b) Arhimandritul Paulin Lecca, Stareț al Sfintei Mănăstiri Arnota, Exarh al Mănăstiririlor din Arhiepiscopiile Dunării de Jos și Bucureștilor – Jurnal duhovnicesc

 

Seara, fratele Ion, nebun de-a binelea, era străjuit de vărul Iui. ‎Stând amândoi în ‎aceeași chilie, la un moment dat fratele Ion îl lovește peste obraz.‎

‎-‎        De ce dai, frate Ioane? — îl întrebase vărul său.‎

‎-‎        Mă, tu dacă întorceai și celălalt obraz, ieșea dracu’ din mine – ‎răspunse ‎fratele Ion – care, totuși, își dădea seama c-a intrat cel rău ‎într-însul.‎

Având chilia la etaj, a doua zi fratele Ion a sărit pe fereastră în pielea goală și a ‎luat-o spre pădure. Nimeni nu l-a mai găsit toată ziua. ‎Dar spre seară, fratele Ion ‎venise gol-goluț dinspre pădure.‎

‎-‎        Nu ți-e rușine, frate Ioane? – îl întrebase un călugăr.‎

‎-‎        Nu, pentru că sunt ca Adam în Rai – răspunse Ion.‎

Dar când a zărit Biserica, s-a lăsat pe vine, acoperindu-și rușinea. ‎închis din nou ‎în altă chilie, fratele Ion a început să dărâme soba și ‎să baricadeze ușa. Alți doi ‎frați, mai voinici și mai curajoși, au cerut ‎binecuvântarea de la părintele stareț, ca ‎să intre la el și să-l lege. ‎Dar, după ce l-au imobilizat, au zărit deasupra ușii o ‎legătură ciudată.‎

‎-‎        Ce ai aici, frate Ioane – îl întrebase unul dintre frați.‎

‎-‎        ‎„Sfânta împărtășanie!”‎

Dar, când frații au desfăcut legătura, au găsit într-însa numai necurățenii, ca la ‎‎„liturghia neagră” a sataniștilor…‎

Într-o cumplită bătaie de joc, diavolul îl „cumineca” cu propria lui ‎scârnă, ‎răzbunându-se asupra lui. Desigur, fratele Ion a fost dus la ‎spitalul din Sibiu, dar ‎medicii nu l-au putut ajuta cu nimic. Când a ‎ieșit, m-am întâlnit cu el la ‎mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta, unde mi-a povestit cele de mai ‎de sus. ‎Atunci, i-am spus:‎

‎-‎        Frate Ioane, boala frăției tale nu e de spital. Spovedește-te la un duhovnic, ‎spune tot ce mi-ai spus până acum și ‎atunci te vei vindeca.‎

Fratele Ion m-a ascultat. S-a spovedit, a spus tot cu deplină ‎sinceritate și a ‎scăpat de diavolul care îl scosese din minți. Cei ‎ce nu cunoșteau condițiile în care ‎a înnebunit fratele Ion, ziceau că și-a ieșit din minți din cauza rugăciunii Iui ‎Iisus. Cauza ‎însă, după cum se vede, a fost însă viciul său nemărturisit, dar ‎și ‎mândria sfințeniei.‎

Tot în acest timp, părintele Nifon de la Frăsinei a fost la mănăstirea de la ‎Sâmbăta. Părintele A. îl întrebă:‎

‎-‎        îl cunoști pe fratele Victor?‎

‎-‎        îl cunosc, preacuvioase.‎

‎-‎        Spune-i din partea mea să nu mai zică „Doamne Iisuse”, ‎fiindcă o să ‎înnebunească1. Mi-a venit cam greu să aud asemenea cuvinte din partea ‎‎„sfântului” de la Sâmbăta. Eu însă m-am ‎analizat și m-am întrebat: Pentru ce mă ‎rog neîncetat? De ce ‎implor mila Mântuitorului Iisus? Ca să devin sfânt? Nu! Ca ‎să ‎dobândesc clarviziunea și să fac minuni? Nu! Eu mă rog, pre-‎cum nenorocitul ‎aflat pe fundul prăpastiei, care cere ajutorul ‎Iui Dumnezeu. Și atunci am ‎continuat să zic rugăciunea lui ‎Iisus, spovedindu-mă cu toată sinceritatea, ca ‎întotdeauna, luptându-mă cu patimile trupești și sufletești pe viață și pe moarte.‎

‎[…]‎

Plin de bucurie, am revenit din nou la liniștea mea de altădată. Mă gândeam să ‎nu mai plec nicăieri. Dar, după ce am stat o ‎bună bucată de vreme, primesc o ‎scrisoare de la Părintele Ioan ‎Kulîghin, duhovnicul Mitropolitului Nicolae al ‎Rostovului, ‎care mă chema să vin neapărat la București, la mănăstirea Antim, în ‎calitate de translator. Am invocat diferite motive și, în ‎mod delicat, l-am refuzat ‎pe ucenicul starețului Ambrozie de la ‎Optina. A doua oară m-am pomenit cu o ‎scrisoare din partea ‎părintelui Gherontie care mă ruga foarte insistent să vin la ‎Bucureşti. Am refuzat și invitația Părintelui Gherontie,‎

Dar a treia scrisoare, venită de la Părintele Ioan Kulîghin, pe ‎care-1 cunoscusem ‎în Odessa, a fost decisivă. Acest mare duhovnic mă ruga să vin în numele sfintei ‎ascultări ce purcede de ‎la Dumnezeu. Și atunci, spre necazul părintelui stareț și al ‎fraților, am luat-o spre București. Am ajuns însă prea târziu, căci ‎Părintele Ioan ‎Kulîghin fusese arestat și dus înapoi în Rusia.‎

