei. Si imi facusem obicei la trezire sa sar imediat fara sa mai ezit (exista un obicei: mai stau putin!). Eu doream sa fiu stapan pe mine, sa depasesc starea de ezitare. Intr-o dimineata am mai stat putin pentru ca in noaptea aceea n-am dormit cum trebuie… Diavolul m-a tras jos si cu vesta mea ma batea in cap! Sigur ca m-am ridicat repede si trebuia sa ma apar. De ce s-a intamplat asa? Ca multe ispite aveam… imi striga pe afara, batea cu bulgari de zapada in perete; de multe credeam ca a venit cineva, dar nu era nimeni si atunci de multe ori nu mai raspundeam la provocarile acestea. Dar cum va spun, cu exceptia acestui caz, ma ispitea de departe si mai mult prin ganduri, dar asta-i altceva.

A indraznit ca m-a avut la mana cu ceva: nu m-am sculat la repezeala! Am atipit si eu ca un om niste secunde…parintele-arsenie-vesel „daca acesta iti este castigul si obiectivul de atins, atunci mi-ai dat curaj, diavole, prin ce-ai facut.” „Eu am castigat necastigarea, ca ti-am vazut puterile tale si iscodirile dracesti.” Vreau sa spun ca este un monolog destul de apasat si nu prea iti arde sa stai de vorba cu el pentru ca ii convine. Cu dracul nu se sta de vorba. Trebuie sa-l ignori. Daca stai de vorba, il recunosti. Satana nu este o putere, ci un tolerat de Dumnezeu. Puterea e la noi, ca suntem botezati, avem inger pazitor, ne rugam la Dumnezeu. Vrei sa gonesti pe Satana? Stai de vorba cu Hristos, roaga-te la Maica Domnului! Sigur ca in pustie si intr-o lume sensibila mai avansata duhovniceste orice fel de greseala este mare. Nu este lucru mic in viata raul cel mai mic. Sa nu te aiba cu nimic la mana.

Deci nu este permis sa bati la usa lui Hristos cu pete, ca orice pacat mic nu e mic! Sa nu se inteleaga ca lupta e ca tu sa te desavarsesti in a nu pacatui numai! Pentru ca este nitica indrazneala si nu este smerenie. Trebuie sa consideri ca te ajuta harul lui Dumnezeu si daca esti ceva, esti numai cu harul lui Dumnezeu. Iata cum am ajuns la cuvantul spus de catre Mantuitorul Sfantului Siluan: „Ține-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”[2] Nu ne pot mantui faptele noastre, deci avem motive de smerenie continua si autentica. Nu o smerenie rationalizata: o smerita smerenie![68]

Cel mai apropiat de nerespingerea vedeniilor și viselor, din câte am citi la Sfinții Părinți, este Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, citat de Părintele Sofronie Saharov:

După cuvântul Starețului, cel ce se roagă osârduitor cunoaște multe schimbări în rugăciune: lupta cu vrăjmașul, lupta cu oamenii, lupta cu sine însuși, cu ‎patimile, cu închipuirea; și în astfel de împrejurări mintea nu este curată și nimica ‎limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă ‎în liniștire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul în chip simțit are în sine harul și s-a ‎dăruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor și a închipuirilor ce întunecă, atunci cel ce se roagă aude insuflarea harului.‎

Când cineva se apropie de această lucrare de căutare a voii lui Dumnezeu ‎prin rugăciune, neavând îndeajunsă cercare și neputând cu încredințare să deosebească «după gust» lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seamă a mândriei – acela trebuie neapărat a se socoti cu părintele duhovnicesc; iar el însuși, ‎întâlnind orice arătare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, până la primirea hotărârii povățuitorului, să se țină cu îndârjire de pravila nevoinței: «a nu primi, și a nu ‎lepăda».‎

«Neprimind», creștinul se ferește de primejdia lucrării diavolești, sau de a ‎primi imboldul drăcesc ca fiind dumnezeiesc, și de a se învăța astfel «a lua aminte ‎la duhurile înșelăciunii și dăscăliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), și de a da dumnezeiasca ‎închinăciune diavolilor.‎

«Nelepădând», omul scapă de altă primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare ‎pe seama diavolului, și astfel a cădea în păcatul «hulei împotriva Duhului Sfânt», ‎precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevul, domnul dracilor» faptul că ‎Hristos izgonea dracii.‎

Cea de-a doua primejdie este mai cumplită decât cea dintâi, datorită faptului că sufletul se poate obișnui să lepede harul și să îl urască, și într-atâta să-și însușească starea împotrivirii față de Dumnezeu, încât să se determine astfel și în ‎planul vecinie și, prin urmare, acest păcat «să nu se ierte lui nici în veacul de ‎acum, nici în cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe când în cazul primei rătăciri, sufletul mai curând își poate cunoaște înșelarea și, prin pocăință, să-și dobândească ‎mântuirea, căci nu este păcat de neiertat, fără numai păcatul nepocăit.‎

Despre această cât se poate de însemnată pravilă a nevoinței – «a nu primi, ‎și a nu lepăda» – și despre cum se trăiește ea în viața nevoitorului ar fi multe de ‎spus, dar fiindcă în scrierea de față sarcina îmi este a înfățișa doar aspectele ‎esențiale, și nu amănuntele, mă voi întoarce la tema de mai înainte.‎

În forma sa mai desăvârșită, cunoașterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune este un fenomen rar întâlnit, cu putință doar după o îndelungă trudă, după multă cercare în lupta cu patimile, după multe și grele ispitiri de la diavoli, pe de-o parte, și după multe întâmpinări din partea lui Dumnezeu. însă a se ruga osârduitor pentru ajutor este o faptă bună și tuturor de neapărată trebuință: și povățuitorilor, și celor supuși, și celor bătrâni, și celor tineri, și celor ce învață, și celor ce sânt învățați, părinților și copiilor. Starețul stăruia ca toți, fără abatere, neatârnând de ‎rang, de stare sau vârstă, totdeauna și pentru toate fiecare precum poate să ceară lui Dumnezeu îndrumare, pentru ca astfel treptat să-și apropie calea de căile sfintei voi a lui Dumnezeu, câtă vreme nu a atins desăvârșirea.‎[69]

Dar și acesta recomandă a nu le primi, chiar dacă adaugă a nu le lepăda. Apoi discernământul vedeniilor, chiar după Părintele Sofronie Saharov, nu se poate face rațional, după ideea dacă autorul vedeniei te laudă sau nu, ci duhovnicește, după „gust”, adică după o experiență îndelungată a harului, venită din căutarea voii lui Dumnezeu, prin tăierea voii proprii în fața duhovnicului. Iar această reacție față de vedenii „a nu primi, a nu lepăda” este valabilă, ca timp, doar până în momentul în care te prezinți la duhovnicul tău cu mărturisirea ei, de aici lucrând deja ascultarea. Nicidecum nu trebuie mers la duhovnic pentru a-l convinge de ceva, ci pentru a lua învățătură de la sfinția sa ce să facem. Cu atât mai mult nu trebuie să mergem pentru a-l convinge de veridicitatea vedeniilor, sau, mai rău, să-l facem să manipuleze mitropolitul locului să încalce Sfintele Canoane, neascultând de Sfinții Părinți, ci de insuflările nelămurite ale minții noastre, cu atât mai mult dacă ne îndeamnă la misiune, deci spre înșelarea mai multora. Ori tot acest cumul maxim de rătăciri vedem că l-a povățuit mai sus Părintele Arsenie Boca, arătându-se pe sine neștiutor și neexperimentat în calea neamăgită smeritei ascultări predată de Sfinții Părinți. Așadar sfatul ucenicului Sfântului Cuvios Siluan Athonitul este, pe scurt, ca vedeniile să fie cercetate cu ajutorul duhovnicului, iar „a nu primi și a nu lepăda” este pentru momentele de până la Sfânta Spovedanie. Dar Părintele Arsenie Boca, după cum citim chiar în scrisoarea sfinției sale de mai sus, mărturisind chiar el însuși, cu mâna sa (Dacă nu fac slujbă, după cum vedeți – e și de pe urma faptului că ‎mi-am pierdut ‎omenia înaintea lui Dumnezeu și a Maicii Domnului.‎), era deja oprit de la slujire, sau se oprise singur, neputând fi duhovnic. În afară de aceasta, el însuși fiind prins de această patimă naivă față de vedenii [de a le primi imediat după ce le analizează el însuși rațional dacă laudă sau nu (neavând, așadar, experiența libertății de a le aborda duhovnicește după Sfinții Părinți – la început prin ascultare de duhovnic, iar după ce s-a desăvârșit în smerenie, după gustul harului)] nu putea fi un sfetnic bun.