Totuși, Sandu Tudor m-a reținut la mănăstirea Antim, unde ‎am tradus ‎‎„Sbornicul” și „Pelerinul”. Spre primăvară, colegul meu neofit, Nica, îmi ‎comunică, plin de entuziasm, că la Patriarhie a venit o fetiță care avea vedenii.‎

‎-‎        E o sfântă – mă asigură colegul. E nevinovată ca un miel.‎

Și tocmai când mă pregăteam să merg la Patriarhie,‎

Florica, așa o chema pe fată, vine cu un grup de credincioase ‎la Antim,‎

La intrare, a văzut-o și părintele Benedict Ghiuș, care s-a ex-‎primat astfel:‎

‎-‎        Dacă fetița aceasta are atâta nevinovăție în ochii ei, oare ‎cum o fi fost ‎Maica Domnului?‎

Când a intrat în Biserică, Florica îndată s-a lăsat în genunchi ‎în fața analogului ‎din dreapta, și-a așezat mâinile pentru rugăciune precum copiii, începând să se ‎roage. Dar rugăciunea n-a ‎durat mult, căci peste vreo cinci minute, Florica a ‎căzut pe ‎spate, vorbind despre „Doamne-Doamne”, despre Rai, despre ‎îngeri…‎

O doamnă trece pe lângă ea și zice:‎

‎-‎        Ferice de ea, a căzut în extaz!‎

Pentru mine acest extaz era cu un semn de întrebare: de ce ‎Florica adoarme, de ‎ce cade în transă? în „Viețile Sfinților” nu ‎există asemenea cazuri. Sfinții intrau ‎în extaz, dar ei rămâneau ‎în picioare sau în genunchi, cu ochii deschiși și lucizi.‎

L-am întrebat, pe Andrei Scrima, dacă e posibil ca sfinții să ‎cadă în transă, ‎fiindcă eu știam că, numai la spiritism, femeile- ‎medium cad în transă, posedate ‎de un duh demonic. Fratele ‎Andrei Scrima s-a repezit la niște „sfinte” catolice, ‎dar răspunsul lui nu m-a lămurit.‎

în altă zi, fiind invitată de doamna S., Florica cere câteva ouă, ‎Ie sparge într-o ‎cratiță și începe să le amestece, zicând că așa ‎i-a spus „Doamne-Doamne”. ‎Acesta a fost al doilea semn de ‎întrebare. Nici acest soi de „vrăji” nu există în ‎‎„Viețile Sfinți-‎lor”.‎

într-o dimineață, vine Florica la mine cu cărticica de rugăciuni, spunându-mi că ‎a găsit într-însa o floare pe care ea n-a ‎introdus-o acolo, iar „Doamne-Doamne” ‎ar fi spus s-o împartă ‎în două, legând-o separat în mici legături, pe care să le ‎purtăm, eu și ea, la gât. Deși acesta a fost pentru mine al trei-‎lea semn de ‎întrebare, totuși m-am supus, concesiv, primind o ‎parte din floare.‎

Altădată, îmi spune: „Doamne-Doamne” i-a poruncit să ne ‎aducă la cunoștință ‎că, în noaptea următoare, se vor petrece ‎lucruri mari, supranaturale și, de aceea, ‎noi trebuie să facem ‎utrenia la miezul nopții. Când i-am spus părintelui stareț ‎Vasile, ‎acesta a început să-și facă cruce, zicând:‎

‎-‎        Da, eu cred… Cred și în Petrache Lupu… Vă dau voie să ‎faceți utrenia Ia ‎miezul nopții.‎

Când ne-am adunat vreo patru inși la utrenie, părintele Damian ‎a dat ‎binecuvântarea, iar părintele Adrian Făgețeanu a început ‎să citească cei șase ‎psalmi. In acest timp, Florica se așezase în ‎genunchi în fața icoanei Maicii ‎Domnului și-și începuse obișnuita ei convorbire cu duhurile de dincolo. Și ‎fiindcă vorbea ‎destul de tare, părintele Adrian s-a oprit din citit și ne-a între-‎bat:‎

‎-‎        Dacă psalmii lui David sunt inspirați de Duhul Sfânt, ce ‎duh vorbește prin ‎Florica, de mă întrerupe din citit? Au doar ‎Dumnezeu, nu este un Dumnezeu al ‎rânduielii și al păcii?‎

Într-adevăr, părintele Adrian a pus o întrebare foarte serioasă, ‎care ne-a dat mult ‎de gândit. în altă zi, îmi spune Florica din ‎partea lui „Doamne-Doamne” că, noi ‎doi, trebuie să mergem ‎undeva în județul Buzău, să ridicăm o troiță și apoi să ‎facem o ‎mănăstire de fecioare.‎

Rămăsesem mai nedumerit ca oricând. Nu eram nici preot, nu ‎aveam nici o ‎experiență și tocmai eu să fac o mănăstire de fecioare? Și de ce neapărat ‎împreună cu Florica? Nu se ascundea ‎aici vreo cursă diabolică?‎

Era o mare primejdie să merg cu cercetarea înainte, de capul ‎meu. Aici voile și ‎părerile proprii nu aveau ce căuta. Trebuia să ‎mă adresez unui duhovnic neutru, ‎care să-mi dea un sfat. L-am ‎ales în persoana monseniorului Ghica. Acesta abia ‎se întorsese ‎din străinătate și, în 1947, se afla în București. M-a primit cu ‎multă ‎bunăvoință. L-am întrebat cum am putea deosebi vedeniile înșelătoare de cele ‎dumnezeiești. Monseniorul mi-a răspuns astfel:‎

‎- Dacă dumneata ai avut o vedenie sau altcineva îți povestește ‎viziunea pe care a ‎avut-o, să te duci și să-i spui duhovnicului la ‎care te spovedești. Și duhovnicul îți ‎va spune adevărul, pentru ‎că prin dânsul vorbește Dumnezeu.‎

In continuare, monseniorul Ghica mi-a istorisit cum, în urmă ‎cu patruzeci de ‎ani, a consultat trei duhovnici, întrebându-i dacă ‎e bine să primească hirotonia în ‎preot sau nu. Toți trei, deși se ‎aflau în diferite orașe ale Franței, au răspuns, fără ‎să aibă vreo ‎legătură între ei, că e bine să rămână frate, deci să nu ‎primească ‎preoția. Dar, după patruzeci de ani de misionarism prin Brazilia ‎și ‎Africa, o femeie cu vedenii i-a spus că trebuie să primească ‎hirotonia. Ca să ‎verifice adevărul, monseniorul Ghica s-a dus ‎din nou la cei trei duhovnici, ‎întrebându-i dacă e bine să rămână ‎mai departe frate. Și atunci toți trei au răspuns ‎nu, de data ‎aceasta, trebuie să primească preoția.‎

Sfatul monseniorului mi-a prins de minune. M-am dus la duhovnicul meu ‎‎(adică la părintele Benedict), la care mă spovedeam și i-am spus:‎

‎- Preacuvioase, astăzi, la ora patru după masă, Florica va avea ‎o vedenie la mine ‎în chilie. Vă rog să veniți și sfinția voastră, ca ‎să vă spuneți opinia.‎

Cu câteva minute înainte de ora patru, în chilia mea de la Antim se afla Florica ‎așezată pe patul meu, concentrată într-o cărticică de rugăciuni, mai era părintele ‎Benedict, așezat smerit pe ‎un scaun de lângă ușă, doamna S. cu fiica ei și eu cam ‎pe la ‎mijloc. Florica știa dinainte când va veni „Doamne-Doamne”. ‎Cineva ‎dintre noi a spus că e ora patru, dar Florica a răspuns ‎imediat:‎

‎-‎        Ceasul acela nu merge bine. Mai sunt încă două minute.‎

Și într-adevăr, peste două minute fata cade pe spate,‎

doamna îi potrivește picioarele pentru a sta mai comod, apoi ‎‎„convorbirea” ‎începe ca la telefon:‎

‎-‎        ‎„Doamne-Doamne”, de ce ești supărat?‎

Pentru prima oară am auzit, că „Doamne-Doamne” s-ar fi supărat…‎

‎-‎        ‎„Doamne, Doamne”, trebuie să plece cineva?‎

Era cineva printre noi care incomoda.‎

‎-‎        Spune „tu” cine trebuie să plece, că ei nu „știe” cine trebuie să plece, îi ‎vorbea Florica, fără a ține seamă de acordul ‎gramatical.‎

‎-‎        Da? – zise Florica în continuare. Să rămână părintele ‎Victor {deși eu eram ‎numai frate), să rămână doamna S. și Lucica (fiica ei).‎

Satana, căci el era, n-a spus direct cine trebuie să plece, ci a ‎spus cine trebuie să ‎rămână, ca cel necitat să priceapă, să se ‎ridice și să plece. Și smeritul părinte ‎Benedict Ghiuș, parcă-1 ‎văd, a stat câteva secunde, s-a ridicat și a zis:‎

‎-‎        Da. Trebuie să plec!‎

întâmplarea a avut efectul unei lovituri de ghioagă în capul ‎meu. Eu care-1 ‎știam pe părintele Benedict încă de când eram ‎elev seminarist, eu care-1 știam ca ‎pe cel mai bun călugăr sub ‎toate raporturile, să-l văd acum alungat ca pe un preot ‎nevrednic, care este mai prejos nu doar decât mine, ci și decât doamna ‎S. și fiica ‎ei…‎

Totuși, am rămas pe Ioc, să văd cum se termină toată drăcovenia. Ca de obicei, ‎voiam să cercetez problema pe toate fețele și ‎să merg până în pânzele albe. ‎Vedeam că diavolul vrea să mă ‎arunce întâi în prăpastia mândriei (că aș putea fi ‎‎„mai bun”, ‎‎„mai cuvios” și chiar „mai plăcut” lui Dumnezeu decât părinte-‎le ‎Benedict) și apoi să mă arunce în prăpastia păcatelor (cine ‎m-ar mai fi scos din ‎această prăpastie, dacă rămâneam în înșelare, precum sărmana Florica sau cei ‎care-i susțineau rătăci-‎rea?).‎

Eram interesat acum să văd ce mai zice Florica, în transa ei ‎care încă nu se ‎terminase. Doamna S, se apropiase de ea și îi ‎punea întrebări. Florica, deși era ‎adormită, auzea și răspundea ‎întrebărilor ei.‎

Printre altele, a spus că va veni Patriarhul Alexei al Moscovei ‎la noi în țară, deși ‎noi știam acest lucru. Apoi ne-a mai „anunțat” că regele Mihai va fi alungat din ‎țară, eveniment ‎pe care deja îl aflasem. Ca unul care nu are o lucrare lăuntrică, ‎de ‎pocăință și smerenie, diavolul vorbea prin Florica numai lucruri exterioare, de ‎suprafață, căci nu ne putea da ceea ce el însuși nu are. Ex nihilo nihil. Dar, când ‎doamna i-a vorbit despre ‎părintele A., atunci Florica a răspuns:‎