Să vedem cum rezolvă adevărații povățuitori smeriți și încercați, duhovnicii cei după Dumnezeu, situații asemănătoare cu ale sorei Frăsina:

7.‎      ‎„Sfânta Parascheva“ în vedenii satanice‎

În anul 1953, ziarele au scris articole lungi despre 1 ‎aparițiile Sfintei Parascheva unei fete de 20 de ani din ‎Eteleocarnania. Sfânta Parascheva i se arăta, vezi bine, și îi ‎dădea poruncă prin care sătenii să construiască iconostas, să ‎se pocăiască etc. Toți oamenii din satele vecine au crezut că, ‎într-adevăr, cea care se arată era Sfânta Parascheva.‎

într-o arătare, fata a primit poruncă să spună sătenilor să ‎se adune în biserica Sfânta Parascheva dintr-un sat apropiat. ‎în același timp, și-a pierdut glasul și comunica prin scris. ‎Într-adevăr, sătenii în număr mare și-au început marșul spre ‎satul vecin. Însă preotul din satul acela, care era foarte ‎evlavios, nu a crezut în aceste lucruri. Când au intrat în ‎biserica Sfânta Parascheva, fata a mers la ușile împărătești, ‎ca și cum era arhiereu, a rostit „Crezul“ (i s-a dezlegat limba) ‎și apoi a predicat oamenilor să se pocăiască. Și ce dacă ‎Apostolul Pavel nu permite femeilor să predice în biserică? ‎Ea se credea superioară!‎

După aceea s-a întors către cineva și i-a zis:‎

– Tu de ce nu te spovedești? Te-ai spovedit doar în urmă ‎cu 30 de ani, într-un sat din Macedonia răsăriteană (și 1-a ‎numit), pe când erai soldat.‎

Acela s-a intimidat de descoperirea aceasta fiindcă o ‎uitase.‎

După această întâmplare minunată, toți au crezut ce ‎spunea ea, că într-adevăr, i se arăta Sfânta Parascheva. Chiar ‎și din America, cei care citeau ziarele îi trimiteau mereu ‎sume de bani.‎

După vreo jumătate de an, fata a plecat cu părinții într-o ‎comună mai îndepărtată. Părinții ei, când au aflat că eu mă ‎găseam acolo, i-au propus să vină să o povățuiesc. Ea însă s-a ‎împotrivit. Dar cu stăruința părinților a venit. I-am spus ‎atunci că aceste vedenii sunt de la Satana și i-am atras atenția ‎să fie cu băgare de seamă, întrucât Satana plănuiește să-i facă ‎vreun rău. Din păcate, nu a vrut să asculte. Și (auziți și ‎minunați-vă) în Săptămâna Mare î-a amăgit pe un tânăr și s-a ‎dus la Mitropolie, cerând permisiunea să fie cununați în ‎Vinerea Mare!‎

Așa îi poruncise în vis Sfânta Parascheva…‎

(în aceeași lucrare, p. 58 – 60)‎

 

8, „Maica Domnului“ în vedeniile unei tinere‎

Doi ani mai târziu, ziarele Atenei se ocupau cu alte vedenii care apăreau unei tinere din regiunea Navpactia. Aceasta vedea, se zice, pe Maica Domnului și primea diferite porunci, de pildă, să predice lumii să se pocăiască etc., etc.‎

Într-o duminică, în Agrinio, înainte de a merge la amvon ‎să predic, primarul mi-a adus o epistolă semnată de preot, ‎profesor și primar, ca să o citesc mulțimii din biserică, prin ‎poruncă de la Maica Domnului cea care s-a arătat în vedeniile ‎tinerei fete. Am refuzat să o citesc și le-am spus, firește, cele ‎cuvenite,.

Peste câteva luni a venit la spovedit, printre alții, însăși ‎tânăra aceea și s-a spovedit. într-adevăr, era o fată foarte ‎modestă și virtuoasă.‎

La urmă, după Spovedanie, când era să plece, mi-a spus:‎

-‎        ‎ Eu, părinte, o văd pe Maica Domnului.‎

-‎        ‎ A! Tu ești aceea? Cum o vezi? am întrebat-o.‎

‎-‎        în chip de femeie îmbrăcată în negru.‎ [vedeți ce interesantă asemănare cu vedeniile Părintelui Arsenie Boca? Părintele Arsenie i-a spus cândva Maicii ‎Pahomia — care acum are vreo optzeci și ‎șapte de ani – că, atunci când era în chilia lui ‎din Sfântul Munte, i s-a arătat Preacurata, ‎îmbrăcată în negru, strălucind de har, ‎asigurându-l că îl va urma în Grădina ei din ‎România, arătându-i munții Făgărașului[70].‎ – n.n.]

-‎        ‎ Ai văzut-o de multe ori?‎

-‎        ‎ De vreo zece ori.‎

-‎        ‎ Și ce îți spune?‎

-‎        ‎ Prima dată era duminică după-amiază și mă aflam în ‎poiană, căutam o oaie care se rătăcise de turmă. Dintr-o dată, ‎Maica Domnului mi-a apărut în față și mi-a zis:‎

-‎        ‎ Eu sunt Maica Domnului. Du-te în sat și spune-le ‎sătenilor care lucrează la construirea drumului să înceteze ‎munca, fiindcă azi e duminică.‎

-‎        ‎ Și m-am dus, le-am spus și s-au oprit din lucru.‎

Altă dată era Ajunul Crăciunului și mi-a zis:‎

-‎        ‎ Să mergi și să le spui sătenilor că anul acesta, ‎deoarece Crăciunul cade vineri, să nu coacă nimic. Căci nu se ‎cuvine.‎

Și, într-adevăr, tot satul a postit în ziua de Crăciun.‎

-‎        ‎ Nu vezi, copila mea, i-am spus, că cel care ți se arată ‎e Satana, nu Maica Domnului? Era atât de rea fapta sătenilor ‎care construiau cu dragoste și cu folos drumul acela? Dar ‎Satana nu voia ca ei să facă acea lucrare, ci voia să-i vadă în ‎cafenele, cum joacă cărți, se îmbată și înjură. Pe de altă ‎parte, unde s-a auzit ca creștinii să postească în ziua ‎înveselitoare a Crăciunului? Biserica noastră a stabilit ca în ‎acele 12 zile, începând cu ziua Crăciunului, să mănânce omul ‎orice vrea. înțelegi că e vorba de Satana? Așadar, când o să ți ‎se arate iar, să zici: Ești Satana, și să-ți faci semnul Crucii.‎

‎‎-‎        ‎ Dar, părinte, nu îmi spune nimic rău. Îmi spune să ies ‎în fața oamenilor și să le predic să se pocăiască.‎

-‎        ‎ Și tu să zici: Dacă era să predic, m-ar fi făcut ‎Dumnezeu bărbat, preot, predicator, stareț și aș fi învățat ‎carte. De aceea, să te lase în pace și să vină la mine.‎

Și deoarece era foarte cuminte, a primit povețele mele, s-‎a liniștit și Satana n-a putut să-i aducă vătămare.‎

(în aceeași lucrare, p. 60 – 62)‎[71]

Însă cea mai clasică abordare a vedeniilor și viselor, întâlnită la Sfinții Părinți este aceasta:

37. Visurile, cari sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt mărturiile neînșelătoare ale unui suflet sănătos. De aceea nu trec de la o înfățișare la alta, nici nu îngrozesc simțirea, nici nu aduc râsul sau plânsul așa deodată. Ci se apropie de suflet cu toată blândețea, umplându-l de bucurie ‎duhovnicească. De ‎aceea și după ce s’a trezit trupul din somn, ‎sufletul caută cu mult dor să prelungească bucuria visului. ‎Dar în nălucirile aduse de draci totul se întâmplă dimpotrivă. ‎Ele nici nu rămân la aceeași înfățișare, nici nu arată multă ‎vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au dracii din voie ‎liberă, ci împrumută numai din dorința de a amăgi, nu poate ‎să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri ‎mari și amenință cumplit, luându-și adeseori chip de ostași; ‎iar uneori și cântă în suflet cu strigăt. Dar mintea ‎recunoscându-i din aceste semne, când e curată, trezește ‎trupul, iar uneori se și bucură fiindcă a putut cunoaște ‎viclenia lor. De ‎aceea, vădindu-i adeseori chiar în vis, îi ‎înfurie grozav. Dar se întâmplă uneori că ‎nici visele bune nu ‎aduc bucurie sufletului, ci așază în el o întristare dulce și ‎lacrimi ‎fără durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat ‎mult în smerenia cugetării.‎

38. Am arătat, precum am auzit de la cei ce au făcut experiența, deosebirea dintre visurile bune și cele rele. Ne va ajunge însă pentru sporirea la cât de ‎multă virtute, să nu ne încredem nicidecum în nici o nălucire. Căci visurile de cele ‎mai multe ori nu sunt nimic altceva decât chipuri ale gândurilor, sau, precum am ‎zis, batjocuri ale dracilor. Chiar dacă ni s-ar trimite vreodată de către bunătatea ‎lui Dumnezeu vreo vedere și n-am primi-o, nu s-ar supăra pentru aceasta preadoritul Domn Iisus pe noi. Căci știe că facem aceasta pentru vicleșugurile dracilor. ‎De sigur, deosebirea arătată mai înainte este precisă. Dar se întâmplă că sufletul, înclinându-se pe nesimțite, din pricină că furat de vreun gând (lucru de care ‎cred că nimenea nu e cruțat), nu mai poate distinge precis și crede celor cari nu ‎sunt bune, ca și cum ar fi bune.‎

39. Să luăm următoarea pildă pentru înțelegerea lucrului: o slugă e chemată de stăpân, noaptea la poarta curții, după o lipsă îndelungată; dar ea necunoscându-l precis, nu-i deschide ușa, căci se teme ca nu cumva înșelând-o asemănarea glasului, să se facă pierzătoare a lucrurilor ce i-au fost încredințate de ‎stăpân. Domnul acesteia, nu numai că-nu se va mânia pe ea când se va face ziuă, ‎ci o va învrednici de multe laude, fiindcă a socotit că și vocea stăpânului este înșelăciune și n-a voit să piardă lucrurile lui.‎[72]

Și aici observăm că distincția între vedeniile bune se bazează pe starea duhovnicească provocată de vedenie (dar care poate fi deosebită cu greu, în urma unei experiențe îndelungate) și pe smerenia autentică, care se sfătuiește. Nicidecum nu se bazează pe prezența sau absența laudelor. Și dracii pot amenința cu păcătoșenia ca să tulbure, dar și Dumnezeu poate mângâia prin laude ca să bucure, chiar dacă poate provoca, însă, uneori și tristețe.