‎-‎        Duceți-mă la iubitul meu A.! – deși Florica nu-1 cunoștea ‎și nici nu auzise ‎de el.‎

Ca să văd ce va ieși până la urmă, am cerut binecuvântarea părintelui stareț ‎Vasile, l-am luat pe părintele Adrian și am plecat ‎împreună cu Florica la ‎părintele A., viețuitor la o mănăstire din ‎nordul țării.‎

Pe drum, i-am spus fetei cum părintele A. „citește gândurile”, ‎deci să nu ‎ascundă nimic, ci să mărturisească tot ce are pe suflet, ‎crezând că dacă-i spune ‎totul, părintele A. își va da seama că ‎fata este înșelată de diavol și ne va preveni ‎să ne păzim de ‎cursele Iui. Dar, spre mirarea noastră, părintele A. nu numai că ‎nu ‎ne-a prevenit, dar o aproba imprudent pe fată, într-un mod ‎inacceptabil.‎

La un moment dat a început să circule zvonul că Florica a ‎damblagii. Zăcea într-‎o casă dincolo de pârâu. Dorind să văd ce ‎s-a întâmplat, am văzut o mulțime de ‎fete și femei trecând râul ‎spre acea casă. Eram sigur că acolo este și părintele A. ‎Am ajuns ‎ultimul. Când am apărut în cadrul ușii, părintele A. stătea pe ‎scaun cu ‎spatele spre mine și cu fața spre Florica, întinsă pe pat ‎și comportându-se ‎întocmai ca o fată capricioasă.‎

‎-‎        Ia, lasă-mă în pace! – îi spunea părintelui A.‎

Apoi, după o pauză, poruncea pe același ton:‎

‎-‎        Dă-mi lumânarea!‎

Femeile care mă văzuseră în cadrul ușii au început să se în-‎toarcă spre mine, iar ‎părintele A., simțind că ele își întorc capetele, s-a întors și el spre ușă, dar, ‎văzându-mă, a oprit „bâlciul”.‎

După o vreme, sărmana Florica s-a umplut de buboaie mari pe ‎tot trupul, iar în ‎cele din urmă a căzut pe podele, precum epilepticii, cu spume la gură, stând așa, ‎nefericita, vineri,‎ sâmbătă și Duminică. Se speriase lumea de ea. Atunci, n-‎am ‎mai stat pe gânduri. Mi-am luat rămas bun de la părintele A., ‎mulțumindu-i ‎pentru ospitalitate. Mi-am luat rămas bun de la ‎Florica și ușurat, simțind cum mi ‎s-a luat un pietroi de pe suflet, am luat-o spre Frăsinei, scăpat ca din ghearele ‎unei fiare ‎sălbatice. Mai târziu, m-am interesat de Florica. Mi s-a spus că ‎s-a dus ‎la Brașov, unde a devenit prostituată, dar o puneam ‎mereu la rugăciuni. După ‎această pățanie, l-am întrebat pe părintele stareț:‎

‎-‎        Preacuvioase, cum credeți: ar fi fost mai de folos pentru ‎mântuirea ‎sufletului meu, dacă rămâneam numai în Frăsinei ‎sau mai de folos sunt pentru ‎mântuirea sufletului aceste experiențe din diferite locuri, în care am fost trimis ‎sau chemat?‎

‎-‎        Eu cred că ai mai mult folos din pelerinajele sfinției tale ‎‎- mi-a răspuns ‎părintele stareț.‎

Când starețul Zosima i-a spus, cu limbă de moarte lui Alioșa, ‎să se ducă și să ‎sufere în lume, cred că s-a gândit la acest folos ‎dublu: pentru mântuirea sufletului ‎său, dar și pentru mântuirea ‎altora.‎

Ajuns la Frăsinei, i-am scris părintelui A. o scrisorică cu următorul conținut: ‎‎„Preacuvioase părinte A., aveți milă de Sângele pe care Domnul nostru Iisus ‎Hristos L-a vărsat pentru noi ‎toți, aveți milă de turma pe care o păstoriți și aveți ‎milă de sufletul sfinției voastre”. Poate mai târziu o fi ascultat, dar sigur ‎nu sunt, ‎fiindcă n-am văzut o lepădare publică a sa de toate ‎acele rătăciri spiritiste și erezii ‎steineriene! Nota 3‎

‎[…]‎

La 28 septembrie 1940, când am plecat la mănăstirea Frăsinei, ‎eram absolvent ‎al „Facultății de Teologie”, dar nu aveam licență.‎

‎-‎        Mai întâi să-ți dai teza de licență – îmi spusese Gala Galaction – și apoi să ‎pleci la mănăstire!‎

‎-‎        Pentru mântuirea sufletului meu n-am nevoie de licență ‎‎— îi răspundeam ‎profesorului meu, pregătindu-mă de plecare!‎

Dar iată, atunci când era vorba să mă fac ucenicul părintelui ‎A., Mitropolitul ‎Nicolae Bălan nu voia să mă primească, la ‎mănăstirea de la Sâmbăta, nelicențiat. ‎Și atunci, părintele A. a ‎hotărât să-mi iau strictul necesar și să mă prezint la ‎Academia ‎din Sibiu. M-am prezentat așa cum eram, cu o rasă de dimie, ‎părul ‎mare și desagii în spate. In curtea Academiei, mă strigase ‎un preot voinic, în ‎vârstă și cu gambetă pe cap:‎