Deși de multe ori diavolul laudă ca să ducă în mândrie și rar mustră, fiindcă urăște smerenia, iată și două din cazurile în care diavolul (mascat în Sfânt) mustră păcatul, ca să înșele mai mult, că ar fi un Sfânt care îndeamnă la pocăință:

Se apropia praznicul Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, 25 martie, și mincinosul „arhanghel Mihail” mi-a făgăduit că după sfârșirea slujbei de la biserică îmi va aduce un dar, de vreme ce-mi sărbătoresc ziua numelui[2]. Așteptam cu multă nerăbdare să văd ce dar îmi va aduce „arhanghelul”. După ce ne-am despărțit la Biserica Sfintei Varvara, noi ne-am făcut îndatoririle noastre (am tămâiat, am stropit cu agheasmă locul comuniunii, am făcut invocarea ca întotdeauna). Apoi Hristini l-a văzut cu ochii deschiși pe mincinosul „arhanghel” cum i-a dat o „floare de crin”, iar ea mi-a „dat-o” mie, spunându-mi să fiu atent să nu o stric. Desigur, mai înainte acesta ne-a heretisit și binecuvântat, afirmând că crinul este adus din Muntele Sinai. Apoi mi-a dat o povață: să iau aminte în viața mea la fapte, pentru că orice cădere și păcat va fi ca și cum aș călca în picioare acest „crin”. Desigur, nu am văzut niciodată crinul; numai Hristini îl vedea întotdeauna, lângă icoane. Și, când l-a dus la ea, casa a fost plină de mireasma lui vreme de trei zile! […]

După aceasta, diavolul mi-a pregătit o surpriză. Într-o zi, Hristini l-a văzut pe ‎‎„Iisus Hristos” cum ne binecuvântează, mă îmbrățișează și mă sărută spunându-‎mi: „Fratele meu, am venit lângă tine ca să te sui pe cele patruzeci de trepte ale ‎luminii și adevărului. De acum înainte voi veni în fiecare miercuri la ora 4 după ‎amiază, ca să te îndrum și să te sui pe acele trepte. Îți dau ceva de la mine. Îți dau ‎mâinile mele, ca să-i vindeci pe cei bolnavi.” Și într-adevăr, mâinile mele au început să vindece! Pe lângă aceasta, în mijlocul palmelor mele au apărut două pete negre. Odată l-am întrebat pe mincinosul „arhanghel” despre ele, iar el mi-a spus ‎că sunt de la piroanele cu care a fost răstignit Domnul!‎ […]

Atunci Hristini l-a „văzut” pe mincinosul „arhanghel” că se închină înaintea ‎mea. Învățăturile sale erau pline de dragoste, pace și dăruire față de Dumnezeu. ‎Apoi mincinosul „Hristos” ne-a suit la cele cerești, ne-a arătat raiul, pe însuși ‎‎„Dumnezeu”, ne-a învățat cum slujesc îngerii, arhanghelii, sfinții etc. Ne-a mai ‎arătat și iadul, și orice își poate închipui mintea noastră cea săracă! Mi-a mai ‎înainte-vestit și moartea tatălui meu cu 6-7 luni mai devreme, însă fără să-mi ‎spună o dată anume.‎

După aceasta mi s-a întrerupt comuniunea, pentru că, într-o zi când am pus-o ‎pe Hristini „să vadă”, a văzut întuneric și a auzit un glas spunându-i: „Îți luăm ‎lumina și o dăm iarăși fratelui tău, pentru că crinul pe care ți l-am dat și ție l-ai ‎stricat, l-ai făcut bucăți”. Am întrebat-o pe Hristini ce făcuse, iar ea i-a spus ‎mamei mele că a „mers” cu bărbatul surorii sale, adică a făcut preacurvie.‎[73]

“Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri si o ai pe suflet ‎. ‎Știu ca ești fecior si că nu te-ai atins de femei dar ești mândru ca ești pictor și că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din București, va trebui să postești, să te rogi și să tai 100 de bețe ‎din castan ca și canon de ispășire” ‎[74]

Diavolul, de fapt, atacă prin toate mijloacele, și prin laudă să ducă la mândrie, și prin mustrare să ducă la deznădejde. Dar una din denumirile lui sunt de Pârâș. Urându-ne ar vrea să ne desființeze cu mustrările și bucuria lui este să ne chinuie în vămile văzduhului:

  1. Când sufletul iese din trup vrăjmașul dă năvală asupra lui, războindu-l și ocărându-l cu îndrăzneală și făcându-se pârîș amarnic și înfricoșat al lui pentru cele ce a greșit.[75]

Probabil de la această rătăcire a Părintelui Arsenie Boca în discernerea vedeniilor (folosindu-se de observarea intelectuală laudă-mustrare în loc de cunoașterea duhovnicească a stării de pace-stării de tulburare dobândită prin experiența sub povățuirea unui duhovnic iscusit) i s-a tras și neînțelegerea stării sfinției sale de bici. O credea-o dumnezeiască fiindcă mustra, nedându-și seama că imita prin ea în sălbăticie pe pârâșul diavol, pierzându-și asemănarea cu Domnul nostru Iisus Hristos:

Domnul ne iubește și ne primește cu blândețe, fără reproșuri, așa cum în ‎Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproșuri, ci a dat poruncă ‎slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump și încălțăminte în ‎picioare, să junghie vițelul cel gras și să se veselească și nu l-a învinuit [Le 15].‎

Cu câtă blândețe și răbdare trebuie să îndreptăm și noi pe fratele nostru, ca să fie ‎praznic în suflet pentru întoarcerea lui!‎

Duhul Sfânt învață sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.‎[76]

Dar blândețea dumnezeiască se dobândește cu osteneală, pe când răbufnirile mânioase împotriva aproapelui ți le dau gratuit omul vechi și diavolul.

Iată alte două cazuri, opuse primelor două, în care un Sfânt autentic, ba chiar însuși Domnul nostru Iisus Hristos, laudă pentru a mângâia și a învăța:

Și, iarăși, după o vreme, Sfânta Mavra a zis către Sfîntul Timotei: „Deșteaptă-te, fratele meu, alungă somnul de la tine și priveghează, ca să afli cele văzute de mine. Căci am văzut pe un om, stând înaintea mea ca într-o uimire, avînd în mâinile sale un pahar plin cu lapte și miere, zicîndu-mi: „Pe acesta, primindu-l, să-l bei”. Iar eu am zis către dânsul: „Tu cine ești?” Acela mi-a răspuns: „Sînt îngerul lui Dumnezeu”. Atunci am zis către dânsul: „Să ne rugăm lui Dumnezeu!” Dar el mi-a zis: „Eu, milostivindu-mă, am venit spre tine, văzîndu-te flămândă și însetată și postind pînă la ceasul acesta”.

Apoi, iarăși am zis către dânsul: „Cine te-a trimis pe tine la mine cu această milă netrebnică și ce grijă porți de răbdarea și postirea mea? Nu știi oare că Dumnezeu și pe cele cu neputință le dăruiește celor ce se roagă către Dânsul?” Zicînd acestea, am început să mă rog. Pe cînd mă rugam, am văzut pe acel om ce mi se arătase cu paharul, întorcîndu-și fața dinspre mine la apus și îndată am cunoscut că este nălucirea vrăjmașului care, și pe cruce, vrea să ne ispitească. Și a pierit acea nălucire.

După aceea a venit iarăși altul și mi se părea că m-a scos la un pârâu pe care curgea lapte și miere și-mi zicea: „Bea!” Iar eu am răspuns: „Acum ți-am spus ție că nu voi bea apă, nici altă băutură pământească, pînă ce nu voi bea paharul morții pentru Hristos, Domnul meu, pe care El singur îl va da mie, prin mântuirea și nemurirea vieții cele veșnice”. Cînd am zis aceasta, omul cel care îmi poruncise să beau din râu, îndată a pierit împreună cu râul.

După aceea, mi-a stat înainte un al treilea om minunat la vedere și a cărui față strălucea ca soarele. Acela, luîndu-mă de mînă, m-a ridicat la cer și mi-a arătat un scaun împodobit, pe care erau puse haine albe și o coroană preafrumoasă. Iar eu, minunîndu-mă de acea frumusețe, am întrebat pe cel ce mă ducea: „Ale cui sînt acestea, Doamne?” El mi-a răspuns: „Acestea sînt răsplătirile nevoințelor tale! Ție îți sînt gătite hainele, coroana și acest scaun”. Ridicîndu-mă apoi puțin mai sus, mi-a arătat un alt scaun asemenea împodobit, o haină albă și o coroană. Și l-am întrebat iarăși: „Dar acestea ale cui sînt?” Iar el mi-a răspuns: „Acestea sînt ale bărbatului tău, Timotei”. Și iarăși am îndrăznit a-l întreba: „Pentru ce sînt departe scaunele unul de altul?” Și mi-a răspuns: „Multă deosebire este între tine și între bărbatul tău. Oare nu știi că după sfătuirea lui ai intrat și tu în nevoința pătimitoare și aceea este pricina încununării tale? Deci, acum întoarce-te în trupul tău și mâine la ceasurile șase vor veni îngerii lui Dumnezeu ca să ia sufletele voastre și să le înalțe la ceruri. Însă fiți treji ca să nu înceapă vrăjmașul a vă ispiti iarăși”.

Vedeniile acestea le-a spus Sfânta Mavra fratelui ei, Timotei, cu care se mângâia întru Domnul.[77]

Vă rog să observați cum îndrăznește diavolul să ispitească și pe Sfinții Mucenici și cum ei îl recunosc duhovnicește, fără raționamente, chiar dacă vedeniile sunt una după alta și seamănă la arătare între ele. Iar frumusețea Sfintei Mucenițe Mavra este că a adăugat la răbdare și frumusețea feciorelnică a smereniei, căci, pentru sfat, a spus vedeniile Sfântului ei soț (devenit frate de mucenice, aflat și el în chinuri alături de ea, răstignit) – fiindcă nu aveau duhovnicul aproape.

Dar iată că și Domnul poate lăuda în vedenii pe iubiții săi cuvioși, pentru a-i încuraja în taina iubirii:

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de ‎Hristos și, pe când se ruga, i S-a arătat Domnul și i-a zis: „Pentru cine te rogi, ‎Paisie?‎ Nu știi că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să-i fie milă pentru ‎ucenicul său, și atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie”.‎

Așa se dobândește pacea, altă cale decât aceasta nu este.‎[78]

Și ce laudă poate să fie mai mare decât asemănarea cu Domnul nostru Iisus Hristos?

Vedeți? Nu se poate face deosebirea între vedenii pe baza unor criterii exterioare, chiar și raționale, ci numai prin discernământul duhovnicesc, dobândit din trăirea smerită a Evangheliei.

Cu totul altfel ne învață Sfântul Cuvios Antonie cel Mare despre deosebirea vedeniilor dumnezeiești și drăcești:

Ei sînt vicleni și gata a se închipui și a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cînta și pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic și ei aceleași cuvinte, pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deșteaptă la rugăciune și aceasta o fac adeseori, nelăsîndu-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi și ca niște cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească și de aceea unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiți de dînșii; dar nu se cuvine a lua aminte la dînșii, măcar că ne-ar deștepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mîncăm nicidecum și chiar de s-ar preface că ne prihănesc și ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină.

Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proști în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcînd pe oameni să urască viața monahicească, ca fiind prea împovărătoare și prea grea, să împiedice pe cei ce petrec într-însa [cum au făcut și cu Părintele Arsenie Boca mai întâi deturnându-l de la pustie la misiune, să plece din Sfântul Munte și să meargă în România, apoi să lase călugăria în ascultare de stareț și să mai ia și preoția, nefiind încă învățat în pocăință, ca la sfârșit să se arate scopul lor precis: să-l facă să conviețuiască precum cu o soție cu o femeie capricioasă și sinucigașă, care l-a făcut să joace țonțoroiul cum a vrut ea, până la moarte – n.n.] .

Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plîngea pentru unii ca aceștia, zicînd: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că niște meșteșugiri ca acestea și gînduri sînt răsturnătoare și împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuși, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, cu toate acestea le poruncea să tacă și-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene și răutatea lor și ca pe noi să ne obișnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deși s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru avînd Sfintele Scripturi și libertate de la Mîntuitorul, să ne învățăm de la diavolul, cel ce nu și-a păzit rînduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, cînd grăiește din Scripturi, să-l oprești zicînd: „Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povestești dreptățile mele și iei testamentul meu în gura ta?” Căci toate le fac diavolii și le tulbură, spre amăgirea celor proști. Deci, fac sunete, rîd mult și șuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dînșii, apoi plîng și se bocesc ca niște biruiți. […]

Deci, cînd vin la noi noaptea și voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi sîntem îngeri”, să nu luați aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră și vă vor ferici, să nu-i ascultați și nicidecum să vă supuneți lor. Mai vîrtos să vă pecetluiți cu semnul cinstitei Cruci, pe voi și casa voastră și să vă rugați; atunci îi veți vedea făcîndu-se nevăzuți, căci se înfricoșează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mîntuitorul. Iar dacă și mai cu obrăznicie vor sta, săltînd și prefăcîndu-se cu nălucirile, să nu vă temeți, nici să vă speriați, nici ca la niște ființe bune să luați aminte la dînșii.

Pentru că venirea de față a celor buni și a celor răi cu înlesnire și cu putință este a o cunoaște, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinților îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atît de cu liniște și cu blîndețe se face, încît se aduce bucurie, veselie și îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dînșii, El este bucuria noastră și a lui Dumnezeu Tatăl este puterea. Iar gîndurile sufletului rămîn netulburate și neînvăluite, încît el făcîndu-se strălucit de ea, vede pe cei ce i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeiești și al celor ce au să fie într-însul.

Iar dacă, ca niște oameni s-ar înfricoșa de vederea celor buni, care se arată, numaidecît iau frica de la dînșii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea și îngerul care s-a arătat femeilor la Sfîntul Mormînt și cel ce s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: Nu vă temeți; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoștința venirii de față a celor buni.

Deci, în acest fel este arătarea sfinților. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet și strigare, ca și cînd s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiți și a unor tîlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea și neorînduiala gîndurilor, mîhnire, urîciune către pustnici, trîndăvie, întristare, pomenirea rudeniilor și frică de moarte; și de aici pofta celor rele, împuținarea de suflet către fapte bune și nestatornicia obiceiurilor.

Deci, cînd cineva din voi va vedea așa ceva, vă veți teme; dacă însă frica se va lua de la voi și în locul ei s-ar face bucurie negrăită și voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gîndurilor și celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăție și dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniți și vă rugați, căci bucuria și liniștea sufletului arată sfințenia celui ce vine de față. Așa Avraam, cînd a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan cînd s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare și sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoașteți că este năvălirea celor răi. Și aceasta să vă fie vouă semn. Cînd sufletul unora s-ar teme, să știți că este de față venirea vrăjmașilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca acestora, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria și Zaharia, și Acela ce S-a arătat la mormînt femeilor; ci, mai cu seamă, cînd îi vor vedea temîndu-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoșeze, și, de aceea, sărind asupra lor, îi batjocoresc, zicînd: „Închinați-vă nouă!”. [79]

Dar această distincție nu o poate face oricine, ci numai unul cu experiență, cum a fost Sfântul Cuvios Antonie cel Mare:

Pentru care este trebuință de multă rugăciune și pustnicie, ca luînd cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaște cele despre ei, [nu ca Părintele Arsenie Boca care a stat doar 66 de zile în Sfântul Munte, din care 40 de zile deja era în influența unui diavol ce l-a inițiat în puterile lui. Cum ar putea cineva doar din 26 (66-40) de zile de pustnicie să capete darul deosebirii duhurilor și să-și dea seama cine e duhovnic mort de 200 de ani și cine este drac? – n.n.] adică anume care dintr-înșii sînt mai puțin răi și care mai răi, cum și pentru ce meșteșugiri are sîrguința fiecare dintr-înșii; apoi cum fiecare din ei se răstoarnă și se scoate din om, căci multe sînt vicleniile lor și pornirile bîntuielilor lor.[80]

De aceea, atitudinea recomandată tuturor este a nu primi vedeniile cu nici un chip, mai ales că sufletele noastre sunt furate mai întotdeauna de gânduri. Analiza rațională a lor este ineficientă și păgubitoare, fiindcă amăgește și se bizuie pe sine sporind trufia. Chiar dacă Părintele Arsenie Boca n-ar fi fost furat de gânduri, lucru evident imposibil după manifestările sfinției sale, dar ucenița sa precis era furată și șovăia, lucru vizibil din răspunsurile date ei de preacuvioșia sa. În afară de aceasta, chiar Părintele Arsenie Boca își descrie în jurnal, cu mâna lui, tulburarea ce a simțit-o și vorba sa cu gândurile, mărturisind cum s-a desfășurat vedenia treptelor, care mustrându-l că este păcătos a primit-o, doar pe criteriul rațional că nu îl laudă, deși după reperele duhovnicești date de Sfinții Părinți era clar amăgitoare. Cineva care nu urmează pe Sfinții Părinți când este vorba de propria amăgire, cum ar putea îndruma pe un altul după Sfinții Părinți când este prins de aceeași amăgire?

Așadar noi trebuie să respingem toate vedeniile, mai ales când se repetă, nu doar cele ce ne laudă. Diavolul, ca să pară că este Sfânt ne poate și mustra, ca să pară că dă smerenie, deci să pară că este de la Dumnezeu. În realitate ne învață cea mai perversă formă de mândrie: falsa smerenie, fiindcă este mândria în care îți place de tine că ești smerit, nemaiputând să-ți dai seama astfel, după criteriile raționale (de care ești robit), că de fapt ești în cea mai adâncă prăpastie a mândriei. De aceea lupta nu este rațională, ci duhovnicească. Mândria sau smerenia nu se analizează intelectual după informațiile transmise, ci se scufundă mintea necondiționat în iad, și în ascultarea de duhovnic, în orice situație până când, cu ajutorul harului Sfântului Duh dobândește gustul smereniei lui Hristos, singura de unde ne poate veni discernământul.

1Co 2:12 Iar noi n’am luat duhul lumii, ci duhul cel din Dumnezeu; ca să știm cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă. 13 Care și grăim, nu întru cuvinte învățate ale înțelepciunii omenești, ci întru cele învățate ale Duhului Sfânt; cele duhovnicești cu cele duhovnicești asemănându-le. 14 Iar omul cel sufletesc nu primește cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, și nu le poate înțelege; căci duhovnicește se judecă. 15 Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă. 16 Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l învețe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos.

Aceasta este una din formele înșelării evidente prin care a căzut Părintele Arsenie Boca: a încercat să aplice înțelepciunea omenească în cele duhovnicești și de dragul misiunii a primit vedeniile fals prorocești, cu pretextul amăgitor ca prin ghicire să aducă pe oameni la pocăință. Dar în felul acesta, din păcate, a pierdut pentru sine adevărata pocăință. Iar fiindcă vedeniile îi erau prezentate ca niște mustrări, nelăudându-l, ca și cum ar fi smerite, ca să îl smerească, a pierdut adevărata smerenie care constă în a nu primi niciodată nici un fel de vedenii, ci a se sfătui în toate cu un duhovnic (nu nălucitor și mort, ci viu și palpabil).