‎-‎        De unde ești?‎

‎-‎        De la mănăstirea Frăsinei.‎

‎-‎        Și ce cauți aici?‎

‎-‎        Am venit să mă înscriu la „Academie”.‎

‎-‎        Păi, nu te primesc!‎

N-am mai scos un grai. M-am întors să-i spun părintelui A., ‎care mă întrebase ‎cum arăta preotul, punându-mă să repet de ‎câteva ori cele spuse de acela.‎

După ce a rămas pe gânduri, părintele A. mi-a dat însă asigurarea că Maica ‎Domnului nu m-a părăsit, iar când m-am ridicat, mi-a dat binecuvântarea să mă ‎întorc la Frăsinei.‎

Peste vreo săptămână, a venit un frate după mine, chemându-mă să mă prezint ‎la Academie, pentru că Mitropolitul mi-a ‎aprobat cererea. De data aceasta n-am ‎mai putut obține blagoslovenia părintelui Simeon, care nu era de acord cu ‎plecarea mea. Mai trecuse un timp și iar am dat ochii ‎cu părintele A.‎

‎-‎        Uite, acum Facultatea din Cernăuți se află la Suceava, du- ‎te acolo și îți ‎susține teza de licență. E păcat să rămâi fără licență, după ce ai făcut cei patru ani ‎de teologie.‎

‎-‎        N-am bani – i-am zis, gândindu-mă că n-am salariu, iar ‎părintele stareț nu ‎mă ajută la nimic.‎

‎-‎        ‎„Fă ce poți” – mi-a răspuns părintele A. – „restul îl împlinește Dumnezeu”. ‎Nu știam atunci, că acesta este un citat din ‎‎„Urmarea lui Hristos”. Nota 5. ‎

‎[…]‎

Când am sosit la mănăstirea de la Sâmbăta cu rezultatul, părintele A. s-a aprins ‎de mânie și, cu ochi scânteietori, mi-a zis:‎

‎-‎        Faci niște țicneli… Acum, du-te înapoi și depune jurământul.‎

‎-‎        Dar nu mă lasă conștiința să acționez împotriva adevărului, încercai să mă ‎îndreptățesc.‎

‎-‎        Aruncă asupra duhovnicului toată răspunderea și du-te ‎înapoi ca să depui ‎jurământul – îmi zise părintele A., hotărât.‎

Am făcut ascultare. Dar când m-a văzut, decanul m-a întrebat:‎

‎-‎        Cum de atunci n-ai vrut să juri, iar acum ești hotărât să o ‎faci?‎

‎- Mi-a spus duhovnicul să arunc asupra lui toată răspunderea ‎și să depun ‎jurământul.‎

Am depus jurământul – împreună cu prietenul meu Victor ‎Moise – și m-am ‎întors cu diploma de licență. Am făcut ce am ‎putut, iar restul l-a împlinit ‎Dumnezeu…‎

‎[…]‎

Părintele A., Ioan, Veronica și Petru

Într-o seară liniștită de vară, ședeam pe banca de la malul lacului de la ‎mănăstirea Sâmbăta și admiram frumusețile naturii. ‎Părintele Mladin, fostul meu ‎coleg de facultate și actualul Mitropolit, se apropiase încet pe la spate și se ‎așezase lângă mine.‎

‎-‎        Ce părere ai despre părintele A.? – mă întrebase el, fără ‎să mai facă vreo ‎introducere.‎

‎-‎        Deocamdată, n-am nici o părere. Cred că sunt prea păcătos și nu-l înțeleg – ‎i-am răspuns – gândindu-mă că părintele A. ‎are clarviziune și e socotit un om ‎sfânt…‎

‎-‎        Ce anume nu înțelegi? – insistase Părintele Mladin.‎

‎-‎        Iată, de pildă, de atâta vreme mi-a tot spus să-mi iau licența, ca să mă ‎închinoviez la Sâmbăta. Acum, după ce-am ‎luat-o, nici nu vrea să stea de vorbă ‎cu mine. Spunându-i că aș ‎vrea să mă spovedesc la el, a fugit pur și simplu, de ‎nu l-am ‎mai putut ajunge din urmă…‎

Odată stătea la o masă din curte, iar în jurul lui mai multe femei de la țară și ‎câțiva țigani. M-am apropiat să ascult și eu un ‎cuvânt de folos. Atunci, părintele ‎A., ridicând ochii spre mine, ‎a întrerupt conversația și le-a zis celor prezenți:‎

‎-‎        îl vedeți pe „ăsta”? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-l primesc ‎aici, și eu nu-1 primesc – zise el, râzând batjocoritor.‎

Când era la mănăstirea Bistrița, m-am dus de la Govora pe jos, ‎cu același gând ‎de a mă face ucenicul lui. Dar părintele A. m-a ‎întâmpinat cu atâta ostilitate și ‎dispreț, încât m-am retras în ‎bisericuță, am intrat într-o strană în fața icoanei ‎Mântuitorului ‎și am început să rostesc rugăciunea lui Iisus cu inima îndurerată și ‎zdrobită. La un moment dat, mi-a venit o umilință atât de ‎profundă, de nici nu ‎mai știu cum am ajuns în genunchi în fața icoanei Mântuitorului. Mi se părea că ‎Domnul ‎Iisus îmi spunea: „Nu te mâhni, Eu sunt cu tine, nu te voi ‎părăsi ‎niciodată”. Plângeam în hohote de atâta bucurie și mângâiere.‎