Să vedem cum nu se rușina să ceară sfaturi un arhiereu (IPS Ierotei al Evripului) unui mohah simplu, dar care cunoștea Sfinții Părinți (Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul)

Și nu mă rușinez cerând sfaturi, fiindcă, după Marele Vasile, ‎‎„omul ce nu se sfătuiește este ca o corabie fără cârmă și ca ‎una ce s-a întâmplat a fi izbită de vânturi”. Și, pe scurt, sfatul ‎este un lucru sfințit, după cel ce a zis: „[Sfatul este] unire a ‎părerilor, rod și dovadă a dragostei. Căci este o trufie ‎cumplită a crede cineva că nu are nevoie de nimeni și a lua ‎aminte doar la sine ca la singurul care se poate sfătui în [ceea ‎ce privește] cele prea bune. Căci de aceea a zis și Solomon:‎ „Cei ce n-au cârmuire cad ca frunzele; iar mântuirea este ‎întru mult sfat (Pr 11, 14); și iarăși: Frate de frate ajutat, ca o ‎cetate tare și înaltă și care are puterea ca o împărăție ‎întemeiată (Pr 18, 19).” Și zice încă și Sirah: Fără de sfat ‎nimic să nu faci (Sir 32, 20).‎[81]

Sunt foarte multe feluri de înșelare. Între ele sunt și dorința de a face misiune și falsele proorocii, de care, după cum am observat mai înainte, nici Părintele Arsenie Boca nu a fost scutit și nici ucenicii sfinției sale, tocmai datorită sfaturilor neiscusite pe care le-au primit ca de la un Sfânt, tocmai de la preacuvioșia sa:

  1. Tipuri de amăgire

Sfântul Ignatie Briancianinov vorbește despre existența a două tipuri distincte de înșelare:

  1. imaginația – omul își imaginează întru sine sau în afara sa lucruri care nu există. Acest fel de amăgire include forme greșite de rugăciune (cu imaginarea Împărăției Cerurilor, a Domnului Iisus Hristos, a îngerilor, sfinților, precum și vedeniile efective ale acelorași lucruri care sunt de origine demonică.
  2. închipuirea de sine (mândria sau aroganța) – persoana se vede pe sine ca având înaintea lui Dumnezeu o calitate sau vrednicie pe care în realitate nu le are.

Sf. Ignatie afirmă că primul fel de înșelare provine din acțiunea greșită a minții, iar cel de-al doilea – din acțiunea greșită a inimii.

  1. Înșelarea și bolile mintale

Potrivit Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Grigorie Sinaitul,[10] Sf. Simeon Noul Teolog,[11] Ieroschimonahul Ioan Alexeev de la Mănăstirea Valaam[12] și mai multor altor sfinți și cuvioși monahi, primul tip de înșelare duce adeseori la boli mintale. Al doilea tip de înșelare este mai subtil, mai insidios, și duce arareori la o boală mintală, dar în orice caz, câtă vreme sufletul se află cuprins de mândrie, care este unul din cele șapte păcate de moarte, el nu poate ajunge la mântuire. Sfântul Ignatie insistă asupra gravității acestui fel de înșelare: „Această amăgire – este groaznică: este deopotrivă de ucigătoare pentru suflet ca și cea dintâi, dar este mai puțin vădită; arareori sfârșește în nebunie, în sinucidere, însă ea corupe vădit și mintea, și inima.”[13]

  • Falsele vedenii

Potrivit Sfinților Părinți, falsele vedenii sunt asociate cu mândria. Sf. Ignatie Briancianinov spune că oamenii care caută să aibă viziuni (vedenii) și a căror minte nu a fost reînnoită și renăscută prin lucrarea Duhului Sfânt sunt plini de mândrie[14] – ceea ce înseamnă că, potrivit Sf. Ignatie, există o legătură directă între înșelarea de primul fel și cea de tipul al doilea. Arhimandritul Serafim Alexiev scrie că: Acolo unde este mândrie atunci când cineva are o vedenie, aceasta nu poate fi de la Dumnezeu, ci, de bună seamă, de la cel rău.”[15].

Cuviosul Părinte Cleopa Ilie amintește șapte moduri de cădere în amăgirea falselor vedenii și vise:[16]

  1. din mândrie;
  2. din slava deșartă, „prima fiică a mândriei”
  3. din pricina minții slabă și nepricepute;
  4. din exces de zel (râvnă), greșit direcționat;
  5. din neascultare
  6. din urmarea voii proprii și ascunderea gândurilor la spovedanie
  7. din necunoașterea de sine și necitirea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți.

După cum observă Părintele Cleopa, dând mai multe exemple din Pateric, cel care este smerit respinge vedeniile, considerându-se nevrednic de ele.

Cuviosul Iosif Isihastul spune că vedeniile adevărate sunt întotdeauna precedate sau urmate de suferințe și întristare adâncă, și sunt dăruite ca o formă de consolare sau mângâiere.[17] Chiar și când vedenia este adevărată, este foarte greu de răbdat mai apoi lupta cu gândurile, pentru ca omul să nu se mândrească pentru că a primit o asemenea viziune. „Ce se întâmplă mai apoi? Omul ajunge batjocura demonilor. Îl înșală cu scrieri și vedenii, cu vise și descoperiri, cu simboluri și numere, cu oracole și cu o grămadă de superstiții” [18]. Cuviosul Paisie Aghioritul povestește despre o femeie care a avut o vedenie adevărată. Atunci diavolul i-a pus în gând că era aleasă de Dumnezeu, iar ea a primit și a crezut gândul. Apoi demonii au început să o chinuiască cu alte vise și descoperiri. În cele din urmă, a avut o altă vedenie adevărată și i s-a spus să îi scrie Părintelui Paisie ca să îi ceară ajutorul. Iar acesta spune că din toate vedeniile ei, doar două erau de la Dumnezeu. .[19]

Falsele vedenii, ca orice lucrare a diavolului, pot fi foarte dăunătoare. Părintele Daniil Katunakiotul, într-o scrisoare către un ierodiacon pe nume Ierotei, care avea multe vedenii, arată că, deși mărturisea totul, nici unul dintre duhovnicii săi nu pricepuse că aceasta era o amăgire. Atunci părintele Sava l-a sfătuit cum să afle adevărul. După mai multe exorcisme, când vedeniile au încetat, sufletul lui Ierotei a rămas atât de grav rănit de acestea încât mai târziu a călcat toate voturile monahale.[20]

  1. Închipuirea de sine

Sf. Ignatie Briancianinov scrie că „cei bolnavi de amăgirea ‘închipuirii de sine’ se întâlnesc foarte adesea. Oricine nu are duhul pocăinței, care își recunoaște sieși orice merite și reușite proprii, oricine nu se ține statornic de învățătura Bisericii Ortodoxe, ci discută despre orice dogme ori tradiții oricând, după bunul plac sau potrivit învățăturilor heterodoxe se găsește”.[21] Sf. Ignatie îl citează și pe Sf. Macarie cel Mare care spunea: „nimeni nu este vreodată întru totul eliberat de mândrie: nu se află nimeni care să fie întru totul liber de lucrarea în el a subtilei amăgiri care se cheamă ‘închipuirea de sine'”.

Există și exemple de situații în care închipuirea de sine poate duce la boli mintale. Sfântul Sfințit Mucenic Arsenie Zadanovski, în al său „Jurnal duhovnicesc” scrie despre o femeie care se găsea într-o asemenea amăgire. Voia să primească zilnic Sfânta Împărtășanie, iar atunci când i s-a interzis acest lucru, a început să slujească ea însăși Liturghia la ea acasă. „Dar cazul ei a avut un sfârșit trist: și-a pierdut mințile, iar acum este într-un spital pentru boli mintale.”[22]

  1. Falsele daruri

Uneori demonii pot să „ajute” o persoană care se află în înșelare[23] „Ajutorul” acesta poate veni fie sub forma unor recomandări sau sfaturi cu privire la anumite lucruri, inclusiv deslușirea unor înțelesuri teologice foarte complicate, sau poate lua forma unor false daruri duhovnicești un fals dar al vindecării [24], falsă putere asupra demonilor [25], falsa vedere cu duhul (clarviziune), [26] falsul dar al profeției,[27] falsa rugăciune neîncetată,[28], falsa citire a gândurilor,[29] falsa nepătimire[30] etc., unde termenul de ‘fals’ denotă originea lor care nu este una dumnezeiască. O persoană neexperimentată, care nu știe destule despre darurile dumnezeiești poate accepta cu ușurință astfel de daruri ca fiind dumnezeiești. De obicei, astfel de daruri sau de ‘ajutor’ este trimis unor persoane care suferă deja de închipuirea de sine, aflându-se deja în al doilea tip de înșelare. [31] Mitropolitul Antonie de Suroj își amintea că, atunci când era tânăr, putea să vadă gândurile altora. L-a rugat pe Dumnezeu: „Dacă acest dar nu este de la Tine, alungă-l”, și imediat a încetat să mai poată face aceasta. [32] falsa neîmpătimire[33] Este foarte greu pentru o persoană bolnavă de închipuirea de sine să refuze un astfel de dar, să se considere nevrednic de el și să se roage lui Dumnezeu să ridice de la ea acel dar. Dacă cel amăgit de închipuirea de sine primește aceste daruri însă, acesta poate ajunge să se îndrăcească sau chiar la sinucidere.[34]

  1. Încrederea în vise

Un alt tip de înșelare destul de periculos este încrederea în vise. Sfinții Părinți spun că nu ar trebui să le dăm atenție niciodată, pentru că ar putea veni de la diavoli.[35] Sf. Ioan Scărarul scrie: „Dracii slavei deșarte sunt, în visuri, prooroci. Ei închipuiesc ca niște vicleni cele viitoare și ni le vestesc mai dinainte. Împlinindu-se vedeniile, ne minunăm și ne înălțăm gândul ca și când am avea darul preștiinței.”[36]

În Înțelepciunea lui Sirah se spune, tot astfel: „Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel care se prinde de umbră și aleargă după vânt, așa este și cel care crede visurilor. […] Că pe mulți i-au înșelat visele și au căzut cei care au nădăjduit în ele”. (Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 1-2, 7) Când omul începe să ia visele în seamă și să caute semne despre viitor în acestea, demonii îl îmboldesc să se încreadă în visuri din ce în ce mai mult, ducându-i pe unii chiar la sinucidere sau la erezie [37], ori în alte păcate de moarte.

  • Dorința de a-i învăța pe alții

Dorința de a-i povățui pe alții este o formă de înșelare sau amăgire spirituală atunci când aceasta are la bază patima mândriei mai degrabă decât pe cea de a împărtăși cu alții unele informații. Vorbind despre slava deșartă, Sf. Ioan Scărarul spune: „Nu-l lua în seamă [gândul]când îți spune să primești vrednicia de episcop sau de stareț sau de învățător. Că greu e să alungi câinele de la taraba măcelarului.”[38] Povățuitorul plin de închipuirea de sine de multe ori nu bagă de seamă că le face rău celor care îl ascultă, pentru că aceștia nu înțeleg ce spune, înțeleg greșit sau pot chiar să nu priceapă deloc un anumit subiect, iar povățuitorul nu încetează să le spună mereu altele. Domnul Iisus avertizează împotriva învățării celor care nu sunt pregătiți sau nu sunt în stare să înțeleagă un anumit subiect: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei 7, 6). Sf. Ioan Gură de Aur spune că viața necurată este motivul pentru care învățătura nu este înțeleasă[39]. Apostolul Pavel exprima deja aceeași idee: „Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește” (I Corinteni 2,14).

Cuviosul Iosif Isihastul scrie că atunci când omul împătimit începe să îl învețe pe alt om împătimit, cel dintâi pierde de îndată harul, căci Dumnezeu dă darul învățării celorlalți doar atunci când povățuitorul însuși a ajuns la nepătimire și contemplație.[40] Sf. Simeon Noul Teolog[41] spune că cel ce învață pe altul ar trebui să știe din experiență lucrurile despre care îl învață pe celălalt. Tot cuviosul Iosif spunea că de multe ori a văzut cum nicio strădanie omenească nu putea face învățătura să rodească în cei ce o ascultau, dacă Dumnezeu însuși nu-i ajuta Dumnezeu, cu Harul Său. Sf. Inochentie din Alaska scria că numai cei care au multă credință și dragoste pot avea un glas și o înțelepciune cărora inimile ascultătorilor să nu li se poată împotrivi. [42]

Tot astfel, Sf. Apostol Iacov avertizează împotriva învățătorilor neaveniți: „Nu vă faceți voi mulți învățători, frații mei, știind că (noi, învățătorii) mai mare osândă vom lua” (Iacov 3,1). La rândul său, într-un comentariu pe marginea Epistolei Sf. Iacov, Arhiepiscopul Averchie de Syracuse, NY spune că acela care începe să îi învețe pe alții ar trebui să fie foarte prudent și să nu se încreadă în forțele proprii. [43]

În ceea ce privește învățarea în biserică, canonul 64 al Sinodului Quinisext statuează că „nu se cuvine ca laicul să țină cuvântare sau să învețe în chip obștesc (public), însușindu-și de aici slujba învățătorească, ci să se supună rânduielii predanisite (lăsate) nouă de către Domnul și să deschidă urechea spre cei ce au luat darul cuvântului de dăscălie (învățătoresc) și să învețe cele dumnezeiești de la aceștia […] Iar de s-ar prinde cineva atingând (călcând) canonul de față, să se afurisească (să nu se cuminece) 40 de zile”[44] Iar interpretarea canonului este formulată astfel: „Iar de se va găsi cineva dintre mireni care să fie încercat în vorbire și smerit în purtări, nu-i este interzis să răspundă și să-i învețe în privat pe cei care îl întreabă, după cum zic Zonara și cum zice și capitolul 32 al Cărții a VIII-a a Așezămintelor Sfinților Apostoli. Căci aceștia vor fi cu toții învățați de la Dumnezeu: că după cum a vorbit Apollo, învățând despre Domnul și cu toate că nu se învrednicise decât de botezul întru Domnul (Fapte 28, 25), și după cum au învățat încă mai bine decât Apollo, Acvila și Priscilla calea lui Dumnezeu”[45] [82]

Să ne aducem aminte pe scurt:

Părintele a căutat desăvârșirea la Sfântul Munte. Nu a fost mulțumit de duhovnicii de acolo fiindcă îl puneau la ascultări smerite și a considerat că nu poate dobândi desăvârșirea așa. S-a rugat lui Hristos pentru a primi un duhovnic pe gustul său, dar Hristos știa că avea nevoie de starețul de la Ipatie, pentru a-l smeri și a se mântui. Părintele Arsenie Boca a forțat nota rugând pe Maica Domnului să-i dea un duhovnic să-l desăvârșească, scârbindu-se de a începe cu umila pocăință (considerând că nu este un începător, ci un avansat). A pierdut astfel tocmai temelia pe care se poate construi desăvârșirea, adică lupta cu mândria ce se face prin lucruri simple, prin ascultarea ștearsă. Atunci Hristos l-a lăsat să meargă după voia inimii lui:

Psa 80:10 Și nu-a ascultat norodul meu glasul meu, și Israil nu s-a uitat la mine. 11 Și i-am slobozit pre dânșii după meșteșugirile inimilor lor, merge-vor întru meșteșugirile lor. 12 De m-ar fi ascultat norodul meu, Israil de ar fi umblat în căile mele, 13 Întru nimic aș fi smerit pre vrăjmașii lor, și asupra celor ce-i necăjea pre dânșii aș fi pus mâna mea.

Diavolul a profitat și i-a dat vedenii mincinoase, cu care era obișnuit din țară, de la mama sfinției sale, care și ea căzuse într-o astfel de înșelare, chiar pe când era el în pântecele ei. Pentru că în vedenia treptelor nu a fost lăudat, ci certat că este mândru, Părintele Arsenie Boca a primit-o ca autentică și așa le-a considerat și pe cele următoare ei, neverificându-le cu duhovnicul său și mulțumindu-se cu o smerenie formală sau falsă, intelectuală: adică să fie mustrat, uneori, în vedenii. Dar adevărata smerenie constă în a nu crede nicidecum în cugetul tău, nici ‎măcar atunci când te ocărăște și nici în diavol când te critică, ci numai în a-ți căuta mântuirea fiind în ‎ascultare de duhovnic.‎

Sfinția sa refuzând calea aceasta împărătească, s-a crezut un ales smerit, chemat la misiune și că vedeniile sunt de la Cel smerit. Domnul Hristos, cu delicatețea Lui ce nu forțează, l-a lăsat în această rătăcire, dar l-a îndrumat prin contextul misiunii tocmai la Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, ca, astfel, să dactilografieze Filocalia, măcar volumul I, și să afle din ea despre primejdia în care se află din cauza primirii vedeniilor. De aici să se trezească, și să aplice învățăturile Sfinților Părinți la vedeniile sfinției sale, și, astfel, să-și dea seama că este înșelat.

Însă laudele mulțimii, ale filozofului eretic Lucian Blaga și ale teologului fără discernământ Nichifor Crainic, care în cursurile sale preda că mistica apuseană este de aceeași valoare cu cea Ortodoxă, cât și ale altor autorități lipsite de discernământ, l-au făcut să-și întoarcă fața de la sfaturile blânde, iubitoare, smerite și de ucenici cinstitoare ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care îl aprecia cu sinceritate și îi dorea un progres autentic în smerenie. Astfel că preacuvioșia sa a căzut într-o mai mare părăsire a harului desființând cu totul lucrarea filocalică călugărească la care era chemat la Prislop și robindu-se cu totul admirației Maicii Zamfira, poate tot prin gândul misionar, cădere de-a dreapta, că ar putea să o mântuiască de la sinucidere. Concomitent, puterea diavolească lucrând false minuni prin preacuvioșia sa, a devenit, încetul cu încetul, în proprii ochi, dar și al multora, marele misionar al pocăinței, salvatorul poporului său făgărășean și apoi al întregii țări.

Astfel că a recăzut în visul său aberant din copilărie:

Îmi spunea Părintele Arsenie că inima ‎Sfinției Sale este la Sfânta Icoană a Maicii ‎Domnului ‎de la Sâmbăta, încă de când a fost ‎zămislit în pântece de fericita mamă, ‎Cristina. De copil zicea: „Eu sunt Zian. ‎Veniți la mine și eu vă voi duce la Hristos”. ‎Așa îi vorbea Duhul Sfânt, Care era în el[83].‎

De aici a început a disprețui ierarhia, apoi pe toți oamenii, devenind un judecător fără milă al tuturor și vadnic, numit și „bici al lui Dumnezeu”, ceea ce arată o desăvârșită părăsire a harului (ca în cazul lui Atila – vezi mai jos – dar mai grav, fiindcă acesta era chemat ca un păgân să aplice necazul, războiul, prigoana și strâmtorarea din afară a creștinilor, pentru a se întoarce la pocăință, dar Părintele Arsenie Boca a fost și este o amenințare interioară în Sfânta Biserică, profitând de autoritatea Sfântă de ieromonah Ortodox, luptând prin amăgire cumplită prin falsa pocăință și falsa smerenie împotriva adevăratei pocăințe și adevăratei smerenii).