Când m-am dus la părintele A., pentru a-mi lua rămas bun, el a ‎observat pe ‎chipul meu o pace, o liniște, o siguranță și o lumină, ‎cu totul deosebite, fiind ‎destul de respectuos. Acestea sunt ne-‎dumeririle mele și, de aceea, zic că nu-1 ‎cunosc.‎

‎-‎        Eu, însă, îl cunosc. Am venit odată cu el aici. Pe când era ‎încă neîmbrăcat ‎în haină călugărească, se ocupa cu ghicitul în ‎palmă. Femeile din satele vecine ‎ziceau între ele: „Hai la popa ‎vrăjitorul!”. Când Mitropolitul Bălan a văzut că ‎vine lumea să-l ‎caute, a zis: „Să-l facem preot, ca să folosească lumea care ‎vine ‎la el,..”. Și așa l-a făcut preot, iar părintele A. se ocupa în continuare cu ‎chiromanția, dar și cu alte științe oculte… Nota 10‎.‎

‎-‎        Aveți dreptate, preacuvioase, i-am confirmat părerea. Tot ‎la Bistrița, la ‎despărțire, părintele A. mi-a dat o carte introdusă ‎în două plicuri mari, unul în ‎altul, atrăgându-mi atenția, în mod ‎special, să nu le dezlipesc și să nu umblu ‎înăuntru, ci s-o dau în ‎mâna părintelui Pandoleon. I-am respectat dorința, cu ‎toată ‎evlavia și frica. Dar, când am trecut cu traista prin Govora Băi, ‎milițienii ‎m-au crezut colportor. M-au dus la „Miliție”, m-au ‎controlat și apoi m-au ‎întrebat ce se află în plic.‎

‎-‎        Nu știu, i-am răspuns. Un preot de la Bistrița mi l-a dat, ca ‎să-l transmit ‎unui preot de la Govora.‎

‎-‎        Lasă că vedem noi îndată, au zis milițienii, ducând cartea ‎acasă lai șeful ‎miliției.‎

Peste puțin mi-au restituit plicul desfăcut. Era o carte de Rudolf Steiner, în care ‎se vorbea despre clarviziune, aură etc.‎

Creștinii din vechime își începeau lucrarea cu pocăința, smerenia și dragostea, ‎ajungând la sfințenie. E de mirare, deci, că cel ‎ce își începe lucrarea cu practici ‎oculte poate ajunge un impostor?‎

In 1959, am avut prilejul să fiu găzduit în București chiar în ‎casa unde trăgea ‎părintele Ioan de la mănăstirea din V. Stăpânul ‎casei, un înfocat adept al mișcării ‎religioase din acea mănăstire, era colonel în retragere. Știind că e bun prieten ‎cu ‎părintele Ioan, n-am îndrăznit să suflu nici o vorbă împotriva ‎rătăcirilor ‎respective. Dar seara, colonelul m-a condus în camera mea și s-a așezat pe un ‎scaun, zicându-mi;‎

‎-‎        Trei lucruri nu-mi plac la părintele Ioan!‎

Interesat și surprins totodată, am ciulit urechile.‎

‎-‎        Părinte – începuse colonelul – eu am fost toată viața sol-‎dat. întotdeauna m-‎am supus și am ascultat de comandanții ‎mei. Și dacă primeam ordin să trec prin ‎foc, prin foc treceam. ‎Dar părintele Ioan, nu știu ce fel de preot este. De propriul ‎tată ‎nu ascultă, de Episcopul care l-a hirotonit nu ascultă, de Epis-‎copul din ‎Galați nu ascultă. Și, ceea ce e de neconceput, nu ‎mai ascultă nici de Patriarh și ‎nici de Sfântul Sinod. Și atunci, ‎dacă nu ascultă de reprezentanții Bisericii, se ‎pune întrebarea: ‎de cine ascultă?‎

Al doilea lucru care nu-mi place este că, fiind invitat de multe ‎ori în Sfântul ‎Altar, văd, în momentul invocării Duhului Sfânt, ‎atunci când ridică mâinile la ‎rugăciune, cum maica Veronica ‎pune mâna pe Sfânta Masă. Oare e permis ca o ‎femeie să pună ‎mâna pe Sfânta Masă, mai ales în momentul cel mai important? ‎Oare, dacă maica Veronica n-ar pune mâna pe Sfânta ‎Masă, Duhul Sfânt n-ar mai ‎coborî peste Sfintele Daruri?‎

Și un al treilea lucru, care iarăși nu-mi place deloc, este că ‎părintele Ioan, deși ‎are chilie, nu doarme în ea, ci la ușa maicii ‎Veronica. Acest lucru m-a scandalizat ‎și l-am întrebat personal:‎

‎-‎        Părinte Ioan, de ce nu dormi în chilia sfinției tale, ci te ‎culci la ușa maicii ‎Veronica?‎

‎-‎        Eu o păzesc pe măicuța – mi-a răspuns părintele Ioan.‎

‎-‎        Dar, dumneata o păzești? N-o păzește Maica Domnului?‎

Observațiile înțeleptului colonel le-au făcut și alții, dar fiii

neascultării nu vor să asculte decât de propriile lor păreri și ‎nu vor să facă decât ‎voile lor proprii. Și de aceea, de veacuri, ‎ei merg spre erezie și schismă.‎

Când eram la mănăstirea G., am aflat mai multe despre maica ‎Veronica. ‎Mănăstirea G. era sucursala mănăstirii V.‎ Surorile sărace care nu aduceau la V. o ‎anumită sumă de bani, ‎o mașină de cusut sau o vacă, erau trimise la G. Cu o ‎asemenea ‎soră, am avut prilejul să stau de vorbă într-o Duminică.‎