Iată un cuvânt de la Sfinții Părinți pe care trebuie să-l împlinim, pentru a nu deveni aspri și a nu ne pierde mântuirea, nejudecându-l nici chiar atunci când sfinția sa, din nefericire, nu a putut să-l împlinească, deoarece a devenit „biciul lui Dumnezeu”, judecând pe toți si pe toate:

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Atanasie, ca sa nu osandim pe cei ce ‎gresesc.‎

Sa ne aducem aminte fratilor, de Domnul, Care zice: „Nu judecati, ca sa nu fiti ‎judecati !” Si iarasi, de Apostolul, care ne invata pe noi, zicand: „Cel ce pare ca ‎sta, sa se pazeasca, sa nu cada.” Si iarasi: „Pazeste-te pe tine, ca nu cumva sa fii ‎ispitit si tu.” Ca multi la aratare au gresit, dar in taina s-au pocait si iertare au ‎dobandit si pe Sfantul Duh L-au primit. Deci, cei ce ni se par noua ca sunt ‎pacatosi, la Dumnezeu, sunt dreptii, pentru ca pacatele lor le vedem, iar pocainta ‎lor n-o vedem. Ca si Filimon acela, mascariciul din Egipt, numai un lucru mare ‎de pocainta a facut si a ajuns la masura Sfantului Macarie, pustnicul. De aceea, ‎de am vedea chiar cu ochii nostri pe cei ce gresesc, sa nu-i osandim. Ca zece pasi ‎departandu-se cineva de la fata noastra, nu stim ce a facut, fata de Dumnezeu, sau ‎de este Dumnezeu cu dansul.‎

Ca Iuda vanzatorul, cand se lumina spre joi, impreuna cu Hristos era si cu ‎ucenicii lui, iar talharul era intre talhari si intre ucigasii de oameni. Iar, dupa ce a ‎venit ziua de vineri, Iuda s-a dus intru intunericul cel din afara, iar talharul, ‎impreuna cu Hristos, in Rai, s-a salasuit. Pentru aceea, nu se cade sa osandim pe ‎omul cel ce greseste, de vreme ce Domnul il va judeca pe el. Iar toata judecata, ‎Tatal a dat-o Fiului. Drept aceea, cela ce judeca pe cei ce gresesc isi risipeste ‎pentru sine dregatoria lui Hristos. Si unul ca acela este un antihrist, adica ‎potrivnic al lui Hristos.‎

Dar cine ar fi stiut milostivirea cea multa a lui Dumnezeu, de n-ar fi aratat-o El ‎singur oamenilor, primind pe pacatosii ce se pocaiesc, precum pe desfranata, pe ‎vamesul, sau pe Manasie cel spurcat, care, cincizeci si doi de ani, a slujit idolilor, ‎iar, dupa aceea, intr-un ceas, pocaindu-se, a dobandit iertare? Ca, fiind inchis ‎intr-o cusca de arama in Babilon in inlauntru cantandu-si cantarea sa, ingerul ‎Domnului a spart arama si, indata, l-a scos si l-a dus in Ierusalim si cealalta ‎vreme a petrecut-o intr-o pocainta. Dumnezeului nostru slava!‎[84]

8.‎      Un oarecare bătrân mare ședea în Siria, între hotarele Antiohiei și avea un frate, care era ‎gata să judece de vedea pe vreun frate greșind. Deci, de multe ori îl învăța pe dânsul bătrânul, grăind: „Cu adevărat, fiule, te înșeli și-ți pierzi sufletul de vreme ce nu știe nimeni ‎ce este în om, decât duhul care este într-însul. Căci de multe ori înaintea oamenilor fac ‎fapte rele, iar în taină se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Păcatul îl vedem, dar pocăința ‎și faptele cele bune ce le-au făcut numai Dumnezeu le știe. Pentru aceasta și cu ochii de ‎vei vedea pe om păcătuind, nici cât de puțin nu-l judeca pe el, că numai unul Dumnezeu ‎este Judecător. Că tot omul ce-l judecă pe altcineva se află ca un Antihrist al lui Hristos, ‎de vreme ce i-a răpit dregătoria și stăpânirea ce I-a dat Tatăl, făcându-se el judecător ‎mai înainte decât Dânsul”.‎[85]

***

Dar cine mai era numit „Biciul lui Dumnezeu”?

Evident că nici un Sfânt. Iată cine:

Attila

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Attila sau Atila (latină Attila, greacă Ἀττήλας, n. cca. 395 – d. 453) a fost cel mai puternic conducător al hunilor, domnind între anii 433–453. Născut într-o familie nobilă, el l-a urmat la tron pe unchiul său Rugila, împreună cu fratele său Bleda. A condus Imperiul Hun care se întindea de la munții Ural la fluviul Rin și de la Dunăre la marea Baltică. În timpul domniei sale a fost unul dintre cei mai de temut inamici ai Imperiilor Romane de Răsărit și de Apus, fiind poreclit în unele texte bisericești biciul lui Dumnezeu. El a traversat Dunărea de două ori și a jefuit în Balcani, dar nu a putut să ocupe Constantinopolul. De asemenea, el a încercat să cucerească Galia Romană (Franța modernă), traversând Rinul în 451 și mărșăluind spre Aurelianum (Orléans) înainte de a fi învins în Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice. Ulterior, el a invadat Italia, devastând provinciile nordice, dar nu a putut să ocupe Roma. El a planificat inițierea de noi campanii împotriva romanilor, dar a murit în 453.[86]

Cînd Atila, stăpânitorul hunilor și tiranul cel cumplit, care se numea „biciul lui Dumnezeu”, biruind multe țări, a mers și asupra Italiei, vrând să o pustiască cu foc și sabie, papa Leon, văzând că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire și cu lacrimi, cerând de la El apărare și chemând în ajutor pe Sfinții marii Apostoli Petru și Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Și vorbind către dânsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blândețe și cu smerenie, minunîndu-se de arhiereasca sa îmbrăcăminte și înspăimîntîndu-se de cinstita și sfântă lui față. Deci a făcut toate după dorirea lui și s-a dus din hotarele Italiei la locul său.

Boierii și voievozii lui Atila, mirîndu-se de neobișnuita și grabnica lui schimbare în blândețe, îl întrebau pe dânsul: „Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dânsul și l-a ascultat și ca un biruit a fugit, lăsând atâta pradă în pământul Italiei?” Atila le-a răspuns: „N-ați văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbați, în chip de îngeri, pe Sfinții mari Apostoli Petru și Pavel, de amândouă părțile papei, iar în mâini ținând săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu”. Astfel, era înfricoșat marele și plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuți, ci și celor văzuți vrăjmași. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dânsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea și chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimânta[87].

În imaginea din stânga este Atila, biciul lui Dumnezeu, în tabloul din dreapta, numit „Rugându-ne lui Attila sau prinții” sunt Atila și fratele său Bleda, pictați ca sfinți de ungurul Tulipán Tamás. Așadar obiceiul de a se închina la „biciul lui Dumnezeu” ca la un Sfânt este un obicei, mai nou, de influență ungurească, de prin Ardeal. Cât s-ar fi revoltat Sfinții autentici ai Ardealului să vadă că cineva care propovăduiește uniatismul mascat este numit chiar „Sfântul Ardealului”, și cât se mâhnesc ei acum, văzându-se astfel batjocoriți, numindu-se inferiorii lui, iar sângele lor mucenicesc, vărsat tocmai pentru a ne feri de unirea cu romano-catolicii, neluat în seamă. Nu se mâhnesc pentru ei, ci pentru pierzarea noastră, fiindcă ne lăsăm influențați de curentul nefast de la Prislop, izvor abundent de astfel de idei greșite:

Așa după cum vârful Omu își are propria altitudine, personalitate și ‎frumusețe carpatică, tot așa am putea spune și despre Părintele nostru ‎Arsenie „omul lui Dumnezeu” că își are propria „statură a bărbatului ‎desăvârșit” (Efeseni 4,13) și propria altitudine spirituală prin harul și ‎darul Duhului Sfânt și prin nevoințele și ostenelile personale, numai de ‎Dumnezeu știute, altitudine și înălțime spirituală în spațiul ortodox ‎românesc, care nu-și are asemănare și egal de la sfântul apostol Andrei ‎‎„cel întâi chemat” să fie apostolul tuturor românilor, până la sfinția Sa.‎[88]

Remarcați Sfântul Apostol Andrei este scris cu litere mici, iar sfinția Sa cu majusculă, care se pune, la Ortodocși, doar la Dumnezeu și Maica Domnului.

***

După cum Atila, „biciul lui Dumnezeu”, nu poate fi model de sfințenie, nu poate fi canonizat, chiar dacă avea vedenii dumnezeiești, spre a fi înfricoșat și să lase turma lui Hristos în pace, tot așa nici cel ce seamănă cu el, chiar dacă ar fi avut vedenii dumnezeiești.

Cu atât mai mult nu poate fi canonizat noul Atila Boca, fiindcă avea vedenii diavolești, care tulbură turma lui Hristos, după cum s-a arătat în chip clar și dovedit, după Sfinții Părinți. Dar ați observat și dumneavoastră din însăși asemănarea picturilor insuflate de vedenii cu pictorul lor (pentru a-l linguși pe el și pentru a-i devia pe Români, pierzându-i pe toți prin adorarea în locul lui Hristos a preacuvioșiei sale, deoarece cinstea se duce de la chip la cel închipuit) că acestea sunt drăcești:

2Co 11:14 Nu este de mirare, deoarece însuși satana se preface în înger al luminii.

Dar, oare, nu există o excepție în Ortodoxie?

(pentru a citi mai departe, subcapitolul 1.o) accesați aici:

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/b-proslavirea-lui-de-catre-domnul-cel-putin-printr-unul-din-urmatoarele-daruri-sau-%e2%80%8eputeri/din-neascultator-amagit-mai-apoi-amagitor/)

Note 1.n)

[1] <https://www.scribd.com/doc/47733410/Pe-urmele-unui-sfant-Parintele-Arsenie-Boca>, luni, 6 iulie 2015, pp. ‎15,55-58, 67-68.

[2] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 78.

[3] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387.

[4] Protoprezbiter Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București‎, 2005, p. ‎‎19‎

[5] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, pp. ‎160‎-164.

[6] M. Zosima Pascal, Prodromit, Sfârșitul Omului, Ed. Mitropoliei Chișinăului și Moldovei, București, 51937, pp. 10, 121-123.

[7] <http://ro.orthodoxwiki.org/Vr%C4%83jitoria>, miercuri, 15 iulie 2015.

[8] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[9] Patericul…, Despre smerenie, 4.

[10] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387.

[11] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul>, joi, 16 iulie 2015.

[12] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[13] <http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/7lacrimile.htm>, joi, 16 iulie 2015.

[14] CARIOTIP (‹ fr. {i}; {s} gr. karyon „nucleu“ + typos „caracter“) s. n. (GENET.) Reprezentare grafică sau microfotografică a cromozomilor unei celule, aranjamentul acestora fiind comun pentru toate celulele unui organism sau unei specii date. C. uman se realizează utilizând clasificarea numerală, în care cromozomii sînt dispuși în ordine de mărime crescândă (de la 1 la 22), recunoașterea lor făcându-se după poziția centromerului și lungimea brațelor; sînt repartizați în 7 grupe, numite după numărul de ordine al primului și ultimului cromozom, cu excepția celor de sex (X, Y), care, pentru a se evita orice confuzie, nu sînt numerotați, păstrîndu-și numele specific. V. idiom, genom, cod genetic.