‎-‎        Soră, ai văzut-o pe maica Veronica când are vedenii? – ‎am întrebat-o ca pe ‎una ce era în cunoștință de cauză.‎

‎-‎        Da – mi-a răspuns sora.‎

‎-‎        Unde?‎

‎-‎        Chiar la mine în chilie.‎

‎-‎        Și cum a fost?‎

‎-‎        Măicuța a căzut j os, a adormit…‎

‎-‎        Și cât a stat pe podele?‎

‎-‎        Cam o jumătate de oră.‎

‎-‎        Și apoi?‎

‎-‎        Și apoi, măicuțele au ridicat-o pe pat. Măicuța și-a deschis ochii. Se vedea ‎că era obosită și istovită. După aceasta, povestea ce a văzut și ce a auzit.‎

Dacă n-aș fi avut o tristă experiență cu Florica, nefericita copilă ‎care adormea ca ‎și Veronica, poate că eram și astăzi derutat de ‎vedeniile încă mai nefericitei maici ‎Veronica. Acum însă, după ‎ce s-a măritat, și-a dat arama pe față, a rămas, cum se ‎spune în ‎Apocalipsa, „goală, de tot goală”, ca desfrânata cea mare.‎

In chilia mea din G. intrase tatăl unei surori care era originar ‎din M. Când am ‎auzit că e din satul lui Petru, l-am invitat să ‎șadă și să-mi spună ceva despre ‎‎„sfântul” din M.‎

Bietul om ezita. Tăcea. Nu voia să spună măcar un cuvânt.‎

‎-‎        Frate, eu sunt duhovnic. Pe mine mă întreabă multă lume ‎despre Petru. Și ‎eu nu știu ce să spun — i-am mai zis.‎

‎-‎        Părinte, mi-e rușine să spun, se fâstâci omul.‎

Eu, totuși, am insistat din ce în ce mai mult. în sfârșit, tatăl fetei săltă capul ‎hotărât să spună tot.‎

‎-‎        Părinte, înainte de a veni încoace, venise la Petru o ‎doamnă din Caracal. ‎Doamna era stearpă și venise cu evlavie la ‎‎„sfântul” Petru, ca să se roage pentru ‎ea și s-o „dezlege” de ‎sterpătură. Ea citise Biblia și știa că la Dumnezeu toate ‎sunt cu ‎putință. Ar fi dorit să aibă un copil.‎

Petru a ascultat-o, apoi i-a spus să se dezbrace și să se întindă ‎pe pat, ca s-o ‎ungă cu untdelemn pe pântece.‎

Fără să bănuiască ceva, femeia a făcut cum i-a spus „sfântul”. ‎Și când ea s-a ‎întins, Petru a comis un gest absolut nepotrivit. ‎Biata femeie a sărit, țipând și ‎plângând. Nici n-a știut cum a ‎ieșit pe ușă, povestind decepționată ce-a pățit.‎

Da, și Sfântul Iacob Pustnicul a căzut în păcat, dar Petru a dat ‎dovadă de ‎pocăința lui Iacob Pustnicul? Și dacă nu are nici o ‎mustrare de conștiință, nu ‎dovedește prin aceasta că pomul rău ‎face roade rele?‎

‎[…]‎

Un preot simplu a spus odată, în fața unor asemenea oameni ‎înșelați, un mare ‎adevăr: „Din toate păcatele vă voi scoate, dar ‎din mândria sfințeniei, n-am să vă ‎pot scoate!”‎

‎[…]‎

‎Nota 3‎           în urmă cu mulți ani, ne-au fost citite în manuscris numeroase ‎pagini ‎din acest jurnal duhovnicesc, cerându-ni-se părerea de către Părintele ‎Paulin ‎Lecca, pe atunci stareț la sfânta mânăstire Arnota. Pe vremea aceea nu ‎exis-‎tau prea multe astfel de jurnale cunoscute la noi, poate nici unul, dar ‎denumirea generică de , jurnal duhovnicesc” este cea mai potrivită pentru a ‎sugera ritmicitatea travaliului unui astfel de înscris lăuntric. De aceea am ‎păstrat-‎o și noi, chiar dacă între timp au mai apărut câteva astfel de jurnale ‎duhovnicești, ‎toate foarte interesante și de mult folos sufletesc. Facem ‎această precizare, pentru ‎că o denumire generică este un bun comun într-o ‎gândire comunitară autentică și ‎într-o comuniune harică reală.‎

Mai adăugăm acum, la publicarea acestui jurnal într-o carte (cu binecuvântare ‎arhierească) încă ceva important din punct de vedere duhovnicesc. ‎Știind bine că ‎Părintele Paulin primea obiecțiile sincere, argumentate și ‎corecte din punct de ‎vedere teologico-cultural, i-am spus: folosul unor astfel ‎de pățanii pentru ‎lămurirea credincioșilor imprudenți sau lesne încrezători ‎este cât se poate de real ‎și evident, în cazul în care este receptat cu smerenie, ‎pentru a-i feri de ‎‎„vedenisme”, „onirisme”, „spiritisme”, „hipnotisme”, ‎‎„mediumnisme” și alte ‎asemenea înșelări demonice, dar pe sfinția voastră ‎v-au ferit de greșeală, ‎rugăciunile Bisericii, rugăciunile duhovnicului și ‎discernământul duhovnicesc ‎dobândit prin multe nevoințe și încercări, deși ‎participarea la astfel de farse ‎‎„spectaculoase” ale forței obscure din univers ‎constituie un păcat!‎

De asemenea, nici părerea monseniorului Ghica, Dumnezeu să-l ierte, cu ‎toate ‎meritele sale culturale și misionare, nu am primit-o fără rezerve și ‎obiecții ‎teologice și duhovnicești serioase, fiindcă nu credem că e normal și ‎prudent să te ‎preoțești la îndemnul unei oarecare „femei cu vedenii” sau a ‎unor „îndrumători” ‎catolici extrem de imprudenți, care-și ajustează „sfatu‎rile” după criterii cel puțin ‎naive, de nu cumva de-a dreptul fanteziste!‎

O asemenea hotărâre ciudată nu poate fi luată în considerație de ‎ortodocși, ‎fiindcă noi ne călăuzim numai după Sfânta Predanie și învățăturile ‎Sfinților, ‎cercetând cu atenție, grijă și îndelungă sfătuire duhovnici luminați și ‎încercați, iar influențele ocultofile din viața monseniorului, (re)cunoscute ‎de ‎altfel, nu ne inspiră deloc încredere…‎

Părintele Paulin Lecca (ne amintim cu exactitate convorbirea, fiindcă ne-a ‎fost ‎un oaspete drag după operație, locuind o vreme în casa noastră) ne-a ‎ascultat cu ‎multă atenție, ne-a privit cu bucurie și ne-a zis: „Iubite frate întru ‎Hristos ‎Domnul, mulțumește-i lui Dumnezeu fiindcă te-a acoperit cu Mila Sa, iar ‎duhovnicilor pentru felul în care te-au călăuzit și te-au îndemnat să trăiești…”.‎

Apoi glumind, cum făcea de obicei când îmi exprimam cuviincios, dar ‎ferm, ‎clar și argumentat, opiniile, bazându-mă pe încrederea duhovnicească pe ‎care ‎o aveam în sfinția sa: „Iată, mi-am aflat stareț prevăzător, chiar și acum, ‎când ‎mi s-a apropiat funia de par!”. Vorbea de multe ori în dodii despre ‎plecarea ‎sa, dar se pregătea smerit pentru acea clipă, de care și sfinții se sfiau, ‎rugân‎du-se neîncetat.‎

Ne gândim, tot mai mult în ultima vreme, să pregătim pentru publicare ‎și ‎scrisorile pe care le-am primit de-a lungul timpului de la Părintele ‎Paulin, ‎pentru a se bucura mai mulți credincioși de experiența sa duhovnicească. ‎Deși ‎ele sunt doar crâmpeie de viață, unele extrem de obișnuite, totuși pot fi ‎de ‎mare folos, tocmai fiindcă descriu întâmplări prin care poate trece oricine!‎

‎[…]‎

‎Nota 5‎           Lucrare plină de mândrie ascunsă, cu destule înșelări și erori ‎teologi-‎ce, după cum pertinent comentau, mai târziu, Părintele Paulin și un ‎vrednic ‎Arhiereu, care ne-au îndemnat să le semnalăm!‎‎

‎[…]‎

Nota 10‎         Pe vremea în care părintele A. se afla prin apropiere de ‎București, ‎mai mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, fiindcă ‎ar fi ‎‎“clarvăzător” și-mi poate spune trecutul, prezentul și viitorul. Deja ‎aflasem ‎mai multe lucruri ciudate despre felul de a fi al părintelui, iar insistențele ‎și ‎laudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, fraților, ‎dar ‎nu merg!”.’‎

La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, întrucât ‎știa bine că, pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de ‎folos la ‎vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:‎

‎-‎        ‎„De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele pe ‎față?”.‎

Zâmbind, binevoitor, i-am zis:‎

‎-‎        ‎„Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur pe ‎față ‎înaintea lui Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită și ‎sfințitoare. ‎Și oricum, lipsa de tact, ca să nu zic grosolănia, nu are nimic ‎comun cu ‎duhovnicia reală. Apoi, părintele A. nu are ce să-mi spună în plus; ‎trecutul mi-1 ‎știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-1 vede ‎toată lumea, chiar ‎și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de ‎îndreptare; iar viitorul, ‎nu-1 știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul și ‎Milostivul Dumnezeu, Care ‎la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…‎

De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mi-e teamă că îi voi spune, între patru ‎ochi, ‎părintelui A., cum, cu toate străduințele sale misionare și „vizionare”, ‎a început ‎să greșească de când nu mai ascultă de nimeni; nici măcar de ‎Părintele Stăniloae, ‎pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar cei ce nu se ‎sfătuiesc cad ca frunzele!”.‎

‎’Despre ședințele de spiritism și ideile eretice steineriene ale acestui ieromonah, ‎aflat în înșelare, mai știau Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, ‎Părintele ‎Benedict Ghiuș, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Arsenie ‎Papacioc, ‎Părintele Profesor Dumitru Radu ș.a., toți atrăgându-i atenția cu ‎bunăvoință că ‎greșește, dar fără folos.‎

Iar pictura sa de la Biserica Drăgănescu-Mihăilești, mult lăudată de “novatori”, ‎este în mod explicit sincretistă și ecumenistă, irizând erezia, cu ‎‎“inovații” ‎inacceptabile și elemente catoliciste introduse printre erminiile ‎ortodoxe, ‎chipurile sfinte exprimând mai degrabă un demonism latent decât ‎dumnezeire, pe ‎care le-au sesizat specialiștii ortodocși din domeniu, dar și ‎unii creștini atenți și ‎luminați.‎[1]

Notă:

[1] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387.

Descarcă sursa: JURNAL DUHOVNICESC