Sursa: DE

[15] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați…, p. ‎173‎. ‎

[16] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul III, Ed. cit., p. ‎329‎

[17] <https://www.scribd.com/doc/47733410/Pe-urmele-unui-sfant-Parintele-Arsenie-Boca>, luni, 6 iulie 2015, pp. ‎15,55-58, 67-68

[18] <http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie19.htm>, luni, 20 iulie 2015

[19] <https://www.scribd.com/doc/47733410/Pe-urmele-unui-sfant-Parintele-Arsenie-Boca>, luni, 6 iulie 2015, pp. ‎15,55-58, 67-68

[20] Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Apologeticum, 52006, <http://ro.scribd.com/doc/33158/Invatatura-de-credinta-crestina-ortodoxa>, vineri, 16 august 2013, p. ‎120‎.

[21] CONFESIONÁL1, confesionale, s. n. Loc amenajat în bisericile catolice, unde preotul spovedește pe credincioși. [Pr.: -si-o-] – Din fr. confessional, it. confessionale. Sursa: DEX ’09 (2009)

[22] <http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-arsenie-papacioc-sfanta-taina-spovedaniei-70494.html>, luni, 20 iulie 2015.

[23] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, pp. 80-108.

[24] Dyonysios Farasiotis, Marii inițiați…, p. 158-160.

[25] Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov O Biografie Spirituală, Ed. Agapis, București, ‎2002‎, pp. 135-168.

[26] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., pp. ‎46‎, ‎63‎, ‎66‎, ‎77‎, ‎103‎, ‎125‎, ‎139‎, ‎140, 169-170‎.

[27] Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie ‎Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004‎, p. 12.

[28] Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Colecția “Ortopraxia”, Ed. Agaton, Făgăraș, 2008‎, p. 74.

[29] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 456-457.

[30] Fiodor Mihailovici Dostoievski, Frații Karamazov (1880), <http://chinez-isidor.blogspot.ro/2015/02/fratii-karamazov-de-fiodor-mihailovici.html>, sâmbătă, 8 august 2015, pp. 297-299.

[31] <https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/pe-urmele-unui-sfant-despre-parintele-arsenie-boca.pdf>, miercuri, 24 iunie 2015.

[32] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri, diortosită după ediția de la Sfânta Mănăstire Neamț, ‎1826‎ Ed. Egumenița, s.a., s.l., pp. 141-142.

[33] Este evident că după ce se vor spovedi, se vor dezlega la împărtășanie. Deci acesta este un păcat. Iar păcatul nespovedit nu se iartă. Deci cum s-ar putea spovedi preoteasa dacă este omorâtă tocmai în acest păcat, mai ales că nu moare mărturisind pe Hristos, ci dorind să provoace răul soțului ei, la sfatul Părintelui Arsenie Boca. Și cum să se căiască când crede că este virtute și ascultare de un ieromonah Ortodox? Jalnică amăgire, să dogmatisești păcatul ca mucenicie și astfel să păcătuiești împotriva Sfântului Duh crezând că faci o faptă bună tocmai păcătuind.

[34] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 151, 69-71, 563-565

[35] Patericul…, Pentru răbdare, 11.

[36] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., pp. 151, 69-71, 563-565

[37] <http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/convorbiri6.htm>, sâmbătă, 8 august 2015.

[38] <http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=4036>, luni, 6 iulie 2015.

[39] Patericul…, Pentru Avva Macarie Egipteanul, Despre smerenie, 30-31.

[40] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 78.

[41] Everghetinos, Ed. Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, s.l., 2009, <https://archive.org/details/Everghetinosul-VolumulI-ii>, <https://archive.org/details/EverghetinosulVol.Iii-iv>, joi, 10 septembrie 2015, pp.

[42] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion…, Ed. cit., p. 235-236.

[43] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

[44] Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, p. 203.

[45] Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 22010, pp. 44-46, 140-142, 146-147, 198-201, 231-236, 291-292.‎

[46] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., p. 296.

[47] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei,

<https://www.scribd.com/document_downloads/direct/124818895?extension=pdf&ft=1433881099&lt=1433884709&user_id=10373037&uahk=bnFeSyKvgPsW9Z7uOmOFFgimqtQ>, miercuri, 10 iunie 2015, p. ‎22‎.

[48] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, pp‎. 16-21.

[49] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, pp‎. 181.

Unii zic că de la rugăciune vine înșelarea. E o greșeală însă. Înșelarea vine ‎de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune.

Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei,

<https://www.scribd.com/document_downloads/direct/124818895?extension=pdf&ft=1433881099&lt=1433884709&user_id=10373037&uahk=bnFeSyKvgPsW9Z7uOmOFFgimqtQ>, miercuri, 10 iunie 2015, p. ‎25‎.

[50] Maica Domnului Neagra

Intre reprezentarile iconografice si statuare ale Maicii Domnului, a aparut in ‎perioada medievala – sau chiar mai devreme – in sanul romano-catolicismului, o ‎serie de exemple in care aceasta este infatisata avand piele de culoare inchisa, ‎uneori neagra. Reprezentarile de acest tip sunt cunoscute sub numele „Madone ‎Negre”. […]

In legatura cu aceste reprezentari cercetatorii au incercat sa ofere diverse ‎explicatii. Citind cea mai importanta lucrare de istorie a artei pe aceasta tema ‎Marvin Pope prezinta mai multe ipoteze pentru explicarea Madonelor Negre. El ‎trage concluzia ca e „foarte probabil” sa-si aiba originea in Asia Mica si face ‎paralele semnificative cu Demetra Neagra, Isis si alte zeitati pagane negre. ‎[…]

Raspandirea acestui tip iconografic in lumea romano-catolica se explica si prin ‎incurajarea in sanul acestei Biserici, in ultimele secole, a fenomenului ‎‎”aculturatiei”, in special aculturatiei liturgice si artistice.

In Biserica Ortodoxa iconografia Maicii Domnului Negre nu este nici macar ‎amintita in erminiile sau manualele de pictura bisericeasca.

<http://www.crestinortodox.ro/religie/maica-domnului-neagra-122280.html>, miercuri, 10 iunie 2015. ‎

[51] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

[52] Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon către Sion – Trecerea de la pamant la cer, s.n., Jerusalem, 1999, <http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sf.-ioan-iacob-romanul-hozevitul-din-ierihon-catre-sion.html>, sâmbătă, 17 august 2013, p. 408.

[53] Patericul…, Pentru socotință, 21.

[54] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

[55] Cuvintele pe care mi le-ai trimis sunt o aspră dojană și pentru mine și de ‎tare mult folos, ‎tocmai prin ‎faptul că mă laudă pe nedrept‎.

[56] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, p. 43-44.

[57] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, pp‎. 16-21.

[58] Patericul…, Pentru Avva Sisoe, 48.

[59] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 22005, 06.07.

[60] Everghetinos, Ed. Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, s.l., 2009, <https://archive.org/details/Everghetinosul-VolumulI-ii>, <https://archive.org/details/EverghetinosulVol.Iii-iv>, joi, 10 septembrie 2015, pp. 90-91, 103-105.

[61] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Ed. cit., pp. 320-321.

[62] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/09/25/sfantul-siluan-la-muntele-athos-iubirea-rastignita/>, sâmbătă, 9 ianuarie 2016

[63] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., p. 74.

[64] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, pp. 126-127.

[65] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Ed. cit., p. 142.

[66] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul II, Ed. cit., p. 71.

[67] O sinteză a lucrării Părintelui Arsenie Boca din 12 cărți, <https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/o-sinteza-a-lucrarii-parintelui-arsenie-boca-12-carti.pdf>, luni, 6 iulie 2015, pp. 431-433.

[68] <http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/07/19/parintele-arsenie-papacioc-pustnicie-manastire-taierea-voii-smerenie-vorbire-rau-trezvie-rugaciune-dreapta-socoteala-ispite-diavol-inger-pazitor-maica-domnului/>, sâmbătă, 8 august 2015

[69] Arhim. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Traducere din ‎limba ‎rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, ‎pp. 90-91.‎

[70] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 44.

[71] Sfinții Bătrâni et alii, Pateric Despre Visuri Și Vedenii, pp. 294-298.

[72] Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Sibiu, 1947, pp. ‎‎349-350‎.

[73] <http://www.familiaortodoxa.ro/2012/09/27/spovedania-unui-inselat/>, luni, 10 august 2015.

[74] Pr. Nicolae Zian Streza, Catisme Ale Părintelui Arsenie Boca Pe Muntele Athos, Ed. „Credința strămoșească”, s.l., 2008, pp‎. 172-186.

[75] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, Vol. IV, p. 130.

[76] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. 78.

[77] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 22005, 03.05.

[78] Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și ‎iadul smereniei, Ed. cit., p. ‎39‎.

[79] Viețile Sfinților, 17.01., Ed. Mănăstirea Sihăstria, 22005.

[80] Viețile Sfinților, 17.01., Ed. Mănăstirea Sihăstria, 22005.

[81] Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri…, Ed. cit., pp. 74-75.

[82] <http://ro.orthodoxwiki.org/%C3%8En%C8%99elarea#cite_ref-18>, luni, 10 august 2015.

[83] Pr. Petru Vamvulescu, Părintele Arsenie Boca MĂRTURIA MEA, s.Ed., Arad, 2012, p. 13.

[84] Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, 02.03.

[85] Patericul…, Pentru ca să ne păzim, să nu judecăm niciodată‎, 8.

[86] <https://ro.wikipedia.org/wiki/Attila>, marți, 14 iulie 2015.

[87] Viețile Sfinților, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 22005, 18.02.

[88] †PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al ‎Daciei Felix, Părintele Arsenie…, Ed. cit., p. 23.

Anunțuri